DAN NĂSTASE

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NĂSTASE, DAN Drept diplomatic şi consular / Dan Năstase – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 352 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-509-7 341.7(075.8) 341.8(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 ISBN 973-725-509-7

Redactor: Lucia PLENICEANU Tehnoredactor: Sonia MILITARU Bun de tipar: 20.03.2006. Coli de tipar: 22 Format: 16/70×100 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel / Fax: 316.97.90; www.SpiruHaret.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

DAN NĂSTASE

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

CUPRINS

Abrevieri............................................................................................... Cuvânt înainte....................................................................................... Introducere........................................................................................... Relaţii politice şi relaţii diplomatice ................................................ Politica........................................................................................ Politica externă ........................................................................... Diplomaţia .................................................................................. Consideraţii asupra dreptului diplomatic ......................................... Valori şi principii........................................................................ Reguli ......................................................................................... Normele activităţii diplomatice .................................................. Definiţia dreptului diplomatic .................................................... Sursele dreptului diplomatic............................................................. Sursele de drept .......................................................................... Definiţia surselor dreptului diplomatic ....................................... Cutuma internaţională................................................................. Convenţia internaţională............................................................. Principiile dreptului internaţional ............................................... Alte surse.................................................................................... Codificarea dreptului diplomatic şi consular.................................... Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt ........................... Norme privind forurile internaţionale......................................... Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire la serviciile diplomatice şi consulare.......................................... Doctrina dreptului diplomatic şi consular ........................................ Definirea doctrinei dreptului diplomatic şi consular .................. Aspecte istorice .......................................................................... Contribuţii la doctrina actuală ....................................................

10 11 13 13 13 13 17 20 20 20 21 22 23 23 24 26 28 29 30 32 33 34 38 42 42 42 44 5

Misiunea diplomatică ......................................................................... Funcţiile misiunii diplomatice.......................................................... Reprezentarea statului ................................................................ Servirea interesului de stat.......................................................... Negocierea.................................................................................. Informarea .................................................................................. Componenţa misiunii diplomatice ................................................... Privilegiile diplomatice .................................................................... Privilegiul inviolabilităţii............................................................ Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate............. Privilegiul libertăţii de comunicare ............................................ Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie........................ Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice, de impozite şi de taxe ................................................................. Privilegiul imunităţii .................................................................. Misiunea diplomatică ad hoc .............................................................. Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt ..................................... Diplomaţia şefului de stat şi de guvern ...................................... Ministrul de externe, conducătorul serviciului public pentru diplomaţie ....................................................................... Consideraţii generale asupra misiunii diplomatice ad hoc............... Funcţiile misiunii diplomatice ad hoc ....................................... Componenţa misiunii diplomatice ad hoc ................................. Sediul misiunii ad hoc ............................................................... Privilegiile misiunii diplomatice ad hoc .................................... Forul internaţional .............................................................................. Conferinţa internaţională ................................................................. Definiţia conferinţei internaţionale ............................................ Practica organizării conferinţei internaţionale ........................... Organizaţia internaţională, for diplomatic ....................................... Definiţia organizaţiei internaţionale .......................................... Reprezentarea statelor la organizaţia internaţională .................. Funcţionarul internaţional .......................................................... Reprezentarea diplomatică a statelor membre ale NATO în Consiliul Nord-Atlantic (excurs) ................................................... Relaţiile diplomatice ale NATO cu statele partenere ...................... 6

46 48 48 49 50 50 52 54 56 58 59 60 60 60 65 66 67 79 86 90 91 95 96 112 118 118 120 126 127 132 138 147 152

Organe subsidiare ale Consiliului Nord-Atlantic ............................ Secretarul general al NATO ...................................................... Secretariatul Internaţional al NATO .......................................... Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic ......................... Simbolurile NATO ..................................................................... Diplomaţia în Uniunea Europeană (excurs) ..................................... Valorile Uniunii Europene .............................................................. Principiile fundamentale ale Uniunii Europene .............................. Domeniile de competenţă ale Uniunii Europene ............................. Politica Externă şi de Securitate Comună ....................................... Instituţiile Uniunii Europene ........................................................... Parlamentul European ................................................................ Consiliul European .................................................................... Consiliul (de Miniştri al) Uniunii Europene .............................. Comisia Europeană .................................................................... Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene ...................... Alte instituţii europene .............................................................. Actele juridice ale Uniunii Europene .............................................. Exercitarea dreptului de legaţie activ şi pasiv al Uniunii Europene Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene ........ Sediile Uniunii Europene ........................................................... Simbolurile Uniunii Europene ................................................... Cetăţenia Uniunii Europene ....................................................... Serviciul public pentru diplomaţie .................................................... Serviciul public intern pentru diplomaţie ......................................... Definiţia ministerului de externe ..................................................... Funcţiile ministerului de externe ..................................................... Atribuţiile ministerului de externe .................................................. Structura ministerului de externe .................................................... Serviciul public extern pentru diplomaţie ........................................ Relaţiile diplomatice ........................................................................... Stabilirea relaţiilor diplomatice ....................................................... Ruperea relaţiilor diplomatice ......................................................... Ambasada ............................................................................................ Funcţiile ambasadei ......................................................................... Reprezentarea statului acreditant ...............................................

153 153 154 155 155 156 158 159 160 161 168 169 169 170 171 173 174 176 177 177 180 181 181 182 184 184 186 186 189 193 194 194 197 202 203 203 7

Servirea intereselor statului acreditant ....................................... Negocierea ................................................................................. Informarea ................................................................................. Promovarea relaţiilor bilaterale ................................................. Înfiinţarea şi desfiinţarea ambasadei ............................................... Agrementul ................................................................................ Acreditarea ................................................................................ Desfiinţarea ambasadei .............................................................. Personalul ambasadei ...................................................................... Structura personalului ambasadei .............................................. Personalul ambasadei române ................................................... Ambasadorul ............................................................................. Corpul diplomatic ...................................................................... Privilegiile ....................................................................................... Inviolabilitatea ........................................................................... Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate............. Privilegiul libertăţii de comunicare ........................................... Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie ....................... Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice şi de sarcini militare ................................................................... Privilegiul scutirii de impozite şi taxe ....................................... Privilegiul imunităţii .................................................................. Postul consular .................................................................................... Relaţiile consulare ........................................................................... Ruperea relaţiilor consulare ....................................................... Înfiinţarea postului consular ...................................................... Desfiinţarea postului consular ................................................... Personalul postului consular ............................................................ Funcţiile consulare .......................................................................... Privilegiile consulare ....................................................................... Privilegiul inviolabilităţii ........................................................... Privilegiul libertăţii de comunicare ........................................... Privilegiul postului consular de a comunica liber cu cetăţenii statului trimiţător ....................................................................... Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie ....................... Privilegiul scutirii de orice prestaţie personală, de orice serviciu public şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare ................................................................. 8

205 206 206 207 208 211 213 216 218 218 224 226 229 231 232 245 246 247 248 249 251 257 258 260 261 266 267 271 282 283 287 289 294 295

Privilegiul de a percepe taxe consulare ...................................... Privilegiul imunităţii consulare ................................................. Funcţionarul consular onorific ........................................................ Negocierea diplomatică (excurs) ........................................................ Considerente definitorii ................................................................... Negociatorul .................................................................................... Caracterul dramatic al negocierii .................................................... Culisele ...................................................................................... Scena. La masa de negociere ..................................................... Publicul ...................................................................................... Corespondenţa diplomatică (excurs) ................................................. Nota diplomatică ............................................................................. Nota verbală .............................................................................. Nota semnată ............................................................................. Nota colectivă ............................................................................ Aide-mémoire .................................................................................. Memorandumul ............................................................................... Scrisoarea personală ........................................................................ Scrisori, telegrame, rapoarte, circulare ............................................ Bibliografie ..........................................................................................

298 298 302 309 309 313 314 315 318 333 335 335 335 336 337 339 339 341 342 347

9

ABREVIERI

Cefc – Convenţia europeană privind funcţiile consulare Cms – Convenţia de la Viena privind misiunile speciale CpiisONU – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite CpiONU – Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite CPPCAIPPiDA – Convention on the Prevention and Punishment of Crimes Against Internationally Protected Persons, including Diplomatic Agents Crc – Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare Crd – Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice Crsroi – Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale SAIEA – Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică ScdcR – Statutul corpului diplomatic şi consular din România

10

CUVÂNT ÎNAINTE

Dreptul internaţional – corp de reguli referitoare la drepturile şi obligaţiile statelor în relaţiile dintre ele – conţine şi dreptul diplomatic şi consular. În cele ce urmează, dreptul diplomatic şi consular este privit ca „beneficiar” al surselor, doctrinei şi principiilor de drept internaţional, fiind considerat subramură a dreptului public, mai precis a ramurii sale „externe”, aşadar a dreptului internaţional public (jus gentium), parte a ansamblului de norme cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor şi ale organizaţiilor internaţionale, ca şi la drepturile şi obligaţiile companiilor şi ale indivizilor pe planul relaţiilor interstatale. Lectura selectivă a regulilor principale de drept diplomatic în vigoare este însoţită de explicaţii şi adnotări concentrate îndeosebi asupra semnificaţiilor definitorii ale diplomaţiei ca profesie şi ale instituţiilor prin intermediul cărora diplomaţia este exercitată în prezent. Selecţia efectuată în vederea lecturii propuse şi adnotările au prilejuit evaluări şi ordonări de norme după criteriile actualităţii şi rigorii „economice”. Exercitarea diplomaţiei ca profesie este prezentată exclusiv în cadrul organizării, al pregătirii sau al îndeplinirii misiunii diplomatice. Ca urmare, din aceste prelegeri este de înţeles că dreptul diplomatic este dreptul misiunii diplomatice. Prima parte a prelegerilor se referă la primul plan al activităţii diplomatice, pe care o desfăşoară protagoniştii politicii internaţionale, la instituţiile a căror activitate ei o conduc şi o reprezintă şi la instituţiile la a căror activitate participă. În vederea atingerii unui obiectiv anume din domeniul relaţiilor interstatale, se constituie, pentru o perioadă determinată, misiunea diplomatică ad hoc, cu încheiere fie după realizare, fie după eşec. Pentru claritate, în aceste prelegeri, termenul „misiune ad hoc” acoperă ceea ce în surse şi doctrină se mai numeşte „misiune specială” sau „misiune nepermanentă”, cu toate variantele. 11

A doua parte a prelegerilor se referă la activitatea diplomatică din cadrul componentelor serviciului public pentru diplomaţie (minister, departament, direcţie, ambasadă, post consular). Acest grup de prelegeri prezintă regulile principale privind activitatea esenţială prin care se exercită profesia de diplomat şi funcţionarea instituţiilor serviciului public de diplomaţie. Misiunea diplomatică permanentă (ambasada, postul consular) se constituie în vederea atingerii obiectivelor din domeniul relaţiilor diplomatice şi consulare şi este, aşadar, constituită pentru a funcţiona permanent. În general, este evident că între două state care îşi primesc reciproc misiunile diplomatice „temporare” şi „permanente” există relaţii diplomatice. În condiţiile în care două state schimbă doar misiuni diplomatice ad hoc se poate vorbi, fără îndoială, despre relaţii diplomatice, dar numai în înţelesul cel mai larg, pentru a se evita excluderea nefirească a misiunilor diplomatice ad hoc din sfera relaţiilor diplomatice. Altminteri, în înţelesul desprins riguros din dreptul diplomatic, relaţiile diplomatice propriu-zise rezultă numai din îndeplinirea unor acte anumite de către fiecare stat, nefiind suficient schimbul de misiuni diplomatice ad hoc. Pentru claritate, în aceste prelegeri, termenul „privilegiu” se referă la domeniul indicat prin grupul confuz de cuvinte de prea multe ori utilizate la pluralul care îi conferă dimensiunea de spuză imprecisă: „facilităţi, privilegii, imunităţi”. Din parcurgerea normelor de drept diplomatic, care au aplicare actuală, pot lipsi referirile detaliate la instituţii desuete precum legaţia, de care se poate ocupa istoria diplomaţiei.

12

INTRODUCERE

RELAŢII POLITICE ŞI RELAŢII DIPLOMATICE

Profilul domeniului la care se referă dreptul diplomatic şi consular se clarifică prin configurarea domeniilor conexe: politica externă, interesul naţional, identitatea naţională, securitatea naţională şi securitatea internaţională. Politica Vechii greci foloseau cuvântul politikê pentru a se referi la îndeletnicirea de a administra lumea şi pământurile polisului, comunitate urbană şi totodată stat. Politica este, în prezent, conducerea treburilor publice. Face politică acela care participă la conducerea treburilor publice, la ansamblul afacerilor publice, la evenimentele din acest domeniu, la confruntarea dintre partide, la guvernare. Statul face politică de stat. Celelalte organizaţii fac politică pentru a ajunge să facă politică de stat. Politica externă În străinătate şi în legăturile cu străinătatea, se face politică externă, pentru că străinătatea este afară, în exteriorul statului propriu. Politica externă este instrumentul prin care se acţionează asupra împrejurărilor externe, a relaţiilor externe proprii, dar şi a relaţiilor externe ale străinilor. Despre politica externă se discută, în general, ca despre un instrument rigid, care funcţionează monoton, inert, sub constrângerea unor factori covârşitori precum identitatea naţională exprimată de „destinul istoric”, „interesul naţional”.
13

La evoluţia identităţii naţionale contribuie şi adoptarea de norme internaţionale, asimilarea lor ca părţi integrante ale identităţii naţionale. De fapt, departe de a fi un instrument finit, compus din luări de poziţie şi din acţiuni conturate irevocabil, politica externă apare de cele mai multe ori ca rezultatul momentan al unui proces complex de elaborare. Participanţii la elaborarea şi aplicarea politicii externe se străduiesc să cuprindă în politica externă totalitatea preocupărilor lumii. Domeniul politicii externe este mai larg decât ansamblul relaţiilor interguvernamentale. Relaţiilor politice dintre guverne li se adaugă interesul faţă de mediul înconjurător, migraţie, dezvoltare, libertatea de credinţă. În aceste domenii, serviciile guvernamentale sunt mai puţin competente decât organizaţiile şi grupurile specializate. Procesul de constituire a politicii externe depinde de criterii numeroase şi felurite. Serviciile publice nu-şi asumă şi nici nu pot să-şi asume gama întreagă de preocupări specifice politicii externe. Ca urmare, politica externă rezultă din laboratoarele guvernamentale, dar nu exclusiv. Participă la acest proces şi factori extraguvernamentali, care acţionează direct asupra împrejurărilor externe, implicându-se nemijlocit în relaţiile internaţionale sau funcţionând ca grupuri de presiune. Numeroase componente ale politicii externe sunt preluate de factori neguvernamentali. Apare firesc şi concurenţa în privinţa obiectivelor prioritare. Guvernul acţionează după criteriul suveranităţii. În condiţiile interacţiunii cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale locale, naţionale, regionale sau globale, politica externă a statului rămâne instrumentul de reafirmare a suveranităţii statului şi a identităţii naţionale. Celelalte organizaţii au alte criterii prioritare. Strategiile pot fi diferite. Acţiunea externă a statului rezultă din decizii luate în timpul luptei interne pentru putere. Capacitatea guvernului de a orienta politica externă decurge din consensul cercurilor politice interne cu privire la elementele definitorii, considerate incontestabile, ale identităţii naţionale. O parte a politicii externe se constituie în afara nucleului statului, fiind rezultatul contribuţiei provinciilor, a regiunilor, a municipalităţilor, a diferitelor organizaţii teritoriale. Interesele se constituie prin interacţiune socială şi deciziile de politică externă se iau sub influenţe culturale şi simbolice comune. Satisfacerea interesului naţional înseamnă şi luarea în considerare a intereselor
14

private. Nu totdeauna se ajunge la armonizarea punctelor de vedere interne asupra interesului naţional.
În anii 1960, în SUA, Henry Kissinger apăra, în numele interesului naţional, politica pe care o ducea în Vietnam şi pe care Hans Morgenthau o critica în numele aceluiaşi interes naţional (BATTISTELLA, 147).

Apare şi o perspectivă supranaţională, de interacţiune cu străinătatea, atunci când politica externă serveşte participării la procesele de integrare regională. Există organizaţii şi grupuri specializate care acţionează în domeniul politicii externe fără să aibă caracter exclusiv naţional, care au componenţă transnaţională. În politică, în general, inclusiv în politica externă, se recurge la „standarde multiple”. Din doctrina politică rezultă că relaţiile internaţionale ar fi anarhice, pentru că statele nu au ajuns să recunoască o autoritate care să guverneze asupra acestor relaţii. Anarhice, relaţiile internaţionale sunt şi conflictuale (BATTISTELLA, 143). Relaţiile interne şi cele internaţionale sunt ameninţate permanent de pericolul deteriorării până la anulare. Apar diferende şi este posibilă trecerea de la colaborare la confruntare. Ca urmare, se întreprind măsuri pentru întreţinerea relaţiilor, se concep mecanisme pentru stabilitate, se alcătuiesc comisii, se realizează acorduri. Întrucât condiţia esenţială a politicii externe este realitatea străinătăţii, extraneitatea, în politica externă domină autoritatea publică. Determinante în politica externă sunt dimensiunile teritoriale, demografice, economice ale statului. Tot atât de decisivă este istoria statului. La nivelul instituţiilor şi al simbolurilor, politica externă depinde de organizaţia cea mai puternică, adică de stat. Statele sunt prezente peste tot în lume pe scena politicii externe. Au loc numeroase reuniuni ale reprezentanţilor de state la nivel înalt, conferinţe ministeriale ale responsabililor de servicii diplomatice şi ale şefilor altor servicii publice. Politica externă, elaborată de cei care au ajuns să facă politică de stat, este aplicată de serviciile statului. Alte servicii ale statului pun în acţiune alte politici ale statului: politica economică, politica din domeniul sănătăţii, politica în domeniul educaţiei, politica din domeniul pensiilor. Politica externă a statului este activitatea prin care guvernul stabileşte, defineşte şi reglementează raporturile cu guvernele străine şi participarea statului la relaţiile internaţionale.
15

Politica externă a statului se exprimă prin declaraţii ale autorităţilor, discursuri parlamentare, discursuri ale reprezentanţilor statului în timpul vizitelor pe care le întreprind în străinătate sau le primesc din străinătate. Interesul naţional Într-o viziune foarte răspândită, politica externă este privită ca instrumentul cu care sunt apărate, în relaţiile cu străinătatea, interesele de durată ale comunităţii naţionale şi mai ales ale statului. Unii consideră interesul naţional ca principiu, alţii ca fenomen. Interesul naţional vizează supravieţuirea fizică, aptitudinea (autonomă) de a controla alocarea resurselor potrivit opţiunii guvernului, bunăstarea economică, punerea colectivă în valoare a fiinţei naţionale. Ca urmare, intereselor pe plan economic, comercial le revine un loc important în politica externă. Securitatea internaţională În elaborarea şi înfăptuirea politicii externe prevalează atenţia acordată acţiunilor în care se recurge la forţă. Preocuparea faţă de exercitarea forţei nu se exprimă doar în sfera reglementării conflictelor. Potrivit principiilor dreptului internaţional public, ar trebui ca în politica lor externă statele să prefere dreptul şi nu forţa. Politica lor externă ar fi astfel o politică de pace. Politica externă a statelor se află în raport direct cu politica militară. Se susţine că politica externă şi politica militară sunt instrumente contrare, având câmpuri de acţiune incompatibile. Politica externă a statelor le-ar aparţine diplomaţilor şi efectul ei ar fi pacea. Politica militară le-ar aparţine militarilor şi efectul ei ar fi războiul. Diplomaţii şi militarii se întâlnesc însă atunci când participă şi colaborează la instituirea şi aplicarea măsurilor de suprimare sau de menţinere a păcii. Politica externă este dominată de interesul faţă de securitate. Politica externă ca politică de securitate vizează asigurarea răspunsului real la imperativele vitale care alcătuiesc interesul naţional: supravieţuirea, integritatea, independenţa politică, identitatea culturală (BATTISTELLA, 144). Enunţarea acestor valori evidenţiază că interesul naţional nu se reduce la însumarea intereselor private (ARON, 101). Astfel descris, interesul naţional pare că transcende interesele private infranaţionale, care însă nu pot fi ignorate, nu pot fi expuse, lăsate în afara interesului naţional. Securitatea este şi condiţia ca toţi particularii să-şi poată promova şi apăra interesele private. În acest
16

complex de interese împletite, societatea exprimă nevoia de securitate pe care numai statul o poate satisface şi statul îşi justifică accesul la bogăţiile economice ale societăţii prin producţia pentru securitate. A spune că o ţară acţionează conform interesului ei naţional înseamnă că, după ce şi-a examinat exigenţele securităţii proprii, încearcă să şi le împlinească (WALTZ, 134). Identitatea naţională orientează interesul naţional şi politica externă îndeosebi pe planul ordonării obiectivelor. Identităţile naţionale actuale sunt rezultatul tendinţelor globalizatoare, concretizate în tentative de control mondial, precum „revoluţia socială mondială”, „extinderea democraţiei”, cărora le-au corespuns, concordant sau discordant, decolonizarea, grupările regionale şi transregionale (alieri, coalizări, solidarizări, uniuni) de state, „războiul rece”, proliferarea armei nucleare, declanşarea de conflicte etnice şi religioase, protejarea sau utilizarea drepturilor omului şi a mediului înconjurător. Diplomaţia Termenul diplomaţie este folosit pentru desemnarea priceperii de a rezolva o problemă delicată cu tact, cu politeţe. Prin diplomaţie se înţelege însă şi duplicitate. Sunt doctrinari care, conform percepţiei comune, admit sinonimia dintre politica externă şi diplomaţie. Prin diplomaţie se înţelege activitatea reprezentanţilor statelor legată de raporturile dintre state. Diplomaţia armonizează ordinea unui stat cu ordinea altui stat. Iluzoriu, persoanele trăiesc şi locuiesc în lumea întreagă. În realitate, pentru fiecare persoană, lumea se divide în ceea ce este şi ceea ce nu este străinătate. Fiecare persoană are un stat propriu, distinct de celelalte state, de statele străine. Statul propriu este statul în afara căruia este străinătatea. Naţiunea străină este altă naţiune decât naţiunea proprie. Străinul nu aparţine comunităţii naţionale, statului, ci unei alte comunităţi, unui stat străin, fiindu-i proprii o ordine străină, cetăţenia străină, numele străin, limba străină, un stat străin cu un suveran străin şi o suveranitate străină. Relaţiile diplomatice şi consulare sunt relaţii între state şi statele sunt subiectele dreptului diplomatic şi consular. Activitatea diplomatică este activitatea reprezentanţilor desemnaţi de state. Diplomaţia statului este activitatea diplomatică desfăşurată de reprezentanţii lui. Statele interacţionează în domeniul relaţiilor diplomatice prin diplomaţii lor. Diplomaţia este profesia reprezentării statului în
17

relaţiile cu alte state. Diplomaţia este aşadar profesia diplomatului, a celui care se pricepe să reglementeze, altfel decât cu forţa, diferendele dintre state. Diplomatul deţine profesia de a concilia interesele divergente ale statelor aplicând regulile, tradiţiile şi uzanţele legate de relaţiile dintre state. Toate profesiile au temei ştiinţific. În toate profesiile apar „artişti”, cei care le practică cu pricepere deosebită. Se spune că au talent. Datorită unor asemenea performanţe, se consideră că profesia este şi o artă. Profesia de diplomat presupune aptitudini speciale, pregătire, experienţă, ca orice altă profesie, dar această profesie nu îl situează pe diplomat printre artişti. Diplomatul este funcţionar public având statut propriu, aşa cum au statute proprii profesorii, militarii şi poliţiştii. Diplomaţia este şi denumirea corpului agenţilor diplomatici ai statului. Se recurge la acest termen şi pentru a denumi serviciul diplomatic al statului. Când se vorbeşte, nu doar în presă, dar şi în doctrină, despre „diplomaţia românească”, ca şi despre „diplomaţia franceză”, „diplomaţia rusă”, noţiunea semnifică serviciul diplomatic naţional. Fiecare din aceste servicii naţionale au ca misiune definitorie aplicarea politicii de înfăptuire şi de apărare a intereselor statului naţional pe care îl reprezintă. Relaţiile diplomatice sunt relaţiile dintre state realizate prin serviciile diplomatice. Aceste servicii, componente ale administraţiei statului, reprezintă permanent statul, în primul rând în relaţiile politice cu alte state, negociază cu alte state, transmit şi primesc mesaje. Pe treapta supremă a ierarhiei diplomatice se află şeful statului. Realitatea impune considerarea diplomaţiei la nivel înalt ca fiind diplomaţia esenţială, partea principală a diplomaţiei. Activitatea diplomatică constă, în primul rând, din comunicarea dintre şefii de state, dar şi din comunicarea dintre alţi reprezentanţi ai statelor care participă la misiuni diplomatice, în cadrul unor delegaţii la forurile internaţionale, în cadrul unor misiuni ad hoc sau în cadrul ambasadelor. Deşi este uzitată, distincţia dintre formele de diplomaţie publică după criteriul formă permanentă/formă nepermanentă rămâne irelevantă. Chiar dacă se practică în formule ad hoc sau „speciale”, diplomaţia la nivel înalt apare, dincolo de teorie, în lumina realităţii ca fiind, ea în primul rând, diplomaţie permanentă. Totodată, caracterizarea ca diplomaţie permanentă s-ar potrivi şi diplomaţiei din cadrul forurilor internaţionale, al conferinţelor şi organizaţiilor, unde se desfăşoară, de fapt, în măsură considerabilă, activitatea diplomatică şi unde, frecvent, se ajunge la desfăşurarea lucrărilor la nivel înalt.
18

Instituţiile diplomaţiei la nivel înalt şi ale diplomaţiei forurilor internaţionale sunt instituţii primordiale ale activităţii diplomatice. În consecinţă, instituţiile diplomaţiei prin serviciile publice pot fi considerate, fără negarea necesităţii lor indiscutabile, fără ierarhizare pe axa importanţei, fără diminuare de rol, instituţii ale diplomaţiei auxiliare. Activităţile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul de întreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţile diplomatice le oferă statelor calea paşnică de soluţionare a problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă problemele de relaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitatea serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în conducerea relaţiilor interstatale. Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din atribuţiile instituţiilor autorităţii statului. Această activitate le aparţine acestor instituţii, misiunilor diplomatice, inclusiv instituţiilor pentru relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din discursuri, schimburi de vizite, corespondenţă. Unei priviri sintetice asupra sensului major al activităţilor diplomatice şi consulare i se dezvăluie că prin aceste activităţi sunt puse în legătură statele suverane. Reduse la esenţial, activităţile diplomatice ar fi forme de comunicare oficială între state. Unul dintre obiectivele definitorii ale activităţii diplomatice este reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor care apar între state. Calea diplomatică este calea utilizării compromisului pentru evitarea recurgerii la forţă. Recomandarea soluţiei stingerii, prin dialog şi negociere, aşadar prin diplomaţie, a diferendului înainte de a se impune coerciţia violentă se regăseşte în învăţături cu notorietate impresionantă.
„Când mergi cu pârâşul tău la judecător, dă-ţi silinţa ca, pe drum, să te scuturi de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi temnicerul să te arunce’n temniţă. Îţi spun Eu ţie: Nu vei ieşi de-acolo până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban.” (BIBLIA, 1539)

Diplomaţiei îi este propriu gândul că şirul de violenţe neconvenabile poate fi evitat, dacă se acceptă o pace strâmbă, reală şi nu se insistă pentru o judecată dreaptă, imaginară.
19

CONSIDERAŢII ASUPRA DREPTULUI DIPLOMATIC

Valori şi principii Activitatea diplomatică aparţine domeniilor relaţiilor interumane, interacţiunii şi organizării sociale. Dreptul diplomatic contribuie la coerenţa relaţiilor interumane, intra- şi extracomunitare. Temeiul normelor dreptului diplomatic se constituie din valori şi principii care decurg din sentimentele, idealurile, scopurile şi interesele comunităţilor regionale sau naţionale şi sunt legate de moralitate, dreptate, adevăr, precum şi de mijlocirile acestora de ordin economic şi politic. Valorile, ca temei al dreptului diplomatic, sunt ceea ce, îndeobşte, în funcţie de merit, importanţă, semnificaţie, utilitate, interes sau cost, se estimează a fi de dorit ca bun, drept şi adevărat în legăturile dintre state, în relaţiile dintre reprezentanţii acestora. Rostul dreptului diplomatic îl constituie valorile care compun forţa comunităţilor, din care emană vitalitatea societăţii, valori precum libertatea, respectul faţă de ţară şi democraţie, solidaritatea, eficienţa, confortul. De la asemenea valori şi principii pornesc, în privinţa dreptului diplomatic, respectul pentru celălalt, pentru străinul care fie soseşte ca să îndeplinească o misiune, fie îi oferă reşedinţă celui trimis. Dreptul diplomatic îşi datorează durabilitatea şi coerenţa unor principii juridice, ca elemente primare, nu doar primordiale, ci şi supreme (de principiis non est disputandum) ale normelor: egalitatea suverană a statelor, respectarea drepturilor fiecărui stat, nerecurgerea la forţă. Reguli Orice formă de activitate se desfăşoară după reguli. Obligatorie sau recomandabilă, regula este mijloc de orientare în acţiune, standard de evaluare a acţiunii, ghid de desfăşurare a acesteia, astfel încât să fie posibilă acomodarea reciprocă a participanţilor la activităţi comune, a tuturor membrilor comunităţii. Pentru vorbitorii latinei clasice, regula era bucata dreaptă de lemn utilizabilă ca măsură sau ca sprijin, rigla sau echerul dulgherului, linia care marca locurile din arenă, de pornire şi de sosire, ale întrecerii. Marcus Fabius Quintilianus s-a referit la regula vorbirii corecte (emendate loquendi regula). Problemele de matematică se rezolvă prin aplicarea de reguli. Fondatorii ordinelor religioase au stabilit reguli de respectat de către membrii acestora.
20

Potrivit lui Marcus Tullius Cicero, regula care deosebeşte dreptatea de nedreptate este legea (Lex est iuris atque iniuriae regula). Orice generalizare validă pentru o vreme poate fi considerată regulă. Reţele invizibile de reguli şi de rânduieli sociale orientează şi influenţează comportamentul fiecăruia (VANDER ZANDEN, 4). Pe lângă cele menţionate, canonul, ceremonialul, convenţia, indicaţia, învăţătura, norma, obiceiul, ordinul, porunca, pravila, preceptul, prescripţia, rânduiala, ritualul, sorocul, tipicul, tocmeala, uzanţa, uzul, toate sunt reguli sau agregări de reguli. Numai despre unele dintre ele însă se poate spune că sunt standarde autoritare, tipare exemplare, modele cu putere modelatoare, norme (nu doar repere, rigle, echere, şabloane, ci mai ales rationis normae) stabilind drepturi, obligaţii şi răspunderi, precum cutuma, inveterata consuetudine sau obiceiul înrădăcinat („al pământului”), practica îndelungată, considerată a fi „lege nescrisă”. Normele activităţii diplomatice Regulile activităţii diplomatice au rădăcini adânci în tradiţie; ele au fost preluate şi cultivate ca rod al unor învăţături fundamentale. În diplomaţie, de pildă, funcţionează reguli care exprimă grija faţă de ordinea ierarhică, prin care se ia în considerare importanţa participanţilor la acţiuni. La o ceremonie diplomatică, rangul participantului este dat de însemnătatea a ceea ce reprezintă. Calităţile fizice, morale, intelectuale ale persoanei participante sunt, în această privinţă, criterii complinitoare.
Conform tradiţiei creştine, şi cel mai mic poate fi considerat cel mai mare dacă este trimisul celui mai puternic: „Şi le-a venit un gând (celor doisprezece ucenici, după a doua vestire a patimilor: «Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor») «Cine între ei ar fi mai mare?» Iar Iisus, cunoscând gândul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine şi le-a zis: «Tot cel care-l va primi pe pruncul acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi tot cel ce Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M’a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acela este mai mare.»” (BIBLIA, 1533)

Activitatea diplomatică le revine şi le aparţine serviciilor publice. Relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare sunt relaţii interstatale. Ca urmare, normele după care funcţionează aceste relaţii aparţin dreptului internaţional public.
21

Prin normele de drept diplomatic se stabileşte modul de aplicare a normelor de drept internaţional public şi, ca urmare, dreptul diplomatic este subramură a dreptului internaţional public. Sunt doctrinari care consideră că dreptul diplomatic ar fi procedura dreptului internaţional (PRADIER-FODERE, 16). Dreptul diplomatic este ansamblul normelor de drept internaţional pentru activitatea diplomatică. De respectarea principiilor şi regulilor dreptului diplomatic depind desfăşurarea normală a relaţiilor interstatale şi realizarea obiectivelor şi a principiilor înscrise în Carta Naţiunilor Unite. La fel ca pentru toate celelalte activităţi umane, şi pentru activitatea diplomatică normele cu puterea cea mai mare de a stabili drepturi şi obligaţii se găsesc în lege, aceste norme constituind reguli de comportament sau de acţiune, scrise sau recunoscute oficial a fi determinate şi impuse de autoritatea de reglementare, a căror respectare este recomandabilă sau obligatorie. Legea poate avea formă de decret, hotărâre, ordin, ordonanţă, regulament, sentinţă, statut, aşa cum este adoptată de autorităţile competente. Pentru dreptul diplomatic, ca pentru întreg dreptul internaţional, „legea” are în primul rând forma de convenţie internaţională, bilaterală sau multilaterală, normele fiind rezultatul consimţământului statelor care le adoptă. Definiţia dreptului diplomatic Dreptul diplomatic însumează regulile diplomaţiei, mai precis regulile profesiei de diplomat şi pe cele ale serviciului public de diplomaţie. Dreptul diplomatic este ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre instituţiile subiectelor de drept internaţional abilitate să se ocupe de relaţiile externe ale acelor subiecte. Aceste instituţii nu acţionează în nume propriu. Ele apar ca subiecte ale activităţii diplomatice, dar nu sunt şi subiecte de drept. Deşi apar ca subiecte ale activităţii diplomatice, instituţiile care reprezintă statele sunt obiecte ale dreptului diplomatic. Normele dreptului diplomatic se referă la organizarea, îndatoririle şi competenţa instituţiilor de relaţii externe ale subiectelor de drept internaţional. Subiectele de drept internaţional decid asupra reglementării activităţii lor diplomatice. Dreptul diplomatic este rezultatul consimţământului subiectelor de drept internaţional asupra normelor în conformitate cu care se desfăşoară activităţile diplomatice.
22

Dreptul diplomatic are în vedere îndeosebi favorizarea legăturilor de prietenie dintre state, indiferent de diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale. Dreptul diplomatic serveşte exercitării funcţiilor şi realizării scopurilor organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală, regională sau subregională. Totodată, dreptul diplomatic are menirea de a asigura eficacitatea misiunilor diplomatice pe care le îndeplinesc reprezentanţii statelor. Obiectul normelor dreptului consular, componente ale dreptului diplomatic, este alcătuit din: relaţiile consulare dintre state şi statutul (organizarea şi funcţionarea) misiunilor consulare. Relaţiile consulare dintre state înseamnă colaborarea statelor în vederea protejării cetăţenilor proprii, a respectării drepturilor acestora. Statul îşi protejează cetăţeanul şi când se află în străinătate, adică sub incidenţa jurisdicţiei statului străin. Este necesară conlucrarea dintre state pentru asigurarea coexistenţei ordinilor juridice diferite şi pentru realizarea relaţiilor consulare (stabilirea de relaţii consulare, misiunile consulare etc.) Ca şi diplomatul, consulul îşi reprezintă statul. Sunt numeroase punctele în care reprezentarea diplomatică a statului şi reprezentarea lui consulară se contopesc. Numeroase norme le sunt comune. Ca urmare, este normală includerea dreptului consular în dreptul diplomatic. Este firesc să se considere că normele consulare alcătuiesc un capitol special al dreptului diplomatic. Comisia de Drept Internaţional a ONU tratează Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare ca parte a dreptului diplomatic. În activitatea diplomatică şi consulară, sunt foarte numeroase situaţiile în care misiunea consulară este componentă a ambasadei şi consulii fac parte din personalul diplomatic al ambasadei.
SURSELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Sursele de drept Pentru cunoaşterea, respectarea şi aplicarea dreptului, trebuie ca provenienţa prevederilor să fie de recunoscut şi recunoscută. Mai mult, ca să poată fi înfăptuită, trebuie ca regula să aibă o formă. Ca regula să devină faptă, trebuie ca esenţa şi conţinutul dreptului să-şi găsească exprimarea. Pentru cunoaşterea, înţelegerea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice, se impune, ca prim pas absolut necesar, receptarea exactă a formulei care o redă.
23

Dreptului îi sunt aşadar necesare modalităţi proprii de exprimare, surse, adică locuri în care să se formeze şi unde să fie de găsit (POPA, 120). Sursele dreptului sunt scrise, precum actele normative, sau nescrise, precum cutumele; oficiale, precum actele normative, sau neoficiale, precum cutumele, doctrina; directe, precum actele normative, contractele, convenţiile, sau indirecte (elaborate de organizaţii nestatale, pentru a fi validate), precum cutumele. Sunt surse care creează norma, precum cutuma, legea şi convenţia. Sunt surse care interpretează norma, precum doctrina şi deciziile jurisdicţionale, jurisprudenţa. Definiţia surselor dreptului diplomatic Dreptul internaţional public nu s-a constituit într-un anumit moment identificabil al istoriei. Cu atât mai puţin componentele lui, precum dreptul diplomatic şi dreptul consular. Prevederile dreptului internaţional public, ale dreptului diplomatic şi ale dreptului consular sunt roade ale strădaniei normative în care s-au angajat generaţii milenare succesive. Sursele dreptului diplomatic sunt formele în care statele convin să exprime şi să consacre normele în conformitate cu care se exercită activitatea diplomatică şi consulară. În general, statele ajung la acordul de voinţă asupra normelor de drept diplomatic şi consular, tacit sau expres. Se constituie tacit cutuma. Se constituie expres convenţia. Normele principale de drept diplomatic şi consular sunt parte a dreptului internaţional, întrucât sunt expresie a acordului de voinţă al statelor. Sursele dreptului diplomatic şi ale dreptului consular se regăsesc printre sursele dreptului internaţional public. Surse importante de drept diplomatic şi consular, precum Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, menţionează în preambuluri scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite, pe care le au în vedere statele-părţi la aceste convenţii. În cadrul Naţiunilor Unite s-a convenit să se considere ca surse de drept internaţional, în temeiul cărora să se soluţioneze problemele relaţiilor dintre state, convenţiile internaţionale fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale
24

acceptate de drept, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; deciziile jurisdicţionale; doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept; sentinţele considerate ex aequo et bono cu acordul statelor în litigiu.1 Pe lângă normele rezultate din consimţământul statelor, există însă şi norme cu privire la activitatea diplomatică şi consulară cuprinse şi în dreptul intern. Statele au competenţa de a conveni norme de drept diplomatic şi consular şi de a formula, fiecare, norme proprii în acest domeniu. Raporturile de putere din cadrul comunităţii sau dintre comunităţi, tradiţiile, opţiunile şi deciziile personalităţilor politice, ale instituţiilor de stat şi ale reprezentanţilor acestora (funcţionari publici, diplomaţi, negociatori) au determinat conturarea de uzanţe, de reguli fără caracter juridic, dar şi de norme juridice. Elemente generatoare comune şi funcţii similare favorizează estomparea deosebirilor dintre regulile juridice şi cele fără acest caracter şi, în consecinţă, facilitează transformarea a numeroase uzanţe în cutumă. În realitate, se întâmplă şi ca reguli care nu au caracter juridic şi care nu sunt considerate printre izvoarele de drept să exercite o autoritate comparabilă cu normele juridice. Prin lege pot fi abrogate cutume, dar nu se poate să se elimine formarea de uzanţe, de cutume noi şi nici tranziţia regulilor de la o stare la alta. Unei priviri atente i se dezvăluie continuitatea nu numai dintre cutumă şi lege, ci şi dintre acestea şi alte agregări de reguli, din domenii aflate în sfera juridică, consistenţa obligaţiei evoluând, în această continuitate, pe o scală care include şi nivelul absenţei totale. Izvoarele dreptului, legile, cutumele, doctrina şi jurisprudenţa sunt de fapt componente ale structurii sociale. Uzanţele, obiceiurile,
___________________
1 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Articolul 38, alineatul 1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept; c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d. sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. Articolul 59. Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează. 25

tradiţiile nu îşi găsesc locul în domeniul mai riguros delimitat, din unghi „nomocratic”, al dreptului întemeiat exclusiv pe autoritate, dar fac cel puţin obiectul sferei mai cuprinzătoare a dreptului, considerat, în spiritul „sophocraţiei”, a fi ştiinţă. Reguli servind simultan aceleaşi valori şi principii se regăsesc, în aceeaşi epocă sau în epoci diferite, atât în legi şi cutume, cât şi în uzanţe, practici şi obiceiuri. Marcus Tullius Cicero recomanda acţiuni legi morique parendum (dând ascultare legilor şi obiceiurilor). Comunicarea dintre state şi reprezentanţii acestora se menţine nu numai prin aplicarea de norme juridice, precum normele care reglementează diplomaţia. Alături de normele juridice, uzanţele îşi vădesc importanţa ca stimuli ai procesului de dezvoltare a dreptului internaţional. Inseparabile de drept, funcţionând ca auxiliar care stimulează, favorizează şi confirmă înfăptuirea dreptului, a dreptăţii, uzanţele sunt considerate adjuvant necesar în procesul de dezvoltare a dreptului internaţional. Domeniul uzanţelor şi cel al normelor juridice sunt permeabile unul faţă de celălalt. Rolul uzanţelor este cu atât mai important cu cât ele se pot transforma în reguli cutumiare. În practica internaţională, îndeosebi în domeniile diplomatic şi consular, s-a format şi s-a consolidat în timp un sistem de precedente acceptate apoi ca norme obligatorii de drept diplomatic şi consular, precum elementele de ceremonie diplomatică sau mijloacele de acţiune diplomatică şi consulară. Cutuma internaţională În limba latină clasică, consuetudo însemna obicei şi consuescere, a (se) obişnui. În limbajul modern, cutuma se referă la obiceiul comunităţii. Este posibil ca obiceiul să devină drept. Nu toate obiceiurile însă devin drept, ci doar cele pe care statul le recunoaşte a fi devenit drept. În dreptul internaţional, inclusiv în dreptul diplomatic şi consular, este necesar ca măcar două state, statul propriu şi statul străin, să consimtă că un obicei poate fi normă de drept. Se poate ca un obicei invocat de justiţiabili să fie validat de instanţă. În dreptul roman se considera că mos majorum poate deveni cutumă, dacă este vechi şi practicat de demult, longa diuturne inveterata consuetudo, precum şi dacă există părerea că este necesar, opinio necessitatis. Mai trebuia ca obiceiul să fi căpătat contur precis, să fi putut să funcţioneze cu exactitate, după reluări frecvente. Se respecta ca dreptate şi regulă obiceiul îndelungat, dacă nu exista
26

normă scrisă, diuturna consuetudo pro jure et lege in his quae non excripta descendunt observari solet. În Evul Mediu, s-au alcătuit colecţii scrise de cutume, „oglinzi”, precum Sachsenspiegel, în 1230, Schwabenspiegel, între 1273 şi 1282, sau Les Établissements, pe care regele Franţei, Louis al IX-lea (Saint Louis), le-a dat în 1270. Hegel considera culegerea de cutume a fi cod de legi (POPA, 125). Pe planul dreptului internaţional, cutuma internaţională este exprimarea tacită a consimţământului statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în relaţiile dintre ele. Se poate observa că, totodată, cutuma internaţională este uzanţa constantă şi uniformă, acceptată de state ca normă de drept. Cutuma internaţională are, ca substanţă, exerciţiul considerat firesc datorită vechimii lui şi reluării lui frecvente, adică uzanţa internaţională.
„Atributele prin care uzanţa devine cutumă sunt acelea care fac uzanţa acceptabilă ca lege, anume constanţa şi uniformitatea, un usage constant et uniforme/a constant and uniform usage.” 2

Cutuma se constituie totodată prin generalizarea practicii statelor.3 Norma aplicată repetat, în cadrul practicii îndelungate, este percepută ca valoare moştenită. Şi cutuma internaţională se alcătuieşte din aplicarea într-atât de înrădăcinată a unor norme, încât acestea să devină temei pentru hotărârile instanţelor judecătoreşti, care au în vedere examinarea respectării lor, pentru ca, eventual, să stabilească şi sancţiuni. Au fost întâi cutumiare norme precum aceea conform căreia agentul diplomatic este inviolabil.
___________________ Asylum Case, Judgment of 20 November 1950/Affaire du Droit d'asile, Arrêt du 20 novembre 1950, „în ceea ce priveşte dreptul internaţional american, Columbia nu a demonstrat existenţa, pe plan regional sau local, a unei uzanţe constante şi uniforme de calificare unilaterală, traducând un drept pentru statul de azil şi un drept pentru statul teritorial; faptele supuse Curţii evidenţiază prea multe contradicţii şi fluctuaţii, încât nu este posibilă degajarea unei cutume proprii Americii Latine cu forţă de drept.” 3 Fisheries Case, „(…) atunci când statele acţionează considerând că aplică o regulă obligatorie şi răspund unei necesităţi (opinio iuris atque necessitatis).” 27
2

Între 22 noiembrie 1922 şi 24 iulie 1923, Elveţia a găzduit la Lausanne o conferinţă iniţiată de Franţa, Italia şi Marea Britanie, pentru a se găsi o soluţie situaţiei create după ce Turcia a denunţat Tratatul de pace încheiat în 1920, la Sèvre. Pe lângă statele iniţiatoare, la conferinţă au fost reprezentate Japonia, Grecia, România, Iugoslavia şi Turcia, SUA ca observator, precum şi Bulgaria, Albania, Olanda, Spania, Portugalia, Norvegia şi Suedia ca invitate. Delegaţia sovietică a fost admisă doar la dezbaterile privind problemele teritoriale, militare şi regimul strâmtorilor. În timpul lucrărilor, a fost asasinat un membru al uneia dintre delegaţii. Arătând că victima nu fusese notificată ca participant la conferinţa internaţională, statul elveţian a refuzat să-şi asume răspunderea pentru a nu fi asigurat protecţia necesară. Din poziţia elveţiană rezultă că Elveţia îşi asumase obligaţia de a-i proteja pe membrii delegaţiilor, în conformitate cu norma cutumiară potrivit căreia statul-gazdă este ţinut să acorde protecţie participanţilor la o conferinţă internaţională (ANGHEL 1987, 127).

Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile nereglementate. În relaţiile dintre state, sunt considerate norme practici nevalidate de trecerea timpului, instant customs (POPA, 127). Convenţia internaţională Romanii desemnau prin cuvântul conventio un pact, o întrunire sau un acord. În prezent, convenţia înseamnă, pe plan juridic, contract, pact încheiat între două sau mai multe părţi, angajament reciproc, tratat. Convenţia internaţională este sursa principală de drept internaţional ca sursă de drepturi şi obligaţii, ca jus scripta şi ca expresie a consimţământului liber al statelor. Convenţia internaţională este mijlocul primordial de reglementare a raporturilor dintre state (POPA, 132). Convenţia internaţională prin care se consacră acordul explicit al statelor în legătură cu norme referitoare la activitatea diplomatică şi consulară este sursa principală de drept diplomatic şi consular. Dreptul diplomatic şi consular a fost formulat în convenţii multilaterale, în codurile dreptului diplomatic şi consular şi în convenţii bilaterale.
28

Ca sursă de drept, convenţia internaţională funcţionează ca şi legea – „formula ei [a legii]; ea [legea] consistă în cuvintele devenite solemne prin forma lor autentică, prin care ea porunceşte normele sale şi, în afară de aceste cuvinte, de această formulă sacrosanctă, nimic nu are valoare de izvor formal de drept pozitiv…” (DJUVARA, 253). Principiile dreptului internaţional Dreptul diplomatic (şi consular) izvorăşte şi din ceea ce Naţiunile Unite consideră a fi principiile generale de drept recunoscute de state: egalitatea suverană a statelor, îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate (pacta sunt servanda), rezolvarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, abţinerea de la ameninţarea cu forţa şi de la folosirea ei4.
___________________ Carta ONU, Articolul 2. (…) Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii ei trebuie să acţioneze în conformitate cu principiile următoare: 1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei. 2. Toţi membrii organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bunăcredinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte. 3. Toţi membrii organizaţiei îşi vor rezolva diferendele internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. 4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. 5. Toţi Membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da organizaţiei întregul lor ajutor în orice acţiune întreprinsă de organizaţie în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. 6. Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. 7. Nici o dispoziţie a Cartei nu autorizează Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat şi nici nu va obliga statele membre să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza Cartei, dar să se aducă atingere aplicării măsurilor de constrângere stabilite în caz de ameninţări împotriva păcii, în caz de încălcări ale păcii şi în caz de acte de agresiune. 29
4

Alte surse Prin analogie, norme ale dreptului diplomatic elaborate pentru a reglementa activitatea diplomatică în formele ei dintr-o perioadă anumită se extind pentru a fi aplicate la formele noi ale acestei activităţi. Norme privind ambasadele se extind şi asupra reprezentanţelor la organizaţiile internaţionale. La norme ale dreptului diplomatic se recurge când nu se găsesc soluţii formulate expres în dreptul consular. Norme de drept diplomatic se găsesc şi în sentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie, în alte sentinţe pronunţate de instanţe, în statutele unor organizaţii internaţionale care se referă, de pildă, la competenţele, drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor statelor.
În 1949, Franţa a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie împotriva Egiptului, deschizând cazul privind protecţia persoanelor de naţionalitate franceză şi a persoanele protejate de Franţa în Egipt. Cazul s-a stins în 1950, întrucât guvernul egiptean nu şi-a continuat politica în conformitate cu care întreprinsese măsuri împotriva posesiunilor persoanelor de naţionalitate franceză şi a persoanelor protejate (EYFFINGER, 349). În 1949, Curtea a fost sesizată pe tema disputei dintre Columbia şi Peru cu privire la dreptul de azil. Omul de stat peruan Victor Raul Haya de la Torre a fost acuzat că a participat la pregătirea unei lovituri de stat împotriva autorităţilor de la Lima. Ambasada Columbiei la Lima i-a oferit azil lui Victor Raul Haya de la Torre. Pe fond, i se ceruse Curţii să se pronunţe asupra caracterului azilului diplomatic şi a interpretării Convenţiei panamericane din 1928 privind dreptul la azil acordat în localurile misiunilor diplomatice. Curtea Internaţională de Justiţie a decis că azilul a fost acordat în afara ordinii legale, întrucât Columbia nu avea calitatea să aprecieze faptele săvârşite de Haya de la Torre. După părerea Curţii, trebuie să se dea interpretare restrictivă Convenţiei panamericane din 1928, în sensul că statul peruan nu avea obligaţia să acorde liberă trecere persoanei căreia i s-a acordat azilul. Curtea nu a admis demersul Columbiei vizând interpretarea deciziei.5 A urmat, din decembrie 1950, cazul Haya de la Torre, la sesizarea Columbiei, care a arătat că nu este datoare să predea persoana căreia îi acordase azil. Curtea a decis că nu îi revenea Columbiei ___________________
5

Asylum Case, / Affaire du Droit d'asile, v. supra.

30

obligaţia să-l predea pe Haya de la Torre statului peruan, dar a cerut ca azilul să înceteze imediat în conformitate cu decizia anterioară. Curtea a menţionat că sunt diferite căi de a încheia azilul, dar opţiunea le revine părţilor şi nu Curţii.6 În 1950, Franţa a sesizat Curtea împotriva SUA cu privire la drepturile persoanelor care au cetăţenia SUA şi cu privire la probleme ale jurisdicţiei consulare a SUA în Maroc. Franţa, putere protectoare a Marocului, întreprinsese măsuri de îngrădire a importurilor din SUA. Curtea a arătat că plângerea Franţei privind încălcarea măsurilor ei nu era îndreptăţită, dat fiind regimul persoanelor cu cetăţenie americană, reglementat prin capitulaţii.7 În acelaşi an, Principatul Liechtenstein a introdus o acţiune împotriva Republicii Guatemala la Curtea Internaţională de Justiţie, solicitând reparaţii pentru modul în care Guatemala a tratat persoana şi bunurile lui Friederich Nottebohm, resortisant din Liechtenstein. Guatemala a susţinut la Curte că solicitarea formulată de Liechtenstein nu poate fi acceptată, referindu-se şi la cetăţenia germană a lui Nottebohm. Curtea a declarat inacceptabilă solicitarea Principatului Liechtenstein, pentru că, la baza apartenenţei lui Nottebohmn la Liechtenstein, nu era o legătură de origine, strânsă, pe care să o fi putut exprima cetăţenia. Guatemala a susţinut că numai legătura de naţionalitate dintre stat şi individ dă statului drept la protecţie diplomatică. Curtea a precizat că oferirea, formal, de către Liechtenstein a naţionalităţii nu este opozabilă Guatemalei în ceea ce priveşte exerciţiul protecţiei.8 În 1979, când a fost răsturnat, în Iran, regimul şahului şi ayatolahul Khomeini a devenit liderul Iranului, SUA au sesizat Curtea în legătură cu ocuparea ambasadei americane din Teheran şi deţinerea ca ostatici a membrilor personalului diplomatic şi consular. Curtea a decis că Iranul avea obligaţia să îi elibereze pe ostatici şi să le permită să părăsească teritoriul iranian, precum şi ___________________ Haya de la Torre Case, Judgment of 13 June 1951/Affaire Haya de la Torre, Arrêt du 13 juin 1951. 7 Case concerning Rights of nationals of the United States of America in Morocco, Judgment of 27 August 1952 / Affaire relative aux Droits des ressortissants des Etats-Unis d'Amérique au Maroc , Arrêt du 27 aout 1952. 8 Nottebohm Case (Preliminary Objection) Judgment of 18 November 1953 & Nottebohm Case (Second Phase), Judgment Of 6 April 1955 / Affaire Nottebohm (Exception préliminaire), Arrêt du 18 novembre 1953 & Affaire Nottebohm (deuxième phase) Arrêt du 6 avril 1955. 31
6

să reconstituie situaţia iniţială a Ambasadei SUA în privinţa proprietăţii, arhivelor şi documentelor şi să întreprindă reparaţii. În 1981, părţile au ajuns la un acord privind soluţionarea disputei lor şi cazul a ieşit din preocupările Curţii.9 În 1989, Iranul a reclamat la Curte că SUA au încălcat dreptul internaţional şi ar trebui să despăgubească statul iranian şi familiile victimelor, în urma doborârii unui avion civil care zbura deasupra apelor teritoriale iraniene. În septembrie 1994, părţile au cerut amânarea sine die a cazului. În 1996 au ajuns la un acord.10

Curtea Internaţională de Justiţie s-a ocupat şi de probleme din domeniul normelor juridice privind organizaţiile internaţionale şi recent a avut în atenţie respectarea prevederilor dreptului consular. Este utilă, în identificarea şi înţelegerea normelor aplicabile activităţii diplomatice (şi consulare), şi doctrina, acolo fiind explicate cutumele şi prevederile din convenţii. În dreptul intern, sunt reglementate instituţii diplomatice (numiri, înfiinţări sau desfiinţări de misiuni, regulamente privind funcţionarea misiunilor, dispoziţii de aplicare a unor convenţii în acest domeniu, decizii judiciare cu privire la activitatea şi statutul diplomaţilor etc.).
CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Procesul de codificare a dreptului diplomatic a evoluat diferit în privinţa diferitelor domenii ale activităţii diplomatice: diplomaţia la nivel înalt, diplomaţia forurilor internaţionale şi activitatea serviciilor diplomatice şi consulare.
___________________ United States Diplomatic and Consular Staff in Teheran (United States Of America v. Iran) / Affaire relative au personnel diplomatique et consulaire des États-Unis a Téhéran (États-Unis d'Amérique c. Iran), Order of 15 December 1979 – Provisional Measures, Order of 24 December 1979 – Fixing Of Time-Limits (Memorial and Counter-Memorial), Order of 12 May 1981 – Removal From List. 10 Aerial Incident of 3 July 1988 (Islamic Republic of Iran v. United States of America), Order of 22 February 1996 Discontinuance / Incident Aérien du 3 Juillet 1988 (République Islamique d'Iran c. Etats-Unis d'Amérique). 32
9

Reglementări privind diplomaţia la nivel înalt Din confruntarea codurilor de drept diplomatic cu actualitatea activităţii şi a relaţiilor diplomatice, se dezvăluie o „lacună”: nu s-a formulat şi nu s-a convenit până acum nici o normă juridică internaţională privind conduita, activitatea, drepturile şi obligaţiile şefului de stat. Dreptul diplomatic nu cuprinde reglementări asupra diplomaţiei la acest nivel. În doctrina dreptului constituţional şi a dreptului internaţional, se consideră că şeful de stat are drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale, potrivit principiului jus repraesentationis omnimodae. Pe de o parte, pe plan internaţional, şeful statului nu are competenţe, drepturi şi obligaţii ca persoană. Poziţia lui corespunde drepturilor şi obligaţiilor statului pe care îl reprezintă. Independenţa lui în activitatea pe care o desfăşoară pe planul relaţiilor internaţionale este independenţa statului pe care îl reprezintă. Pe de altă parte, desemnarea şi atribuţiile şefului de stat sunt reglementate de dreptul intern. La 14 decembrie 1973, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 3166/XXVIII prin care a aprobat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor protejate pe plan internaţional, în textul căreia se fac referiri şi la şefii de stat. Diplomaţia la nivel înalt se desfăşoară prin misiuni ad hoc la care şefii de state participă sau pe care şefii de state le înfiinţează şi le împuternicesc. În 1959, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional şi-a propus să examineze diplomaţia ad hoc în vederea elaborării reglementărilor necesare. În 1960, diplomaţia ad hoc a fost abordată în cadrul sesiunii a XII-a a Comisiei, care a enumerat normele care nu sunt aplicabile diplomaţiei ad hoc şi a propus ca diplomaţiei ad hoc să i se aplice, prin analogie, normele care se aplică celorlalte misiuni diplomatice. Adunarea Generală a ONU a trimis această decizie spre examinare subcomisiei Conferinţei de la Viena care elabora Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice. Conferinţa de la Viena a propus Adunării Generale a ONU reexaminarea problemei în cadrul Comisiei. A fost elaborat un proiect de convenţie, care a primit avizul favorabil al Adunării Generale a ONU. La 8 decembrie 1969, Adunarea Generală a ONU a aprobat Rezoluţia nr. 2530 (XXIV), prin care a adoptat şi a deschis spre
33

semnare şi ratificare sau pentru aderare Convenţia cu privire la misiunile speciale. Naţiunile Unite au fost de acord să invite să devină părţi la Convenţie şi statele care nu sunt membre ale forului mondial şi nici ale unor agenţii specializate şi nici ale Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică şi nici părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.11 S-a stabilit intrarea în vigoare a Convenţiei după ce 22 de state decid să o ratifice sau să adere la ea.12 Convenţia de la Viena privind misiunile speciale a intrat în vigoare la 21 iunie 1985. Norme privind forurile internaţionale În decembrie 1924, Consiliul Societăţii Naţiunilor a desemnat un comitet de experţi pe care i-a însărcinat să examineze posibilităţile de dezvoltare a dreptului internaţional.
___________________ Cms, Articolul 50. Această Convenţie va fi deschisă pentru semnare statelor membre al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate sau ale Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, precum şi statelorpărţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, până la 31 decembrie 1970, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York. 12 Cms, Articolul 51. Această Convenţie se supune ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Naţiunilor Unite. Articolul 52. Această Convenţie va rămâne deschisă aderării tuturor statelor care aparţin uneia dintre categoriile menţionate la art. 50. Instrumentele de aderare vor fi depuse pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 53. 1. Această Convenţie va intra în vigoare a treizecea zi după data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare stat care va ratifica această Convenţie sau va adera la ea după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare a treizecea zi după depunerea instrumentului de ratificare sau de aderare. Articolul 54. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor aparţinând uneia din categoriile menţionate la art. 50: a) semnăturile puse pe această Convenţie et depunerea instrumentelor de ratificare şi de aderare, conform articolelor 50, 51 şi 52; b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform art. 53. 34
11

Carta întocmită la San Francisco şi semnată de reprezentanţii guvernelor Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945 (Carta Naţiunilor Unite) a stabilit, la articolul 13, că Adunarea Generală a ONU va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea lui. Ca urmare, prin Rezoluţia nr. 174(II)/21 noiembrie 1947 a Adunării Generale a ONU, a fost constituită Comisia de Drept Internaţional a ONU şi s-a declanşat un proces amplu de studiu în vederea codificării, care a inclus şi dreptul diplomatic şi consular. Obiectivul Comisiei de Drept Internaţional, stabilit prin statut, este promovarea dezvoltării progresive a dreptului internaţional şi codificarea acestuia. Prin cei 25 de membri ai comisiei, specialişti notorii în drept internaţional, având fiecare câte un mandat de cinci ani, se încearcă reprezentarea zonelor geografice şi a sistemelor juridice principale. Preşedintele sesiunii anuale a Adunării Generale a ONU are şi sarcina de a reprezenta Comisia de Drept Internaţional la lucrările Adunării. În practica ONU, etapele codificării cuprind: identificarea domeniului; desemnarea unui raportor al Comisiei de Drept Internaţional care să întocmească studii cu privire la stadiul dreptului internaţional în domeniul identificat şi să elaboreze proiectele de articole; redactarea proiectului de convenţie internaţională şi prezentarea lui statelor în vederea exprimării de opinii, sugestii şi propuneri; examinarea, pe baza unor rapoarte anuale, a procesului de codificare, în cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU; convocarea unei conferinţe internaţionale speciale care să dezbată proiectul de convenţie şi să-l adopte; deschiderea spre semnare şi aderare a convenţiei. La 13 februarie 1946, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 22 (I) prin care a aprobat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, propunându-le statelor membre să adere la ea. În articolul final, s-a precizat că aderarea se face prin predarea spre păstrare secretarului general al ONU a unui instrument de aderare, Convenţia urmând să intre în vigoare, în privinţa fiecărui membru al organizaţiei, în ziua în care a depus spre păstrare instrumentul de aderare. I s-a stabilit secretarului general al ONU obligaţia de a-i înştiinţa pe toţi membrii organizaţiei despre primirea fiecărui instrument de aderare. Convenţia a precizat că, atunci când instrumentul de aderare este predat în numele unui membru al
35

Organizaţiei, se presupune că acesta este în măsură să îndeplinească, în conformitate cu legile sale, clauzele Convenţiei. Din text, rezultă că această convenţie rămâne în vigoare între ONU şi fiecare membru al ONU care a depus instrumentul de aderare cât timp se păstrează calitatea de membru al Organizaţiei sau până când Adunarea Generală aprobă o convenţie generală revizuită şi statul membru devine parte la convenţia revizuită. I s-a dat posibilitatea secretarului general al ONU să încheie cu unul sau cu mai multe dintre statele membre ale ONU acorduri adiţionale pentru adoptarea dispoziţiilor Convenţiei în ce îl/îi priveşte pe membrul/membrii ONU. S-a precizat că acordurile adiţionale menţionate se supun Adunării Generale a ONU în fiecare caz în parte. România a ratificat această convenţie la 21 aprilie 1956. La 21 noiembrie 1947, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 179 (II), prin care a aprobat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, supusă spre acceptare instituţiilor specializate şi spre aderare oricărui membru al ONU, precum şi oricărui stat membru al uneia sau mai multor instituţii specializate. În dispoziţiile finale ale Convenţiei, s-a menţionat că aderarea la Convenţie se face prin depunerea la secretarul general al ONU a unui instrument de aderare, care îşi produce efectul de la data depunerii sale. S-a precizat că fiecare instituţie specializată va comunica textul Convenţiei şi textele anexelor care o privesc membrilor proprii care nu sunt membri ai ONU, pe care îi va invita să adere prin depunerea instrumentelor de aderare la secretarul general al ONU sau la directorul general al instituţiei. Prin instrumentul de aderare se precizează, de către statul care aderă, instituţia specializată sau instituţiile specializate cărora statul se obligă să îi/le aplice prevederile Convenţiei. La cererea unei treimi a statelor-părţi la Convenţie, secretarul general al ONU convoacă o conferinţă de revizuire. România a ratificat această convenţie la 27 iulie 1970. În 1946, s-a încheiat Aranjamentul provizoriu cu Elveţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite, avându-se în vedere sediul oficiului acestora de la Geneva. La 4 august 1947, între ONU şi SUA s-a încheiat Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului Naţiunilor Unite, care a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 169 (II) din 31 octombrie 1947 şi ratificată prin decizia Congresului SUA, la 4 august 1947. În 1970, SUA au aderat la Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor
36

Unite. Prevederile Înţelegerii rămân aplicabile şi prevalente ori de câte ori aceste prevederi se află în conflict cu cele ale Convenţiei cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU.13 La 23 octombrie 1956, la New York, a fost adoptat Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), care a intrat în vigoare la 29 iulie 1957. Acest Statut conţine şi prevederi specifice dreptului diplomatic.14 În 1961, între Austria şi ONU s-a încheiat un acord cu privire la statutul participanţilor la Conferinţa de la Viena privind relaţiile diplomatice. Acordul a prevăzut extinderea asupra conferinţei a Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ca urmare, delegaţii la conferinţă au beneficiat de statutul reprezentanţilor statelor la reuniunile Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. În 1962, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei nr. 1289 (XIII) din 5 decembrie 1958 a Adunării Generale a ONU, Comisia de Drept Internaţional a început să studieze relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale. În 1971, Comisia a prezentat Adunării Generale a ONU un proiect alcătuit din articole pentru o convenţie cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale. Între 4 februarie şi 14 martie1975, s-a desfăşurat la Viena Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la reprezentarea statelor în
___________________ Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi SUA cu privire la Districtul Sediului Naţiunilor Unite, Secţiunea 26. În măsura în care oricare din prevederile acestei Înţelegeri şi oricare din prevederile Convenţiei Generale se referă la acelaşi domeniu, cele două prevederi vor fi, când este posibil, considerate complementare, astfel încât ambele prevederi să fie aplicabile şi niciodată efectele celeilalte să nu fie limitate; dar în fiecare caz de conflict absolut, prevederile acestei Înţelegeri vor prevala. 14 SAIEA, ARTICOLUL XV. Privilegii şi imunităţi A. Agenţia beneficiază pe teritoriul fiecărui stat membru de privilegiile şi imunităţile necesare exercitării funcţiilor ei. B. Delegaţii membrilor împreună cu înlocuitorii şi consilierii lor, guvernatorii desemnaţi în Consiliu împreună cu înlocuitorii şi consilierii lor şi directorul general şi personalul Agenţiei beneficiază de privilegiile şi de imunităţile necesare exercitării independente a funcţiilor lor în legătură cu Agenţia. C. Capacitatea legală, privilegiile şi imunităţile menţionate în acest articol vor fi definite într-un acord separat sau în mai multe acorduri încheiate de Agenţie, reprezentată, în acest scop, de directorul general, care va acţiona conform instrucţiunilor Consiliului Guvernatorilor, şi de membri. 37
13

relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale. A fost prima conferinţă de codificare la care ONU a convocat toate statele, fără să se mai refere la cele patru categorii de state menţionate în convenţiile privind relaţiile diplomatice şi consulare.15 La 14 martie 1975, a fost adoptată Convenţia de la Viena privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal. Între 1980 şi 1982, la ONU, experienţa statelor membre în domeniul conferinţelor internaţionale a fost înmănuncheată într-un proiect de regulament de procedură, aplicabil la conferinţele organizaţiei. Codificarea dreptului diplomatic şi consular cu privire la serviciile diplomatice şi consulare În 1520, Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană (1519-1556), şi Henry al VIII-lea al Angliei (15091547) au încheiat un tratat privind instalarea de ambasadori. Primul cod al dreptului diplomatic a fost Anexa a XVII-a, adoptată la 19 martie 1815, a Actului final al Congresului de la Viena. Această anexă cuprinde Regulamentul precăderii, prin care s-a încercat o cale de evitare a diferendelor în materie. La 21 noiembrie 1818, la Aix-la-Chapelle, acestui regulament, primul cod diplomatic, i s-au adus adăugiri referitoare la clasificarea agenţilor diplomatici. În 1895, la sesiunea de la Cambridge a Institutului de Drept Internaţional, s-a ajuns la formularea unui regulament, din 17 articole, al imunităţilor diplomatice. În 1896, Institutul pentru Drept Internaţional a elaborat un cod referitor la privilegiile şi imunităţile consulilor. În 1911, la Caracas, cinci state latino-americane au încheiat o convenţie privind relaţiile consulare. Comitetul de experţi însărcinat, în decembrie 1924, de Consiliul Societăţii Naţiunilor să examineze posibilităţile de dezvoltare a dreptului internaţional s-a ocupat şi de domeniul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. S-au adunat materiale şi s-a formulat propunerea să se actualizeze Regulamentul convenit în 1815. Conferinţa panamericană de la Santiago de Chile a luat act de un proiect de cod cuprinzând 29 de articole privind activitatea diplomatică, statutul agenţilor diplomatici, personalul misiunilor.
___________________
15

v. infra.

38

În 1925, Institutul American de Drept Internaţional a abordat acelaşi domeniu. În 1928, la Havana, a şasea Conferinţă panamericană (13 state) a adoptat Convenţia privind funcţionarii diplomatici, precum şi un cod al activităţii consulare. La 20 februarie 1928, la Havana, statele latino-americane au încheiat o Convenţie privind azilul. În 1929, Institutul de Drept Internaţional a examinat regulamentul imunităţilor diplomatice. La 26 decembrie 1933, la Montevideo, a fost încheiată Convenţia latino-americană privind azilul politic, în continuarea atenţiei acordate acestei probleme încă din 1889, când a fost tratată, la titlul Asylum, în Tratatul de drept internaţional penal încheiat tot la Montevideo. Preocupările statelor din America de Sud în acest domeniu au continuat şi s-au concretizat, la Montevideo, în 1939, printr-un tratat şi la 28 martie 1954 prin încheierea, la Caracas, a Convenţiei interamericane privind azilul diplomatic (ANGHEL 1984, 612). La 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a ONU a mandatat, prin Rezoluţia nr. 685/VII, Comisia de Drept Internaţional să pregătească un cod al normelor privind relaţiile diplomatice şi imunităţile. În 1957, Comisia a prezentat un prim proiect al codului. Secretarul general al ONU a invitat statele membre să formuleze observaţii. În 1958, Comisia de drept internaţional a definitivat proiectul codului alcătuit din 45 de articole. Adunarea Generală a ONU a recomandat, prin Rezoluţia adoptată la 7 decembrie 1959, ca, în cadrul unei conferinţe de plenipotenţiari, să fie elaborată, pe baza acestui cod, o convenţie multilaterală privind relaţiile şi imunităţile diplomatice. Conferinţa s-a desfăşurat între 2 martie şi 4 aprilie 1961, la Viena. Au participat, potrivit recomandării Adunării Generale a ONU, plenipotenţiari şi, ca urmare, a avut loc reuniunea în cadrul căreia a fost elaborată, pe baza procedurilor ONU, o convenţie internaţională. Noutatea pe care a introdus-o această conferinţă, în abordarea domeniului, a fost situarea în centrul normelor a ambasadei, în condiţiile în care, până la acea dată, activitatea de codificare se referea în primul rând la ambasadorul reprezentant al suveranului din statul propriu şi îi considera pe ceilalţi agenţi diplomatici componenţi ai suitei ambasadorului.
39

În Preambulul Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, statele-părţi amintesc că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici; declară că sunt conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni; subliniază că sunt convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie dintre ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor constituţionale şi sociale; menţionează că sunt convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a statelor. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961, a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964.16
___________________ Crd, Articolul 48. Prezenta convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat-parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui stat invitat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la convenţie în modul următor: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Străine al Austriei şi apoi, până la 31 martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York. Articolul 49. Prezenta convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 50. Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 51. 1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica convenţia sau vor adera la aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau aderare, convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare. Articolul 52. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite le va notifica tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48 a), semnăturile puse pe prezenta convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50. 40
16

România a ratificat convenţia prin Decretul Consiliului de Stat nr. 566 din 4 iulie 1968. La aderare, România a declarat că articolele 48 şi 50 contravin dreptului tuturor statelor de a deveni părţi la tratatele multilaterale prin care se reglementează domenii de interes general. În aprilie 1949, Comisia de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite a desemnat 14 materii de codificat, printre care şi dreptul consular. Comisia s-a ocupat de acest domeniu în sesiunile din 1955 până în 1960, când s-a ajuns la formularea unui proiect de cod. Prin Rezoluţia nr. 1685/XVI din 18 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU a convocat pentru 1963, la Viena, o conferinţă a ONU care să definitiveze o convenţie asupra relaţiilor consulare. Între 4 martie şi 24 aprilie 1963, a avut loc la Viena Conferinţa plenipotenţiarilor din 92 de state, membre ale ONU, ale unor instituţii specializate ale ONU sau părţi la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare a fost adoptată la 24 aprilie 1963 şi a intrat în vigoare la 19 martie 1967.17 România a aderat la Convenţie la 24 februarie 1972.
___________________ Crc, Articolul 74. Prezenta Convenţie va fi deschisă spre semnare tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum urmează: până la 31 octombrie 1963, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Republicii Austria şi, apoi, până la 31 martie 1964, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York. Articolul 75. Prezenta Convenţie va fi supusă ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 76. Prezenta Convenţie va rămâne deschisă pentru aderarea oricărui stat aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate în articolul 74. Instrumentele de aderare vor fi remise secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Articolul 77. 1. Prezenta Convenţia va intra în vigoare după treizeci de zile de la data depunerii pe lângă secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare. 2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după depunerea celui de-al 22-lea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare după treizeci de zile de la depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare. 41
17

În 1967, statele membre ale Consiliului Europei au convenit textul Convenţiei europene cu privire la funcţiile consulare. În 1989, Comisia de Drept Internaţional a prezentat Comisiei juridice a Adunării Generale a ONU (Documentul ONU A/44/10) proiectele pentru 32 de articole ale unei eventuale convenţii internaţionale privind statutul curierului diplomatic şi al valizei diplomatice neînsoţite.
DOCTRINA DREPTULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

Definirea doctrinei dreptului diplomatic şi consular Doctrina este sursă a dreptului diplomatic şi consular. Doctrinarii înşişi consideră că doctrina este doar sursă subsidiară a dreptului diplomatic şi consular. Totuşi, nu este de ignorat adevărul că normele au fost formulate pornindu-se de la contribuţia ştiinţifică a celor care au analizat raporturile juridice concrete, le-au comentat sau au participat la dezbaterile cu privire la norme deja în vigoare, oferite de diverse surse. Doctrina semnalează normele, le explică, uneori le ierarhizează, le ordonează pe o axă istorică. Doctrina dreptului diplomatic şi consular este împletită cu doctrina dreptului internaţional public. Aspecte istorice Elaborarea propriu-zisă a unei reflexii moderne asupra ius inter gentium a început în secolul al XVI-lea, când a pornit conturarea uzanţelor şi a regulilor diplomatice şi închegarea lor în sisteme. Relectiones Theologicae elaborate de Francisco de Vitoria (1480-1546), dominican, profesor de teologie la Salamanca, conţin două texte în domeniul dreptului internaţional: De potestate civili, De Indis et de iure belli. Francisco de Vitoria credea că statul este necesar omului, puterea publică decurge din dreptul natural, ca şi societatea, scopul statului este binele comun, statul are dreptul să-i protejeze pe oameni, să pedepsească şi să facă război, marea trebuie să rămână liberă, „dreptul la comunicare” este dreptul tuturor de a pleca şi de a veni oriunde pe lume. Sublinia: „Ceea ce raţiunea naturală a stabilit între toţi oamenii este dreptul lumii.” În concepţia lui Vitoria, ius gentium putea avea alte subiecte decât statele şi nu ar fi întemeiat pe respectul reciproc al suveranităţilor lor: violenţa nu conferă drepturi;
42

trebuie ca un tratat să fie semnat liber; plebiscitul sub constrângere nu are valoare; progresul dreptului internaţional nu se poate atinge decât pe calea respectului faţă de persoana umană. Sintagma ius gentium se regăseşte şi în De legibus et deo legislatore (1612), lucrare elaborată de Francisco Suarez (1548-1617), iezuit spaniol, teolog, profesor la Paris, Roma, Coimbra, Valladolid, care a îndeplinit misiuni diplomatice încredinţate de Sfântul Scaun. Suarez a susţinut, printre altele, că este necesară o Societate a Naţiunilor. El credea că, deoarece lumea este împărţită în comunităţi politice distincte, toate aceste comunităţi au nevoie de celelalte, trebuie să se sprijine reciproc: legea umanităţi este că naţiunile îşi datorează asistenţă mutuală. Suarez observase că nu poate exista un judecător între naţiuni şi că fiecare naţiune îşi este judecătorul propriu. El considera totodată că războiul este singurul mijloc de restabilire a dreptăţii, dar respectându-se caritatea şi fără lovirea celor nevinovaţi (copiii şi ambasadorii). În domeniul diplomaţiei, Jean Bodin (1530-1596) a recomandat ca ambasadele permanente să fie încredinţate diplomaţilor prudenţi, moderaţi şi discreţi. Jurist italian, exilat în Germania şi ulterior în Anglia fiind protestant, Albericus Gentili (1552-1608) a fost profesor la Oxford, avocat şi scriitor. A publicat o lucrare despre dreptul de ambasadă (1585), tratatul intitulat De legationibus. Născut în Olanda, rezident în Franţa, Hugo de Groot (Grotius) (1583-1645) a fost ambasador suedez, dar nu numai atât, ci şi comerciant, poet, filosof, avocat, deputat, jurist practician. Scrierile sale au fost descoperite şi utilizate de urmaşi. Nu a publicat în timpul vieţii decât De iure praedae commentarius (1604-1606), care constituia capitolul al doisprezecelea din lucrarea Mare Liberum. Grotius este cunoscut mai ales pentru De iure belli ac pacis (1625). El şi-a notat observaţia că, în vremea lui, statul ajunsese puterea politică supremă. Statul îşi cucerise suveranitatea şi înţelegea să o apere, chiar şi împotriva dreptului. Grotius nu accepta ideea că lumea ar putea fi alcătuită dintr-un conglomerat de suveranităţi. El credea într-o societate universală, „o societate a genului uman”, la ale cărei legi se supun acţiunile oamenilor şi ale statelor. Dreptul internaţional este, în viziunea lui Grotius, un ansamblu de reguli obiective, inerente naturii, adică inerente solidarităţii oamenilor. Statele nu creează dreptul internaţional, ci îl descoperă prin inteligenţă. Grotius a admis totuşi şi un drept internaţional voluntar, rezultat
43

din simplul consimţământ al statelor. Grotius le-a atribuit statelor obligaţii în raport cu supuşii şi faţă de vecini. El considera că societatea interstatală este, în esenţă, caracterizată de comportamentul principilor ca suverani absoluţi şi că nimic nu poate limita voinţa statului suveran. Potrivit lui Grotius, ordinea supranaţională era incompatibilă cu această conduită. Produsul acestui joc liber al suveranităţilor este războiul. După război, diplomaţii negociază. Se trece de la câmpul de luptă la negocieri. Intră în joc solii, a căror trimite în străinătate corespunde unui drept special, tocmai în acest scop, al regilor. În literatura parenetică moralizatoare sud-est europeană, prezintă interes, în acest context, capitolul al VII-lea, „Cum să cade domnilor să şază la masă şi cum vor mânca şi vor bea” şi al VIII-lea „…pentru solii şi pentru războaie” din „Partea a doua a învăţăturilor lui Neagoe voevodul Basarab, domnul Ţării Munteneşti, care au învăţat pre fiiu-său Theodosie…”, ca primă încercare românească de a teoretiza eticheta de la Curte, realizată iniţial în slavonă, la începutul secolului al XVI-lea, şi tradusă în româneşte în prima parte a secolului al XVII-lea. Peste încă mai bine de un secol, la Iaşi, vtori-logofătul Gheorgachi a scris, din porunca lui Grigore Vodă Calimachi, „Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni”, pe care istoricii literari o încadrează în „literatura de ceremonial”. Contribuţii la doctrina actuală Doctrina dreptului diplomatic s-a dezvoltat îndeosebi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. S-au elaborat tratate specializate, considerate astăzi lucrări de referinţă, datorate unor autori care nu pot lipsi din nici o abordare a domeniului. Printre ei, se numără Charles de Martens, Paul Pradier-Fodéré, D. P. Heatley, R. Rodriguez Araya, Raoul Genet, Harold Nicolson, Ernest Satow, Philippe Cahier, Moussa Farag, G. E. do Nascimento e Silva. Contribuţia românească la doctrina contemporană de drept diplomatic este marcată de numele unor iluştri teoreticieni şi diplomaţi, printre care Mircea Maliţa, Dumitru Mazilu, Ion M. Anghel, Traian Chebeleu, Ion Diaconu. În prezent, activitatea doctrinară de prim-plan, în privinţa elaborării normelor de drept diplomatic şi consular, se desfăşoară în cadrul lucrărilor Comisiei de drept internaţional a ONU. La acelaşi nivel se situează contribuţiile judecătorilor la Curtea Internaţională de
44

Justiţie care îşi exprimă opiniile cu privire la deciziile şi avizele Curţii. Federico de Castro y Bravo, judecător la Curtea Internaţională de Justiţie între 1970 şi 1979, considera că opiniile separate exprimate de judecători sunt legate de realitate şi de evoluţia doctrinei juridice. Unele opinii pot fi legea viitorului. Altele însă pot însemna rezistenţa ideilor vechi. Opiniile separate îi oferă judecătorului posibilitatea să explice motivul pentru care a votat favorabil sau negativ. Dacă argumentele pe care judecătorul le consideră conclusive nu se regăsesc în sentinţă, opinia separată oferă posibilitatea exprimării lor. Opinia separată le poate fi de folos comentatorilor care examinează critic deciziile Curţii (EYFFINGER, 273).

45

MISIUNEA DIPLOMATICĂ

În latină, cuvântul missio se referă la acţiunea trimiterii. Misiunea este treaba încredinţată cuiva, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea care i se atribuie pentru a o îndeplini. Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specifice funcţiei sau rolului. Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici, demnitari şi funcţionari ai statului. După rangul agenţilor diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel înalt şi misiuni diplomatice auxiliare. Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile şefului de stat, ale şefului de guvern şi ale ministrului de externe, precum şi ale locţiitorilor lor, înfăptuitori ai relaţiilor politice cu străinătatea. Misiunile diplomatice auxiliare, care includ şi misiunile consulare, sunt misiunile celor care exercită diplomaţia ca profesie. Se pare că doctrina de drept diplomatic este de acord că misiunea diplomatică este ori „temporară”, ori „permanentă” (MAZILU 2003, 239). Statul poate trimite în străinătate şi poate primi din străinătate, conform consimţământului propriu şi al statului străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue, mai precis pentru o perioadă limitată, şi misiuni diplomatice „permanente”18, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”. Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.
___________________
18 Cms, Articolul 1. (…) b) „misiune diplomatică permanentă” este misiunea diplomatică la care se referă Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice. 46

Misiunea diplomatică „permanentă” are un ansamblu de obiective care însumează, practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimţământul statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimţământul lor prealabil privind stabilirea de relaţii diplomatice, pentru ambasade, şi privind stabilirea de relaţii consulare, pentru posturile consulare. Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internaţional, de state şi de foruri internaţionale. Referindu-se la dreptul la ambasadă (jus legationis), A. Gentili avea certitudinea că acest drept le revine tuturor statelor, indiferent de religie. Statul sau forul internaţional care constituie o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în mod activ. Statul sau forul internaţional care primeşte o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în mod pasiv. Constituirea misiunii diplomatice este posibilă numai dacă statul în care misiunea diplomatică va funcţiona consimte. Înfiinţarea misiunii diplomatice „permanente” (a ambasadei, a postului consular) este posibilă numai după stabilirea de relaţii diplomatice. Se poate refuza primirea unei misiuni diplomatice. Nu există obligaţia juridică internaţională de a primi o misiune diplomatică. Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privinţă dintre statul care a constituit misiunea şi statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează, fie de decizia unuia dintre state notificată celuilalt stat. Începerea, activitatea şi încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situaţia altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea şi ale statului în care misiunea va funcţiona sau funcţionează. Grija care le revine statelor faţă de starea relaţiilor dintre ele impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de momentul care ar fi corespuns aşteptărilor, să se acorde prioritate, tocmai într-un moment de criză, respectării regulilor de curtoazie. Prin renunţarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziţie politică prin care se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt stat sau viciu în conduita acestuia. Dreptul diplomatic nu prevede obligaţii pe planul comportamentului în ceea ce priveşte îndeplinirea actului de expulzare a unui diplomat. Cu toate acestea, reprezentanţilor statului acreditar le revin, şi în asemenea momente, îndatoriri din sfera curtoaziei internaţionale, întrucât actele lor care ar contraveni regulilor acesteia ar putea agrava situaţia relaţiilor bilaterale, aflate într-un moment critic deosebit.
47

FUNCŢIILE MISIUNII DIPLOMATICE

Funcţia sau funcţiunea înseamnă ce este de îndeplinit într-o activitate, îndatorirea, misiunea, rolul, serviciul, sarcina. Spunând functio, latinii se refereau la îndeplinirea unei îndatoriri. Într-o instituţie, funcţia este activitatea administrativă prestată, serviciul, slujba, postul. Prin funcţie se înţelege şi gradul din ierarhia administrativă. Funcţiile misiunii diplomatice sunt îndatoririle principale ale celor incluşi în misiunea diplomatică Pe plan juridic, funcţiile misiunii diplomatice apar, aşadar, ca obligaţii şi drepturi ale diplomaţilor. Funcţiile diplomatice se exercită pe teritoriul statului străin. Fără limitarea diversităţii activităţilor prin care se realizează aceste funcţii, trebuie ca exercitarea să răspundă fără abatere la imperativul respectării principiilor de drept internaţional (DIACONU II, 80). Izvoarele de drept nu oferă însă o listă exhaustivă şi exclusivă a acestor funcţii. Descrierea concretă a funcţiilor principale ale misiunii diplomatice depinde de rangul agenţilor diplomatici şi de felul misiunii. Câteva funcţii pot fi menţionate ca trăsături comune definitorii ale tuturor misiunilor diplomatice. Reprezentarea statului Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să vorbească în numele lui în străinătate, adresându-se reprezentanţilor altui stat sau ai altor state. Reprezentarea este funcţia diplomatică primordială (DIACONU II, 80), întrucât decurge din suveranitatea statului (CHEBELEU, 161). În relaţiile internaţionale, reprezentarea este funcţia instituţiilor autorităţii publice din orice stat, dovadă a maturităţii acestora şi atestare a aptitudinii statului de a fi componentă („putere”) a sistemului internaţional (BARSTON, 18). Persoana aflată în misiune diplomatică acţionează în viaţa publică din străinătate şi îşi demonstrează identitatea utilizând simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn. Şefii de misiune diplomatică sunt îndreptăţiţi să-şi reprezinte statul propriu pentru adoptarea de convenţii internaţionale bilaterale şi multilaterale. Dreptul de reprezentare fiind inerent suveranităţii statelor, reprezentarea, ca funcţie a diplomaţiei, este posibilă numai în condiţiile respectării egalităţii în drepturi dintre state.
48

Reprezentarea diplomatică, funcţia care întruneşte obligaţia şi dreptul agentului diplomatic de a transmite mesajele statului propriu în străinătate, este diferită de reprezentarea internaţională, care constă din realizarea de acte în numele statului de către un stat străin, în relaţie cu un subiect de drept internaţional, stat terţ sau for internaţional. Încă o distincţie este necesară: între reprezentarea politică generală a statului acreditar, a intereselor cetăţenilor acestui stat, pe de o parte, şi reprezentarea din sfera dreptului civil (ANGHEL 1984, 363, 364). Servirea interesului de stat Motorul activităţii diplomatice îl constituie conjuncţia intereselor de stat. Statul vede în misiunea diplomatică pe care o constituie un instrument necesar pentru realizarea şi apărarea intereselor de stat. Statul care primeşte pe teritoriul lui o misiune diplomatică străină vede în această misiune un instrument de realizare şi de apărare a intereselor de stat străine, care pot fi, faţă de interesele proprii, convergente sau divergente. Misiunea diplomatică implică servirea interesului de stat fie prin susţinerea lui, fie prin apărarea lui, fie prin împletirea susţinerii cu apărarea. Prin diplomaţie, statele evită efectele distrugătoare ale confruntărilor dintre interesele lor contrare, armonizându-le, şi menţin astfel pacea. Consultările diplomatice, de pildă, sunt căi de soluţionare a diferendelor, de acomodare a intereselor divergente. Politeţea şi elocvenţa agenţilor diplomatici, conduita lor elegantă sunt instrumente în operaţiile de slujire a intereselor naţionale. Competiţia reală care motivează întâlnirile diplomatice este între interese, iar exerciţiile de eleganţă cărora li se acordă doar întâietate aparentă se încorporează în această competiţie. Criteriul principal de evaluare a funcţiei de protejare, în limitele admise de dreptul internaţional, a intereselor statului reprezentat şi ale cetăţenilor săi este legat de respectarea principiului pacta sunt servanda. Pentru soluţionarea crizelor apărute în relaţiile dintre ele, statele au posibilitatea de a recurge la proteste sau la dialog. Ambele sunt forme de protejare a intereselor proprii. Opţiunea pentru dialog corespunde şi preocupării faţă de pacea şi securitatea internaţională şi poate fi considerată prioritară întrucât interesul de stat include şi întreţinerea relaţiilor externe.
49

Sunt pernicioase şi fără efect pozitiv real tonul agresiv sau discursurile tendenţioase. Agentului diplomatic i se cere să distingă între adoptarea unei poziţii injuste şi exercitarea legitimă a libertăţii de expresie. Negocierea În relaţiile internaţionale, negocierea este instrumentul de reglementare a diferendelor dintre state şi de stimulare a conlucrării interstatale, întrucât negocierea este activitatea prin care se poate ajunge la soluţionarea prin înţelegere a problemelor care împiedică relaţiile dintre state. Prin negociere, se convin modalităţi de acomodare a intereselor divergente ale statelor, astfel încât să nu se ajungă la diferend sau, dacă statele sunt părţi ale unui diferend, să devină părţi ale unei înţelegeri. Dreptul internaţional prevede trecerea imediată la negociere în caz de diferend. Ca urmare, în conformitate cu dreptul internaţional, negocierea este funcţie diplomatică. Negocierea caracterizează în fiecare detaliu, dar şi în ansamblu, activitatea diplomatică. În structura fiecărei acţiuni diplomatice sunt recognoscibile cererea şi oferta, târguiala şi, simultan, disponibilitatea permanentă de cooperare. Persoana aflată în misiune diplomatică rezolvă problemele apărute în relaţiile dintre statul acreditant şi statul acreditar negociind. Însuşiri necesare negociatorului au, în general, toţi cei care satisfac, prin conduită şi formaţie profesională, criteriile definitorii ale profesiei de diplomat. Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Mai mult, diplomaţia în ansamblu este sinonimă cu negocierea (DIACONU II, 82). Informarea Statele în numele cărora agenţii diplomatici îşi realizează demersurile sunt emiţătoare şi receptoare de informaţii pozitive sau negative, relevante pe plan politico-diplomatic. Aceste demersuri pot fi oficiale sau oficioase, publicabile sau confidenţiale, verbale sau scrise, individuale sau colective. Misiunea diplomatică vehiculează informaţii: le culege, le analizează, le ordonează, le transmite. Informaţia diplomatică destinată statului propriu sau statelor străine se referă la statele şi societăţile străine sau la statul propriu şi la societatea proprie.
50

Utilizarea informaţiei false discreditează misiunea diplomatică. Ca purtătoare de informaţie, misiunea diplomatică depinde de loialitatea faţă de statul propriu şi de păstrarea încrederii pe care i-o acordă străinătatea. Regulile de curtoazie internaţională nu le permit diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă. Trebuie ca misiunea diplomatică să evite „pescuitul” în apele tulburi iscate de agitatorii vieţii sociale şi politice. Utilizarea mijloacelor licite de informare asigură menţinerea acestei funcţii a misiunii diplomatice pe planul cooperării. În divergenţă cu funcţia de informare a misiunii diplomatice se află spionajul, care presupune observarea unilaterală, secretă a unei activităţi şi a celor care o desfăşoară, culegerea clandestină de informaţii în scopul descoperirii elementelor caracteristice reale şi întocmirii de rapoarte numai pentru uzul statului care spionează. Totodată, spionajul, „diplomaţia secretă”, implică ostilitate, periclitarea securităţii. Căile ilicite de informare sunt disimulate prin împletire cu acţiuni normale, pentru a menţine aparenţa cooperării. De facto, nu şi de jure, statele se adaptează la informarea ilicită, încercând să o controleze prin activităţi de supraveghere a spionilor, adică prin contraspionaj. Spionajul şi contraspionajul sunt activităţi fără legătură cu diplomaţia, dar diplomaţia se numără printre domeniile de activitate care oferă cadru de disimulare a spionajului şi contraspionajului. Există pe alocuri şi uneori impresia că spionajul şi contraspionajul ar constitui partea secretă a diplomaţiei. În realitate, „diplomaţia secretă” oferă varianta excesivă a discreţiei diplomatice. Ea este o abatere gravă de la principiile imperative ale dreptului diplomatic, întrucât face loc inegalităţii pe plan juridic între state şi favorizează poziţiile privilegiate ale unor state în dauna altora. „Diplomaţia secretă” are menirea să oculteze adevărul, să perpetueze, prin metode ilicite şi mijloace contrare dreptului internaţional, aservirea unor state. Metodele „diplomaţiei secrete” contravin metodelor proprii diplomaţiei, întrucât constituie deformarea diplomaţiei cu scopul obţinerii de avantaje pentru statele antrenate în politica sferelor de influenţă. Diplomaţia se află în raport invers proporţional cu politica de forţă şi derapajul activităţii diplomatice spre forme de tipul „diplomaţiei secrete” ar stimula tendinţele de a menţine prin forţă preeminenţa unor state asupra altora ori de a perpetua crizele specifice statelor aflate în situaţie dezavantajoasă (DUCULESCU 1992, 5).
51

Printre acţiunile sociale cu funcţii vădite se regăsesc şi funcţii latente. Nu este de neglijat că în activitatea prin care se culeg, prin mijloace ilicite, informaţii despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor dintr-un stat, constituind, dacă este săvârşită de un diplomat, încălcarea normelor legale, se poate detecta o pereche de funcţii divergente. Dacă, de pildă, în mod vădit se caută secrete industriale, economice sau militare, latent are loc inspectarea la faţa locului a capacităţilor celuilalt stat şi se înlătură posibilitatea agresiunii prin surprindere, prevenindu-se, şi pe calea aceasta, prejudicierea păcii. Statul constituie misiunea diplomatică în scopul îndeplinirii simultane a tuturor acestor funcţii sau numai a uneia/unora dintre ele. Când pentru misiunea diplomatică este definitorie o anumită funcţie diplomatică, apare ierarhizarea funcţiilor: funcţie primordială, funcţie auxiliară. Elaborarea politicii externe a statului nu se numără printre funcţiile diplomatice. Diplomatului „nu i se cere să fie om de acţiune, nici să gândească în domeniul politic. Nimeni nu a văzut o politică externă făcută de diplomaţi.” (COUVE DE MURVILLE, 28)
COMPONENŢA MISIUNII DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică este alcătuită din persoanele trimise să îndeplinească funcţii diplomatice şi să realizeze activităţile necesare îndeplinirii funcţiilor diplomatice. Persoanele care realizează funcţiile misiunii diplomatice sunt fie reprezentanţi ai statului (demnitari sau diplomaţi numiţi pentru a îndeplini funcţii primordiale), fie membri ai personalului diplomatic (diplomaţi, angajaţi ai serviciului public pentru diplomaţie cărora li se încredinţează funcţii auxiliare). Când la realizarea funcţiilor misiunii diplomatice nu participă doar o singură persoană, ci mai multe persoane, acestea alcătuiesc personalul diplomatic al misiunii, grupul de reprezentanţi ai statului. Unuia dintre membrii grupului îi revine funcţia suplimentară şi distinctivă de şef al misiunii. Persoanele care nu participă nemijlocit la îndeplinirea funcţiilor diplomatice, dar realizează activităţi necesare îndeplinirii funcţiilor diplomatice alcătuiesc personalul tehnic-administrativ şi personalul de serviciu al misiunii diplomatice. Competent, în mod exclusiv, pentru desemnarea personalului misiunii diplomatice este statul care constituie misiunea diplomatică.
52

Dar componenţa personalului misiunii diplomatice depinde de consimţământul statului străin pe teritoriul căruia misiunea va funcţiona. Pentru ca o persoană să poată participa la îndeplinirea funcţiilor dintr-o misiune diplomatică este nevoie şi de consimţământul statului în care misiunea diplomatică va funcţiona. Statul care constituie misiunea diplomatică are dreptul exclusiv să decidă cine să fie membru al personalului misiunii sale diplomatice, dar are, în acelaşi timp, obligaţia să aducă decizia la cunoştinţa statului pe teritoriul căruia îl trimite să funcţioneze. Statul care primeşte pe teritoriul lui misiunea diplomatică a unui stat străin nu este obligat să primească pe oricare dintre persoanele incluse în personalul misiunii de statul care a constituit misiunea. Statul care primeşte pe teritoriul lui misiunea diplomatică a unui stat străin are dreptul să se opună includerii în personalul misiunii a oricăreia din persoanele desemnate şi incluse în misiune de statul care a constituit misiunea. Cine nu poate participa la îndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice pentru că lipseşte acest consimţământ este persona non grata, adică persoană care nu este dorită sau nu este binevenită. Consimţământul statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcţionează poate fi retras. Este persona non grata şi cine nu poate participa la îndeplinirea funcţiilor misiunii diplomatice, pentru că i s-a retras consimţământul statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează. În conformitate cu prevederile dreptului diplomatic, este non grata membrul personalului diplomatic al misiunii diplomatice care nu este acceptat de statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează. În acest caz, statului care a constituit misiunea diplomatică îi revine obligaţia ca, fără întârziere, să recheme din misiune această persoană sau să decidă că ea nu mai poate funcţiona. Întârzierea în îndeplinirea acestei obligaţii sau neîndeplinirea ei permite statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează să nu îi recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii. Aşadar, componenţa misiunii diplomatice rezultă din respectarea simultană a drepturilor şi obligaţiilor în materie ale statelor implicate. Componenţii misiunii diplomatice se ordonează conform ierarhiei interne stabilite prin reglementările statului care a constituit misiunea. Între şefii de misiuni diplomatice aflaţi în acelaşi timp în acelaşi stat străin sau la acelaşi for internaţional se stabileşte ordinea de precădere în conformitate cu care ei participă la întruniri şi ceremonii, pentru ca fiecăruia să i se fixeze locul printre ceilalţi, pentru ca
53

fiecăruia să i se precizeze îndreptăţirea de a trece înaintea altuia sau de a-i ceda altuia pasul. Aplicând o politică externă comandată, la elaborarea căreia nu este colaborator, acţionând la intersecţia intereselor statului propriu şi ale statelor străine, îndreptăţit să acţioneze numai în măsura în care se conjugă drepturile şi obligaţiile stabilite de dreptul diplomatic pentru statul propriu şi statul străin, cel trimis în misiune diplomatică are de satisfăcut aşteptări ample într-o ambianţă circumscrisă cu severitatea unor exigenţe contradictorii: „Nici precum Pilat, nici precum Isus, nici precum Charles de Gaulle, ci mai degrabă precum Charlie Chaplin, diplomatul este cel care se perfecţionează în a umbla legănat pe marginea prăpăstiilor.” (COUVE DE MURVILLE, 31)
PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Constituirea misiunilor diplomatice implică preocuparea faţă de condiţiile în care misiunile îşi exercită funcţiile. Consimţământul statului acreditar privind constituirea de misiuni diplomatice se confirmă şi se realizează prin acordarea de facilităţi acestor misiuni, conform principiului după care nu trebuie împiedicată activitatea misiunii diplomatice (ne impediatur legatio). Acordând privilegii diplomatice, statul îşi manifestă suveranitatea. Independenţa statului nu este ştirbită, ci, dimpotrivă, este confirmată tocmai prin participarea la relaţiile internaţionale şi prin aplicarea, în acest scop, a normelor de drept diplomatic, a reglementărilor privind misiunile diplomatice în legătură cu constituirea cărora a adoptat deciziile pertinente sau şi-a exprimat consimţământul. Statele admit privilegiile diplomatice pentru a favoriza relaţiile dintre ele, indiferent de regimurile lor constituţionale şi sociale. Nu trebuie ca privilegiile diplomatice şi imunitatea diplomatică să fie considerate avantaje individuale, acordate persoanei care îndeplineşte misiunea diplomatică. Rostul lor este întreţinerea condiţiilor necesare realizării funcţiilor în cadrul misiunilor diplomatice constituite de state pentru a le reprezenta şi pentru a le apăra interesele în străinătate.19
___________________
19 Cms, [Preambul]. (…) scopul privilegiilor şi imunităţilor privind misiunile speciale nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii eficiente a funcţiilor acestora, ca misiuni având caracter reprezentativ de stat. 54

Privilegiile diplomatice sunt garanţia necesară împotriva obstacolelor şi a presiunilor diverse. Scopul lor principal este să faciliteze contactele în cadrul amplu al dezvoltării relaţiilor şi cooperării dintre state. Nu ar fi cu putinţă constituirea misiunilor diplomatice, în primul rând realizarea funcţiei lor de reprezentare, fără acordarea de privilegii. Din ignorarea prevederilor dreptului diplomatic referitoare la privilegii şi din încălcarea lor apar riscul blocării funcţiei de reprezentare şi cel al blocării misiunilor diplomatice. Privilegiile diplomatice sunt esenţa statutului diplomatic, al regimului juridic propriu diplomaţiei (ANGHEL 1984, 457), al misiunilor diplomatice, al celor care desfăşoară activitate diplomatică, al diplomaţilor şi al tuturor membrilor misiunilor diplomatice. Oferind şi asigurând condiţii de întreţinere a misiunilor diplomatice străine, statele au, conform dreptului diplomatic, obligaţia de a nu face discriminări şi de a nu afecta drepturile statelor care nu sunt implicate direct în stabilirea şi realizarea acestor condiţii.20 Misiunea diplomatică nu se supune decât jurisdicţiei statului care a constituit-o. Totodată, misiunea diplomatică are obligaţia de a respecta legile statului străin pe teritoriul căruia acţionează. Întreţinerea misiunii diplomatice, prin acordarea de facilităţi şi de privilegii şi prin acceptarea imunităţii juridice, nu înseamnă şi deschiderea de căi pentru ingerinţa în treburile interne ale statului străin.21
Crd, [Preambul]. (…) scopul acestor privilegii şi imunităţi nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii eficiente a funcţiilor misiunilor diplomatice, ca organe de reprezentare a statelor (...). Crc, [Preambul]. (…) scopul privilegiilor şi imunităţilor privind misiunile speciale nu este avantajarea indivizilor, ci asigurarea îndeplinirii eficiente a funcţiilor lor de posturile consulare în numele statelor (…). 20 Cms, Articolul 49. 1 (…) nu se va face discriminare între state. 2. Totodată, nu vor fi considerate discriminatorii: a) aplicarea restrictivă de către statul primitor a unei dispoziţii a acestei Convenţii dacă această dispoziţie este aplicată astfel misiunii sale speciale din statul trimiţător; b) modificarea de către state, între ele, prin cutumă sau pe calea unui acord, a întinderii facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor pentru misiunile lor speciale, chiar dacă o asemenea modificare nu a fost convenită cu alte state, dar fără ca modificarea să fie incompatibilă cu obiectul şi cu scopul acestei Convenţii şi fără ca modificarea să aducă atingere drepturilor şi nici îndeplinirii obligaţiilor statelor terţe. 21 Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în 55

Privilegiile diplomatice sunt înlesnirile pe care statul străin le acordă misiunilor diplomatice şi personalului acestor misiuni în vederea îndeplinirii funcţiilor diplomatice. Toate privilegiile diplomatice se acordă şi se concretizează în condiţiile în care misiunea diplomatică are obligaţia de a respecta legile şi uzanţele statului pe teritoriul căruia funcţionează. Privilegiile se aplică în condiţiile în care privilegiaţii respectă legea statului privilegiator. Validitatea privilegierii depinde de respectarea de către statul privilegiat şi de reprezentanţii lui a legii statului privilegiator. Misiunilor diplomatice li se asigură practic şi totodată simbolic exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-li-se dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului care le-a constituit. Acest privilegiu, aşa cum este stabilit în dreptul diplomatic, este model pentru celelalte privilegii diplomatice, întrucât prevederile privind concretizarea lui conţin subordonarea, în această privinţă, la legea statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcţionează. Misiunea diplomatică poate utiliza în statul străin simbolurile de stat ale statului pe care îl reprezintă fără să încalce prevederile legale în materie ale statului străin. Privilegiul inviolabilităţii A fi inviolabil înseamnă a fi intangibil: jurământul este inviolabil, ca şi secretul. În conformitate cu Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, este inviolabil dreptul la proprietate.22 Inviolabilitatea rezultă din protecţia prin lege sau prin
virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele statului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat. Crd, Articolul 41. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat. Crc, Articolul 55. (…) 1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului de reşedinţă. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat. 22 Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, Articolul 17: Proprietatea fiind un drept inviolabil şi sacru, nimeni nu poate fi privat de acest drept… 56

sacralitate. Astfel, sunt inviolabile persoanele demnitarilor şi ale diplomaţilor, sediile lor. Misiunile diplomatice sunt privilegiate întrucât inviolabilitatea lor este un domeniu aparte al asigurării ordinii publice. Statul pe teritoriul căruia misiunile îşi desfăşoară activitatea are obligaţia să împiedice actele violente cu impact direct asupra activităţii misiunilor diplomatice străine. Inviolabilitatea personală a membrului misiunii diplomatice Dreptul diplomatic şi consular stabileşte pentru membrii misiunii diplomatice privilegiul inviolabilităţii personale, fără admiterea şi aplicarea căruia eficienţa funcţiilor misiunii ar fi mult diminuată sau chiar nulă. Inviolabilitatea persoanei membrului misiunii diplomatice este considerată în doctrină privilegiul fundamental din care decurg toate privilegiile celelalte (CHEBELEU, 569). Autorităţile statului străin au, pe de o parte, obligaţia să-i ocrotească pe membrii unei misiuni diplomatice, împiedicând acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Pe de altă parte, autorităţile statului care primeşte o misiune diplomatică nu pot recurge, împotriva membrilor misiunii, în nici un caz, la măsuri de constrângere precum percheziţia, arestarea, detenţia. În general, membrii unei misiuni diplomatice au privilegiul de a fi scutiţi de controlul bagajului personal de către autorităţile statului străin. În dreptul diplomatic nu se precizează dacă se admite controlarea bagajului personal al membrului misiunii diplomatice şi în situaţia în care acest bagaj conţine, printre altele, documente ale misiunii. Dreptul diplomatic tace în privinţa eventualităţii în care membrul misiunii diplomatice refuză să admită controlarea bagajului său personal, în ciuda argumentelor formulate şi bănuielilor exprimate de autorităţile statului străin. În toate cazurile în care se renunţă la aplicarea privilegiilor diplomatice, este de aşteptat ca statul ale cărui autorităţi decid să întreprindă măsuri coercitive împotriva unui membru al unei misiuni diplomatice străine să demonstreze că persoana în privinţa căruia s-a întrerupt acordarea privilegiului inviolabilităţii este vinovată. Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice Sediile în care misiunile diplomatice îşi desfăşoară activitatea beneficiază de inviolabilitate. Responsabilitatea pentru asigurarea acestei inviolabilităţii este a statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează.
57

Privilegiul inviolabilităţii sediilor misiunilor diplomatice înseamnă şi că autorităţile statului pe teritoriul căruia misiunile funcţionează nu pot pătrunde în sedii fără consimţământul şefilor de misiuni şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii etc. Inviolabilitatea localului misiunii diplomatice este o normă foarte veche de drept internaţional, considerată de unii doctrinari chiar principiu al dreptului diplomatic (DIACONU II, 97). Acest privilegiu corespunde cu obligaţia de a dezafecta localurile şi de a retrage bunurile şi arhivele fără întârziere nejustificată. Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate În cadrul preocupării legate de nerespectarea inviolabilităţii misiunilor diplomatice, se acordă atenţie specială actelor de violenţă comise împotriva membrilor lor. ONU a condamnat întotdeauna energic actele de violenţă comise împotriva misiunilor diplomatice şi a reprezentanţilor diplomatici şi consulari şi a subliniat datoria statelor de a întreprinde toţi paşii adecvaţi pentru protejarea sediilor misiunilor diplomatice şi consulare şi pentru prevenirea oricărui atac împotriva reprezentanţilor diplomatici şi consulari. În cadrul ONU a fost, în repetate rânduri, recunoscută necesitatea de a se garanta protecţia, securitatea şi apărarea misiunilor şi reprezentanţilor la organizaţiile internaţionale interguvernamentale ca şi ale funcţionarilor unor asemenea organizaţii. A fost manifestată preocuparea adâncă faţă de numărul din ce în ce mai mare de violări ale misiunilor diplomatice şi consulare şi ale reprezentanţilor diplomatici şi consulari şi li s-a cerut statelor să respecte şi să aplice urgent principiile şi regulile dreptului internaţional referitoare la relaţiile diplomatice şi consulare şi îndeosebi să întreprindă toate măsurile necesare, în conformitate cu obligaţiile lor internaţionale de a garanta efectiv protecţia, securitatea şi apărarea tuturor misiunilor diplomatice şi consulare şi reprezentanţilor care se află oficial pe teritoriul de sub jurisdicţia lor, incluzând măsuri practice de interzicere pe teritoriile lor a activităţilor ilegale ale persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor care încurajează, provoacă, organizează acte împotriva securităţii unor asemenea misiuni şi reprezentanţi şi se angajează în comiterea lor. ONU a recomandat statelor să coopereze strâns în domeniul protejării, apărării şi siguranţei misiunilor diplomatice şi consulare şi a chemat statele ca, în cazul apariţiei unei dispute în legătură cu violarea principiilor şi regulilor de drept internaţional privind inviolabilitatea misiunilor diplomatice şi consulare şi a reprezentanţilor diplomatici şi
58

consulari, să recurgă la mijloacele paşnice de soluţionare a disputelor, inclusiv la bunele oficii ale secretarului general al ONU. Potrivit Adunării Generale a ONU, actele de violenţă împotriva misiunilor diplomatic nu se pot justifica niciodată. ONU le-a recomandat totodată statelor să coopereze strâns cu statul pe teritoriul căruia s-au comis abuzuri, să facă schimb de informaţii şi să acorde asistenţa autorităţilor judiciare. La ONU a fost instituită procedura de examinare a încălcărilor grave ale dreptului internaţional în privinţa securităţii misiunilor diplomatice23. Privilegiul libertăţii de comunicare Comunicarea este acţiunea de punere în comun, de transmitere de mesaje, de informare, de construire şi de întreţinere a relaţiilor dintre persoane şi comunităţi. Eficienţa misiunilor diplomatice depinde de libertatea comunicării cu instituţiile statului care le constituie, îndeosebi cu elementele componente ale serviciului public de diplomaţie. Această comunicare este liberă dacă se află exclusiv sub controlul celor care participă la ea, ca emiţători sau ca receptori de mesaje. În conformitate cu dreptul diplomatic, statului pe teritoriul căruia misiunea diplomatică funcţionează îi revine obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a misiunii, permiţând comunicarea, protejând-o, fără a o controla. Comunicarea misiunii diplomatice cu instituţiile statului propriu se desfăşoară prin transmiterea de mesaje grafice sau verbale pe căile cele mai diverse, în special prin curier diplomatic, cu valiza diplomatică şi cu utilizarea cifrului. Curier diplomatic curent este funcţionarul care însoţeşte valiza diplomatică şi căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilităţii.
___________________ v. Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimelor împotriva persoanelor protejate pe plan internaţional, inclusiv a agenţilor diplomatici, Rezoluţiile 35/168 din 15 decembrie 1980 şi 36/33 din 13 noiembrie 1981 ale Adunării Generale a ONU privind evaluarea măsurilor efective de sporire a protecţiei, securităţii şi apărării misiunilor diplomatice şi consulare şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari, precum şi Rezoluţia 53/97 din 20 ianuarie 1999 privind examinarea măsurilor eficiente vizând protejarea şi securitatea misiunilor diplomatice şi consulare şi a reprezentanţilor diplomatici şi consulari. 59
23

Valiza diplomatică este pachetul sau ansamblul de pachete, transportat în şi din străinătate, care conţine corespondenţă oficială şi obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomaţie şi care nu poate fi deschis şi nici reţinut de autorităţile statelor străine. În conformitate cu dreptul diplomatic, trebuie ca serviciul public de diplomaţie să nu permită abuzul referitor la conţinutul valizei diplomatice şi, totodată, ca autorităţile statelor străine să protejeze valiza diplomatică. Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie Membrii misiunii diplomatice au libertatea să circule pe teritoriul statului străin unde îşi desfăşoară activitatea, dar se poate ca accesul lor în anumite zone să fie interzis sau limitat din motive de securitate naţională. Statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea misiunea diplomatică are obligaţia de a le asigura membrilor misiunii libertatea de circulaţie chiar şi în situaţia în care relaţiile internaţionale s-ar deteriora într-atât încât s-ar ajunge la conflict armat. Trebuie ca membrilor misiunii diplomatice şi familiilor lor să li se dea posibilitatea, inclusiv mijloace de transport, să părăsească, laolaltă cu bunurile lor, fără întârziere, locul unde membrii misiunii nu îşi mai pot desfăşura în siguranţă activitatea. Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice, de impozite şi de taxe Membrul misiunii diplomatice este scutit de obligaţiile stabilite de legea statului pe teritoriul căruia misiunea sa diplomatică funcţionează, dacă aceste obligaţii sunt incompatibile cu situaţia sa de cetăţean al altui stat. Acest privilegiu este menit să prevină aplicarea prevederilor legale care ar putea stânjeni funcţiile misiunii diplomatice. Privilegiul imunităţii În străinătate, membrul misiunii diplomatice se confruntă cu imprevizibilitatea străinătăţii, a unui alt regim politic, a unei alte ordini juridice, a unor alte mentalităţi, a unei comunităţi cu alte interese, în întregime sau măcar în parte diferite, dacă nu chiar divergente faţă de cele al statului şi ale comunităţii proprii. În vederea diminuării nesiguranţei care învăluie acţiunea celui aflat în afara
60

sistemelor juridic şi jurisdicţional al statului propriu, membrul misiunii diplomatice are nevoie de protecţia constând din privilegiul imunităţii. Imunitatea diplomatică înseamnă imunitate de jurisdicţie. În eventuale litigii privind raporturile juridice ale misiunii diplomatice cu instituţii şi persoane ale statului străin, misiunii nu i se poate opune jurisdicţia acelui stat; nu este permisă judecarea membrului misiunii diplomatice pentru fapte din timpul misiunii, dar nici pentru fapte anterioare acesteia. Faţă de jurisdicţia statului străin, membrul misiunii diplomatice beneficiază de imunitate, atât în domeniul penal, cât şi în domeniile civil şi administrativ. Dreptul diplomatic nu admite ca autorităţile statului în care misiunea funcţionează să îl supună, sub nici o formă, jurisdicţiei penale. În esenţă, prin acordarea acestui privilegiu se închide calea jurisdicţională pe care autorităţile statului străin ar putea interveni în activitatea misiunii diplomatice şi în viaţa membrilor ei. Imunitatea de jurisdicţie a celor aflaţi în misiune diplomatică înseamnă, în esenţă, exceptarea lor de la supunerea faţă de jurisdicţia statului pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile (ANGHEL 1984, 488). Nu este posibilă exercitarea constrângerii prin reţinere, anchetare, judecare, sancţionare, arestare împotriva persoanei aflate în misiune diplomatică (ANGHEL 1984, 491). Imunitatea protejează misiunea diplomatică şi pe cel trimis să o realizeze, le face posibilă independenţa în acţiune. Imunitatea de jurisdicţie confirmă şi întăreşte privilegiul inviolabilităţii. Unele excepţii de la imunitatea de jurisdicţie civilă corespund cu excepţiile de la privilegiul scutirii de impozite şi taxe. Dacă diplomatului i se aplică exigenţele jurisdicţiei civile şi administrative, lui i se păstrează nealterate privilegiile diplomatice, îndeosebi cel al inviolabilităţii. Încă pe vremea lui Alberico Gentili, se aplica regula că ambasadorul este protejat de imunitate, că el poate circula liber, că, pentru actele civile, este supus jurisdicţiei civile din locul de reşedinţă şi că nu se supune jurisdicţiei penale din locul de reşedinţă, dar poate fi eventual expulzat.
În 1584, A. Gentili şi alţi câţiva jurişti consultaţi de britanici cu privire la acuzaţiile (complot vizând detronarea şi asasinarea reginei Elisabeth I) formulate la adresa ambasadorului Spaniei, Mendoza, la Londra, au precizat că nu se poate ca Mendoza să fie citat în faţa unui tribunal englez pentru că este protejat de imunitatea de ambasador. Mendoza a fost expulzat. 61

Sentimentul unui agent diplomatic cu experienţă profundă este că „mereu vizibil, diplomatul trăieşte sub un clopot de sticlă – este imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub clopotul de sticlă al imunităţii, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul” (COUVE DE MURVILLE, 27-28). Imunitatea diplomatică nu înseamnă impunitate. Imunitatea nu ţinteşte răspunderea, ci competenţa jurisdicţională a autorităţilor statului străin (ANGHEL 1984, 507-508). Atunci când exercitarea funcţiilor diplomatice se împleteşte, de pildă, cu acte de imixtiune în afacerile interne ale statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează, nici misiunea şi nici membrii ei nu răspund în faţa legii interne a acestui stat, întrucât beneficiază de imunitate de jurisdicţie, dar statul care a constituit misiunea diplomatică nu poate evita răspunderea în conformitate cu prevederile dreptului internaţional (ANGHEL 1984, 506). De altfel, răspunderea statului acreditant şi răspunderea diplomatului implicat nu se exclud, sunt, de fapt, inseparabile. Tentativele de disociere fie între răspunderea statului şi aceea a diplomatului, fie între actele de realizare a funcţiilor diplomatice şi cele private aduc, în loc de rigoare în definirea câmpului de aplicare a privilegiului imunităţii, improvizaţii subtile prin care se poate evita răspunderea sau privilegierea. Pe calea distingerii dintre activităţile oficiale şi cele private ale diplomatului se ajunge, de fapt, la înlăturarea privilegiului. Pentru activitatea oficială răspunde statul şi ca urmare nu sunt motive de privilegiere a diplomatului, ci statul are nevoie de imunitate. Dacă diplomatului i s-ar acorda imunitate exclusiv pentru o asemenea activitate, nu pentru ansamblul faptelor sale, el nu ar beneficia în realitate de nici un privilegiu (ANGHEL 1984, 523). Imunitatea membrului misiunii diplomatice faţă de jurisdicţia statului străin nu înseamnă în nici un caz şi câtuşi de puţin imunitate şi faţă de jurisdicţia statului propriu. Procedurile şi sancţiunile pe care, conform dreptului diplomatic, statul străin nu le poate aplica, pot fi aplicate de statul care a constituit misiunea diplomatică. Dacă se admite imunitatea de jurisdicţie, prejudiciatul se poate întoarce împotriva statului propriu sau a statului străin, întemeindu-şi pretenţia pe principiul egalităţii cetăţenilor.
62

Nu se admite invocarea imunităţii diplomatice de jurisdicţie în cazul unei crime de război. Imunitatea diplomatică devine inoperantă numai dacă statul care a constituit misiunea diplomatică, şi numai acest stat, suspendă imunitatea acestei misiuni sau renunţă ratione personae la imunitatea unuia dintre membrii misiunii. Nici misiunea diplomatică şi nici membrii ei nu pot suspenda imunitatea diplomatică şi nu pot renunţa la imunitatea diplomatică. Suspendarea imunităţii juridice sau renunţarea la imunitatea juridică face posibilă implicarea misiunii diplomatice şi a membrilor ei într-un proces juridic în străinătate. Trebuie ca renunţarea să fie expresă şi clară. Prin renunţarea la privilegiul imunităţii, autorităţile statului care a constituit misiunea diplomatică evidenţiază, conformându-se şi curtoaziei internaţionale, importanţa pe care o acordă relaţiilor diplomatice şi, în general, relaţiilor internaţionale, excluzând eventualitatea recursului abuziv la prevederile dreptului diplomatic (ANGHEL 1984, 545). Dacă nu sunt afectate funcţiile misiunii, este de aşteptat ca statul care a constituit misiunea diplomatică să renunţe la imunitatea de jurisdicţie civilă a membrului misiunii implicat într-un proces civil. În orice caz, este de aşteptat ca statul care a constituit misiunea diplomatică să contribuie prin tot ce îi stă în putinţă, pe plan juridic, la obţinerea unei soluţii echitabile. Dacă statul care a constituit misiunea diplomatică renunţă la imunitatea de jurisdicţie civilă sau administrativă şi dacă din hotărârea instanţei rezultă că membrului acestei misiuni implicat îi revine obligaţia unei reparaţii, măsurile de executare a hotărârii se pun în aplicare numai dacă se renunţă la imunitate şi în privinţa executării.24 Imunitatea de executare înseamnă că nu este permisă supunerea membrului misiunii diplomatice la nici o formă de arestare sau de detenţie. Imunitatea de executare dispare atunci când se opune caracterului privat al bunurilor reţinute.
___________________ Crd, Articolul 32 (…) 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă. 63
24

Imunitatea este admisă rationae personae, ratione temporis şi rationae materiae. Imunitatea personală a membrului misiunii diplomatice pentru acte private se limitează la teritoriul statului străin, unde îşi desfăşoară activitatea ca membru al misiunii. Recunoaşterea imunităţii ratione personae este limitată, ratione temporis, la durata misiunii. Dincolo de limita ratione temporis, se admite numai imunitatea ratione materiae şi, ca urmare, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii. Diplomatul nu beneficiază de imunitatea admisă ratione materiae, în cazul în care desfăşoară activităţi patrimoniale, de proprietar, de beneficiar al unei moşteniri sau de om de afaceri pe cont propriu, întrucât aceste activităţi nu au legătură cu funcţiile diplomatice (DIACONU II, 116).

64

MISIUNEA DIPLOMATICĂ AD HOC

Misiunea diplomatică ad hoc are caracter temporar; este constituită pentru a exercita funcţia de reprezentare a statului şi, eventual, încă una sau alte câteva funcţii specifice, în vederea îndeplinirii uneia sau mai multor sarcini precizate de statul care a constituit-o şi acceptate de statul pe teritoriul căruia funcţioneză. Misiunea ad hoc este denumită şi misiune specială.25 Noţiunile sunt sinonime (ANGHEL 1987, 8). Opţiunea pentru una dintre ele se impune pentru a înlătura impresia că ar coexista două tipuri de misiune, în timp ce în realitate nu există decât un singur tip. Denumită „specială”, misiunea apare ca fiind constituită în vederea unei funcţii excepţionale. „Ad hoc” confirmă că misiunea este normală, constituită în vederea unei funcţii anume, importante, fără îndoială, dar oarecare. Din doctrină rezultă că, în terminologia dreptului diplomatic, misiunea ad hoc a intrat abia în 1960, în timpul lucrărilor Comisiei de drept internaţional a ONU (ANGHEL 1987, 5). Misiunea diplomatică ad hoc se utilizează atât în relaţiile externe bilaterale, cât şi în forurile internaţionale. Sunt în misiune diplomatică ad hoc participanţii la reuniunile internaţionale. Sunt în misiune diplomatică ad hoc şi delegaţiile sau delegaţii cărora li s-a încredinţat îndeplinirea anumitor funcţii diplomatice în una sau în mai multe ţări străine: negocierea sau verificarea aplicării unor acorduri generale sau privind domenii ale relaţiilor externe, precum acordurile militare, financiare, vamale, asupra ordinii publice, a colaborării în transporturi şi comunicaţii, a deplasării forţei de muncă, a repatrierilor, a îngrijirii de morminte şi de monumente comemorative (ambasadorii at large), precum şi cei care îndeplinesc, cu statut diplomatic, „misiuni speciale”
___________________ Cms, Articolul 1. (…) a) „misiune specială” este misiunea temporară, reprezentând statul, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu consimţământul celui din urmă, pentru a trata probleme definite sau pentru a îndeplini o sarcină definită. 65
25

(îşi reprezintă statul la ceremonii din state străine, poartă mesaje, negociază etc.) (CHEBELEU, 194-197). Se constituie şi misiuni diplomatice ad hoc considerate „secrete”, prin care se iniţiază negocieri sau chiar se negociază fie ca să se obţină sau să se schimbe informaţii, fie ca să se pregătească modificări în relaţiile internaţionale. Misiunile diplomatice ad hoc sunt „secrete” atunci când se caută limitarea la maximum a numărului de indivizi cărora să le fie accesibil, într-o anumită perioadă, conţinutul activităţilor prin care se realizează funcţiile acestor misiuni. Se constituie misiuni diplomatice ad hoc pentru pregătirea şi realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt, a vizitelor la nivel înalt, a altor întâlniri bilaterale şi multilaterale la nivel înalt, precum şi a participărilor la nivel înalt la activitatea forurilor internaţionale. Sunt, aşadar, în misiune ad hoc persoanele care întreprind vizite în străinătate pentru a pregăti acţiunile diplomatice la nivel înalt şi cele din suita şefului de stat sau de guvern şi din suita ministrului de externe în activitate oficială pe teritoriul altui stat (CHEBELEU, 197).
MISIUNEA DIPLOMATICĂ AD HOC LA NIVEL ÎNALT

Activitatea diplomatică este dominată de acţiunile diplomatice la nivel înalt, de vizitele reciproce şi de alte întâlniri bilaterale, în forme şi cu prilejuri foarte variate, ale şefilor de stat sau de guvern, precum şi de numeroasele reuniuni internaţionale la nivel înalt, de participările la nivel înalt la activitatea forurilor internaţionale. În practică, se consideră deseori că o acţiune diplomatică se desfăşoară la nivel înalt dacă statele participante sunt reprezentate de persoane care nu au nevoie, pentru nici unul dintre actele lor oficiale externe, de confirmarea deplinelor puteri. În dreptul internaţional, aceste persoane au fost identificate în Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, care precizează că o persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat, dacă prezintă deplinele puteri sau dacă rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări intenţia de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi de a
66

nu pretinde prezentarea de depline puteri.26 Potrivit Convenţiei, în virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri, şefii de stat, şefii de guvern şi miniştrii afacerilor externe sunt consideraţi ca reprezentând statul lor, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat.27 Misiunile diplomatice la care participă şeful statului, şeful guvernului, ministrul de externe sau reprezentanţii lor desemnaţi ca locţiitori sunt misiuni ad hoc la nivel înalt. Misiunile ad hoc prin care se participă la ceremoniile de învestire sau la funeraliile naţionale aparţin, evident, diplomaţiei la nivel înalt, ca şi misiunile purtătorilor de mesaje prin care se prezintă scuze din partea autorităţilor de stat, autorităţilor unui stat străin sau se formulează solicitări de sprijin economic, medical etc. Diplomaţia şefului de stat şi de guvern Diplomaţiei actuale îi este caracteristică amplificarea dialogului la nivelul şefilor de stat şi de guvern, multiplicarea întâlnirilor oficiale dintre aceştia, ca forme eficiente de întreţinere a climatului de înţelegere şi cooperare în relaţiile dintre ţările lumii. Acţiunile diplomatice la acest nivel constituie teren de concentrare maximă a intereselor naţionale şi, ca urmare, sunt obiectul organizării ample şi totodată minuţioase şi riguroase. Diplomaţia la nivel înalt şi, deodată cu ea şi datorită ei, întreaga sferă a diplomaţiei exercitate de demnitarii de stat, prin misiuni ad hoc, sunt preponderente, reflectând decizia oamenilor politici de a controla direct relaţiile internaţionale, de a participa fără mijlocire tehnică sau profesională la negocieri.
___________________
26 Cdt, Articolul 7. Depline puteri. 1. O persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat dacă a) prezintă deplinele puteri cuvenite sau b) dacă rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenţia de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu pretinde prezentarea de depline puteri. 27 Cdt, Articolul 7 (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: a) şefii de stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat (…). 67

Doctrina diplomatică tratează, în numeroase locuri, activitatea diplomatică a şefilor de stat ca pe un şir de misiuni ad hoc. Statele consideră că asemenea misiuni diplomatice au caracter special, oricât ar fi de frecvente şi chiar dacă, prin periodicitate regulată determinată, de exemplu, de cuprinderea lor în mecanismul unor organizaţii internaţionale, nu mai pot fi definite ca extraordinare. Aparent, şeful de stat intervine în relaţiile diplomatice doar în momente deosebite, având o contribuţie extraordinară, eventual solemnă. În realitatea actuală, şefii de stat desfăşoară însă o activitate diplomatică permanentă, după un program foarte dens. Agendele lor zilnice cuprind deseori mai mult de o întâlnire internaţională la nivel înalt. De altfel, fie că misiunile pe care le îndeplinesc sunt considerate ca fiind ad hoc sau „permanente”, fie că sunt îndeplinite de diplomaţi în cadrul serviciilor publice sau de „funcţionarii diplomatici extraordinari”28, toţi cei cărora li se încredinţează misiuni diplomatice sunt trimişi de statul pe care îl reprezintă să îndeplinească într-un stat străin sarcini diplomatice stabilite în cadrul sistemului naţional de elaborare şi de realizare a politicii externe, condus de şeful de stat. Şeful de stat este şi diplomat. Realizându-şi atribuţiile, el exercită şi această profesie. Dialogul diplomatic intens desfăşurat direct de şefii de stat constituie forma principală de susţinere a climatului de înţelegere şi cooperare în relaţiile internaţionale. Interesele naţionale majore sunt abordate concludent îndeosebi la întâlnirile bilaterale la nivel înalt, desfăşurate fie în cadrul vizitelor oficiale reciproce, fie cu prilejul participării şefilor de stat la reuniuni internaţionale. Misiunea diplomatică ad hoc la nivel înalt se realizează ca urmare a deciziei adoptate de statul care o constituie, dar depinde totodată de consimţământul statului străin pe teritoriul căruia înaltul demnitar întreprinde, în calitate de înalt oaspete, o vizită în vederea realizării misiunii sale diplomatice. De regulă, conform curtoaziei internaţionale şi reglementărilor interne din numeroase state, consimţământul statului vizitat se formulează înainte de constituirea misiunii diplomatice ad hoc la nivel înalt şi constă din trimiterea unei invitaţii, pe cale diplomatică, aşadar printr-o acţiune de diplomaţie auxiliară, realizată de serviciile publice pentru diplomaţie. Din respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform curtoaziei
___________________ v. Convenţia cu privire la funcţionarii diplomatici, pe care 13 state latino-americane au încheiat-o în 1928 la Havana. 68
28

internaţionale, nu se întreprinde o vizită la nivel înalt în străinătate fără invitaţie din partea autorităţilor statului vizitat. Totodată, din respect faţă de principiul egalităţii suverane a statelor şi conform curtoaziei internaţionale, nu se refuză primirea unei vizite la nivel înalt dacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Din curtoazie, nici o vizită la nivel înalt nu se refuză, ci, dacă există motive temeinice, se întârzie acordarea consimţământului, se amână fixarea perioadei şi trimiterea invitaţiei. Vizitele diplomatice la nivel înalt constituie evenimente curente, normale. Frecvenţa lor foarte mare a devenit posibilă în condiţiile în care mijloacele de comunicare şi de transport fac posibile pregătiri complexe executate cu promptitudine maximă şi deplasări rapide. În secolul al XIX-lea şi până în ultima parte a secolului al XX-lea vizitele la nivel înalt erau evenimente istorice extraordinare.
Cu două sute de ani în urmă, a avut loc vizita în Franţa a Suveranului Pontif. La 25 noiembrie 1804, Papa Pius al VII-lea a sosit la Fontainebleau (BORDONOVE, 186). În septembrie 1808, a avut loc la Erfurt o reuniune la nivel înalt franco-rusă. Împăratul Napoleon, care a pregătit în detaliu întâlnirea, i-a cerut principalului component al suitei sale, lui Charles Maurice Talleyrand-Périgord, să parcurgă întreaga corespondenţă diplomatică dintre Franţa şi Rusia şi îndeosebi rapoartele ambasadorului francez la Sankt-Petersburg, Armand de Caulaincourt. A dispus să se redacteze un proiect de convenţie bilaterală care să-i fie pe plac ţarului Rusiei, ale cărui prevederi să neliniştească Austria, dar să nu conţină explicit obligaţia Franţei de a se angaja alături de Rusia în zona Levantului (BORDONOVE, 227-234). În septembrie 1959, liderul URSS, Nichita Hruşciov, a efectuat o vizită în SUA. Cu câteva zile înainte de vizită, o rachetă de fabricaţie sovietică ajunsese pe suprafaţa Lunii, unde depusese drapelul şi stema URSS. Într-un discurs public prilejuit de vizită, N. Hruşciov i-a adresat gazdei sale, preşedintele Dwight Eisenhower, un mesaj, în care şi-a exprimat preocuparea realistă faţă de menţinerea păcii în lume fără să-şi disimuleze, nici măcar din politeţe aparentă, conduita arogantă: „Considerăm că sistemul nostru este mai bun şi voi credeţi că al vostru este mai bun, dar nu trebuie ca, din cauza acestui diferend, să trecem la luptă deschisă, pentru că nu numai ţările noastre ar suferi pierderi enorme, ci şi celelalte state ar fi antrenate în distrugerea lumii.” Pe lângă 69

convorbirile oficiale la Camp David, programul vizitei a cuprins activităţi precum participarea la un spectacol la Hollywood, despre care N. Hruşciov a formulat aprecieri negative, fără reţinere, şi o întâlnire cu muncitorii unei oţelării din Pittsburgh, la care a polemizat cu liderii sindicali. Evaluările iluzorii şi intenţiile reale ale lui N. Hruşciov au făcut ca urmările vizitei să nu fie pe măsura declaraţiilor exaltate ale liderului sovietic („Am venit să văd cum muncesc sclavii în capitalism şi recunosc că ei nu o duc rău!” „Eisenhower este un preşedinte mare!” „Trăiască prietenia sovietoamericană!”). În anii următori, a fost ridicat zidul de la Berlin şi a avut loc criza rachetelor din Cuba (DUROSELLE, 227-229). La 15 iulie 1971, preşedintele SUA, Richard Nixon, a anunţat, spre surprinderea opiniei publice a vremii, că, ţinând seama de dorinţa sa de a vizita China, liderii Republicii Populare Chineze l-au invitat la Beijing şi el a acceptat invitaţia cu plăcere. Vizita preşedintelui SUA în China s-a desfăşurat între 21 şi 28 februarie 1972. R. Nixon a declarat după vizită: „Această săptămână a schimbat lumea!” Vizita a fost importantă prin acordul SUA şi Chinei de a elimina posibilitatea agresiunii şi a ingerinţei în treburile interne din relaţiile reciproce (DUROSELLE, 245). La 24 aprilie 2005, la Jakarta, cu prilejul reuniunii multilaterale la nivel înalt afro-asiatice, dedicate aniversării Conferinţei de la Bandung din 1955, a avut loc între prim-ministrul japonez, Junichiro Koizumi, şi preşedintele Republicii Populare Chineze, Hu Jintao, o întâlnire de cincizeci de minute, „cu uşile închise”, pentru o discuţie despre neînţelegerea dintre autorităţile celor două state cu privire la conduita japoneză faţă de evenimente din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi reacţia chineză faţă de această conduită. Cei doi intrerlocutori au ajuns la concluzia comună că trebuie să menţină cooperarea amicală bilaterală (MEDIAFAX, 24 aprilie 2005).

Dreptul diplomatic contemporan ne apare ca fiind incomplet tocmai în privinţa protagoniştilor diplomaţiei actuale, reprezentanţii supremi ai statelor în relaţiile internaţionale. Normele de drept internaţional referitoare la diplomaţia şefilor de stat au, în mare parte, caracter cutumiar (DIACONU II, p. 23). Constatăm că statele nu au convenit norme tocmai cu privire la activitatea diplomatică pe care o desfăşoară şefii de stat şi de guvern, ale căror întâlniri oficiale au impactul cel mai puternic asupra climatului de înţelegere şi cooperare din relaţiile internaţionale. Nu au fost definite, până în prezent, prin
70

convenţii internaţionale, conduita, drepturile şi obligaţiile şefului de stat pe planul relaţiilor internaţionale. Intensificarea diplomaţiei la nivel înalt nu a determinat mutaţii pe planul dreptului diplomatic. Şeful de stat este definit de dreptul intern propriu fiecărui stat, care îi reglementează modul de desemnare şi atribuţiile. În general, dreptul intern stabileşte că şeful de stat întruchipează suveranitatea statului în fruntea căruia se află. Nu există nici o regulă internaţională în conformitate cu care să fie definit şeful de stat, deşi activitatea lui diplomatică şi necesitatea ca el să exercite profesiunea de diplomat sunt evidente. Nu i se cer scrisori de acreditare, altfel de împuterniciri, de autorizaţii. El acreditează trimişi în state străine şi primeşte trimişi ai statelor străine. Se admite că are puteri depline pentru a angaja responsabilitatea statului în ierarhia autorităţilor unde ocupă locul cel mai important. Cu autoritatea şi legitimitatea conferite de sufragiului popular, aşadar de voinţa naţiunii, şeful de stat personifică autoritatea statală atât în relaţiile interne, cât şi în cele externe. El are o poziţie aparte prin magistratura supremă pe care o exercită, pentru că nici o altă autoritate în stat nu îşi poate asuma personificarea statului. Constituţia României stabileşte modalităţile în care se exercită de către Preşedinte rolul de reprezentare a intereselor statului în relaţiile internaţionale.29 În conformitate cu prevederile Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Prin funcţie, Preşedintele României personifică autoritatea statală atât în relaţiile interne, cât şi în cele externe. El este ales de popor, prin vot universal, direct, datorită căruia simbolizează voinţa naţiunii. În România, nici o altă autoritate a statului nu îşi poate asuma personificarea statului. Constituţia nu îi stabileşte preşedintelui anumite domenii de activitate, dar, din textul constituţional, rezultă că Preşedintelui României, în exercitarea funcţiei, nu îi poate rămâne indiferent nici un domeniu.
___________________
29

Constituţia României, Articolul 91 (1). Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţi diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. (3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. 71

Preşedintele României reprezintă statul în relaţiile externe şi, în acelaşi timp, personifică naţiunea întreagă, acţionează în numele statului. Preşedintele României se bucură de imunitate: nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Din comentariile doctrinare, rezultă că imunitatea instituită pentru preşedinte nu se aplică numai pe perioada funcţiei, ci şi după această perioadă, pentru fapte din timpul exercitării mandatului. Imunitatea este absolută şi poate fi ridicată doar în cazurile prevăzute de Constituţie. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În România, Guvernul, alcătuit din primministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, asigură, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, realizarea politicii interne şi externe a ţării. Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului de credinţă pe care primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului îl depun individual în faţa Preşedintelui României. Textul constituţional precizează că Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii; Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Totodată, Constituţia stabileşte atribuţiile următoare ale Preşedintelui României în domeniul politicii externe: încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil (celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege); la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României. Din aceste prevederi constituţionale rezultă că Preşedintelui României îi revine poziţia cea mai înaltă în elaborarea şi înfăptuirea politicii externe şi că, în cadrul statului român, deţine rangul suprem în activitatea diplomatică. În general, şefii de stat deţin, potrivit dreptului intern al fiecărui stat, poziţia supremă în conducerea politicii externe şi sunt principalii reprezentanţi în străinătate ai statului în fruntea căruia se află. Prin magistratura supremă pe care o exercită, datorită autorităţii şi
72

legitimităţii conferite de sufragiul popular, aşadar de voinţa naţiunii, şefului de stat sau de guvern care îşi asumă, potrivit prevederilor constituţionale, personificarea statului atât în relaţiile interne, cât şi în cele externe, îi revine o poziţie unică în stat şi în raporturile cu statele străine, poziţie aparte pe care nici o altă autoritate în stat nu şi-o poate asuma.
Preşedintele SUA este responsabilul având rangul cel mai înalt în conducerea relaţiilor externe ale Statelor Unite. El participă la reuniuni internaţionale la nivel înalt, în cadrul cărora se consultă direct cu alţi şefi de state. În Federaţia Rusă, actele de putere sunt înfăptuite de preşedinte, Adunarea Federală, guvern şi instanţele judecătoreşti. Preşedintele este şeful statului. El adoptă măsuri pentru apărarea suveranităţii Federaţiei, a independenţei şi integrităţii ei, stabileşte direcţiile principale ale politicii interne şi externe, reprezintă Federaţia în interior şi în relaţiile internaţionale, înfăptuieşte conducerea politicii externe, poartă negocieri şi semnează tratate, semnează scrisorile de acreditare ale diplomaţilor ruşi şi primeşte scrisorile de acreditare ale diplomaţilor străini. Preşedintele Franţei, considerat „întâiul protector al Constituţiei”, are datoria să garanteze independenţa naţională, integritatea teritorială, precum şi respectarea acordurilor Comunităţii şi a tratatelor. El acreditează ambasadori pe lângă statele străine şi primeşte acreditările ambasadorilor străini; negociază şi ratifică tratate. Titular al domeniilor esenţiale de conducere a statului, preşedintele Franţei împarte unele atribuţii importante cu guvernul. În doctrină, se vorbeşte despre „diarhia” franceză sau despre caracterul „bicefal” (preşedinte şi prim-ministru) al statului francez. La reuniuni internaţionale la care se iau decizii politice importante, Franţa este reprezentată atât de preşedinte, cât şi de prim-ministru.

Sunt şi state (având regimuri parlamentare sau monarhice) în care locul principal în conducerea şi înfăptuirea politicii externe, precum şi în reprezentarea statului la acţiunile diplomatice bilaterale şi multilaterale îi revine şefului de guvern. În regimurile de acest fel, primul-ministru are atribuţii substanţiale pe planul angajării statului în relaţiile internaţionale. În general, guvernele participă intens la activitatea internaţională la nivel înalt, în toate statele, indiferent dacă acestora le este
73

caracteristic regimul prezidenţial, cel semiprezidenţial sau cel parlamentar. Guvernele sunt chemate să pregătească, să avizeze, să aprobe şi să aplice deciziile care se adoptă în activitatea diplomatică la nivel înalt. În vederea redării comparative a locului activităţilor externe ale şefului guvern în regimurile parlamentare, faţă de cele prezidenţiale şi semiprezidenţiale, s-ar putea considera că, în prima ipostază, şeful de guvern se situează în proximitatea demnităţii supreme în stat, fără a dobândi în totalitate alura simbolică a acesteia, în timp ce, în a doua ipostază, se apropie de ministrul afacerilor externe, dar are responsabilităţi superioare. Dincolo de diferenţele impuse de regimurile interne, şefii de guvernare primesc şi întreprind vizite din şi în străinătate, negociază, încheie tratate, participă la reuniuni internaţionale. Ca urmare, primesc şi acordă onorurile cele mai înalte, aplică uzanţe legate de reprezentarea la nivel înalt a statului.
În Germania, preşedintele reprezintă Federaţia în străinătate, încheie, în numele Federaţiei, tratate, acreditează ambasadori în statele străine şi primeşte acreditările ambasadorilor străini. Liniile directoare ale politicii Germaniei sunt stabilite de cancelarul federal, care este responsabil şi pentru realizarea lor. Ca urmare, la întâlnirile bilaterale şi multilaterale la nivel înalt, Germania este reprezentată de cancelarul federal. În Italia, preşedintele este şeful statului, îi acreditează şi îi primeşte pe reprezentanţii diplomatici, ratifică tratatele internaţionale, după ce, în prealabil, Parlamentul îl autorizează. Nici un act al şefului statului italian nu este valabil dacă nu este contrasemnat de miniştrii care l-au propus şi care îşi asumă responsabilitatea. Actele care au forţă de lege şi alte acte sunt contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri. De altfel, preşedintele Consiliului de Miniştri direcţionează politica generală a guvernului italian, el fiind cel care participă, în numele Italiei, la acţiunile diplomatice la nivel înalt la care se adoptă decizii. Coroana britanică deţine, după tradiţie, toate puterile în stat. Marea Britanie este reprezentată pe lângă puterile străine de către „ambasadorii majestăţii sale”. Monarhul de la Londra este şi şeful Commonwealth-ului şi şeful de stat al anumitor ţări din Commonwealth, unde este reprezentat de un guvernator. Dincolo de tradiţie, în realitate, Coroana britanică nu desfăşoară activitate politică. Funcţia reală de asigurare a stabilităţii politice a statului 74

este acompaniată de funcţia simbolică pe care monarhia o îndeplineşte prin rituri, prin fastul arhitectural şi vestimentar tradiţional. Îndeplinindu-şi funcţia de reprezentant al Regatului Unit, de şef oficial al Bisericii Anglicane, Elisabeta a II-a s-a aflat în centrul unor ceremonii memorabile pentru „bunii şi loialii ei supuşi” britanici (încoronarea din 1952, jubileul domniei din 1977, centenarul reginei-mame din 2002), dar şi pentru opinia publică europeană (marcarea în 1995, la Londra, a Zilei Victoriei, în cadrul festivităţilor închinate împlinirii unei jumătăţi de veac de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial). De fapt, persoana cea mai importantă din Regatul Unit, întâiul om politic britanic, „Premier”-ul, este primul ministru al Majestăţii Sale, redactor al Discursului Tronului, prezentat la deschiderea sesiunilor parlamentare, numit şi revocat – teoretic – ad nutum de monarh. Şeful Cabinetului britanic reprezintă la nivelul cel mai înalt statul în relaţiile internaţionale, pe plan bilateral şi multilateral. Împăratul este simbolul Japoniei. Orice acte în legătură cu problemele statului japonez, pe care le îndeplineşte împăratul, sunt avizate şi aprobate de guvern, care este, pe această cale, responsabil. Împăratul Japoniei nu are atribuţii de guvernare. Printre actele pe care le poate îndeplini, cu aprobarea guvernului, împăratul Japoniei se numără atestarea deplinelor puteri şi a scrisorilor de acreditare ale ambasadorilor japonezi, ratificarea tratatelor, primirea ambasadorilor şi miniştrilor străini şi exercitarea de acte ceremoniale. Puterea executivă în Japonia aparţine guvernului, care, printre altele, conduce afacerile statului, reglementează afacerile externe, încheie tratate, cu aprobarea Parlamentului.

În relaţiile internaţionale funcţionează regula nescrisă, potrivit căreia statele acceptă ca, la acţiunile diplomatice la nivel înalt, să participe în conformitate cu normele constituţionale proprii, funcţiile participanţilor, rangul acestora, titulatura lor neconstituind obiecte de preocupare pe planul relaţiilor internaţionale.
Doctrina de drept diplomatic marchează exclusivitatea dreptului intern în această privinţă, de pildă în textul următor, vechi de aproape două secole: „Titlurile suveranilor nu emană din jus gentium. Fiecare popor este stăpân să-i dea şefului lui titlul care îi convine şi este în drept să pretindă să fie tratat în consecinţă de ceilalţi suverani şi de celelalte naţiuni.” (MEISEL, 27) 75

Actele cu efect juridic ale celor care îşi reprezintă statul în diplomaţia la nivel înalt sunt acte ale statului (ANGHEL 1987, 53; DIACONU II, 24). Cel care, în calitate de conducător al afacerilor externe ale statului, semnează tratate sau avizează şi contrasemnează legile de ratificare a acestora răspunde pentru acordarea şi primirea de acreditări, poate declara război şi poate încheia pace, are capacitatea maximă de a acţiona pe plan internaţional (ANGHEL 1987, 52-53). Din practica relaţiilor internaţionale, rezultă că statele admit şi respectă principiul jus repraesentationis omnimodae, conform căruia şeful de stat are, potrivit dispoziţiilor constituţionale din statul propriu, drept de reprezentare generală în relaţiile internaţionale (ANGHEL 1987, 54; CHEBELEU, 287; MAZILU 2003, 235). Dreptul consacrat prin principiul jus repraesentationis omnimodae nu are caracter personal, ci decurge din drepturile internaţionale ale statului în numele căruia acţionează şi pe care îl reprezintă. Cutuma care s-a conturat cu veacuri în urmă în relaţiile diplomatice dintre monarhii absoluţi rămâne actuală (ANGHEL 1987, 54) şi se aplică în prezent în mod axiomatic (CHEBELEU, 287). În trecut, funcţiona o regulă potrivit căreia monarhii aveau întâietate faţă de preşedinţii de republici, dar această regulă a rămas în paginile cărţilor de istorie. În relaţiile internaţionale actuale, în raporturile la nivelul şefilor de stat se aplică principiul egalităţii suverane a statelor, exprimabil şi în formula, odinioară valabilă exclusiv pentru monarhi, par in parem non habet imperium, şi, ca urmare, nu se face deosebire de rang nici între monarhi, nici între preşedinţi şi nici între monarhi şi preşedinţi. Aşadar, din aplicarea principiului egalităţii suverane a statelor rezultă că prerogativele constituţionale interne nu disting între şefii de stat pe plan extern (ANGHEL 1987, 52). Învestirea celui care acţionează şi reprezintă pe plan extern statul la nivel înalt este, de obicei, însoţită de acte solemne, de notificare şi de felicitare, prin care sunt înştiinţate statele străine şi prin care statele străine declară că acceptă efectele învestirii pe planul relaţiilor internaţionale (ANGHEL 1987, 55). Mesajele sau gesturile prin care şeful de stat sau de guvern, care deţine locul suprem în conducerea şi înfăptuirea politicii externe, este felicitat pentru învestire marchează momentul de acceptare externă a celui învestit. Prin onorarea cu felicitări, care se referă la responsabilităţi şi titluri, adresate celui învestit se exprimă respectul faţă de demnitatea statului. Sunt introduse sau confirmate în comunicarea diplomatică dintre state
76

modul de adresare, titlurile, denumirea funcţiilor, ca şi semnificaţia şi importanţa acestora. Conform regulilor de curtoazie internaţională, învestirea (depunerea jurământului de către preşedintele de republică, încoronarea monarhului) este, în general, urmată de notificarea oficială, în străinătate, a începutului de mandat (de domnie). Se trimit, pe cale diplomatică, mesaje prin care se formulează angajamente legate de perspectiva relaţiilor cu statele înştiinţate. Prin aplicarea regulilor de curtoazie internaţională, ca răspuns la asemenea mesaje se formulează şi se transmit, pe aceeaşi cale, mesaje care conţin felicitări şi urări, precum şi angajamente privind relaţiile bilaterale. Mesajul de răspuns poate avea şi semnificaţia recunoaşterii în funcţie a celui învestit atât ca titular al atribuţiilor şi competenţelor conferite de dreptul intern, cât şi ca purtător al titlurilor corespunzătoare acestor atribuţii şi competenţe.
La 23 martie 1737, regele Marii Britanii i s-a adresat lui Carlos de Bourbon cu mesajul următor: „Frate (Monsieur Mon Frère), cu multă plăcere am primit scrisoarea Voastră, prin care îmi aduceţi la cunoştinţă înălţarea Dumneavoastră pe Tronul Celor Două Sicilii. Permanent am fost interesat de tot ceea ce Vă priveşte şi nu mă îndoiesc că veţi fi convins de bucuria adevărată pe care am resimţit-o la acest eveniment fericit. Bunul Dumneavoastră Frate, George R., St. James, …” Pe lângă „bucuria pentru evenimentul fericit”, textul confirmă că suveranul britanic îl consideră pe destinatar „Frate”, adică şef de stat, şi reiterează recunoaşterea trecerii, conform păcii de la Viena din 1735, a Siciliei, de la Austria la Bourbonii spanioli (MEISEL, 63). La 23 ianuarie 2001, preşedintele României i-a trimis preşedintelui Statelor Unite ale Americii telegrama următoare: „Depunerea jurământului şi preluarea oficială a mandatului de preşedinte al Statelor Unite ale Americii îmi oferă plăcuta ocazie de a vă adresa cele mai calde felicitări şi urări de succes în greaua şi plina de responsabilităţi demnitate de şef al statului. Îmi exprim speranţa că în următorii patru ani ai mandatului dumneavoastră relaţiile dintre România şi Statele Unite ale Americii se vor dezvolta şi amplifica, în beneficiul ambelor părţi, pentru pacea şi bunăstarea popoarelor noastre. România doreşte continuarea şi amplificarea relaţiei de parteneri strategici dintre ţările noastre. Eu cred că putem identifica noi căi şi mijloace de întărire a colaborării în plan politic şi economic. România şi-a exprimat de asemenea dorinţa de a deveni membră a NATO cât mai curând cu putinţă, pentru a participa şi în acest fel la procesul de normalizare şi de stabilizare a situaţiei din 77

Balcani şi din fosta Iugoslavie. Prezenţa Statelor Unite în zonă, eforturile diplomaţiei americane au contribuit decisiv la reducerea tensiunii şi la instaurarea păcii în zonă. România, vital interesată de consolidarea stabilităţii Balcanilor, va sprijini eforturile Administraţiei dumneavoastră îndreptate în această direcţie. Reiterez speranţa că vom avea cât mai curând prilejul de a discuta despre priorităţile şi obiectivele colaborării româno-americane, despre adâncirea democraţiei şi relansarea economiei în România, cât şi despre posibilităţi concrete şi pragmatice de aprofundare a relaţiilor dintre România şi SUA.”

Şefilor de stat şi de guvern, aflaţi în misiune diplomatică, statele străine le acordă privilegii, prin care protejează şi sprijină misiunea diplomatică la nivel înalt. Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune diplomatică li se recunoaşte totodată o imunitate specifică. Dreptul diplomatic confirmă aceste modalităţi de susţinere a misiunilor diplomatice la nivel înalt.30 Statele nu au convenit, cel puţin până în prezent, cu privire la semnificaţia exactă, detaliată a „facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită oficială”. Fără îndoială, şeful misiunii diplomatice la nivel înalt este sprijinit şi ocrotit măcar de privilegiile şi de imunitatea pe care statele le acordă fiecărui diplomat în exercitarea neîngrădită a misiunii sale. Şefilor de stat şi de guvern aflaţi în misiune diplomatică li se permite şi li se ocroteşte comunicarea liberă în scopuri oficiale cu autorităţile statului propriu şi cu autorităţile altor state, li se acordă scutiri de impozite şi de taxe.
___________________ Convenţia de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale (1975) prevede, la articolul 50, că şeful de stat aflat în fruntea unei misiuni la un for internaţional beneficiază de facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat. Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de rang înalt 1. Şeful statului trimiţător, când se găseşte în fruntea unei misiuni speciale, beneficiază, în statul primitor sau într-un stat terţ, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită oficială. 2. Şeful de guvern (…) şi alte personalităţi de rang înalt, când participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în statul primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin Convenţia prezentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional. 78
30

Reşedinţa în străinătate a şefului de stat este inviolabilă. Pentru alte activităţi decât cele prin care îşi exercită atribuţiile de gazde, autorităţile statului vizitat pot pătrunde în reşedinţa rezervată înaltului oaspete numai cu permisiunea lui. Când se află în străinătate îndeplinind misiuni oficiale, şefului de stat sau de guvern i se recunoaşte, pe lângă imunitatea stabilită prin normele constituţionale interne, o imunitate în relaţiile internaţionale, imunitatea suveranului, care înseamnă exceptarea de la jurisdicţiile şi de la alte reglementări (reguli stabilite de organele locale de ordine publică) ale statului străin pe al cărui teritoriu se află. Această imunitate se extinde, de obicei, şi asupra membrilor de familie care îl însoţesc. În cazul în care înaltul reprezentant comite o infracţiune este expulzat şi eventual i se interzice accesul pe teritoriul statului unde a comis infracţiunea. Reparaţiile revin statului al cărui înalt reprezentant este considerat infractor. Şefii de stat şi de guvern nu sunt exoneraţi, nici conform prevederilor dreptului intern, nici conform prevederilor dreptului internaţional referitoare la imunitate, de răspunderea penală pentru crime de genocid, contra umanităţii şi pentru crimele de război, pentru care se supun jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale (DIACONU II, 114). Autorităţile statelor vizitate la nivel înalt îi acordă protecţie, pe planul securităţii, şefului de stat sau de guvern care le este oaspete, măcar ca pentru o „persoană care se bucură de protecţie internaţională”. Dacă şeful de stat sau de guvern întreprinde o călătorie particulară în străinătate, fără ca autorităţilor statului străin să li se notifice o misiune diplomatică la nivel înalt, aşadar dacă face o călătorie „incognito”, nu poate beneficia de privilegii şi riscă să fie supus, pentru eventuale acte în contradicţie cu normele din statul în care se află, jurisdicţiei acestui stat. Privilegiile şi curtoazia i s-ar putea acorda doar din momentul notificării, respectiv al consimţământului autorităţilor străine privind fie şi o vizită privată, considerată „misiune diplomatică neoficială” (ANGHEL 1987, 59). Ministrul de externe, conducătorul serviciului public pentru diplomaţie În Codex Theodosianus, culegere de legi care au reglementat viaţa romanilor înaintea epocii lui Iustinian, funcţionarii imperiali erau numiţi ministeriales. Ulterior, în Codex Iustinianus, funcţionarilor
79

imperiali li s-a spus ministeriani. Pentru Publius Vergilius Maro, minister era cel care slujea în timpul ospăţului şi, pentru Lucius Annaeus Seneca, era paharnicul. Caius Sallustius Crispus le spunea oamenilor regelui ministri regis. În antichitatea romană, sclavii erau cei cărora le reveneau ministerele, adică slujbele. La începuturile lumii moderne i se spunea „ministru” persoanei care avea de îndeplinit o misiune. Regii erau „miniştrii lui Dumnezeu pe pământ”. Totodată, regii, principii încredinţau unui „ministru” administrarea regatului, grija afacerilor publice. Regele Franţei Ludovic al XIV-lea l-a desemnat ca ministru pe Jean-Baptiste Colbert (1619-1683). În secolul al XVIII-lea, în Europa, erau consideraţi miniştri sau miniştri de stat cei care participau de regulă la consiliile conduse de suveran şi cei cărora li se acordau responsabilităţi în domenii precum finanţele, relaţiile externe. Miniştrii actuali sunt membri ai guvernelor şi conduc departamente ale administraţiei de stat: internele, externele, finanţele. Ministrul de externe este denumit şi „şef al diplomaţiei”. Totuşi, întâiul diplomat al unui stat şi conducătorul politicii externe este, potrivit prerogativelor constituţionale, şeful statului. Trebuie să fie menţionat ca protagonist pe scena diplomaţiei şi a politicii externe şi şeful guvernului. De fapt, ministrul de externe, membru al guvernului şi subordonat primului-ministru, conduce serviciul public pentru diplomaţie, alcătuit din serviciul diplomatic intern, adică ministerul de externe, căruia îi revine administrarea relaţiilor externe, şi serviciul diplomatic extern, adică reţeaua oficiilor diplomatice ale statului în străinătate.
Omagiind cariera unui diplomat, Charles Maurice TalleyrandPérigord sublinia: „Trebuie ca un ministru al afacerilor străine să fie dăruit cu un fel de instinct care, avertizându-l prompt, să-l împiedice, înaintea oricărei discuţii, să ajungă să se compromită. Îi este necesară facultatea de a se arăta deschis, rămânând impenetrabil; de a fi rezervat (…); de a fi abil până şi în alegerea distracţiilor sale; trebuie să poată purta o conversaţie simplă, variată, neaşteptată, mereu firească şi uneori naivă; într-un cuvânt, nu trebuie să înceteze vreun moment, în douăzeci şi patru de ore, să fie ministru al afacerilor străine. Toate aceste calităţi, oricât ar fi ele de rare, s-ar putea să nu fie suficiente, dacă buna-credinţă nu le-ar da o garanţie de care ele au mereu nevoie (…) Diplomaţia nu este o ştiinţă a vicleniei şi a duplicităţii. Buna-credinţă nu îndreptăţeşte niciodată viclenia, dar admite rezerva; şi rezerva are particularitatea că sporeşte încrederea. Dominat de onoare şi de 80

interesul ţării sale, (…) de iubirea de libertate întemeiată pe ordine şi pe drepturile tuturor, un ministru al afacerilor străine, când ştie să fie [ministru al afacerilor străine], se găseşte astfel plasat în situaţia cea mai bună pe care o poate pretinde un spirit elevat, [inspirându-se din] sentimentul datoriei. Nu se cunoaşte destul ce putere se află în acest sentiment.” (BORDONOVE, 359-360)

În esenţă, rolul ministrului de externe este să realizeze legătura şefului statului şi şefului guvernului cu instituţiile autorităţii din statele străine, să fie aşadar persoana de mijlocire, middleman (OPPENHEIM, 764), ale cărei declaraţii publice pot angaja responsabilitatea statului pe plan extern.
Doctrina a reţinut ca exemplară decizia din 5 aprilie 1933 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională prin care se recunoaşte că declaraţia formulată de ministrul de externe ca răspuns la o întrebare a unui reprezentant diplomatic străin creează o obligaţie pentru statul ministrului de externe. Ministrul de externe norvegian îi transmisese şefului misiunii diplomatice daneze la Oslo comunicarea, consemnată şi într-o notă, că Norvegia nu se împotriveşte ca Danemarcei să i se recunoască suveranitatea asupra Groenlandei de Est (ANGHEL 1987, 67). Curtea a arătat că răspunsul oral dat de ministrul de externe la solicitarea unui reprezentant diplomatic străin cu privire la o problemă din aria sa de activităţi oficiale angajează statul pe care ministrul îl reprezintă şi ca urmare creează o obligaţie pentru acest stat (CHEBELEU, 299). Curtea Internaţională de Justiţie a arătat că declaraţiile unor demnitari de nivel înalt sunt probatorii când confirmă fapte sau conduite31 (DIACONU II, 31) şi pot da naştere la obligaţii internaţionale dacă este evidentă intenţia statului de a şi le asuma32 (DIACONU II, 31).

În conformitate cu uzanţele, numirea ministrului de externe se aduce, prin intermediul serviciilor publice pentru diplomaţie, la cunoştinţa statelor cu care statul în care funcţionează ministrul abia numit are relaţii diplomatice. Ministrul de externe îşi inaugurează, de obicei, mandatul acordându-le, la minister, audienţă colectivă solemnă şefilor de misiuni diplomatice străine. Este larg răspândită şi practica
___________________
31 Case of Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua. 32 Nuclear Test Case. 81

de a se transmite din partea miniştrilor de externe în funcţie mesaje de felicitare ministrului care se află la începutul exercitării funcţiei. Ministrul de externe este, în timp, primul interlocutor politic al fiecărui ambasador străin, care, înainte de a-şi începe activitatea, aduce la Ministerul de Externe copiile scrisorilor de acreditare. Prin acest act, se deschide seria de audienţe în cadrul cărora ministrul şi ambasadorul pot aborda spectrul întreg al relaţiilor bilaterale, precum şi problematica vieţii internaţionale, îşi pot transmite comunicări oficiale, informaţii, proiecte, pot negocia. Este de datoria ministrului de externe să fie prezent la audienţele solemne, în cadrul cărora ambasadorii străini îşi prezintă scrisorile de acreditare şefului de stat. Ministrului de externe îi revine responsabilitatea privind aplicarea prevederilor convenţiilor în vigoare la care statul este parte. Sub conducerea ministrului de externe se redactează proiectele de convenţii bilaterale şi multilaterale la care statul urmează să devină parte şi se desfăşoară negocierea acestora în vederea pregătirii textelor pentru procedurile legale de exprimare a consimţământului, în numele statului, potrivit reglementărilor interne şi internaţionale. Ministrul de externe are datoria de a-i informa pe şeful de stat, pe primul-ministru şi pe ceilalţi membri ai guvernului cu privire la evoluţiile pe plan internaţional care au sau pot avea efecte asupra promovării şi apărării intereselor statului. Ministrul de externe îi trimite în misiuni ad hoc sau permanente, adică în delegaţii sau la ambasade şi posturi consulare, pe diplomaţii şi consulii de carieră. Oficiile diplomatice – ambasadele şi posturile consulare – din străinătate se organizează şi îşi desfăşoară activitatea executând ordinele şi instrucţiunile primite de la ministrul de externe. Printre răspunderile prioritare ale ministrului de externe se numără şi aceea pentru păstrarea arhivei diplomatice a statului. Activitatea concretă actuală a ministrului de externe are două laturi dominante: contribuţia la misiunile diplomatice ale conducerii statului prin lucrări pregătitoare şi premergătoare şi îndeplinirea misiunilor proprii. O parte foarte mare a activităţii ministrului de externe este dedicată participării statului la forurile internaţionale. Majoritatea misiunilor ministrului de externe este constituită în prezent din participări la conferinţe internaţionale şi la reuniunile ministeriale ale organizaţiilor internaţionale. Programul anual al unui ministru de externe european, precum cel al României, cuprinde, printre altele: participarea, în septembrie, la
82

dezbaterile generale ale Adunării Generale a ONU; participarea, măcar ocazională, la lucrările Consiliului de Securitate al ONU, pentru îndeplinirea obligaţiilor periodice ale statului (ca membru permanent sau nepermanent) faţă de acest for; participarea la reuniunile ministeriale bilunare ale Consiliului pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe al Uniunii Europene; participarea la reuniunile ministeriale ale Consiliului Nord-Atlantic; participarea la reuniunile ministeriale ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la reuniunile ministeriale ale organizaţiilor zonale (Europa Centrală, Europa de Sud-Est, regiunea Mării Negre etc.). Din această răsfoire a agendei cu misiuni obligatorii ale ministrului de externe rezultă că el este în primul rând protagonistul acţiunilor diplomatice reglementate de dreptul diplomatic referitor la diplomaţia forurilor internaţionale. Ministrul de externe în funcţie nu are nevoie, pentru nici unul dintre actele oficiale externe pe care le întreprinde, de confirmarea deplinelor puteri. În conformitate cu dreptul internaţional, ministrul de externe, în virtutea funcţiei lui şi fără a fi obligat să prezinte depline puteri, este considerat ca reprezentându-şi statul pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat.33 Ministrul de externe aflat în misiune pe teritoriul unui stat străin beneficiază de privilegii conform uzanţelor şi prevederilor dreptului diplomatic privind misiunile ad hoc34. Totodată, ministrul de externe beneficiază şi de prevederile recomandărilor ONU privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite împotriva persoanelor care beneficiază de protecţie internaţională.35 Clarificări privind statutul ministrului de externe s-au formulat şi prin deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie.
Un judecător de instrucţie belgian a emis, la 11 aprilie 2000, împotriva ministrului afacerilor externe în exerciţiu al Republicii Democratice Congo un mandat internaţional în scopul arestării sale provizorii înaintea unei cereri de extrădare către Belgia pentru ___________________ Cdt, Articolul 7 (…) 2. cit. Cms, Articolul 21. Statutul şefului de stat şi al personalităţilor de rang înalt (…) 2. (…) ministrul afacerilor externe şi alte personalităţi de rang înalt, când participă la o misiune specială a statului trimiţător, beneficiază în statul primitor sau într-un stat terţ, în plus faţă de ce li se acordă prin Convenţia prezentă, de facilităţi, privilegii şi imunităţi recunoscute de dreptul internaţional. 35 CPPCAIPPiDA. 83
34 33

pretinse crime constituind „violări grave ale dreptului internaţional umanitar”. Mandatul a fost difuzat în toate statele, inclusiv în Republica Democratică Congo, care l-a primit la 12 iulie 2000. Mandatul de arestare, care indică naţionalitatea congoleză, dar nu se referă la funcţia de ministru al afacerilor externe, desemnează Tribunalul de primă instanţă din Bruxelles ca instanţă competentă şi invocă dispoziţiile legii belgiene din 1993 referitoare la reprimarea violărilor grave ale dreptului umanitar, precum şi la Legea belgiană din 10 februarie 1999. Prin acţiunea din 17 octombrie 2000, depusă la Grefa Curţii Internaţionale de Justiţie, Republica Democratică Congo a acuzat Regatul Belgiei că emiterea de către Belgia a unui mandat de arestare împotriva ministrului afacerilor externe congolez violează principiul potrivit căruia un stat nu îşi poate exercita puterea pe teritoriul altui stat, principiul egalităţii suverane între toţi membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi imunitatea diplomatică a ministrului afacerilor externe al unui stat suveran. În expunere, s-a arătat că a fost violat dreptul internaţional prin competenţa universală prevăzută de legea belgiană în virtutea căreia a fost emis mandatul de arestare şi chiar prin mandatul de arestare. Expunerea cuprindea şi sublinierea că nesocotirea imunităţii ministrului afacerilor externe contravine jurisprudenţei internaţionale, dreptului cutumiar şi curtoaziei internaţionale.36

După activităţile specifice şi după atribuţii este firesc să se considere că fiecare stat desemnează pentru îndeplinirea funcţiei pe unul dintre cetăţenii proprii. Excepţiile, foarte rare de altfel, îndreptăţesc eventuale interogaţii cu privire la capacitatea statului în cauză de a îndeplini ansamblul funcţiilor specifice prin care se asigură suveranitatea sau disponibilitatea celor cărora le revine guvernarea în acel stat de a răspunde deplin la exigenţele suveranităţii.
În 2004, preşedintele Georgiei a desemnat-o pe Salomé Zourabişvili, care îndeplinea funcţia de ambasador al Franţei la Tbilisi şi avea cetăţenie dublă, franceză şi georgiană, în funcţia de ministru de externe al Georgiei. Acceptând funcţia de ministru în guvernul georgian, Salomé Zourabişvili a demisionat din funcţia de ambasador al Franţei în Georgia şi a renunţat la remuneraţia pe care o primea ca ambasador din partea statului francez. Potrivit ministerului de externe francez, această situaţie singulară se înscrie ___________________ Congo c Belgique, Requête introductive d'instance enregistré au Greffe de la Cour, La Cour Internationale de Justice, 17 octobre 2000. 84
36

în cadrul cooperării dintre Franţa şi Georgia şi guvernul francez a decis să considere că a încheiat cu Salomé Zourabişvili un contract de asistenţă tehnică, de forma contractelor utilizate în Franţa pentru a se pune la dispoziţia guvernelor străine experţi de nivel înalt. Ca urmare, Salomé Zourabişvili a devenit beneficiara unei remuneraţii din partea guvernului francez în conformitate cu dispoziţiile legale în vederea aplicării unor asemenea contracte. Caracterul neobişnuit al acestei situaţii este confirmat şi de luarea în considerare în cadrul Consiliului de Stat al Franţei a sesizării formulate, în domeniul contenciosului administrativ, de un sindicat din ministerul de externe francez (ACTUALITÉES DIPLOMATIQUES, Paris, 25 avril 2005).

___________________
37

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, de relaţiile externe al României se ocupa marele postelnic, secretarul de stat cel mai apropiat de şeful statului. Lui îi reveneau sarcinile diplomatice principale, îndeosebi păstrarea legăturilor şi întreţinerea legăturilor cu trimişii străini. Trebuia să se îngrijească şi de corespondenţa şefului de stat cu străinătatea37 (NEGULESCU, ALEXIANU, apud DUCULESCU 1998, 238). Între 17 ianuarie şi 10 noiembrie 1859, funcţia de ministru al afacerilor străine al Moldovei a fost deţinută de Vasile Alecsandri, care între 10 octombrie 1959 şi 28 mai 1860 a fost şi ministru al afacerilor externe al Munteniei. Între 26 ianuarie şi 27 martie 1859, ministrul afacerilor străine al Munteniei a fost Dimitrie Brătianu. Întâiul ministru al afacerilor străine al României („ministru al trebilor străine şi de stat”) s-a numit Apostol Arsache. El s-a aflat în funcţie între 22 ianuarie 1862 şi 24 iunie 1862, după ce, între 19 iulie 1861 şi 22 ianuarie 1862 fusese ministru de externe al Moldovei. Mihail Kogălniceanu a fost ministru de externe al României între 26 august şi 28 noiembrie 1869, între 27 aprilie şi 24 iulie 1876 şi între 3 aprilie 1877 şi 25 noiembrie 1878. În primul deceniu al secolului al XX-lea,

Regulamentul organic al Valahiei pus în aplicare la 1 iulie 1831, Articolul 153. Marele postelnic este şeful canţelarii Domnului atât pentru trebile din lăuntru, cât şi pentru cele de afară. (…) Va ţinea corespondenţia cu aghenţii Prinţipatului din Ţarigrad şi, la întâmplare, cu Paşii de prin cetăţile marginii din dreapta Dunării. Asemenea va fi însărcinat şi cu corespondenţa consulilor curţilor străine, ce se află şezători în Principat. Cancelaria va fi despărţită în două secţii: cea dintâi va fi însărcinată cu toate pitacele Domnului ce să dau pentru ocârmuirea trebilor din lăuntru precum şi cu primirea tuturor jălbilor ce se vor da către Domn. Cea de-a doua va fi însărcinată cu toată corespondenţa Domnului în limbi străine. 85

funcţia i-a revenit pentru perioade scurte şi lui I. I. C. Brătianu. Între 11 ianuarie 1911 şi 17 ianuarie 1914, ministru de externe al României a fost Titu Maiorescu. Au fost miniştri de externe Take Ionescu (13 iunie 1920-11 decembrie 1921), I. G. Duca (19 ianuarie 1922-30 martie 1926). Din 24 noiembrie 1927 până la 10 noiembrie 1928 şi din 20 octombrie 1932 până la 30 august 1936, ministrul afacerilor străine al României a fost Nicolae Titulescu. Funcţia i-a revenit şi lui Grigore Gafencu între 21 decembrie 1938 şi 1 iunie 1940. De la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea şi până în prezent au fost miniştri de externe ai României: Ana Pauker, Simion Bughici, Grigore Preoteasa, Ion Gheorghe Maurer, Avram Bunaciu, Corneliu Mănescu, George Macovescu, Ştefan Andrei, Ilie Văduva, Ioan Totu, Ion Stoian, Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Adrian Severin, Andrei Pleşu, Petre Roman, Mircea Geoană şi Mihai-Răzvan Ungureanu.
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA MISIUNII DIPLOMATICE AD HOC

Misiunea ad hoc reprezintă statul care a constituit-o şi are capacitatea să exprime voinţa acestui stat în cadrul funcţiilor ei şi în perioada necesară realizării acestor funcţii. Misiunea diplomatică ad hoc este rezultatul deciziei adoptate de statul care o constituie (statul trimiţător, l’Etat d’envoi, the sending state) şi depinde de consimţământul statului pe teritoriul căruia funcţionează (statul primitor, l’Etat de réception, the receiving state). Trebuie ca statul trimiţător să obţină consimţământul statului primitor, printr-un demers întreprins, în general, pe cale diplomatică.38 Nu este totuşi absolut obligatoriu acordul formal prealabil al statului primitor. În cazul în care relaţiile dintre statul trimiţător şi statul primitor permit o abordare flexibilă, este posibil consimţământul tacit, confirmat formal eventual după constituirea misiunii diplomatice ad hoc (ANGHEL 1987, 30-31). Conform curtoaziei internaţionale, nu se constituie o misiune diplomatică ad hoc, nu se trimite o delegaţie în străinătate fără certitudinea că nu sunt motive pentru care statul pe teritoriul căruia misiunea va funcţiona să nu consimtă ca misiunea să fie constituită. În acelaşi timp, conform curtoaziei internaţionale, nu se
___________________
38 Cms, Articolul 2. Statul poate trimite o misiune specială pe lângă un alt stat cu consimţământul celui din urmă, obţinut pe cale diplomatică sau pe oricare altă cale convenită sau acceptată reciproc. 86

refuză primirea unei misiuni diplomatice ad hoc dacă nu sunt motive temeinice pentru un asemenea refuz. Asemenea încălcări ale regulilor de curtoazie internaţională sunt totodată abateri de la principiul egalităţii suverane a statelor: impunerea unei activităţi oficiale pe teritoriul unui stat străin fără consimţământul acestui stat şi nerecunoaşterea dreptului de a constitui o misiune diplomatică ad hoc unui stat, în timp ce se recunoaşte acest drept altui stat, în condiţii similare. Conform dreptului diplomatic, se poate constitui misiunea diplomatică ad hoc şi dacă între statul trimiţător şi statul primitor nu s-au stabilit relaţii diplomatice.39 Este posibil ca o misiune diplomatică ad hoc să se constituie pentru a realiza aranjamentele necesare stabilirii de relaţii diplomatice (CHEBELEU, 198). Dacă misiunea diplomatică ad hoc se realizează în mai multe state primitoare, trebuie ca statul trimiţător să obţină consimţământul fiecăruia dintre statele primitoare şi, totodată, să le informeze despre caracterul multiplu pe care îl are destinaţia misiunii.40 Sunt situaţii în care o misiune diplomatică ad hoc reprezintă mai multe state, cărora le revine obligaţia de a informa statul primitor despre această caracteristică a misiunii.41 Dreptul diplomatic prevede posibilitatea ca într-un stat primitor să funcţioneze simultan misiunile ad hoc ale mai multor state trimiţătoare pentru tratarea unei probleme a cărei soluţionare răspunde interesului comun al statelor trimiţătoare şi al statului primitor. Condiţia realizării acestor misiuni ad hoc simultane este acordul statelor participante.42 Pe teritoriul aceluiaşi stat străin primitor şi acreditant ajung să funcţioneze simultan cel puţin o misiune diplomatică ad hoc a statului trimiţător şi o misiune diplomatică permanentă (ambasadă) a aceluiaşi stat acreditant. Regulamentul adoptat la Congresul de la Viena în 1815
___________________ Cms, Articolul 7. Pentru trimiterea unei misiuni speciale nu sunt necesare relaţii diplomatice sau consulare. 40 Cms, Articolul 4. Statul care doreşte să trimită aceeaşi misiune specială pe lângă două sau mai multe state le informează pe fiecare dintre statele primitoare când încearcă să le obţină consimţământul. 41 Cms, Articolul 5. Două sau mai multe state care doresc să trimită o misiune comună pe lângă un alt stat informează statul de primire când încearcă să obţină consimţământul. 42 Cms, Articolul 6. Două sau mai multe state pot trimite în acelaşi timp o misiune specială pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestui stat, conform Articolul 2, pentru a trata împreună, cu acordul tuturor acestor state, despre o problemă care prezintă interes comun pentru toţi. 87
39

a stabilit că funcţionarii diplomatici aflaţi în misiune extraordinară, participanţi aşadar la o misiune diplomatică ad hoc, nu au, în această calitate, rang superior. Prin misiune extraordinară, la începutul secolului al XIX-lea se înţelegea participarea, în numele statului, la ceremonii în străinătate. De atunci, în epoci şi împrejurări diferite acea evaluare s-a confirmat, fiind încă actuală cutuma că misiunea diplomatică ad hoc nu are ex proprio vigore precădere asupra ambasadei. Statele de ale căror decizii şi consimţăminte depinde misiunea diplomatică ad hoc sunt considerate, în conformitate cu dreptul diplomatic, egale pe plan juridic şi, ca urmare, discriminarea nu este permisă. Statul trimiţător nu poate considera că este obiectul unei discriminări atunci când constată că misiunea sa nu este tratată tot aşa cum sunt tratate şi misiunile altor state trimiţătoare, dacă, de pe poziţia de stat primitor, aplică acelaşi tratament misiunii statului primitor. Dacă nu afectează drepturile şi obligaţiile altor state, statul primitor şi statul trimiţător pot conveni modalităţi aparte de tratament reciproc al misiunilor proprii.43 Între misiunea diplomatică ad hoc şi statul primitor se comunică prin reprezentanţi autorizaţi.44 Dreptul diplomatic stabileşte că misiunea diplomatică ad hoc, care este rezultatul unei / unor convenţii între statul trimiţător şi statul
___________________ Cms, Articolul 49. 1. În aplicarea dispoziţiilor acestei Convenţii nu se va face discriminare între state. 2. Totodată, nu vor fi considerate discriminatorii: a) aplicarea restrictivă de către statul primitor a unei dispoziţii a acestei Convenţii dacă această dispoziţie este aplicată astfel misiunii sale speciale din statul trimiţător; b) modificarea de către state, între ele, prin cutumă sau pe calea unui acord, a întinderii facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor pentru misiunile lor speciale, chiar dacă o asemenea modificare nu a fost convenită cu alte state, dar fără ca modificarea să fie incompatibilă cu obiectul şi cu scopul acestei Convenţii şi fără ca modificarea să aducă atingere drepturilor şi nici îndeplinirii obligaţiilor statelor terţe. 44 Cms, Articolul 14. 1. Şeful misiunii speciale sau, dacă statul trimiţător nu a numit un şef, unul din reprezentanţii statului trimiţător, desemnat de acest stat, este autorizat să acţioneze în numele misiunii speciale şi să adreseze comunicări statului primitor. Statul primitor adresează comunicări privind misiunea specială şefului misiunii sau, în lipsă de şef, reprezentantului vizat mai sus fie direct, fie prin intermediul misiunii diplomatice permanente. 88
43

primitor, începe la prima comunicare între un reprezentant al misiunii şi un reprezentant al autorităţilor statului primitor.45 Ca şi începutul misiunii, încheierea ei depinde de acordul la care ajung statul trimiţător şi statul primitor. Se poate ca acest acord să se refere la o dată anumită din calendar sau să decurgă din acordul privind constituirea misiunii, anume din prevederile cu privire la funcţiile ei şi la durata acestora. Trebuie ca misiunea să se încheie dacă unul dintre statele trimiţător şi primitor notifică statului celălalt că recheamă misiunea, respectiv că misiunea este considerată încheiată.
La 23 mai 2005, vicepremierul chinez Wu Yi, aflat în vizită la Tokyo, a anunţat că îşi întrerupe vizita (misiunea diplomatică ad hoc) şi părăseşte Japonia. Ca urmare a acestei decizii, programul vizitei întrerupte nu a fost realizat în întregime. Nu a putut avea loc întâlnirea programată dintre Wu Yi şi premierul japonez, Junichiro Koizumi. Ulterior, autorităţile chineze au explicat că misiunea lui Wu Yi a fost întreruptă din cauza declaraţiilor premierului japonez privind sanctuarul Yasukuni (monument consacrat celor 2,5 milioane de militari japonezi care şi-au pierdut viaţa în războaie, din 1853, printre care şi 14 militari consideraţi, după 1945, criminali de război de alianţa sovieto-americano-britanică). La 20 mai 2005, Junichiro Koizumi declarase că întreprinde vizite la sanctuar în calitate de cetăţean şi nu în calitate de om de stat, reamintind că nu acceptă ca alte state să-i dicteze conduita şi să se amestece în modul în care Japonia îşi onorează morţii. Autorităţile japoneze au criticat virulent „proastele maniere” diplomatice ale Chinei. Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe japonez a declarat că delegaţia chineză şi-a anulat programul brusc, fără să prezinte scuze: „Se poate înţelege că evenimente care impun măsuri urgente pot determina anularea unui program, dar în relaţiile sociale este necesar să se păstreze obiceiul exprimării de regrete. Miniştri japonezi au vorbit în public despre maniere străine de eticheta diplomatică.” (MEDIAFAX, 23 mai 2005). ___________________ Cms, Articolul 13. 1. Funcţiile misiunii speciale încep de la intrarea misiunii în contact oficial cu ministerul de externe sau cu oricare alt organ al statului primitor în legătură cu care s-a convenit. 2. Începutul funcţionării unei misiuni speciale nu depinde de prezentarea acesteia de misiunea diplomatică permanentă a statului trimiţător, nici de remiterea de scrisori de acreditare sau de depline puteri. 89
45

Începerea misiunii diplomatice ad hoc, activitatea ei şi încheierea ei nu depind de starea relaţiilor diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor şi nici de starea altor misiuni diplomatice ale acestor state.46 Este posibil ca misiunea diplomatică ad hoc să continue, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre statul trimiţător şi statul primitor încetează (CHEBELEU, 200). Funcţiile misiunii diplomatice ad hoc Pentru misiunea diplomatică ad hoc este definitorie o anumită funcţie diplomatică, considerată a fi primordială, aşa încât celelalte funcţii specifice diplomaţiei în general par a fi auxiliare. Îndatorirea principală a membrilor misiunii diplomatice ad hoc, aşadar semnificaţia la care se referă termenul ad hoc, precum şi alte îndatoriri legate strict de îndatorirea principală sau, în general, de activitatea diplomatică sunt stabilite de statul trimiţător cu consimţământul statului primitor.47 Misiunii diplomatice ad hoc îi revine, în primul rând, funcţia care o defineşte, dar, pentru a o realiza, este necesar să satisfacă şi exigenţele altor funcţii specifice domeniului diplomatic, precum reprezentarea, servirea interesului de stat, informarea şi să recurgă la negociere. Dreptul internaţional a stabilit că şefii misiunii diplomatice ad hoc participante la lucrările unui for internaţional îşi reprezintă statul propriu fără să fie obligaţi să prezinte depline puteri pentru adoptarea textului unei convenţii adoptate în cadrul forului.48

___________________

46 Cms, Articolul 20. Funcţiile misiunii speciale se încheie îndeosebi prin: a) acordul statelor interesate; b) îndeplinirea sarcinii misiunii speciale; c) expirarea duratei afectate misiunii speciale, dacă nu se face o prorogare expresă; d) notificarea de statul trimiţător că pune capăt misiunii sau că o recheamă; e) notificarea de statul primitor că misiunea este considerată încheiată. 2. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare dintre statul trimiţător şi statul primitor nu antrenează de la sine încheierea misiunilor speciale din momentul rupturii. 47 Cms, Articolul 3. Statul trimiţător şi statul primitor stabilesc, prin consimţământ mutual, funcţiile misiunii speciale. 48 Cdt, Articolul 7. (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: (…) c) reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă, organizaţie sau organ. 90

Componenţa misiunii diplomatice ad hoc În conformitate cu dreptul diplomatic, stabilirea componenţei misiunii ad hoc constă din etapele următoare: 1. desemnarea – statul trimiţător îi desemnează pe componenţii misiunii; 2. informarea – statul trimiţător informează statul primitor despre componenţii desemnaţi ai misiunii; 3. consimţământul – statul primitor acceptă componenţa misiunii; 4. numirea – statul trimiţător îi numeşte pe componenţii misiunii; 5. notificarea – autorităţile statului trimiţător aduc la cunoştinţa autorităţilor statului primitor componenţa misiunii. În alcătuirea misiunii diplomatice ad hoc, decizia îi aparţine statului trimiţător. După desemnarea persoanelor din misiune, trebuie ca statul trimiţător să transmită statului primitor informaţii cu privire la numărul, numele şi calitatea persoanelor din componenţa misiunii.49 Etapa desemnării, în care acţionează statul trimiţător, este urmată de momentul consimţământului privind efectivul şi componenţa misiunii în care acţionează statul primitor. În măsura în care obţine consimţământul statului primitor, statul trimiţător îi numeşte pe componenţii misiunii diplomatice ad hoc. Totuşi, statul trimiţător nu este obligat să aştepte răspunsul pozitiv al statului primitor, ci poate presupune că a obţinut consimţământul tacit al statului primitor (ANGHEL 1987, 35). După numirea membrilor misiunii, componenţa misiunii este adusă la cunoştinţa autorităţilor statului primitor, de regulă ministerului de externe. Notificarea urmează şi fiecărei eventuale modificări intervenite în componenţa misiunii, constând din: încredinţarea sau retragerea de funcţii, sosiri definitive, plecări definitive, angajări şi concedieri.50 Statul trimiţător are obligaţia să
___________________ Cms, Articolul 8. (…) statul trimiţător îi numeşte, conform opţiunii proprii, pe membrii misiunii speciale, după ce a transmis statului primitor toate informaţiile utile cu privire la efectivul şi componenţa misiunii speciale şi îndeosebi cu privire la numele şi calitatea persoanelor pe care îşi propune să le desemneze. 50 Cms, Articolul 11. 1 Se notifică la ministerul de externe sau la un alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: a) componenţa misiunii speciale, precum şi orice modificare ulterioară a acestei componenţe; b) sosirea şi plecarea definitivă ale membrilor misiunii precum şi încetarea funcţiilor lor în misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă ale oricărei persoane care îi însoţeşte pe membrii misiunii; d) angajarea ca membru al misiunii sau ca persoană în serviciul privat şi concedierea persoanelor rezidente în statul primitor. 91
49

notifice, înainte de a avea loc, sosirea misiunii diplomatice ad hoc în statul primitor şi plecarea ei definitivă din statul primitor.51 Persoanele numite în componenţa misiunii diplomatice ad hoc au calitatea de membru al misiunii şi, în cadrul acesteia, le revine una dintre poziţiile următoare: şef al misiunii52, reprezentant al statului trimiţător53 sau membru al personalului54. Personalul misiunii diplomatice ad hoc este alcătuit din trei grupuri distincte după rolul care le este atribuit. 55 Astfel, în cadrul misiunii se disting trei categorii de personal: cel diplomatic, alcătuit din persoanele care au calitatea de diplomat56, cel administrativ şi tehnic, alcătuit din persoanele cu sarcini administrative şi tehnice57, şi cel de serviciu, alcătuit din persoane cu sarcini domestice58. Pe lângă membrii misiunii diplomatice ad hoc pot funcţiona şi persoane „în serviciu privat”59.
___________________ Cms, Articolul 11. (…) 2. În afară de cazul în care este imposibil, trebuie ca sosirea şi plecarea definitivă să fie notificate în prealabil. 52 Cms, Articolul 1. (…) d) „şef de misiune specială” este persoana însărcinată de statul trimiţător să acţioneze în această calitate. 53 Cms, Articolul (…) e) „reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială” este persoana căruia statul trimiţător i-a atribuit această calitate. 54 Cms, Articolul 1. (…) f) „membri ai misiunii speciale” sunt: şeful misiunii speciale, reprezentantul statului trimiţător în misiunea specială şi membrul personalului misiunii speciale. 55 Cms, Articolul 1. (…) g) „membru al personalului misiunii speciale“ este membrul personalului diplomatic, membru personalului administrativ şi tehnic şi membrul personalului de serviciu al misiunii speciale. Articolul 9. 1. (…) Se poate ca misiunea să cuprindă personal diplomatic, personal administrativ şi tehnic şi personal de serviciu. 56 Cms, Articolul 1. (…) h) „membru al personalului diplomatic” este membrul personalului misiunii speciale care are calitatea de diplomat în cadrul misiunii speciale. 57 Cms, Articolul 1. (…) i) „membru al personalului administrativ şi tehnic“ este membrul personalului misiunii speciale angajat în serviciul administrativ şi tehnic al misiunii speciale. 58 Cms, Articolul 1. (…) j) „membru al personalului de serviciu” este membrul personalului misiunii speciale angajat pentru activităţi domestice şi alte sarcini similare 59 Cms, Articolul 1. (…) k) „persoană în serviciul privat” este persoana utilizată exclusiv în serviciul privat al membrilor misiunii speciale. 92
51

Este de aşteptat ca statul trimiţător să încredinţeze îndeplinirea funcţiei primordiale şi a celor auxiliare ale misiunii diplomatice ad hoc cetăţenilor proprii. Totodată, statul trimiţător are posibilitatea să nu ia în considerare cetăţenia persoanelor cărora le acordă calitatea de reprezentant al statului şi a celor pe care le desemnează să fie membri ai personalului diplomatic şi să includă printre reprezentanţii săi şi printre membrii personalului diplomatic al misiunii şi cetăţeni ai altui stat. Realizarea acestei posibilităţi depinde de consimţământul statului primitor.60 De altfel, fiecare etapă în stabilirea componenţei misiunii diplomatice ad hoc depinde de consimţământul statului primitor, care poate fi retras oricând. Statul primitor are posibilitatea să refuze misiunea diplomatică ad hoc în cazul în care consideră că numărul componenţilor misiunii este prea mare. Totodată, fără să datoreze explicaţii, statul primitor nu este obligat să primească în misiune pe oricare dintre componenţii acesteia 61 (CHEBELEU, 199). În dreptul diplomatic, reprezentantul statului trimiţător sau membrul personalului diplomatic în legătură cu prezenţa căruia în misiunea diplomatică statul primitor nu îşi dă sau îşi retrage consimţământul este persona non grata. Membrul misiunii care nu este reprezentant al statului trimiţător şi nici membru al personalului diplomatic şi în legătură cu prezenţa căruia statul primitor nu îşi dă sau îşi retrage consimţământul nu este acceptabil. Dacă despre persoana numită statul primitor informează statul trimiţător că este persona non grata sau că nu este acceptabilă, această persoană nu poate fi membru al misiunii. Dacă a început să funcţioneze în misiune, statului trimiţător îi revine obligaţia ca, fără întârziere, să o recheme din misiune sau să decidă că ea nu mai poate funcţiona. Întârzierea în
___________________ Cms, Articolul 10. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic ai acesteia vor avea în principiu naţionalitatea statului trimiţător. 2. Cetăţenii statului trimiţător nu pot să facă parte din misiunea specială decât cu consimţământul acestui stat, care poate să şi-l retragă oricând. 3. Statul primitor îşi poate rezerva dreptul prevăzut la paragraful 2 al acestui articol în privinţa cetăţenilor unui stat terţ care nu sunt cetăţeni ai statului trimiţător. 61 Cms, Articolul 8. (…) Statul primitor poate să refuze admiterea misiunii speciale al cărei efectiv nu-l consideră rezonabil în privinţa circumstanţelor şi condiţiilor din acest stat şi necesităţilor misiunii. Poate, totodată, fără să motiveze, să refuze să admită orice persoană în calitate de membru al misiunii speciale. 93
60

îndeplinirea acestei obligaţii sau neîndeplinirea ei permite statului primitor să nu îi recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.62
Tribunalul din Sofia căruia, la 28 aprilie 2005, poliţia bulgară i l-a prezentat, după arestare, pe cetăţeanul sârbo-muntenegrean Cedomir Brankovici (urmărit de INTERPOL) a arătat că intrarea pe teritoriul bulgar a acestuia ar fi putut fi împiedicată numai dacă, înaintea sosirii delegaţiei sârbo-muntenegrene din care făcea parte, autorităţile bulgare responsabile, care cunoşteau componenţa delegaţiei, l-ar fi declarat persona non grata.

Şeful misiunii diplomatice ad hoc În cadrul misiunii diplomatice ad hoc, funcţia primordială, adică funcţia pentru care a fost constituită ad hoc misiunea, este realizată de persoana desemnată ca reprezentant al statului trimiţător. Aşadar, în rândul personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc pot fi două categorii de diplomaţi: prima, a celor care îndeplinesc funcţia diplomatică primordială, având calitatea de reprezentant al statului, şi a doua, a celor care îndeplinesc funcţii diplomatice auxiliare. De altfel, sfera activităţii membrilor misiunii diplomatice ad hoc este limitată întrucât le sunt interzise, în statul primitor, alte activităţi remunerate decât cele remunerate de statul trimiţător, în cadrul îndeplinirii funcţiilor diplomatice.63
___________________
62 Cms, Articolul 12. Statul primitor poate, în orice moment şi fără să-şi motiveze decizia, să informeze statul trimiţător că oricare reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau oricare membru al personalului diplomatic al acesteia este persona non grata sau că oricare alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. Statul trimiţător va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor pe lângă misiunea specială, după caz. O persoană poate fi non grata sau neacceptabilă înainte de a sosi pe teritoriul statului primitor. 2. Dacă statul trimiţător refuză să execute sau nu execută într-un interval rezonabil obligaţiile care îi incumbă în virtutea paragrafului 1 al acestui articol, statul primitor poate să refuze să-i recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii speciale. 63 Cms, Articolul 48. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu vor exercita în statul primitor o activitate profesională sau comercială în scopul unui câştig personal. 94

Reprezentantul statului în cadrul misiunii conduce misiunea. Dacă misiunea cuprinde mai mulţi membri având calitatea de reprezentant al statului, statul trimiţător îl desemnează pe şeful misiunii dintre cei cărora le-a atribuit calitatea de reprezentanţi.64 Desemnarea şefului misiunii ad hoc se aduce la cunoştinţa autorităţilor statului primitor.65 Statul trimiţător stabileşte ierarhia în personalul misiunii diplomatice ad hoc şi notifică ordinea de precădere corespunzătoare acestei ierarhii statului primitor.66 Sediul misiunii ad hoc În statul primitor, misiunea diplomatică ad hoc funcţionează în locul / locurile convenit/e de statul trimiţător şi statul primitor. În cazul în care se convine că sunt necesare mai multe sedii, se desemnează, tot prin convenţie, sediul principal. Nu se convine asupra sediului, dacă se admite că misiunea funcţionează în capitala statului primitor, mai precis în localitatea în care se află sediul ministerului de externe al acestui stat.67 Întrunirea a două sau a mai multor misiuni diplomatice ad hoc din state trimiţătoare diferite pe teritoriul statului primitor / unui stat terţ este permisă numai dacă statul terţ îşi dă consimţământul şi numai cât timp acest consimţământ este în vigoare. 68
___________________
64

Cms, Articolul 9. 1. Misiunea specială se constituie dintr-unul sau din mai mulţi reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care statul trimiţător poate să desemneze un şef. 65 Cms, Articolul 11. 1 Se notifică la ministerul de externe sau la un alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…) e) desemnarea şefului misiunii speciale sau, în lipsa şefului, a reprezentantului la care se referă paragraful 1 al Articolul 14, ca şi suplinitorul lor eventual. 66 Cms, Articolul 16. (…) 3. Ordinea de precădere a membrilor unei misiuni speciale este aceea notificată statului primitor sau statului terţ pe teritoriul căruia se întrunesc două sau mai multe misiuni speciale. 67 Cms, Articolul 17. Sediul misiunii speciale se află în localitatea convenită prin acord comun între statele interesate. 2. În lipsa unui acord, sediul misiunii speciale se află în localitatea unde se găseşte ministerul de externe al statului primitor. 3 Dacă misiunea specială îşi îndeplineşte funcţiile în localităţi diferite, statele interesate pot să convină că va avea sedii mai multe între care poate opta pentru un sediu principal. 68 Cms, Articolul 18. Misiunile speciale ale două sau ale mai multor state nu se pot întruni pe teritoriul unui stat terţ decât după ce au obţinut 95

În privinţa precăderii, la întrunirea mai multor misiuni diplomatice ad hoc, se respectă ordinea alfabetică a denumirii statelor trimiţătoare, în limba utilizată pe teritoriul statului primitor sau ordinea stabilită prin acord special. La ceremonii, se respectă regulile de protocol ale statului primitor.69 Privilegiile misiunii diplomatice ad hoc Statul primitor are obligaţia de a-şi concretiza consimţământul privind activitatea pe teritoriul propriu a misiunii diplomatice ad hoc străine, înlesnindu-i îndeplinirea funcţiilor specifice. Înlesnirile pe care statul primitor le acordă misiunii diplomatice ad hoc străine sunt privilegii care fac posibilă atingerea scopurilor misiunii, notificate de statul trimiţător şi admise de statul primitor.70 Privilegiilor acordate misiunii diplomatice ad hoc şi membrilor ei le corespunde obligaţia privilegiaţilor de a respecta legea statului primitor. Această obligaţie constă, în primul rând, în respectarea principiului neingerinţei. Aceeaşi obligaţie înseamnă şi că nu le este permis misiunilor diplomatice ad hoc să devină sediul unor activităţi contrare dreptului internaţional.71
consimţământul expres al acestuia, care îşi păstrează dreptul de a-l retrage. 2. Dându-şi consimţământul, statul terţ poate pune condiţii pe care statele trimiţătoare sunt obligate să le respecte. 3. Statul terţ îşi asumă faţă de statele trimiţătoare drepturile şi obligaţiile unui stat primitor în măsura pe care o indică dându-şi consimţământul. 69 Cms, Articolul 16. 1. Când două sau mai multe misiuni speciale se întrunesc pe teritoriul statului primitor, precăderea între aceste misiuni este determinată, în afara unui acord special, conform ordinii alfabetice a denumirii statelor, utilizată de protocolul statului pe teritoriul căruia ele se întrunesc. 2. Precăderea între două sau mai multe misiuni speciale care se întâlnesc pentru o ceremonie sau cu un prilej solemn este reglată după protocolul în vigoare în statul primitor. 70 Cms, Articolul 22. Statul primitor acordă misiunii speciale facilităţile necesare îndeplinirii funcţiilor sale, ţinând seama de natura şi de sarcinile misiunii speciale. 71 Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele statului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat. 2. Localurile misiunii speciale nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii speciale, aşa cum sunt ele concepute în 96

Practic şi, totodată, simbolic, statul primitor îi asigură misiunii diplomatice ad hoc exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului trimiţător.72 Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările în materie din statul primitor.73 În general, misiunea diplomatică ad hoc şi personalul ei au obligaţia ca, în acelaşi timp cu beneficiul privilegiilor diplomatice, să respecte reglementările din statul primitor, ca şi prevederile convenţiilor bilaterale, ale dreptului internaţional şi să nu utilizeze privilegiile pentru a încălca principiul neingerinţei.74 Misiunii diplomatice ad hoc şi personalului ei li se acordă protecţie legală, astfel încât să li se asigure inviolabilitatea şi să fie împiedicate prin lege actele violente care ar impieta asupra libertăţii lor de acţiune. Nu le este permis autorităţilor statului primitor să dispună şi să aplice măsuri de arestare şi de detenţie împotriva persoanei care are calitatea de membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc. Totodată, autorităţile statului primitor sunt obligate să aibă o conduită respectuoasă în relaţiile cu această persoană. Respectul datorat de autorităţile statului primitor faţă de persoana membrului

această Convenţie, în alte reguli de drept internaţional general sau în acordurile particulare în vigoare între statul trimiţător şi statul primitor. 72 Cms, Articolul 19. 1. Misiunea specială are dreptul de a plasa drapelul şi stema statului trimiţător pe localurile pe care le ocupă şi pe mijloacele de transport pe care le utilizează în serviciu. 73 Cms, Articolul 19. (…) 2. În exercitarea dreptului acordat de acest articol (de a plasa drapelul şi stema statului trimiţător pe localurile pe care le ocupă şi pe mijloacele de transport pe care le utilizează în serviciu), se va ţine seama de legile, de reglementările şi de uzanţele statului primitor. 74 Cms, Articolul 47. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice toate persoanele care beneficiază de privilegii şi de imunităţi în virtutea acestei Convenţii au datoria să respecte legile şi regulamentele statului primitor. Ele au şi datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat. 2. Localurile misiunii speciale nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii speciale, aşa cum sunt ele concepute în această Convenţie, în alte reguli de drept internaţional general sau în acordurile particulare în vigoare între statul trimiţător şi statul primitor. 97

misiunii diplomatice ad hoc înseamnă că nu este permisă ştirbirea libertăţii şi demnităţii acestei persoane.75
La 28 august 2005, pe aeroportul Perm, vameşii ruşi au reţinut timp de trei ore o delegaţie din SUA care efectuase o vizită oficială în Rusia şi trebuia să călătorească în Ucraina. Senatorul republican Richard Lugar şi senatorul democrat Barack Obama au aşteptat trei ore la Perm, înainte de a pleca spre Kiev. Lugar a declarat că nu cunoaşte motivele incidentului. Ministerul de externe rus a publicat ulterior o declaraţie, arătând: „Ne exprimăm regretul în urma acestei neînţelegeri şi pentru inconvenienţele suferite de senatori. Responsabilii locali vamali au avut anumite îndoieli privitoare la respectarea unor formalităţi de plecare şi a fost necesară verificarea statutului cursei. Avionul a putut decola după ce, de la Moscova, s-a confirmat statutul diplomatic al cursei.” (MEDIAFAX, 28 august 2005)

Persoanei care are calitatea de membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc nu i se pot aplica măsuri de executare a unei decizii judecătoreşti76. Dreptul diplomatic permite însă aplicarea unor asemenea măsuri, fără încălcarea principiului inviolabilităţii persoanei, numai dacă această persoană este, cu titlu privat, nu în numele statului trimiţător, executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, numai în cazul unei acţiuni care priveşte activitatea lui profesională sau comercială, fără legătură cu îndeplinirea funcţiilor oficiale sau numai în cazul unui prejudiciu produs cu un vehicul folosit în afara funcţiilor oficiale.77
___________________ Cms, Articolul 29. Persoana care reprezintă statul trimiţător în misiunea specială şi persoana membrului personalului diplomatic sunt inviolabile. Nu se poate ca aceste persoane să fie supuse la orice formă de arestare sau de detenţie. Statul primitor le acordă tratamentul respectuos care li se cuvine şi întreprinde toate măsurile adecvate pentru a împiedica orice atingere a acestor persoane, a libertăţii şi a demnităţii lor. 76 Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau faţă de un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale (…). 77 Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale, în afară de cazurile [dacă nu este vorba despre (…) b) o acţiune privind o succesiune 98
75

Autorităţilor vamale străine le este permis să controleze bagajul personal al membrilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc doar dacă au informaţii clare cu privire la posibilitatea ca în bagaj să se afle alte obiecte decât cele pe care membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc le folosesc în activitatea lor oficială şi decât obiectele lor personale. Dacă se adoptă decizia să se controleze bagajul personal al unui membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc, trebuie ca acesta sau un reprezentant autorizat să asiste la efectuarea controlului.78 Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază de inviolabilitatea localurilor pe care le utilizează ca sediu, în conformitate cu dreptul diplomatic. Ca urmare, autorităţilor statului primitor le revine obligaţia de a apăra pacea şi demnitatea misiunii, neîngăduind ca localul acesteia să fie invadat sau prejudiciat. Totodată, autorităţile statului primitor nu pot, fără permisiune, să pătrundă în aceste localuri, nici să percheziţioneze, nici să rechiziţioneze, nici să confişte, nici să supună măsurilor de executare aceste localuri, mobilierul, bunurile şi mijloacele de transport folosite pentru îndeplinirea funcţiilor diplomatice. Trebuie ca permisiunea să fie exprimată de un reprezentant

în care persoana interesată figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în numele statului trimiţător; c) o acţiune privind activitatea profesională sau comercială, oricare ar fi această activitate, exercitată de persoana interesată în statul primitor în afara funcţiilor sale oficiale; d) o acţiune în reparaţie pentru un prejudiciu rezultat dintr-un accident prilejuit de un vehicul utilizat în afara funcţiilor oficiale ale persoanei interesate] şi [numai] astfel încât executarea să se poată face fără să se aducă atingere inviolabilităţii persoanei sale (…). 78 Cms, Articolul 35. (…) 2. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni sunt scutiţi de inspectarea bagajului lor personal, în afara situaţiei în care există motive serioase să se creadă că acest bagaj conţine obiecte care nu beneficiază de scutirea menţionată la paragraful 1 al acestui articol [adică scutirea pentru obiecte destinate uzului oficial al misiunii speciale şi obiecte destinate uzului personal al reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea specială şi al membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni] sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus reglementărilor de carantină în statul primitor. În asemenea caz, inspecţia se face numai în prezenţa persoanei interesate sau a reprezentantului ei autorizat. 99

autorizat al statului trimiţător, adică fie de şeful misiunii diplomatice ad hoc, fie de şeful misiunii permanente a statului trimiţător.79 De privilegiul inviolabilităţii misiunea diplomatică ad hoc beneficiază permanent şi peste tot în privinţa documentelor şi a arhivei sale.80 Misiunea diplomatică ad hoc beneficiază, şi după încheierea funcţiilor ei, de privilegiul rezultat din obligaţia statului primitor de a-i respecta şi de a-i proteja localurile, bunurile şi arhivele. Acest privilegiu corespunde cu obligaţia de a dezafecta localurile şi de a retrage bunurile şi arhivele fără întârziere nejustificată. Dacă relaţiile dintre statul primitor şi statul trimiţător se modifică negativ, este posibil ca, în conformitate cu dreptul diplomatic şi cu consimţământul statului primitor, imobilele, bunurile şi arhivele misiunii diplomatice ad hoc să fie preluate de un alt stat.81
___________________ Cms, Articolul 25. 1. Localurile unde misiunea specială se instalează (…) sunt inviolabile. Nu le este permis agenţilor statului primitor să pătrundă în ele, fără consimţământul şefului misiunii speciale sau, dacă este cazul, al şefului misiunii diplomatice permanente a statului trimiţător, acreditată pe lângă statul primitor. Se poate presupune că a fost obţinut consimţământul în caz de incendiu sau de alt sinistru care ameninţă grav securitatea publică, şi numai în cazul în care nu este posibilă obţinerea consimţământului expres al şefului misiunii speciale sau, dacă este cazul, al şefului misiunii permanente. 2. Statul primitor are obligaţia specială de a adopta toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau prejudicierea localurilor misiunii speciale, tulburarea păcii misiunii sau atingerea demnităţii sale. 3. Localurile misiunii speciale, mobilierul lor, celelalte bunuri utilizate în vederea realizării funcţiilor misiunii speciale şi mijloacele ei de transport nu pot constitui obiectul oricărei percheziţii, rechiziţii, confiscări sau măsuri de executare. 80 Cms, Articolul 26. Arhivele şi documentele misiunii speciale sunt inviolabile în orice moment şi orice loc s-ar afla. Trebuie ca acestea să poarte ori de câte ori este necesar semne de identificare exterioare vizibile. 81 Cms, Articolul 46. Când funcţiile unei misiuni speciale se încheie, trebuie ca statul primitor să respecte şi să protejeze localurile misiunii speciale cât timp aceste localuri îi sunt afectate misiunii speciale, precum şi bunurile şi arhivele misiunii speciale. Trebuie ca statul trimiţător să retragă aceste bunuri şi aceste arhive într-o perioadă rezonabilă. 2. Dacă între statul trimiţător şi statul primitor nu sunt relaţii diplomatice sau dacă aceste relaţii au fost rupte şi dacă funcţiile misiunii speciale s-au încheiat, se poate ca statul trimiţător să încredinţeze, chiar dacă se desfăşoară un conflict armat, păstrarea bunurilor şi a arhivelor unui stat terţ, acceptat de statul primitor. 100
79

Persoana care este membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază de inviolabilitatea locuinţei, a documentelor, a corespondenţei şi a bunurilor ei private.82 Dreptul diplomatic permite însă aplicarea de măsuri de executare a unei decizii judecătoreşti privind locuinţa persoanei care este membru al personalului diplomatic al misiunii ad hoc, fără încălcarea principiului inviolabilităţii persoanei, numai în cazul unei acţiuni care priveşte un imobil aflat în statul primitor şi neaparţinând acestei persoane pe contul statului trimiţător sau care nu este folosit în scopurile misiunii.83 Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice ad hoc să poată fi pus în aplicare, misiunea are obligaţia să notifice autorităţilor statului primitor, de obicei ministerului de externe, adresele acestor localuri.84 Misiunea diplomatică ad hoc este privilegiată şi pentru că statul primitor, dacă i se solicită, este obligat să o sprijine în vederea procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor.85 În conformitate cu dreptul diplomatic, statul primitor are obligaţia să privilegieze comunicarea oficială a misiunii diplomatice. Privilegierea înseamnă că statul primitor permite şi protejează, dar nu
___________________ Cms, Articolul 30. 1. Locuinţa privată a reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea specială şi a membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni beneficiază de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi protecţie ca şi localurile misiunii speciale. 2. Documentele lor, corespondenţa lor şi (…) bunurile lor beneficiază de asemenea de inviolabilitate. 83 Cms, Articolul 31. (…) 4. Nu se poate întreprinde nici o măsură de executare faţă de un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau de un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni speciale, în afară de cazurile [dacă nu este vorba] despre o acţiune reală privind un imobil situat pe teritoriul statului primitor, în afara situaţiei în care persoana interesată îl deţine pe contul statului trimiţător sau în scopurile misiunii; (…) şi [numai] astfel încât executarea să se poată face fără să se aducă atingere inviolabilităţii persoanei sale (…). 84 Cms, Articolul 11. 1. Se notifică la ministerul de externe sau la un alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…) f) amplasamentul localurilor ocupate de misiunea specială şi al locuinţelor private care beneficiază de inviolabilitate conform articolelor 30, 36 şi 39, precum şi toate informaţiile necesare pentru identificarea acestor localuri şi locuinţe. 85 Cms, Articolul 23. Statul primitor sprijină misiunea specială, dacă ea solicită, să-şi procure localurile necesare şi să obţină locuinţe convenabile pentru membrii ei. 101
82

controlează comunicarea misiunii diplomatice ad hoc, utilizând toate mijloacele adecvate, cu secţiile proprii, indiferent de sediul lor, cu guvernul statului trimiţător, cu misiunile diplomatice, cu posturile consulare şi cu celelalte misiuni ad hoc ale statului trimiţător.86 Acelaşi privilegiu include inviolabilitatea corespondenţei oficiale, adică a întregii corespondenţe referitoare la misiune şi funcţiile diplomatice. Dreptul diplomatic nu permite deschiderea şi nici reţinerea valizei misiunii diplomatice ad hoc. Pachetele conţinând exclusiv documente sau obiecte de uz oficial, care constituie valiza misiunii speciale, se marchează vizibil, astfel încât să fie evident că sunt ale misiunii speciale. Dreptul diplomatic obligă statul primitor să-l protejeze pe curierul misiunii diplomatice ad hoc. Persoana curierului, având înscrise într-un document oficial împuternicirea şi precizarea numărului de pachete ale valizei, este inviolabilă şi beneficiază de protecţia statului primitor, ale cărui autorităţi nu pot nici să-l aresteze, nici să-l deţină. Curierii ad hoc ai misiunii diplomatice ad hoc beneficiază de privilegii numai până la remiterea curierului la destinaţie. În situaţia în care un curier ad hoc este comandantul unei nave sau al unei aeronave comerciale, misiunea specială îl poate trimite la punctul de intrare autorizat pe unul dintre membrii ei, ca să preia direct şi liber valiza de la comandantul de navă sau de aeronavă.87
___________________ Cms, Articolul 28. Statul primitor permite şi protejează comunicarea liberă a misiunii speciale în toate scopurile oficiale. Comunicând cu guvernul statului trimiţător, ca şi cu misiunile diplomatice ale acestuia, cu posturile sale consulare şi cu celelalte misiuni speciale sau secţiile proprii oriunde s-ar afla acestea, misiunea specială poate să utilizeze toate mijloacele de comunicare adecvate (…) 87 Cms, Articolul 28. (…) 2. Corespondenţa oficială a misiunii speciale este inviolabilă. Expresia „corespondenţă oficială” se referă la toată corespondenţa legată de misiunea specială şi de funcţiile ei. 3. Când este practic posibil, misiunea specială utilizează mijloacele de comunicare ale misiunii diplomatice permanente a statului trimiţător, inclusiv valiza şi curierul. 4. Valiza misiunii speciale nu poate fi deschisă şi nici reţinută. 5. Trebuie ca pachetele care constituie valiza misiunii speciale să poarte însemne exterioare vizibile cu privire la caracterul lor şi să nu conţină decât documente sau obiecte de uz oficial ale misiunii speciale. 6. Curierul misiunii speciale, care trebuie să fie purtător al unui document oficial care să-i ateste calitatea şi să precizeze numărul de pachete care alcătuiesc valiza, este, în exerciţiul funcţiunii sale, protejat de statul primitor. El beneficiază de inviolabilitatea 102
86

Pentru a realiza funcţiile diplomatice, membrii misiunii au libertatea de a se deplasa şi de a circula în statul primitor. Autorităţile statului primitor au obligaţia de a înlătura orice eventuală atingere a acestei libertăţi. Acest privilegiu poate fi invocat de misiunea diplomatică ad hoc doar în privinţa realizării funcţiilor diplomatice. Totodată, misiunea diplomatică ad hoc are obligaţia de a respecta reglementările statului primitor cu privire la securitatea internă.88 Statul primitor scuteşte statul trimiţător, misiunea diplomatică ad hoc şi pe membrii personalului diplomatic al acesteia de impozit şi taxă pentru localurile ocupate de misiune, de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială în vigoare în statul primitor, de impozitele şi taxele naţionale, regionale sau comunale, de toate prestaţiile personale, de orice serviciu public de orice natură şi de obligaţii militare precum rechiziţiile, contribuţiile şi găzduirile militare89, de vamă şi de taxele şi redevenţele conexe vămii. Privilegiul scutirii de impozit şi taxă pentru localurile ocupate de misiune se acordă pentru timpul în care se exercită funcţiile diplopersoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie. 7. Se poate ca statul trimiţător sau misiunea specială să desemneze curieri ad hoc ai misiunii speciale. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 6 al acestui articol vor fi aplicabile, sub rezerva că imunităţile menţionate nu vor mai fi aplicate îndată ce valiza misiunii speciale, pe care o are în răspundere, este remisă de curierul ad hoc destinatarului. 8. Valiza misiunii speciale poate fi încredinţată comandantului unei nave sau al unei aeronave comerciale care trebuie să sosească la un punct de intrare autorizat. Trebuie ca acest comandant să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul de pachete care alcătuiesc valiza, dar el nu este considerat curier al misiuni speciale. În urma unui aranjament cu autorităţile competente, misiunea specială îl poate trimite pe unul dintre membrii ei să intre, direct şi liber, în posesia valizei, preluând-o din mâna comandantului de navă sau de aeronavă. 88 Cms, Articolul 27. Sub rezerva legilor şi a regulamentelor cu privire la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive legate de securitatea naţională, statul primitor le asigură, pe teritoriul său, tuturor membrilor misiunii speciale libertatea de deplasare şi de circulaţie în măsura necesităţii de îndeplinire a funcţiilor misiunii speciale. 89 Cms, Articolul 34. Trebuie ca statul primitor să-i scutească pe reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi pe membrii personalului diplomatic al acestei misiuni de toate prestaţiile personale, de orice serviciu public de orice natură şi de obligaţii militare precum rechiziţiile, contribuţiile şi găzduirile militare. 103

matice ale misiunii ad hoc. Prevederea dreptului diplomatic referitoare la acest privilegiu nu poate fi extinsă şi asupra celor care prestează servicii în legătură cu localurile misiunii.90 Privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială nu poate fi extins la cetăţenii statului primitor sau la cei care au reşedinţă permanentă şi nu poate fi invocat în situaţia în care membrii misiunii sunt angajatori şi trebuie să îndeplinească, în această calitate, reglementările în domeniul securităţii sociale din statul primitor. Prevederile dreptului diplomatic în materie nu împiedică aplicarea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la securitatea socială la care statul trimiţător şi statul primitor sunt părţi.91
___________________ Cms, Articolul 24. 1. În măsură compatibilă cu natura şi durata funcţiilor exercitate de misiunea specială, statul trimiţător şi membrii misiunii speciale care acţionează în cadrul acesteia sunt scutiţi de orice impozit şi taxă naţională, regională şi comunală, pentru localurile ocupate de misiunea specială, dacă nu sunt impozite şi taxe percepute pentru remunerarea serviciilor particulare. 2. Scutirea fiscală prevăzută în acest articol nu se aplică dacă trebuie, conform legislaţiei statului primitor, ca aceste taxe şi impozite să fie plătite de persoana care tratează cu statul primitor sau cu un membru al misiunii speciale. 91 Cms, Articolul 32. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al acestui articol, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic în această misiune sunt, pentru ce aparţine serviciilor aduse statului trimiţător, scutiţi de dispoziţiile de securitate socială care pot fi în vigoare în statul primitor. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al acestui articol se aplică de asemenea persoanelor în serviciul privat exclusiv al unui reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau al unui membru al personalului diplomatic al acestei misiuni, cu condiţia a) ca el să nu fie cetăţean al statului primitor sau să nu aibă în acest stat reşedinţa permanentă; b) să fie supusă dispoziţiilor de securitate socială care pot fi în vigoare în statul trimiţător sau într-un stat terţ. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială sau membrii corpului diplomatic al acestei misiuni care au în serviciul lor persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 al acestui articol trebuie să respecte obligaţiile impuse angajatorului de dispoziţiile de securitate socială ale statului primitor. 4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 ale acestui articol nu exclude participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului primitor, în măsura în care este admisă de acest stat. 5. Dispoziţiile acestui articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale privind securitatea socială încheiate anterior şi nu împiedică încheierea ulterioară de asemenea acorduri. 104
90

Privilegiul scutirii de impozitele şi taxele naţionale, regionale sau comunale nu se referă la impozitele indirecte incorporate în mărfuri şi servicii, nici la impozitele şi taxele datorate pentru bunurile imobile private pe care misiunea nu le foloseşte în contul statului trimiţător pentru funcţiile misiunii, nici la bunurile mobile ale unui membru decedat al misiunii, achiziţionate în statul primitor şi supuse prohibiţiei la export în momentul decesului, nici impozitele şi taxele datorate pentru veniturile private obţinute în statul primitor şi pentru capitalul prelevat ca urmare a investiţiilor în întreprinderi comerciale din statul primitor şi nici pentru impozitele şi taxele percepute pentru remunerarea serviciilor particulare, pentru plata înregistrărilor, a grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, cu excepţia taxelor pentru localurile ocupate de misiune.92 Membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază de privilegiul scutirii de vamă şi de taxele şi redevenţele conexe vămii pentru obiectele pe care le folosesc în activitatea lor oficială şi pentru obiectele personale. Acest privilegiu nu se referă însă la taxele de depozitare, nici la cele de transport şi nici la costurile serviciilor de acest fel.93
___________________ Cms, Articolul 33. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni sunt scutiţi de toate impozitele şi taxele reale, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia a) impozitelor indirecte de natură a fi încorporate firesc în mărfuri şi servicii; b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile private situate pe teritoriul statului primitor, afară dacă persoana interesată nu le posedă în contul statului trimiţător în scopurile misiunii; c) drepturilor de succesiune percepute de statul primitor, sub rezerva dispoziţiilor Articolul 44; d) impozitelor şi taxelor asupra veniturilor private care îşi au sursa în statul primitor şi a impozitelor asupra capitalului prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul primitor; e) impozitelor şi taxelor percepute pentru remunerarea serviciilor particulare; pentru plata înregistrării, a grefei, a ipotecii şi a taxei de timbru, sub rezerva dispoziţiilor articolului 24. 93 Cms, Articolul 35. 1. În limitele dispoziţiilor legislative şi regulamentare pe care le poate adopta, statul primitor autorizează intrarea şi acordă scutire de drepturi de vamă, de taxe şi redevenţe conexe, altele decât costurile de depozitare, de transport şi costurile aferente serviciilor analoge, în ceea ce priveşte a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii speciale; b) obiectelor destinate uzului personal al reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea specială şi al membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni. 105
92

În statul primitor, membrii personalului diplomatic al misiunii ad hoc beneficiază de privilegiul imunităţii, care include imunitatea de jurisdicţie penală şi imunitatea juridică civilă şi administrativă.
La 28 aprilie 2005, Ministerul Apărării al Uniunii SerbiaMuntenegru a anunţat că poliţia bulgară l-a arestat pe Cedomir Brankovici, colonel în armata Serbiei-Muntenegru, membru al unei delegaţii (misiuni diplomatice ad hoc) sârbo-muntenegrene aflate în Bulgaria. Autorităţile bulgare au arătat că au dispus arestarea pe baza unui mandat de urmărire internaţională emis de INTERPOL, la solicitarea Croaţiei, după ce Tribunalul districtual din Sisak (Croaţia) l-a acuzat pe Cedomir Brankovici de crime împotriva populaţiei civile, comise în august 1991. După arestare, Ministerul Croat de Interne şi cel al Justiţiei şi-au manifestat intenţia de a cere extrădarea lui Cedomir Brankovici. Poliţia bulgară l-a prezentat pe Cedomir Brankovici unui tribunal din Sofia, care a decis, la 29 aprilie 2005, să-l elibereze, arătând că Cedomir Brankovici face parte dintr-o delegaţie oficială sârbo-muntenegreană în Bulgaria şi beneficiază de imunitate diplomatică (MEDIAFAX, 28 aprilie 2005).

___________________
94

În acelaşi cadru, ei mai sunt privilegiaţi întrucât nu au obligaţia de a depune mărturie.94 Imunitatea de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea după ce membrul personalului diplomatic al misiunii ad hoc participă la o procedură juridică. O asemenea participare poate fi considerată renunţare la

Cms, Articolul 31. 1. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală în statul primitor. 2. Ei beneficiază de asemenea de imunitate juridică civilă şi administrativă în statul primitor, dacă nu este vorba despre a) o acţiune reală privind un imobil situat pe teritoriul statului primitor, în afara situaţiei în care persoana interesată îl deţine pe contul statului trimiţător sau în scopurile misiunii; b) o acţiune privind o succesiune în care persoana interesată figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în numele statului trimiţător; c) o acţiune privind activitatea profesională sau comercială, oricare ar fi această activitate, exercitată de persoana interesată în statul primitor în afara funcţiilor sale oficiale; d) o acţiune în reparaţie pentru un prejudiciu rezultat dintr-un accident prilejuit de un autovehicul utilizat în afara funcţiilor oficiale ale persoanei interesate. 3. Reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni nu sunt obligaţi să depună mărturie. 106

imunitate. Dreptul diplomatic prevede că renunţarea la imunitatea de jurisdicţie este un act care aparţine exclusiv statului trimiţător şi constă neapărat dintr-o declaraţie expresă. Renunţarea la imunitate şi participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă că persoana membrului personalului diplomatic al misiunii ad hoc nu rămâne inviolabilă. Ca urmare, nu i se pot aplica măsurile de executare.95 Se poate ca, pentru conducerea sau pentru îndeplinirea unei misiuni ad hoc, să i se dea acreditări speciale unui ambasador care conduce o ambasadă. Agenţii diplomatici sau funcţionarii consulari incluşi într-o misiune specială îşi păstrează privilegiile de care beneficiază ca membri ai personalului ambasadei sau al oficiului consular, pe lângă privilegiile şi imunităţile cuvenite ca membri ai misiunii ad hoc. În mod firesc, nu există impedimente ca membrilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc să li se recunoască un statut asemănător cu statutul personalului diplomatic al ambasadei şi ca altor membri ai misiunii ad hoc să li se acorde tratament similar celui acordat personalului tehnic al unei ambasade. Este posibil ca membrilor misiunii diplomatice ad hoc să li se acorde privilegiile prevăzute de Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, fie prin analogie, asimilându-i cu personalul diplomatic al misiunilor permanente, fie, mutatis mutandis, prin adaptarea privilegiilor menţionate la situaţiile concrete. Dreptul diplomatic prevede că, în situaţia în care membrii personalului diplomatic al misiunii diplomatice permanente (ambasadei) a statului trimiţător în statul primitor sunt şi membrii ai personalului diplomatic al misiunii ad hoc, ei beneficiază de privilegiile acordate pentru ambele calităţi.96 Când se
___________________
95 Cms, Articolul 41. Statul trimiţător poate să renunţe la imunitatea de jurisdicţie a reprezentanţilor lui în misiunea specială, a membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni şi a altor persoane care beneficiază de imunitate în virtutea articolelor 36-40. 2. Trebuie ca renunţarea să fie întotdeauna expresă. 3. Dacă una dintre persoanele vizate la paragraful 1 al acestui articol se angajează într-o procedură, ea nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în privinţa oricărei cereri reconvenţionale legate direct de cererea principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu implică renunţarea la imunitate în privinţa măsurilor de executare, pentru care este necesară renunţare distinctă. 96 Cms, Articolul 9. 2. Când membrii unei misiuni diplomatice permanente sau ai unui post consular în statul primitor sunt incluşi într-o misiune specială, ei îşi păstrează privilegiile şi imunităţile ca membri ai misiunii diplomatice permanente sau ai postului consular şi beneficiază în plus şi de privilegiile şi imunităţile acordate de această Convenţie. 107

constată că ar fi de optat între prevederi ale dreptului diplomatic concurent, este evident firesc să se aplice prevederea care se referă la privilegierea mai mare (CHEBELEU, 197). Membrii personalului tehnic şi administrativ al misiunii ad hoc beneficiază de privilegiile acordate membrilor personalului diplomatic al acelei misiuni numai în împrejurările legate de realizarea sarcinilor în cadrul misiunii.97 Membrii personalului de serviciu al misiunii ad hoc beneficiază doar de privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de exercitare a sarcinilor în cadrul misiunii. Membrii personalului de serviciu beneficiază şi de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele pentru salariile pe care le primesc în cadrul misiunii, precum şi de privilegiul scutirii de aplicarea dispoziţiilor de securitate socială în vigoare în statul primitor.98 Persoanele în serviciul privat al membrilor misiunii beneficiază de privilegiul scutirii de impozitele şi de taxele aplicate salariilor pe care le primesc în carul misiunii şi de orice alt privilegiu acordat de statul primitor. Întrucât nu beneficiază de privilegiul imunităţii juridice, trebuie ca autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă este cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept diplomatic ne impedatur legatio.99
___________________ Cms, Articolul 36. Membrii personalului tehnic şi administrativ al misiunii speciale beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute la articolele 29 şi 34, în afara situaţiei în care imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă în statul primitor, menţionată la paragraful 2 al articolului 31, se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Aceste persoane beneficiază şi de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 35 în privinţa obiectelor importate la prima lor intrare pe teritoriul statului primitor. 98 Cms, Articolul 37. Membrii personalului de serviciu al misiunii speciale beneficiază de imunitatea de jurisdicţie în statul primitor pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi de taxe asupra salariilor pe care le primesc pentru serviciile lor, ca şi de scutirea de aplicarea legislaţiei privind securitatea socială, prevăzută la Articolul 32. 99 Cms, Articolul 38. Persoanele în serviciul privat al membrilor misiunii speciale sunt scutite de impozite şi de taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. Altminteri, nu beneficiază de privilegii, nici de imunităţi decât în măsura admisă de statul primitor. Totodată, trebuie ca statul primitor să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale. 108
97

Membrii familiilor personalului diplomatic al misiunii ad hoc, care nu sunt cetăţeni şi nici rezidenţi ai statului primitor, beneficiază de privilegiile acordate personalului diplomatic.100 Cetăţenii statului primitor care fac parte din personalul diplomatic al misiunii ad hoc a statului trimiţător beneficiază doar de privilegiul imunităţii de jurisdicţie numai pentru actele de realizare a sarcinilor în cadrul misiunii. Cetăţenii statului primitor care fac parte din personalul misiunii ad hoc pot beneficia şi de alte privilegii, dacă le sunt acordate de statul primitor. Trebuie ca, în privinţa cetăţenilor statului primitor care fac parte din personalul misiunii diplomatice ad hoc a statului trimiţător, autorităţile statului primitor să acţioneze, dacă este cazul, astfel încât să nu încalce, prin exces, principiul de drept diplomatic ne impedatur legatio.101 Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplomatic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii pentru fiecare şi pentru documentele oficiale atunci când, călătorind spre statul primitor sau înapoindu-se în statul trimiţător, trec pe teritoriul altui stat. Trebuie ca trecerea să fie notificată autorităţilor

___________________ Cms, Articolul 39. 1. Membrii familiilor reprezentanţilor statului trimiţător în misiunea specială şi ale membrilor personalului diplomatic al acestei misiuni beneficiază de privilegiile şi de imunităţile prevăzute de articolele 29-35, dacă îi însoţesc pe aceşti membri în misiunea specială, dacă nu sunt cetăţeni ai statului primitor sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat. 101 Cms, Articolul 40. Dacă privilegii şi imunităţi speciale nu le sunt acordate de statul primitor, reprezentanţii statului trimiţător în misiunea specială şi membrii personalului diplomatic al acestei misiuni, care sunt cetăţeni ai statului primitor sau care au reşedinţa permanentă în statul primitor, nu beneficiază decât de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor. 2. Ceilalţi membri ai misiunii speciale şi persoanele în serviciul privat care sunt cetăţeni ai statului primitor sau au reşedinţa permanentă pe teritoriul statului primitor nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acest stat le recunoaşte privilegii şi imunităţi. Totodată, trebuie ca statul primitor să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii speciale. 109
100

statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se opună trecerii. Privilegiile se acordă şi în caz de forţă majoră. 102 Durata privilegiilor în statul primitor este delimitată de intrarea membrului misiunii diplomatice ad hoc pe teritoriul statului primitor şi de părăsirea acestui teritoriu, după încheierea funcţiilor lui în cadrul misiunii. După trecerea duratei de valabilitate a privilegiilor, se menţine imunitatea de jurisdicţie în privinţa actelor de realizare a sarcinilor în cadrul misiunii.103
___________________
102

Cms, Articolul 42. Dacă un reprezentant al statului trimiţător în misiunea specială sau un membru al personalului diplomatic al acestei misiuni traversează teritoriul sau se află pe teritoriul unui stat terţ, statul terţ îi acordă inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau înapoierea. Procedează la fel şi pentru membrii familiei beneficiari de privilegii şi imunităţi, care însoţesc persoana vizată în acest articol paragraf, care călătoresc cu ea sau care călătoresc separat pentru a i se alătura sau pentru a se întoarce în ţara lor. 2. În condiţii similare celor care sunt prevăzute la paragraful 1 al acestui articol, nu trebuie ca statele terţe să împiedice trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi tehnic sau de serviciu al misiunii speciale şi a membrilor familiei lor. 3. Statele terţe acordă corespondenţei şi altor comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajelor codificate sau cifrate, aceeaşi libertate şi protecţie pe care statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 al acestui articol, ele acordă curierului şi valizei misiunii speciale în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie pe care statul primitor este obligat să le acorde în virtutea acestei Convenţii. 4. Statul terţ nu este obligat să respecte reglementările în privinţa persoanelor menţionate la paragrafele 1, 2 şi 3 ale acestui articol, decât dacă a fost informat anterior, fie prin cerere de viză, fie printr-o notificare, despre tranzitul acestor persoane ca membri ai misiunii speciale, membri ai familiilor lor sau curieri şi dacă nu s-a opus. 5. Obligaţiile statelor terţe în virtutea paragrafelor 1, 2 şi 3 ale acestui articol se aplică şi în privinţa persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi în privinţa comunicărilor oficiale ale misiunii speciale şi a valizelor acesteia, când utilizarea teritoriului statului terţ se datorează forţei majore. 103 Cms, Articolul 43. Oricare membru al misiunii speciale beneficiază de privilegii şi de imunităţi la care are dreptul de la intrarea pe teritoriul statului primitor pentru a-şi exercita funcţiile în misiunea specială sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de la notificarea numirii sale la ministerul de externe sau la alt organ al statului primitor asupra căruia s-a convenit. 2. Când funcţiile unui membru al misiuni speciale se încheie, privilegiile şi imunităţile sale încetează normal în momentul în care părăseşte teritoriul 110

Misiunea diplomatică ad hoc, membrii personalului ei diplomatic şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii pentru fiecare şi pentru documentele oficiale şi în caz de conflict, când, în măsura în care este necesar, statul primitor îi privilegiază, îndeplinindu-şi obligaţia de a le pune la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru părăsirea teritoriului şi le facilitează retragerea arhivei misiunii.104

statului primitor sau la expirarea unui interval rezonabil care i se acordă în acest scop, dar se menţin în privinţa actelor îndeplinite de acest membru în exercitarea funcţiilor sale. 3. În cazul decesului unui membru al misiunii speciale, membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegiile şi de imunităţile de care beneficiază, până la expirarea perioadei rezonabile care să le permită să părăsească teritoriul statului primitor. 104 Cms, Articolul 45. 1. Trebuie, chiar în caz de conflict, ca statul primitor să acorde facilităţi pentru a le permite persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului primitor, ca şi membrilor familiilor acestor persoane, oricare ar fi naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul lui într-o perioadă optimă. Trebuie, în particular, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ele însele şi pentru bunurile lor. 2. Trebuie ca statul primitor să acorde statului trimiţător facilităţi pentru retragerea de pe teritoriul statului primitor a arhivelor misiunii speciale. 111

FORUL INTERNAŢIONAL

Romanii, când aveau de rezolvat sau de aflat ceva, ieşeau, ca şi grecii în agora, să se întâlnească în foruri, fie, cei de pe mare, alergau pe puntea vaselor (per foros cursent – Cicero), fie cei de pe uscat, în pieţele oraşelor, pentru politică (Forum Aurelianum, Forum Pacis, Forum Apii), pentru negoţul de vite (forum boarium), de legume (forum piscatorium) sau pentru spectacole (constituitur in foro Laodiceae spectaculum – Cicero). Mai erau pentru romani „foruri” celulele fagurelui (Vergilius) sau tabla pe care se aruncau zarurile (forus aleatorius – Suetoniu). Astăzi forul este locul de deschidere vastă dintr-un oraş, ca şi reuniunea pentru dezbatere. Problemele primordiale pe care diplomaţia le are de rezolvat se abordează îndeosebi în foruri internaţionale, întrucât forurile internaţionale răspund nevoii statelor de solidaritate şi de cooperare. În esenţă, în forurile internaţionale, membrii misiunilor diplomatice ad hoc ale statelor participante negociază soluţii pentru diferendele dintre ele, pentru stingerea conflictelor, precum şi norme pe care statele le consideră necesare întreţinerii relaţiilor interstatale. Diplomaţia forurilor este instrumentul care s-a dovedit a fi cel mai eficient în abordarea problemelor primordiale, celorlalte forme de diplomaţie rămânându-le aspectele secundare (ANGHEL 1987, 74) şi cele auxiliare ale relaţiilor dintre state. Obiectivele principale al desfăşurării activităţii diplomatice în forurile internaţionale sunt pacea şi securitatea internaţională. Ideea soluţionării diferendelor dintre state în cadrul unor reuniuni internaţionale dăinuie de veacuri.
Căutând soluţii în vederea menţinerii păcii, Émeric Crucé, scriitor parizian, recomanda, în 1623, în pamfletul său Le nouveau Cynée, referindu-se la absurditatea războiului, ca prinţii să stabilească la Veneţia o adunare permanentă a ambasadorilor, care să tranşeze fără pasiune conflictele dintre statele reprezentate. 112

Valorile pe care se întemeiază diplomaţia prin foruri internaţionale sunt evidente în activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.105 Diplomaţia prin foruri este cu mult anterioară diplomaţiei moderne prin ambasade (DIACONU II, 133).
Conciliile ecumenice, reuniuni ale episcopilor creştini, a căror serie a început la Niceea în 325, au luat decizii doctrinare, au dat reglementări în domeniul disciplinei ecleziastice şi au avut, totodată, impact considerabil asupra mişcărilor sociale, ideologice şi culturale din Europa şi regiunile proxime spaţiului european, inclusiv asupra relaţiilor interstatale. Creştinătatea constituie o comunitate multimilenară, a cărei coeziune originară vine din religie şi din limbă, dar căreia i-au fost proprii sisteme de schimburi economice şi comerciale la definirea şi constituirea cărora s-a ajuns şi pe calea diplomaţiei prin foruri. În 1648, la Münster şi Osnabrück, în Westphalia, au fost încheiate, în cadrul unui congres interstatal, tratatele de pace de la sfârşitul Războiului de 30 de ani. Diplomaţia europeană modernă a fost inaugurată astfel: s-a confirmat ideea dominantă a păcii de la Augsburg că frontierele religioase trebuie să coincidă cu frontierele statelor (cuius regio, eius religio); Sfântul Imperiu Romano-German s-a sfărâmat în câteva sute de entităţi statale; ___________________
105 Carta ONU. Preambul. Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional, să promovăm progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mare libertate şi, în aceste scopuri, să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului economic şi social al tuturor popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea acestor obiective. Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în oraşul San Francisco şi având depline puteri, recunoscute ca valabile şi date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi Naţiunile Unite. 113

regele Franţei a devenit rege în regatul propriu; Elveţiei i s-a recunoscut independenţa faţă de Imperiul German; Spania a recunoscut independenţa Olandei, cedându-i părţi din Flandra, Brabant, Limburg şi colonii din Asia; Boemia şi Moravia au devenit posesiuni habsburgice. După sfârşitul hegemoniei papale şi destrămarea unităţii lumii creştine, s-a declanşat dorinţa de relaţii internaţionale, îndeosebi pentru soluţionarea problemelor din relaţiile cu „păgânătatea”. S-au încheiat tratate, ale căror capitole le recunoşteau statutul personal creştinilor care ajungeau pe pământurile otomane şi admiteau că nu sunt obligaţi să se supună legilor Coranului.

Nevoia vitală de echilibru în întreţinerea relaţiilor internaţionale a determinat apariţia primelor foruri internaţionale moderne.
La 20 noiembrie 1815, Rusia, Austria, Prusia şi Marea Britanie au încheiat o alianţă permanentă – Sfânta Alianţă (la care, din 1818, s-a alăturat şi Franţa), manifestată prin conferinţe la nivel înalt denumite congrese (Troppau – 1920, Verona – 1823). Organizaţia a apărut ca „sindicat monarhic” şi a acţionat ca directorat al Europei. A fost înlocuită de „concertul european”, care a însemnat tot un for, o serie de conferinţe ale statelor puternice. În 1899, SUA au iniţiat Conferinţa panamericană, care a constituit un Birou, pentru a genera, în 1910, Uniunea Panamericană, premergătoarea actualei Organizaţii a Statelor Americane. Statele au răspuns şi nevoii lor de foruri de colaborare tehnică şi au trecut la coordonarea unor domenii de activitate prin conferinţe periodice şi birouri permanente: Uniunea Telegrafică Internaţională (1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).

Instituţionalizarea forurilor internaţionale s-a intensificat după Primul Război Mondial, sub semnul necesităţii imperioase de a se menţine pacea prin garanţii bazate pe principii clare şi pe mecanisme juridice. În prezent, se face diplomaţie în foruri internaţionale diverse: coaliţii, alianţe politico-militare, conferinţe internaţionale, organizaţii internaţionale, asocieri de state cu profil aparte (Uniunea Europeană, mişcarea statelor francofone, Commonwealth-ul) (ANGHEL 1987, 75). Societatea Naţiunilor a fost o etapă în care s-a acumulat o experienţă bogată, pe baza căreia a urmat proliferarea forurilor internaţionale.
114

Naţiunile Unite, instauratoare ale păcii după cel de-al Doilea Război Mondial, au fructificat această experienţă îndeosebi pe planul asocierii statelor suverane într-o organizaţie cu vocaţie universală, care, în prezent, este preocupată de pacea şi securitatea lumii, dar şi de identificarea şi soluţionarea problemelor globale, precum drepturile omului, protejarea mediului înconjurător etc. Războiul rece s-a purtat între două foruri internaţionale, Pactul Atlantic şi Pactul de la Varşovia, închegate în jurul superputerilor, SUA şi URSS. În timpul acestei confruntări, a devenit evident că forurile regionale ar putea fi instrumente utile în edificarea unui sistem de securitate colectivă. Coexistenţa paşnică, necesară în condiţiile în care forurile opuse, funcţionând ca blocuri politico-militare, marcau negativ procesele pozitive cărora le fusese destinată ONU, s-a profilat graţie diplomaţiei forurilor internaţionale, prin care s-a realizat, într-o primă etapă, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi, ulterior, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În prezent, participarea la activitatea forurilor internaţionale este considerată criteriu de apreciere a însemnătăţii rolului jucat de state în lume. Statul cu importanţă de prim rang apare ca protagonist pe scena internaţională, adică este membru permanent al Consiliului de Securitate, şi ia parte la reuniunile Grupului „celor opt”. Activitatea diplomatică se desfăşoară, normal, în măsură considerabilă, prin reuniuni internaţionale, în foruri înfiinţate de state, la care participă delegaţii ale statelor, de fapt misiuni diplomatice ale statelor. Forurile internaţionale şi misiunile diplomatice participante sunt ale statelor care, înfiinţând foruri internaţionale la care trimit misiuni diplomatice, acţionează ca subiecte de drept internaţional. Misiunile diplomatice la forurile internaţionale se întrunesc pe teritoriul unuia dintre statele lumii, străin pentru cvasitotalitatea participanţilor (cu excepţia celor care reprezintă statul-gazdă), dar se acreditează pe lângă for. Obiectul funcţiei diplomatice de reprezentare îi împarte pe participanţii la forurile internaţionale în patru categorii: 1. cei care reprezintă statul-gazdă; 2. cei care reprezintă celelalte state; 3. cei care reprezintă forul; 4 cei care reprezintă alte foruri. Forul ca personalitate de drept internaţional are şi calitatea de a fi acreditar, adică primeşte acreditările misiunilor diplomatice ale statelor membre sau participante.
115

Misiunile diplomatice la for sunt primite, pe de o parte, pe teritoriul statului care găzduieşte sediul forului şi, pe de altă parte, de for. În raport cu forul ca personalitate de drept internaţional, statele membre dispun de drept de legaţie specific relaţiilor multilaterale, adică pot participa cu delegaţii şi reprezentanţe la activitatea forului. Un stat devine stat-gazdă pentru un for internaţional numai după ce îşi exprimă consimţământul să găzduiască forul. Pentru găzduirea şi a misiunilor diplomatice ad hoc la for ale statelor străine şi a reprezentanţelor diplomatice permanente ale acestora şi ale altor foruri membre, este nevoie de consimţământul separat al statului-gazdă. Consimţind să intre în raportul juridic internaţional de primire pe teritoriul său a sediului forului şi a delegaţiilor statelor membre, statul îşi asumă obligaţia de a trata acel for şi acele state astfel încât forul să poată funcţiona. Scopul misiunilor diplomatice la for este participarea la activitatea forului, la negocierile din cadrul acestuia, la elaborarea documentelor care conţin deciziile acestuia. Raporturile misiunii diplomatice la for cu statul-gazdă se împletesc cu şi depind de raporturile stabilite între statul-gazdă şi for. Între statul-gazdă, pe de o parte, for şi misiunile diplomatice la for, pe de altă parte, se formează un raport juridic specific de ospitalitate diplomatică (ANGHEL 1987, 287). Relaţiile dintre misiunile diplomatice la for, care participă temporar sau permanent la activitatea şi/sau la reuniunile forului, se supun principiului egalităţii suverane a statelor, precum şi normelor juridice statutare ale forului (ANGHEL 1987, 78-81). În for, li se asigură relaţiilor dintre statele reprezentate echilibrul favorabil căii diplomatice de soluţionare a problemelor din relaţiile internaţionale. În asemenea condiţii, este posibil ca forul internaţional să ofere cadrul propice dezvoltării progresive a dreptului internaţional. Forul internaţional este, de fapt, reuniunea diplomatică multilaterală la nivel înalt, la nivel ministerial sau la nivel de experţi. În general, reuniuni ale experţilor şi ale miniştrilor pregătesc treapta superioară a negocierilor şi a deciziilor care se desfăşoară la nivelul şefilor de stat şi de guvern. Forul internaţional are o durată limitată (conferinţa internaţională) sau o durată nelimitată, fiind aşadar „permanentă” (organizaţia internaţională) (ANGHEL 1987, 161).
116

Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul perfecţionării diplomaţiei prin conferinţe. Instituţionalizarea întâlnirilor multilaterale care se dovedesc utile şi eficiente facilitează întrunirea participanţilor, fără a fi nevoie să se recurgă la mecanismul greoi şi irositor de timp al convocărilor şi al organizărilor ab origine. În general, organizaţiile internaţionale au fost constituite pornindu-se de la conferinţele internaţionale, pe care statele participante au decis să le transforme în instituţii cu activitate permanentă. Conferinţele internaţionale pot fi privite ca modalităţi temporare de înfăptuire a politicii externe a statelor, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt instituţii ale acestei politici. Spre deosebire de organizaţia internaţională, conferinţa internaţională nu întruneşte caracteristicile definitorii de subiect de drept internaţional. Când conferinţa internaţională ajunge, din obiect al dreptului internaţional, subiect de drept internaţional, înseamnă că a devenit organizaţie internaţională. Se depăşeşte, în procesul de instituţionalizare a conferinţei, pragul critic de complexitate care permite un asemenea salt calitativ. Când statele consimt să doteze conferinţa internaţională cu un sistem de organe permanente, distincte de organele statelor participante, înfiinţează o organizaţie internaţională.
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a devenit, printr-o evoluţie care a durat peste două decenii, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Consultările multilaterale dintre delegaţiile statelor europene, ale SUA şi Canadei au început la 22 noiembrie 1972, la Helsinki. Conferinţa la nivel înalt care a adoptat Actul final de la Helsinki s-a desfăşurat între 30 iulie şi 1 august 1975. A urmat un şir de reuniuni internaţionale privind aplicarea prevederilor Actului final, în cadrul a ceea s-a numit „procesul CSCE”. Organizaţia a fost înfiinţată la 14 decembrie 1995, la Budapesta.

Organizaţiile internaţionale sunt foruri internaţionale, care s-au instituţionalizat şi au dobândit personalitate internaţională. Fiind înfiinţate prin consimţământul statelor, ca forme ale colaborării dintre acestea, şi având rezoluţii stabilite prin negociere şi convenţie de state, forurile internaţionale pot fi doar subiecte derivate de drept internaţional. Numai statele au capacitate juridică deplină, în timp ce forurile au o capacitate juridică limitată de prevederile convenţiilor interstatale pe care se întemeiază. Forurile internaţionale dispun,
117

conform statutelor proprii, de capacitate juridică pentru realizarea funcţiilor şi scopurilor lor, pe teritoriul statului de reşedinţă şi al statelor participante.
La 11 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a dat un aviz consultativ cu privire la reparaţia prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite, prin care a răspuns şi la întrebarea dacă Organizaţia Naţiunilor Unite are calitatea de a prezenta o reclamaţie internaţională, deci dacă are personalitate internaţională. Luând în consideraţie caracterul pe care Carta i l-a acordat Organizaţiei, Curtea a constatat că, prin Cartă, i s-au conferit Organizaţiei drepturi şi obligaţii distincte de cele ale Membrilor şi a conchis că Organizaţia, fiind titulară de drepturi şi obligaţii, posedă în măsură largă personalitate internaţională şi are capacitatea de a acţiona pe plan internaţional, fără ca organizaţia să poată fi considerată în vreo împrejurare „super-stat”. CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ

Definiţia conferinţei internaţionale Conferinţa internaţională este reuniunea misiunilor diplomatice ad hoc trimise de state să abordeze, în cadru multilateral, una sau mai multe probleme ale relaţiilor internaţionale. Activitatea conferinţei internaţionale, convocată din iniţiativa şi cu consimţământul statelor şi la care participă misiuni diplomatice ad hoc ale statelor, are caracter diplomatic. Ca urmare, această activitate este obiectul dreptului diplomatic. În cadrul conferinţelor internaţionale se desfăşoară dezbateri, se prezintă proiecte, se negociază, participanţii având ca obiectiv, în cele mai multe cazuri, realizarea unui acord interstatal. Conferinţa internaţională este un eveniment unic, a cărui desfăşurare este legată direct de obiectivul pe care iniţiatorii şi-au propus să-l atingă. Lucrările se încheie după ce timpul de lucru stabilit de participanţi s-a scurs sau după ce s-a atins obiectivul stabilit iniţial. Prelungirea duratei conferinţei nu înseamnă instituţionalizare, pentru că îndeplinirea funcţiilor din mandatul misiunilor diplomatice ad hoc determină încheierea lucrărilor. Instituţionalizarea înseamnă transformarea conferinţei într-un alt tip de for internaţional (organizaţie internaţională, alianţă etc.) (CHEBELEU, 205-207).
118

La 29 iulie 1946, la Paris a fost inaugurată Conferinţa de pace, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Au participat 32 de state situate pe patru nivele: La etajul de sus, cinci state (China, SUA, Franţa, Marea Britanie şi URSS) erau reprezentate de miniştrii de externe, care alcătuia „Comitetul miniştrilor afacerilor externe”; la un etaj inferior, Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Africa de Sud, Ucraina şi Iugoslavia, state membre ale ONU, participau la conferinţă prin reprezentanţi, care alcătuiau, împreună cu membrii Consiliului miniştrilor afacerilor externe, grupul celor 21 de Puteri aliate şi asociate, care aveau drept de vot la conferinţă; la etajul de jos, delegaţiile din Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda alcătuiau grupul statelor „foste inamice” şi aveau statut de invitate; la parter, delegaţiilor din Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania şi Austria li se rezervase doar o participare „consultativă”. Preşedinţia conferinţei i-a revenit ministrului de externe al Franţei, statul-gazdă, Georges Bidoult. Conferinţa a durat patru luni. Obiectivul conferinţei era încheierea de tratate de pace între statele care se aflaseră în război. Consiliul de Miniştri a elaborat proiectele tratatelor cu statele de la etajul „invitaţilor”: Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda. Sarcina delegaţiilor din statele membre ale ONU era să formuleze recomandări pentru a fi luate în considerare în vederea definitivării tratatelor. Delegaţiile statelor „foste inamice” aveau dreptul să-şi prezinte punctele de vedere numai când erau solicitate să dea lămuriri şi explicaţii. Lucrările s-au desfăşurat în plenare şi în comisia generală, în comisia militară, în comisia juridică şi de redactare, în cele cinci comisii politice şi teritoriale pentru cele cinci state menţionate şi în cele două comisii economice, una pentru Balcani şi cealaltă pentru Finlanda. Propunerile rezultate din dezbateri se adoptau prin vot, cu majoritate simplă. Delegaţia României a participat răspunzând la invitaţia statului-gazdă, Franţa, formulată în numele Naţiunilor Unite (LACHE, ŢUŢUI, 234-245).

Lipsită de caracteristicile proprii subiectului (derivat) de drept internaţional, conferinţa internaţională dispune de competenţe pe planul organizării lucrărilor (dezbatere, negociere, adoptare de documente etc.), de legitimitatea acceptată de statele participante necesară constituirii prezidiului, de comisii, precum şi de elaborarea şi adoptarea regulilor proprii de funcţionare.
119

Desfăşurarea organizată a lucrărilor conferinţei internaţionale şi atingerea obiectivului urmărit prin conferinţă depind de adeziunea participanţilor şi a autorităţilor statului-gazdă la un cadru juridic elementar. Astfel, trebuie ca, la conferinţa internaţională, statele să-şi poată exprima cu deplinătate voinţa, poziţiile şi consimţământul în legătură cu ordinea de zi, conţinutul lucrărilor şi al documentelor adoptate. Numai prin realizarea acestei condiţii este posibil ca statele participante la conferinţa internaţională să se considere angajate faţă de prevederile adoptate. Practica organizării conferinţei internaţionale În prezent, statele lumii dispun de o sumă de practici, la care s-a recurs în mod repetat pentru organizarea şi desfăşurarea de conferinţe internaţionale, unele dintre aceste practici răspunzând aplicării unor reguli respectate de numeroase state, care pot fi considerate componente ale unor proceduri internaţionale de largă recunoaştere. Este posibil ca iniţiativa privind întrunirea unei conferinţe internaţionale să aparţină unui singur stat, mai multor state sau unei organizaţii internaţionale. Între momentul lansării iniţiativei şi cel al convocării, se obişnuieşte să se organizeze consultări între eventualii participanţi. Consultările pot avea loc pe cale bilaterală, la orice nivel sau în cadrul unor reuniuni multilaterale speciale. Iniţierea şi convocarea de conferinţe în cadrul organizaţiilor internaţionale decurg potrivit procedurilor şi normelor acestora. Consultările pregătitoare se concentrează, de obicei, asupra schiţării ordinii de zi a conferinţei, precum şi a regulilor de procedură. Se oferă astfel prilej de aprofundare a tematicii, de detaliere a problematicii de discutat, de precizare a obiectivelor urmărite. Organizatorilor le revine, încă din această etapă, efortul de a identifica poziţiile divergente şi de a căuta punctele comune, pe baza cărora să se poată desfăşura lucrările.
Pregătirile pentru Conferinţa Naţiunilor Unite pentru organizaţia internaţională (San Francisco, aprilie-iunie 1945), au fost iniţiate de preşedintele SUA, Franklin D. Roosevelt, care lansase cu aproape patru ani înainte, la 14 august 1941, proiectul unei noi ordini internaţionale, cuprins în documentul intitulat „Carta Atlanticului”. Aceste pregătiri, având ca obiectiv întrunirea unei conferinţe internaţionale, au constat dintr-un şir de alte conferinţe internaţionale. Pregătirile propriu-zise au început la reuniunea de la 120

Washington (1 ianuarie 1942) a 26 de state, participante la Coaliţia împotriva Axei. În cadrul acelei reuniuni pregătitoare s-a conturat obiectivul principal al viitoarei conferinţe: angajamentul Naţiunilor Unite de a instaura pacea şi securitatea în lume. În etapa următoare a pregătirilor, marcată de conferinţa internaţională de la Moscova (19-30 octombrie 1943), Marea Britanie, Uniunea Sovietică, SUA şi China au ajuns la concluzia că obiectivul conferinţei este înfiinţarea urgentă a unei organizaţii generale internaţionale pentru „menţinerea păcii şi a securităţii pe baza principiului egalităţii suverane a tuturor statelor iubitoare de pace”. Ritmul pregătirilor a crescut şi, la conferinţa internaţională de la Teheran (8 noiembrie – 2 decembrie 1943), premierul britanic a propus înfiinţarea unei organizaţii mondiale şi a trei organizaţii regionale. În acelaşi cadru, preşedintele SUA a propus o organizaţie mondială, care să cuprindă 35-50 de ţări. S-a convenit ca o conferinţă pregătitoare la nivel de experţi să ia în discuţie aceste propuneri. Ca urmare, experţii s-au întrunit la Dumbarton Oaks, lângă Washington (august-octombrie 1944). Pregătirile s-au încheiat abia după ce, la conferinţa internaţională de la Ialta (4-11 februarie 1945), s-a convenit modul de reprezentare la conferinţă a URSS, care a obţinut reprezentarea prin trei delegaţii: a Uniunii, a Ucrainei şi a Bielorusiei.

Participanţii la pregătirea conferinţei discută şi despre stabilirea locului de desfăşurare a lucrărilor. Statul-gazdă propune o localitate de pe teritoriul său, unde sunt întrunite condiţiile tehnice necesare. Se admite, în general, că locul de desfăşurare al conferinţei (sediul lucrărilor) este inviolabil şi că autorităţile statului-gazdă nu pot acţiona în acel loc (sediu) fără acordul conferinţei, adică al celor desemnaţi de participanţi să o reprezinte. Trebuie, totodată, ca statul-gazdă, în primul rând, dar şi ceilalţi participanţi să întreprindă măsuri pentru desfăşurarea lucrărilor în securitate şi să asigure protecţia delegaţiilor.
În ultima vreme, conferinţele internaţionale, mai ales cele la nivel înalt, ale statelor cu poziţie politică preponderentă pe plan internaţional se desfăşoară în localităţi izolate, pe insule, în zone montane, şi nu în oraşe aglomerate, ca să se evite eventuale atacuri teroriste sau să se împiedice accesul maselor de demonstranţi dornici să-şi manifeste nemulţumirea faţă de conduita politică a unor participanţi. 121

Potrivit uzanţelor şi sub imperiul principiului egalităţii suverane a statelor, convocarea conferinţei internaţionale se face prin invitaţii adresate de organizator (stat-gazdă, organizaţie internaţională) participanţilor, fără discriminare. Doctrina de drept diplomatic se referă şi la necesitatea respectării principiului universalităţii forurilor internaţionale, în conformitate cu care toate statele interesate pot participa la examinarea problemei care constituie tema conferinţei, precum şi la elaborarea şi adoptarea de eventuale documente exprimând poziţii şi angajamente comune (ANGHEL 1987, 98). În cazurile în care organizatorul conferinţei internaţionale omite sau refuză deschis să invite state interesate, principiul egalităţii suverane a statelor este încălcat şi, simultan, are loc o abatere de la regulile de conduită în relaţiile internaţionale.
României i s-a refuzat dreptul de a participa la negocierile din cadrul Congresului de la Berlin din 1878. Neţinând seama de dreptul recunoscut al statului român, atribut al suveranităţii, de a încheia tratate (exercitat chiar în timpul războiului abia încheiat, când, la 11/23 februarie 1878, România şi Turcia au încheiat Convenţia privind remiterea fortăreţei de la Vidin trupelor române), Otto von Bismarck şi reprezentanţii Rusiei au pretextat că România nu poate fi admisă la Congres înainte de a i se recunoaşte independenţa. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a insistat ca România să fie admisă la Congres, subliniind că „nimeni nu poate să dispună de noi fără noi”. După dispute intense în cadrul Congresului, primul-ministru al României, I. C. Brătianu, şi ministrul român de externe, Mihail Kogălniceanu, au putut să pătrundă la 1 iulie 1878 în sala de şedinţe, unde Mihail Kogălniceanu a rostit un discurs impresionant în apărarea drepturilor româneşti. Otto von Bismarck, care s-a opus până în ultima clipă ca reprezentanţii României să fie admişi în sala de şedinţe, nu şi-a putut reţine exclamaţia admirativă: „La Roumanie a ses hommes!” Anterior, la 10 ianuarie 1878, Domnitorul României, Carol I, i se adresase Marelui Duce Nicolae, rugându-l, de data aceea absolut fără succes, să accepte ca România să participe la negocierile pentru armistiţiu de la Adrianopole, în cadrul cărora s-a convenit şi un protocol conţinând recunoaşterea rolului de beligerantă al armatei române (NEAGU, VOICU, 217-220). Cu procedeul discriminator al refuzului opus de organizatori invitării la o conferinţă internaţională a unui stat direct interesat de obiectul tematic al conferinţei s-a confruntat peste ani chiar 122

Germania, care nu a fost invitată la Conferinţa de pace, unde a fost adoptat Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, ale cărui prevederi reglementau frontierele germane, precum şi numeroase măsuri îndreptate împotriva Germaniei.

Statul-gazdă care nu permite unui stat să participe la conferinţa internaţională convocată de o organizaţie internaţională contravine curtoaziei internaţionale. Dacă statul-gazdă este şi iniţiatorul conferinţei internaţionale, atunci impactul intereselor acestui stat asupra organizării conferinţei internaţionale, inclusiv asupra listei statelor invitate, este direct şi greu de pus în discuţie (ANGHEL 1987, 98). Statele invitate confirmă primirea invitaţiei la conferinţă şi comunică organizatorului, inclusiv statului-gazdă, componenţa misiunii (delegaţiei) care le reprezintă. Conduita diplomaţilor participanţi la conferinţa internaţională, posibilităţile şi modul lor de acţiune sunt obiectul prevederilor dreptului diplomatic referitoare la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală şi la misiunile diplomatice ad hoc. Autorităţile statului-gazdă pot să refuze prezenţa pe teritoriu a anumitor persoane, de pildă a celor declarate anterior persona non grata. În general, se caută ca rezolvarea acestui tip de probleme, precum aceea a neacceptării pe teritoriu a unui delegat străin la conferinţă, să nu împiedice reprezentarea statelor la conferinţă şi desfăşurarea lucrărilor. Declarând persona non grata pe un membru al misiunii diplomatice ad hoc la conferinţa internaţională, autorităţile statului-gazdă îşi exercită dreptul suveran de a nu accepta pe teritoriul lor persoanele pe care nu le pot accepta din motive întemeiate, dar totodată contribuie la slăbirea prezenţei unui stat la lucrările conferinţei. Conform unei uzanţe care ar putea deveni regulă de curtoazie internaţională, statul-gazdă nu îl declară persona non grata pe conducătorul unei misiuni diplomatice ad hoc la nivel înalt (ANGHEL 1987, 36). Statele obişnuiesc ca, la reuniunile internaţionale la care participă, să admită prezenţa observatorilor, reprezentanţi ai statelor sau organizaţiilor care nu doresc să se implice în negocieri şi dezbateri, dar consideră necesar să se informeze asupra conţinutului acestora. Îndeosebi la conferinţele la care au loc negocieri urmate de încheiere de documente (convenţii, acte-finale), este necesar ca membrii misiunilor diplomatice ad hoc ale statelor participante să le
123

prezinte organizatorilor, serviciilor acestora de secretariat, împuternicirile oficiale de a negocia şi de a exprima prin semnătură consimţământul statului reprezentat, primite din partea autorităţilor proprii.106 Deplinele puteri se verifică la începutul lucrărilor şi, în urma verificării, delegaţii (membrii misiunilor diplomatice ad hoc la conferinţă) sunt acreditaţi sau legitimaţi în vederea participării la lucrări, inclusiv la negocierea de documente (CHEBELEU, 219). Se obişnuieşte ca lucrările conferinţei să înceapă cu o plenară inaugurală, care cuprinde o ceremonie incluzând discursul de întâmpinare al reprezentantului statului-gazdă şi saluturile formulate de participanţi. Plenara inaugurală constituie momentul desemnării, prin procedura convenită la pregătiri, a preşedinţiei conferinţei, a componenţei comisiilor şi secretariatului. Este cvasigenerală practica încredinţării preşedinţiei conferinţei reprezentantului statului-gazdă. În acest fel se respectă o tradiţie considerată regulă a curtoaziei internaţionale (ANGHEL 1987, 108). Se consideră că preşedintele nu are autoritate asupra conferinţei, întrucât autoritatea este a conferinţei, care se desfăşoară conform principiului egalităţii suverane. Prin conducerea dezbaterilor de către preşedintele conferinţei se înţelege că preşedintele îi invită la cuvânt pe participanţi, propune interpretări ale regulamentului de desfăşurare a lucrărilor, propune formule de soluţionare a confruntărilor.
Preşedintele Conferinţei privind dreptul mării din 1958 a fost Wan Waithayakon din Thailanda. Preşedinţia Conferinţei cu privire la relaţiile diplomatice (Viena, 1961) i-a fost încredinţată reputatului jurist şi profesor austriac A. Verdross (ANGHEL 1987, 110).

___________________
106

Prin poziţia pe care o deţine, preşedintele conferinţei poate influenţa, chiar dacă autoritatea asupra lucrărilor revine plenului, derularea lucrărilor, mai ales atunci când are de soluţionat probleme procedurale. Dacă nu toţi participanţii sunt de acord cu încredinţarea preşedinţiei conferinţei reprezentantului statului-gazdă, se recurge la formula preşedinţiei prin rotaţie. Reprezentanţii statelor participante se succed la preşedinţia lucrărilor, pentru câte o şedinţă, în ordinea stabilită la pregătiri, de obicei respectând criteriul listei alfabetice, în limba oficială a statului-gazdă, a denumirilor statelor. Participanţii la conferinţă pot adopta un regulament al lucrărilor, îndeosebi cu privire la procedură: atribuţiile şi competenţele
Cdt, Articolul 7, cit.

124

preşedinţiei, comisiilor şi secretariatului, limitele cvorumului (numărul de participanţi necesar adoptării de decizii), ordinea luărilor de cuvânt (distingerea între declaraţiile de poziţie, alocuţiunile de fond şi intervenţiile cu privire la procedură – motion d’ordre sau point of order), prezentarea amendamentelor, votul (stabilirea formelor de exprimare a votului: prin apel nominal – par appel nominal, by rollcall, prin vot secret, prin vot deschis, prin corespondenţă), limbile de negociere şi redactare, relaţiile cu mass-media etc. Votul constituie un punct nodal al procedurii. Dincolo de forma de exprimare, mai delicate apar problemele legate de puterea de vot a participanţilor şi cele ale numărului de voturi necesar adoptării de decizii. În general, se admite că puterea de vot decurge din principiul egalităţii suverane a statelor, conform căruia se atribuie câte un vot fiecărui stat reprezentat la conferinţă. Sunt conferinţe la care se practică şi votul ponderat.
La conferinţele Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale puterea de vot depinde de mărimea capitalului. Şi în cadrul Uniunii Europene, votul este ponderat.

Prin regulamentele de procedură se stabileşte numărul de voturi necesar adoptării deciziilor: majoritate simplă sau majoritate calificată (de două treimi, de patru cincimi etc.). Sunt reuniuni la care deciziile se iau numai prin vot unanim sau prin consens.
La reuniunea pregătitoare de la Dipoli, Finlanda (1972), a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, s-a dat o adevărată „bătălie diplomatică” cu privire la procedură, în cadrul căreia protagonistă a fost delegaţia României. Proiectul românesc al regulilor de procedură a constituit temeiul regulilor adoptate: egalitatea în dezbateri şi negocieri a delegaţiilor statelor, desfăşurarea lucrărilor în afara alianţelor militare, prin eliminarea abordărilor „de la bloc la bloc” (între NATO şi Pactul de la Varşovia), rotaţia la preşedinţia lucrărilor, prerogative exclusiv tehnice pentru secretariat, consensul necesar în adoptarea hotărârilor de fond şi procedurale. Conferinţa de la Dipoli a acceptat definiţia dată consensului de ambasadorii României şi SUA, Valentin Lipatti şi George Vest: absenţa oricărei obiecţii exprimate de un reprezentant şi prezentate de acesta ca obstacol pentru adoptarea deciziei (LIPATTI 1993, 32-33). 125

ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ, FOR DIPLOMATIC

Pe planul relaţiilor politice internaţionale, statele se grupează, alcătuiesc grupări de state pentru a dobândi coerenţă în participarea lor la viaţa lumii, care, ca lume a statelor grupate, apare mai puţin complicată în privinţa diversităţii intereselor divergente şi mai eficientă în realizarea intereselor comune. Nici o regulă de drept internaţional nu le interzice statelor să se asocieze pentru a atinge obiective comune. Înseamnă că statele dispun de libertatea de a se asocia. De fapt, izolarea în relaţiile internaţionale este doar o excepţie teoretică. În realitate, izolarea nu se numără printre opţiunile statelor. În istoria relaţiilor internaţionale, politicile de izolare adoptate de SUA sau de China nu au avut ca rezultat retrageri absolute din relaţiile cu alte state. Izolarea este o stare anormală, peste voinţa statului, impusă, eventual, ca sancţiune de celelalte state. Apropierea şi gruparea statelor răspund, de multe ori, nevoii de solidaritate. Gruparea de state se realizează prin convenţii internaţionale. Statele îşi asumă obligaţii în raport cu gruparea din care au hotărât să facă parte. Fiecare grupare de state are ca urmare formularea de reguli şi de coduri interne. Se adoptă norme stabile de participare la grupare. Printre numeroasele grupări de state, de ansambluri de state suverane care au decis să acţioneze împreună într-un domeniu sau în mai multe domenii ale relaţiilor dintre ele se numără alianţele, coaliţiile şi organizaţiile. Motivul principal de aliere între state este securitatea. Statele se aliază pentru a evita pericolul unei agresiuni externe. Statul care hotărăşte să intre într-o alianţă de state are în vedere, de pildă, să evite hegemonia unui stat vecin mai mare, mai puternic. Istoria relaţiilor internaţionale a consemnat grupări temporare de state pentru soluţionarea unei probleme a relaţiilor internaţionale prin război. O asemenea grupare de state este coaliţia. Statele care alcătuiesc o coaliţie au ca obiectiv comun coordonarea acţiunilor militare şi diplomatice, dar uneori şi economice, pentru a câştiga războiul în care s-au angajat. Coaliţia de state având ca obiectiv purtarea unui război a devenit ilicită după ce Societatea Naţiunilor a decis astfel şi după ce au fost adoptate dispoziţiile Pactului BriandKellog. În prezent, coaliţia de state este admisă dacă se demonstrează că răspunde unei agresiuni.
126

Opţiunea statelor de a participa la o grupare de state le indică orientarea politică în relaţiile internaţionale şi le dezvăluie conduita. Dincolo de varietatea de orientări şi de conduite, statele au în vedere, când înfiinţează organizaţii internaţionale, să coopereze ca state egale pe planul suveranităţii lor. Statele îşi propun să-şi coordoneze acţiunile recurgând la organizaţiile internaţionale ca la centre de cooperare permanentă. Istoria relaţiilor internaţionale conţine exemple numeroase de grupări de state, ca ansambluri de state suverane, care au decis să acţioneze împreună într-un domeniu sau în mai multe domenii ale relaţiilor dintre ele. O asemenea grupare este şi organizaţia interguvernamentală.
În secolul al XIX-lea, statele au constituit organizaţii internaţionale cu competenţe preponderent tehnice, precum comisiile fluviale. Prin Convention sur l’octroi de navigation du Rhin din 1804, s-a constituit prima organizaţie internaţională modernă, Comisia fluviului Rin. Comisia Europeană a Dunării a fost înfiinţată în 1856. În 1875 a fost constituit Biroul Internaţional de Greutăţi şi Măsuri şi, în 1878, Uniunea Poştală Universală, care sunt active şi în prezent. Prima organizaţie cu vocaţie politică a fost Societatea Naţiunilor, înfiinţată prin decizia Conferinţei de Pace din 1919. În 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a apărut Organizaţia Naţiunilor Unite.

Definiţia organizaţiei internaţionale În doctrina dreptului internaţional, organizaţia internaţională este privită ca asociere de state suverane care urmăresc să atingă un obiectiv de interes comun, prin intermediul organelor proprii organizaţiei (ANGHEL 1987, 144). Dintr-o încercare de a defini, orientativ, sintetic organizaţia internaţională, însumând diverse asemenea tentative doctrinare, ar putea rezulta că organizaţia internaţională este instituţia permanentă, constituită de state, prin acordul lor de voinţă exprimat prin convenţie internaţională, care funcţionează pentru realizarea scopurilor stipulate în actele constitutive, pe baza principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional (ANGHEL 1987, 145).
127

Sursele dreptului internaţional public, respectiv ale dreptului diplomatic definesc limitat organizaţia internaţională ca fiind organizaţie interguvernamentală.107 Pregătind textul celor două convenţii, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Internaţional a propus definiţia următoare: Organizaţia internaţională este asociere de state, constituită prin convenţie, prevăzută cu o constituţie (statut constitutiv) şi cu organe comune şi având personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a statelor membre. Din definiţie, rezultă că organizaţia internaţională este o organizaţie interstatală, înfiinţată prin actul de voinţă al unor state. Ca urmare, organizaţia internaţională este subiect derivat de drept internaţional (ANGHEL 1987, 150). Este aşadar subiect de drept internaţional diferit de stat. Nu poate fi subiect principal de drept internaţional, aşa cum este statul, întrucât organizaţia internaţională nu-şi poate exercita suveranitatea, fiind rezultat al exercitării suveranităţii statelor, şi nici jurisdicţia teritorială (ANGHEL 1987, 150), neavând teritoriu (DIACONU I, 447). Organizaţia internaţională are personalitate (capacitate) juridică (ANGHEL 1987, 153-154), adică are aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii.108 Asemenea persoanei juridice de drept civil, organizaţia internaţională are o structură internă care funcţionează, conform dreptului internaţional, pentru atingerea unui obiectiv, care îşi poate exterioriza voinţa şi care, având patrimoniu, poate să desfăşoare activităţi şi să le suporte consecinţele (CĂPĂŢÂNĂ, 159).
___________________
107 Cdt. Articolul 2. În înţelesul Convenţiei, prin expresia „organizaţie internaţională” se înţelege o organizaţie interguvernamentală. 108 Carta NU, Articolul 104. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor sale. CpiNU, Articolul 1. Personalitatea juridică. Naţiunile Unite au personalitate juridică. Au capacitatea a) să contracteze; b) să achiziţioneze şi să dispună de proprietăţi imobile şi mobile; c) să instituie proceduri legale. Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie privind Cazul Bernadotte (1949). Cu unsprezece voturi împotriva a patru, Curtea a fost de părere că Organizaţia are capacitatea de a formula plângere dacă statul responsabil este sau nu este membru al Naţiunilor Unite. Curtea a precizat că Organizaţia, beneficiară de drepturi şi având obligaţii, are, totodată, în mare măsură, personalitate internaţională şi capacitatea de a acţiona pe plan internaţional, cu toate că, fără îndoială, nu este superstat. 128

Organizaţia are dreptul, în cadrul funcţiilor stabilite de statele care au constituit-o, de a încheia tratate cu statele membre şi cu alte organizaţii internaţionale (CĂPĂŢÂNĂ, 156). Spre deosebire de personalitatea juridică a statului, personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter funcţional, pentru că organizaţia internaţională stă sub principiul specializării.
În 1993 şi 1994, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) şi Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite au solicitat Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) un aviz privind liceitatea utilizării armelor nucleare de către un stat aflat în conflict armat. OMS a întrebat dacă utilizarea de către un stat a armei nucleare în cursul unui război constituie încălcarea obligaţiilor statului utilizator, având în vedere efectele armelor nucleare asupra sănătăţii şi mediului. Adunarea Generală a ONU a întrebat dacă este permis, în conformitate cu dreptul internaţional, să se recurgă la ameninţarea cu utilizarea armei nucleare sau la utilizarea armei nucleare în orice circumstanţe. CIJ a decis, cu unsprezece voturi împotriva a trei, că este incompetentă să formuleze avizul solicitat şi a precizat că acest aviz poate fi rezultatul activităţii organizaţiei solicitatoare. Ca şi celelalte organizaţii internaţionale, OMS are obligaţii decurgând din aplicarea principiului competenţei sale speciale, aşa cum este această competenţă definită de actul constitutiv, adică OMS este abilitată să se ocupe de efectele asupra sănătăţii ale utilizării armelor nucleare sau ale oricărei alte activităţi periculoase şi să adopte măsuri preventive pentru protejarea sănătăţii populaţiei. CIJ a reţinut că avizul solicitat avea în vedere nu efectele utilizării armei nucleare, ci liceitatea acestei utilizări, şi a precizat că atribuţiile OMS sunt limitate la domeniul sănătăţii publice. Problemele recurgerii la forţă, ale reglementării armamentelor, ale dezarmării revin ONU şi nu organizaţiilor specializate.

Aşadar, ca subiect derivat de drept internaţional, organizaţia internaţională are competenţă funcţională atribuită de state şi nu este altceva decât instrument al cooperării interstatale care depinde voinţa statelor şi de cooperarea dintre state.(DIACONU I, 467-468)

129

Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are caracter obiectiv, pentru că personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale este opozabilă chiar şi statelor nemembre.109 Organizaţia are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca urmare, statele pot fi reprezentate pe lângă organizaţia internaţională prin misiuni permanente (DIACONU I, 458) . Sunt posibile reprezentări pe lângă alte organizaţii internaţionale sau ale acestora, prin birouri de legătură sau misiuni de observare. Organizaţia poate fi reprezentată permanent pe lângă un stat prin centru de informare, birou de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi. Organizaţia internaţională are dreptul de a-şi administra fondurile financiare, atât veniturile, cât şi cheltuielile. Organizaţia internaţională are drept la drapel şi la stemă (emblemă). Din Avizul consultativ privind Cazul Bernadotte, rezultă că organizaţia internaţionale are, ca subiect de drept internaţional, şi obligaţii internaţionale.
În 1961, ONU şi Congo, şi în 1965, ONU şi Belgia au încheiat acorduri privind repararea prejudiciului cauzat de Misiunea ONU în Congo.

Organizaţia nu-şi poate modifica obligaţiile care i-au fost stabilite de statele care au constituit-o. Numai statele-părţi la tratatul constitutiv pot să modifice acest tratat (DIACONU I, 464-465) . Organizaţia internaţională poate încheia convenţii, de pildă cu statul pe teritoriul căruia realizează programe, acorduri de exonerare de responsabilitate, conform cărora reparaţia revine statului beneficiar al programului. Organizaţia internaţională adoptă decizii prin care este angajată numai ea, ca organizaţie, nu şi statele membre. Aceste decizii sunt aplicate de organele organizaţiei şi actele de aplicare a acestor decizii nu sunt acte ale statelor membre. Când, prin organele sale, organizaţia internaţională ia decizii, altele decât deciziile fiecărui stat membru în parte, îşi exercită voinţa proprie şi acţionează ca subiect autonom al
___________________ Carta Naţiunilor Unite, Articolul 104. Organizaţia beneficiază pe teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale. Potrivit capacităţii sale juridice interne, organizaţia poate încheia contracte, poate achiziţiona şi vinde bunuri mobiliare şi imobiliare, poate intenta acţiuni în justiţie. 130
109

relaţiilor internaţionale; îşi manifestă personalitatea juridică internaţională şi se comportă ca subiect derivat de drept internaţional (DIACONU I, 451) . Deciziile organelor organizaţiilor internaţionale pot fi adoptate prin vot majoritar sau prin consens şi pot avea caracter obligatoriu pentru statele membre sau pot fi doar recomandări. Autonomia organizaţiei internaţionale implică şi independenţa funcţionarilor organizaţiei faţă de autorităţile statelor membre. Sursele dreptului aplicabil în privinţa organizaţiilor internaţionale sunt: regulile cutumiare şi regulile scrise conţinute în convenţia de bază a organizaţiei, alte documente de bază ale organizaţiei, precum cele elaborate de o eventuală reuniune pregătitoare, acordurile organizaţiei cu statul-gazdă sau cu statul pe teritoriul căruia organizaţia desfăşoară o anumită activitate, regulamentele unor organe ale organizaţiei, statutul personalului organizaţiei. Statele îşi exprimă acordul de voinţă de a înfiinţa o organizaţie internaţională şi de a fi membre ale acesteia încheind o convenţie (care se poate intitula tratat, pact, cartă, statut şi chiar constituţie). Statele le stabilesc organizaţiilor internaţionale pe care le constituie obiectivele definitorii. Obiectivul Organizaţiei Naţiunilor Unite este să coordoneze acţiunea internaţională a statelor membre, să asigure securitatea colectivă. De la norma componenţei strict statale a organizaţiilor internaţionale se fac şi excepţii.
Fără să fie subiecte de drept internaţional, ci fiind doar componente ale statului federal sovietic, Ucraina şi Belarus au fost fondatoare al ONU. În 1994, a fost înfiinţat la Viena Institutul Comun, căruia i s-a recunoscut personalitatea juridică, dar care are ca membri organizaţii internaţionale precum Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional şi OCDE; aşadar, subiecte derivate ale dreptului internaţional au legitimat un subiect derivat de grad secundar al dreptului internaţional.

Pe lângă membrii cu drepturi depline ai organizaţiei internaţionale, există şi membri asociaţi şi observatori. În rândul observatorilor, pe lângă statele cu acest statut se pot afla entităţi care au vocaţia de a deveni state (mişcările de eliberare naţională), organizaţii
131

internaţionale sau organizaţii neguvernamentale. Drepturile observatorilor diferă de la o organizaţie la alta. Reprezentarea statelor la organizaţia internaţională Statul membru organizaţiei internaţionale trimite pe lângă organizaţie o misiune diplomatică pentru o perioadă nelimitată, ca să-şi asigure, la sediul organizaţiei, „reprezentarea permanentă” în raport cu organizaţia (DIACONU II, 127), exprimarea voinţei proprii. Dreptul diplomatic confirmă identitatea de misiune diplomatică a reprezentanţei permanente a statului interesat pe lângă organizaţia internaţională.110 Totodată, dreptul diplomatic reglementează organizarea şi funcţionarea reprezentanţei permanente la organizaţia internaţională a unui stat membru al organizaţiei internaţionale (ANGHEL 1987, 279-293). În urma constituirii reprezentanţei unui stat străin pe teritoriul statului-gazdă unde funcţionează organizaţia internaţională, rezultă relaţia trilaterală stat membru al organizaţiei internaţionale reprezentat la sediul acesteia de o misiune permanentă – organizaţia internaţională – statul-gazdă. Statul membru este mai puţin implicat în relaţia cu statul-gazdă, abordarea problematicii pe planul acestei relaţii revenind organizaţiei (DIACONU II, 127). Reprezentanţa permanentă este rezultatul deciziei adoptate de statul care o constituie şi totodată al consimţământului exprimat în numele organizaţiei şi în numele statului-gazdă. Este posibilă constituirea reprezentanţei permanente şi dacă statul-gazdă nu recunoaşte statul trimiţător. 111
___________________
110

şeful statului, fie de şeful guvernului, fie de ministrul de externe (CHEBELEU, 374). 111 Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi Statele Unite ale Americii cu privire la sediul Naţiunilor Unite, Articolul V. Reprezentanţi permanenţi pe lângă Naţiunile Unite. Secţiunea 15. 1. Persoanele numite de un Membru pe lângă Naţiunile Unite, în calitate de reprezentant permanent principal sau de reprezentant permanent având rangul de ambasador sau de ministru plenipotenţiar; 2. Membrii permanenţi ai personalului lor, care sunt desemnaţi conform acordului dintre secretarul general, Guvernul Statelor Unite şi guvernul statului interesat; 3. Persoanele numite de un membru al unei 132

ONU a stabilit că trebuie ca reprezentanţii diplomatici permanenţi să-i prezinte secretarului general al ONU scrisori de acreditare semnate fie de

Rezoluţia nr. 257 (III) din 3 decembrie 1948 a Adunării Generale a

Statele care nu sunt membre ale organizaţiei internaţionale pot fi reprezentate pe lângă organizaţie de reprezentanţe permanente pentru observare. Reprezentanţa permanentă îndeplineşte funcţii normale de misiune diplomatică: reprezentarea, servirea interesului de stat, informarea şi negocierea. Reprezentanţei permanente îi revine şi funcţia specifică a participării la activitatea organizaţiei internaţionale. Membrii misiunii permanente a unui stat pe lângă organizaţia internaţională şi membrii misiunii diplomatice ad hoc a unui stat la reuniunile organizaţiei internaţionale participă şi la activitatea organelor organizaţiei, făcând parte din aceste organe, care adoptă şi aplică decizii ale organizaţiei (DIACONU II, 127; DIACONU I 458). Funcţia de reprezentare se concretizează în participarea la lucrările organizaţiei şi în relaţiile cu celelalte misiuni permanente. Servirea interesului de stat se face îndeosebi prin exprimarea voinţei statului propriu în cadrul organizaţiei. Reprezentanţa permanentă vehiculează informaţii referitoare la activitatea organizaţiei, la activitatea şi la poziţiile celorlalte reprezentanţe permanente, la poziţiile statului propriu. Scopul principal al funcţiei de negociere exercitate de reprezentanţa permanentă este adoptarea de rezoluţii ale organizaţiei internaţionale. Negocierea la care participă reprezentanţa permanentă a unui stat la organizaţia internaţională are caracter multilateral şi obiectivul este armonizarea intereselor tuturor statelor membre (DIACONU II, 128).

instituţii specializate definite în Articolul 57, alineatul 2 al Cartei, în calitate de reprezentant permanent principal, având rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar pe lângă instituţia specializată la sediul ei în SUA; 4. Reprezentanţi permanenţi principali ai unui membru al unei instituţii specializate, ca şi membrii permanenţi ai personalului reprezentanţilor lor pe lângă o instituţie specializată, desemnaţi conform acordului dintre directorul general al instituţiei specializate, Guvernul Statelor Unite şi guvernul membrului interesat beneficiază, sub rezerva condiţiilor şi obligaţiilor corespondente, pe teritoriul Statelor Unite, atât în interiorul cât şi în exteriorul districtului administrativ, de aceleaşi privilegii şi imunităţi acordate de Statele Unite trimişilor diplomatici acreditaţi pe lângă ele. În cazul în care guvernul unui stat membru nu este recunoscut de Statele Unite, acestea pot restrânge privilegiile pentru reprezentanţii acelui guvern. 133

Aceste funcţii fundamentale se îndeplinesc în forma proprie reprezentanţei permanente. 112 Reprezentanţa permanentă pentru observare are funcţii asemănătoare, dar nu poate realiza funcţiile de negociere în cadrul organizaţiei şi de asigurare a participării statului propriu la activităţile organizaţiei. Trimiţându-şi reprezentanţii permanenţi la organizaţia internaţională, statul membru îşi exercită dreptul de a participa la activitatea organizaţiei. Primind reprezentanţe permanente la sediul ei şi misiuni diplomatice ad hoc la reuniunile ei, organizaţia internaţională îşi exercită pasiv dreptul de legaţie. În alcătuirea reprezentanţei permanente, decizia îi aparţine statului trimiţător.113 Reprezentanţi ai statelor la organizaţia internaţională sunt toţi componenţii reprezentanţei, şeful reprezentanţei, locţiitorii, consilierii, experţii tehnici şi secretarii reprezentanţei.114 Reprezentanţa permanentă este condusă de un şef de misiune şi este compusă din trei categorii de personal: diplomatic, tehnic-administrativ şi de serviciu115. Trebuie ca numărul componenţilor să nu depăşească limitele normale, acceptate de statul trimiţător, de organizaţie şi de statulgazdă.116 Autorităţile statului trimiţător (şeful de stat sau de guvern, ministrul de externe) emit scrisori de acreditare pentru şeful reprezentanţei permanente, care le transmite organizaţiei.117 Adunarea Generală a ONU a recomandat ca şeful misiunii permanente să fie
___________________ Crsroi, Partea a II-a, Articolul 6. (…) Funcţiile misiunii permanente constau din: asigurarea reprezentării statului trimiţător la organizaţie; menţinerea legăturii dintre statul trimiţător şi organizaţie; negocierea cu şi în cadrul organizaţiei; urmărirea activităţilor în cadrul organizaţiei şi informarea guvernului statului trimiţător despre aceste activităţi; asigurarea participării statului trimiţător la activităţile organizaţiei; protejarea intereselor statului trimiţător în relaţiile cu organizaţia; promovarea realizării scopurilor şi principiilor organizaţiei prin cooperare cu organizaţia şi în cadrul ei. 113 Crsroi, Articolul 9. 114 CpiONU, Articolul IV. Reprezentanţii Membrilor (…) Secţiunea 16. Se va considera că, în acest articol, expresia „reprezentanţi” îi include pe toţi delegaţii, locţiitorii delegaţilor, consilieri, experţi tehnici şi secretari ai delegaţiilor. 115 Crsroi, Articolul 13. 116 Crsroi, Articolul 14. 117 Crsroi, Articolul 10. 134
112

împuternicit prin scrisori de acreditare emise de şeful statului propriu sau de şeful guvernului sau de ministrul de externe. Acreditarea se face pe lângă organizaţie şi nu pe lângă secretarul general al acesteia, căruia i se transmite doar scrisoarea de acreditare. Statul trimiţător aduce la cunoştinţa organizaţiei componenţa reprezentanţei şi fiecare modificare a acestei componenţe: numirea, poziţia, titlul şi ordinea de precădere a membrilor reprezentanţei, sosirea lor, plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor, modificările în statutul lor în timpul serviciului la misiunea permanentă; sosirea şi plecarea definitivă a oricărui membru de familie şi eventuala modificare a calităţii de membru de familie; sosirea şi plecarea definitivă a persoanelor angajate în serviciul privat al membrilor reprezentanţei şi încetarea activităţii lor în această calitate; începerea şi încetarea activităţii persoanelor rezidente în statul-gazdă care lucrează în cadrul personalului reprezentanţei permanente sau în serviciul privat al membrilor acesteia; adresele sediilor misiunii şi ale locuinţelor private. Aceste informaţii sunt comunicate statului-gazdă fie de organizaţie, fie de statului trimiţător.118 Statul-gazdă poate expulza un membru al unei misiuni permanente pe care nu îl consideră acceptabil. Dacă şeful reprezentanţei lipseşte, conducerea reprezentanţei este preluată de un şef ad interim, după înştiinţarea organizaţiei şi a statului-gazdă.119 În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor, trebuie ca toate statele membre ale organizaţiei internaţionale să aibă posibilitatea să înfiinţeze misiuni permanente pe lângă organizaţia internaţională. În statul-gazdă, funcţionează simultan misiunile diplomatice având rol de reprezentanţe permanente ale statelor membre ale organizaţiei internaţionale. Ordinea de precădere a şefilor de reprezentanţe se stabileşte ţinând seama de ordinea alfabetică a denumirii statelor membre ale organizaţiei.120 Pe teritoriul statului care găzduieşte organizaţia şi unde ei funcţionează în această calitate, reprezentanţii membrilor organizaţiei pe lângă organizaţie beneficiază, asemenea trimişilor diplomatici, de privilegii precum: inviolabilitate personală, a bagajelor şi a documen___________________
118 119

Crsroi, Articolul 15. Crsroi, Articolul 16. 120 Crsroi, Articolul 17. 135

telor, libertatea de comunicare cu utilizarea cifrului şi a curierului, exceptarea de la restricţiile în privinţa imigrării, facilităţi în privinţa schimbului valutar121. Statul-gazdă le acordă reprezentanţei permanente şi membrilor ei privilegii, pentru a facilita astfel îndeplinirea funcţiilor diplomatice de care depinde funcţionarea organizaţiei internaţionale. Temeiul acestor privilegii este strict funcţional (DIACONU II, 127). Totodată, membrilor personalului diplomatic al reprezentanţei diplomatice le revin obligaţiile de a respecta legile şi reglementările statului-gazdă şi de a nu se amesteca în afacerile interne ale statului-gazdă.122. Potrivit Convenţiei de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale (1975), dacă beneficiarul imunităţii de jurisdicţie comite o infracţiune gravă în raport cu legea penală a statului-gazdă, statul trimiţător poate renunţa la imunitate sau îl recheamă pe cel în cauză şi dispune încheierea activităţii lui la misiunea permanentă. Aceeaşi convenţie prevede ca statul trimiţător să procedeze la fel dacă are loc o ingerinţă gravă în afacerile interne ale statului-gazdă.
___________________ CpiONU, Articolul IV, Secţiunea 11. Reprezentanţii membrilor la organele principale şi subsidiare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi la conferinţele convocate de Organizaţia Naţiunilor Unite beneficiază, când se află în exerciţiul funcţiunii şi când călătoresc spre şi de la locul întâlnirii, de următoarele privilegii şi imunităţi: a) imunitate în privinţa arestării sau reţinerii personale şi sechestrării bagajului personal, precum şi imunitate de jurisdicţie de orice natură în privinţa actelor săvârşite în calitate de reprezentanţi, inclusiv în privinţa celor spuse şi scrise; b) inviolabilitatea tuturor înscrisurilor şi documentelor; c) dreptul de a utiliza cifru şi de a primi documente sau corespondenţă prin curieri sau valize sigilate; d) exceptarea lor şi a soţiilor lor de la restricţiile privind imigrarea, de la orice forme de înregistrare a străinilor sau de la orice obligaţii de serviciu naţional în ţara pe care o vizitează sau prin care călătoresc în exerciţiul funcţiunii; e) aceleaşi înlesniri în privinţa reglementărilor monetare sau de schimb acordate reprezentanţilor guvernelor străine, care se găsesc în misiuni oficiale temporare; f) aceleaşi imunităţi şi înlesniri în privinţa bagajului lor personal, care se acordă reprezentanţilor diplomatici; g) orice alte privilegii, imunităţi şi înlesniri care nu sunt incompatibile cu cele menţionate, de care pot beneficia reprezentanţii diplomatici, cu excepţia dreptului de a cere scutire de taxe vamale la mărfurile importate, care nu fac parte din bagajele personale, ori de accize sau taxe de vânzare. 122 Crsroi, Articolul 77. 136
121

Dacă, în afara exercitării funcţiilor reprezentanţei permanente, un membru al personalului diplomatic al reprezentanţei permanente comite o infracţiune gravă evidentă la legislaţia penală a statuluigazdă sau dacă săvârşeşte un act de imixtiune gravă şi evidentă în treburile interne ale statului-gazdă, statul trimiţător este obligat să-l recheme sau măcar să dispună încetarea funcţiilor acestuia, dacă nu renunţă la imunitatea lui de jurisdicţie. Organizaţia sprijină reprezentanţa permanentă şi statul-gazdă în aplicarea prevederilor de drept diplomatic în privinţa privilegiilor.123 Autorităţile statului-gazdă au obligaţia să-i ocrotească pe membrii personalului diplomatic al reprezentanţei, împiedicând acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Trebuie ca actele violente care ar impieta asupra libertăţii personalului reprezentanţei permanente să fie contracarate prin măsuri adecvate. Totodată, autorităţile statului-gazdă sunt obligate să-i urmărească şi să-i sancţioneze pe cei care comit asemenea acte. Autorităţile statuluigazdă nu pot, în nici un caz, să recurgă împotriva membrilor personalului diplomatic al reprezentanţei permanente la măsuri de constrângere precum percheziţia, arestarea, detenţia.124 Localul reprezentanţei permanente şi arhivele ei beneficiază de inviolabilitate. Responsabilitatea pentru asigurarea acestei inviolabilităţi este a statului-gazdă, căruia îi revine obligaţia ca, în cazul unui atac, să-l urmărească şi să-l sancţioneze pe făptuitor.125 Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi contrare dreptului internaţional. Statul acreditar şi agenţii lui diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări incompatibile cu funcţiile diplomatice. Statul-gazdă are obligaţia de a garanta înfăptuirea privilegiului protecţiei reprezentanţei permanente şi a personalului ei diplomatic împotriva atentatelor la securitate. Statul-gazdă are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a reprezentanţei permanente, ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncercând nici o formă de control. Între reprezentanţa permanentă şi statul trimiţător se poate comunica prin utilizarea curierului reprezentanţei, a valizei reprezentanţei şi a mesajelor cifrate.
___________________
123 124

Crsroi, Articolul 22. Crsroi, Articolul 28. 125 Crsroi, Articolul 23, alin. 2. 137

Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente au libertatea de a circula pe teritoriul statului-gazdă, care însă poate să le reglementeze, chiar să le interzică, din motive de securitate naţională, accesul în anumite zone (cele de frontieră, din preajma unei fabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc conflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor). Pentru restrângerea posibilităţii de deplasare, statul-gazdă poate să invoce şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil dacă reprezentanţa permanentă notifică deplasarea şi autorităţile statului-gazdă o acceptă. 126 Personalul diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază de scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale; scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor reprezentanţei, cărora membrii acestui personal le sunt proprietari sau locatari; scutirea, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul-gazdă; scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe.127 Membrii personalului diplomatic al reprezentanţei permanente beneficiază de imunitate de jurisdicţie în statul-gazdă. Ei nu sunt obligaţi să depună mărturie în instanţă.128 Implicarea într-un proces juridic, în statul-gazdă, a unui membru al personalului diplomatic al reprezentanţei permanente este posibilă numai după ce statul trimiţător renunţă la imunitatea juridică. Statului trimiţător îi revine obligaţia ca, în cazul în care nu renunţă la imunitatea de jurisdicţie, să întreprindă tot ce se poate pentru soluţionarea echitabilă a litigiului.129 Funcţionarul internaţional În activitatea în cadrul organizaţiei internaţionale se intersectează funcţiile a două tipuri de serviciu diplomatic: primul tip: serviciul diplomatic extern al statului membru al organizaţiei, prin misiunea diplomatică (reprezentanţa permanentă) şi prin misiunile
___________________
126 127

Crsroi, Articolul 26. Crsroi, Articolele 32, 33, 34 şi 35. 128 Crsroi, Articolul 30. 129 Crsroi, Articolul 31. 138

diplomatice ad hoc ale statului membru la reuniunile organizaţiei; al doilea tip: serviciul diplomatic cu care poate fi asimilat ansamblul organelor integrate ale organizaţiei (ANGHEL 1987, 211). Persoana care îndeplineşte continuu şi exclusiv funcţii în cadrul organelor integrate ale organizaţiei internaţionale, în conformitate cu un contract bazat pe statutul personalului organizaţiei, este funcţionar internaţional.130
Contele Bernadotte, trimis de ONU mediator în Orientul Mijlociu, a fost asasinat de extremişti israelieni. Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit că ONU era îndreptăţită să ceară reparaţie pentru prejudiciul suferit prin dispariţia unui funcţionar internaţional aflat în serviciul ei. Curtea a precizat că, în 1945, a fost înfiinţată o entitate cu personalitate juridică, opozabilă statelor. Ca urmare, ONU are dreptul să formuleze, de jure şi de facto, o reclamaţie internaţională, pentru a obţine din partea statului răspunzător reparaţia prejudiciilor cauzate Naţiunilor Unite, victimei şi aparţinătorilor acesteia. Dreptul de a reclama este unul dintre drepturile necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei şi îndeplinirea funcţiilor ei. Curtea Internaţională de Justiţie a admis că organizaţia internaţională are dreptul de exercita protecţie funcţională, aşa cum statele au dreptul de exercita protecţie diplomatică, pentru a garanta independenţa agenţilor proprii.131

Atribuirea calităţii de funcţionar internaţional se face prin învestire de către unul dintre organele organizaţiei internaţionale. Activitatea funcţionarului internaţional se desfăşoară în conformitate cu ordinea juridică internă a organizaţiei internaţionale, cu prevederile reglementărilor privind condiţiile de angajare, regulile privind cariera, remuneraţia, modalităţile de protecţie socială, regimul disciplinar etc.
În 2005, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite l-a demis, în urma unei anchete interne, pe directorul Secţiei de afaceri a Consiliului de Securitate, acuzat în legătură cu scandalul referitor la programul „Petrol pentru hrană” din Irak. Funcţionarul ___________________ CIJ, Avizul consultativ din 11 aprilie 1949 cu privire la Afacerea Bernadotte. (…) este funcţionar internaţional cel care, remunerat sau neremunerat, angajat permanent sau temporar, a fost însărcinat de organizaţia internaţională să îndeplinească una dintre funcţiile organizaţiei (…). 131 Ibid. 139
130

internaţional a fost informat despre decizia secretarului general şi şi-a încetat imediat activitatea (MEDIAFAX, 9 august 2005). Organele ONU au constituit comisia condusă de fostul preşedinte al Rezervelor federale ale SUA, Paul Volcker, în vederea anchetării modului în care a fost realizat, între 1996 si 2003, programul „Petrol pentru hrană”, pornind de la acuzaţiile de corupţie formulate la adresa unor funcţionari ai organizaţiei. Fostul şef al programului, Benon Sevan, şi-a prezentat demisia, după ce, în rapoartele Comisiei Volcker, a fost acuzat că, în schimbul încredinţării unui contract din program, a primit, împreună cu cumnatul fostului secretar general al ONU, Boutros Boutros Ghali, ca mită 160.000 de dolari din partea companiei egiptene African Middle East Petroleum, al cărei proprietar este un văr al lui Boutros Boutros Ghali. Benon Sevan a respins acuzaţia, susţinând că suma care figurează în contul său bancar i-ar fi fost lăsată moştenire de o mătuşă. Rapoartele Comisiei Volcker se referă şi la implicarea în faptele cercetate şi a fiului secretarului general al ONU (MEDIAFAX, 9 august 2005). În iunie 2005, un funcţionar al ONU cu o carieră de 20 de ani, Aleksandr Iakovlev, a demisionat după ce a fost acuzat că i-ar fi procurat un loc de muncă fiului său la o firmă care făcea afaceri cu organizaţia. La 9 august, Alexandr Iakovlev a fost arestat pe teritoriul SUA, fiind acuzat de luare de mită, fraudă şi spălare de bani în cadrul programului Naţiunilor Unite „Petrol pentru hrană”. La solicitarea Procuraturii federale a SUA, organele ONU au renunţat la imunitatea diplomatică a lui Aleksandr Iakovlev. Din relatările presei rezultă că Alexandr Iakovlev şi-a recunoscut vina de a fi primit, ca mită, un milion de dolari de la companii care doreau să obţină contracte în Irak în cadrul programului menţionat. Potrivit rapoartelor Comisiei Volcker, 1,3 milioane de dolari au fost transferate într-un cont al firmei-fantomă Moxyco, înfiinţate de Iakovlev în anul 2000, în Antigua. Din rapoartele menţionate reiese că peste 950.000 de dolari din mita menţionată s-au plătit de companii sau de persoane afiliate acestora care au câştigat împreună contracte ale Naţiunilor Unite în valoare de peste 79 milioane de dolari (MEDIAFAX, 9 august 2005). La 15 august 2005, secretarul general al ONU, Kofi Annan, a ordonat o inspecţie la departamentul de achiziţii al organizaţiei, apelând la serviciile unei companii independente de consultanţă. Un purtător de cuvânt al ONU a precizat că, paralel, Biroul serviciilor de control intern ale organizaţiei desfăşoară o anchetă 140

cu privire activitatea lui Aleksandr Iakovlev. Kofi Annan şi-a luat angajamentul să adopte măsuri energice pentru combaterea corupţiei din cadrul ONU (MEDIAFAX, 15 august 2005). Funcţionarul internaţional este independent faţă de statul propriu şi faţă de statul pe teritoriul căruia îşi exercită funcţiile. În schimb, funcţionarul internaţional se subordonează organizaţiei, organele acesteia fiind doar ele apte să interpreteze reglementările interioare proprii, pentru a decide ce este în conformitate cu interesele organizaţiei.

Acceptarea de către funcţionarul internaţional a numirii lui în această calitate implică angajamentul de a servi, în activitate, exclusiv interesul organizaţiei internaţionale. Totodată, funcţionarul internaţional este reprezentantul intereselor tuturor statelor care, în conformitate cu obiectivele şi statutul organizaţiei internaţionale, beneficiază de activitatea sa. Esenţa conduitei juridice a funcţionarului internaţional constă din independenţa faţă de autorităţile statului propriu şi loialitatea faţă de organizaţie. Independenţa funcţionarului internaţional faţă de autorităţile statelor proprii, membre ale organizaţiei internaţionale, reflectă autonomia organizaţiei internaţionale. Funcţionarului internaţional i se cere să răspundă la exigenţele autorităţii tuturor statelor membre ale organizaţiei internaţionale, fără a fi subordonat nici unuia dintre ele. El nu reprezintă nici o autoritate naţională, nici pe a statului propriu. El nu cere şi nu primeşte dispoziţii de la autorităţi din afara organizaţiei.132 Organizaţia internaţională are relaţii cu statele membre, cu alte state, cu alte organizaţii internaţionale şi constituie misiuni pe teritoriile altor state decât statul-gazdă. În aceste situaţii, se desemnează reprezentanţi ai organizaţiei internaţionale. Misiunile se constituie şi reprezentarea se realizează prin decizia organelor organizaţiei internaţionale, care îşi desemnează reprezentanţii, funcţionarii împuterniciţi să reprezinte organizaţia.
___________________
132 Carta ONU, Articolul 100. 1. În îndeplinirea îndatoririlor lor, secretarul general şi personalul nu vor solicita şi nici nu vor primi instrucţiuni de la vreun guvern sau de la vreo autoritate exterioară organizaţiei. Ei se vor abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de funcţionari internaţionali, răspunzători numai faţă de organizaţie. 2. Fiecare membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite se obligă să respecte caracterul exclusiv internaţional al funcţiilor secretarului general şi ale personalului şi să nu caute să-i influenţeze în executarea sarcinilor. 141

Statutul funcţionarului internaţional răspunde necesităţilor funcţiei. Acest statut se aplică în conformitate cu convenţiile încheiate de state. Ca urmare, organizaţia în ansamblu şi persoana căreia i se atribuie calitatea de funcţionar internaţional al organizaţiei internaţionale sunt îndreptăţite să beneficieze şi beneficiază de privilegii pe teritoriul statelor unde funcţionează. Această protecţie acordată organizaţiei internaţionale şi funcţionarilor ei eliberează organizaţia şi pe funcţionarii ei de jurisdicţia tuturor statelor membre. Privilegiile de care beneficiază organizaţia îi garantează autonomia faţă de statele care consimt să i-o acorde. Este de dorit ca printre aceste state să se numere statul-gazdă şi statul pe teritoriul căruia organizaţia îşi desfăşoară reuniunile şi activităţile operaţionale. Este important ca acţiunile organizaţiei să nu fie supuse dreptului intern al unui stat, pentru că astfel ar fi încălcat principiul egalităţii suverane a statelor. Totodată, dreptul diplomatic dezaprobă abuzul de privilegii în activitatea organizaţiilor internaţionale.133
Elveţia a acordat privilegii oficiului european al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Statul elveţian este de acord că tribunalele elveţiene nu pot convoca Naţiunile Unite.134

Statele privilegiază organizaţia internaţională pentru ca aceasta să-şi poată atinge, funcţionând independent (ANGHEL 1987, 158), scopul în vederea căruia au constituit-o.135
___________________
133 CpiisONU, Articolul VII, Secţiunea 24. Dacă un stat (…) consideră că s-a produs un abuz de privilegiu sau de imunitate (…), se organizează consultări între acest stat şi organizaţia internaţională pentru a se stabili dacă abuzul s-a produs şi pentru prevenirea repetării lui. Dacă rezultatul la care se ajunge nu este satisfăcător (…), problema (…) se supune Curţii Internaţionale de Justiţie (…). În cazul în care Curtea constată producerea abuzului, statul (…) afectat are dreptul (…) să nu mai acorde organizaţiei privilegiul sau imunitatea de care s-a abuzat. 134 Acordul de sediu dintre Elveţia şi ONU, Articolul 1. Consiliul Federal Elveţian recunoaşte personalitatea internaţională şi capacitatea juridică ale Naţiunilor Unite. Ca urmare, nu este posibil, conform prevederilor dreptului internaţional, ca Organizaţia să fie convocată în faţa instanţelor elveţiene (…). (ANGHEL 1987, 158) 135 Carta ONU, Articolul 105. 1. Organizaţia beneficiază pe teritoriul fiecăruia dintre membrii ei de privilegiile şi de imunităţile necesare pentru realizarea scopurilor sale. 142

___________________
136

Dreptul diplomatic oferă cadrul în care organizaţiile internaţionale să poată beneficia de: privilegiul posibilităţii de a deţine fonduri, aur sau valută de orice fel, de a opera conturi în orice fel de valută, de a transfera şi a converti mijloace de plată dintr-o ţară în alta sau în cadrul aceleiaşi ţări; privilegiul exceptării activelor, veniturilor şi bunurilor lor de la plata oricăror taxe directe; privilegiul exceptării de la plata taxelor vamale, de la interdicţii şi restricţii a importurilor şi exporturilor de obiecte pentru uz oficial şi de publicaţii proprii; privilegiul imunităţii juridice în cazul unor acţiuni privind bunurile lor mobile şi imobile, privilegiul inviolabilităţii localurilor şi arhivelor lor.136

CpiONU, Articolul II. Bunuri, fonduri şi active. Secţiunea 2. Organizaţia Naţiunilor Unite, bunurile şi activele ei, oriunde ar fi amplasate şi de oricine ar fi deţinute, beneficiază de imunitate faţă de orice formă legală de proces, cu excepţia măsurii în care, într-un caz particular, au renunţat în mod expres la imunitate. Este totuşi de înţeles că nici o renunţare la imunitate nu se extinde asupra nici unei măsuri de executare. Secţiunea 3. Localurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt inviolabile. Bunurile şi activele Naţiunilor Unite, oriunde ar fi amplasate şi de oricine ar fi deţinute, sunt imune la cercetare, la rechiziţie, la confiscare, la expropriere, la orice formă de amestec prin acţiune executivă, administrativă, judiciară sau legislativă. Secţiunea 4. Arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi în general toate documentele care le aparţin sau sunt deţinute de ele sunt inviolabile oriunde ar fi amplasate. Secţiunea 5. Fără să fie restricţionate prin controale financiare, reglementări sau moratorii de orice fel, a) Organizaţia Naţiunilor Unite poate să deţină fonduri, aur sau valută de orice fel şi să opereze conturi în orice fel de valută; b) Naţiunile Unite sunt libere să-şi transfere fondurile, aurul şi valuta dintr-o ţară în alta sau în cadrul unei ţări şi să convertească orice valută deţin în orice valută. Secţiunea 6. Exercitându-şi drepturile de la Secţiunea 5, Organizaţia Naţiunilor Unite ia în considerare orice sesizare a guvernului oricărui membru, în măsura în care se consideră că se poate da curs unor asemenea sesizări fără prejudicierea intereselor Naţiunilor Unite. Secţiunea 7. Organizaţia Naţiunilor Unite, activele, veniturile şi alte bunuri sunt a) exceptate de la plata oricăror taxe directe; se înţelege totuşi că Naţiunile Unite nu vor cere exceptare de la taxele care nu sunt, de fapt, decât costurile serviciilor de utilitate publică; b) exceptate de la plata taxelor vamale, de la interdicţii şi restricţii asupra importurilor şi exporturilor în privinţa obiectelor importate şi exportate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru uz oficial; se înţelege totuşi că obiectele importate cu aplicarea acestei excepţii nu vor fi vândute în ţara în care au fost importate decât în condiţiile convenite cu guvernul acelei ţări; c) exceptate de la taxele vamale, 143

Zona din New York a sediului ONU se află sub controlul şi autoritatea Naţiunilor Unite. Acţiuni oficiale în această zonă pot fi întreprinse numai cu permisiunea secretarului general al ONU. În zonă rămân aplicabile însă legile şi măsurile instanţelor SUA. Dacă apare conflict între legislaţia SUA şi regulile stabilite de ONU, se recurge la arbitraj.137 Sediile Uniunii Europene nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate, confiscate, expropriate. Pentru ca proprietăţile şi bunurile Uniunii Europene să fie supuse unor măsuri restrictive este nevoie de autorizaţia Curţii Europene de Justiţie.

Autorităţile statului-gazdă au datoria să asigure liniştea în jurul sediului organizaţiei internaţionale şi să dispună de forţe de poliţie care, la solicitarea organizaţiei, să asigure aplicarea legilor şi respectarea ordinii publice.138
În august 2003, sediul ONU din Bagdad a fost devastat în urma unui atac cu un camion-capcană. Au murit 22 de persoane, printre care şi Sergio Vieira de Mello, trimisul special al secretarului general al ONU în Irak.

Dreptul organizaţiei internaţionale de control asupra sediului propriu, autoritatea ei asupra sediului nu pot fi înţelese ca decurgând din suveranitatea asupra locului unde se află sediul. Organizaţia nu dispune de prevederi legale care să echivaleze cu normele civile şi
interdicţiile şi restricţiile asupra importurilor şi exporturilor în privinţa publicaţiilor lor. Secţiunea 8. Cu toate că Organizaţia Naţiunilor Unite nu pretinde, de regulă generală, exceptarea de la accizele şi taxele asupra bunurilor mobile şi imobile, care fac parte din preţ, când Organizaţia Naţiunilor Unite face cumpărături importante, pentru uz oficial, de bunuri asupra cărora asemenea accize sau taxe sunt sau pot fi impuse, membrii vor efectua totuşi, când este posibil, aranjamente administrative adecvate pentru ca să fie remisă sau rambursată suma accizei sau a taxei. CpiisONU, Articolul III. (…) Secţiunea 5. Localurile instituţiilor specializate sunt inviolabile: bunurile şi activul lor, oriunde s-ar afla şi oricine le-ar deţine, nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate, confiscate, expropriate şi nici supuse constrângerii executive, administrative, judiciare sau legislative. 137 v. Înţelegerea dintre Naţiunile Unite şi Statele Unite ale Americii cu privire la sediul Naţiunilor Unite. 138 v. ibid. 144

penale ale statului-gazdă, ci doar de posibilitatea de a-l expulza pe infractor din sediu, conform regulamentelor proprii de ordine interioară. Chiar dacă organizaţiei internaţionale nu i se poate recunoaşte dreptul de a acorda azil la sediile ei, ea ar putea totuşi pretinde, pentru funcţionarii internaţionali proprii, dreptul de a-i proteja, mai ales în condiţiile în care imunitatea ei este încălcată. Din statutul organizaţiei internaţionale decurge statutul funcţionarului internaţional. Privilegiilor acordate organizaţiei internaţionale le corespund privilegiile acordate funcţionarului internaţional (ANGHEL 1987, 319). Este posibilă extinderea prevederilor cadrului legal propriu al organizaţiei internaţionale cu privire la privilegierea funcţionarului prin acorduri speciale între organizaţiile internaţionale şi statele-gazdă (CHEBELEU, 658). Funcţionarul internaţional beneficiază de privilegii, în calitate de reprezentant al organizaţiei internaţionale, pe teritoriul statului unde îşi exercită funcţia139. Funcţionarului internaţional i se conferă privilegii în interesul organizaţiei internaţionale şi nu în avantaj personal. Funcţionarul internaţional este privilegiat ca să poată promova interesele organizaţiei internaţionale (ANGHEL 1987, 318). Privilegiile îi permit libertatea de acţiune, îi garantează independenţa faţă de autorităţile exterioare organizaţiei, îndeosebi faţă de autorităţile statului-gazdă, dar şi faţă de cele ale altui stat pe teritoriul căruia funcţionarul internaţional îşi
___________________ Carta ONU, Articolul 105. (…) 2. Reprezentanţii Membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi funcţionarii organizaţiei beneficiază (…) de privilegiile şi de imunităţile necesare pentru îndeplinirea, în mod cu totul independent, a funcţiilor legate de Organizaţie. CpiONU, Articolul V, Secţiunea 18 Funcţionarii ONU sunt: a) imuni faţă de orice proces legal, din respect faţă de cuvintele spuse sau scrise şi faţă de orice act întreprins în calitatea lor oficială; b) scutiţi de impozite pe salariile şi remuneraţiile care le sunt plătite de Organizaţia Naţiunilor Unite; c) imuni faţă de obligaţiile legate de serviciul naţional; d) imuni, laolaltă cu soţii / soţiile şi rudele care depind de ei, de la restricţiile privind imigrarea şi înregistrarea străinilor; e) beneficiari, în privinţa schimbului de devize, ai privilegiilor similare acordate funcţionarilor de rang corespunzător de la misiunile diplomatice; f) beneficiari, împreună cu soţii /soţiile şi rudele care depind de ei, asemenea trimişilor diplomatici, de facilităţi similare de repatriere în timpul crizelor internaţionale; g) îndreptăţiţi să importe, fără taxă, mobilele şi bunurile lor, la ocuparea iniţială a postului, în statul-gazdă. 145
139

îndeplineşte funcţiile. Privilegiile îl protejează pe funcţionarul internaţional numai în cadrul funcţiei sale sau în relaţie cu exercitarea ei. Totodată, prin privilegierea funcţionarului internaţional, se asigură respectarea principiului egalităţii suverane a statelor membre ale organizaţiei internaţionale (CHEBELEU, 658). Privilegiile se acordă diferit diferitelor categorii de funcţionari internaţionali. Funcţionarii internaţionali „de profesie” beneficiază de inviolabilitatea persoanei, de libertate de deplasare, de scutiri vamale şi fiscale, de imunitate de jurisdicţie civilă pentru actele prin care îşi îndeplinesc funcţiile. Experţilor în misiune (de mediere, de întocmire de rapoarte, de elaborare de studii, de investigare) li se acordă privilegii asemănătoare, dar numai pentru perioada misiunii. Funcţionarii internaţionali, cetăţeni ai statului-gazdă, nu beneficiază de privilegiul inviolabilităţii personale şi nici de cel al imunităţii de jurisdicţie decât pentru acte oficiale în îndeplinirea funcţiilor (CHEBELEU 660-665).

146

REPREZENTAREA DIPLOMATICĂ A STATELOR MEMBRE ALE NATO ÎN CONSILIUL NORD-ATLANTIC (EXCURS)

Alianţa este gruparea de state printr-o convenţie internaţională, care stabileşte obligaţii privind de cele mai multe ori garantarea reciprocă a securităţii în caz de agresiune din partea unui stat din afara grupării. Statelor aliate le revine obligaţia de a apăra statul agresat. Aşadar, obligaţia principală care decurge din alianţă este, în primul rând, militară. În consecinţă, statele care alcătuiesc o alianţă adoptă standarde comune de înarmare, elaborează strategii comune şi formulează şi aplică o politică militară comună. Alianţa se defineşte şi în raport cu sursa ameninţării. Dacă se alcătuieşte o alianţă, se presupune că există cel puţin un inamic. Alianţa îşi propune să definească şi să identifice pericolul (inamicul) pentru a-l înlătura. Alianţa poate avea şi instituţii permanente. În conformitate cu dreptul internaţional, sunt licite doar alianţele defensive. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-au format ca alianţe blocurile politico-militare, instituţii ale relaţiilor internaţionale, grupări omogene de state ale căror ideologii dominante şi politici sunt asemănătoare. Cooperarea militară în cadrul unui bloc politico-militar reflectă coordonarea politică. Statele dintr-un bloc politico-militar elaborează poziţii politice comune şi instituie instrumente comune ale blocului de dialog politic cu statele care nu fac parte din bloc. Spre deosebire de organizaţiile internaţionale interguvernamentale, blocurile politico-militare elaborează politici publice internaţionale doar în măsura în care urmăresc atingerea obiectivelor lor militare. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianţă a 26 de state (Belgia, Bulgaria, Canada, Cehia, Danemarca, Estonia, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite al Americii, Turcia, Ungaria).
La 17 martie 1948, a fost semnat la Bruxelles tratatul prin care Anglia, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda se angajau, pentru o jumătate de secol, să-şi acorde asistenţă dacă ar suferi vreo 147

agresiune în Europa şi să se consulte în caz de agresiune pe un alt continent. Tratatul a prevăzut întrunirea, la cererea semnatarilor, a unui Consiliu Consultativ, precum şi forme de cooperare economică, socială şi culturală. La 11 iunie 1948, Senatul SUA a autorizat Administraţia să încheie, în timp de pace, alianţe în afara ariei americane. Din octombrie 1948 până în martie 1949, s-a derulat procesul de elaborare a proiectului de Pact atlantic de către cele cinci state semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, SUA şi Canada, care, la 15 martie 1949, au invitat Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi Italia să adere la pact. Textul a fost publicat, înainte de a fi semnat, la 18 martie 1949. Ceremonia semnării s-a desfăşurat la 4 aprilie 1949, la Washington. Pactul a intrat în vigoare la 24 august, în acelaşi an. La 19 decembrie 1950, Consiliul miniştrilor l-a desemnat pe generalul american Dwight D. Eisenhower comandant suprem în Europa. A fost constituit Cartierul General Suprem din Europa al puterilor aliate (Supreme Headquarters of Allied Powers in Europe – SHAPE), prin care forţa aliată se juxtapunea armatelor naţionale. La 20 septembrie 1951, la Ottawa, statele membre ale NATO au semnat Acordul privind Statutul Civil al NATO, referitor la reprezentanţii naţionali.

În prezent, NATO trece printr-un proces de adaptare la exigenţele secolului al XXI-lea. Tinde să devină, dintr-o alianţă defensivă, o organizaţie internaţională politică, având ca obiect principal securitatea şi incluzând dimensiunea militară iniţială. Conceptele strategice al NATO au fost înnoite în diferitele etape din evoluţia Alianţei. Doctrina de drept internaţional include NATO printre organizaţiile regionale politico-militare (DIACONU III, 242). NATO exprimă parteneriatul transatlantic al statelor membre din Europa şi al SUA. Obiectivul iniţial al acestui parteneriat a fost asigurarea păcii şi stabilităţii continentului european. Ulterior, după încheierea „războiului rece”, NATO a trecut la gestionarea colectivă a crizelor din Europa şi a continuat să aibă în atenţie provocările la adresa securităţii statelor membre. S-a consolidat latura politică a parteneriatului prin accentul pus pe valorile în virtutea cărora acţionează statele membre ale Alianţei: libertatea, cultura şi civilizaţia comune, democraţia, supremaţia legii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (DIACONU III, 243). În cadrul NATO, statele membre interacţionează prin misiuni militare şi misiuni diplomatice. Locul de acţiune diplomatică este Consiliul Nord-Atlantic.
148

În temeiul articolului 9 al Tratatului de la Washington, statele părţi au înfiinţat un Consiliu în cadrul căruia fiecare stat membru să fie reprezentat în procesul de analiză a problemelor legate de aplicarea Tratatului. Acelaşi articol a stabilit că întrunirea Consiliului se face prompt şi în orice împrejurare şi că se pot constitui atâtea organisme subsidiare câte sunt necesare şi a menţionat că se impune în primul rând un Comitet al apărării, care să recomande măsurile de aplicare a prevederilor privind dezvoltarea capacităţii individuale şi a celei colective de răspuns la un atac armat, exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite140, sprijinirea statului membru sau a statelor membre atacate prin acţiuni imediate, inclusiv prin folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nordatlantice. Consiliul Nord-Atlantic este organismul decizional cel mai important al NATO. Consiliul Nord-Atlantic adoptă decizii şi emite declaraţii şi comunicate. Adoptarea deciziilor se face prin consens. Deciziile adoptate de Consiliul Nord-Atlantic au aceeaşi validitate, indiferent de nivelul întrunirii. Aceste decizii exprimă voinţa colectivă a guvernelor statelor membre. Consiliul se întruneşte cel puţin săptămânal la nivelul şefilor de stat sau de guvern, al miniştrilor de externe, al miniştrilor apărării sau al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre ale NATO. În cadrul Consiliului, statele membre au, în mod egal, dreptul de a-şi exprima opiniile. Guvernele statelor membre sunt reprezentate, fiecare, de câte un membru permanent având rang de ambasador. Fiecare ambasador, membru permanent al Consiliului NordAtlantic, este însoţit de o delegaţie politică şi militară.
___________________ Carta ONU, Articolul 51. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi adoptat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile întreprinse în exercitarea dreptului la autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. 149
140

Într-o delegaţie care, ipotetic, ar întruni caracteristicile generale comune ale delegaţiilor reale, ambasadorul îşi reprezintă statul şi interesele acestuia în cadrul organizaţiei. El este numit de şeful statului şi coordonat de ministerul de externe. Primul colaborator al reprezentantului permanent este un diplomat de rang înalt (ministru plenipotenţiar sau ministru consilier). El îndeplineşte o gamă largă de sarcini, printre care: îi ţine locul reprezentantului permanent, dacă este cazul; urmăreşte activitatea de ansamblu a delegaţiei permanente şi elaborează planificări şi rapoarte; îşi reprezintă statul în forurile NATO, inclusiv în structuri ad-hoc, unde participă la elaborarea proiectelor de documente; coordonează procesul de pregătire a acţiunilor diplomatice pe planul relaţiilor dintre statul său şi NATO; menţine legăturile de lucru cu delegaţiile permanente ale altor state şi cu oficialităţile NATO. Şeful secţiei politice a delegaţiei permanente este, de obicei, consilier diplomatic şi are sarcina de a se ocupa de o serie amplă de probleme de securitate, precum prevenirea conflictelor, lupta împotriva terorismului, controlul armamentelor şi dezarmarea, prevenirea proliferării armelor de nimicire în masă, planificarea apărării civile, administrarea crizelor, precum şi aspecte ale politicii de securitate şi de informare. Diplomaţii din secţia politică au sarcina de a prezenta politica şi poziţiile statului propriu organelor civile şi militare din subordinea Consiliului Nord-Atlantic. Ei participă şi la acţiunile de cooperare cu statele partenere în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, Parteneriatului pentru Pace, Consiliului Rusia-NATO, Comisiei Ucraina-NATO, Dialogul Mediteranean. Ei participă la organizarea vizitelor oficiale din statul propriu la sediul NATO. Secţia pentru politica de apărare este condusă de un militar, ofiţer superior, având rang diplomatic de ministru plenipotenţiar sau ministru consilier. Ca şi subalternii săi, civili şi militari, este numit de ministerul apărării. Secţia pentru politica de apărare se ocupă îndeosebi de procesul de apărare în cadrul NATO, care le permite forţelor armate ale statelor membre să coopereze atât în pregătire, cât şi în operaţii; de dezvoltarea cooperării dintre NATO şi Uniunea Europeană în domeniul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare; de politica nucleară a NATO şi de evitarea proliferării armelor de nimicire în masă; de cooperarea pe planul armamentelor; de politica de apărare aeriană. Secţia pentru resurse de apărare şi economico-financiară se ocupă de administrarea resurselor militare comune ale NATO, de
150

finanţarea structurii de comandă militară integrată, de programul de investiţii al NATO, de finanţarea activităţilor politice şi militare ale Cartierului General de la Bruxelles, de procurarea de servicii şi bunuri pentru organizaţie, de edificarea sediului nou al NATO. Secţia pentru comunicare şi informare reprezintă statul în comitetele de specialitate ale NATO, inclusiv în structurile din domeniile securităţii şi securităţii informaţiilor, asigură aplicarea politicilor de securitate ale NATO şi ale statului propriu, prin măsuri specifice adecvate, administrează şi controlează sistemele locale de comunicaţie şi informare. În cadrul delegaţiei permanente, funcţionează şi reprezentantul statului-major al armatei statului reprezentat în Comitetul Militar al NATO. La nivelul reprezentanţilor permanenţi se întruneşte Consiliul Permanent. Întrunirile Consiliului la nivelul miniştrilor de externe au loc, de obicei, de două ori pe an. Anual, prin rotaţie în ordinea alfabetică engleză a denumirii statelor, unul dintre miniştrii de externe este preşedinte de onoare al Consiliului Nord-Atlantic. Consiliul Nord-Atlantic se întruneşte la nivelul şefilor de stat sau de guvern ori de câte ori este nevoie să se abordeze probleme importante, în momente importante legate de politica de securitate a Alianţei. Lucrările Consiliului Nord-Atlantic sunt prezidate de secretarul general al organizaţiei sau de adjunctul acestuia. În cadrul Consiliului, ambasadorului reprezentant permanent cu vechimea cea mai mare îi revine funcţia onorifică de decan. El are atribuţiile de a convoca şedinţele de Consiliu şi de a conduce aceste şedinţe atunci când se procedează la alegerea secretarului general al Alianţei. În cadrul Consiliului Permanent, există şi o ordine de precădere după vechimea în funcţie a reprezentanţilor permanenţi, dar locurile reprezentanţilor permanenţi la lucrări sunt fixate după ordinea alfabetică engleză a denumirii statelor. Dezbaterile şi hotărârile din cadrul Consiliului Nord-Atlantic au, de cele mai multe ori, ca temei recomandări, proiecte elaborate în organele subsidiare. Secretarul general şi reprezentanţii permanenţi pot formula teme şi probleme pentru dezbaterile Consiliului. Reprezentanţii permanenţi acţionează în conformitate cu instrucţiunile primite din partea autorităţilor statului pe care îl reprezintă. Reprezentanţii permanenţi prezintă în Consiliu poziţiile şi
151

propunerile statelor pe care le reprezintă şi îşi informează statele despre propunerile celorlalte state membre. Hotărârile se adoptă prin consens, aplicându-se principiul egalităţii suverane a statelor membre. Prima şedinţă a Consiliului-Nord Atlantic a avut loc la Washington, la 17 septembrie 1949. Prima şedinţă a Consiliului Permanent s-a desfăşurat la Paris, la 28 aprilie 1951. La 24 iulie 1990, prim-ministrul României i-a adresat secretarului general al NATO invitaţia de a vizita România şi a formulat solicitarea ca un ambasador al României să fie acreditat pe lângă Cartierul General al NATO de la Bruxelles. La 20 decembrie 1990, România a devenit membru al Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică. La 18 septembrie 1993, preşedintele României i-a trimis secretarului general al NATO o scrisoare prin care a formulat cererea oficială ca România să devină membru al NATO. La 26 ianuarie 1994, ministrul de externe al României a semnat la Bruxelles Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, lansat la reuniunea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic (Bruxelles, 10-11 ianuarie 1994). La 4 noiembrie 1994, preşedintele României a vizitat Cartierul General al NATO de la Bruxelles. La 29 martie 2004, România a aderat la NATO.
RELAŢIILE DIPLOMATICE ALE NATO CU STATELE PARTENERE

Sunt state cu care NATO are relaţii de parteneriat. Aceste state sunt reprezentate la Cartierul General al NATO de misiuni diplomatice. Pentru parteneriatul pe plan militar s-au instituit elemente de stat-major ale Parteneriatului pentru Pace. Centrul de informare şi documentare al NATO de la Kiev a fost înfiinţat în 1997 pentru îmbunătăţirea cunoaşterii şi înţelegerii dintre NATO şi Ucraina. Centrul le furnizează cetăţenilor ucraineni informaţie, asistenţă pentru cercetare şi sprijin în elaborarea de proiecte Oficiul de informare al NATO de la Moscova a fost înfiinţat în 2001. Ambasade ale statelor membre ale NATO în state cu care NATO are relaţii de parteneriat au rol de punct de contact al NATO: Ambasada Poloniei în Albania, Ambasada Greciei în Armenia,
152

Ambasada Sloveniei în Austria, Ambasada Turciei în Azerbaidjan, Ambasada Lituaniei în Belarus, Ambasada Greciei în BosniaHerţegovina, Ambasada Ungariei în Croaţia, Ambasada Estoniei în Finlanda, Ambasada Bulgariei în Georgia, Ambasada Portugaliei în Irlanda, Ambasada SUA în Kazahstan şi Ambasada României în Republica Moldova.
ORGANE SUBSIDIARE ALE CONSILIULUI NORD-ATLANTIC

Comitetul Politic este organul subsidiar al Consiliului NordAtlantic în cadrul căruia se elaborează declaraţii şi comunicate. Comitetul Politic funcţionează la nivelul adjuncţilor reprezentanţilor permanenţi sau al consilierilor şi consultanţilor politici ai delegaţiilor permanente. Alte organe subsidiare sunt: Grupul executiv de lucru (pentru problemele legate de strategia din domeniul apărării), Comisia superioară de resurse, Comitetul pentru bugetul militar, Comitetul pentru bugetul civil, Comitetul pentru infrastructură. Secretarul general al NATO Alianţa îl are ca şef executiv pe secretarul general. Asupra numirii lui se pronunţă guvernele statelor membre. Printre atribuţiile lui se numără acelea de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, preşedinte al Comitetului pentru planificarea apărării, preşedinte al Grupului pentru planificare nucleară, preşedinte al Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic, preşedinte al Grupului de cooperare mediteraneană, copreşedinte al Consiliului Permanent Comun NATORusia, copreşedinte al Comisiei NATO-Ucraina. Secretarul general conduce Secretariatul Internaţional al NATO. Secretarul general al NATO desfăşoară o activitate diplomatică intensă. El întreprinde vizite în statele membre şi partenere, unde poartă convorbiri la nivel înalt. Are contacte cu deţinătorii funcţiilor de conducere din cadrul unor organizaţii internaţionale (ONU, OSCE, UE, Consiliul Europei). În noiembrie 2004, a întreprins o vizită oficială de trei zile la Washington, precum şi o vizită la sediul ONU de la New York. Adjunctul secretarului general al NATO îl asistă pe secretarul general în exercitarea funcţiei, îl înlocuieşte în absenţă, prezidează Forţele operative pentru controlul armelor convenţionale şi este preşedintele Grupului executiv de lucru, preşedintele Comitetului
153

NATO pentru apărarea aeriană, preşedintele Comisiei consultative

comune, preşedintele Comitetului mixt privind problemele proliferării. Secretariatul internaţional al NATO

În conformitate cu Acordul privind Statutul civil, a fost alcătuit din funcţionari desemnaţi de guvernele statelor membre sau recrutaţi de Alianţă un secretariat internaţional. În activitatea lor, funcţionarii Secretariatului Internaţional i se subordonează secretarului general. În noiembrie 2002, la reuniunea la nivel înalt de la Praga, s-a stabilit reorganizarea Secretariatului Internaţional prin introducerea de metode administrative moderne. Obiectivele reorganizării au fost redistribuirea responsabilităţilor între departamente şi îmbunătăţirea coordonării în legătură cu problemele-cheie şi programele-cheie. Noua structură cuprinde şase departamente conduse de câte un asistent al secretarului general, precum şi Biroul NATO pentru securitate, condus de un director. Secretariatul Internaţional este alcătuit din Biroul secretarului general, cinci departamente operative, Biroul administrativ şi Biroul inspectorului financiar. Cabinetul secretarului general al NATO este alcătuit din Cabinetul particular, Secretariatul executiv, Biroul pentru informaţii şi presă şi Biroul pentru securitate al NATO. Cabinetul particular al secretarului general include un consilier juridic şi un consilier pentru afacerile central şi est-europene. Secretariatul executiv asigură funcţionarea Consiliului NordAtlantic, a Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic, a Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia, a Comisiei NATO-Ucraina, a Grupului de cooperare mediteraneană, a Comitetului pentru planificarea apărării şi a Grupului de planificare nucleară. Planifică şi organizează reuniunile la nivel ministerial şi la nivel înalt. Funcţionarii Secretariatului executiv consemnează lucrările consiliilor şi comitetelor, redactează agende, procese-verbale, rapoarte. Secretarul executiv al NATO i se subordonează secretarului general. Are în subordine Serviciul de sisteme informatice. Biroul de informaţii şi presă este alcătuit din servicii de presă şi mijloace de informare publică, de planificare, de relaţii cu statele NATO şi cu statele partenere. Biroul pentru securitate este condus de un director, care este consilierul principal al secretarului general în domeniu.
154

Sediul permanent al Consiliului Nord-Atlantic De la 16 octombrie 1967, sediul permanent al Consiliului NordAtlantic se află la Bruxelles, în Belgia, în cadrul Cartierului General al NATO, unde îşi au birourile secretarul general, Secretariatul Internaţional, preşedintele Comitetului Militar şi Statul-Major Militar Internaţional. Primul sediu al Cartierului General s-a aflat la Palais Chaillot de la Paris. La 15 decembrie 1959, a fost inaugurat un nou sediu al NATO la Porte Dauphine de la Paris. În cadrul reuniunii la nivel înalt a NATO din 1999, de la Washington, s-a decis construirea la Bruxelles a unui sediu nou pentru NATO, care să răspundă nevoilor Alianţei în secolul al XXI-lea. A fost organizat un concurs de arhitectură, în cadrul căruia criteriul principal a fost realizarea unei instalaţii ultramoderne, adaptabile la procesul de înnoire continuă a organizaţiei, menit să menţină caracterul dinamic al organizaţiei. Simbolurile NATO La sediile NATO, în locurile unde se desfăşoară activitatea curentă a organizaţiei, pe documente şi publicaţii şi, bineînţeles, la solemnităţi, apare emblema NATO, al cărei desen a fost conceput de un membru al personalului internaţional. La 14 octombrie 1953, Consiliul NATO a aprobat drapelul organizaţiei: un compas (o stea) în culorile alb şi albastru pe fond albastru închis, cu lăţimea măsurând trei pătrimi din lungime.

155

DIPLOMAŢIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ (EXCURS)

Statele se asociază şi în grupări pe care le dotează cu structură statală, astfel încât să se poată substitui, măcar parţial, statelor din grupare. O asemenea asociere implică participarea statelor la un proces de integrare în structura grupării. În Memoriile ducelui Maximilien de Sully (Mémoires des sages et royales économies de l’État de Henry le Grand), se găseşte un text notabil, Le Grand dessein, atribuit lui Henri IV, unde este schiţată o federaţie europeană pe baza redistribuirii de teritorii din 15 state, 12 monarhice (şase ereditare şi şase elective) şi trei republici, condusă de Consiliul general, dotat cu puteri supreme, puterea politică şi puterea judiciară, şi şase consilii provinciale. Statele componente se situau pe picior de egalitate (LE DESSEIN..., 26-27). Uniunea Europeană este un for politic în curs de edificare. Luând în considerare asemănările şi deosebirile Uniunii Europene cu alte organizaţii internaţionale ale statelor, se constată că Uniunea Europeană este „organizaţie de tip special” (DIACONU III, 250). Pe plan politic, Uniunea Europeană este obiectivul de atins prin integrare (MTHIJSEN, 5). Pe plan juridic, Uniunea Europeană înseamnă ansamblul de drepturi acordate cetăţenilor statelor membre: dreptul de a circula şi a avea reşedinţă pe teritoriul statelor membre; dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale din statul pe teritoriul căruia îşi au reşedinţa şi la alegerile pentru Parlamentul European; dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru în statele în care statul propriu nu este reprezentat; dreptul de a înainta petiţii Parlamentului European; dreptul de a apela la Avocatul Poporului (MATHIJSEN, 5). Tot pe plan juridic, în termenii dreptului internaţional, Uniunea Europeană este o organizaţie internaţională, ansamblu de state suverane care au consimţit să acţioneze împreună în domenii ale relaţiilor dintre ele. Ele au convenit să se asocieze pentru a atinge
156

obiective de interes comun prin intermediul organelor proprii organizaţiei pe care au constituit-o. Uniunea Europeană este subiect derivat de drept internaţional. Uniunea Europeană îşi exercită funcţiile pe care i le-au acordat statele membre prin tratatele succesive, inclusiv funcţii în locul statelor membre, pe teritoriile acestor state. Uniunea Europeană adoptă norme care prevăd nemijlocit drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii statelor membre. Uniunea Europeană exercită jurisdicţie independentă, cu decizii obligatorii pentru persoane şi societăţi din statele membre şi pentru statele membre. În 1996, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că Uniunea Europeană are competenţe atribuite şi numai asemenea competenţe (Curtea a decis că Uniunea Europeană nu poate legifera în domeniul drepturilor omului şi nu poate adera la Convenţia europeană a drepturilor omului.) În lumina acestei decizii, Uniunea Europeană apare, cel puţin deocamdată, ca subiect derivat de drept internaţional (DIACONU I, 462). Uniunea Europeană are organe comune şi personalitate juridică distinctă de personalitatea juridică a statelor membre, adică aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi de obligaţii. Personalitatea juridică a Uniunii Europene, ca şi personalitatea juridică a altor organizaţii internaţionale, are caracter obiectiv, pentru că este opozabilă chiar şi statelor nemembre. Uniunea Europeană încheie contracte, achiziţionează şi vinde bunuri mobiliare şi imobiliare, poate intenta acţiuni în justiţie, are dreptul să încheie contracte, să dobândească şi să vândă bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie. Uniunea Europeană încheie convenţii internaţionale, de pildă tratate cu statele care au solicitat să adere şi au încheiat negocierile de aderare. Convenţiile internaţionale dintre Uniunea Europeană şi un stat sau mai multe state sunt negociate de Comisia Europeană şi încheiate de Consiliul European în numele Comunităţii. Uniunea Europeană are drept de legaţie activ şi pasiv. Ca urmare, statele pot fi reprezentate pe lângă Uniunea Europeană prin misiuni permanente şi Uniunea Europeană poate fi reprezentată permanent pe lângă un stat prin delegaţii permanente, centre de informare, birouri de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi. La 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda), reprezentanţi ai 12 state europene au semnat Tratatul privind Uniunea Europeană (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), care ulterior a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam (intrat în vigoare la 1 mai 1999) şi prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001.
157

Tratatul privind Uniunea Europeană nu a înlocuit, ci a modificat tratatele constitutive ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom) şi Comunităţii Economice Europene. Tratatul Uniunii Europene a fost construit pe trei „piloni”: (1) Comunitatea Europeană (Comunităţile Europene) caracterizată/e de libertăţile fundamentale ale pieţii comune: libera circulaţie a mărfurilor, a forţei de muncă, libertatea de stabilire, libera circulaţie a serviciilor, a capitalului şi a plăţilor; (2) Politica Externă şi de Securitate Comună, inclusiv „apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi a integrităţii Uniunii”; (3) cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. La 29 octombrie 2004, la Roma, a fost semnat Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa (Constituţia), elaborat şi negociat în cadrul Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor membre ale Uniunii Europene. La intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 2006 sau în luna următoare lunii în care va fi depus ultimul instrument de ratificare, acest Tratat va abroga Tratatul care a instituit Comunitatea Europeană şi Tratatul Uniunii Europene. Constituţia pentru Europa (CONFÉRENCE... le 13 octobre 2004) consfinţeşte Uniunea Europeană căreia statele membre îi atribuie competenţe pentru a-şi atinge obiectivele comune. Uniunea coordonează politica statelor membre având ca scop atingerea obiectivelor comune şi îşi exercită asupra modului comunitar competenţele care i-au fost atribuite.
VALORILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană s-a constituit şi se dezvoltă având ca temei următoarele valori: respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor care aparţin minorităţilor, într-o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi. Uniunea are ca scop promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea le oferă cetăţenilor un spaţiu de libertate, de securitate şi de dreptate fără frontiere interioare şi o piaţă interioară unde concurenţa este liberă şi nedeformată. Uniunea
158

lucrează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondate pe creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, o economie socială de piaţă înalt competitivă, care tinde la lichidarea şomajului (la folosirea deplină a forţei de muncă) şi la progresul social, şi un nivel ridicat de protejare şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Promovează progresul ştiinţific şi tehnic, combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează dreptatea şi protecţia socială, egalitatea dintre femei şi bărbaţi, solidaritatea dintre generaţii şi protejarea drepturilor copilului. Promovează coeziunea economică, socială şi teritorială şi solidaritatea statelor membre. Respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la apărarea şi la dezvoltarea patrimoniului cultural european. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în faţa Constituţiei, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurii lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în privinţa autonomiei locale şi regionale. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În virtutea principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se sprijină reciproc în îndeplinirea de misiuni decurgând din Constituţie sau rezultând din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea misiunii Uniunii şi se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Constituţia şi dreptul adoptat de instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor care i s-au atribuit au întâietate faţă de dreptul din statele membre.
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Principiul atribuirii reglementează delimitarea competenţelor Uniunii. Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii reglementează exercitarea competenţelor. În virtutea principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţei pe care statele membre i le-au atribuit în Constituţie pentru a atinge obiectivele pe care le stabileşte. Fiecare competenţă neatribuită Uniunii în Constituţie le aparţine statelor membre. În virtutea principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu aparţin competenţei sale exclusive, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi atinse în
159

măsură suficientă de statele membre, atât la nivel central, cât şi la nivel regional şi local, dar pot fi atinse mai bine, potrivit dimensiunilor şi efectelor acţiunii avute în vedere, la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii conform Protocolului asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale veghează la respectarea acestui principiu conform procedurii prevăzute în protocol. În virtutea principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Constituţiei.
DOMENIILE DE COMPETENŢĂ ALE UNIUNII EUROPENE

Sunt domenii de competenţă exclusivă a Uniunii: uniunea vamală, stabilirea de reguli ale concurenţei necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară pentru statele a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit. Uniunea dispune şi de competenţa exclusivă de a încheia un acord internaţional când încheierea este prevăzută într-un act legislativ al Uniunii sau este necesară pentru a permite exercitarea competenţei interne sau în măsura în care încheierea este susceptibilă să afecteze reguli comune sau să le altereze conţinutul. Uniunea dispune de competenţă partajată cu statele membre în legătură cu piaţa internă, politica socială, pentru anumite aspecte, coeziunea economică, socială şi teritorială, agricultura şi pescuitul, dar nu şi în privinţa conservării resurselor biologice ale mării, mediul, protejarea consumatorilor, transporturile, reţelele transeuropene, energia, spaţiul de libertate, securitate şi dreptate, problemele comune de securitate în domeniul sănătăţii publice, pentru anumite aspecte, cercetare, dezvoltare tehnologică şi spaţiu (fără să împiedice statele să-şi exercite competenţa proprie). Uniunea dispune de competenţă pentru acţiuni de sprijinire, de coordonare sau de completare în domeniile protecţiei şi ameliorării sănătăţii umane, industrie, cultură, turism, educaţie, tineret, sport şi formare profesională, protecţie civilă, cooperare administrativă.

160

POLITICA EXTERNĂ ŞI DE SECURITATE COMUNĂ

În relaţiile cu lumea, Uniunea îşi afirmă şi îşi promovează valorile şi interesele. Contribuie la pacea, securitatea şi dezvoltarea durabilă a Planetei, la solidaritate şi respect mutual între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la protejarea drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special a principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace adecvate, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite. Uniunea are competenţa de a defini şi de a-şi aplica Politica Externă şi de Securitate Comună, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comune. Competenţa Uniunii în materia Politicii Externe şi de Securitate Comune acoperă toate domeniile politicii externe astfel încât ansamblul problemelor privind securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună care poate duce la apărarea comună. Statele membre sprijină activ şi fără rezervă Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii în spirit de loialitate mutuală şi respectă acţiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să-i afecteze eficienţa. Din prevederile Constituţiei pentru Europa, rezultă că Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii Europene se întemeiază pe dezvoltarea solidarităţii politice reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general şi pe realizarea unui grad crescător de convergenţă a acţiunilor statelor membre. În aplicarea prevederilor Constituţiei, Consiliul European va identifica interesele strategice ale Uniunii şi va stabili obiectivele politicii externe şi de securitate comună. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene va elabora această politică în cadrul liniilor strategice stabilite. Consiliul European şi Consiliul de Miniştri vor adopta deciziile europene necesare Politicii Externe şi de Securitate Comune. Politica Externă şi de Securitate Comună va fi executată de ministrul afacerilor externe al Uniunii şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi pe cele ale Uniunii. Statele membre se vor pune de acord în Consiliul European şi în Consiliul de Miniştri asupra fiecărei probleme de politică externă şi de securitate comună de interes general, pentru a defini o abordare
161

comună. Înainte de a întreprinde orice acţiune sau de a asuma orice angajament care ar putea afecta interesele Uniunii, fiecare stat membru va consulta celelalte state în cadrul Consiliului European sau al Consiliului de Miniştri. Prin convergenţa acţiunilor lor, statele membre vor asigura posibilitatea ca Uniunea să-şi realizeze interesele şi valorile pe scena internaţională. Statele membre sunt solidare. Consiliul European şi Consiliul de Miniştri vor adopta, în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, decizii în unanimitate. Se vor pronunţa asupra iniţiativei unui stat membru, a propunerilor ministrului de externe al Uniunii. Parlamentul European va fi consultat asupra principalelor aspecte şi opţiuni fundamentale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune şi va fi informat în legătură cu evoluţia lor. Politica de Securitate şi Apărare Comună face, conform Constituţiei, parte integrantă din Politica Externă şi de Securitate Comună. Ea asigură Uniunii capacitatea operaţională bazată pe mijloace civile şi militare. Uniunea va putea recurge la această capacitate în misiuni în afara Uniunii, pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Executarea acestor sarcini se va sprijini pe capacităţile furnizate de statele membre. Din Constituţie, rezultă că politica de securitate şi de apărare comună include definirea progresivă a unei politici de apărare comune a Uniunii. Ea va duce la o apărare comună din momentul în care Consiliul European va decide astfel în unanimitate şi le va recomanda statelor membre să adopte o decizie în acest sens conform normelor constituţionale. Politica Uniunii nu va afecta caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre şi va respecta obligaţiile decurgând din Tratatul Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic şi este compatibilă cu politica de securitate şi apărare comună. Statele membre vor pune la dispoziţia Uniunii, pentru realizarea Politicii de Securitate şi Apărare Comune, capacităţi civile şi militare pentru a contribui la atingerea obiectivelor stabilite de Consiliu. Statele membre care vor constitui împreună forţe multinaţionale vor putea de asemenea să le pună la dispoziţia Politicii de Securitate şi de Apărare Comune.
162

Statelor membre le revine, potrivit Constituţiei, obligaţia de a se angaja să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare şi vor institui, în acest scop, o Agenţie în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, de cercetare, de achiziţii şi de armament (Agenţia Europeană de Apărare), pentru a identifica nevoile operaţionale, a promova măsuri de satisfacere a acestor necesităţi, a contribui la identificarea măsurilor utile consolidării bazei industriale şi tehnologice a sectorului apărării şi pentru a le aplica, a participa la definirea unei politici europene a capacităţilor şi armamentului şi pentru a asista Consiliul în evaluarea ameliorării capacităţilor militare. Consiliul va adopta în unanimitate deciziile privind Politica de Securitate şi Apărare Comună, inclusiv pe cele privind lansarea de misiuni. Ministrul de externe al Uniunii va putea să propună să se recurgă la mijloace naţionale ca şi la instrumentele reuniunii. Consiliul va putea încredinţa realizarea unei misiuni, în cadrul Uniunii, unui grup de state membre, pentru păstrarea valorilor Uniunii şi servirea intereselor ei. Statele membre care satisfac criterii mai ridicate ale capacităţilor militare şi care şi-au asumat angajamente mai constrângătoare în domeniu în vederea misiunilor celor mai pretenţioase vor stabili o cooperare structurată permanentă în cadrul Uniunii. Dacă un stat membru va fi obiectul unei agresiuni armate, celelalte state membre îi vor datora ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele lor, conform articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Nu va fi afectat caracterul specific al Politicii de Securitate şi Apărare Comune a unor state membre. Angajamentele de cooperare în acest domeniu vor rămâne conforme angajamentelor asumate în cadrul NATO care va fi, în continuare, pentru statele membre ale NATO, baza apărării lor colective şi instanţa aplicării ei. Parlamentul European va fi consultat şi informat asupra aspectelor principale şi a opţiunilor fundamentale ale Politicii de Securitate şi Apărare Comune. Constituţia prevede ca acţiunea Uniunii Europene pe scena internaţională să se bazeze pe principiile conform cărora a fost înfiinţată, s-a dezvoltat şi s-a extins şi pe care Uniunea are în vedere să le promoveze în lume: democraţia, statul de drept, universalitatea şi caracterul unitar al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectarea demnităţii umane, egalitatea, solidaritatea şi respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi ale dreptului internaţional.
163

Potrivit Constituţiei, Uniunea se va strădui să dezvolte relaţii şi să construiască parteneriate cu state terţe, cu organizaţii internaţionale, regionale şi mondiale care împărtăşesc principiile menţionate. Uniunea se va pronunţa în favoarea soluţiilor multilaterale pentru problemele comune, îndeosebi în cadrul Naţiunilor Unite. Uniunea va stabili şi va realiza politici comune şi va acţiona pentru a asigura un grad înalt de cooperare în toate domeniile relaţiilor internaţionale, în vederea apărării valorilor proprii, a intereselor fundamentale, a securităţii, independenţei şi integrităţii, pentru a consolida şi a susţine democraţia, statul de drept, drepturile omului şi principiile dreptului internaţional, pentru menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi consolidarea securităţii internaţionale, conform principiilor şi scopurilor Cartei Naţiunilor Unite, ca şi principiilor Actului final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv celor referitoare la frontierele exterioare, pentru a susţine dezvoltarea durabilă pe plan economic, social şi în privinţa mediului a statelor în curs de dezvoltare, în scopul esenţial al eradicării sărăciei, pentru a încuraja integrarea tuturor statelor în economia mondială, inclusiv prin înlăturarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului internaţional, pentru a contribui la elaborarea măsurilor internaţionale de păstrare şi de ameliorare a calităţii mediului şi gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea unei dezvoltări durabile, pentru a ajuta populaţiile, ţările şi regiunile care se confruntă cu catastrofe naturale sau de origine umană şi pentru a promova un sistem internaţional întemeiat pe cooperare multilaterală consolidată şi o bună guvernare mondială. Deciziile europene ale Consiliului European privind interesele şi obiectivele strategice ale Uniunii se vor referi la Politica Externă şi de Securitate Comună, ca şi la alte domenii care aparţin acţiunii externe şi privesc relaţiile Uniunii cu o ţară, o regiune sau constituie o abordare tematică. Consiliul European va decide în unanimitate asupra recomandărilor Consiliului de Miniştri. În cadrul principiilor şi obiectivelor acţiunii sale exterioare, Uniunea îşi va stabili şi va aplică o Politică Externă şi de Securitate Comună, acoperind toate domeniile politicii externe şi de securitate. Constituţia stabileşte obligaţia ca statele membre să sprijine activ şi fără rezerve Politica Externă şi de Securitate Comună în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce, să lucreze de comun acord la dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii lor politice reciproce. Constituţia le cere statelor membre să se abţină de la orice acţiune
164

contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să-i prejudicieze eficacitatea de forţă de coeziune în relaţiile internaţionale. Uniunea îşi va desfăşura Politica Externă şi de Securitate Comună definind orientările generale, adoptând decizii europene care stabilesc acţiunile Uniunii, poziţiile Uniunii, modalităţile de aplicare a deciziilor europene şi consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre pentru desfăşurarea politicii lor. Consiliul European va defini orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv în legătură cu problemele având implicaţii în domeniul apărării. Dacă se va impune, ca urmare a unei anumite evoluţii pe plan internaţional, Consiliul European va fi convocat în reuniune extraordinară pentru definirea liniilor strategice adecvate ale politicii Uniunii în această privinţă. Consiliul de Miniştri va adopta deciziile europene necesare stabilirii şi aplicării Politicii Externe şi de Securitate Comune, pe baza orientărilor generale şi liniilor strategice definite de Consiliul European. Dacă o situaţie internaţională va impune acţiunea operaţională a Uniunii, Consiliul va adopta deciziile europene necesare, prin care va stabili obiectivele, semnificaţia şi mijloacele de pus la dispoziţia Uniunii, ca şi condiţiile şi perioada de realizare a acţiunii. Aceste decizii europene vor angaja statele membre în luările lor de poziţie şi în conduita lor în acţiune. Fiecare stat membru, ministrul de externe al Uniunii sau acesta sprijinit de Comisie vor putea sesiza Consiliul asupra oricărei probleme de Politică Externă şi de Securitate Comună şi supune iniţiative şi propuneri. Dacă se va impune o decizie rapidă, ministrul de externe al Uniunii va convoca, fie din oficiu, fie la cererea unui stat membru, în patruzeci şi opt de ore sau, dacă este necesar, cât mai repede, reuniunea extraordinară a Consiliului. Consiliul va decide în unanimitate. Fiecare membru al Consiliului care se abţine de la vot îşi va putea însoţi abţinerea de o declaraţie oficială şi nu va fi obligat să aplice decizia europeană, dar va accepta că decizia europeană angajează Uniunea. În spiritul solidarităţii reciproce, statul membru care se va abţine de la vot se va abţine şi de la orice acţiune susceptibilă a fi în conflict cu acţiunea Uniunii bazată pe decizia europeană şi celelalte state îi vor respecta poziţia. Dacă membrii Consiliului care se vor abţine vor reprezenta cel puţin o treime din statele membre, având cel puţin o treime din populaţia Uniunii, decizia Uniunii nu va fi adoptată.
165

Consiliul va decide cu majoritate calificată când decizia europeană va stabili o acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei decizii europene a Consiliului European referitoare la interese şi obiective strategice ale Uniunii, când decizia europeană va stabili o acţiune sau o poziţie a Uniunii pe baza unei propuneri a ministrului de externe al Uniunii, prezentată ca urmare a unei solicitări specifice a Consiliului European, când decizia europeană va aplica o decizie europeană stabilind o acţiune sau o poziţie a Uniunii şi când decizia europeană se va referi la numirea unui reprezentant special. Dacă un membru al Consiliului va declara că, pentru motive politice naţionale vitale, are intenţia să se opună adoptării unei decizii europene înainte de a fi adoptată cu majoritate calificată, nu se va trece la vot şi ministrul de externe al Uniunii va căuta, în consultări cu statul membru implicat, o soluţie acceptabilă pentru acest stat. În absenţa unui rezultat, Consiliul, votând cu majoritate calificată, va putea să ceară sesizarea Consiliului European pentru adoptarea unei decizii europene în unanimitate. Când Consiliul European sau Consiliul de Miniştri va stabili o abordare comună a Uniunii (Constituţia, I-40), ministrul de externe al Uniunii şi miniştrii afacerilor externe din statele membre îşi vor coordona activitatea în Consiliu. Consiliul va putea numi, la propunerea ministrului de externe al Uniunii, un reprezentant special căruia să-i confere un mandat în legătură cu problemele politice speciale. Reprezentantul special îşi va exercită mandatul sub autoritatea ministrului. Uniunea va putea încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale în problemele Politicii Externe şi de Securitate Comune. Statele membre îşi vor coordona acţiunea în organizaţiile internaţionale şi la conferinţele internaţionale, unde vor apăra poziţiile Uniunii. Ministrul de externe al Uniunii va asigura organizarea acestei coordonări. În organizaţiile internaţionale şi la conferinţele internaţionale, inclusiv în cazul Consiliului de Securitate al ONU, unde nu vor participa toate statele membre, cei care vor participa vor apăra poziţiile Uniunii. Statele membre participante vor informa statele neparticipante şi pe ministrul de externe al Uniunii despre lucrările şi problematica dezbătută în cadrul organizaţiilor internaţionale şi la conferinţele internaţionale. Statele membre al Uniunii, care vor fi şi membre ale Consiliului de Securitate al ONU, vor apăra, în exer166

citarea funcţiilor lor, poziţiile şi interesele Uniunii, fără a prejudicia responsabilităţile care le revin conform Cartei Naţiunilor Unite. Un Comitet Politic şi de Securitate va urmări situaţia internaţională în domeniile relevante ale Politicii Externe şi de Securitate Comune şi va contribui la stabilirea politicilor, formulând avize adresate Consiliului. Va supraveghea şi aplicarea politicilor convenite, fără a prejudicia activitatea ministrului de externe al Uniunii. Comitetul Politic şi de Securitate va exercita, sub responsabilitatea Consiliului şi a ministrului de externe al Uniunii, controlul politic al direcţiei strategice a operaţiilor de gestionare a crizei. Consiliul va putea autoriza Comitetul în vederea unei operaţii de gestionare a crizei şi pe durata acesteia, aşa cum este determinată de Consiliu, să adopte măsuri adecvate privind controlul politic şi direcţia strategică de operaţii. Uniunea va putea încheia, în condiţiile stabilite prin Constituţie, un acord cu una sau mai multe ţări sau organizaţii internaţionale. Acordurile încheiate de Uniune vor lega instituţiile Uniunii şi statele membre. Uniunea va putea încheia un acord de asociere cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale pentru a crea o asociaţie caracterizată de drepturi şi obligaţii reciproce, de acţiuni comune şi de proceduri particulare. Negocierea acordurilor dintre Uniune şi statele terţe sau organizaţiile internaţionale se va desfăşura conform prevederilor Constituţiei. Consiliul va autoriza începerea negocierilor, va stabili directivele de negociere, va autoriza semnarea şi încheierea acordurilor. Comisia sau ministrul de externe al Uniunii va prezenta recomandări Consiliului, care va adopta decizii europene, autorizând deschiderea negocierilor şi desemnându-l pe negociatorul-şef al echipei de negociatori ai Uniunii. Consiliul va putea da directive negociatorului şi va putea desemna un comitet special în consultare cu care să se desfăşoare negocierile. La propunerea negociatorului, Consiliul va adopta decizia europeană de autorizare a semnării acordului şi, dacă va fi cazul, a aplicării provizorii. La propunerea negociatorului, Consiliul va adopta decizia europeană privind încheierea acordului. În cazul acordurilor de asociere, al aderării Uniunii la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al acordurilor creând un cadru instituţional specific, organizând proceduri de cooperare, al acordurilor cu implicare bugetară notabilă pentru Uniune şi al acordurilor privind domenii cărora li se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura
167

specială prin care se cere aprobarea Parlamentului European, Consiliul va adopta decizia europeană de încheiere a acordului, după ce va avea aprobarea din partea Parlamentului European. Uniunea va stabili orice cooperare utilă cu organele Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană şi cu Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică. Uniunea va asigura, de altfel, legături oportune şi cu alte organizaţii internaţionale.
INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

În prezent, Consiliul European, Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi emit, în limitele puterilor conferite prin Tratatul Uniunii Europene, regulamente, directive şi decizii obligatorii. Membrii Consiliului European şi cei ai Parlamentului European sunt aleşi la nivel naţional. După intrarea în vigoare a Constituţiei pentru Europa, Uniunea Europeană va dispune de un cadru instituţional vizând promovarea valorilor Uniunii, urmărirea obiectivelor Uniunii, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicii şi acţiunii sale. Cadrul instituţional va cuprinde: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul (Consiliul de Miniştri), Comisia (Comisia Europeană), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Fiecare instituţie va acţiona în limitele atribuţiilor conferite în Constituţie, conform procedurilor şi condiţiilor prevăzute de Constituţie. Instituţiile vor coopera loial. În prezent, guvernele statelor membre ale Uniunii Europene îl desemnează pe preşedintele Comisiei Europene, care prezintă o declaraţie în Parlamentul European, înaintea de a primi aprobarea acestuia. Guvernele statelor membre îi desemnează pe membrii Comisiei Europene, de comun acord cu preşedintele desemnat al Comisiei. Parlamentul îi aprobă în grup pe preşedintele şi pe membrii Comisiei Europene. Parlamentul European a solicitat ca fiecare membru al Comisiei Europene să compară, înainte de vot, în faţa comitetului parlamentar responsabil pentru domeniul de competenţă.
168

Parlamentul European În conformitate cu prevederile Constituţiei, Parlamentul European (nu mai mult de 750 de cetăţeni europeni, aleşi prin sufragiu universal, direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani, conform criteriului pragului minim de şase membri pe stat membru şi al celui maxim de 86 de locuri) va exercita, împreună cu Consiliul Europei, funcţiile legislativă şi bugetară. El va exercita, de asemenea, funcţiile de control politic şi consultativ şi îl va alege pe preşedintele Comisiei Europene. În prezent, Parlamentul European dispune de un Secretariat General condus de un secretar general alcătuit din opt directorate generale (pentru preşedinte, pentru comitete şi delegaţii, pentru informaţii, pentru relaţii publice, pentru studii, pentru personal, pentru administraţie, pentru traduceri şi servicii generale şi pentru finanţe şi control financiar) şi de un serviciu juridic. A fost stabilit un Cod de conduită al personalului parlamentului. Consiliul European Tratatul Uniunii Europene în vigoare a instituţionalizat Consiliul European, format din şefii de stat şi de guvern din statele membre. Potrivit Constituţiei, Consiliul European va fi alcătuit din şefi de stat sau de guvern din statele membre, din preşedintele Consiliului European şi din preşedintele Comisiei Europene. Va defini priorităţile politice generale, dar nu va avea funcţii legislative. La lucrările Consiliului European vor participa miniştrii de externe ai statelor membre. Consiliul European se va întruni trimestrial, convocat de preşedintele Consiliului European. Vor putea fi convocate şi reuniuni extraordinare. În cazurile în care Constituţia nu dispune altfel, Consiliul European se va pronunţa prin consens. Consiliul European îşi va alege, cu majoritate calificată, preşedintele pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, care va putea fi reînnoită o dată. Preşedintele Consiliului European va conduce lucrările Consiliului European, va asigura continuitatea lucrărilor, împreună cu preşedintele Comisiei, pe baza lucrărilor Consiliului afacerilor generale. Va prezenta un raport Parlamentului European după fiecare reuniune a Consiliului European. Va asigura reprezentarea externă a Uniunii Europene în domeniile Politicii Externe şi de Securitate Comună, fără a prejudicia atribuţiile ministrului afacerilor externe al Uniunii. Nu va putea exercita mandat naţional.
169

Consiliul (de miniştri al) Uniunii Europene În prezent, Consiliul Uniunii Europene este o instituţie a Comunităţii Europene, dar este alcătuit din reprezentanţi ai statelor membre, fiind în acelaşi timp interguvernamental şi comunitar („supranaţional”). Eventualele divergenţe dintre interesele comunitare şi interesele statelor membre se rezolvă prin ceea ce, în Tratatul Comunităţii, este menţionat ca „solidaritatea statelor membre”. Consiliul Uniunii Europene coordonează politicile economice generale ale statelor membre şi are puterea de a adopta decizii. Consiliul Uniunii Europene este alcătuit din reprezentanţi la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, autorizaţi, potrivit Tratatului Uniunii Europene, să implice guvernul statului propriu. Membrii Consiliului Uniunii Europene acţionează conform recomandărilor guvernului propriu, dar ei nu constituie o conferinţă interguvernamentală. Ei acţionează ca reprezentanţi ai statului propriu, dar în interesul comunităţii. La reuniuni participă uneori mai mulţi miniştri ai aceluiaşi stat. Miniştrii de externe se întrunesc în Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe (CAGRE). Fiecărui stat membru îi revine pentru câte şase luni, pe rând, preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. De la 1 ianuarie 1996 ordinea de rotaţie la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene a fost următoarea: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia. Preşedintele Comisiei Europene şi membrii Comisiei participă la reuniunile Consiliului, potrivit domeniului de competenţă. Consiliul Uniunii Europene poate adopta decizii obligatorii pentru statele membre prin vot majoritar. Acest mod de adoptare a deciziilor deosebeşte Uniunea Europeană de celelalte foruri internaţionale constituite pe baza dreptului internaţional. În cazurile în care, la propunerea Comisiei Europene, Consiliul Uniunii Europene adoptă o normă, se votează cu utilizarea ponderilor: Belgia – cinci voturi, Luxemburg – două voturi, Germania şi Franţa – câte 10 voturi etc. şi norma se adoptă dacă se înregistrează numărul cerut de voturi. Majoritatea calificată se poate obţine dacă se combină state mici cu state mari. Votul are loc la solicitarea preşedintelui sau a unuia dintre membrii Comisiei Europene, dacă Consiliul Uniunii aprobă cu majoritate simplă. După intrarea în vigoare a Constituţiei, Consiliul (Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene) va exercita, împreună cu Parlamentul
170

European, funcţiile legislativă şi bugetară. Consiliul va fi alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, abilitat să voteze. Consiliul va adopta decizii cu majoritate calificată, în afară de cazurile în care Constituţia prevede altfel. Consiliul se va întruni în forme diferite. Consiliul Afacerilor Generale va asigura coerenţa lucrărilor formelor diferite de întrunire ale Consiliului. Va pregăti reuniunile Consiliului European. Va elabora activităţile externe ale Uniunii, conform liniilor strategice fixate de Consiliul European. Lista celorlalte forme ale Consiliului de Miniştri va fi adoptată cu majoritate calificată de Consiliul European. Lucrările Consiliului de Miniştri vor fi pregătite de un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre. Şedinţele Consiliului, în care se vor dezbate şi se vor adopta proiecte de acte legislative, vor fi publice. Cu excepţia Consiliului Afacerilor Generale, preşedinţia Consiliului va fi asigurată prin rotaţie de reprezentanţii statelor membre în Consiliu. În Consiliu, deciziile se vor adopta cu majoritatea calificată, egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei şi reprezentând state membre care cuprind cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene. Va trebui ca minoritatea de blocaj să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului. Dacă nu va adopta propuneri ale Comisiei sau ale ministrului afacerilor externe al Uniunii, majoritatea calificată se va defini ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului, reprezentând state membre care reunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene nu vor participa la vot în cadrul Consiliului European. Comisia Europeană În conformitate cu Constituţia, Comisia Europeană va promova interesul general al Uniunii Europene. Va veghea la aplicarea Constituţiei. Va supraveghea aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Va executa bugetul şi va gira programele. Va exercita funcţii de coordonare, execuţie şi gestiune conform condiţiilor prevăzute de Constituţie. Va asigura reprezentarea externă a Uniunii, cu excepţia Politicii Externe şi de Securitate Comune. Va lua iniţiativa programărilor anuale şi multianuale pentru a se ajunge la acorduri interinstituţionale.
171

Un act legislativ al Uniunii va putea fi adoptat numai pornind de la o propunere a Comisiei, cu excepţia cazurilor în care Constituţia prevede altfel. Mandatul Comisiei va fi de cinci ani. Membrii Comisiei vor fi aleşi, ţinându-se seama de competenţa lor generală şi de angajamentul lor european, dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă. Prima Comisie Europeană numită în aplicarea Constituţiei va fi compusă din câte un reprezentant din fiecare stat membru, inclusiv din preşedinte şi din ministrul afacerilor externe, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei. După încheierea mandatului primei Comisii, numărul membrilor Comisiei, incluzându-i pe preşedinte şi pe ministrul de externe, va fi de două treimi din statele membre, în afară de cazul în care Consiliul European nu va decide altfel în unanimitate. Selectarea membrilor Comisiei se va face prin rotaţie între statele membre şi conform deciziei Consiliului European, pe baza principiilor următoare: statele membre sunt egale în determinarea ordinii trecerii timpului de prezenţă a resortisanţilor lor în cadrul Comisiei, fiecare Comisie este alcătuită astfel încât să reflecte evantaiul demografic şi geografic al ansamblului statelor membre. Comisia îşi va exercita responsabilităţile cu independenţă deplină. Membrii Comisiei nu vor solicita şi nu vor primi instrucţiuni din partea nici unui guvern, instituţie, organ sau organism şi se vor abţine de la orice act incompatibil cu exercitarea funcţiilor lor sau cu executarea sarcinilor lor. Comisia va răspunde colegial în faţa Parlamentului European, care va putea adopta o moţiune de cenzură, potrivit Constituţiei. După adoptarea moţiunii, membrii Comisiei vor demisiona colectiv, inclusiv ministrul de externe. Preşedintele Comisiei Europene va fi propus Parlamentului European de Consiliul European. Alegerea se va face cu majoritatea membrilor Parlamentului. De comun acord cu preşedintele Comisiei, Consiliul va adopta lista membrilor Comisiei, pe baza sugestiilor statelor membre. Consiliul European va numi cu majoritate calificată Comisia pe baza aprobării ei de către Parlamentul European. Preşedintele Comisiei va defini orientările în cadrul cărora Comisia îşi va exercita misiunea, va decide cu privire la organizarea internă a Comisiei pentru a-i asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea şi îi va numi pe vicepreşedinţi dintre membrii Comisiei.
172

Dacă i se va cere de către preşedintele Comisiei, oricare membru al Comisiei va demisiona. Ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene Comisiei Europene îi va reveni numirea, cu majoritate calificată şi cu acordul preşedintelui Comisiei, a ministrului afacerilor externe al Uniunii Europene, care, eventual, va putea fi destituit cu aceeaşi procedură. Ministrul de externe va conduce Politica Externă şi de Securitate Comună a Uniunii. Va contribui cu propunerile sale la elaborarea acestei politici şi o va executa ca mandatar al Comisiei. Va fi preşedintele Consiliului Afacerilor Generale şi unul din vicepreşedinţii Comisiei. Va veghea la coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Ministrul afacerilor externe al Uniunii – pentru domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune – şi Comisia – pentru celelalte domenii ale acţiunii externe – vor putea formula împreună propuneri Consiliului de Miniştri. Ministrul de externe al Uniunii, care va prezida lucrările Consiliului Afacerilor Generale, va contribui, prin propunerile sale, la elaborarea Politicii Externe şi de Securitate Comune şi va asigura aplicarea deciziilor europene adoptate de Consiliul European şi de Consiliul de Miniştri. El va reprezenta Uniunea pentru domeniile aparţinând Politicii Externe şi de Securitate Comune, va purta, în numele Uniunii, dialogul politic cu terţii şi va exprima poziţia Uniunii în organizaţiile internaţionale sau la conferinţele internaţionale. În realizarea mandatului său, ministrul de externe al Uniuni se sprijină pe un Serviciu european pentru acţiunea externă, care va lucra în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi va fi alcătuit din funcţionari ai serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei, ca şi din personal detaşat de la serviciile diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea serviciului european pentru acţiune externă vor fi stabilite prin decizie europeană adoptată de Consiliu, care va decide asupra propunerii ministrului de externe al Uniunii, după consultarea Parlamentului European şi cu aprobarea Comisiei. La 27 mai 2005, parlamentarii europeni au votat în favoarea formării unui serviciu diplomatic al UE, această acţiune fiind calificată drept „foarte importantă”, dacă Uniunea doreşte să se impună mai clar pe plan extern. Rezoluţia adoptată de PE îi aminteşte
173

Comisiei că legislativul european trebuie să fie de acord cu orice decizie în privinţa înfiinţării efective a acestui serviciu – cunoscut ca Serviciul pentru Acţiune Externă. Aceasta este o aluzie clară la puterea PE asupra resurselor financiare ale Uniunii, Parlamentul fiind cel ce trebuie să aprobe cheltuielile administrative ale Comisiei şi Consiliului. Una dintre temerile exprimate de PE în legătură cu serviciul diplomatic european este că acesta nu va face parte nici din Comisie şi nici din Consiliu, fiind autonom şi deci prea independent. Rezoluţia arată că Parlamentul este convins că serviciul ar trebui încorporat, în ceea ce priveşte organizarea şi bugetul, în structura Comisiei Europene. Conform deputatului german de centru-dreapta Elmar Brock, serviciul diplomatic european l-ar ajuta pe ministrul de externe al Uniunii Europene – post care va fi înfiinţat de Constituţia europeană – să-şi îndeplinească mandatul. Referindu-se la cele 128 de delegaţii ale Comisiei Europene în lume, Brock a adăugat că „acestea ar putea fi transformate în ambasade ale UE, cu personal din statele membre, numit prin rotaţie. Ele nu vor mai fi reprezentanţe comerciale, ci vor prezenta poziţiile comune ale UE”. Parlamentarul german a criticat sugestia Berlinului, conform căreia Comisia Europeană ar rămâne fără responsabilităţi pentru comerţ, dezvoltare şi ajutor de urgenţă, comentând că, astfel, executivul de la Bruxelles ar deveni o „simplă organizaţie gen piaţă comună”. La sfârşitul negocierilor privind Constituţia europeană, guvernele au fost de acord să înceapă demersurile pentru crearea serviciului diplomatic imediat ce va fi semnat Tratatul constituţional, eveniment ce a avut loc la sfârşitul lunii octombrie 2004. Declanşarea discuţiilor privind diplomaţia europeană a stârnit comentarii, deoarece a fost considerată parte a unui plan de rezervă ce are menirea de „a salva unele aspecte din Constituţie, în cazul în care aceasta nu va fi adoptată democratic”, relatează EUObserver, care citează surse din Parlamentul European şi analişti. Când Uniunea va stabili o poziţie cu privire la o temă de pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate al ONU, statele membre ale Uniunii membre ale Consiliului de Securitate vor solicita ca ministrul de externe al Uniunii să fie invitat să prezinte poziţia Uniunii. Alte instituţii europene Potrivit Constituţiei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene va cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate şi va asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei.
174

Statele membre vor stabili căile de recurs necesare pentru asigurarea protecţiei jurisdicţionale efective în domeniile acoperite de dreptul Uniunii. Curtea va fi alcătuită din câte un judecător din fiecare stat membru şi va fi asistată de avocaţi generali. Tribunalul va cuprinde cel puţin câte un judecător din fiecare stat membru. Va trebui ca judecătorii şi avocaţii generali să ofere toate garanţiile de independenţă. Ei vor fi numiţi prin acordul comun al statelor membre pentru şase ani, dar vor putea fi numiţi şi pentru alte termene de câte şase ani. Curtea va decide cu privire la recursul solicitat de un stat membru, de o persoană fizică sau de o persoană morală, cu titlu prejudicial, la cererea unei jurisdicţii naţionale, asupra interpretării dreptului Uniunii sau asupra validităţii actelor adoptate de instituţii. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale vor constitui Sistemul european al băncilor centrale. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale din statele membre a căror monedă este euro şi care vor constitui Eurosistemul vor conduce politica monetară a Uniunii. Obiectivul principal al sistemului va fi menţinerea stabilităţii preţurilor. Constituţia defineşte Banca Centrală Europeană ca instituţie cu personalitate juridică. Va fi singura instituţie abilitată să autorizeze emiterea de euro. Curtea de Conturi va fi instituţia care va asigura, conform Constituţiei, controlul conturilor Uniunii, va examina conturile tuturor încasărilor şi cheltuielilor Uniunii şi va asigură gestiunea financiară corectă. Va fi alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Parlamentul European, Consiliul şi Comisia vor fi asistate de organele consultative al Uniunii Europene: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social. Comitetul Regiunilor va fi compus din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, titulari ai unui mandat electoral într-o colectivitate regională sau locală sau răspunzători politic în faţa unei adunări alese. Comitetul Economic şi Social va fi compus din reprezentanţi ai organizaţiilor de angajatori şi din alţi actori reprezentativi ai societăţii
175

civile, îndeosebi în domeniile social-economic, civic, profesional şi cultural. Membrii acestor comitete nu vor fi legaţi de un mandat imperativ, îşi vor exercita deplin independenţi funcţia, în interesul general al Uniunii.
ACTELE JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE

Din Constituţie rezultă că instituţiile europene vor utiliza, pentru a exercita competenţele Uniunii, acte juridice ale Uniunii Europene, precum: legea europeană, legea-cadru europeană, regulamentul european, decizia europeană, recomandările şi avizele. Legea europeană este definită ca act legislativ cu semnificaţie generală, obligatorie şi aplicabilă direct în toate statele membre. Legea-cadru europeană este definită ca act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în privinţa rezultatelor aşteptate, lăsând instanţelor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor. Regulamentul european este definit ca act nelegislativ, cu semnificaţie generală pentru aplicarea actelor legislative şi a anumitor dispoziţii constituţionale. Decizia europeană este definită ca act nelegislativ obligatoriu. Dacă îi desemnează pe destinatari, este obligatoriu numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu au efect constrângător. Legile şi legile-cadru se vor adopta la propunerea Comisiei, formulată împreună cu Parlamentul European şi cu Consiliul. Deciziile europene şi regulamentele europene vor fi adoptate de Consiliul European şi, în cazuri speciale, de Banca Centrală Europeană. Consiliul va adopta recomandări şi va decide asupra propunerilor Comisiei în toate cazurile în care Constituţia prevede adoptarea de acte la propunerea Comisiei. Legile şi legile-cadru vor putea delega Comisiei puterea de a adopta regulamente europene delegate, care să completeze sau să modifice anumite elemente neesenţiale ale legii sau ale legii-cadru. Statele membre vor întreprinde toate măsurile necesare în dreptul intern pentru aplicarea actelor juridice constrângătoare ale Uniunii.
176

Exercitarea dreptului de legaţie activ şi pasiv al Uniunii Europene Statele sunt reprezentate, pe lângă Uniunea Europeană, prin misiuni permanente şi Uniunea Europeană este reprezentată pe lângă state de delegaţii permanente, centre de informare, birouri de corespondenţă, reprezentanţi rezidenţi. Constituţia prevede ca misiunile diplomatice ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în statele terţe şi cele de pe lângă organizaţiile internaţionale să coopereze şi să contribuie la formularea şi realizarea abordării comune a problematicii relaţiilor internaţionale. Misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre şi delegaţiile Uniunii în state terţe şi la conferinţele internaţionale precum şi reprezentanţii lor pe lângă organizaţiile internaţionale vor coopera, potrivit Constituţiei, pentru asigurarea respectării şi realizării deciziilor europene care vor stabili acţiuni şi poziţii ale Uniunii. Cooperarea lor se va intensifica prin schimb de informaţii şi prin evaluări comune. Vor contribui la realizarea dreptului de protejare a cetăţenilor europeni pe teritoriul statelor terţe. Delegaţiile Uniunii în state terţe şi pe lângă organizaţii internaţionale vor asigura reprezentarea Uniunii. Delegaţiile Uniunii se vor afla sub autoritatea ministrului de externe al Uniunii şi vor acţiona în cooperare strânsă cu misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre. Privilegiile în activitatea diplomatică a Uniunii Europene Din Constituţie, rezultă că, pe teritoriul statelor membre, Uniunea va beneficia de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale în condiţiile stabilite prin Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Uniunii Europene, parte a Constituţiei. Constituţia stabileşte că localurile şi clădirile Uniunii sunt inviolabile. Nu pot fi percheziţionate, rechiziţionate, confiscate sau expropriate. Bunurile şi averile Uniunii nu pot fi obiect al nici unei măsuri de constrângere administrativă sau judiciară neautorizată de Curtea de Justiţie. Arhivele Uniunii sunt inviolabile. Uniunea, proprietăţile, veniturile şi bunurile ei sunt exonerate de orice impunere directă. De câte ori este posibil, guvernele statelor membre vor adopta dispoziţii adecvate în vederea remiterii sau rambursării sumei totale a drepturilor indirecte şi a taxelor la vânzare
177

care sunt cuprinse în preţurile bunurilor imobiliare sau mobiliare când Uniunea va efectua, pentru folosinţa ei, achiziţii importante, al căror preţ cuprinde drepturi şi taxe de această natură. Totodată, aplicarea acestor dispoziţii nu va putea avea ca efect denaturarea concurenţei în interiorul Uniunii. Nu se va acorda nici o exonerare în privinţa impozitelor, taxelor şi drepturilor care nu constituie decât simpla remunerare a serviciilor de utilitate generală. Uniunea este exonerată de orice drept de vamă, prohibiţii şi restricţii de import şi de export în privinţa articolelor destinate folosirii oficiale. Articolele importate astfel nu vor fi cedate cu titlu oneros sau gratuit pe teritoriul statului unde au fost introduse, dacă nu se convin condiţii în acest sens cu guvernul acelui stat. Uniunea este exonerată şi de orice drept de vamă şi de orice prohibiţie şi restricţie de import şi de export în privinţa publicaţiilor ei. Instituţiile Uniunii beneficiază pe teritoriul fiecărui stat de tratamentul pe care acel stat îl acordă misiunilor diplomatice în privinţa comunicaţiilor oficiale şi al transferului tuturor documentelor lor. Corespondenţa oficială şi alte comunicări oficiale ale instituţiilor Uniunii nu pot fi cenzurate. Preşedinţii instituţiilor Uniunii le vor putea elibera membrilor şi agenţilor instituţiilor Uniunii permise a căror formă va fi stabilită cu majoritate simplă de Consiliu printr-un regulament european şi care vor fi recunoscute ca titluri valabile de circulaţie de autorităţile statelor membre. Aceste permise le vor fi eliberate funcţionarilor şi agenţilor în condiţiile stabilite de statutul funcţionarilor şi de regimul altor agenţi ai Uniunii. Comisia poate încheia acorduri prin care aceste permise să fie recunoscute ca titluri valabile de circulaţie pe teritoriul statelor terţe. Nu se va putea stabili nici o restrângere administrativă sau de alt fel în legătură cu libera circulaţie a membrilor Parlamentului European în deplasările la/de la locul reuniunii Parlamentului European. În domeniile vămii şi controlului, membrilor Parlamentului European li se vor acorda de guvernul propriu facilităţile recunoscute înalţilor funcţionari aflaţi în străinătate în misiune oficială temporară şi de guvernele celorlalte state membre facilităţile recunoscute reprezentanţilor guvernelor străine în misiune oficială temporară. Membrii Parlamentului European nu vor putea fi cercetaţi, deţinuţi sau urmăriţi pentru motive legate de părerilor lor sau pentru voturile în exercitarea funcţiunii lor. În timpul sesiunilor Parlamentului European, membrii acestuia vor beneficia, pe teritoriul
178

naţional, de imunităţile recunoscute membrilor parlamentului din statul propriu. Pe teritoriul oricărui stat membru nu vor putea fi nici deţinuţi şi nici nu vor putea fi obiect al urmăririlor judiciare. Imunitatea îi va acoperi şi în deplasările la/de la locul de activitate a Parlamentului European. Reprezentanţii statelor membre participanţi la lucrările instituţiilor Uniunii, ca şi consilierii şi experţii lor vor beneficia, în timpul exercitării funcţiilor lor şi în cursul deplasării lor la destinaţie sau al întoarcerii de la locul reuniunii, de privilegiile, imunităţile şi facilităţile uzuale. Aceste privilegii li se vor aplica şi membrilor organelor consultative ale Uniunii. Pe teritoriul fiecărui stat membru şi oricare le-ar fi naţionalitatea, funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite de ei, inclusiv pentru cuvintele rostite şi actele scrise, în calitate oficială, sub rezerva aplicării dispoziţiilor Constituţiei cu privire, pe de o parte, la regulile responsabilităţii funcţionarilor şi agenţilor faţă de Uniune şi, pe de altă parte, la competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a statua asupra litigiilor între Uniune şi funcţionari şi alţi agenţi. Ei continuă să beneficieze de imunitate după încetarea funcţiilor lor. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii nu vor fi supuşi nici unei dispoziţii care limitează imigrarea, nici formalităţilor de înregistrare a străinilor. Aceste dispoziţii li se vor aplica şi soţilor (soţiilor) şi membrilor lor de familie. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia, în privinţa reglementărilor monetare sau de schimb, de facilităţile recunoscute prin uzanţe funcţionarilor organizaţiilor internaţionale. Ei vor beneficia de dreptul de a importa cu scutire de taxe mobilierul şi efectele proprii cu ocazia începerii funcţiei în statul interesat şi de dreptul de a le reexporta cu scutire de taxe la încheierea funcţiei, sub rezerva, în ambele cazuri, a condiţiilor considerate necesare de guvernul statului unde acest drept este exercitat. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii vor beneficia de dreptul de a importa cu scutire de taxe automobilul pentru uz personal, achiziţionat în statul ultimei lor reşedinţe din care provin, în condiţiile pieţii interne şi de a-l reexporta tot fără taxe, sub rezerva, în ambele cazuri, a condiţiilor considerate necesare de guvernul statului unde acest drept va fi exercitat. Funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii se vor supune, în condiţiile şi potrivit procedurii stabilite de legea europeană, în profitul Uniunii,
179

unui impozit asupra salariilor acordate de Uniune. Ei vor fi exceptaţi de impozitul naţional în această privinţă. În vederea aplicării impozitelor asupra veniturilor şi asupra averii, a drepturilor de succesiune ca şi a convenţiilor care tind să evite dublele impuneri încheiate între statele membre ale Uniunii, funcţionarii şi alţi agenţi ai Uniunii care, numai pentru exercitarea funcţiei lor în serviciul Uniunii, îşi vor stabili reşedinţa pe teritoriul unui stat membru, altul decât statul domiciliului fiscal, vor fi consideraţi, atât în statul de reşedinţă, cât şi în statul domiciliului fiscal, ca păstrându-şi domiciliul în statul domiciliului fiscal, dacă acest stat este membru al Uniunii. Dispoziţia se va aplica şi soţiilor (soţilor), în măsura în care acestea (aceştia) nu vor exercita activitate profesională proprie, ca şi copiilor. Bunurile lor mobile de pe teritoriul statului de şedere vor fi exonerate de impozit asupra succesiunilor în acest stat. Statul membru al Uniunii pe teritoriul căruia este situat sediul Uniunii le va acorda misiunilor statelor terţe acreditate pe lângă Uniune privilegiile şi imunităţile diplomatice uzuale. Privilegiile le vor fi acordate funcţionarilor şi altor agenţi ai Uniunii exclusiv în interesul Uniunii. Fiecare instituţie a Uniunii va fi obligată să ridice imunitatea acordată unui funcţionar sau altui agent în toate cazurile în care consideră că ridicarea imunităţii nu contravine intereselor Uniunii. Sediile Uniunii Europene Din Constituţie, rezultă că sediile instituţiilor Uniunii se stabilesc de comun acord de către guvernele statelor membre. Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde se ţin cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sediul comisiilor Parlamentului European este la Bruxelles. Sediul Secretariatului General al Parlamentului European şi serviciile sale se află la Luxemburg. Sediul Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene se află la Bruxelles. În lunile aprilie, iunie şi octombrie, sesiunile Consiliului se ţin la Luxemburg. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles. Sediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este la Luxemburg. Sediul Băncii Centrale Europene se află la Frankfurt. Sediul Curţii de Conturi a Uniunii Europene se află la Luxemburg.
180

Sediile Comitetului Regiunilor şi Comitetului Economic şi Social sunt la Bruxelles. Sediul Băncii Europene de Investiţii se află la Luxemburg. Sediul Europolului se află la Haga. Simbolurile Uniunii Europene Prin Constituţie, au fost precizate simbolurile Uniunii. Drapelul Uniunii reprezintă un cerc din douăsprezece stele pe fond albastru. Imnul Uniunii este extras din Oda Bucuriei din Simfonia a noua de Ludwig van Beethoven, Deviza Uniunii este „Unitate în diversitate”. Moneda Uniunii este euro. Ziua Europei se celebrează la 9 mai în întreaga Uniune. Cetăţenia Uniunii Europene Fiecare persoană care are naţionalitatea unui stat membru posedă cetăţenia Uniunii, care se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Cetăţenii Uniunii beneficiază de drepturi şi se supun îndatoririlor prevăzute de Constituţie: dreptul de a circula şi de a se afla liber pe teritoriul statelor membre, dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile pentru Parlamentul European ca şi la alegerile municipale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat, dreptul de a beneficia, pe teritoriul statelor terţe unde nu este reprezentat statul membru ai cărui resortisanţi sunt, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale fiecărui stat membru în aceleaşi condiţii ca resortisanţii acestui stat, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a recurge la mediatorul european, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii în una dintre limbile Constituţiei şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite de Constituţie şi de măsurile adoptate în aplicarea acesteia.

181

SERVICIUL PUBLIC PENTRU DIPLOMAŢIE

Doar proiectarea ordinii cronologice a codificării în domeniul dreptului diplomatic asupra tipurilor de misiune diplomatică a putut determina părerea că misiunea diplomatică ad hoc ar fi o formă nouă de diplomaţie, în timp ce misiunea diplomatică permanentă ar fi forma tradiţională, „clasică” (CHEBELEU, 191; MAZILU 2003, 239). Misiunea diplomatică permanentă este totuşi mai nouă decât misiunea diplomatică ad hoc, care s-a aflat chiar la originea diplomaţiei şi a fost multă vreme singura formă de diplomaţie (DIACONU II, 133). Chiar dacă ambasadei i s-ar putea atribui şi recunoaşte o anumită „clasicitate” în sfera formelor de diplomaţie, rămâne fără temei real în prezent şi în viitorul previzibil eventuala înscriere a ambasadei printre formele perimate de diplomaţie. Serviciul public pentru diplomaţie este necesar în primul rând pentru realizarea misiunilor diplomatice ad hoc la nivel înalt şi ale celorlalţi demnitari. Dacă misiunile diplomatice ad hoc au îndeosebi obiective legate de substanţa politicii externe, serviciului public pentru diplomaţie îi revine administrarea relaţiilor externe ale statului. Acest serviciu se ocupă nemijlocit de atingerea obiectivelor politicii externe, ca instrument de organizare a elaborării ei, de aplicare şi de consiliere (BARSTON, 1). S-ar putea ca elementul component cel mai dinamic al acestui serviciu, ambasada, să devină virtuală şi sediul ambasadei să treacă în reţeaua informatică internaţională. Funcţiile ambasadei vor fi exercitate mai intens şi mai eficient, fără diminuarea condiţiilor juridice de exercitare, ci dimpotrivă, cu definirea lor mai clară, prin precizarea şi amplificarea exigenţelor. Diplomatul ad hoc îşi va continua mobilitatea în sfera diplomaţiei primordiale, în timp ce diplomatul de la ambasadă va continua să rămână sedentar, dar absolut necesar, inclusiv pe planul mobilităţii diplomatice ad hoc primordiale.
182

Serviciul public pentru activitatea diplomatică se află sub autoritatea ministrului de externe. Cele două ramuri ale serviciului public pentru activitatea diplomatică, internă şi externă, cuprind instituţii precum ministerul de externe, secţiuni ale altor ministere, compartimente specializate ale serviciilor parlamentare şi ale administraţiei prezidenţiale, ambasadele, consulatele, filialele unor instituţii de propagandă (institute culturale). Elemente specifice ale serviciului public intern pentru relaţiile diplomatice intră şi în componenţa altor ministere şi instituţii ale autorităţilor statului, prin a căror activitate se realizează politica externă. Aceste ministere participă şi la misiunile diplomatice în străinătate cu personal (reprezentanţi ai statului, funcţionari cu sarcini diplomatice şi rang diplomatic).

183

SERVICIUL PUBLIC INTERN PENTRU DIPLOMAŢIE

DEFINIŢIA MINISTERULUI DE EXTERNE

Ministerul este instituţia specializată a autorităţii executive în stat care realizează funcţiile guvernării în domeniul care i se atribuie. Ministerul este condus de un ministru, membru al guvernului. Ministerul de externe asigură realizarea politicii externe a statului, conform reglementărilor constituţionale şi programului de guvernare. Ministerul de externe reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi are capacitatea de a angaja statul în ansamblul acestor relaţii. Celelalte ministere reprezintă statul pe plan extern fiecare numai în privinţa domeniului lor de activitate şi pot angaja statul în relaţiile externe numai cu împuternicire specială (DIACONU II, 20). Ministrul de externe conduce ministerul de externe, care este nucleul serviciului public intern pentru activitatea diplomatică. Prin rolul pe care dreptul diplomatic i l-a acordat, ministerul de externe este inconturnabil în relaţiile diplomatice, întrucât, în dreptul diplomatic, s-a stabilit că toate problemele oficiale încredinţate misiunii diplomatice se tratează, în primul rând, cu Ministerul de externe al statului pe teritoriul căruia misiunea funcţionează.141 Această regulă clasică142 îi rezervă exclusiv Ministerului de Externe atribuţia de a realiza comunicarea cu străinătatea (CHEBELEU, 300).
___________________ Crd, ARTICOLUL 41, alin. 2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de către statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin intermediul său, ori cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit. 142 Convenţia de la Havana cu privire la agenţii diplomatici (1928), Articolul 13. În comunicările lor oficiale, agenţii diplomatici se vor adresa ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat al statului în care sunt acreditaţi. Comunicările cu celelalte autorităţi se vor face, de asemenea, prin intermediul ministrului sau al secretarului menţionat. 184
141

Astfel acest minister apare, din reglementări, ca instituţie nodală în relaţiile internaţionale. Totuşi, în perioada de după introducerea în codul de drept diplomatic a acestei prevederi, a devenit evidentă tendinţa ca şi alte ministere să abordeze, fiecare în domeniul său, aspecte ale relaţiilor interstatale (DIACONU II, 19). Miniştrii şi alţi demnitari, conducători ai instituţiilor autorităţii de stat recurg, în îndeplinirea funcţiilor care le revin, şi la „diplomaţia personală” sau „directă”, prin întâlniri, vizite, corespondenţă, convorbiri telefonice, pentru a aborda problematica relaţiilor externe ale statului (BARSTON, 104). Frecvenţa acţiunilor diplomatice de acest tip este un simptom al amplificării relaţiilor diplomatice, dar şi a relaţiilor pe planuri multiple dintre state. În aceste condiţii, ministerul de externe este instituţia principală care coordonează interacţiunea statului cu celelalte subiecte de drept internaţional (CHEBELEU, 297) şi prin care se realizează comunicarea coerentă dintre stat şi celelalte subiecte de drept internaţional, ministerul fiind receptorul mesajelor şi emiţătorul lor, ca principal purtător de cuvânt (CHEBELEU, 298 şi 301). Doctrinarii dreptului diplomatic au observat că, în practica relaţiilor diplomatice, atât din curtoazie, cât şi pentru eficienţa demersurilor, se consideră fireşti informarea şi chiar consultarea ministerului de externe de către misiunile diplomatice străine de fiecare dată când ele comunică nemijlocit şi întreprind acţiuni în contact direct cu alte instituţii ale statului (CHEBELEU, 300). Prezenţa permanentă a ministerului de externe în relaţiile externe ale statului este necesară în vederea îndeplinirii fără excepţiei a funcţiei de realizare a politicii externe în conformitate cu exigenţele interesului naţional (CHEBELEU, 301). În state diferite, în epoci diferite, ministerul de externe a purtat şi poartă denumiri diferite. În România, în prima parte a secolului al XIX-lea s-a numit „Canţelaria Domnului pentru trebile de afară”, apoi Ministerul Afacerilor Străine. În prezent, se numeşte Ministerul Afacerilor Externe. În Franţa funcţionează Ministerul Afacerilor Străine (Le ministère des Affaires Étrangères). În SUA, serviciul public intern pentru activitatea diplomatică este asigurat de Departamentul de Stat. În Marea Britanie, ministerul de externe este un departament guvernamental (Office: the Foreign and Commonwealth Office). În America Latină, funcţionează ministere ale treburilor / afacerilor / relaţiilor / externe (Ministerio de Assuntos / Negocios / Relaciones Exteriores).
185

În România, ministerul de externe este instituţie a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea guvernului. Serviciul public pentru activitatea diplomatică din România cuprindea în 2004, 1.958 de posturi, din care 597 în minister.
FUNCŢIILE MINISTERULUI DE EXTERNE

În domeniul propriu de activitate, ministerul de externe exercită câteva funcţii generale: reprezentare, reglementare, control, organizare, administrare. Ministerul de externe reprezintă autorităţile statului în relaţiile cu străinătatea. În cadrul ministerului de externe se elaborează şi se şi transmit străinătăţii comunicări în numele statului, ca de la subiect de drept internaţional către alt subiect/alte subiecte de drept internaţional, sub imperiul principiului egalităţii suverane a statelor. Ministerul de externe coordonează reprezentarea statului prin realizarea funcţiei de reprezentare proprie misiunilor diplomatice. Ministerul de externe coordonează şi participă direct la aplicarea programului de guvernare în domeniul politicii externe. În vederea realizării acestor scopuri, elaborează cadrul normativ şi instituţional pentru realizarea obiectivelor de politică externă din program. Ministerul de externe controlează modul în care se respectă şi se aplică reglementările legale în domeniul politicii externe. Are în vedere îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care statul este parte. Ministerului de externe îi revine organizarea instituţiilor din subordine: ambasade şi posturi consulare.
ATRIBUŢIILE MINISTERULUI DE EXTERNE

Pentru înfăptuirea funcţiilor specifice, ministerului de externe i s-au stabilit atribuţii adecvate. Ministerul de externe susţine şi apără, în relaţiile cu străinătatea, interesele naţionale ale statului. Promovează aceste interese în organizaţii internaţionale cu caracter universal, continental, regional şi subregional. Conectează statul la instituţiile internaţionale cu caracter politic, strategic şi economic.
186

Acest minister administrează întreţinerea relaţiilor cu alte state, participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale cu caracter universal, regional şi subregional. Iniţiază activităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de cooperare cu toate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale dreptului internaţional. În cadrul ministerului de externe este urmărită evoluţia raporturilor internaţionale şi sunt semnalate tendinţele care apar în viaţa internaţională. Ministerul de externe are în atenţie prezenţa instituţiilor naţionale şi a cetăţenilor în străinătate. Lui îi revine apărarea în străinătate a drepturilor şi a intereselor acestora, aplicând legea, respectând normele internaţionale, prevederile acordurilor bilaterale şi multilaterale la care statul este parte. Prin ministerul de externe, se menţine legătura dintre stat şi conaţionalii din afara frontierelor. Acestora li se acordă sprijin în vederea păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase, pe baza legislaţiei naţionale şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care statul este parte şi respectându-se legislaţia statului de reşedinţă a acestora. Ministerul de externe iniţiază şi participă la negocierea tratatelor şi a altor înţelegeri internaţionale. Propune semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale, aderarea la acestea sau denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de ratificare, depune instrumentele de ratificare sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptarea înţelegerilor internaţionale şi denunţarea lor, eliberează documente certificând deplinele puteri. Singur sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de specialitate, ministerul de externe urmăreşte aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care statul este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate. Instituţiile statului primesc asistenţă din partea ministerului de externe în derularea relaţiilor cu străinătatea. Ministerul de externe al României colaborează la elaborarea politicii României în domeniul relaţiilor economice internaţionale, în conformitate cu Programul de guvernare şi cu Programul de dezvoltare a României pe termen mediu, cu luarea în considerare a tendinţelor şi proceselor din economia mondială; promovează interesele
187

economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional şi cu alte grupări economice; participă sau colaborează, după caz, la negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale cu caracter economic sau pentru stabilirea cadrului juridic necesar în vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe ale României, potrivit legii. Totodată, în prezent, normele legale de funcţionare stabilesc că ministerul de externe român asigură, sprijină sau coordonează, după caz, îndeplinirea obligaţiilor care decurg din dispoziţiile Acordului european instituind asocierea dintre România, pe de o parte, şi Comunităţile Economice Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993 şi ratificat prin Legea nr. 20/1993, precum şi activităţile desfăşurate de România în instituţiile create prin acest acord. Totodată, aceleaşi norme prevăd că ministerul de externe român participă, alături de ministerul integrării europene şi de celelalte ministere, la coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, asigurând preşedinţia părţii române la lucrările Consiliului de asociere, luând parte la subcomitetele de asociere prevăzute de Acordul european; cooperează cu ministerele interesate la organizarea reuniunilor informale ale miniştrilor, în funcţie de tematica şi calendarul stabilite de Consiliul Afacerilor Generale; cooperează cu ministerele interesate la elaborarea, realizarea şi promovarea în ţările membre ale Uniunii Europene şi în ţările candidate a unei strategii de informare, de comunicare şi de imagine privind evoluţia procesului de pregătire a României pentru aderare. Ministerul de externe a fost reprezentat sau a participat, după caz, împreună cu Ministerul Integrării Europene, la etapele procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană. Normele legale de funcţionare prevăd ca ministerul de externe român să păstreze originalele tuturor înţelegerilor internaţionale bilaterale şi copiile certificate de pe înţelegerile internaţionale, originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar este România şi să îndeplinească obligaţiile decurgând din această calitate. Potrivit legii, ministerul de externe păstrează sigiliul de stat al României. Ministerul de externe supune spre aprobare şefului statului scrisorile de acreditare, cererile de agrement şi de exequatur. Ministerul de externe organizează, îndrumă şi controlează activitatea
188

reţelei externe a misiunilor diplomatice şi consulare ale statului şi organizează curierul diplomatic. Totodată, ţine legătura cu misiunile diplomatice şi cu oficiile consulare străine în conformitate cu regulile şi cu practica internaţională. Ministerul de externe este responsabilul principal pentru aplicarea regulilor de curtoazie internaţională de către instituţiile şi reprezentanţii statului. În cadrul ministerului de externe român, funcţionează Protocolul naţional, care îndeplineşte sarcini conform legislaţiei în vigoare şi uzanţelor internaţionale. În realizarea obiectivelor sale, ministerul de externe dezvoltă relaţii de cooperare cu alte instituţii guvernamentale, reprezentanţi ai societăţii civile, ai comunităţii oamenilor de afaceri şi îşi orientează acţiunea în satisfacerea solicitărilor cetăţeanului, în măsura în care acestea intră în domeniul său de competenţă. Ministerul de externe avizează acţiunile pe care le iniţiază celelalte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale în probleme care ţin de activitatea lor specifică, dar care au legătură cu domeniul relaţiilor internaţionale. Înainte de încheierea documentelor aferente acestor acţiuni, avizează proiectele de acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale pe care le încheie ministerele şi autorităţile administraţiei publice centrale, precum şi proiectele de documente de cooperare internaţională pe care le încheie autorităţile administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.
STRUCTURA MINISTERULUI DE EXTERNE

În cadrul ministerului de externe, personalul diplomatic şi consular lucrează în direcţii, care se ocupă de relaţiile politice, economice şi culturale ale statului cu statele străine, grupate geografic, de relaţiile statului cu forurile internaţionale şi de participarea la activitatea acestora. Pe lângă direcţiile „de relaţii”, există şi direcţii care se ocupă de aspectele juridice ale relaţiilor externe, de analiza şi de coordonarea activităţii de informare, de relaţiile culturale externe, de arhiva istorică, de circulaţia şi păstrarea documentelor curente, de recepţionarea şi transmiterea comunicărilor prin mijloace specifice activităţii diplomatice, de sistemul informatic al serviciului pentru activitatea diplomatică şi consulară, de personalul diplomatic, consular, tehnic-administrativ şi de serviciu, de administrarea şi de
189

finanţarea componentelor interne şi externe ale serviciului public pentru activitatea diplomatică, minister şi misiuni. Direcţiile înfăptuiesc obligaţiile legale ale MAE. În cadrul direcţiilor, se urmăreşte evoluţia situaţiei internaţionale, sunt identificate tendinţele caracteristice pe planul relaţiilor dintre state şi dintre ceilalţi participanţi la sistemul internaţional. Se evaluează impactul evenimentelor internaţionale asupra intereselor statului. Direcţiile organizează acţiunile diplomatice la nivel înalt. În cadrul lor, se elaborează proiectele de exprimare şi de concretizare a politicii externe a statului. Se redactează proiectele mesajelor şi discursurilor care prezintă politica externă a statului, precum şi aprecieri şi reacţii la politica externă a statelor străine. Se elaborează sau se avizează proiectele de convenţii (tratate, protocoale etc.) bilaterale şi multilaterale. Se pregătesc mandatele şi strategiile de negociere. Se formulează propuneri privind: marcarea pe planul relaţiilor externe a inaugurărilor de instituţii şi a învestirilor în funcţiile de nivel înalt din statele străine; manifestarea solidarităţii internaţionale; sărbătorirea zilelor naţionale, a aniversărilor de evenimente importante în dezvoltarea legăturilor bilaterale şi în activitatea forurilor internaţionale. Se redactează rapoarte, sinteze documentare şi informări pentru şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe, cu privire la politica internă şi politica externă a statelor străine, relaţiile dintre acestea, participarea lor la forurile internaţionale. În direcţii se supraveghează modul de aplicare a prevederilor convenţiilor bilaterale şi multilaterale la care statul este parte. Ministerul de externe publică poziţiile de politică externă ale statului faţă de evenimentele din lume, faţă de crizele internaţionale şi modalităţile de soluţionare a acestora. Activitatea direcţiilor are ca obiect relaţiile statului cu alte state şi cu organizaţiile mondiale, regionale şi subregionale la care statul participă, ca membru sau observator sau la lucrărilor cărora este invitat. Direcţiile ministerului de externe coordonează componentele serviciului public extern pentru activitatea diplomatică. Ele realizează îndrumarea activităţii misiunilor diplomatice în străinătate ale statului prin transmitere permanentă de informări şi instrucţiuni, prin solicitarea de informaţii şi de rapoarte şi prin analize periodice.
190

Direcţiile menţin legături permanente cu misiunile diplomatice străine. Direcţia consulară a ministerului de externe coordonează relaţiile statului în domeniul consular. Elaborează proiectele convenţiilor consulare şi avizează proiectele de convenţii pe planul relaţiilor juridice externe. Această direcţie îndrumă şi orientează activitatea misiunilor consulare în străinătate, rezolvă în conlucrare cu acestea toate problemele specifice domeniului. Menţine legătura permanentă cu posturile consulare străine. Direcţia Protocolului asigură aplicarea în activităţile de relaţii a regulilor de curtoazie internaţională şi urmăreşte modul de concretizare a privilegiilor şi imunităţilor stabilite de prevederile convenţiilor bilaterale şi multilaterale. Ministerul de externe român este încadrat cu personal diplomatic şi consular, cu alţi funcţionari publici, precum şi cu personal contractual. Drepturile şi obligaţiile personalului diplomatic şi consular sunt stabilite de Statutul corpului diplomatic şi consular, instituit prin Legea nr. 269 din 17 iunie 2003. Din Lege rezultă că Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor publici, dacă, prin statut, nu se stabileşte altfel. Legea menţionată a stabilit că membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României. Potrivit articolului 2 al legii, au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României: ministrul afacerilor externe; secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe; secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe; personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare. Legea precizează că ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al României pe durata exercitării funcţiei.
191

Statul de funcţii şi structura posturilor pe compartimente, încadrarea personalului, modificarea, suspendarea sau încetarea raporturilor de serviciu ori, după caz, a raporturilor de muncă se aprobă prin ordin al ministrului. Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi gradele diplomatice (ambasador, ministru plenipotenţiar, ministru-consilier, consilier diplomatic, secretar I, secretar II, secretar III, ataşat diplomatic) sau gradele consulare (consul general, consul, viceconsul, agent consular). Conform Statutului, membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau consulare pe care le deţin. Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor externe. Celelalte grade diplomatice sau consulare se acordă prin ordin al ministrului afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru acordarea gradelor diplomatice şi consulare. Ministerul Afacerilor Externe este singura instituţie care acordă grade diplomatice şi consulare, cu excepţia gradului de ambasador.

192

SERVICIUL PUBLIC EXTERN PENTRU DIPLOMAŢIE

Serviciul public extern pentru activitatea diplomatică este alcătuit din misiunile diplomatice permanente: ambasadele, reprezentanţele la forurile internaţionale, posturile consulare şi alte misiuni, precum institutele culturale. În România, înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice permanente se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe şi, dacă este cazul, a Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Institutului Cultural Roman. Serviciul public extern pentru activitatea diplomatică se formează prin stabilirea de relaţii diplomatice între state şi prin exercitarea dreptului activ de legaţie, adică prin trimiterea de misiuni diplomatice în străinătate. Condiţia esenţială pentru stabilirea de relaţii diplomatice şi trimiterea de misiuni diplomatice este consimţământul mutual.143 Stabilirea de relaţii diplomatice şi de relaţii consulare este urmată, în general şi firesc, de trimiterea de misiuni diplomatice, respectiv consulare. Se pot înfiinţa ambasade sau posturi consulare numai cu consimţământul statului pe teritoriul căruia asemenea misiuni vor funcţiona. Instituţiile serviciului public extern pentru diplomaţie au caracter permanent şi, ca urmare, există dincolo de prezenţa în cadrul lor a celor trimişi să facă parte din personalul misiunilor. În îndeplinirea misiunii diplomatice permanente, persoanele se succed, fără ca încheierea prezenţei lor în misiune sau înlocuirile să-i afecteze caracterul permanent (CHEBELEU, 359).

___________________
143 Crd, Articolul 2. Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimţământ mutual. 193

RELAŢIILE DIPLOMATICE

Relaţiile dintre persoane, dintre comunităţi şi dintre state sunt de natură politică, economică, socială, juridică, umanitară, culturală, religioasă, militară etc. Şi relaţiile diplomatice au loc în această înşiruire. Relaţiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relaţii diplomatice, personalitatea juridică internaţională (MAZILU, 239). Acest tip de relaţii înseamnă un grad superior de conlucrare între state, marcând caracterul permanent, maturitatea şi complexitatea conlucrării (ANGHEL 1984, 49). Sunt doctrinari care consideră că, în evoluţia conlucrării dintre state, relaţiile diplomatice semnifică stadiul normal (CHEBELEU, 121). Activităţile de pe planul relaţiilor diplomatice fac parte din sfera activităţii diplomatice. Domeniul diplomaţiei este mai larg decât cel al relaţiilor diplomatice. Misiunile diplomatice se realizează şi în afara relaţiilor diplomatice, dincolo de cadrul acestui fel de relaţii sau în lipsa lor. Statele edifică relaţiile diplomatice şi întreţin misiunile diplomatice specifice acestor relaţii – misiuni „permanente”, adică având durată nederminantă – pentru a dispune de un instrument de comunicare oficială (ANGHEL 1984, 359) permanentă (CHEBELEU, 357), prin reprezentare, negociere, informare.
STABILIREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică recunoaşterea formală reciprocă, dar recunoaşterea reciprocă nu presupune neapărat stabilirea de relaţii diplomatice (ANGHEL 1984, 84). Când un stat îşi trimite reprezentanţi pe lângă un alt stat apare competiţia dintre competenţele suverane. Relaţiile diplomatice implică această competiţie. Normele dreptului diplomatic o reglementează. Este necesar să fie reglementată funcţionarea serviciului public extern
194

pentru activitate diplomatică, ţinându-se cont de competenţa teritorială a statului de reşedinţă. Ambasada sau postul consular îşi au independenţa lor, care decurge din suveranitatea statului acreditant, respectiv trimiţător, dar se impune şi protejarea suveranităţii teritoriale a statului acreditar, respectiv a statului de reşedinţă. Relaţiile diplomatice se stabilesc între persoanele cu capacitate juridică internaţională deplină, titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale şi participante la relaţiile reglementate de dreptul internaţional, care s-au recunoscut reciproc şi care au ajuns la un acord în acest scop. Numai subiectul de drept internaţional poate stabili relaţii diplomatice. Relaţiile diplomatice fac parte din categoria raporturilor juridice. Aceste relaţii rezultă din exercitarea liberă a voinţei persoanelor juridice internaţionale, în primul rând în conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor. Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice este premers de actul politic de voinţă al fiecărui stat. Acordurile prin care se stabilesc relaţiile diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe144 sau între alţi plenipotenţiari. Prevederile astfel convenite
___________________ Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, URSS, vol. 82, f. 239 –241. SCHIMBUL DE SCRISORI DINTRE N. TITULESCU ŞI M. LITVINOV, LA GENEVA, 9 IUNIE 1934,
144

Domnule Ministru, Am onoarea a aduce la cunoştinţa Domniei Voastre cele ce urmează: La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Zagreb, din 22 ianuarie 1934, cei trei miniştri de afaceri străine au decis între ei că ar fi oportun ca statele membre ale Micii Înţelegeri să reia relaţiile diplomatice normale cu URSS de îndată ce condiţiunile diplomatice şi politice necesare vor fi întrunite. În urma convorbirilor mele cu Domnia Voastră, Domnule Comisar al Poporului, la începutul lui iunie, Consiliul Permanent al Micii Înţelegeri a constatat la Geneva că condiţiunile politice şi diplomatice îngăduiesc acum fiecăruia dintre statele membre ale Micii Înţelegeri să acţioneze conform rezoluţiei din Zagreb în momentul oportun. Având în vedere ceea ce precede, sunt fericit de a vă informa că, drept rezultat al convorbirilor noastre, Guvernul Regal al României a decis să stabilească relaţiuni diplomatice normale cu URSS şi de a proceda la numirea unui trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Am ferma convingere că relaţiunile astfel stabilite vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale şi că naţiunile noastre vor continua să coopereze pentru cel mai mare bine reciproc al lor la menţinerea păcii lumii. Vă rog să primiţi, Domnule Comisar al Poporului, asigurarea 195

constituie acordul-cadru pentru convenţiile în conformitate cu care se stabilesc personalul ambasadei, sediul şi eventual sediile unor birouri ale acesteia, privilegiile suplimentare etc (ANGHEL 1984, 67) Relaţiile diplomatice se stabilesc pentru termen nedefinit, întrucât semnifică permanenţa conlucrării complexe (CHEBELEU, 122) Pentru instituirea relaţiilor diplomatice, trebuie ca acordul dintre state să se refere explicit la stabilirea de relaţii diplomatice. Dacă două state încheie un tratat pentru reglementarea relaţiilor lor într-un domeniu oarecare, altul decât cel al stabilirii de relaţii diplomatice, acest tratat nu implică stabilirea de relaţii diplomatice. Încheierea unui tratat nu presupune în sine vreun efect pe planul relaţiilor diplomatice sau consulare.145 În cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite cu privire la relaţiile şi imunităţile diplomatice s-a menţionat că stabilirea de relaţii diplomatice este realizabilă indiferent de deosebirile dintre regimurile constituţionale, politice, juridice şi sociale. Statele membre ale ONU şi-au asumat obligaţia să coopereze chiar dacă sistemelor lor politice, economice şi sociale diferă.146
consideraţiunii mele celei mai înalte. Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine al României. Domnule Ministru, Sunt fericit a vă informa că drept rezultat al convorbirilor noastre, Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a decis să stabilească relaţiuni diplomatice normale cu Guvernul Regal al României şi de a proceda la numirea unui trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Am ferma convingere că relaţiile astfel stabilite vor rămâne pentru totdeauna normale şi amicale şi că naţiunile noastre vor continua să coopereze pentru cel mai mare bine reciproc al lor la menţinerea păcii lumii. Vă rog să primiţi, Domnule Ministru al Afacerilor Străine, asigurarea consideraţiunii mele celei mai înalte. Litvinov, comisar al poporului la afacerile străine. 145 Cdt, Articolul 74. Relaţii diplomatice sau consulare şi încheierea de tratate Ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare ori lipsa unor asemenea relaţii între două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state. Încheierea unui tratat nu are prin sine vreun efect în privinţa relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare. 146 General Assembly – Twenty-fifth Session, Resolution adopted on the Reports of the Sixth Committee, 2625 (XXV), Declaraţie în legătură cu principiile dreptului internaţional cu privire la relaţiile de prietenie şi cooperare între state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, Preambul (…) Luând în considerare importanţa menţinerii şi întăririi păcii interna196

RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Încetarea relaţiilor diplomatice este temporară, când relaţiile diplomatice se întrerup, sau definitivă, când relaţiile diplomatice se rup (ANGHEL 1984, 67). Încetarea relaţiilor diplomatice rezultă din declaraţii sau din acte fără echivoc (ANGHEL 1984, 134). Întreruperea relaţiilor diplomatice este rezultatul unei decizii unilaterale de suspendare, a unei decizii unilaterale sau bilaterale de retragere a personalului diplomatic al ambasadei / ambasadelor) (ANGHEL 1884, 68). Relaţiile diplomatice se suspendă dacă unul dintre state trece printr-un moment de instabilitate gravă şi situaţia autorităţilor menite să asigure concretizarea relaţiilor diplomatice este neclară (CHEBELEU, 138). Ruperea relaţiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de decizie a unuia dintre statele între care relaţiile diplomatice au fost stabilite (ANGHEL 1984, 68-69). Statul care rupe relaţiile diplomatice pe care le-a stabilit cu alt stat adoptă această decizie fie după evaluarea acestor relaţii, fie aplicând decizia unui for internaţional. Ruperea relaţiilor diplomatice face parte dintre măsurile pe care organizaţiile internaţionale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre să exercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva unui stat care a prejudiciat pacea şi securitatea internaţională.147 Ruperea relaţiilor diplomatice este licită nu doar când se invocă motive cu caracter juridic, ci şi când se fac referiri la abateri de la curtoazie (ANGHEL 1984, 68). De altfel, s-a întâmplat să se decidă ruperea relaţiilor diplomatice fără temei juridic, ci din nemulţumire faţă de abateri de la curtoazia internaţională, aşadar faţă de acte contrare spiritului de prietenie în relaţiile bilaterale. Ca rezultat al deciziei unilaterale, discreţionare, a statului suveran, ruperea relaţiilor
ţionale bazate pe libertate, egalitate, dreptate şi respect pentru drepturile umane fundamentale şi a dezvoltării relaţiilor de prietenie între naţiuni indiferent de sistemele lor politice, economice şi sociale sau de nivelul dezvoltării lor (…). 147 Carta ONU, Articolul 41. Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie să fie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. 197

diplomatice poate avea motive diverse. Nu numai încălcările dreptului internaţional duc la astfel de decizii. Şi actele contrare spiritului de prietenie în relaţiile bilaterale, deci şi abaterile de la curtoazie, pot nemulţumi – chiar fără temei juridic – într-atât încât să determine ruperea relaţiilor diplomatice. Motivele politice care determină ruperea relaţiilor diplomatice pot fi mai puţin durabile decât motivele de curtoazie. Nemulţumirea politică poate fi satisfăcută mai uşor şi mai repede decât nemulţumirea faţă de afectarea spiritului de prietenie din relaţii. Chiar ruperea relaţiilor diplomatice este resimţită ca nesocotire a curtoaziei, ca act inamical. Astfel se explică declaraţia privind ruperea relaţiilor diplomatice făcută, ca reacţie, de către statul cu care s-au rupt relaţiile diplomatice. Asemenea declaraţie nu modifică situaţia juridică a relaţiilor diplomatice, pentru ruperea cărora este suficientă declaraţia unilaterală iniţială. Scopul replicii este apărarea demnităţii şi a reputaţiei statului care, prin ruperea relaţiilor diplomatice, apare în situaţia de învinuit (ANGHEL 1984, 73). Ruperea relaţiilor diplomatice este aşadar unilaterală. Efectele ei sunt însă bilaterale. Decizia adoptată de unul dintre state are consecinţe inconturnabile asupra celuilalt: se desfiinţează nu numai ambasada statului care a rupt relaţiile diplomatice, ci neapărat şi ambasada celuilalt stat.148.
___________________
148

DISPOZIŢIILE CONSILIULUI COMISARILOR POPORULUI, Comunicat difuzat

Arhiva MAE, Fond 71/1914, E.2, Partea a II-a, vol. 34,

de Radio Petrograd. Considérant que la mesure préventive de brève arrestation du Ministre Plénipotentiaire roumain n'a pas eu d'effet, que les crimes suivent leurs cours, le Conseil des Commissaires de Peuple dispose: I. Toutes les relations diplomatiques avec la Roumanie sont interrompues; le Consulat Roumain et en général tous les agents du Gouvernement Roumain sont renvoyés par le chemin le plus court au delà de la frontière. II. Le fonds roumains en or qui se trouve à Moscou est déclaré intangible pour l'oligarchie roumaine. Le Gouvernement des Soviètes prend la responsabilité de la conservation de ce fonds et la remise de ce fonds entre les mains du peuple roumain. (…) Palais Tauride, le 13/26 janvier 1918. Arhiva MAE, Fond 71/1914, E.2, Partea a II-a, Vol. 33,

RADIOGRAMA CIFRATĂ DE LA LEGAŢIA DIN PETROGRAD PRIN STOCKHOLM ŞI PARIS, NR. 1 DIN 25 IANUARIE/7 FEBRUARIE 1918, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE, LA IAŞI, Le 15 janvier, à 2 heures

d'après-midi, l'huissier vient de me remettre une note du Commissaire du Peuple aux Affaires Etrangères, portant qu'un delai de 10 heures était donné à 198

Relaţiile diplomatice sunt incompatibile cu soluţionarea problemelor din relaţiile interstatale prin recurgerea la forţă. Ca urmare, declanşarea războiului întrerupe ipso facto relaţiile diplomatice. S-a întâmplat ca, înainte de declanşarea războiului, unul dintre state să declare că rupe relaţiile diplomatice (ANGHEL 1984, 76). Încetarea războiului permite reluarea relaţiilor diplomatice pe care războiul le-a întrerupt sau restabilirea relaţiilor diplomatice, în cazul în care măcar unul dintre statele beligerante decisese să le rupă.
În 1941, relaţiile diplomatice ale României au evoluat după cum urmează: Ministrul Olandei a notificat la 12 februarie că pleacă. Legaţia de la Belgrad şi reprezentarea intereselor statului olandez au fost preluate de Legaţia Suediei. Ministrul Belgiei a comunicat, la 11 februarie, că a fost numit în alt post şi, la 14 februarie, Legaţia SUA a notificat că a preluat interesele belgiene, în afara celor umanitare, preluate de Legaţia Elveţiei. La 7 mai, au fost rupte relaţiile diplomatice cu Iugoslavia şi interesele iugoslave au fost preluate de Legaţia Elveţiei. La 22 iunie, s-a declanşat starea de război cu URSS şi interesele ruse au fost preluate de Legaţia Bulgariei. La 24 iunie, s-a cerut Legaţiei Greciei să părăsească România şi interesele greceşti au fost preluate de Legaţia Elveţiei. La 21 iulie, au fost rupte relaţiile diplomatice cu China. La 14 octombrie, au fost rupte relaţiile diplomatice cu Iranul şi interesele României în Iran au fost preluate de Turcia şi cele ale Iranului în România de Legaţia Suediei. Potrivit presei, la 7 decembrie, s-a declanşat starea de război cu Anglia, Canada şi, la 8 decembrie, cu Australia şi Uniunea Sud-Africană. După ultimatumul englez din 30 noiembrie, declaraţia engleză privind starea de război cu România din 5 decembrie, interesele României în Anglia au fost preluate de Legaţia Suediei, iar cele ale Angliei, Canadei, Australiei şi Uniunii Sud-Africane în România de Legaţia Elveţiei. La 12 decembrie a început starea de război cu SUA149. la Mission roumaine pour que, par la voie de Suède, elle quittâ la Russie avec tout son personnel. La note était comminatoire; c'était une procédure d'expulsion. Les démarches indirectes qu'avaient faites mes collègues de France et d'Amérique pour obtenir un sursis ont demeuré infructueuses. (…). 149 Arhiva MAE, Fond/71/1939, E.9, vol. 340, f. 103, NOTA l'honneur de communiquer au Gouvernement des Etats-Unis d'Amérique qu'en conformité avec les dispositions du Pacte Tripartite et en respect des 199
MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 88497 DIN 12 DECEMBRIE 1941, CĂTRE LEGAŢIA SUA LA BUCUREŞTI, Le Gouvernement Royal Roumain a

Interesele României la Washington au fost preluate de Legaţia Suediei şi cele ale SUA la Bucureşti de Legaţia Elveţiei. La 15 decembrie, Egiptul a rupt relaţiile diplomatice cu România150 şi interesele celor două state au fost preluate de legaţiile elveţiene151. În 1942, la 6 iunie, SUA au declarat război României. În 1944, România a rupt relaţiile diplomatice cu Germania şi la 24 august a declarat război Germaniei. La 30 august, România a rupt relaţiile diplomatice cu Ungaria şi, la 8 septembrie, s-a declanşat starea de obligations solidaires prévues par ce Pacte, comme suite à l'état de guerre intervenu entre les Etats-Unis d'Amérique, d'une part, et le Reich allemand, l'Italie et le Japon d'autre part, la Roumanie elle-même se trouve en état de guerre avec les Etats-Unis d'Amérique. Bucarest, le 12 décembre 1941. 150 Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Egipt, vol. 12, f. 298, NOTA
VERBALĂ NR. 228 DIN 18 DECEMBIRE 1941 A LEGAŢIEI EGIPTULUI LA BUCUREŞTI, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE, La Légation Royale

d'Egypte présente ses meilleurs compliments au Ministère Royal des Affaires Etrangères et a l'honneur de lui communiquer, ci-après, le texte du télégramme en date du 15 décembre courant, du Ministère Royale des Affaires Etrangères d'Egypte: „Gouvernement Royal a décidé le 15 décembre rompre les relations diplomatiques avec Roumanie. Avons fait part cette décision légation Roumanie Caire. Accordons toutes facilités pour départ son personnel. Prière aviser gouvernement roumain et demander vos passeports et saufconduit puis câbler date départ. Prière prendre toutes dispositions pour faciliter départ ressortissants égyptiens et leur donner aide et assistance. Ressortissants roumains sont autorisés à quitter Egypte - Ministère -” La Légation d'Egypte saisit l'occasion de renouveler au Ministère Royal des Affaires Etrangères les assurances de sa haute considération. Bucarest, le 18 décembre 1941. 151 Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, NOTA LEGAŢIEI ELVEŢIEI LA
BUCUREŞTI NR. 5764 DIN 19 DECEMBRIE 1941, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR SRĂINE, Egipt, vol. 12. Conformément aux instructions de mon

Gouvernement, j'ai l'honneur de faire connaître à Votre Excellence que le Gouvernement Royal d'Egypte a demandé au Conseil Fédéral d'assumer désormais la représentation des intérêts égyptiens en Roumanie. Cette requête a été agréée sous réserve de l'assentiment du Gouvernement Royal de Roumanie. J'ai donc l'honneur de faire appel aux extrêmes bons offices de Votre Excellence en vue d'apprendre si, comme je me plais à l'espérer, le Cabinet de Bucarest ne voit aucun inconvénient à la reprise par la Suisse des intérêts égyptiens. Dans l'attente de votre obligeante réponse, je prie Votre Excellence d'agréer les assurances de ma haute considération et mes sentiments dévoués. 200

război. Interesele ungare au fost preluate de Legaţia Suediei. La 31 octombrie, România a rupt relaţiile diplomatice cu Japonia.

Ruperea relaţiilor diplomatice are ca efect desfiinţarea ambasadelor (DIACONU II, 61), dar nu are ca efect ruperea relaţiilor economice, comerciale, culturale dintre state. Chiar dacă ambasadele se retrag, rămân posibile misiunile diplomatice ad hoc (CHEBELEU, 140). Dreptul internaţional nu permite ca ruperea relaţiilor diplomatice să fie utilizată de statele implicate pentru o eventuală abatere de la principiul pacta sunt servanda. Obligaţiile asumate prin convenţii internaţionale bilaterale sau multilaterale rămân în vigoare fără excepţie. Singurul angajament pus în discuţie este cel din acordul privind stabilirea relaţiilor diplomatice.152 De altfel, nu este posibil ca prin decizia de rupere a relaţiilor bilaterale pe planul activităţii serviciilor publice de diplomaţie să fie blocate comunicarea dintre state, relaţiile lor economice, culturale, legăturile interumane dintre naţiuni (ANGHEL 1984, 93).

___________________ Cdt, Articolul 63. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare. Ruperea relaţiilor diplomatice sau consulare dintre părţile la un tratat este fără efect asupra relaţiilor juridice stabilite între ele prin tratat, afară dacă şi în măsura în care existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare este indispensabilă pentru aplicarea tratatului. 201
152

AMBASADA

Din mărturii de la începutul mileniului trecut reiese că se folosea cuvântul germanic ambaht, provenit din galicul ambactos, pentru a-l desemna pe „cel care conduce” sau cel care era „trimis în toate părţile”. Din acest cuvânt s-a tras italienescul ambasciata, pe care francezii îl preluaseră, prin secolul al XIV-lea, pentru a denumi reprezentarea statului în alt stat: ambaxade şi apoi ambassade. Îndeobşte se înţelege că ambasada este misiunea diplomatică pe lângă un stat străin sau pe lângă un for internaţional, condusă de ambasador, ca şi personalul care exercită funcţiile misiunii. În termeni juridici, ambasada este instituţia administrativă constituită de stat (subiect de drept internaţional) pe lângă alt stat (subiect de drept internaţional), cu consimţământul acestuia, în vederea realizării relaţiilor diplomatice bilaterale. Statul care constituie ambasada este acreditant. Statul care consimte ca ambasada să fie constituită pe teritoriul lui este acreditar.
Instituţia ambasadorului permanent a început să funcţioneze din Quattrocento. În secolul al XIII-lea funcţionau agenţi diplomatici permanenţi veneţieni (CHEBELEU, 361). Nevoia acreditării ambasadorilor în posturi fixe a venit din sporirea activităţilor diplomatice legate de convenţii şi alianţe. În 1480, instituţia ambasadorului permanent s-a generalizat în peninsula italiană. S-a răspândit apoi în toată Europa. Prin anii 1520-1525, Charles al VIII-lea a fost reprezentat pe lângă toţi prinţii italieni. Franţa avea în a doua parte a secolului al XVI-lea rezidenţi la Cracovia şi Copenhaga. Polonia şi Danemarca nu aveau însă reprezentanţi diplomatici la Paris. În secolul al XVI-lea, ambasada se număra printre instituţiile obişnuite ale statului. În 1581, o capitulaţie i-a acordat ambasadorului francez precădere între ceilalţi ambasadori. În 1601, o altă capitulaţie i-a conferit Franţei protejarea Locurilor Sfinte din 202

Palestina. În 1583 şi 1612, Marea Britanie şi Olanda au obţinut privilegii asemănătoare. Statutul ambasadorilor veneţieni stabilea că au de transmis autorităţilor trimiţătoare câte o telegramă pe zi şi să facă un raport Senatului la încheierea misiunii. FUNCŢIILE AMBASADEI

În cursul elaborării textului Convenţiei privind relaţiile diplomatice, Comisia ONU pentru dreptul internaţional a sintetizat îndatoririle ambasadei, stabilind cinci funcţii preponderente: reprezentarea statului acreditant, apărarea intereselor statului acreditant, negocierea, informarea şi promovarea relaţiilor bilaterale.153 Prin funcţiile enunţate se concretizează menirea definitorie a ambasadei de mesager al statului acreditant. Statele care stabilesc relaţii diplomatice doresc să comunice între ele şi, pentru a facilita comunicarea oficială, constituie ambasade. Facilitarea comunicării oficiale nu poate fi o funcţie a ambasadei, pentru că ambasada nu se poate situa în afara structurii statului acreditant. Funcţiile enumerate conturează ansamblul activităţilor diplomatice ale statului acreditant, pe care statul acreditar le admite, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile decurgând din stabilirea relaţiilor diplomatice. Reprezentarea statului acreditant Ambasadorul şi ambasada reprezintă guvernul statului acreditant în relaţiile cu guvernul statului acreditar. Ambasadorul este învestit cu autoritatea necesară de a vorbi în numele guvernului din statul propriu. Dar funcţia de reprezentare este mai cuprinzătoare, nu se limitează la
153

___________________

Crd, ARTICOLUL 3. 1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în: a) reprezentare a statului acreditant în statul acreditar; b) apărare a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în statul acreditar în limitele admise de dreptul internaţional; c) negociere cu guvernul statului acreditar; d) informare prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi elaborare de rapoarte pentru guvernul statului acreditant; e) promovare de relaţii de prietenie şi dezvoltare de relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar. 203

reprezentarea guvernului, ci acoperă reprezentarea ansamblului de autorităţi ale statului (ANGHEL 1984, 362). Agentul diplomatic, îndeosebi ambasadorul şi şeful misiunii diplomatice, îşi reprezintă statul în trei direcţii principale: faţă de instituţiile autorităţilor din statul acreditar, faţă de cetăţenii statului acreditant aflaţi pe teritoriul statului acreditar şi faţă de ambasadele statelor străine din statul acreditar. Răspunderea pentru actele ambasadei îi revine statului acreditant, pe care ambasada îl reprezintă. Trebuie ca statul acreditant să-şi asume răspunderea întreagă pentru actele ambasadei, întrucât funcţia de reprezentare generală nu-i permite eschive eventuale, întemeiate pe argumente referitoare la depăşirea competenţelor (DIACONU II, 82). Dreptul internaţional a stabilit că şefii de misiune diplomatică reprezintă statul acreditant fără să fie obligaţi să prezinte depline puteri, pentru adoptarea textului unui tratat între statul acreditant şi statul acreditar.154 Din limbaj, rezultă că referirea se face la misiunile diplomatice permanente care funcţionează ca urmare a stabilirii de relaţii diplomatice între două state, aşadar la ambasade, la ambasadori şi la însărcinaţii cu afaceri a. i. ai ambasadelor. Prin ambasada sa, statul este prezent în viaţa publică a statului acreditar. Agenţii diplomatici de la ambasadă participă, reprezentându-şi statul, la solemnităţi. Ambasada, care înfăţişează demnitatea şi independenţa statului acreditant (ANGHEL 1984, 360), îşi exercită, cu consimţământul statului acreditar, dreptul de a expune public simbolurile statului acreditant: drapelul şi stema. Privilegiul rămâne valabil cât timp ambasada respectă reglementările statului acreditar.155 Reprezentarea diplomatică se realizează, în primul rând, de către ambasador, dar şi de ceilalţi diplomaţi ai ambasadei, sub conducerea ambasadorului, printr-o varietate mare de activităţi: expuneri, demersuri, consultări, negocieri (DIACONU II, 81).
___________________
154 Cdt, Articolul 7. (…) 2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând statul lor: (…) b) şefii de misiune diplomatică pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi statul acreditar; (…). 155 Crd, ARTICOLUL 20. Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia. 204

Potrivit unei uzanţe extinse, ambasada organizează acţiuni solemne de marcare a zilei naţionale a statului acreditant în statul acreditar. Servirea intereselor statului acreditant Ambasada este un instrument al statului acreditant. Are rolul de voce autentică a autorităţilor din acest stat. Nici serviciul public pentru diplomaţie în ansamblu şi nici componentele lui, aşadar nici ambasada nu elaborează politica externă, ci au rolul de instrument de aplicare a acestei politici (CHEBELEU, 162). Aplică, în relaţiile cu autorităţile statului acreditar, prevederile din programul de guvernare în vigoare în statul acreditant. Ambasada certifică interesele statului acreditant şi le apără consecvent, acţionând pe cale politică şi pe cale juridică.
La 26 aprilie 2005, ministerul de externe italian l-a convocat pe ambasadorul SUA în Italia pentru o convorbire la preşedinţia Consiliului de Miniştri al Italiei despre concluziile anchetei americane asupra morţii agentului secret Nicola Calipari, pe care militari americani l-au ucis, la 4 martie 2005, în apropiere de Bagdad. Ambasadorului SUA i-a revenit sarcina să încerce să-l convingă pe prim-ministrul Italiei de justeţea anchetei, ale cărei concluzii i-au exonerat pe militarii americani implicaţi în incident. În convorbiri ambasadorul a susţinut poziţia autorităţilor militare americane, conform căreia militarii au respectat toate procedurile pentru operaţiile de control şi nu s-au abătut de la regulament. Misiunea ambasadorului american era dificilă, întrucât italienii care au participat la anchetă au refuzat să semneze concluziile acesteia şi, numai cu câteva ore înaintea convorbirii de la preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Roma, prim-ministrul declarase că ancheta nu era încheiată. La 27 aprilie 2005, la Ankara, ministerul de externe al Turciei l-a convocat pe însărcinatul cu afaceri a.i. al Ambasadei Rusiei pentru a-i înmâna o nota de protest faţă de adoptarea în Duma (camera inferioară a parlamentului rus) a unei declaraţii privind „genocidul armenilor”.

Legătura ambasadei cu interesele statului acreditant este considerată indisolubilă nu doar de autorităţile acreditante, ci, în aceeaşi măsură, şi de cele ale statului acreditar, de celelalte state participante la relaţiile diplomatice internaţionale. Ca urmare a devierilor de la acest rol, a îndeplinirii cu distorsiuni a acestei funcţii, apare
205

riscul ca ambasada să se descalifice şi să se ajungă până la anularea de facto şi până la urmă de jure a misiunii diplomatice. Este posibil ca, temporar, cu acordul statului acreditar, ambasada să ocrotească şi interesele altui stat decât statul acreditant.156 Negocierea Prin negociere, ambasada soluţionează problemele care împiedică relaţiile bilaterale, extinde aceste relaţii, clarificându-le îndeosebi juridic şi diversificându-le. Agentul diplomatic rezolvă problemele apărute în oricare dintre domeniile relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar, negociind. Dialogul diplomatic şi negocierea sunt sinonime. Specifice pentru funcţia de negociere a ambasadei sunt investigarea intereselor celor două state, acreditant şi acreditar, şi identificarea elementelor care pot fi obiect al acordului bilateral (ANGHEL 184, 365). Informarea Funcţia de informare, prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar, în vederea elaborării de rapoarte pentru guvernul statului acreditant are, în primul rând, rostul de a da relaţiilor bilaterale temeiul cunoaşterii şi înţelegerii reciproce. Statele moderne utilizează ambasadele pentru a se supraveghea reciproc (ANGHEL 1984, 113). Principala sursă de informare licită a statului acreditant este chiar ambasada străină, care culege, dar şi furnizează sistematic informaţii despre politica, economia, cultura, legislaţia ambelor state. Ambasadorul şi ceilalţi agenţi diplomatici sunt consideraţi surse oficiale de informaţii cu privire la ţara proprie. În postura de furnizor de informaţii despre statul pe care îl reprezintă, agentul diplomatic serveşte simultan interesele statului propriu, pe care le promovează şi le apără. Agentul diplomatic îşi culege informaţiile din convorbiri cu oficialităţile şi cu politicienii de cele mai diverse orientări, din vizite la instituţii, din observarea dezbaterilor parlamentare, a reuniunilor
___________________ Crd, Articolul 46. Cu consimţământul prealabil al statului acreditar şi la cererea unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să-şi asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia. 206
156

publice în sferele politică, economică, socială, culturală etc., din întâlnirile colegiale în cadrul corpului diplomatic şi din fluxurile de ştiri furnizate de mass-media (CHEBELEU, 170). Acestea ar fi tocmai căile licite de informare diplomatică (DIACONU II, 84). Calitatea distinctivă a informaţiei raportate sau furnizate de agentul diplomatic este obiectivitatea. Informaţia diplomatică nu este menită să producă satisfacţie sau insatisfacţie, ci să ofere temei de evaluare a situaţiei dintr-un domeniu sau altul (CHEBELEU, 171). Despre valoarea cuvântului de ambasador s-ar putea spune că este cea mai onorabilă caracteristică a profesiei de diplomat. Prin punerea ei în practică, ambasadorul poate dobândi şi păstra încrederea guvernului străin din ţara de reşedinţă. Este posibil ca, în cursul misiunii, valoarea menţionată să se dovedească a fi superioară oricărui alt fel de argumentaţii, oricât de laborioase, incluse chiar în documente solemne. În toate împrejurările, datoria agentului diplomatic este să fie de bună-credinţă. Este ascultat, urmat şi obţine rezultate sonore dacă partenerii lui de negocieri sau cei cu care discută au convingerea că vorbeşte într-adevăr în numele guvernului său. Se reia din când în când fabulaţia că diplomatul ar fi „omul onest trimis în străinătate să mintă pentru binele ţării sale”. În acelaşi spirit reapare şi preceptul: „Spune adevărul ca să-l derutezi şi să-l consternezi pe adversarul tău.” Dincolo de aceste închipuiri despre diplomaţie şi, evident, împotriva lor, regulile de curtoazie internaţională nu le permit diplomaţilor să facă uz de declaraţii false, nici din iniţiativa lor, nici din ordinul guvernului pe care îl reprezintă. În vederea informării, este tot atât de important pentru ambasador ca şi pentru colaboratorii lui să menţină contactul cu nivelurile cele mai mici, precum şi cu cele mai înalte ale guvernului şi ale societăţii. Contactele personale realizate cu fiecare ocazie sunt întotdeauna valorificabile în extinderea relaţiilor dintre două guverne. Ambasadorul este răspunzător pentru iniţierea şi întreţinerea acestor contacte. Promovarea relaţiilor bilaterale Din funcţia de servire a interesului naţional, face parte şi rolul, menţionat separat, pentru reliefare, al ambasadei, de instrument de observare a evoluţiei relaţiilor bilaterale dintre statul acreditant şi statul acreditar, de investigare a posibilităţilor de dezvoltare a acestor relaţii, de sesizare a pericolelor de deteriorare a acestora, de aplicare a soluţiilor pentru ameliorarea şi dezvoltarea lor.
207

Ambasadorul contribuie la evoluţia relaţiilor bilaterale dintre statul acreditant şi statul acreditar atât prin actele sale concrete, cât şi prin conduita sa. La 27 mai 2005, la încheierea misiunii sale ca ambasador al SUA la Ankara, Eric Edelman s-a referit, în declaraţii pentru presă, la evenimentele diplomatice la care a participat şi care au marcat dezvoltarea legăturilor americanoturce, dar a menţionat totodată, în privinţa criticilor care i s-au adus că ar fi avut un comportament arogant, că: „Diplomaţia este capacitatea şi abilitatea de a comunica; au fost unele dificultăţi în relaţii; după declanşarea operaţiunii militare din Irak, am crezut că este absolut esenţial ca relaţiile bilaterale să revină pe calea cea bună şi să mă asigur că şi americanii, şi turcii au înţeles care erau problemele, realităţile; nu regret nimic şi, dacă mă uit înapoi, nu cred ca aş face altceva diferit faţă de ceea ce am făcut; regret ca unii mă consideră arogant.”

Agentul diplomatic protejează relaţia pe care o serveşte, abordându-i problematica în mod pozitiv, prevenind, când este posibil, dificultăţile sau crizele (CHEBELEU, 171). Agentul diplomatic şi, în primul rând ambasadorul acreditat în capitala unui stat străin este obligat, inclusiv prin înscrierea acestei funcţii printre prevederile de drept diplomatic şi potrivit unor interpretări doctrinare, să contribuie la evoluţia pozitivă a relaţiilor bilaterale în domeniul cărora îşi exercită misiunea, adică la amplificarea lor (DIACONU II, 85).
ÎNFIINŢAREA ŞI DESFIINŢAREA AMBASADEI

Ambasadele şi posturile consulare depind, succesiv, de recunoaşterea reciprocă a subiectelor de drept internaţional, pe care le constituie, respectiv le primesc, de relaţiile diplomatice şi consulare dintre acestea, precum şi de consimţământul acestora. Se poate ca ambasada să fie constituită/primită simultan cu stabilirea relaţiilor diplomatice. Întotdeauna şi chiar într-o asemenea situaţie, ambasada este consecinţa relaţiilor diplomatice. Decizia privind înfiinţarea ambasadei îi revine statului acreditar.157 În general, ambasadele se constituie reciproc. Statelor şi
___________________
157

Arhiva MAE, A.I., vol. 247, f. 86-87, LEGEA SUPLIMENTARĂ DIN 2/14 FEBRUARIE 1879 PENTRU ÎNFIINŢAREA PRIMELOR NOUĂ LEGAŢII ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE. Carol I, prin graţia Lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn al Românilor, la toţi de faţă şi viitori sănătate, Corpurile 208

forurilor internaţionale le revine rolul de acreditant şi cel de acreditar, chiar dacă nu îl joacă simultan. Statele convin asupra felului de ambasadă pe care o constituie / primesc. Felul misiunii decurge din clasa căreia îi aparţine şeful ei.158 Ambasadorii conduc ambasade. Nunţii conduc nunţiaturi şi desfăşoară, pe lângă activitatea diplomatică normală, şi activităţi de îndeplinire a funcţiei ecleziastice, de întreţinere a relaţiilor cu structurile Bisericii Catolice din statul acreditar, pe baza dreptului canonic. Miniştrii conduc legaţii. Internunţii conduc internunţiaturi. În a doua parte a secolului al XX-lea, legaţiile au dispărut treptat, pe măsura generalizării ambasadelor (CHEBELEU, 363-365). După ce a fost constituită de statul acreditant şi acceptată de statul acreditar, ambasada poate exercita şi funcţii consulare.159
Legiuitoare au votat şi noi sancţionăm ce urmează: Lege Suplimentară relativă la legaţiunile şi consulatele române în străinătate, precum şi la administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine. Titlul I, Legaţiuni. Despre personalul diplomatic. Art. 1. Sunt instituite legaţiuni în posturile următoare: 1. Athena, 2. Berlin, 3. Belgrad, 4. Constantinopole, 5. Londra, 6. Paris, 7. Petersburg, 8. Roma, 9. Viena. Aceşti reprezentanţi vor putea fi însărcinaţi de guvern să reprezinte şi pe lângă alte curţi cari nu sunt enumerate în acest articol. (…) Această Lege s-a votat în Senat, în şedinţa sa de la 2 februarie 1879, şi s-a adoptat cu majoritate de treizeci şi trei de voturi, contra a douăsprezece. Vicepreşedinte, Dimitrie Ghika, Secretar, D. Pisca. Arhiva MAE, probl. 82/SUA, vol. 95, DECRETUL NR.1027 DIN 11/24 SEPTEMBRIE 1917. Asupra raportului ministrului nostru al afacerilor străine sub nr 11017. Având în vedere art. 15 din Legea pentru reorganizarea Ministerului Afacerilor Străine, În baza Jurnalului Consiliului Nostru de Miniştri sub nr. 302, încheiat în şedinţa sa din 6 august 1917, Am decretat şi decretăm: Art. 1 - Se înfiinţează pe ziua de 1 octombrie 1917, o legaţiune a României în Statele Unite ale Americii de Nord, cu reşedinţa la Washington. (…) dat la Iaşi, la 11 septembrie 1917, Ferdinand. 158 Crd, Articolul 14. 1. Şefii de misiune sunt repartizaţi în trei clase: a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a celorlalţi şefi de misiune având grad echivalent; b) clasa trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) clasa însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe… Articolul 15. Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor. 159 Crd, Articolul 3, alin. 2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare. 209

În vederea debutului real al ambasadei, pe lângă consimţămintele necesare privind stabilirea relaţiilor diplomatice şi constituirea misiunilor, este necesar ca statul acreditar să desemneze persoana care să fie şef de misiune160 şi ca statul acreditant să o accepte.161 Statul acreditar îi primeşte pe diplomaţii străini ca urmare a acordului la care a ajuns cu statul acreditant cu privire la stabilirea şi întreţinerea relaţiilor diplomatice, dar acest acord nu implică şi obligaţia de a primi pe teritoriul pe care este îndreptăţit să-şi exercite suveranitatea oricare persoană ar fi desemnată, conform suveranităţii proprii, de statul acreditant. Necesitatea obţinerii consimţământului statului acreditar adaugă la criteriile strict interne, conform cărora statul acreditant îi desemnează pe membrii personalului ambasadei, criteriul menajării eventualelor sensibilităţi ale statului acreditar pe plan politic, istoric, cultural, religios (ANGHEL 1984, 266). Acest criteriu este soluţia la problemele care se pot ivi la intersectarea menţionată de suveranităţi. Unui diplomat i se pot da simultan mai multe misiuni, pe teritoriul mai multor state. Condiţia constituirii şi îndeplinirii acestor misiuni este ca opţiunea statului acreditar să fie acceptată şi de statele pe teritoriul cărora urmează să-şi exercite activitatea. Cum în realitate cel căruia îi revin mai multe misiuni nu poate fi prezent simultan pe mai multe teritorii şi la mai multe sedii deodată, problema se poate soluţiona prin desemnarea de locţiitori.162
___________________ Arhiva MAE, Dosar 77/E. 4, Decretul nr. 3305 din 28 decembrie 1879 / 9 ianuarie 1880. Asupra Raportului ministrului nostru secretar de stat la
160

Departamentul Afacerilor Străine nr. 19315, Am decretat şi decretăm ce urmează: Art I Dl C. Esarcu, actualul agent diplomatic al ţării la Roma, este numit în postul de ministru rezident al României la Atena (…) Carol. 161 Crd, Articolul 4. 1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat. (…). 162 Crd, Articolul 5. 1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres. 2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unu sau mai multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa permanentă. 210

Un alt tip de misiune multiplă apare când şeful de misiune într-un stat îşi reprezintă statul propriu şi pe lângă o organizaţie internaţională.163 Mai rară, dar nu imposibilă, este situaţia în care mai multe state desemnează ca ambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni diplomatice simultane în acelaşi stat.164 Totuşi, dreptul diplomatic stabileşte ca, „în principiu”, membrii misiunii diplomatice să aibă naţionalitatea statului acreditant.165 Agrementul Statul acreditant notifică statului acreditar desemnarea ambasadorului sub forma solicitării agrementului.166 Este dreptul statului
___________________ Crd, Articolul 5. … 3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională. 164 Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune. 165 Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant. 166 Arhiva MAE, Dosar 77/A. 37, NOTA MINISTERULUI AFACERILOR
STRĂINE NR. 11081 DIN 8/21 AUGUST 1917 CĂTRE ÎNSĂRCINATUL CU AFACERI AL SUA. J'ai l'honneur de vous informer que à la suite de la création
163

d'une Légation de Roumanie à Washington, le Gouvernement Royal a décidé de nommer Monsieur le Docteur Constantin Angélesco, Professeur à l'Université de Bucarest, député, ancien ministre d'Etat , en qualité d'Envoyé extraodinaire et Ministre plénipotentiaire de Roumanie auprès du Gouvernement de la République. En portant ce qui précède à votre connaissance j'ai l'honneur de vous prier de vouloir bien intervenir auprès de Votre Gouvernement afin d'obtenir l'agrément d'usage pour la nomination du M. le Docteur Angélesco en la dite qualité. Arhiva MAE, Dosar 16/Repr. O. 4, TELEGRAMA NR. 437 DIN 4 AUGUST

agrementul ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti pentru Mihail Ostrovski. El dă asupra lui următoarele informaţiuni: născut în 1892, a studiat dreptul la Universitatea din St. Petersburg; în timpul războiului a fost mobilizat ca ofiţer; a ocupat variate şi importante posturi în instituţiile economice ale statului; actualmente este reprezentant comercial al Sovietelor la Paris. Deşi ştiu ce importanţă au pentru Soviete reprezentanţii comerciali – dovadă că, la Praga, a fost numit ca ministru reprezentantul 211

1934 A LUI N. TITULESCU DE LA CAP MARTIN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE. Pentru Majestatea Sa Regele, Litvinov cere

acreditar de a consimţi sau de a nu consimţi în privinţa desemnării ambasadorului din statul acreditant. Încălcarea acestui drept anulează desemnarea ambasadorului, care nu poate să-şi preia misiunea.
În 1932, relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Anglia s-au întrerupt pentru trei ani, după ce ţarul a refuzat să-l primească pe ambasadorul britanic întrucât nu i se ceruse ţarului agrement (ANGHEL 1984, 265). Asigurarea caracterului confidenţial al procedurii de solicitare şi de acordare a agrementului oferă posibilitatea evitării unui eventual refuz frontal. Dacă numele şefului de misiune pentru care s-a solicitat agrementul este publicat înaintea acordării agrementului, se încalcă o regulă de curtoazie. Aducerea la cunoştinţa opiniei publice, de către statul trimiţător, a numelui ambasadorului pentru care s-a solicitat agrementul poate fi înţeleasă, în ţara de reşedinţă, ca presiune asupra instituţiilor care examinează solicitarea. Statul acreditar nu este obligat să primească persoane nedorite în rândul personalului ambasadelor străine. Reacţia eventuală constând din publicarea refuzului de a acorda agrementul ar contraveni de asemenea curtoaziei. Atât statul acreditar, cât şi statul acreditant ar fi nevoite să se confrunte cu inconvenientul publicării unui mesaj negativ care ar putea fi, măcar în aparenţă, un simptom al unei crize în relaţiile diplomatice bilaterale. Formularea publică a refuzului de a satisface solicitarea altui stat comportă primejdia deteriorării relaţiilor bilaterale.

Oricare ar fi răspunsul care trebuie să fie dat, conform deciziei sale suverane, statul acreditar are obligaţia cutumiară să-l transmită cât mai repede. Întârzierea sau amânarea răspunsului conţine sugestia ca statul acreditant să desemneze pe altcineva. Formularea, inclusiv în scris, a răspunsului pozitiv încheie schimbul de mesaje prin care se asigură continuarea normală a relaţiilor diplomatice. Răspunsul negativ se transmite în modalităţi cât mai discrete. Statul acreditar nu

comercial de acolo – chiar cum nu cunosc nimic despre persoana propusă de Litvinov, m-am adresat la Quai d’Orsay, mi-a spus că cunoaşte foarte bine pe Osatrovski, că el este unul din principalii factori ai apropierii franco-ruse şi, în consecinţă, că Sovietele nu puteau face o alegere mai bună pentru România. Rog pe Majestatea Voastră să binevoiască a-mi comunica dacă consimte a da agrementul cerut. Sunt cu adânc respect al Majestăţii Voastre, (…) 212

este obligat să-şi explice răspunsul.167 Nimic nu îndreptăţeşte autorităţile statului acreditant să insiste pentru revizuirea răspunsului negativ (ANGHEL 1984, 273). Acreditarea Misiunea diplomatică începe de jure prin procedura acreditării, care urmează agrementului (ANGHEL 1984, 275). După exprimarea consimţământului statului acreditar prin acordarea agrementului cu privire la desemnarea sa ca ambasador şi până să fie acreditat, ambasadorul are calitatea de ambasador agreat. În intervalul de timp de la agrement la acreditare, statul acreditant are posibilitatea să renunţe la acreditarea celui pentru care statul acreditar a acordat agrementul şi să ceară agrement pentru altcineva, întrucât agrementul obţinut nu implică obligaţia acreditării persoanei agreate (ANGHEL 1984, 275). Misiunea diplomatică începe de facto la sosirea şefului ei pe teritoriul statului acreditar. Autorităţile statului acreditant notifică datele călătoriei (zi, oră, traseu) autorităţilor statului acreditar şi, dacă este cazul, autorităţilor statului/statelor de tranzit. După notificarea sosirii sale în statul acreditar, ministerul de externe al acestui stat îl înscrie în lista corpului diplomatic. Începutul misiunii este marcat de ceremonii, de gesturi solemne, semnificând dorinţa de inaugurare favorabilă. Când soseşte în statul acreditar, ambasadorul este întâmpinat, în numele ministrului de externe, de către şeful serviciului de protocol diplomatic. Prima acţiune diplomatică la care ambasadorul participă după sosirea în statul acreditar la începutul misiunii sale este acreditarea – procedura prin care statul acreditant îi confirmă calitatea de ambasador (ANGHEL 1984, 277) şi prin care statul acreditar ia act de această confirmare şi îşi confirmă consimţământul în această privinţă. În esenţă, acreditarea constă din prezentarea scrisorilor de acreditare în general şefului statului acreditar sau altei autorităţi îndreptăţite să le primească. În orice caz, se impune respectarea practicii în materia acreditării din statul acreditar. Primirea fără discriminare a trimişilor diplomatici străini constituie obligaţie juridică şi totodată o cerinţă a curtoaziei internaţionale.
___________________
167 Crd, Articolul 4. 1. (…) 2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului. 213

___________________
168

Până la prezentarea scrisorilor de acreditare, ambasadorul agreat poate să se întâlnească neoficial cu ambasadori din corpul diplomatic, îndeosebi cu decanul corpului diplomatic, de la care va primi informaţii necesare cu privire la practica din statul acreditar în domeniul relaţiilor diplomatice (ANGHEL 1984, 180). Îi revine fiecărui stat obligaţia de a asigura uniformitatea faţă de fiecare clasă de diplomaţi a procedurii pentru primirea şefilor de misiune diplomatică, inclusiv a ceremonialului privind prezentarea scrisorilor de acreditare. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori de către şefii de misiuni diplomatice este determinată de data şi de ora sosirii fiecăruia. Respectarea acestei exigenţe se impune întrucât, în conformitate cu normele dreptului diplomatic, şeful de misiune diplomatică îşi asumă funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare.168 Regulile de curtoazie internaţională completează această prevedere cu exigenţa că, până la începerea misiunii sale, şeful de misiune diplomatică se abţine de la orice activitate publică. Pentru a se ajunge la debutul misiunii, se parcurg câteva etape formale inevitabile. În audienţă la ministrul de externe, ambasadorul transmite copiile scrisorilor de acreditare, ale căror originale le prezintă şefului statului acreditar în cadrul unei ceremonii complexe. Scrisorile de acreditare (litterae fidei, lettres de créance, Letters of Credence, Letters of Introduction – pentru înaltul comisar în relaţiile diplomatice dintre statele din Commonwealth, bula – pentru reprezentantul Sfântului Scaun), întocmite într-o limbă de circulaţie internaţională sau în limba statului acreditant, însoţite de traducerea neoficială în franceză sau în limba statului acreditar, conţin declaraţiile de voinţă ale statului acreditant cu privire la numirea ambasadorului pe care o certifică, menţionând numele ambasadorului, calitatea sa de ambasador şi abilitarea lui de a vorbi şi de a acţiona în numele autorităţilor statului acreditar. Textul scrisorilor de acreditare adresate de şeful statului acreditant şefului statului acreditar (cu una

Crd, ARTICOLUL 13. 1. Se consideră că şeful misiunii şi-a asumat funcţiile în statul acreditar imediat după ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau după ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministerului de Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie aplicată uniform. 2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este determinată de data şi de ora sosirii şefului misiunii. 214

dintre formulele Excelenţă, Domnule Preşedinte, Majestate, după caz, sau cu solemnitate caldă: Foarte drag şi mare prieten) exprimă dorinţa de a întreţine şi de a aprofunda relaţiile cordiale dintre cele două state, comunică decizia de desemnare a ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar, despre calităţile căruia se subliniază că oferă garanţia îndeplinirii misiunii astfel încât să poată beneficia de încredere. În încheierea textului se formulează rugămintea ca ambasadorul să fie primit cu bunăvoinţă, precum şi cu încredere, dându-i-se crezare deplină mai ales când îi transmite adresantului asigurări de stimă înaltă şi prietenie constantă şi urări de prosperitate statului acreditar. De regulă, scrisoarea de acreditare a ambasadorului care îşi începe misiunea se prezintă, dacă este cazul, laolaltă cu scrisoarea de rechemare a ambasadorului precedent. În scrisoarea de rechemare se comunică decizia de a i se încredinţa ambasadorului rechemat o misiune nouă şi se exprimă convingerea că acesta a mulţumit, de câte ori a avut prilejul, pentru bunăvoinţa cu care a fost onorat. Şeful de stat semnatar îi reînnoieşte şefului de stat adresant asigurările de stimă înaltă şi de prietenie constantă. Tradiţia utilizării scrisorilor de acreditare ca instrument de inaugurare a misiunii diplomatice durează de veacuri. Şi în secolul al XIV-lea, de pildă, scrisorile de acreditare includeau solicitarea unui suveran adresată altui suveran de a avea încredere în purtătorul lor. Acele scrisori funcţionau şi ca salvconducte şi puteau cuprinde mesaje şi instrucţiuni cifrate. În prezent, în privinţa acreditării şi a scrisorilor de acreditare, se continuă o îndelungată tradiţie169 a relaţiilor diplomatice moderne.
___________________ Arhiva MAE, Dosar 4/Repr. W. 1 SCRISOAREA DE ACREDITARE A LUI W. A. WHITE CA MINISTRU AL ANGLIEI LA BUCUREŞTI , DIN 19 FEBRUARIE / 3 MARTIE 1879, România. Sir, My Brother and Cousin, Being
169

desirous to maintain and strengthen the Friendship and good Understanding which happily subsist between Great Britain and the Principality of Romania, I have determined to appoint William Arthur White Esquire, Companion of my most honourable Order of Bath, who has for some time been entrusted with the charge of British Interests in Romania to be My Envoy Extraodinary and Minister Plenipotentiary at the Court of Your Royal Highness. I doubt not that Mr. White will fulfil the important duties of his Mission in such a manner as to merit your Approbation and Esteem, and to prove himself worthy of this new mark of My Confidence. I request that Your Royal Highness will receive Mr. White in a favourable manner and will give entire Credence to all that he shall say to you in My name, especially when in 215

Procedura prezentării scrisorilor de acreditare are caracter solemn. Un agent de protocol se deplasează la biroul sau la domiciliul ambasadorului, pentru a-l însoţi în deplasarea la sediul şefului de stat. La sosirea la sediul şefului de stat, se prezintă onoruri militare. Ambasadorul este primit de şeful serviciului de protocol şi este prezentat şefului de stat. La prezentarea scrisorilor de acreditare sunt de faţă ministrul afacerilor externe şi membrii principali ai serviciilor civile şi militare ale şefului de stat. Se rostesc alocuţiuni. Se prezintă cele două suite. Preşedintele îl invită pe ambasador la un dialog de câteva minute. După convorbire, un agent de protocol îl însoţeşte pe ambasador la domiciliu. Desfiinţarea ambasadei Ambasada se desfiinţează sub impactul unor evenimente majore în relaţiile bilaterale sau în evoluţia statului care a constituit-o: ruperea relaţiilor diplomatice; evenimente care produc modificări structurale majore ale statului, precum schimbarea de regim politic sau chiar
placing this Letter in the hands of Your Royal Highness, he shall assure you of My Esteem and Regard and express to you the sentiments of invariable Friendship and highest consideration with which I am Sir My Brother and Cousin Your Royal Highness Good Sister and Cousin, Victoria R et I Windsor Castle, March 3, 1879. Arhiva MAE, Dosar 17/Repr. P.1, SCRISOAREA DE ACREDITARE A LUI
M. PETRONIEVICI CA MINISTRU AL SERBIEI LA BUCUREŞTI, DIN 26 MAI/7 IUNIE 1879. Altesse Royale et Cher Frère, Animé du vif désir de rendre de

plus en plus intimes et cordiales les relations de mon pays avec la Roumanie, j'ai l'honneur de porter à la connaissance de Votre Altesse Royale que j'ai nommé Monsieur Milan Pétroniévitch pour me représenter auprès d'Elle en qualité de Ministre Résident. Les qualités qui distinguent M. Pétroniévitch et le zèle qu'il a constamment déployé comme Agent diplomatique auprès du Gouvernement de Votre Altesse Royale, pour le développement des rapports de bon voisinage entre nos deux pays m'inspirent la conviction qu'il remplira à notre satisfaction commune les fonctions auxquelles je l'appelle. Je prie Votre Altesse Royale de daigner continuer à M. Pétroniévitch la bienveillance dont Elle a bien voulu l'honnorer jusqu'à présent et de lui accorder pleine et entière confiance surtout lorsqu'il donnera à Votre Altesse Royale les assurances de la haute estime et de la sincère amitié, avec lesquelles je suis de Votre Altesse Royale, Nisch, le 26 mai 1879, Le Bon Frère M. M. Obrenovitch, Prince de Serbie. 216

dispariţia temporară sau definitivă a unui stat170, urmată eventual de apariţia unui stat nou sau a unor state noi. Asemenea evenimente impun, în multe cazuri, reparcurgerea etapelor necesare până la constituirea ambasadei: recunoaşterea internaţională, stabilirea de relaţii diplomatice, reactivarea ambasadelor suspendate sau trimiterea de ambasade noi. Ambasada se desfiinţează provizoriu sau definitiv şi în condiţiile în care statul acreditant nu poate asigura condiţiile materiale minime pentru prezenţa în misiune a reprezentanţilor săi. Ambasadele se suspendă prin decizia statelor şi atunci când statele decid astfel ca urmare a deteriorării relaţiilor politice internaţionale. Dacă desfiinţarea ambasadei nu înseamnă neapărat încetarea relaţiilor diplomatice, ruperea relaţiilor diplomatice implică desfiinţarea ambasadei. Cauza cea mai frecventă de desfiinţare a ambasadei este ruperea relaţiilor diplomatice (DIACONU II, 60). Decizia de desfiinţare a ambasadei implică sfârşitul activităţii ambasadorului şi a întregului personal. Sfârşitul misiunii unui ambasador nu înseamnă însă neapărat şi dispariţia ambasadei. Nici rechemarea ambasadorului, nici expulzarea lui nu înseamnă desfiinţarea ambasadei (ANGHEL 1984, 183). Statele au, în general, în vedere să
___________________ Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, vol. 269, f. 355, CIRCULARA MINISTERULUI AFACERILOR STRĂINE NR. 15469 DIN 15 MARTIE 1938. Ministrul Austriei ne-a comunicat verbal că a fost chemat la Viena pentru a primi instrucţiuni fiind invitat a încredinţa geranţa legaţiunii sale legaţiunii Reichului. La rândul său, ministrul Germaniei ne informează că „reprezentanţii diplomatici ai Austriei în străinătate au primit instrucţiunea de a se încorpora împreună cu întreg personalul reprezentanţiunilor Reichului”. Rog a vă pune în raport cu guvernul pe lângă care sunteţi acreditat, cerând preciziuni asupra atitudinii ce înţelege a adopta faţă de noua situaţiune creată atât în ceea ce priveşte reprezentanţa Austriei, cât şi aceea a statelor respective în Austria. Arhiva MAE, Fond 71/1920-1944, Dosar A. 1/1938, Vol. 271, f. 94,
TELEGRAMA NR. 518 DIN 31 MARTIE 1938 DE LA AL. GURĂNESCU, MINISTRU LA VIENA. Cu începere de la 11 aprilie, orice activitate între legaţiune,
170

serviciul consular şi autorităţile locale încetează automat (…) Aflu din cercurile legaţiunii germane şi cele oficiale austriece că dacă nu anunţăm înainte de 10 aprilie data plecării noastre suntem expuşi după acest termen a nu mai beneficia de prerogativele diplomatice. (…) Cred necesar, pentru predarea şi continuarea normală a serviciului, să obţinem la Berlin înainte de 10 aprilie exequaturul pentru reprezentantul nostru consular. Aştept instrucţiunile Excelenţei Voastre. 217

asigure continuitatea misiunilor diplomatice constituite mutual în cadrul relaţiilor diplomatice bilaterale. Formal, data scrisorii de rechemare a unui ambasador coincide cu data scrisorii de acreditare a ambasadorului următor.
PERSONALUL AMBASADEI

Substanţa ambasadei constă din membrii personalului ei, din persoanele trimise să desfăşoare activităţile necesare atingerii obiectivelor pentru care a fost constituită (ANGHEL 1984, 187). Structura personalului ambasadei Ambasada este formată din şeful misiunii şi din membrii personalului misiunii: personalul diplomatic, personalul tehnicadministrativ şi personalul de serviciu. Şeful misiunii şi membrii personalului diplomatic sunt agenţi diplomatici. În serviciul casnic al personalului ambasadei se utilizează şi oameni de serviciu particulari, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant.171 Ambasada, ca misiune diplomatică, există indiferent de componenţa personalului. Dacă încetează activitatea în ambasadă a unui membru al personalului ambasadei, a oricăruia dintre membri sau a mai multor membri ai acestui personal, a oricărora dintre membri, ambasada există în continuare, misiunea diplomatică nu se întrerupe din asemenea cauze (CHEBELEU, 359) .
___________________
171 Crd, Articolul 1. … a) expresia „şef de misiune” se referă la persoana însărcinată de statul acreditant să acţioneze în această calitate; b) expresia „membrii misiunii” se referă la şeful misiunii şi la membrii personalului misiunii; c) expresia „membrii personalului misiunii” se referă la membrii personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii; d) expresia „membrii personalului diplomatic” se referă la membrii personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi; e) expresia „agent diplomatic” se referă la şeful misiunii sau la un membru al personalului diplomatic al misiunii; f) expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se referă la membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnic-administrativ al misiunii; g) expresia „membrii personalului de serviciu” se referă la membrii misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii; h) expresia „om de serviciu particular” se referă la una din persoanele folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu este angajat al statului acreditant; 218

Membrii personalului ambasadei sunt desemnaţi de autorităţile statului acreditant, după criterii care decurg din legile proprii ale fiecărui stat, dreptului intern (ANGHEL 1984, 258). Statul acreditar poate să ceară ca statul acreditant să-i supună spre aprobare includerea în personalul diplomatic al ambasadei a persoanelor desemnate să îndeplinească funcţiile de ataşaţi militari, navali sau aerieni.172 De altfel, statul acreditar nu este obligat să accepte în componenţa personalului ambasadelor străine orice fel de funcţionari. Trebuie însă ca, în această privinţă, să le aplice ambasadelor străine un tratament uniform.173 Structura personalul ambasadei, îndeosebi a celui diplomatic, răspunde funcţiilor variate care revin misiunii diplomatice constituite de statul acreditant, care se îndeplinesc prin acţiuni politice, comerciale, consulare etc. (ANGHEL 1984, 137). Agenţilor diplomatici nu le este permis ca, în afara sarcinilor pe care le au de îndeplinit în misiune şi pentru care sunt retribuiţi de statul acreditant, să practice, în statul acreditar, profesii sau activităţi comerciale de pe urma cărora să obţină venituri.174 Stabilirea ierarhiilor în cadrul personalului ambasadei se face de statul acreditant, care are obligaţia de a informa în această privinţă statul acreditar.175 Reglementarea raporturilor interne, din ambasadă, dintre membrii personalului diplomatic şi stabilirea şi aplicarea de măsuri în vederea rezolvării problemelor apărute pe planul îndeplinirii funcţiilor diplomatice şi pe planul relaţiilor interumane, de care depinde misiunea diplomatică, revine ministerului de externe al statului acreditar.
___________________ Crd, Articolul 7. (…) statul acreditant îi desemnează, după cum consideră de cuviinţă, pe membrii personalului misiunii. Statul acreditar poate cere ca numele ataşaţilor militari, navali sau aerieni să-i fie supuse spre aprobare. 173 Crd, Articolul 11. (…) 2. Statul acreditar poate (…), fără discriminare, să refuze să admită funcţionari de o anumită categorie. 174 Crd, Articolul 42. Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig personal. 175 Crd, Articolul 17. Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii este notificată de către şeful misiunii ministerului de externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit. 219
172

În septembrie 2004, interpreta de programe de music hall din SUA, Madonna, a călătorit în Israel. Potrivit presei, Judith Nir Moses Shalom, soţia ministrului de externe israelian, Sylvan Shalom, ar fi dorit să aibă, cu acel prilej, o întâlnire cu Madonna, dar dorinţa nu i s-a îndeplinit. A considerat că vina pentru nerealizarea întâlnirii era a unui funcţionar de la Ambasada Israelului la Washington, Liran Peterzil, secretar al ambasadorului Dannyl Ayalon. A urmat demiterea lui Liran Peterzyl din dispoziţia lui Sylvan Shalom. Reacţia lui Dannyl Ayalon nu a întârziat şi a constat într-o plângere adresată consilierului juridic al guvernului cu privire la comportamentul lui Sylvan Shalom, în care se sublinia că acesta i-a demis secretarul sub presiunea exercitată de Judith Nir Moses Shalom. La rândul lui, Sylvan Shalom a declarat că responsabilitatea pentru numirile în funcţiile diplomatice îi revine şi a ţinut să adauge că numirea lui Dannyl Ayalon, unul din protejaţii premierului Ariel Sharon, a fost făcută de guvern. Totodată, Sylvan Shalom a declanşat o anchetă administrativă cu privire la comportamentul lui Dannyl Ayalon şi al soţiei sale în relaţiile cu personalul ambasadei de la Washington. Potrivit precizărilor responsabilului pentru controlul funcţiilor publice din Israel, Shmuel Hollander, în acest cadru, un anchetator special a interogat zeci de martori, înainte de a întocmi un raport care să fie supus verificărilor la ministerul de externe. Chiar înainte de formularea concluziilor, Sylvan Shalom a declarat că se opune prelungirii misiunii lui Dannyl Ayalon la Washington.

O normă a dreptului diplomatic stabileşte ca, în principiu, agenţii diplomatici să fie cetăţeni a statului acreditant.176 Norma a fost formulată ţinând seama de loialitatea pe care diplomatul o datorează statului acreditant (DIACONU II, 74). Totuşi, o altă normă permite ca mai multe state să desemneze ca ambasador aceeaşi persoană pentru a îndeplini misiuni diplomatice simultane în acelaşi stat de reşedinţă.177 În cazul în care statul acreditant ar opta pentru desemnarea ca membru al personalului ambasadei a unui cetăţean al statului acreditar sau a
___________________ Crd, Articolul 8. 1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea statului acreditant. 177 Crd, Articolul 6. Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune. 220
176

unui cetăţean dintr-un alt stat, trebuie ca statul acreditar să-şi dea consimţământul. Acest consimţământ poate fi retras oricând.178 Statului acreditant îi revine obligaţia de a înştiinţa statul acreditar despre desemnarea membrilor personalului diplomatic, despre sosirea lor şi a familiilor lor la misiune, despre plecarea irevocabilă a lor şi a familiilor de la misiune, despre angajarea, sosirea în misiune, concedierea şi plecarea din misiune a oamenilor de serviciu particulari. Trebuie ca statul acreditar să fie înştiinţat şi despre situaţiile în care se produc modificări în componenţa familiilor personalului misiunii.179 Normele de drept diplomatic nu permit ca numărul membrilor personalului ambasadei să depăşească efectivul pe care statul acreditar îl consideră acceptabil. Nu se poate ca statul acreditant să fie constrâns să constituie o misiune cu o componenţă numerică insuficientă în raport cu sarcinile încredinţate, dar statul acreditant este obligat să ia în considerare şi condiţiile interne ale statului acreditar. Cele două state pot, dacă este necesar, să încheie un acord explicit cu privire la efectivul misiunilor lor diplomatice.180
___________________
178 Crd, Articolul 8. (…) 2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă. 3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant. 179 Crd, Articolul 10. 1. Se notifică ministerului de externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit: a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor la misiune; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii; c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciul persoanelor menţionate la alineatul de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane; d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari având dreptul la privilegii şi imunităţi. 2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile. 180 Crd, Articolul 11. 1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză. 221

Asupra încheierii prezenţei în misiunea diplomatică a unui agent diplomatic decid fie statul acreditant, fie statul acreditar. Agentul diplomatic se află în misiune până când autorităţile statului acreditant decid încetarea îndeplinirii sarcinilor pe care i le-au încredinţat şi înştiinţează statul acreditar despre această decizie.181
La 27 mai 2005, presa a relatat că ambasadorul SUA in Turcia, Eric Edelman, care şi-a încheiat misiunea, şi-a luat rămas-bun de la ministrul de externe al Turciei, Abdullah Gul, căruia i-a spus că este satisfăcut de contribuţia pe care a putut să o aibă, în perioada în care a îndeplinit funcţia de ambasador la Ankara, la îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale. Diplomatul american a adăugat că relaţiile dintre SUA şi Turcia se pot dezvolta în continuare, întrucât cele două state, care împărtăşesc valori comune, precum cele ale drepturilor omului, economia de piaţă liberă şi democraţia, sunt aliate şi aderarea Turciei la UE constituie un obiectiv important şi pentru SUA, ca şi pentru Turcia. Ambasadorul american şi ministrul turc au examinat acţiunile bilaterale viitoare precum vizita la Washington a premierului turc şi vizita la Ankara a unei delegaţii a Congresului SUA. Presa a relatat că, după funcţia de ambasador al SUA la Ankara, Eric Edelman va prelua un post important la Pentagon.

Nu se poate ca agentul diplomatic să mai fie prezent în misiune dacă statul acreditar nu îl recunoaşte ca membru al misiunii.182 În orice moment, statul acreditar are dreptul să decidă că unul dintre membrii personalului unei ambasade străine este inadmisibil. O asemenea decizie se poate adopta cât timp acel membru al personalului ambasadei străine se deplasează să ajungă în misiune, precum şi în timp ce se află în misiune, pe teritoriul statului acreditar. Astfel, se poate ca un agent diplomatic să fie declarat de statul acreditar persona non grata.
___________________
181 Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în special: a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului diplomatic au luat sfârşit… 182 Crd, Articolul 43. Funcţiile agentului diplomatic iau sfârşit în special: … b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în conformitate cu paragraful 2 al Articolului 9, acest stat refuză să-l recunoască pe agentul diplomatic ca membru al misiunii. 222

Se poate ca statul acreditar să informeze statul acreditant despre oricare din membrii personalului tehnic-administrativ sau ai personalului de serviciu dintr-o ambasadă străină că este inacceptabil. Semnificaţia declaraţiei şi a informării este, în esenţă, că statul acreditar nu-i mai recunoaşte calitatea de membru al misiunii diplomatice agentului diplomatic declarat persona non grata sau funcţionarului considerat inacceptabil. În consecinţă, apare obligaţia statului acreditant de a decide că sarcinile încredinţate celui declarat persona non grata sau considerat a fi inacceptabil încetează dacă nu a ajuns în misiune sau de a-l rechema din misiune.183
Pe teritoriul Republicii Belarus activează o asociaţie a etnicilor polonezi, care a cerut autorizaţia de a organiza un congres. Autorităţile de la Minsk au respins cererea şi au acuzat Polonia că foloseşte această asociaţie pentru a organiza „o revoluţie în Belarus”. Preşedintele Republicii Belarus, Aleksandr Lukaşenko, a declarat că Polonia, încercând să influenţeze organizaţia obştească poloneză Uniunea Polonezilor din Belarus, se amestecă în treburile interne ale Republicii Belarus. Decizia de a declara ilegal congresul a fost calificată ca fiind „scandaloasă” de preşedintele polonez, Aleksander Kwasniewski. Reprezentanţi ai statului poolonez au acuzat autorităţile de la Minsk că încearcă să controleze asociaţia menţionată şi s-au referit la acţiuni de intimidare a etnicilor polonezi întreprinse de organele de securitate ale statului belarus. La 17 mai 2005, autorităţile din Belarus l-au declarat persona non grata pe un diplomat polonez, secretar I la Ambasada Poloniei la Minsk, cerându-i să părăsească teritoriul statului acreditar în decurs de o lună. Ca retorsiune, la 18 mai 2005, autorităţile poloneze au decis să expulzeze un diplomat, consilier, de la ambasada belarusă la Varşovia. Din relatările presei, ar ___________________
183 Crd, Articolul 9. 1. Statul acreditar poate oricând şi fără a trebui să motiveze hotărârea să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar. 2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate refuza să-i recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii. 223

rezulta că aceste momente de criză din relaţiile diplomatice dintre Polonia şi Belarus aveau ca fundal politic neînţelegerea dintre cele două state cu privire la activitatea minoritarilor polonezi din Belarus şi la modul de tratare a acestor minoritari. La 21 iulie 2005, autorităţile din Belarus au decis să-l expulzeze pe diplomatul polonez Andrzej Buczak, care îndeplinea funcţia de consul. Disputa a continuat cu expulzarea, ca retorsiune, la 26 iulie, a unui diplomat de la Ambasada de la Varşovia a statului belarus. La 28 iulie, trupe ale forţelor speciale belaruse au preluat controlul asupra sediului Asociaţiei Polonezilor din Belarus, în urma unei intervenţii în cursul căreia a fost reţinută, pentru scurt timp, şi preşedinta asociaţiei. În aceeaşi zi, ambasadorul polonez la Minsk a fost rechemat la Varşovia. Ministerul de externe polonez s-a referit la „criza gravă” din relaţiile dintre cele două state şi a precizat că ambasadorul polonez nu se va reîntoarce la Minsk până când situaţia din Belarus nu se va modifica. A fost convocată chiar o şedinţă a guvernului polonez care s-a ocupat de „situaţia din Belarus”. Ministerul de externe din Polonia s-a adresat Comisiei Europene solicitând sprijin pentru asigurarea drepturilor minorităţii poloneze din Belarus. În apropierea ambasadei belaruse din Varşovia a avut loc o acţiune de protest împotriva reţinerii abuzive de către autorităţile belaruse a reprezentanţilor Uniunii Polonezilor din Belarus şi a unor ziarişti polonezi. Manifestanţii au instalat un cort în faţa sediului ambasadei.

Personalul ambasadei române În conformitate cu legile române, structura de personal şi regulamentul de funcţionare ale misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor externe. Reglementările româneşti stabilesc, printre altele, că din personalul diplomatic al ambasadelor României în străinătate pot face parte cei care sunt îndreptăţiţi să ocupe o funcţie publică, să-şi exercite drepturile politice şi civile, nu fac parte din partide politice, au dobândit diploma de licenţă la o instituţie de învăţământ superior, cunosc cel puţin o limbă străină etc.184
___________________ ScdcR, Articolul 17. (1) Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României poate fi dobândită de persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: are dreptul să ocupe o funcţie publică, conform prevederilor Constituţiei şi legilor în vigoare; se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile în vigoare; nu 224
184

Funcţionarii desemnaţi să-şi desfăşoare activitatea în serviciul exterior acţionează sub îndrumarea şefului misiunii diplomatice. Persoanele de la ambasadele româneşti, care au atribuţii în domeniul relaţiilor economice şi comerciale, al relaţiilor cultural-ştiinţifice şi educaţionale, ataşaţii apărării şi personalul încadrat în birourile ataşaţilor apărării, ataşaţii de afaceri interne şi personalul încadrat în birourile ataşaţilor de afaceri interne, precum şi specialiştii în probleme financiar-bancare se subordonează autorităţii şefului misiunii diplomatice în care îşi desfăşoară activitatea şi acţionează sub îndrumarea acestuia. Numirea diplomaţilor cu atribuţii în domeniul relaţiilor economice şi comerciale se face de către Departamentul de Comerţ Exterior din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului, cu avizul ministerului de externe. Numirea diplomaţilor cu atribuţii în domeniul relaţiilor cultural-ştiinţifice şi educaţionale se face de către ministerul de externe, care consultă Ministerul Culturii şi Cultelor, Institutul Cultural Român şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale interesate. Ministrul apărării naţionale îi numeşte pe ataşaţii apărării. Tot el numeşte şi personalul încadrat în birourile ataşaţilor apărării. Ministrul de interne îi numeşte pe ataşaţii de afaceri interne şi pe membrii personalului încadrat în birourile ataşaţilor de afaceri interne. Ministrul finanţelor îi numeşte pe specialiştii în probleme financiar-bancare.
face parte din partide politice; a urmat studii superioare de lungă durată la o instituţie de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; cunoaşte cel puţin o limbă străină; are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate, emis de centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe; a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare şi desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe; nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni. (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. c) şi g) persoanele care urmează a fi numite în funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. (3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. g) persoanele provenind din alte ministere şi instituţii centrale, trimise în misiune temporară în străinătate cu funcţii echivalente gradelor diplomatice şi consulare. 225

Ministerul Integrării Europene, precum şi alte ministere şi instituţii desemnează, cu avizul ministerului de externe, în limita posturilor alocate prin hotărâri ale guvernului, specialişti care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană, la ambasada României din statul care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi la ambasadele României din alte state membre sau candidate la Uniunea Europeană, pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice ale acestora privind negocierea aderării României la Uniunea Europeană, pregătirea pentru aderare şi armonizarea legislaţiei române cu reglementările comunitare. Ambasadorul În limbajul comun, i se spune ambasador oricărei persoane purtătoare de mesaj adresat străinătăţii, oricărei persoane trimise în misiune în străinătate. Este considerată ambasador orice persoană care reprezintă în străinătate un domeniu de activitate din ţara proprie sau din regiunea proprie: „ambasador al sportului românesc”, „ambasador al culturii orientale”. Potrivit unei formulări mai precise, ambasadorul este reprezentantul oficial al unui stat pe lângă alt stat. Acţiunile ambasadorului şi mesajele pe care el le transmite în forme foarte variate sunt percepute ca emanând nemijlocit de la şeful statului acreditant. Gradul diplomatic de ambasador este cel mai înalt în ierarhia diplomatică. În România, acordarea acestui grad este apanajul preşedintelui României, care acţionează în urma unei propuneri formulate de ministrul de externe.185 Rolul diplomatic de ambasador revine titularului unei misiuni diplomatice, indiferent de gradul diplomatic al persoanei căreia i s-a atribuit acest rol şi chiar indiferent dacă persoana face parte din rândul diplomaţilor de carieră. Persoana având rolul de ambasador poate fi şeful ambasadei, deţinătoare a rangului administrativ cel mai înalt din ambasadă, şeful unei misiuni diplomatice pe lângă un for internaţional, precum şi şeful unei misiuni ad hoc. În România, norma constituţională stabileşte că misiunile diplomatice, deci şi ambasadele sunt înfiinţate, desfiinţate sau modificate şi reprezentanţii diplomatici, deci şi ambasadorii, sunt acreditaţi
___________________
185 ScdcR, Articolul 10. Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret de către Preşedintele României, la propunerea ministrului afacerilor externe. 226

şi rechemaţi de preşedintele României, ca urmare a propunerii guvernului.186 Practic, propunerea persoanei care să fie şef al unei misiuni diplomatice permanente româneşti în străinătate (al unei ambasade), în calitate de ambasador, se formulează de către ministrul de externe. Cel propus poate fi angajat al personalului diplomatic al serviciului naţional de diplomaţie (diplomat „de carieră”) sau o persoană participantă la viaţa publică, îndeplinind exigenţele pentru intrarea în componenţa personalului diplomatic.187 Titlul de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar este o relicvă. Agenţilor diplomatici care în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se aflau în misiune extraordinară li se recunoştea rangul superior în raport cu alţi agenţi diplomatici. Regulamentul adoptat la Congresul de la Viena în 1815 a stabilit că agenţii diplomatici în misiune extraordinară nu sunt consideraţi a avea rang superior. Atributul plenipotenţiar dezvăluia cândva că purtătorul lui avea mandat de negociator, învestit cu puteri depline. Acest atribut a ajuns însă desuet ca urmare a complicării, prin introducerea ratificării, a mecanismului de exprimare a consimţământului statelor de a fi părţi contractante ale tratatelor. În conformitate cu principiul egalităţii suverane a statelor şi în concordanţă cu sensul major al regulilor de curtoazie, în dreptul diplomatic a fost consacrată, prin normă juridică, egalitatea dintre reprezentanţii diplomatici, stabilindu-se că, în afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor188.
___________________ Constituţia României, Articolul 91. (…) (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. 187 ScdcR, Articolul 19. Pentru numirea în funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, ministrul afacerilor externe propune, de regulă, diplomaţi de carieră care, la încheierea misiunii, nu depăşesc vârsta legală de pensionare. În mod excepţional pot fi propuse pentru numire în această funcţie personalităţi ale vieţii publice care îndeplinesc condiţiile pentru admiterea în rândul membrilor Corpului diplomatic şi consular al României. 188 Crd, Articolul 14. 1. Şefii de misiune sunt repartizaţi în trei clase: a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi a celorlalţi şefi de misiune având grad echivalent; b) clasa trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat; c) clasa însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe. 2. În afară de precădere şi de etichetă, nu se face nici o deosebire între şefii de misiune în raport cu clasa lor. 227
186

___________________
189

Pentru stabilirea clasei şefilor de misiune este nevoie de acordul statului acreditant şi al statului acreditar.189 Statul acreditar are obligaţia de a-l trata în acelaşi mod, după aceleaşi criterii, pe fiecare ambasador, asigurându-i aceeaşi procedură, la primire, ca şi celorlalţi.190 Această normă consolidează regula de curtoazie potrivit căreia ofensa adusă agentului diplomatic înseamnă ofensă adusă celui/ statului pe care îl reprezintă şi omagiul, gestul de curtoazie faţă de agentul diplomatic se răsfrânge asupra celui/statului reprezentat. Ordinea de precădere a ambasadorilor acreditaţi în acelaşi stat se stabileşte în conformitate cu data şi ora la care fiecare ambasador şi-a asumat funcţia, mai precis cu data şi ora la care şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau la care şi-a notificat sosirea şi a prezentat o copie a scrisorilor de acreditare la ministerul de externe al statului acreditar sau la un alt minister în legătură cu care s-a convenit anterior, ordinea de prezentare a scrisorilor de acreditare sau a copiei acestora fiind determinată de data şi ora sosirii ambasadorului în statul de acreditare.191 Sunt state în care se acceptă uzanţe speciale în privinţa reprezentantului Sfântului Scaun. În cadrul ambasadei, ambasadorul deţine rolul primordial, ca rang şi răspundere. El conduce ambasada (ANGHEL 1984, 190). În conformitate cu normele româneşti, şeful misiunii diplomatice este „reprezentant unic” al României pe lângă statul acreditar.192 În spiritul şi litera dreptului diplomatic, şeful de misiune diplomatică este distinct de misiunea diplomatică şi nu trebuie să fie confundat cu aceasta (CAHIER, 55; ANGHEL 1984, 116). Ambasadorul nu este ambasada. Persoanele se succed la îndeplinirea misiunii, în timp ce instituţia durează dincolo de succesiunea lor. Condiţia esen-

Crd, Articolul 15. Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor. 190 Crd, Articolul 18. În fiecare stat procedura primirii şefilor de misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă. 191 Crd, Articolul 16. 1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care şi-au asumat funcţiile (…)(…) 3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun. 192 ScdcR, Articolul 20. Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar este reprezentantul unic al României în ţara în care a fost acreditat şi îl reprezintă pe Preşedintele României pe lângă şeful statului acreditar. 228

ţială a şefului de misiune este misiunea. Nu este cu putinţă şeful de misiune fără misiune. Ambasada este cu putinţă fără ambasador. Dacă lipseşte ambasadorul, ambasada o conduce însărcinatul cu afaceri a.i., care devine, provizoriu, şef de misiune, după înştiinţarea autorităţilor statului acreditar. Însărcinatul cu afaceri ad interim (a. i.) al ambasadei este membrul personalului ambasadei care îi ţine locul ambasadorului, atunci când ambasadorul lipseşte. Însărcinat cu afaceri a.i. al ambasadei poate fi unul dintre membrii personalului diplomatic al ambasadei şi, numai dacă nici unul dintre aceştia nu se află în statul acreditar şi dacă statul acreditar consimte, şi unul dintre membrii personalului tehnic-administativ.193 Este nevoie de consimţământul statului acreditar numai în cazul în care autorităţile statului acreditant sunt nevoite să numească un membru al personalului tehnic-administrativ al ambasadei ca însărcinat cu afaceri a. i. (ANGHEL 1984, 293). Spre deosebire de însărcinatul cu afaceri a.i. al ambasadei, căruia îi revine provizoriu (ad interim) poziţia de şef al ambasadei, însărcinatul cu afaceri al statului acreditant conduce ambasada în afara oricărui provizorat, ca titular (en pied – e.p. sau en titre – e.t.) al poziţiei de şef al ambasadei (CHEBELEU, 382-382). Corpul diplomatic Persoanele care fac parte din personalul diplomatic al ambasadelor din acelaşi stat acreditar alcătuiesc corpul diplomatic, instituţie notorie, care funcţionează conform cutumei. Ministerul de externe al
___________________ Crd, Articolul 19. 1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu de şef al misiunii. Numele însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru de către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant, Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit. 2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale misiunii. 229
193

statului acreditar întocmeşte şi actualizează periodic Lista corpului diplomatic, ţinând seama de sosirea în misiune a ambasadorilor, de prezentările scrisorilor de acreditare şi de notificările primite de la ambasade. Înscrierea unei persoane pe Lista corpului diplomatic înseamnă atestarea statutului diplomatic al acelei persoane în statul acreditar (ANGHEL 1984, 243 şi urm.). Corpul diplomatic este o asociaţie de persoane, având ca obiectiv coordonarea conduitei în domenii de interes comun pentru ambasade şi diplomaţi: ceremonii, curtoazie internaţională, privilegii diplomatice, respectarea normelor de drept internaţional. Demersurile pe care corpul diplomatic le întreprinde pe lângă autorităţile statului acreditar acoperă o gamă largă de acţiuni, de la transmiterea de felicitări, până la formularea de proteste. Corpului diplomatic i se încredinţează şi funcţii cu efecte care depăşesc sfera relaţiilor cu autorităţile statului acreditar. Sub preşedinţia ministrului de externe al Olandei, corpul diplomatic de la Haga alcătuieşte Consiliul Administrativ Permanent al Biroului Administrativ al Curţii Permanente de Arbitraj.194 Această asociaţie a diplomaţilor îl are ca preşedinte pe decanul corpului diplomatic. Această demnitate îi revine diplomatului aflat pe prima treaptă a ordinii de precădere între membrii personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar. Astfel, decan al corpului diplomatic poate fi ambasadorul cu vechimea cea mai mare în funcţie în statul acreditar unde ordinea de precădere a ambasadorilor se stabileşte în conformitate cu data prezentării scrisorilor de acreditare (CHEBELEU, 407). Sunt state acreditare unde se practică acordarea primului loc în ordinea de precădere fie reprezentantului Sfântului Scaun195, fie ambasadorului britanic (în state din Commonwealth), fie ambasadorului francez (în state francofone). Decanul corpului reprezintă corpul diplomatic când autorităţile statului acreditar îl convoacă pentru a participa la solemnităţi sau pentru comunicări. El se poate adresa autorităţilor statului acreditar în numele corpului diplomatic, transmiţând mesaje solemne sau formulând luări de poziţie îndeosebi în domeniul relaţiilor diplomatice,
___________________
194 Convenţia pentru reglementarea pe cale paşnică a conflictelor internaţionale, Haga, 1907, Articolul 49. 195 v. Crd, Articolul 16, 3. 230

dar numai după consultarea corpului diplomatic şi având consimţământul acestuia. Decanul corpului diplomatic îşi îndeplineşte funcţiile specifice fără a fi câtuşi de puţin lider al asociaţiei. Decanul corpului diplomatic primeşte vizitele ambasadorilor care îşi încep misiunea şi pe ale celor care o încheie. El le prezintă ambasadorilor exigenţele specifice statului acreditar în domeniul relaţiilor diplomatice, în privinţa privilegiilor, ceremoniilor, protocolului etc.
În cadrul corpului diplomatic, asociere a ansamblului membrilor personalului diplomatic al ambasadelor din statul acreditar, au loc şi asocieri care reflectă relaţiile politice, economice sau culturale dintre state. Astfel, s-au constituit şi sunt foarte active asocierile diplomaţilor din statele Uniunii Europene, care funcţionează ca grupuri care reproduc organizarea generală a UE, ţinând cont de preşedinţia în exerciţiu semestrială şi promovând poziţiile şi orientările de politică externă comună. Se asociază pentru consultări şi pentru demersuri politice comune şi diplomaţii din state participante la alte foruri internaţionale sau din state situate în aceeaşi zonă geografică. PRIVILEGIILE

___________________
196

În urma consimţământului dat cu privire la ambasada străină, statului acreditar îi revine obligaţia de a facilita funcţiile diplomatice ale acesteia. Potrivit dreptului diplomatic, statul acreditar are obligaţia să le acorde ambasadei şi membrilor ei „toate” înlesnirile196, adică privilegii, asigurându-le inviolabilitatea, recunoscându-le şi protejându-le libertatea de comunicare şi de circulaţie, nepretinzându-le prestaţii şi nepercepându-le taxe, respectându-le imunitatea juridică. Ambasada are, tocmai în condiţiile de funcţionare în străinătate, privilegiul de a nu se supune decât jurisdicţiei statului acreditant. În acelaşi timp, ambasada are obligaţia de a respecta legile statului acreditar.197

Crd, Articolul 25. Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii. 197 Crd, Articolul 41. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat. 231

Statul acreditar îi asigură ambasadei exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza, în activitate, drapelul şi stema statului acreditant. După doi ani de la codificarea dreptului diplomatic, Comisia de drept internaţional a ONU a precizat, codificând dreptul consular, că de acest privilegiu se beneficiază în limitele stabilite de reglementările în materie din statul acreditar.198 Inviolabilitatea Prevederile dreptului diplomatic obligă statul acreditar să le acorde ambasadei şi personalului ei protecţie legală, astfel încât actele violente care ar impieta asupra libertăţii lor de acţiune să fie contracarate pe cale legală. Îndeplinirea plenară, fără vreun impediment, a funcţiilor ambasadei depinde de libertatea persoanelor care o alcătuiesc. Ambasada există indiferent de persoanele care îi îndeplinesc funcţiile, dar nu indiferent de libertatea lor de acţiune. Se perimează inevitabil iluziile precum aceea a asigurării ordinii riguroase prin antepunerea drepturilor instituţiei faţă de drepturile celor care o servesc şi pe care trebuie să-i servească, incluzând şi antepunerea bunurilor imobile şi a echipamentelor, adică antepunerea inviolabilităţii ambasadei, inclusiv a localurilor şi a mobilierului ei, faţă de inviolabilitatea membrilor personalului (ANGHEL 1984, 562).
La 24 mai 2005, persoane neidentificate au lansat o sticlă incendiară în direcţia ambasadei Siriei din Berlin. Nu au fost victime, nu au fost necesare nici intervenţia pompierilor, nici o acţiune de evaluare a pagubelor. Nu au fost găsite explicaţii privind motivele atacului. Începând din 2004 şi îndeosebi în cursul anului 2005, în condiţiile instabilităţii grave a statului irakian, securitatea ambasadelor şi a corpului diplomatic de la Bagdad a devenit tot mai precară. În septembrie 2004, mai multe persoane înarmate au atacat maşina ambasadorului ceh. În aprilie 2005, un angajat al ambasadei pakistaneze la Bagdad a fost răpit pe când se afla în drum spre o moschee. El a fost eliberat după două săptămâni. La 3 iulie, şeful misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif, a fost răpit şi apoi, la 8 iulie, ucis de o grupare potrivnică guvernului de la Bagdad. La 5 iulie, asupra însărcinatului cu afaceri a.i. al ___________________
198

Crc, Articolul 29, 3. (v. infra).

232

Ambasadei Bahreinului, care circula, prin centrul Bagdadului, la bordul unui automobil cu însemne diplomatice, s-a tras cu arma. Diplomatul a fost rănit. La 21 iulie, au fost răpiţi însărcinatul cu afaceri a.i. al Ambasadei Algeriei la Bagdad şi un membru al personalului diplomatic al aceleiaşi ambasade. Cei doi au fost atacaţi în timp ce se deplasau cu un automobil de teren de la sediul ambasadei la reşedinţa şefului de misiune. Atacul s-a produs la circa o sută de metri de localul ambasadei. La 27 iulie, gruparea liderului organizaţiei Al-Qaida din Irak, Abu Mussab al-Zarqawi, a anunţat prin televiziune că i-a executat pe cei doi diplomaţi algerieni. Tot în iulie, persoane înarmate au atacat maşina unor diplomaţi cehi din Bagdad. Poliţiştii irakieni care îi însoţeau pentru a le asigura paza au răspuns cu focuri de armă. Nici o persoană nu a fost ucisă sau rănită. Nu a fost clar dacă atacul a fost îndreptat împotriva diplomaţilor sau împotriva poliţiştilor. Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe pakistanez a anunţat la 5 iulie că ambasadorul Pakistanului în Irak va fi transferat la Amman, după ce în aceeaşi zi a fost ţinta unei tentative de asasinat la Bagdad. Acelaşi purtător de cuvânt a precizat că decizia a fost luată din grijă faţă de securitatea personalului ambasadei pakistaneze din Irak şi va fi revizuită când se va constata ameliorarea situaţiei. Guvernul irakian a făcut un apel la ambasadele de la Bagdad, cerându-le să nu îşi retragă personalul în pofida atacurilor tot mai frecvente asupra misiunilor diplomatice din Irak. Secretarul general al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, a criticat aspru atacurile îndreptate împotriva diplomaţilor străini din Irak şi a subliniat că alegerea diplomaţilor ca ţintă nu poate avea nici o justificare. Kofi Annan şi-a exprimat speranţa că autorii acestor acte vor fi urgent depistaţi şi aduşi în faţa justiţiei. În 2005 au luat amploare informaţiile privind posibilitatea lansării de atacuri împotriva unor obiective americane din Arabia Saudită. La 8 august, Departamentul de Stat al SUA a decis ca ambasada SUA de la Ryad şi consulatele americane de la Jeddah şi Dhahran să fie închise cel puţin în acea zi.

Pe de o parte, autorităţile statului acreditar au obligaţia să-i ocrotească pe membrii unei ambasade, împiedicând acţiunile prin care acestora le-ar fi afectată libertatea şi demnitatea. Acţiunea autorităţilor este mai eficientă dacă are susţinere în cadrul juridic intern al statului acreditar. Codul penal român condamnă infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentan233

tului unui stat străin (CHEBELEU, 574). Dacă este necesar, trebuie ca autorităţile statului acreditar să recurgă chiar la protecţie poliţienească specială (CHEBELEU, 571).
Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, relaţiile internaţionale depind de inviolabilitatea ambasadelor. La 15 decembrie 1979, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit, prin Ordinul privind indicarea de măsuri provizorii în Cazul personalului diplomatic şi consular american de la Teheran (SUA contra Iran), că trebuie ca guvernul iranian să asigure eliberarea imediată, fără excepţie, a tuturor persoanelor care au cetăţenia SUA, reţinute la Ambasada SUA sau la ministerul de externe de la Teheran sau luate ca ostatici oriunde şi să le acorde protecţie deplină acestor persoane, potrivit acordurilor în vigoare între Iran şi SUA şi dreptului internaţional general. La 10 aprilie 2005, ambasada Japoniei la Beijing a protestat împotriva demonstraţiilor de stradă organizate în preajma ambasadei şi a consulatelor Japoniei, prin care cetăţenii chinezi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de conduita autorităţilor japoneze faţă de evenimente din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ministerul de externe chinez a răspuns, exprimându-şi regretul faţă de cele întâmplate. La 29 august 2005, ambasada SUA în Bosnia a fost evacuată din cauza unei ameninţări neprecizate. Purtătorul de cuvânt al poliţiei din Sarajevo a arătat că a avut loc, în apropierea localului ambasadei, o operaţie a forţelor de ordine care a durat mai mult de o oră. Mass-media din Rusia a relatat că, la 31 iulie 2005, patru copii, cu vârste cuprinse între 13 şi 16 ani, din familiile personalului ambasadei Rusiei la Varşovia au fost atacaţi de 15 tineri polonezi, care strigau lozinci antiruse şi care le-au furat copiilor telefoanele mobile. Din relatări a rezultat că mai avuseseră loc anterior atacuri asupra cetăţenilor ruşi din Polonia. Ambasada a transmis imediat o notă de protest ministerului de externe polonez. La 1 august 2005, ambasadorul Poloniei la Moscova a fost convocat la ministerul de externe al Federaţiei Ruse. Un reprezentant al ministerului a declarat că se pregătesc măsuri dure în legătură cu incidentul de la Varşovia. Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a evocat incidentul la televiziune calificându-l ca „gest inamical” şi ca „delict”. MAE rus a anunţat că „aşteaptă scuze oficiale” din partea Poloniei, adăugând că „nu poate fi vorba despre un accident 234

simplu, întrucât incidentul are legătură cu „climatul antirusesc care se accentuează în ultimul timp în Polonia, inclusiv în urma declaraţiilor neprieteneşti ale oamenilor politici polonezi”. La 2 august, şeful de cabinet al preşedintelui Poloniei a declarat, la radio, că „incidente de felul celui în care au fost implicaţi copiii de la ambasada rusă se întâmplă peste tot şi nu este nevoie de gesturi politice, precum scuzele”. Totuşi, ambasadorul polonez la Moscova a declarat: „Ca ambasador şi ca polonez, pot spune că sunt foarte mâhnit şi le cer scuze copiilor personalului ambasadei ruse din Polonia. Dacă aşa ceva li s-ar fi întâmplat copiilor personalului de la ambasada pe care o conduc, cetăţenii Rusiei ar fi fost mâhniţi, dar nu s-ar fi simţit vinovaţi, întrucât atacul a fost acţiunea unor extremişti îndreptat împotriva unor copii şi nu o acţiune a polonezilor împotriva ruşilor.” La 7 august, un membru al personalului tehnico-administrativ al Ambasadei Poloniei la Moscova, cu sarcini în domeniul telecomunicaţiilor, posesor de paşaport diplomatic, a fost internat în spital cu diagnosticul de contuzie cerebrală, după ce a fost bătut de doi indivizi neidentificaţi. Procuratura teritorială din Moscova a deschis un dosar penal privind incidentul, conform Codului Penal al Rusiei. Purtătorul de cuvânt al ministerului de externe polonez a declarat că „incidentul ţine de huliganismul ordinar” şi că li s-au cerut explicaţii oficiale autorităţilor ruse. Ambasadorul polonez la Moscova a transmis ministerului de externe al Rusiei o notă referitoare la incident. Ministerul de externe al Rusiei a răspuns cu un mesaj de „compasiune”, calificând incidentul ca fiind regretabil. Ulterior, ministerul de externe al Rusiei a anunţat că forţele de ordine ruse au declanşat o anchetă şi au luat măsuri suplimentare pentru asigurarea securităţii ambasadei poloneze, a colaboratorilor acesteia şi a familiilor lor. La 10 august, un diplomat de la Ambasada Poloniei la Moscova a fost atacat, în apropierea localului ambasadei, de o persoană care l-a lovit cu pumnii şi cu picioarele. La 11 august, Ambasada Poloniei la Moscova le-a atras atenţia cetăţenilor polonezi aflaţi pe teritoriul Federaţiei Ruse să fie prudenţi şi vigilenţi. Membrilor personalului ambasadei li s-a cerut să nu iasă pe stradă neînsoţiţi. În aceeaşi zi, ministrul de externe polonez a declarat: „S-au înregistrat prea multe cazuri de partea rusă pentru a nu încerca să găsim un răspuns la această situaţie.” Ministerul de externe din Polonia a anunţat că le-a adresat un protest ferm autorităţilor ruse, cerându-le ca vinovaţii să fie identificaţi şi pedepsiţi şi securitatea ambasadei poloneze de la Moscova să fie întărită. Poliţia din Moscova a anunţat că a extins 235

măsurile de protecţie în jurul localului ambasadei Poloniei, care este păzită de cinci poliţişti, ziua, şi de patru patrule de gardă, noaptea. Preşedintele Poloniei, Aleksander Kwasniewski, i-a cerut preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin, să dispună ca autorităţile ruse să întreprindă măsuri ferme pentru identificarea şi pedepsirea agresorilor şi să garanteze securitatea tuturor cetăţenilor polonezi aflaţi în Rusia. Adjunctul ministrului de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Kisliak, s-a întâlnit cu ambasadorul Poloniei la Moscova, căruia i-a exprimat, în numele conducerii Departamentului de politică externă al Rusiei, regrete profunde în legătură cu agresarea huliganică, la 10 august, a diplomatului polonez. Serghei Kisliak a menţionat că incidentul este anchetat minuţios de organele de ordine ruse, care fac tot posibilul pentru prinderea vinovaţilor şi că s-au întreprins măsuri suplimentare de securitate în privinţa Ambasadei Poloniei şi a personalului ei. La 11 august, un ziarist polonez a fost bătut la Moscova, într-un pasaj subteran situat în apropiere de locuinţă. Ambasadorul Poloniei la Moscova a precizat că nu va fi formulat un protest aparte cu privire la agresarea ziaristului polonez, întrucât autorităţile poloneze aşteaptă reacţia preşedintelui Vladimir Putin la mesajul preşedintelui Alexander Kwasniewski. Paralel, poliţia poloneză a reuşit să aresteze două persoane având legătură cu atacul de la Varşovia, din 31 iulie, asupra copiilor personalului ambasadei ruse. Un reprezentant al serviciilor de securitate ruse a menţionat că este posibil să se fi acţionat „ochi pentru ochi”. Un post de televiziunea de la Moscova a comentat, la 11 august: „Acum, scorul este de 3-3!”

Pe de altă parte, autorităţile statului acreditar nu pot recurge împotriva membrilor ambasadei străine, în nici un caz, la măsuri de constrângere, precum percheziţia, arestarea, detenţia.199
La 13 ianuarie 1917, Consiliul Comisarilor Poporului de la Petrograd a decis arestarea şi încarcerarea în fortăreaţa Petropavlovsk a ministrului plenipotenţiar C. Diamandi şi a perso___________________ Crd, Articolul 29. Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul ce i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale. 236
199

nalului Legaţiei României. Militari ruşi au pătruns în localul Legaţiei României şi i-au arestat pe membrii personalului acesteia. La 15 ianuarie, comandantul fortăreţei i-a adus la cunoştinţă lui C. Diamandi comunicatul Consiliului Comisarilor Poporului, în conformitate cu care eliberarea personalului Legaţiei României depindea de satisfacerea pretenţiei ca Guvernul României să întreprindă măsuri în vederea eliberării trupelor ruse încercuite şi arestate pe frontul românesc. C. Diamandi a răspuns că nu acceptă să fie pus în libertate în asemenea condiţii şi a arătat că refuză să trateze afaceri de stat în închisoarea unde se afla ca urmare a unei infracţiuni violente de drept internaţional. După eliberare, C. Diamandi a precizat că, la 19 ianuarie, a primit o scrisoare din partea ambasadorului SUA la Petrograd, prin care era dezminţită informaţia difuzată de ziarul oficial maximalist Pravda, potrivit căreia eliberarea sa ar fi fost rezultatul convorbirilor purtate de corpul diplomatic de la Petrograd in corpore cu Vladimir Lenin şi că ambasadorul SUA s-ar fi oferit, într-un anumit fel, ca mediator şi şi-ar fi asumat rolul de garant în vederea aplanării conflictului.200 La 24 august 2005, Departamentul de Stat al SUA şi-a exprimat îngrijorarea pentru că autorităţile din Belarus au reţinut, pentru scurt timp, un diplomat american, în apropiere de Minsk. Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a declarat: „Am informat Guvernul din Belarus că suntem îngrijoraţi de faptul că autorităţile au reţinut pentru scurt timp un diplomat american care urma să participe la întâlniri diplomatice de rutină în oraşul Gomel. Ne-am exprimat îngrijorarea foarte clar. Ştim că a fost reţinut pentru scurt timp, dar am ridicat totuşi această problemă.” Presa a relatat că diplomatul american reţinut de poliţia din Belarus urma să aibă întrevederi cu reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale care i se opun preşedintelui Aleksandr Lukaşenko.

Totuşi, agenţii de circulaţie din statul în care misiunea diplomatică funcţionează îl pot opri pe membrul acestei misiuni, aflat în stare de ebrietate, să mai conducă automobilul, pentru a înlătura astfel eventualitatea unui accident (CHEBELEU, 570).
___________________ Arhiva MAE, Dosar 77/D. 12 RADIOGRAMA CIFRATĂ DE LA LEGAŢIA DIN PETROGRAD, TRANSMISĂ DE MINISTRUL V. ANTONESCU DE LA PARIS, LA 4/17 FEBRUARIE 1918, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE. 237
200

Statului acreditar în care privilegiul inviolabilităţii personale a unui diplomat a fost încălcat îi revine obligaţia de a adopta măsuri reparatorii (ANGHEL 1984, 587; CHEBELEU, 570). Diplomatul nu poate pretinde să beneficieze de privilegiul inviolabilităţii personale dacă din imprudenţă se implică în situaţii riscante sau dacă provoacă el însuşi conflicte în care este agresat (CHEBELEU, 573). Agentul diplomatic are privilegiul de a fi scutit de controlul bagajului său personal de către autorităţile statului acreditar. Totuşi, controlul bagajului personal ar fi justificat de bănuiala întemeiată că acesta conţine alte obiecte decât cele destinate uzului oficial al misiunii şi uzului personal sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină din statul acreditar. Dacă se recurge la control, trebuie ca agentul diplomatic sau reprezentantul său autorizat să fie de faţă.201 În practică, şi bagajul agentului diplomatic este controlat electronic, la aeroport, înaintea călătoriei cu avionul (CHEBELEU, 570). Statul acreditar beneficiază de inviolabilitatea localului ambasadei prin care este reprezentat în statul acreditar. Ambasada utilizează pe teritoriul statului acreditar localuri ca sedii sau ca reşedinţe.202 Local al ambasadei înseamnă clădirile sau părţile de clădire care se utilizează pentru realizarea funcţiilor misiunii, ca reşedinţă a agentului diplomatic, indiferent de proprietar, indiferent dacă folosirea are ca temei un contract de închiriere (DIACONU II, 99). Localurile în care funcţionează ambasada, cât şi locuinţele membrilor personalului diplomatic al ambasadei sunt în aceeaşi măsură inviolabile (CHEBELEU, 575).
___________________
201 Crd, Articolul 36. 1. (…) 2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, dar se permite controlul bagajului personal dacă există bănuiala întemeiată că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină din statul acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat. 202 Crd, Articolul 1. … i) expresia „localurile misiunii” se referă la clădirile sau părţile de clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii. 238

Stabilirea de sedii ale ambasadei se face numai cu consimţământul statului acreditar.203 Localul principal al ambasadei, sediul ei se stabileşte în localitatea unde funcţionează guvernul statului acreditar. Se facilitează astfel şi activităţile specifice ale corpului diplomatic. În alte localităţi, se înfiinţează eventual birouri ale ambasadei (ANGHEL 1984, 136).
Capitala Israelului a fost transferată de la Tel Aviv la Ierusalim. Respectând Rezoluţia Adunării Generale a ONU prin care Ierusalimului i s-a stabilit regim internaţional, numeroase state, printre care şi România, şi-au menţinut ambasadele la Tel Aviv (ANGHEL 1984, 135).

Responsabil pentru asigurarea inviolabilităţii localului ambasadei este statul acreditar. Privilegiul inviolabilităţii localului ambasadei înseamnă şi că autorităţile statului acreditar nu pot pătrunde în sedii fără consimţământul şefului misiunii, al ambasadorului sau al însărcinatului cu afaceri a.i., şi nu pot dispune percheziţii, rechiziţii etc. Ambasada este privilegiată şi întrucât inviolabilitatea ei este un domeniu aparte al asigurării ordinii publice în statul acreditar, care este obligat să împiedice actele violente cu impact direct asupra activităţii ambasadei.204 Pe de o parte, trebuie ca autorităţile statului acreditar să se abţină de la acte de autoritate în localul ambasadei şi, pe de altă parte, trebuie ca statul acreditar să acţioneze pentru prevenirea de acte violente îndreptate împotriva aceluiaşi local (ANGHEL 1984, 565). Inviolabilitatea localului ambasadei implică obligaţia specială a autorităţilor statului acreditar de la care nu se admite derogare, nici chiar atunci când în utilizarea localului s-ar abuza de acest privilegiu (DIACONU II, 98).
___________________ Crd, Articolul 12. Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără să fi obţinut în prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi. 204 Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis ca agenţii statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii. 2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia. 3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii. 239
203

Arhivele ambasadei nu pot fi controlate nicicum, niciunde şi niciodată.205 Documentele din arhiva ambasadei rămânând inviolabile indiferent de persoana care le gestionează, de locul în care se află sau de vehiculul cu care sunt transportate. Dacă arhiva ambasadei rămâne într-un imobil care a fost utilizat şi apoi părăsit de ambasadă, imobilul este considerat în continuare imobil de ambasadă şi statul acreditant beneficiază în continuare de inviolabilitatea acelui local (ANGHEL 1984, 586). Condiţia unică a respectării inviolabilităţii este ca arhiva, prin documentele pe care le conţine, să aibă caracter diplomatic, aşadar documente concordante cu funcţiile diplomatice. Pentru documentele care nu corespund îndeplinirii acestei condiţii nu se poate invoca privilegiul inviolabilităţii. Ies de sub incidenţa inviolabilităţii documentele al căror conţinut vădeşte că au rezultat din culegerea de informaţii pe căi ilicite. Asemenea documente pot fi utilizate în instanţă ca probe, în cazul în care sunt prezentate instanţei (ANGHEL 1984, 584). Inviolabilitatea localurilor şi a bunurilor ambasadei durează cât timp acestea sunt afectate realizării funcţiilor diplomatice (DIACONU II, 99). Ambasada beneficiază, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre statul acreditant şi statul acreditar se rup sau se întrerup, de privilegiul rezultat din obligaţia statului acreditar de a-i respecta şi de a-i proteja localurile, bunurile şi arhivele. Este posibil ca, în conformitate cu dreptul diplomatic şi cu consimţământul statului acreditar, imobilele, bunurile şi arhivele ambasadei să fie preluate de un alt stat.206 Agentul diplomatic al ambasadei beneficiază de inviolabilitatea locuinţei, a documentelor, a corespondenţei şi a bunurilor private. Nu sunt diferenţe între privilegiul inviolabilităţii acordat statului acreditar pentru localul ambasadei, documentele şi arhiva acesteia şi acelaşi privilegiu acordat diplomatului pentru reşedinţa şi bunurile lui (ANGHEL 1984, 563). Inviolabilitatea rămâne intangibilă şi dacă se
___________________
205

Crd, Articolul 24. Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc se află. 206 Crd, Articolul 45. În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar: a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale; b) statul acreditant poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc în acestea, precum şi arhivele, unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar; c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar. 240

întreprind măsuri de executare ca urmare a unei acţiuni reale privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, pe care agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii, a unei acţiuni privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular sau a unei acţiuni privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.207 Pentru ca privilegiul inviolabilităţii localurilor ambasadei să poată fi pus în aplicare, ambasada are obligaţia să notifice autorităţilor statului acreditar, de obicei ministerului de externe, adresele acestor localuri.208 Ambasada este privilegiată şi pentru că statul acreditar, dacă i se solicită, este obligat să o sprijine în vederea procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor.209 Această prevedere a dreptului diplomatic nu poate fi interpretată extins, în sensul că statul acreditar ar avea obligaţia de a pune la dispoziţia ambasadei localuri (DIACONU II, 99). Nu îi este permis ambasadei să devină sediu al unor activităţi contrare dreptului internaţional. Statul acreditar şi agenţii lui diplomatici au obligaţia să nu dea localurilor ambasadei utilizări incompatibile cu funcţiile diplomatice.210
___________________ Crd, Articolul 30. 1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii. 2. Documentele sale, corespondenţa sa şi (…) bunurile sale beneficiază de asemenea de inviolabilitate. 208 Cms, Articolul 11. 1. Se notifică la ministerul de externe sau la un alt organ al statului primitor, în legătură cu care s-a convenit: (…) f) amplasamentul localurilor ocupate de misiunea specială şi a locuinţelor private care beneficiază de inviolabilitate conform articolelor 30, 36 şi 39, precum şi toate informaţiile necesare pentru identificarea acestor localuri şi locuinţe. 209 Crd, Articolul 21. 1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localurile în alt fel. 2. El trebuie, de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor. 210 Crd, Articolul 41. ...3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii… 241
207

La 15 decembrie 1979, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit, prin Ordinul privind indicarea de măsuri provizorii în Cazul personalului diplomatic şi consular american de la Teheran (SUA contra Iran), că trebuie ca guvernul iranian să asigure readucerea în posesia şi sub controlul exclusiv al autorităţilor SUA a Cancelariei Ambasadei SUA de la Teheran şi a Consulatului, potrivit acordurilor bilaterale şi dreptului internaţional. Ulterior, la 24 mai 1980, Curtea Internaţională de Justiţie a subliniat incompatibilitatea conduitei statului iranian cu obligaţia stabilită de dreptul internaţional privind protejarea ambasadei şi a consulatelor SUA, a personalului acestora, a arhivelor şi a mijloacelor de comunicaţie ale acestora (ANGHEL 1984, 567-568).

În esenţă, inviolabilitatea se asigură prin întreprinderea de măsuri al căror scop este evitarea pătrunderii, fără consimţământul şefului de misiune, în localuri, a altor persoane decât a celor care fac parte din personalul misiunii. Se consideră că inviolabilitatea este încălcată dacă localurile sunt supuse deteriorării, precum şi dacă liniştea necesară activităţii prin care misiunile îşi exercită funcţiile este tulburată şi dacă se aduc atingeri demnităţii misiunilor.
La 5 mai 2005, ministerul de externe ucrainean l-a convocat pe ambasadorul din Belarus pentru a-i înmâna o notă referitoare la decizia autorităţilor de la Kiev privind verificarea informaţiilor despre evenimentele din jurul localului Ambasadei Republicii Belarus. Nota a cuprins constatarea că pichetarea ambasadei este o acţiune civică autorizată, care nu împiedică accesul în localul ambasadei al personalului acesteia şi nici pe cel al vizitatorilor. În notă s-a precizat că organele de ordine ucrainene au întărit paza în jurul localului ambasadei.

Teza extrateritorialităţii localului ambasadei, care implică îngăduinţă faţă de folosirea localurilor de misiuni diplomatice şi consulare şi în alte scopuri decât cele legate de funcţiile ambasadei şi ale postului consular, are ca temei închipuirea unui teritoriu simbolic, ca o proiecţie în străinătate a unui spaţiu imaginar unde li s-ar îngădui autorităţilor statului acreditant să-şi exercite prerogativele, fără ca autorităţile statului acreditar să poată interveni. Această teză stă la temeiul ideii că localul ambasadei sau al postului consular ar fi teritoriu al statului acreditant, respectiv trimiţător, precum şi al „azilului diplomatic”, pe care statele din America Latină îl consideră a fi găzduirea din motive umanitare la ambasadă a persoanei urmărite de autorităţile statului acreditar pentru delicte politice. Acordând azilul
242

politic, ambasada se amestecă în treburile interne ale statului acreditar în măsura în care contribuie direct la sustragerea azilantului de sub jurisdicţia statului căruia îi este cetăţean. Admiterea azilului diplomatic deschide calea crizei în relaţiile diplomatice, fiind posibile urmări precum declararea ambasadorului persona non grata sau ruperea relaţiilor diplomatice. Acordarea azilului nemulţumeşte forţele politice care guvernează în statul acreditar şi cărora azilantul li se opune. Neacordarea azilului diplomatic nemulţumeşte forţele politice din rândul cărora face parte azilantul şi care ar putea să ajungă să guverneze în statul acreditar. În aceste condiţii, azilul diplomatic este evident incompatibil cu funcţiile ambasadei şi, ca urmare, este de neconceput înscrierea printre funcţiile diplomatice a acordării azilului diplomatic (DIACONU II, 101). Curtea Internaţională de Justiţie consideră că derogarea de la suveranitate prin admiterea sustragerii azilantului-infractor de la jurisdicţia statului acreditar nu are caracter juridic, ci are caracter umanitar şi poate fi considerată legitimă numai în condiţiile iminenţei şi persistenţei unui pericol. Curtea Internaţională de Justiţie consideră că soluţionarea problemei azilului acordat ar fi posibilă prin două acte succesive: autorităţile statului acreditar să ceară ca azilantul să părăsească teritoriul statului acreditar; voinţa ambasadei de a înceta acordarea azilului să se manifeste prin formularea cererii ca autorităţile statului acreditar să emită un permis de părăsire de către azilant a teritoriului statului acreditar (salvconduct) (ANGHEL 1984, 613-615).
La 3 ianuarie 1949, ambasada Columbiei la Lima (Peru) i-a acordat azil diplomatic omului politic peruan Victor Raul Haya de la Torre (1895-1979), şeful Alianţei Populare Revoluţionare Americane, care era acuzat de autorităţile peruane că provocase o rebeliune militară. Între Columbia şi Peru a apărut un diferend pe care cele două state l-au supus Curţii Internaţionale de Justiţie. Ambasadorul Columbiei l-a calificat pe V. R. Haya de la Torre ca fiind refugiat politic şi a cerut ca statul peruan să emită un document care să-i permită lui V. R. Haya de la Torre să părăsească teritoriul peruan. Guvernul de la Lima a refuzat, susţinând că V. R. Haya de la Torre a comis un delict de drept comun şi nu putea beneficia de azil. Judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie au avut de răspuns la întrebarea dacă statul columbian, stat acreditant, avea capacitatea să stabilească dacă azilantul, V. R. Haya de la Torre, era refugiat politic sau comisese un delict de drept comun, precum şi la întrebarea dacă statului peruan, stat acreditar, îi 243

revenea obligaţia de a garanta părăsirea în condiţii de securitate a teritoriului peruan de către azilant. La 20 noiembrie 1950, Curtea Supremă de Justiţie a răspuns negativ la ambele întrebări, dar a precizat că statul peruan nu a reuşit să demonstreze că V. R. Haya de la Torre ar fi fost delincvent de drept comun, întrucât acuzaţia de rebeliune militară nu intră în sfera dreptului comun. Curtea internaţională de Justiţie a interpretat prevederea Convenţiei panamericane de la Havana asupra dreptului de azil (1929), conform căreia ambasada poate, dar numai în anumite condiţii, să-i acorde azil, arătând că nu se poate ca, prin azil, să fie împiedicată acţiunea judiciară a autorităţilor care acţionează pentru a aplica o lege. Curtea a observat că statul peruan nu a cerut plecarea refugiatului de pe teritoriul propriu şi, ca urmare, nu era obligat să emită salvconductul. Potrivit Curţii Internaţionale de Justiţie, azilul diplomatic încalcă suveranitatea statului, pentru că este ingerinţă, şi justificarea esenţială a azilului constă din iminenţa sau persistenţa pericolului pentru refugiat. Columbia revendicase dreptul de a formula o calificare unilaterală şi definitivă obligatorie pentru Peru. Statul acreditar nu poate să continue procedurile iniţiate împotriva celui pe care îl urmăreşte fără a încălca inviolabilitatea localului misiunii diplomatice. V. R. Haya de la Torre a rămas în localul ambasadei columbiene de la Lima până în 1954, când i s-a permis să se exileze în Mexic. A revenit în Peru în 1957. În 1957 a câştigat alegerile prezidenţiale, dar nu a putut prelua puterea, fiind împiedicat de armată. În 1956, cardinalul catolic Jozsef Mindszenty, primatul Ungariei, s-a refugiat la Ambasada SUA de la Budapesta. Autorităţile ungare au refuzat să-i permită să plece în străinătate. J. Mindszenty a rămas, timp 15 ani, în incinta ambasadei americane, unde a fost considerat „oaspete”. În 1971, autorităţile ungare şi-au schimbat poziţia şi i-au permis lui J. Mindszenty să plece în străinătate (CHEBELEU, 617-618). La 20 aprilie 2005, la Quito, după o criză politică îndelungată, marcată de manifestaţii de protest, Parlamentul Republicii Ecuador l-a destituit pe şeful statului ecuadorian, preşedintele Lucio Gutierrez. După destituire, L Gutierrez s-a refugiat la reşedinţa ambasadorului Braziliei. Patru zile, fostul şef al statului acreditar Ecuador s-a aflat într-un local al unei ambasade, imobil în care autorităţilor statului acreditar, obligate să respecte privilegiul diplomatic al inviolabilităţii, nu le este permis să pătrundă fără 244

permisiunea ambasadorului statului acreditant şi au datoria să împiedice pătrunderea oricărei persoane care nu beneficiază de o asemenea permisiune. În cele patru zile, imobilul a fost înconjurat de zeci de manifestanţi care cereau ca L. Gutierrez să fie judecat pentru că ordonase împotriva protestatarilor de la Quito acţiuni de reprimare, în timpul cărora doi protestatari au decedat. La 24 aprilie 2005, în primele ore ale dimineţii, L. Gutierrez, cu chipul acoperit cu un passe-montagne, având pe cap o cască, a ieşit din localul diplomatic, s-a urcat într-un automobil de teren, cu care s-a îndreptat, însoţit de patru militari ai Grupului pentru operaţii speciale din poliţia ecuadoriană, către un aeroport, de unde a părăsit teritoriul ecuadorian la bordul unui avion brazilian. Pentru a-i facilita ieşirea discretă din imobilul diplomatic, poliţia ecuadoriană a organizat o diversiune la intrarea în imobil, unde a înscenat măsuri de protecţie ample în jurul unui automobil cu însemne diplomatice. După câteva ore de zbor, L. Gutierrez a ajuns la Brasilia, unde a fost găzduit, împreună cu soţia şi cu fiica sa, într-o reşedinţă militară. Autorităţile braziliene au precizat că au acţionat „în conformitate cu tradiţia şi cu tratatele internaţionale”, pentru a facilita soluţionarea crizei, dar nu din simpatie pentru L. Gutierrez. Ministrul de externe ecuadorian a declarat că autorităţile ecuadoriene şi-au rezervat dreptul să le ceară autorităţilor braziliene extrădarea lui L. Gutierrez, dacă împotriva fostului preşedinte se deschid proceduri penale.

Privilegiul protecţiei împotriva atentatelor la securitate Rezoluţia Adunării generale a ONU nr. 53 din 1997211 a stabilit că trebuie ca statele să respecte dispoziţiile dreptului internaţional privind relaţiile diplomatice şi consulare şi a subliniat că statelor le revine responsabilitatea de a asigura protejarea personalului ambasadelor şi a misiunilor diplomatice şi consulare împotriva grupurilor organizaţiilor care ar avea intenţia să atenteze împotriva securităţii lor.
___________________
NATIONS UNIES, Assemblée générale, Distr. GÉNÉRALE A/RES/53/97, 20 janvier 1999, Cinquante-troisième session, Point 147 de
211

l’ordre du jour, Résolution adoptée par l’Assemblée générale [sur le rapport de la Sixième Commission (A/53/628)] 53/97, Examen de mesures efficaces visant à renforcer la protection et la sécurité des missions et des représentants diplomatiques et consulaires. 245

Pe aceeaşi cale, ONU le-a cerut statelor să întreprindă măsuri adecvate, în conformitate cu dreptul internaţional, la nivel naţional şi internaţional, pentru a preveni orice abuz pe planul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice sau consulare, îndeosebi abuzurile grave, în special a celor care constau din acte de violenţă.
În 2005, în condiţiile instabilităţii grave a statului irakian, organizatorii răpirilor de diplomaţi şi ai atacurilor împotriva acestora, la Bagdad, urmăreau – potrivit observatorilor politici – izolarea guvernului irakian pe plan internaţional şi, îndeosebi, determinarea statelor arabe islamice să-şi diminueze prezenţa diplomatică în Irak. Ministrul de interne irakian încerca, după cum a declarat, să aplice un plan special de protejare a diplomaţilor. Totodată, acelaşi ministru a arătat că dispunea de informaţii potrivit cărora anumiţi ambasadori se întâlnesc cu terorişti şi le-a atras atenţia celor care se implică în acţiuni riscante că trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru securitatea proprie. A precizat chiar că şeful misiunii diplomatice egiptene la Bagdad, Ihab al-Sherif, răpit la 3 iulie, se dusese într-un loc considerat primejdios.

Privilegiul libertăţii de comunicare Eficienţa ambasadei depinde direct de comunicarea liberă dintre toate componentele serviciului public de diplomaţie. Aici, comunicare liberă înseamnă excluderea oricărui control exercitat asupra comunicării din afara serviciului public de diplomaţie. Statul acreditar are obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a misiunilor, ocrotind-o şi îngăduind-o, adică neîncercând nici o formă de control. Între ambasadă şi statul acreditant se poate comunica prin utilizarea curierului diplomatic, a valizei diplomatice şi a mesajelor cifrate. Curierul diplomatic însoţeşte valiza diplomatică. Statul acreditar şi statele de tranzit îi datorează curierului diplomatic ocrotire, asigurarea privilegiul inviolabilităţii. Dreptul diplomatic nu permite ca valiza diplomatică să fie deschisă şi nici să fie reţinută de autorităţile statului acreditar şi ale statelor străine de tranzit. Dacă autorităţile statului străin îşi exprimă dorinţa ca valiza diplomatică să fie deschisă, autorităţile statului căruia
246

valiza diplomatică îi aparţine pot consimţi sau pot decide ca valiza diplomatică să fie readusă la instituţia de provenienţă. Valiza diplomatică este însoţită de curierul diplomatic sau neînsoţită de curier, ci de comandantul de aeronavă comercială desemnat printr-o împuternicire oficială, care precizează numărul pachetelor din componenţa valizei diplomatice. Nu trebuie ca serviciul public de diplomaţie să permită abuzul referitor la conţinutul valizei diplomatice. Trebuie ca autorităţile statelor străine să protejeze valiza diplomatică.212 Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie Agentul diplomatic are libertatea de a circula pe teritoriul statului acreditar, care însă poate să reglementeze, chiar să interzică,
___________________
212 Crd, Articolul 27. 1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare adecvate, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar. 2. Corespondenţa oficială a misiunii este inviolabilă. Prin expresia „corespondenţă oficială” se înţelege toată corespondenţa referitoare la misiune şi la funcţiile sale. 3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută. 4. Pachetele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. 5. Curierul diplomatic, care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. 6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă. 7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să fie purtătorul unui document oficial care să indice numărul pachetelor din care se compune valiza diplomatică, dar el nu este considerat curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul din membrii săi să ia în posesie în mod direct şi liber valiza diplomatică din mâinile comandantului aeronavei. 247

din motive de securitate naţională, accesul în anumite zone al agentului diplomatic.213 Astfel, statul acreditar poate să interzică sau să limiteze prin reglementări speciale accesul în zone precum cele de frontieră, din preajma unei fabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc conflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea posibilităţii de deplasare, statul acreditar poate să invoce şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor. Dacă statul acreditar ar extinde în mod exagerat zonele de interzicere a circulaţiei străine, inclusiv a diplomaţilor, s-ar ajunge la reducerea inacceptabilă a posibilităţilor ambasadei de a-şi realiza funcţiile (DIACONU II, 106). În cazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil, dacă ambasada notifică deplasarea şi autorităţile statului acreditar o acceptă. În caz de conflict, ambasada, agenţii diplomatici şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegiile deja acordate în privinţa lor şi a bunurilor lor şi, în măsura în care este necesar, statul primitor îi privilegiază şi prin îndeplinirea obligaţiei de a le pune la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru părăsirea teritoriului.. 214 Privilegiul scutirii de prestaţii personale, de servicii publice şi de sarcini militare Agentul diplomatic este privilegiat prin scutire de unele obligaţii (incompatibile cu situaţia de cetăţean al statului acreditar sau
___________________
213 Crd, Articolul 26. Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii. 214 Crd, Articolul 44. Trebuie ca statul acreditar să acorde, chiar în caz de conflict armat, înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrii familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor. 248

stânjenitoare pentru funcţiile diplomatice) ale cetăţeanului statului acreditar.215 Privilegiul scutirii de impozite şi taxe Prevederile dreptului diplomatic care stabilesc privilegiul scutirii de impozite şi taxe se referă la: − scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale; − scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii cărora le sunt proprietari sau locatari216; − drepturile şi taxele percepute de misiune pentru acte oficiale217; − scutirea, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar218;
___________________
215

Crd, Articolul 35. Trebuie ca statul acreditar să-i scutească pe agenţii diplomatici de orice prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa şi de sarcinile militare, precum rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare. 216 Crd, Articolul 23. 1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate. 2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe când, conform legislaţiei statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau şefului misiunii. 217 Crd Articolul 28. Drepturile şi taxele percepute de misiune pentru acte oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe. 218 Crd, Articolul 33. 1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă în acesta reşedinţa lor permanentă; şi b) ca ei să fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat. 3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului 249

− scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe219. De privilegiul scutirii de taxe şi impozite se ţine seama cu şase excepţii. Agentul diplomatic plăteşte impozitele indirecte încorporate, prin natura lor, în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor. El datorează impozitele şi taxele asupra bunurilor imobile particulare de pe teritoriul statului acreditar, dacă nu le deţine în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii. Agentul diplomatic nu este scutit de drepturile de succesiune percepute de statul acreditar. Totuşi, de la această excepţie se face excepţie şi nu se percep taxe de succesiune asupra bunurilor imobile aflate pe teritoriul statului acreditar exclusiv în legătură cu prezenţa în misiune a celui decedat, ca membru al misiunii, fără a fi cetăţean al statului acreditar şi fără reşedinţă permanentă pe teritoriul statului acreditar.

acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează. 4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de acest stat. 5. Dispoziţiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior şi nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri. 219 Crd, Articolul 36. 1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru: a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii; b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale. 2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină din statul acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie să se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat. 250

Nu i se acordă agentului diplomatic scutire de la plata impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare provenite din statul acreditar şi nici de la plata impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar. Agentului diplomatic îi revine plata impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate. Numai în cazul în care, având calitatea de şef de misiune sau fiind cel care tratează cu statul acreditant, trebuie ca agentul diplomatic să respecte normele legale în vigoare în statul acreditar care prevăd că este obligat să plătească înregistrarea, grefa, ipoteca şi timbrul privind bunurile imobiliare. Altminteri, statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt. 220 Privilegiul imunităţii Statul acreditar este obligat să nu îl supună pe diplomat judecătorilor proprii. Membrii personalului diplomatic al ambasadei sunt imuni la jurisdicţia statului acreditar, pe teritoriul acestui stat, în privinţa întregii lor activităţi, cu excepţii legate de unele aspecte ale jurisdicţiei civile şi administrative (ANGHEL 1984, 504). De la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a agentului diplomatic se permit excepţii pentru acţiuni privind imobile private, pentru succesiunile care nu privesc statul acreditar, ci persoana diplomatului,
___________________ Crd, Articolul 34. Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia: a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor; b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii; c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din Articolul 39; d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar; e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor Articolului 23. 251
220

şi pentru activităţi profesionale şi comerciale diferite de cele prin care se exercită funcţiile diplomatice.221 Diplomatul beneficiază de imunitate în legătură cu toate actele sale, indiferent dacă aceste acte pot fi considerate ca aparţinând exercitării funcţiilor diplomatice sau ca fiind private. Dreptul diplomatic distinge între actele oficiale şi cele private ale membrilor personalului ambasadei, dar nu în ceea ce priveşte activitatea diplomaţilor (ANGHEL 1984, 506-507). Implicarea unui diplomat într-un proces juridic în statul acreditar este posibilă numai după renunţarea la imunitatea juridică. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea ratione personae sau o poate suspenda. Trebuie ca renunţarea să fie expresă, clară şi autorizată de statul acreditant. Aşadar, agentul diplomatic îşi pierde imunitatea de jurisdicţie numai dacă statul acreditant renunţă în mod expres la această imunitate.222
___________________ Crd, Articolul 31. 1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba: a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular; c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale; 2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie. 3. Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute de alineatele a, b şi c de la paragraful 1 din prezentul articol, şi numai dacă executarea poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale. 222 Crd, Articolul 32. 1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate... 2 Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. 3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie pe baza Articolului 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct legată de cererea principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă. 252
221

Din analizele întreprinse de doctrinarii dreptului diplomatic, rezultă că, practic, nici un stat nu este dispus să admită ca diplomaţii săi aflaţi în misiune în străinătate să fie supuşi unei jurisdicţii străine (CHEBELEU, 578). Imunitatea diplomatică nu poate fi invocată în cazul în care acţiunea este intentată chiar de agentul diplomatic.223 Excepţiile de la imunitatea care i se acordă agentului diplomatic sunt legate de situaţii deosebite sau de naţionalitatea agentului.224 Imunitatea personală a agentului diplomatic pentru acte private se limitează la teritoriul statului acreditar. Recunoaşterea imunităţii ratione personae este limitată, ratione temporis, la durata misiunii. Dincolo de limita ratione temporis, se admite numai imunitatea ratione materiae.225
___________________
223

Crd, Articolul 32. … 3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie … intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională legată direct de cererea principală. 224 Crd, Articolul 38. 1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale. 2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oameni de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii. 225 Crd, Articolul 39. 1. Orice persoană având drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de îndată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, iar dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit. 2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii şi imunităţi iau sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte ţara sau la expirarea unui termen raţional care îi va fi fost acordat în acest scop, dar ele continuă până în acel moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii. 3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei 253

De imunitatea de jurisdicţie beneficiază şi familia diplomatului. Mai beneficiază de privilegiul imunităţii de jurisdicţie membrii personalului administrativ şi tehnic al ambasadei, ca şi familiile lor, dar numai pentru actele prin care îşi exercită funcţiile lor.226
sale continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar. 226 Crd, Articolul 37. 1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. 2. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful 1 al Articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al Articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. 3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la Articolul 33. 4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă, sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii. Crd, Articolul 39 … 3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să beneficieze de privilegii şi de imunităţi, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar. 4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acest stat ori a unui alt membru al familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora care vor fi fost achiziţionate în această ţară şi care fac obiectul unor interziceri de export în momentul decesului său. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se datora exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii. 254

La 4 decembrie 2004, sergentul american Christopher van Goethen, membru al personalului tehnic al Ambasadei SUA în România, comandant al detaşamentului de securitate de la această ambasadă, se afla la volanul unui automobil cu care se deplasa prin Bucureşti. S-a abătut de la regulile de circulaţie şi a provocat un accident grav, în urma căruia a decedat un cetăţean român. După accident, Christopher van Goethen a părăsit imediat teritoriul României. Autorităţile române au întreprins demersuri insistente pe lângă autorităţile americane în vederea cercetării şi judecării cazului în conformitate cu prevederile legale. La 18 aprilie 2005, Biroului Central al Detaşamentului de Infanterie Marină al Armatei SUA de la Quantico, Virginia, a publicat un comunicat din care reiese că Christopher Van Goethen a fost acuzat de încălcarea unor prevederi ale Codului de Justiţie Militară al Forţelor Armate ale SUA, a fost acuzat de mai multe violări ale Codului de Justiţie Militară al Forţelor Armate ale SUA: pentru conducerea imprudentă a unui autovehicul, pentru fals în declaraţii oficiale, pentru ucidere din culpă şi obstrucţionarea justiţiei, precum şi pentru a nu se fi supus unui ordin sau regulament, pentru conducerea vehiculului sub influenţa alcoolului, pentru adulter şi comportament reprobabil sub influenţa alcoolului.

Ambasada, agenţii diplomatici şi membrii familiilor care îi însoţesc beneficiază de privilegii, pentru fiecare şi pentru documentele oficiale atunci când, călătorind spre statul acreditar sau înapoindu-se în statul acreditant, trec pe teritoriul altui stat. Trebuie ca trecerea să fie notificată autorităţilor statul tranzitat şi ca statul tranzitat să nu se opună trecerii. Privilegiile se acordă şi în caz de forţă majoră.227
___________________ Crd, Articolul 40. (RD) 1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este cerută pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se întoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau călătoresc separat pentru a-l întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor. 2. În condiţii similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ şi tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor. 3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajelor 255
227

Agentul diplomatic nu este imun faţă de jurisdicţia statului acreditant.228 Fiind instituţie constituită de statul acreditant, ambasadei şi personalului ei li se aplică reglementările dreptului intern din acest stat (ANGHEL 1984, 117; CHEBELEU, 578).
În aprilie 2005, ministerul de externe din Grecia a anunţat că ambasadorul Greciei in Slovacia a fost arestat de autorităţile de la Atena şi suspendat din funcţie în urma unei anchete asupra posibilei sale implicări într-o afacere de trafic cu arme. La 9 august 2005, ministerul de externe din Cipru a anunţat că autorităţile cipriote au declanşat o anchetă cu privire la acuzaţiile care i-au fost aduse lui Stavros Loizides, care, până la 4 august, fusese ambasadorul Ciprului la Teheran. O angajată a ambasadei cipriote la Teheran, având cetăţenie iraniană, li s-a adresat autorităţilor cipriote, formulând o plângere prin care l-a acuzat pe Stavros Loizides de incorectitudine în domeniul financiar şi de hărţuire sexuală. Ministerul de externe de la Nicosia a arătat că serviciile juridice ale ministerului şi procurorii vor decide asupra cursului pe care trebuie să-l ia plângerea menţionată. Presa a relatat că plângeri asemănătoare despre Stavros Loizides au apărut şi la sfârşitul misiunii sale anterioare din Africa de Sud.

Ca urmare, autorităţile statului acreditant au posibilitatea ca, despre conduita şi faptele considerate în afara legii, să informeze statul acreditant, în vederea rechemării din misiune şi declanşării procedurilor legale cuvenite.

în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde. 4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol se aplică atât persoanelor respective menţionate la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore. 228 Crd, Articolul 31. … 4. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu îl poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant. 256

POSTUL CONSULAR

Latinii foloseau cuvântul consul referindu-se la fiecare din cei doi „colegi” (consuli) cărora le revenea magistratura supremă, ca succesori ai posesorilor de prerogative regale. Acelaşi cuvânt, în latina medievală, îl desemna pe consilierul regal. În franceză, termenul a evoluat de la concile sau console, în secolul al XIII-lea, la consul în secolul al XVIII-lea, când, la Marsilia, de pildă, se referea la magistratul municipal. Revoluţia Franceză le-a încredinţat guvernarea republicană unor magistraţi supremi, denumiţi consuli. Astfel, în 1799, prim-consul a ajuns Napoleon Bonaparte, care, ulterior, în 1802, a fost proclamat „consul pe viaţă”. În prezent, consulul este un agent al statului care acţionează în străinătate, îndeplinind, printre altele, misiunea de a le acorda asistenţă cetăţenilor statului propriu, faţă de care poate exercita şi anumite competenţe administrative, juridice şi comerciale, reprezentându-le, în aceste domenii, interesele. Ca şi astăzi, în antichitate, la Roma, consulatul era funcţia consulului. Consulat mai este şi denumirea postului consular şi a imobilului în care acesta îşi are sediul. Altminteri, prin consulat, istoricii înţeleg şi regimul politic instaurat în Franţa, în locul Directoratului, după 18 Brumar.
În timp de pace, autorităţile statelor au început să acorde atenţie circulaţiei oamenilor şi bunurilor, privind Europa ca pe o piaţă vastă. Consulul era iniţial un negustor însărcinat să-şi reprezinte naţiunea. Mulţi consuli îndeplineau funcţii judiciare, financiare, fiind şi reprezentanţi ai autorităţilor, veghind la aplicarea tratatelor şi a uzanţelor internaţionale. În 1525, capitulaţiile încheiate între Imperiul Otoman şi regele Franţei, François I, stabileau libertatea comerţului, libertatea de şedere şi de navigaţie. Tribunalele turce au fost îndepărtate de litigiile dintre francezi, dar, în mare măsură, şi de afacerile dintre francezi şi turci. Franţa era autorizată să-i salarizeze pe consuli oriunde în Imperiu. Oficialilor turci li se 257

ordonase să sprijine şi să aplice deciziile autorităţilor franceze. Li se acorda francezilor în Turcia o poziţie privilegiată judiciară, fiscală şi privată. Pentru Franţa şi Turcia, inamicul comun era Imperiul Habsburgic. Franţa apărea ca protectoarea catolicilor din Levant. RELAŢIILE CONSULARE

Relaţiile consulare se stabilesc între două state. Stabilirea relaţiilor consulare rezultă din acordul încheiat în acest scop de cele două state.229 Se poate ca, în lipsa obiecţiei unuia dintre cele două state care convin să stabilească relaţii diplomatice, stabilirea relaţiilor diplomatice să implice şi stabilirea relaţiilor consulare230. De altfel, se consideră că misiunii diplomatice îi revin şi sarcini consulare. Au relaţii consulare două state care au convenit să exercite funcţiile consulare unul pe teritoriul celuilalt. În esenţă, statele care încheie acorduri consulare se angajează să-şi aplice, în această sferă, principiul reciprocităţii. Statele pot, în conformitate cu dreptul consular, să instituie reciproc, în relaţiile bilaterale, tratamente favorabile.231 Pe plan european, reciprocitatea consulară este normă şi statul nu poate pretinde ca funcţionarii săi consulari să exercite în străinătate atribuţii pe care nu le recunoaşte pe teritoriul propriu.232 Întemeierea raporturilor dintre state pe principiul egalităţii suverane le impune statelor care au relaţii consulare ca şi aceste relaţii să
___________________ Crc, Articolul 2. Stabilirea relaţiilor consulare 1. Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin consimţământ reciproc. 230 Crc, Articolul 2. (…) 2. Consimţământul dat pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicaţie contrară, consimţământul pentru stabilirea de relaţii consulare. 231 Crc, Articolul 72 … 2. … nu vor fi considerate ca discriminatorii … b) acordarea reciprocă, prin cutumă sau prin acord, a unui tratament mai favorabil… 232 Cefc, Articolul 44. … Nici o Parte Contractantă nu poate pretinde, invocând prezenta Convenţie, ca funcţionarii săi consulari să poată exercita pe teritoriul altei Părţi acele funcţii a căror exercitare de către funcţionarii acesteia nu o admite. 258
229

se realizeze prin consimţământ mutual şi ca şi din acest domeniu să excludă discriminarea. Ca primă urmare, relaţiile consulare nu pot fi efectul unui act unilateral al unui stat care ar impune relaţiile consulare altui stat, câtă vreme statele se recunosc ca state suverane egale. În legătură cu a doua urmare, statul trimiţător nu poate considera însă că ar fi obiectul unei discriminări când constată că postul său consular nu este tratat la fel ca posturile altor state, dacă de pe poziţia sa de stat de reşedinţă aplică acelaşi tratament postului consular al statului de reşedinţă aflat în situaţie de stat trimiţător. De altfel, statele îşi pot trata posturile consulare reciproc asemănător, potrivit convenţiilor bilaterale.233 Definitorie pentru relaţiile consulare este interacţiunea a două ordini juridice (CHEBELEU, 156), a ordinii juridice a statului trimiţător şi a ordinii juridice a statului de reşedinţă, de fapt coexistenţa pe acelaşi teritoriu a două ordini juridice, prin exercitarea unei anumite jurisdicţii străine asupra anumitor străini. Postul consular este instituţia administrativă constituită de stat pe teritoriul şi cu consimţământul altui stat în vederea realizării relaţiilor consulare. Postul consular este o „misiune diplomatică permanentă”, adică o misiune căreia la înfiinţare nu i se determină durata de funcţionare, scopurile urmărite de acel stat care a decis în acest sens fiind întreţinerea şi chiar amplificarea relaţiilor consulare bilaterale. Postul consular poate fi, în ordinea descrescătoare, după rang, a claselor de posturi consulare: consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară. Consulatul general şi consulatul sunt înfiinţate
___________________ Crc Articolul 72. Nediscriminarea 1. În aplicarea dispoziţiilor acestei convenţii, statul de reşedinţă nu va face discriminări între state. 2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii a) faptul că statul de reşedinţă aplică restrictiv una din dispoziţiile acestei convenţii, întrucât ea este astfel aplicată posturilor sale consulare în statul trimiţător; b) faptul că statele îşi acordă reciproc, prin cutumă sau prin acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile acestei convenţii. Crc, Articolul 73. 1. Dispoziţiile acestei convenţii nu aduc atingere celorlalte acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri. 2. Nici o dispoziţie din această convenţie nu poate împiedica statele să încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile acesteia sau care să extindă sfera lor de aplicare. 259
233

de statul trimiţător cu consimţământul statului de reşedinţă.234 Viceconsulatul şi agenţia consulară sunt înfiinţate de consulatul general sau de consulat, fiind subordonate consulatului general sau consulatului.235 După modul în care se constituie, postul consular poate fi de carieră – trimis (missus) când este condus de un funcţionar consular de carieră, sau onorific – consul ales (electus) când este condus de un funcţionar consular onorific.236 Fiecărui post consular îi corespunde, ca teritoriu al exercitării funcţiilor consulare, circumscripţia consulară.237 Ruperea relaţiilor consulare Dacă unul dintre statele care au stabilit relaţii consulare dispare, aceste relaţii încetează. Dacă unul din statele care au stabilit relaţii consulare decide că trebuie ca aceste relaţii să înceteze, relaţiile consulare se rup. Din doctrina dreptului diplomatic şi consular rezultă că aşa cum se poate ca două state să stabilească relaţii consulare, chiar dacă nu au stabilit relaţii diplomatice, relaţiile consulare pot continua şi dacă relaţiile dintre state s-au deteriorat grav, şi dacă relaţiile diplomatice s-au rupt, şi dacă s-a recurs la război (DIACONU II, 151). Această posibilitate decurge din conţinutul juridic specific al relaţiilor
___________________ Crc, Articolul 1. 1. … a) prin expresia „post consular” se înţelege orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară; (…) Crc, Articolul 4. (…) 2. Statul trimiţător fixează sediul, rangul şi circumscripţia postului consular şi le supune aprobării statului de reşedinţă. 3 Statul trimiţător nu poate modifica ulterior sediul, rangul sau circumscripţia postului consular decât cu consimţământul statului de reşedinţă. 235 Crc, Articolul 4. (…) 4. Consimţământul statului de reşedinţă se cere şi dacă un consulat general sau un consulat deschid un viceconsulat sau o agenţie consulară într-o altă localitate decât aceea în care consulatul general sau consulatul sunt stabilite. 5. Consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă se cere şi pentru deschiderea unui birou care face parte din consulatul existent, în afara sediului acestuia. 236 Crc, Articolul 1. … 2. Există două categorii de funcţionari consulari: funcţionari consulari de carieră şi funcţionari consulari onorifici. 237 Crc, Articolul 1. … b) prin expresia „circumscripţie consulară” se înţelege teritoriul atribuit unui post consular pentru exercitarea funcţiilor consulare; … 260
234

consulare (CHEBELEU, 158). În practică, state între care relaţiile diplomatice s-au rupt au decis să-şi transforme ambasadele în posturi consulare. În alte cazuri însă statele ajunse în conflict şi-au încredinţat cetăţenii protecţiei unui stat neimplicat. Trebuie ca decizia privind încetarea relaţiilor consulare dintre două state să fie consemnată în documente, prin formulări clare (ANGHEL 1978, 81). Întreruperea sau ruperea relaţiilor consulare nu poate fi înţeleasă de la sine, mai ales că dreptul diplomatic stabileşte că relaţiile consulare pot continua şi dacă relaţiile diplomatice au încetat.238
În 1961, SUA au rupt atât relaţiile diplomatice cât şi pe cele consulare cu Cuba. În 1965, statele arabe au rupt relaţiile diplomatice cu Germania, dar le-au păstrat pe cele consulare.

Determinantă în păstrarea relaţiilor consulare tocmai în momentele critice ale ruperii celor diplomatice este preocuparea autorităţilor din statele implicate faţă de menţinerea mijloacelor de protejare a cetăţenilor proprii (ANGHEL 1978, 92). Funcţiile unui membru al postului consular încetează dacă unul dintre cele două state titulare ale relaţiilor consulare, simultan sau separat, decid astfel. Înfiinţarea postului consular Consistenţa relaţiilor consulare dintre două state rezultă din concretizarea funcţiilor consulare în activitatea consulatelor, care sunt instituţii ale unui stat aflate pe teritoriul altui stat. Trebuie ca statul pe teritoriul căruia un stat străin îşi înfiinţează postul consular să consimtă la această înfiinţare. Pentru înfiinţarea postului consular este obligatoriu consimţământul statului de reşedinţă. Acordul bilateral privind stabilirea de relaţii consulare nu include acest consimţământ şi nici nu poate să-l includă, de vreme ce, de pildă, postul consular funcţionează ratione loci. Statul trimiţător are dreptul să înfiinţeze postul consular, dar pentru ca postul să fie înfiinţat, aşadar stabilit, este necesar consimţământul statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 108-110). Funcţionarii consulari sunt trimişi în misiune numai de state. Numai statele înfiinţează posturi consulare.
___________________ Crd, Articolul 2. ... 3. Ruperea relaţiilor diplomatice nu atrage după sine ipso facto ruperea relaţiilor consulare. 261
238

Începerea misiunii consulare depinde de numirea şefului de post consular şi de acceptarea lui. Numirea şefului de post consular este actul unilateral al statului trimiţător, iar acceptarea este actul unilateral al statului de reşedinţă. Practic, cele două acte sunt componentele unui acord între două state. Unui stat nu îi este permis să înfiinţeze un post consular pe teritoriul unui stat, fără ca între cele două state să nu se încheie un acord în acest sens, fără ca statul pe teritoriul căruia va funcţiona postul consular să fie de acord cu înfiinţarea postului consular şi cu funcţionarea lui239 (ANGHEL 1978, 75-76). Dreptul internaţional nu are prevederi speciale legate de numirea şefului de post consular. Fiecare stat acţionează în conformitate cu normele sale interne când desemnează sau când acceptă un şef de post consular.240 În România, numirea în funcţia de consul general, şef al unui Consulat General al României, se face prin Hotărâre a Guvernului. Statul de reşedinţă al postului consular nici nu se poate implica în adoptarea deciziei de desemnare a şefului de post consular, nici nu are obligaţia de a-l accepta. Desemnarea şi acceptarea funcţionarului consular sunt părţi ale aceluiaşi contract, prin care se exprimă voinţa statului trimiţător şi a statului de reşedinţă care să poată avea efecte normale pe planul activităţii consulare (ANGHEL 1978, 136). Desemnarea şi acceptarea funcţionarului consular ţin simultan de dreptul internaţional şi de dreptul intern al celor două state implicate241 (ANGHEL 1978, 137-138). Documentul prin care se notifică numirea şefului de post consular este patenta (lettre de provision, commission) sau un instrument similar, prin care se precizează persoana, dacă i s-a încredinţat o misiune de carieră sau una onorifică, dacă este consul sau consul general, circumscripţia şi sediul, precum şi orice alt element
___________________ Crc, Articolul 4. Stabilirea unui post consular 1 Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul acestui stat. 240 Crc, Articolul 10. Numirea şi admiterea şefilor de post consular 1. Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi pentru exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă. 241 Crc, Articolul 10. (…) 2. (…) modalitatea de numire şi de admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele şi uzanţele statului trimiţător şi respectiv ale statului de reşedinţă. 262
239

considerat util de către emiţător.242 Ca şi scrisoarea de acreditare a ambasadorului, patenta consulului este emisă de şeful statului, dar este posibil totuşi ca patenta să fie emisă şi de un alt reprezentant al administraţiei publice, precum prim-ministrul sau ministrul de externe. Nivelul de adresare a patentei corespunde nivelului de emitere. Prin patentă, care poartă antetul ministerului de externe, ministrul comunică numirea unui cetăţean al statului pe care îl reprezintă în calitate de consul, şef al unui post consular, având o anumită circumscripţie consulară şi precizează că şeful de post consular a primit instrucţiuni şi are competenţa să protejeze, în conformitate cu legile în vigoare, cu uzanţele şi cutuma curente în relaţiile dintre statele prietene, drepturile şi interesele cetăţenilor şi persoanelor juridice din statul trimiţător şi să sprijine derularea relaţiilor economice, comerciale, turistice, culturale şi ştiinţifice, precum şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie bilaterale. Totodată, prin patentă se exprimă rugămintea ca guvernului statului de reşedinţă, magistraţii şi autorităţile civile ale acestui stat să-i recunoască persoanei desemnate calitatea de consul şef al postului consular, garantându-i drepturile şi imunităţile proprii însărcinării sale, în conformitate cu statutul său şi cu dispoziţiile convenţiei consulare bilaterale, acceptându-i cererile şi recomandările pe care le formulează în calitate oficială. Patenta poartă semnătura oficială şi este sigilată oficial. Patenta este valabilă în măsura în care datele pe care le conţine despre persoana celui trimis să fie şef de post consular, postul consular, categoria funcţionarului, clasa lui consulară sunt precise şi exacte. Fiecare eventuală modificare a acestor date impune reînnoirea patentei (ANGHEL 1978, 141-142).

___________________ Crc, Articolul 11. Patenta consulară sau notificarea numirii 1. Şeful de post consular primeşte de la statul trimiţător un document, sub formă de patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea sa şi indicând, ca regulă generală, numele şi prenumele său, categoria şi clasa sa, circumscripţia consulară şi sediul postului consular. (…) 3. Dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate înlocui patenta sau actul similar printr-o notificare cuprinzând indicaţiile prevăzute în paragraful 1 din prezentul articol. 263
242

Patenta este prezentată autorităţilor statului de reşedinţă pe cale diplomatică, fie direct, într-o audienţă, fie prin transmitere, însoţită de o notă verbală, la ministerul de externe al statului de reşedinţă.243 Documentul prin care şeful de post consular este acceptat de statul de reşedinţă şi în urma emiterii căruia poate începe exercitarea funcţiilor consulare este exequaturul.244 Pe lângă înţelesul utilizat în acest context, de decizie de recunoaştere oficială a consulului şi de autorizare a exercitării funcţiilor consulare, exequatur, în cercurile religioase creştine, îndeosebi catolice, este facultatea pe care autorităţile civile o conferă unei decizii papale sau altor acte eclezistice în scopul de a le da forţă executorie pe teritoriul propriu (regium placet). În dreptul francez, exequaturul este ordinul de punere în executare a unei decizii de drept străine sau a unei sentinţe arbitrale. Prin exequatur, care poartă antetul ministerului de externe emiţător, ministrul de externe al statului de reşedinţă arată că, văzând patenta consulară prin care consulul a fost numit şef de post consular, având o anumită circumscripţie consulară, admite, din împuternicirea guvernului statului de reşedinţă, ca persoana desemnată a fi consul, şef de post consular să exercite funcţiile consulare încredinţate de guvernul statului trimiţător, în conformitate cu prevederile convenţiei consulare bilaterale, să acorde protecţie şi asistenţă persoanelor fizice şi juridice ale statului trimiţător şi să ocrotească interesele acestui stat în statul de reşedinţă, prin toate mijloacele legale, potrivit principiilor dreptului internaţional. Prin exequatur, autorităţile publice române sunt rugate să primească solicitările şi propunerile pe care consulul, şef de post consular, le formulează în calitatea sa oficială sau în numele guvernului statului trimiţător şi să-i asigure facilităţile, privilegiile şi imunităţile de care beneficiază în temeiul convenţiei
___________________ Crc, Articolul 11. (…) 2. Statul trimiţător transmite patenta sau actul similar, pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, guvernului statului pe teritoriul căruia şeful de post consular trebuie să-şi exercite funcţiile. 244 Crc, Articolul 12. Exequaturul 1. Şeful de post consular este admis să-şi exercite funcţiile printr-o autorizaţie a statului de reşedinţă denumită exequatur, oricare ar fi forma acestei autorizaţii. 2. Statul care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele refuzului său. 3. Sub rezerva prevederilor articolelor 13 şi 14, şeful de post consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi primit exequaturul. 264
243

consulare bilaterale. Exequaturul este semnat de ministrul de externe şi sigilat oficial. De regulă, i se eliberează exequatur numai şefului de post consular, nu şi celorlalţi consuli, membri ai misiunii. Există posibilitatea ca activitatea şefului de post consular să înceapă înainte de emiterea exequaturului.245 Pe lângă emiterea exequaturului, statului de reşedinţă îi revine obligaţia de a asigura condiţii de îndeplinire a misiunii de către cel acceptat, în primul rând prin informarea celor responsabili din circumscripţia consulară.246 Continuitatea misiunii consulare se asigură, în caz de necesitate, prin preluarea temporară a funcţiilor de către un gerant.247
___________________
245

Crc, Articolul 13. Admiterea provizorie a şefilor de post consular. În timpul cât aşteaptă eliberarea exequaturului, şeful de post consular poate fi admis provizoriu să-şi exercite funcţiile. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile prezentei convenţii. 246 Crc, Articolul 14. Notificarea către autorităţile circumscripţiei consulare imediat după ce şefului de post consular i s-a admis să-şi exercite, fie şi provizoriu, funcţiile, statul de reşedinţă este obligat să informeze autorităţile competente ale circumscripţiei consulare. El este, de asemenea, obligat să vegheze la întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru ca şeful de post consular să poată să se achite de obligaţiile misiunii sale şi să beneficieze de tratamentul prevăzut de dispoziţiile prezentei convenţii. 247 Crc, Articolul 15. Exercitarea temporară a funcţiilor şefului de post consular 1. Dacă şeful de post consular este împiedicat să-şi exercite funcţiile sau dacă postul său este vacant, un gerant interimar poate acţiona provizoriu ca şef de post consular. 2. Numele şi prenumele gerantului interimar sunt notificate fie de către misiunea diplomatică a statului trimiţător, fie, în lipsa unei misiuni diplomatice a acestui stat în statul de reşedinţă, de către şeful de post consular, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să o facă, de către autoritatea competentă a statului trimiţător, ministerului de externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de acest minister. De regulă, notificarea se face în prealabil. Statul de reşedinţă poate condiţiona de consimţământul său admiterea ca gerant interimar a unei persoane care nu este nici agent diplomatic, nici funcţionar consular al statului trimiţător în statul de reşedinţă. 3. Autorităţile competente ale statului de reşedinţă trebuie să acorde asistenţă şi protecţie gerantului interimar. În timpul activităţii sale, dispoziţiile prezentei convenţii îi sunt aplicabile în aceeaşi măsură ca şi şefului de post. Totuşi, statul de reşedinţă nu este obligat să-i acorde unui gerant interimar înlesnirile, privilegiile şi imunităţile de care şeful de post consular se bucură numai pe baza unor condiţii pe care gerantul interimar nu 265

Desfiinţarea postului consular Misiunea consulară încetează dacă încetează relaţiile consulare, în condiţiile în care unul dintre titularii acestor relaţii decide astfel sau nu mai poate adopta decizii în această privinţă, nemaifiind subiect de drept internaţional. Se poate ca statul trimiţător să desfiinţeze postul consular, să-l recheme pe un membru al postului consular, în urma unei demiteri sau a încredinţării unei sarcini noi. Se poate ca un membru al postului consular să-şi prezinte demisia sau să decedeze. Se poate ca statul de reşedinţă să-l declare pe un membru al postului consular străin persona non grata, să comunice că acesta a devenit inacceptabil sau să-i retragă exequaturul. Decizia unilaterală a statului de reşedinţă privind încetarea misiunii unui consul străin, prin retragerea exequaturului sau prin cererea adresată statului trimiţător de a-şi retrage consulul, implică riscul prejudicierii relaţiilor consulare. Dacă statul de reşedinţă este nevoit să recurgă la o asemenea decizie, dar doreşte să evite deteriorarea relaţiilor cu statul trimiţător, este necesar să procedeze astfel încât să se ajungă la încetarea misiunii prin comunicări clare şi prin colaborare cu statul trimiţător. Dreptul internaţional prevede de altfel posibilitatea unei succesiuni de acte în care statul trimiţător este cel care poate întreprinde măsura iniţială (rechemarea) în privinţa consulului căruia urmează să-i înceteze misiunea ca urmare a deciziei statului de reşedinţă. Decizia privind încetarea de către funcţionarul consular a exercitării funcţiilor sale adoptată de statul trimiţător se comunică statului de reşedinţă, inclusiv sub forma retragerii exequaturului. Statul de reşedinţă are obligaţia de a facilita, inclusiv prin punerea la dispoziţie de mijloace de transport, plecarea de pe teritoriul lui a consulilor şi a familiilor acestora, chiar şi în cazul în care misiunea se încheie în împrejurările unui conflict. Consulii cărora li s-a încheiat misiunea şi familiile lor au obligaţia de a părăsi cât mai repede cu putinţă teritoriul statului de reşedinţă. Trebuie ca statul de
le îndeplineşte. 4. Atunci când un membru al personalului diplomatic al reprezentanţei diplomatice a statului trimiţător în statul de reşedinţă este numit gerant interimar de către statul trimiţător în condiţiile prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, el continuă să se bucure de privilegiile şi imunităţile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se opune. 266

reşedinţă să le permită să ia cu ei şi bunurile pe care le-au dobândit în timpul misiunii, chiar dacă normele legale în vigoare interzic exportul acestora.
PERSONALUL POSTULUI CONSULAR

La postul consular lucrează funcţionari consulari pentru realizarea funcţiilor consulare, alcătuind personalul consular, precum şi angajaţi administrativi sau tehnici, persoane din serviciul casnic şi persoane aflate în serviciul particular al membrilor personalului.248 Personalul postului consular include personalul consular, din care fac parte şi şeful postului consular, şi alte categorii de personal. Postul consular este condus, după rang, de şeful consular aflat într-una din clasele: consul general, consul, viceconsul sau agent consular.249 Şeful de post consular răspunde pentru exercitarea funcţiilor consulare, asemenea celorlalţi funcţionari consulari, precum şi, spre deosebire de funcţionarii consulari, pentru conducerea ansamblului de activităţi ale postului consular (ANGHEL 1978, 119). Locul şefului de post consular în ordinea de precădere se stabileşte după clasă şi, în cadrul clasei, după data admiterii prin exequatur sau, eventual, a admiterii provizorii. Între doi şefi de post consular din aceeaşi clasă, admişi la aceeaşi dată, distincţia în ordinea
___________________ Crc, Articolul 1. 1. (…) d) prin expresia „funcţionar consular” se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular, însărcinată în această calitate cu exercitarea funcţiilor consulare; e) prin expresia „angajat consular” se înţelege orice persoană angajată în serviciile administrative sau tehnice ale unui post consular; f) prin expresia „membru al personalului de serviciu” se înţelege orice persoană în serviciul casnic al unui post consular; g) prin expresia „membrii postului consular” se înţelege funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu; h) prin expresia „membrii personalului consular” se înţelege funcţionarii consulari, cu excepţia şefului postului consular, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu; i) prin expresia „membru al personalului particular” se înţelege o persoană folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular; (…). 249 Crc, Articolul 9. Clasele şefilor de post consular 1. Şefii de post consular se împart în patru clase, şi anume: a) consuli generali; b) consuli; c) viceconsuli; d) agenţi consulari. 267
248

de precădere se face după data prezentării patentei. Geranţii interimari se situează, în ordinea de precădere, după şefii de post consular aflaţi în exerciţiul funcţiunii.250 Membrii personalului consular al postului consular sunt numiţi de autorităţile competente ale statului trimiţător. În cadrul procedurii de numire, statul trimiţător comunică autorităţilor statului de reşedinţă numele, prenumele şi clasa celor numiţi. Comunicarea se face astfel încât să nu li se ignore sau să nu li se încalce autorităţilor statului de reşedinţă dreptul de a declara persoanele numite, dacă este cazul, inacceptabile.251 Şi membrii personalului consular care nu sunt şefi de post consular pot primi exequatur.252 Nu este obligatoriu ca statul trimiţător să desemneze un şef pentru o agenţie consulară. Se poate ca activitatea agenţiei să fie girată
___________________ Crc, Articolul 16. Precăderea între şefii de post consular 1. Ordinea de precădere a şefilor de post consular din fiecare clasă este determinată de data acordării exequaturului. 2. Totuşi, în cazul în care şeful de post consular, înainte de a obţine exequaturul, este admis cu titlu provizoriu să-şi exercite funcţiile, data admiterii determină ordinea de precădere; această ordine este menţinută şi după acordarea exequaturului. 3. Ordinea de precădere între doi sau mai mulţi şefi de post consular care au obţinut exequaturul sau admiterea provizorie la aceeaşi dată este determinată de data prezentării patentei lor sau a actului similar sau de data notificării … făcute statului de reşedinţă. 4. Geranţii interimari se situează în ordinea de precădere după toţi şefii de post consular. Între ei, ordinea de precădere este determinată de datele la care şi-au început exercitarea funcţiilor geranţii interimari şi care au fost indicate în notificări (…) 6. Şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor consulari care nu au această calitate. 251 Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular 1. (…) statul trimiţător îi poate numi, conform voinţei sale, pe membrii personalului consular. 2. Statul trimiţător notifică statului de reşedinţă, cu timp suficient înainte, numele şi prenumele, categoria şi clasa tuturor funcţionarilor consulari, alţii decât şeful de post consular (…). 252 Crc, Articolul 19. Numirea membrilor personalului consular (…) 3. Statul trimiţător poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să solicite statului de reşedinţă să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de post consular. 4. Statul de reşedinţă poate, dacă legile şi regulamentele sale o cer, să acorde exequatur unui funcţionar consular care nu este şef de post consular. 268
250

de un agent consular.253 Trebuie ca numărul membrilor personalului consular al postului consular să nu depăşească nevoile reale în activitatea prin care se realizează relaţiile consulare. Acest număr este stabilit de statul trimiţător, dar asupra lui se poate pronunţa şi statul de reşedinţă.254 Statul trimiţător stabileşte ordinea de precădere a membrilor personalului consular al postului consular. Această ordine se comunică autorităţilor statului de reşedinţă, iniţial şi ori de câte ori este modificată.255 Dacă statul trimiţător decide să desemneze un funcţionar consular dintre cetăţenii statului de reşedinţă sau ai unui alt stat străin, trebuie să obţină consimţământul autorităţilor din statul de reşedinţă.256 Pe lângă numirea funcţionarilor consulari, trebuie ca statul trimiţător să înştiinţeze statul de reşedinţă despre sosirea la post a celor numiţi ulterior, despre plecarea lor şi, dacă este cazul, despre încetarea exercitării funcţiilor consulare, precum şi despre toate celelalte date legate de statutul acestor funcţionari. Trebuie să fie
___________________ Crc, Articolul 69. Agenţi consulari care nu sunt şefi de post consular 1. Fiecare stat este liber să hotărască dacă va stabili sau va admite agenţii consulare girate de agenţi consulari care nu au fost desemnaţi ca şefi de post consular de către statul trimiţător. 254 Crc, Articolul 20. Efectivul personalului consular. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului postului consular, statul de reşedinţă poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile şi normale, având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză. 255 Crc, Articolul 21. Precăderea între funcţionarii consulari ai unui post consular. Ordinea de precădere între funcţionarii consulari ai unui post consular şi orice schimbări care îi sunt aduse sunt notificate de misiunea diplomatică a statului trimiţător sau, în lipsa unei asemenea misiuni în statul de reşedinţă, de către şeful postului consular ministerului de externe din statul de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de acest minister. 256 Crc, Articolul 22. Naţionalitatea funcţionarilor consulari 1. Funcţionarii consulari trebuie să aibă în principiu naţionalitatea statului trimiţător. 2. Funcţionarii consulari nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului de reşedinţă decât cu consimţământul expres al acestui stat care poate să şi-l retragă oricând. 3. Statul de reşedinţă îşi poate rezerva acelaşi drept în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii unui stat terţ care nu sunt şi cetăţeni ai statului trimiţător. 269
253

înştiinţate autorităţile statului de reşedinţă şi despre situaţia persoanelor din familia funcţionarului consular care îl însoţesc la post. Se comunică date şi despre sosirea şi plecarea personalului particular, precum şi despre momentul în care serviciul lor încetează.257 Cu consimţământul statului de reşedinţă, o persoană poate fi numită funcţionar consular de mai multe state, simultan.258 Trebuie ca membrii postului consular să respecte regulile în vigoare în statul de reşedinţă cu privire la asigurarea de răspundere civilă pentru utilizarea mijloacelor de călătorie.259 În conformitate cu dreptul consular, le sunt interzise funcţionarilor consulari de carieră activităţile profesionale sau comerciale din care pot obţine foloase personale.260
___________________
257 Crc, Articolul 24. Notificarea către statul de reşedinţă a numirilor, sosirilor şi plecărilor. 1. Se notifică ministerului de externe din statul de reşedinţă sau autorităţii desemnate de a acest minister: a) numirea membrilor postului consular, sosirea lor la postul consular după numire, plecare lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor, precum şi orice alte schimbări referitoare la statutul lor care pot să se producă în cursul serviciului lor la postul consular; b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane din familia unui membru al postului consular care locuieşte împreună cu el şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează să mai fie membru al familiei; c) sosirea şi plecarea definitivă a membrilor personalului particular şi, dacă este cazul, încetarea serviciului lor în această calitate; d) angajarea şi concedierea persoanelor care îşi au reşedinţa ca membri ai postului consular sau ca membri ai personalului particular care au dreptul la privilegii şi imunităţi. 2. Când este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie de asemenea să facă obiectul unei notificări prealabile. 258 Crc, Articolul 18. Numirea aceleiaşi persoane ca funcţionar consular de către două sau mai multe state. Două sau mai multe state pot, cu consimţământul statului de reşedinţă, să numească aceeaşi persoană în calitate de funcţionar consular în acest stat. 259 Crc, Articolul 56. Asigurarea contra pagubelor. Membrii postului consular trebuie să se conformeze tuturor obligaţiilor impuse de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de asigurare de răspundere civilă pentru utilizarea oricărui vehicul, navă sau aeronavă. 260 Crc, Articolul 57. Dispoziţii speciale referitoare la ocupaţia particulară cu caracter lucrativ. Funcţionarii consulari de carieră nu vor exercita în statul de reşedinţă nici o activitate profesională sau comercială în profitul lor personal. 270

Pentru exercitarea funcţiilor consulare, postul consular are nevoie de sediu într-o clădire. Clădirea sau partea de clădire folosită exclusiv de postul consular este local consular.261 În componenţa postului consular intră şi arhiva care cuprinde toate înscrisurile, documentele, corespondenţa, inclusiv evidenţa acestora, indiferent de suportul lor material (hârtie, filme, casete, dischete etc.), precum şi mijloacele folosite pentru protecţie şi păstrare.262
FUNCŢIILE CONSULARE

Activitatea postului consular constă îndeosebi din îndeplinirea funcţiilor specifice. Funcţiile consulare se exercită ratione loci şi ratione materiae. Postul consular îşi exercită funcţiile în circumscripţia consulară care i s-a atribuit pe teritoriul statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 99). Spre deosebire de funcţiile diplomatice situate în sfera dreptului internaţional, funcţiile consulare se realizează în sfera ordinii de drept a statului trimiţător, pe teritoriul statului de reşedinţă a postului consular, atât cât admite ordinea juridică a acestui stat (CHEBELEU, 156; DIACONU II, 162). Funcţiile diplomatice sunt realizate de o ambasadă unică a statului acreditant în statul acreditar, în timp ce pentru funcţiile consulare pot fi necesare mai multe posturi consulare ale statului trimiţător în statul de reşedinţă (CHEBELEU, 156-157). Activitatea postului consular şi a funcţionarului consular este situată la intersecţia sistemelor juridice din statul trimiţător şi din statul de reşedinţă. Legitimitatea acestei activităţi se limitează la legătura cu drepturile şi interesele cetăţeanului statului trimiţător aflat în străinătate.
___________________
261 Crc, Articolul 1. 1. (…) j) expresia „localuri consulare” se referă la clădirile sau la părţile de clădiri şi la terenul aferent care, indiferent în a cui proprietate se află, sunt folosite exclusiv de postul consular (…). 262 Crc, Articolul 1. 1. (…) k) expresia „arhive consulare” cuprinde toate înscrisurile, documentele, corespondenţa, cărţile, filmele, benzile de magnetofon şi registrele postului consular, precum şi materialul de cifru, fişierele şi mobilierul utilizate pentru a le proteja şi păstra. 271

Atribuţiile funcţionarilor consulari se stabilesc prin acordurile dintre state cu privire la relaţiile consulare. Postul consular îşi exercită funcţiile strict în circumscripţia consulară. Pentru derogare de la această regulă, este nevoie de extinderea acordului bilateral prin care postul consular a fost constituit, anume de consimţământul statului de reşedinţă care admite că împrejurări speciale determină exercitarea funcţiilor consulare în afara circumscripţiei.263 Este posibilă extinderea exercitării funcţiilor consulare de către un post consular şi în altă circumscripţie dintr-un alt stat decât statul de reşedinţă.264 Este posibil ca un post consular să exercite funcţiile consulare nu doar în numele statului trimiţător, ci şi în numele unui alt stat. În acest scop este nevoie de extinderea acordului consular bilateral iniţial, prin care postul consular a fost constituit, întrucât trebuie ca statul trimiţător să notifice statului acreditar modificarea preconizată, precum şi ca statul de reşedinţă să nu se opună.265 Pentru realizarea relaţiilor consulare nu este nevoie neapărat de constituirea de posturi consulare, întrucât este posibil ca funcţiile consulare să fie exercitate de misiunile diplomatice. Funcţiile consulare sunt funcţii ale postului consular, pe care le poate exercita şi ambasada.266 În ambasadă se poate organiza o secţie consulară.
___________________ Crc, Articolul 6. Exercitarea funcţiilor consulare în afara circumscripţiei consulare. În împrejurări speciale, un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în afara circumscripţiei sale consulare. 264 Crc, Articolul 7. Exercitarea funcţiilor consulare într-un stat terţ. Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi afară de cazul când unul dintre ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii consulare într-un alt stat. 265 Crc, Articolul 8. Exercitarea de funcţii consulare în numele unui stat terţ. După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă şi afară de cazul când acesta se opune, un post consular al statului trimiţător poate exercita funcţii consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terţ. 266 Crc, Articolul 3. Exercitarea funcţiilor consulare. Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile consulare. Ele sunt exercitate, de asemenea, de misiunile diplomatice (…). 272
263

Ambasada li se adresează, în vederea exercitării funcţiilor consulare, după uzanţe, autorităţilor de stat sau locale.267 Se poate ca statul trimiţător să-i încredinţeze funcţionarului consular şi sarcini diplomatice. Mai mult, se poate ca funcţionarul consular să-şi reprezinte statul pe lângă un for internaţional.268 Această prevedere a dreptului consular continuă o cutumă veche a dreptului internaţional (ANGHEL 1978, 209). Competenţele şi responsabilităţile postului consular sunt stabilite prin reglementările legale interne ale statului trimiţător. Pentru ca postul consular să poată funcţiona este nevoie de consimţământul statului de reşedinţă, astfel încât pe teritoriul unde numai jurisdicţia statului de reşedinţă este aplicabilă să poată fi exercitate şi atribuţiile funcţionarilor consulari străini ai statului trimiţător (ANGHEL 1978, 195). Funcţiile consulare sunt, pe de o parte, prerogativele, în statul de reşedinţă, ale postului consular şi ale funcţionarilor consulari şi obligaţiile lor faţă de statul trimiţător şi, pe de altă parte, substanţa obligaţiei asumate de statul de reşedinţă privind admiterea exercitării jurisdicţiei străine pe teritoriul propriu (ANGHEL 1978, 194). Astfel se poate explica de ce în Convenţia europeană funcţiile consulare sunt prezentate ca fiind mai mult decât prerogative şi se pune accentul asupra caracterului lor de drepturi (privilegii) recunoscute funcţionarului consular în statul de reşedinţă.
___________________ Crc, Articolul 70. Exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune diplomatică … 2. Numele membrilor misiunii diplomatice ataşaţi secţiei consulare sau însărcinaţi în alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale misiunii sunt notificate ministerului de externe al statului de reşedinţă sau autorităţilor desemnate de acest minister. 3. În exercitarea funcţiilor consulare, misiunea diplomatică poate să se adreseze: (a) autorităţilor locale din circumscripţia consulară; b) autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă, dacă legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau acordurile internaţionale respectiv permit aceasta. 268 Crc, Articolul 17. Îndeplinirea de acte diplomatice de către funcţionarii consulari. 1. Într-un stat în care statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de reşedinţă şi fără ca statutul său consular să fie astfel afectat, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice... 2. Un funcţionar consular poate, după notificarea de către statul de reşedinţă, să fie însărcinat să reprezinte statul trimiţător pe lângă orice organizaţie interguvernamentală. 273
267

Postul consular are îndreptăţirea să îndeplinească îndatoririle următoare: 1) să protejeze şi să apere drepturile şi interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi;269 2) să favorizeze relaţiile bilaterale ale statului trimiţător şi statului de reşedinţă270; 3) să culeagă, pe căi licite, informaţii şi să informeze statul trimiţător şi persoanele interesate despre statul de reşedinţă;271
Din relatările mass-media din Europa reiese că, în decembrie 2004, şeful Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei din Germania a întreprins o vizită la Moscova, pentru a rezolva discret o problemă apărută pe planul relaţiilor consulare germano-ruse. La scurtă vreme după această vizită, misiunea unui funcţionar al postului consular rus de la Hamburg a încetat şi funcţionarul a fost rechemat. Conform ştirilor difuzate de mass-media din Germania, întreruperea misiunii şi rechemarea au avut ca scop evitarea unui scandal diplomatic, întrucât funcţionarul consular rus fusese surprins pe când încerca să cumpere, plătind circa 10.000 de euro, documente secrete de la un fost agent al serviciilor de informaţii ale armatei germane. ___________________ Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: a) a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional (…). Cefc, Articolul 2. 1. Funcţionarii consulari au dreptul să-i protejeze pe cetăţenii statului trimiţător şi să le apere drepturile şi interesele. 2. Ei [funcţionarii consulari] au de asemenea dreptul de a favoriza interesele statului trimiţător, în special în domeniile comercial, economic, social, profesional, turistic, artistic, ştiinţific şi al educaţiei, ca şi în domeniile maritim şi al aviaţiei civile (…). 270 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în (…) b) a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în orice alt mod relaţii amicale între ele (…) Cefc, Articolul 2. (…) 2. (…) [Funcţionarii consulari] au de asemenea dreptul (…) de a promova şi dezvolta (…) cooperarea dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă. 271 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de reşedinţă, a face rapoarte în această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da informaţii persoanelor interesate (…). 274
269

4) să funcţioneze ca birou de evidenţă a cetăţenilor statului trimiţător din statul de reşedinţă şi de înregistrare a acestora şi să le emită documente de identitate şi de călătorie, paşapoarte, precum şi vize pentru persoanele care doresc să meargă în statul trimiţător;272 Dreptul funcţionarului consular de a-i înregistra pe cetăţenii statului trimiţător este cutumiar, incontestabil de către autorităţile statului de reşedinţă, dar nu implică şi obligaţia statului de reşedinţă de a considera, în ceea ce îl priveşte, că această înregistrare este relevantă (ANGHEL 1978, 250). La postul consular se primeşte orice fel de declaraţie prevăzută de legile şi de reglementările statului de reşedinţă, în special cele cu privire la cetăţenie. Emiterea de documente de călătorie la postul consular exprimă suveranitatea statului trimiţător în raporturile cu persoanele care îi sunt cetăţeni şi care sunt beneficiare ale acestei funcţii numai cu condiţia să aibă această cetăţenie (CHEBELEU, 176). 5) să le acorde ajutor şi asistenţă cetăţenilor statului trimiţător, oferindu-le informaţii şi comunicări oficiale cu privire la obligaţiile cetăţeneşti, la referendumuri şi la alegeri şi sprijin pentru a putea participa la ele, îndrumări şi servicii îndeosebi în domeniile securităţii sociale, asistenţei sociale şi medicale;273
___________________ Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum şi vize şi alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător (..). Cefc, Articolul 7. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să-i înregistreze pe cetăţenii statului trimiţător; b) să le emită şi să le înnoiască cetăţenilor statului trimiţător şi oricărei persoane îndreptăţite documente de identitate, paşapoarte şi alte documente de călătorie; c) să acorde şi să înnoiască viza de intrare în statul trimiţător. 273 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) e) a acorda ajutor şi asistenţă cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător (…). Cefc, Articolul 8. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să îndeplinească formalităţile în legătură cu serviciul naţional obligatoriu, inclusiv cu obligaţiile militare ale cetăţeanului statului trimiţător, să publice anunţuri, să formuleze convocări şi orice alte documente adresate cetăţeanului statului trimiţător, cu privire la aceste obligaţii; b) să le trimită cetăţenilor statului trimiţător notificări individuale cu privire la referendumurile şi alegerile naţionale şi locale şi să primească buletinele de vot ale cetăţenilor statului trimiţător abilitaţi să participe la referendumurile şi alegerile menţionate. 275
272

Cetăţenii statului trimiţător sunt îndreptăţiţi să solicite şi să primească ajutor şi asistenţă din partea postului consular. Asistenţa acordată de funcţionarul consular cetăţenilor statului trimiţător are două laturi definitorii: comunicarea cu aceşti cetăţeni pentru informarea şi orientarea lor şi comunicarea cu autorităţile statului de reşedinţă, pentru demersuri în scopul concretizării sprijinului necesar (CHEBELEU, 179).

6) să exercite şi să emită acte notariale, de stare civilă şi administrative;274
În faţa funcţionarului consular, cetăţeanul statului trimiţător poate depune jurământul prevăzut de legea statului trimiţător. De la postul consular, cetăţeanul statului trimiţător poate solicita şi poate primi sfaturi şi asistenţă cu privire la drepturile şi obligaţiile stabilite de legea statului de reşedinţă în domeniile securităţii sociale, asistenţei sociale şi medicale. Cefc, Articolul 16, 1. Funcţionarii consulari îi pot consilia pe cetăţenii statului trimiţător cu privire la drepturile şi obligaţiile stabilite de legile şi reglementările asupra securităţii sociale şi asistenţei sociale şi medicale din statul de reşedinţă şi să le acorde întreaga asistenţă în materie. 2. În special, ei pot, când beneficiarul nu este reprezentat în mod adecvat în statul de reşedinţă, să primească, în conformitate cu legile şi reglementările statului de reşedinţă, vărsămintele de pensii, rentele sau indemnizaţiile datorate cetăţenilor statului de reşedinţă şi să transmită aceste prestaţii celor care au dreptul la ele, în conformitate cu legile şi reglementările statului trimiţător şi acordurile internaţionale în vigoare, îndeosebi cele din domeniul securităţii sociale. 274 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) f) a acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, ca şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi regulamentele statului de reşedinţă nu se opun la aceasta (…). Cefc, Articolul 10, Funcţionarii consulari pot să emită certificate de origine sau de provenienţă pentru mărfuri sau alte lucruri similare. Cefc, Articolul 11. Funcţionarii consulari pot să primească depuneri de sume de bani, de documente şi de obiecte de orice natură remise de cetăţenii statului trimiţător sau în contul lor. Cefc, Articolul 12. Funcţionarii consulari au dreptul să primească orice declaraţie care ar putea fi pretinsă de legile şi reglementările statului trimiţător, în special în privinţa cetăţeniei. Cefc, Articolul 13. 1. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să întocmească sau să transcrie acte de naştere sau de deces sau orice act cu privire la starea civilă a cetăţenilor statului trimiţător; b) să oficieze o căsătorie cu condiţiile ca măcar unul dintre soţii viitori să fie cetăţean al statului trimiţător şi nici unul dintre ei să nu fie cetăţean al statului de reşedinţă şi ca legile şi 276

Funcţionarul consular exercită atribuţii de notar şi de ofiţer de stare civilă: emite sau transcrie acte de naştere sau de deces sau orice act cu privire la starea civilă a cetăţeanului statului trimiţător, oficiază căsătorii dacă măcar unul dintre soţii viitori este cetăţean al statului trimiţător, dacă nici unul dintre ei nu este cetăţean al statului de reşedinţă şi dacă legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se opun unei asemenea oficieri a căsătoriei. Emiterea sau primirea în formă notarială sau în formă analogă prevăzută de legea statului trimiţător a tuturor actelor şi contractelor privindu-l pe cetăţeanului statului trimiţător, a contractelor de căsătorie în care cel puţin una dintre părţi are cetăţenia statului trimiţător, a tuturor actelor şi contractelor indiferent dacă nici una dintre părţi nu are cetăţenia statului trimiţător, cu condiţia ca actele şi contractele să se refere la bunuri situate în statul trimiţător sau să fie destinate să producă efecte pe teritoriul acestuia. Actele emise de funcţionarul consular şi neadmise de statul de reşedinţă sunt cel mult valabile în ordinea juridică a statului trimiţător, deşi pot fi considerate ilicite, încălcări ale suveranităţii statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 234-235).

7) să apere interesele cetăţenilor statului trimiţător în privinţa succesiunilor;275
reglementările statului de reşedinţă să nu se opună oficierii căsătoriei de către funcţionarul consular. 2. Actele menţionate la alineatul 1 nu comportă excepţii de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de legile şi reglementările statului de reşedinţă. 275 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) g) a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă (…). Cefc, Articolul 18. Când un cetăţean al statului trimiţător a decedat în statul de reşedinţă şi nu îşi are domiciliul şi nici reşedinţa acolo, funcţionarul consular în a cărui circumscripţie s-a produs decesul poate să-i preia lucrurile personale şi sumele de bani rămase de la cel decedat pentru a le asigura păstrarea imediată, sub rezerva dreptului autorităţilor administrative şi judiciare ale statului de reşedinţă de a le lua în interesul justiţiei. Măsurile de conservare sau de dispunere privind aceste lucruri sau sume de bani se supun legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă. Cefc, Articolul 19. Dacă în statul de reşedinţă se permite să se preia şi să se remită succesiuni de importanţă mică fără obţinerea prealabilă a unui mandat judiciar, funcţionarul consular are dreptul să preia şi să remită astfel de succesiuni cetăţenilor statului trimiţător. 277

8) să apere interesele minorilor şi ale incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător;276

Cefc, Articolul 20, 1. Când un defunct lasă bunuri în statul de reşedinţă şi când un cetăţean al statului trimiţător, care nu îşi are reşedinţa în statul de reşedinţă şi care nu este reprezentat legal, este sau ar putea fi interesat în aceste bunuri, funcţionarul consular din circumscripţia unde succesiunea este administrată sau girată, conform legilor şi reglementărilor statului de reşedinţă, sau, în lipsă, în circumscripţia în care bunurile sunt situate, are dreptul să-l reprezinte pe cetăţean în ceea ce priveşte interesele cetăţeanului în succesiune sau bunuri, ca şi cum cetăţeanul i-ar fi dat o procură. 2. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică dacă există compatibilitate cu legile şi reglementările statului de reşedinţă, şi când un cetăţean al statului trimiţător, care îşi are reşedinţa în statul de reşedinţă, nu are posibilitatea să-şi exercite drepturile. 3. Procura prezumată a funcţionarului consular îşi încetează efectul din ziua în care este informat că acel cetăţean îşi apără interesele în statul de reşedinţă fie personal, fie prin intermediul unui reprezentat desemnat după cum se cuvine. 4. Dacă funcţionarului consular i s-a dat un mandat judiciar, conform articolului 23, procura prezumată îşi încetează efectul din ziua în care mandatul se încheie la cererea celui interesat, a celui de care cel interesat este reprezentat sau în alt mod. 276 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) h) a apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele minorilor şi ale celor fără capacitate, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când este cerută instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei (…). Cefc, Articolul 14. 1. Dacă legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se opun şi fără prejudicierea oricărei măsuri pe care autorităţile competente ale acestui stat le-ar putea întreprinde, funcţionarii consulari au dreptul de a apăra interesele minorilor şi ale altor lipsiţi de capacitate, cetăţeni ai statului trimiţător, şi să organizeze îndeosebi tutela sau curatela. 2. Dacă autorităţile statului de reşedinţă sunt cele care organizează tutela sau curatela, funcţionarii consulari au dreptul: a) să propună acestor autorităţi persoana susceptibilă să fie desemnată tutore sau curator; b) să vegheze asupra intereselor acestor minori sau ale celor lipsiţi de capacitate. 3. Dacă autorităţile locale competente ale statului de reşedinţă află că un cetăţean al statului trimiţător căruia trebuie să i se aplice un regim de tutelă sau de curatelă se află în statul de reşedinţă, îl informează pe funcţionarul consular interesat, care, la rândul lui, va informa autorităţile menţionate dacă deţine informaţii în materie din altă sursă. 278

___________________
277

9) să-i reprezinte pe cetăţenii statului trimiţător sau să le asigure reprezentarea adecvată în faţa autorităţilor statului de reşedinţă;277 10) să transmită acte judiciare şi extrajudiciare sau să efectueze comisii rogatorii;278 11) să exercite drepturile de control şi de inspecţie asupra navelor maritime, a navelor fluviale, a aeronavelor şi a echipajelor lor având naţionalitatea statului trimiţător;279

Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) i) sub rezerva practicilor şi procedurilor în vigoare, în statul de reşedinţă, a reprezenta pe cetăţenii statului trimiţător sau a lua măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în faţa tribunalelor sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă pentru a cere, în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, adoptarea de măsuri provizorii în vederea apărării drepturilor şi intereselor acestor cetăţeni atunci când, datorită absenţei lor sau din orice altă cauză, ei nu-şi pot apăra în timp util drepturile şi interesele (…). Cefc, Articolul 4. În vederea protejării drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari au dreptul: a) (…) să se afle pe lângă aceşti cetăţeni, să comunice şi să discute cu ei şi să-i consilieze; să se informeze cu privire la incidentele care îi afectează pe aceşti cetăţeni; c) să-i asiste pe aceşti cetăţeni în raporturile lor cu autorităţile administrative (…) [competente din circumscripţia lor]; d) să-i ajute, când legile şi reglementările din statul de reşedinţă nu se opun, în instanţe în faţa autorităţilor judiciare (…) [din circumscripţia lor]; e) să le asigure, dacă este cazul, asistenţa unui jurist; f) să propună un traducător care să le acorde asistenţă cetăţenilor menţionaţi în faţa autorităţilor judiciare (…) [din circumscripţia lor] sau, cu consimţământul acestor autorităţi, să acţioneze în calitate de interpret pe contul acestor cetăţeni. 278 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) j) a transmite acte judiciare şi extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în conformitate cu acordurile internaţionale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în orice mod compatibil cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă (…). Cefc, Articolul 9. Funcţionarii consulari au dreptul, în materie civilă şi comercială, să autentifice acte judiciare, să transmită acte extrajudiciare sau să execute comisii rogatorii la cererea statului trimiţător, conform acordurilor internaţionale în vigoare sau, în lipsa acestor acorduri, dacă statul de reşedinţă nu se opune. 279 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) k) a exercita drepturile de control şi de inspecţie prevăzute de legile şi 279

Unii doctrinari consideră că supravegherea şi protejarea navelor maritime sunt funcţii primordiale ale posturilor consulare. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, consulii francezi depindeau de Ministerul Marinei (ANGHEL 1978, 292). Funcţionarul consular, prin activitatea lui, exprimă atenţia firească pe care statul trimiţător o acordă ansamblului de activităţi naţionale desfăşurate în străinătate prin prezenţa navei acolo (ANGHEL 1978, 293).

12) să acorde asistenţă navelor şi echipajelor lor, să primească declaraţiile asupra curselor lor, să examineze şi să vizeze documentele de bord, să ancheteze incidentele şi să soluţioneze divergenţele dintre căpitan, ofiţeri şi marinari;280
regulamentele statului trimiţător asupra navelor maritime şi a navelor fluviale având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca şi asupra echipajelor lor (…).; 280 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: l) a acorda asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate în alineatul k) din prezentul articol, precum şi echipajelor lor, a primi declaraţiile asupra curselor acestor nave, a examina şi a aviza documentele de bord şi, fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de reşedinţă, a face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi a reglementa, în măsura în care legile şi regulamentele statului trimiţător autorizează aceasta, divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari (…). Cefc, Articolul 28. Funcţionarii consulari au dreptul de a acorda asistenţa adecvată navelor statului trimiţător care se află în porturile şi în apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă. Cefc, Articolul 30. 1. Când o navă a statului trimiţător se află într-un port al statului de reşedinţă sau aruncă ancora în apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă, funcţionarii consulari competenţi pot, imediat după ce li se permite practica liberă, să se ducă personal la bord sau să trimită un delegat. 2. Căpitanul şi membrii echipajului sunt autorizaţi să comunice cu funcţionarul consular. Se pot duce la postul consular dacă au timp disponibil înainte de plecarea navei. (…) Cefc, Articolul 31. Funcţionarii consulari au dreptul: a) să-l interogheze pe căpitan şi pe membrii echipajului statului trimiţător; b) să examineze şi să vizeze documentele de bord; c) să ia, când legea statului trimiţător dispune, depoziţii sau să efectueze declaraţii maritime referitoare la evenimentele care îi privesc pe căpitan şi pe membrii echipajului, precum şi pe alte persoane aflate la bord, privesc nava, călătoria, destinaţia şi încărcătura; d) să faciliteze, în general, intrarea, rămânerea şi plecarea navei 280

13) să îndeplinească şi alte funcţii încredinţate de statul trimiţător.281 Postul consular îşi desfăşoară activitatea în contact cu autorităţile statului de reşedinţă din circumscripţia consulară. Dacă în practica din statul de reşedinţă se admite, postul consular poate să ia

în/din portul şi în/din apele teritoriale sau interioare ale statului de reşedinţă; e) să emită, în numele statului trimiţător, documentele necesare ca nava să-şi continue drumul; f) să emită şi să înnoiască documentele speciale privindu-i pe marinari, admise de legea statului trimiţător; g) să adopte dispoziţii privind angajarea, îmbarcarea, licenţierea şi debarcarea căpitanului sau a membrilor echipajului; h) să primească, să întocmească sau să semneze declaraţii sau documente stabilite de dreptul maritim al statului trimiţător cu privire la: I. înscrierea sau radierea unei nave în/din registrele statului trimiţător; II. orice modificare în privinţa proprietăţii unei nave din acest registru; III. înscrierea unei ipoteci sau a altui drept real care grevează nava; IV. înarmarea sau dezarmarea unei asemenea nave; V. pierderea navei sau avariile suferite de aceasta; i) să adopte măsuri pentru respectarea la bordul navei a legii statului trimiţător în domeniul navigaţiei. Cefc, Articolul 32. Funcţionarii consulari sau delegaţii lor au dreptul să acorde ajutor şi asistenţă căpitanului sau membrilor echipajului în raporturile lor cu autorităţile administrative sau judiciare ale statului de reşedinţă. Cefc, Articolul 33. (…) funcţionarii consulari au dreptul: a) să întreprindă măsuri pentru menţinerea ordinii şi a disciplinei la bordul navei statului trimiţător; b) să soluţioneze divergenţele dintre căpitan şi echipaj, inclusiv pe cele legate de salarii şi de contractele de angajare. Cefc, Articolul 34, 1. Funcţionarii consulari pot să adopte dispoziţiile necesare asigurării asistenţei medicale, inclusiv spitalizării căpitanului şi a membrilor echipajului, inclusiv a celor licenţiaţi. 2 Ei pot, de asemenea, să adopte dispoziţiile necesare pentru repatrierea acestor persoane. 281 Crc, Articolul 5. Funcţii consulare. Funcţiile consulare constau în: (…) m) a exercita orice alte funcţii încredinţate unui post consular de către statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă. Cefc, Articolul 44. Mai mult decât îndeplinirea funcţiilor consulare prevăzute de Convenţie, funcţionarii consulari au dreptul să exercite orice alte funcţii consulare conferite de statul trimiţător neinterzise de legislaţia statului de reşedinţă sau cărora acest stat nu li se opune. 281

legătura şi cu autorităţile centrale ale statului de reşedinţă, pentru a rezolva probleme din circumscripţia consulară.282 În general, se consideră că nici postul consular şi nici funcţionarul consular nu au îndatoriri în sfera politică. Cu toate acestea, sunt funcţii consulare al căror caracter politic este pregnant. Comisia pentru drept internaţional a Naţiunilor Unite, în 1963, şi Consiliul Europei, în 1967, au crezut de cuviinţă, în privinţa funcţiilor consulare, să acorde întâietate protejării intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia, precum şi dezvoltării relaţiilor bilaterale. Această funcţie are caracter politic evident (ANGHEL 1978, 212). Funcţia de stimulare a cooperării dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă are caracter politic. Rezultă că actele funcţionarului consular care ar contraveni relaţiilor amicale dintre cele două state ar fi incompatibile cu obligaţia sa de a realiza această funcţie consulară (ANGHEL 1978, 210-211). Indiscutabil este şi caracterul politic al funcţiei consulare de informare (ANGHEL 1978, 213), foarte asemănătoare cu funcţia diplomatică de informare.
PRIVILEGIILE CONSULARE

Potrivit dreptului consular, statul de reşedinţă are obligaţia de a acorda postului consular „orice” înlesnire.283 Funcţionarii consulari au, tocmai în condiţiile de funcţionare în străinătate, privilegiul de a nu se supune decât jurisdicţiei statului trimiţător. În acelaşi timp, ei au obligaţia de a respecta legile statului acreditar, condiţia esenţială a privilegiilor consulare de care beneficiază284.
___________________
282 Cefc, Articolul 3. 1. În exercitarea funcţiilor consulare, funcţionarii consulari au dreptul de a se adresa: autorităţilor administrative şi judiciare competente din circumscripţia lor; în legătură cu probleme privind această circumscripţie, autorităţilor centrale competente, administrative şi judiciare, ale statului de reşedinţă, în măsura în care le este permis, potrivit practicii din acest stat. 283 Crc, Articolul 28. (…) Statul de reşedinţă acordă orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor postului consular. 284 Crc, Articolul 55. Respectarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă 1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta 282

Sunt doctrinari care consideră că privilegiile consulare au provenit în sfera normelor cutumiare şi în codurile consulare dintre regulile de curtoazie internaţională, fiind, de la origine, derogări de la jurisdicţia statului de reşedinţă (ANGHEL 1978, 324). Privilegiile consulare corespund aplicării principiului de drept diplomatic ne impediatur officium, iau în considerare calitatea de trimişi oficiali ai unui stat străin, aplică principiul egalităţii suverane a statelor şi ţin seama de interesul statelor de a coopera şi de a avea relaţii amicale durabile (ANGHEL 1978, 333). În privinţa privilegiilor de acordat postului consular şi funcţionarului consular, dreptul consular se aseamănă, dar numai parţial, cu dreptul diplomatic. Există în dreptul consular restricţii pe care dreptul diplomatic nu le conţine (CHEBELEU, 677, 685). Statul de reşedinţă îi asigură postului consular exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza în activitate drapelul şi stema statului trimiţător. Postul consular beneficiază de acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul de reşedinţă.285 Prin acordarea acestui privilegiu se facilitează identificarea postului consular atât de către organele de ordine locale, cât şi de către conaţionalii funcţionarului consular, întrucât se poate ca postul consular să fie marcat vizibil cu însemne solemne (CHEBELEU, 679). Privilegiul inviolabilităţii Autorităţile statului de reşedinţă au, conform dreptului consular, obligaţia de a-l respecta pe funcţionarul consular străin şi de a-i proteja libertatea şi demnitatea. Ca urmare, trebuie să întreprindă, de câte ori este cazul, măsuri prin care să împiedice uzurparea autorităţii
legile şi regulamentele statului de reşedinţă. Ele au de asemenea datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat (ANGHEL 1978, 321 sqq.). 285 Crc, Articolul 29. Folosirea drapelului şi a stemei naţionale 1. Statul trimiţător are dreptul să-şi folosească drapelul naţional şi scutul cu stema sa în statul de reşedinţă, conform prevederilor acestui articol. 2. Drapelul naţional al statului trimiţător poate fi arborat, iar scutul cu stema poate fi aşezat pe clădirea postului consular şi la poartă, precum şi pe reşedinţa şefului postului consular şi pe mijloacele sale de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu. 3. În exercitarea dreptului acordat prin acest articol se va ţine seama de legile, de regulamentele şi de uzanţele statului de reşedinţă. 283

sale, actele de violenţă împotriva lui (ANGHEL 1978, 335-336), asigurându-i astfel inviolabilitatea persoanei.286 Din prevederile dreptului consular se înţelege că, în general, arestarea şi deţinerea funcţionarului consular contravin privilegiului de inviolabilitate de care funcţionarul consular beneficiază. Deţinerea funcţionarului consular este însă posibilă dacă autorităţile judiciare competente decid astfel definitiv, ca urmare a comiterii unei crime grave. Parţial, prezentarea funcţionarului consular ca martor în cadrul unei proceduri penale angajate împotriva lui nu constituie, conform dreptului consular, excepţie de la privilegiul inviolabilităţii şi, ca urmare, funcţionarul consular este obligat să se prezinte ca martor în situaţia menţionată. Se menţine fără excepţie obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de a-l respecta pe funcţionarul consular străin pentru poziţia sa oficială, astfel încât să nu fie împiedicată îndeplinirea funcţiilor consulare. Dacă autorităţile statului de reşedinţă decid să-l aresteze, să-l încarcereze sau să-l urmărească penal pe funcţionarul consular străin, ele au obligaţia de a înştiinţa statul trimiţător.287 Inviolabilitatea persoanei funcţionarului consular nu este aşadar
___________________ Crc, Articolul 40. Protecţia funcţionarilor consulari. Statul de reşedinţă le va acorda funcţionarilor consulari respectul cuvenit şi va întreprinde toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei lor, libertăţii lor şi demnităţii lor. 287 Crc, Articolul 41. Inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari 1. Funcţionarii consulari nu pot fi puşi în stare de arest sau de detenţiune preventivă decât în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a autorităţilor judiciare competente. 2. Cu excepţia cazului prevăzut la paragraful 1 al acestui articol, funcţionarii consulari nu pot fi încarceraţi sau supuşi vreunei alte forme de limitare a libertăţii lor personale decât în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. 3. Când o procedură penală este angajată împotriva unui funcţionar consular, acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, trebuie ca procedura să fie aplicată cu menajamentele cuvenite funcţionarului consular potrivit poziţiei sale oficiale, astfel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie stânjenită cât mai puţin. Când, în împrejurările menţionate la paragraful 1 al acestui articol, a devenit necesară punerea în detenţie preventivă a funcţionarului consular, trebuie ca procedura îndreptată împotriva lui să fie deschisă în termenul cel mai scurt. Crc, Articolul 42. Notificarea cazurilor de arestare, detenţie sau urmărire. În caz de arestare, detenţie preventivă a unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reşedinţă este obligat să-l prevină neîntârziat pe şeful de post consular. Dacă acesta este vizat el însuşi de una din aceste măsuri, trebuie ca statul de reşedinţă să informeze, pe cale diplomatică, statul trimiţător. 284
286

absolută, spre deosebire de inviolabilitatea diplomatului (CHEBELEU, 689). Postul consular beneficiază de inviolabilitatea localurilor pe care le utilizează ca sediu (ANGHEL 1978, 340 sqq.). Trebuie ca autorităţile statului de reşedinţă să apere liniştea şi demnitatea postului consular prin măsuri care să împiedice violarea şi deteriorarea acestor localuri şi, mai mult, trebuie ca aceleaşi autorităţi să nu pătrundă în spaţiile de lucru ale postului consular fără consimţământul şefului de post consular sau al şefului misiunii diplomatice permanente (ambasador sau însărcinat cu afaceri a.i.) din statul de reşedinţă. Întrucât prevederea de drept diplomatic subliniază caracterul special al obligaţiei care le revine autorităţilor statului de reşedinţă, rezultă că măsurile de întreprins le depăşesc pe cele obişnuite din sfera asigurării ordinii publice.288 (ANGHEL 1978, 342). Nici măcar autorităţile statului nu au dreptul să pătrundă în localurile consulare (ANGHEL 1978, 341). Pentru autorităţile statului de reşedinţă, dreptul consular admite însă consimţământul tacit.289 În doctrină, se consideră că derogarea de la inviolabilitatea absolută a localului admisă în dreptul consular este o eroare, pe care statele o pot corecta prin convenţii bilaterale, în care se poate introduce prevederea privind acordarea privilegiului inviolabilităţii absolute (CHEBELEU, 682). Nu este permisă utilizarea postului consular ca sediu al unor activităţi contrare dreptului internaţional. Statul trimiţător şi
___________________
288 Crc, Articolul 31. Inviolabilitatea localurilor consulare 1. Localurile consulare sunt inviolabile (…) 2. Autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul consular o foloseşte exclusiv pentru nevoile muncii sale decât cu consimţământul şefului de post consular, al persoanei desemnate de acesta sau al şefului misiunii diplomatice a statului trimiţător. (…) 3. (...) statul de reşedinţă are obligaţia specială de a lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare şi pentru a împiedica tulburarea liniştii postului consular sau atingerea demnităţii sale. 289 Crd, Articolul 22. 1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu li se permite agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele fără consimţământul şefului misiunii (…). Crc, Articolul 31. (…) Totuşi, consimţământul şefului postului consular poate fi considerat ca obţinut în caz de incendiu sau de alt sinistru care impune măsuri de protecţie imediată. 285

personalul postului consular au obligaţia să nu dea localurilor consulare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare.290 Inviolabilitatea localurilor consulare înseamnă şi că autorităţile statului de reşedinţă nu pot aplica nici acestor localuri, nici mobilierului, nici bunurilor, nici mijloacelor de transport ale postului consular măsuri de rechiziţie pentru apărarea naţională sau în scopuri de utilitate publică. Chiar dacă s-ar impune o expropriere, autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia să protejeze exercitarea funcţiilor consulare şi totodată să despăgubească fără întârziere postul consular.291 Postul consular beneficiază oricând şi oriunde de privilegiul inviolabilităţii arhivelor şi documentelor consulare.292 Permanent, indiferent de condiţii, chiar dacă se află în conflict militar cu statul trimiţător, statul de reşedinţă este obligat să acorde protecţie localurilor consulare, inclusiv bunurilor şi arhivei postului consular293. Acest
___________________ Crc, Articolul 55. (…) 2. Localurile consulare nu vor fi folosite într-un mod incompatibil cu exercitarea funcţiilor consulare. 3. Dispoziţiile paragrafului 2 din acest articol nu exclud posibilitatea instalării într-o parte a clădirii în care se găsesc localurile postului consular a birourilor altor organisme sau agenţii, cu condiţia ca localurile afectate acestor birouri să fie separate de acelea care sunt folosite de postul consular. În acest caz, aceste birouri nu sunt considerate ca făcând parte, conform acestei convenţii, din localurile consulare. 291 Crc, Articolul 31. (…) 4. Localurile consulare, mobilierul lor şi bunurile postului consular, ca şi mijloacele sale de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziţie în scop de apărare naţională sau de utilitate publică. Dacă, în acest scop, ar fi necesară exproprierea, se vor întreprinde toate măsurile adecvate ca să se evite împiedicarea exercitării funcţiilor consulare şi statului trimiţător i se va vărsa o indemnizaţie promptă, adecvată şi efectivă. 292 Crc, Articolul 33. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare. Arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc se află. 293 Crc, Articolul 27. Protecţia localurilor şi arhivelor consulare şi a intereselor statului trimiţător în circumstanţe excepţionale 1. În cazul ruperii relaţiilor consulare între două state: a) statul de reşedinţă este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile consulare, ca şi bunurile postului consular şi arhivele consulare; b) statul trimiţător poate încredinţa paza localurilor consulare, ca şi a bunurilor care se găsesc în ele şi a arhivelor consulare unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă; 286
290

privilegiu a dobândit în timp o recunoaştere foarte largă, fiind acordat şi respectat fără excepţie (ANGHEL 1978, 353). El este consolidat de privilegiul libertăţii de comunicare, pe care, totodată, îl consolidează (ANGHEL 1978, 354). Postul consular este privilegiat şi pentru că statul de reşedinţă, dacă i se solicită, este obligat să-l sprijine în vederea procurării localurilor pentru sedii şi a locuinţelor. 294 Nu îi este permis postului consular să devină sediu al unor activităţi contrare dreptului internaţional. Statul trimiţător şi funcţionarii lui consulari au obligaţia să nu dea localurilor consulare utilizări incompatibile cu funcţiile consulare. Privilegiul libertăţii de comunicare În conformitate cu dreptul consular, statului de reşedinţă îi revine obligaţia de a privilegia comunicarea oficială a postului consular, permiţând comunicarea, protejând-o, fără a o controla. Comunicarea postului consular cu instituţiile statului trimiţător se desfăşoară pe căi diverse, în special prin curier consular, cu valiza consulară şi cu utilizarea cifrului.

c) statul trimiţător poate încredinţa protecţia intereselor sale şi a celor ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul de reşedinţă. 2. În caz de închidere temporară sau definitivă a unui post consular, sunt aplicabile prevederile alineatului a) din paragraful 1 al acestui articol. Totodată: a) dacă statul trimiţător nu este reprezentat în statul de reşedinţă printr-o misiune diplomatică, dar are un alt post consular pe teritoriul statului de reşedinţă, acest post consular poate fi însărcinat cu paza localurilor postului consular care a fost închis, a bunurilor care se găsesc acolo şi a arhivelor consulare, precum şi, cu consimţământul statului de reşedinţă, cu exercitarea funcţiilor consulare în circumscripţia acestui post consular; sau b) dacă statul trimiţător nu are în statul de reşedinţă misiune diplomatică şi nici un alt post consular, sunt aplicabile prevederile alineatelor b) şi c) din paragraful 1 al acestui articol. 294 Crc, Articolul 30. Localurile 1. Trebuie ca statul de reşedinţă să faciliteze dobândirea, pe teritoriul său, în cadrul legilor şi al regulamentelor sale, de către statul trimiţător, a localurilor necesare postului consular sau să ajute statul trimiţător să-şi procure localuri în alt mod. 2. Trebuie, de asemenea, ca statul de reşedinţă să ajute postul consular, dacă este necesar, să le obţină membrilor săi locuinţe convenabile. 287

___________________

Curier consular curent este funcţionarul care însoţeşte valiza consulară şi căruia statul străin îi datorează ocrotire, asigurându-i privilegiul inviolabilităţii. Dreptul consular nu permite ca valiza consulară să fie deschisă şi nici reţinută de autorităţile statului de reşedinţă. Există posibilitatea ca autorităţile statului de reşedinţă să ceară deschiderea valizei consulare, dacă bănuieşte că ar conţine şi altceva decât corespondenţă oficială şi obiecte de uz oficial ale serviciului public de diplomaţie de provenienţă. Convenţia stabileşte că trebuie ca valiza consulară să fie returnată dacă nu se acceptă deschiderea ei.295

295 Crc, Articolul 35. Libertatea de comunicare 1. Statul de reşedinţă permite şi protejează comunicarea liberă a postului consular pentru orice scopuri oficiale. Comunicând cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu celelalte posturi consulare ale statului trimiţător, oriunde s-ar găsi ele, postul consular poate folosi toate mijloacele de comunicaţie adecvate, inclusiv curierii diplomatici şi consulari, valiza diplomatică sau consulară şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, postul consular nu poate instala şi nici nu poate utiliza un post de radioemisie decât cu asentimentul statului de reşedinţă. 2. Corespondenţa oficială a postului consular este inviolabilă. Prin expresia „corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la postul consular şi la funcţiile sale. 3. Nu trebuie ca valiza consulară să fie deschisă, nici reţinută. Totuşi, dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza conţine alte obiecte decât corespondenţa, documentele şi obiectele vizate la paragraful 4 al acestui articol, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenţa lor de către un reprezentant autorizat al statului trimiţător. Dacă autorităţile statului refuză să satisfacă această cerere, valiza este înapoiată la locul de origine. 4. Pachetele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot conţine decât corespondenţă oficială şi documente sau obiecte destinate exclusiv pentru folosinţă oficială. 5. Curierul consular trebuie să poarte un document oficial, care să-i ateste calitatea şi să precizeze numărul de pachete care constituie valiza consulară. În afara cazului în care statul de reşedinţă consimte, curierul nu trebuie să fie cetăţean al statului de reşedinţă, nici persoană având reşedinţa permanentă în statul de reşedinţă, cu excepţia situaţiei în care este cetăţean al statului trimiţător. În exercitarea funcţiilor sale, curierul este protejat de statul de reşedinţă. Curierul beneficiază de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arest sau de detenţie. 6. Statul trimiţător, misiunile sale diplomatice şi posturile sale consulare pot desemna curieri consulari ad-hoc. În acest caz, prevederile paragrafului 5 al acestui articol sunt aplicabile, sub rezerva că imunităţile menţionate încetează din momentul în care curierul îi remite 288

Privilegiile consulare privind comunicarea sunt valabile şi în cazurile în care corespondenţa oficială, mesajele în cod sau cifrate ale postului consular, curierul consular, având, dacă este cazul, viză, şi valiza consulară tranzitează teritoriul unui stat terţ, precum şi în caz de forţă majoră.296 În doctrina dreptului diplomatic şi consular, s-a remarcat similaritatea dintre regimurile de privilegiere în domeniul libertăţii de comunicare pentru ambasadă şi pentru postul consular (CHEBELEU, 681). Privilegiul postului consular de a comunica liber cu cetăţenii statului trimiţător Postul consular beneficiază de privilegiul de a comunica liber cu cetăţenii statului trimiţător. Statului de reşedinţă îi revine obligaţia corelativă de a le acorda libertatea de comunicare cu postul consular cetăţenilor statului trimiţător. Privilegiul se concretizează în libertatea funcţionarilor consulari de a intra în legătură directă cu aceşti cetăţeni.297 Acest privilegiu asigură exercitarea funcţiilor consulare
destinatarului valiza consulară care i-a fost încredinţată. 7. Valiza consulară poate fi încredinţată comandantului unei nave sau al unui avion comercial care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie să poarte un document oficial, indicând numărul pachetelor din care se compune valiza consulară, dar el nu este considerat curier consular. Printr-un aranjament cu autorităţile locale competente, postul consular îl poate trimite pe unul din membrii săi să preia valiza, direct şi liber, de la comandantul navei sau al avionului. 296 Crc, Articolul 54. (…) 3. Statele terţe vor acorda corespondenţei oficiale şi celorlalte comunicări oficiale aflate în tranzit, inclusiv mesajelor în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde în virtutea acestei convenţii. Ele vor acorda curierilor consulari cărora le-a fost eliberată viză, dacă aceasta este necesară, precum şi valizelor consulare aflate în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde pe baza acestei convenţii. 4. Obligaţiile statelor terţe (…) se aplică şi (…) când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ se datorează unui caz de forţă majoră. 297 Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător 1. Pentru ca exercitarea funcţiilor consulare cu privire la cetăţenii statului trimiţător să fie uşurată: a) Trebuie ca funcţionarii consulari să aibă libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător şi acces la ei. Trebuie să li se 289

privind eliberarea de documente de călătorie, acordarea de ajutor şi asistenţă, actele notariale şi de stare civilă, apărarea intereselor în succesiuni, apărarea intereselor minorilor şi ale celor lipsiţi de capacitate, reprezentarea juridică, acordarea de asistenţă navelor şi aeronavelor, precum şi echipajelor lor, primirea declaraţiilor asupra curselor acestor nave, examinarea şi avizarea documentelor de bord şi efectuarea de anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi reglementarea divergenţelor de orice natură între căpitan, ofiţeri şi marinari. Autorităţile statului de reşedinţă sunt obligate să aducă, fără întârziere, la cunoştinţa oficiului consular întreprinderea de măsuri de privare de libertate împotriva cetăţenilor statului trimiţător. Corelativ, autorităţile statului de reşedinţă au şi obligaţia de a-l informa pe străinul privat de libertate în legătură cu dreptul lui de a comunica liber cu oficiul consular.298
acorde cetăţenilor statului trimiţător aceeaşi libertate de comunicare cu funcţionarii consulari şi de acces la ei (…). Crc, Articolul 37. Informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi accident aerian. Dacă autorităţile competente ale statului de reşedinţă deţin informaţii, sunt obligate: a) să informeze fără întârziere, în caz de deces al unui cetăţean al statului trimiţător, postul consular în circumscripţia căruia a avut loc decesul; b) să notifice fără întârziere postului consular competent toate cazurile în care numirea unui tutore sau curator apare a fi în interesul unui cetăţean minor sau incapabil al statului trimiţător. (Totuşi, nu trebuie ca transmiterea acestei informaţii să prejudicieze aplicarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă cu privire la numirea tutorelui sau a curatorului.); c) dacă o navă având naţionalitatea statului trimiţător naufragiază sau eşuează în marea teritorială sau în apele interioare ale statului de reşedinţă sau dacă un avion înmatriculat în statul trimiţător suferă un accident pe teritoriul statului de reşedinţă, să informeze fără întârziere postul consular cel mai apropiat de locul unde s-a produs accidentul. Crc, Articolul 38. Comunicarea cu autorităţile statului de reşedinţă, 1. În exercitarea funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să se adreseze: a) autorităţilor locale competente ale circumscripţiei lor consulare; b) autorităţilor centrale competente ale statului de reşedinţă, dacă şi în măsura în care acest lucru este admis de legile, regulamentele şi uzanţele statului de reşedinţă sau de acordurile internaţionale. 298 Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător. 1. … b) În situaţia în care cetăţeanul în cauză cere acest lucru, trebuie ca autorităţile competente ale statului de reşedinţă să avertizeze fără întârziere postul consular al statului trimiţător când, în circumscripţia consulară, un 290

Privilegiul consular al comunicării libere cu cetăţenii statului trimiţător se concretizează, în acest caz, prin vizitarea celui privat de libertate, corespondenţa cu acesta, măsuri în vederea reprezentării lui în justiţie.299 Acest privilegiu al funcţionarului consular corespunde cu dreptul cetăţenilor din statul trimiţător aflaţi în străinătate de a comunica, în orice moment, cu funcţionarul consular prin vizite directe la postul consular, dacă nu sunt arestaţi sau deţinuţi. Acelaşi privilegiu corespunde cu obligaţia autorităţilor statului de reşedinţă de a-l
cetăţean al statului trimiţător este arestat, încarcerat sau pus în stare de detenţie preventivă sau reţinut sub orice formă de detenţie. Orice comunicare adresată postului consular de către persoana arestată, încarcerată sau pusă în stare de detenţie preventivă sau reţinută în orice altă formă de detenţie trebuie transmisă fără întârziere de către aceste autorităţi, care sunt obligate să informeze persoana în cauză despre drepturile care îi revin. 299 Crc, Articolul 36. Comunicarea cu cetăţenii statului trimiţător. 1. (…) c) Funcţionarii consulari au dreptul să-l viziteze pe cetăţeanul statului trimiţător, încarcerat, aflat în detenţie preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, să discute şi să corespondeze cu el şi să întreprindă măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiţie. Au, totodată, dreptul să-l viziteze pe cetăţeanul statului trimiţător, încarcerat sau aflat în detenţie în circumscripţia consulară pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu toate acestea, trebuie ca funcţionarii consulari să se abţină să intervină în favoarea unui cetăţean încarcerat, aflat în detenţie preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, când cetăţeanul în cauză se opune la o asemenea intervenţie. 2. Trebuie ca drepturile la care se referă paragraful 1 al acestui articol să se exercite în conformitate cu legile şi regulamentele statului de reşedinţă, sub rezerva că trebuie ca aceste legi şi regulamente să permită realizarea deplină a scopurilor cărora le sunt destinate drepturile acordate pe baza acestui articol. Cefc, Articolul 4. În scopul protejării drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului trimiţător, funcţionarii consulari sunt îndreptăţiţi: a) (…) să ia legătura cu aceşti cetăţeni pentru a comunica şi pentru a discuta cu ei şi pentru a-i consilia; b) să se informeze în legătură cu orice incident care afectează interesele cetăţenilor din statul trimiţător; c) să-i ajute pe aceşti cetăţeni în relaţiile lor cu autorităţile judiciare [competente din circumscripţie]; d) să îi ajute, când legile şi reglementările statului de reşedinţă nu se opun, în instanţe, în faţa autorităţilor judiciare [competente din circumscripţie]; e) să le asigure, dacă este cazul, asistenţa unui jurist; f) să propună un traducător pentru a le acorda asistenţă în faţa autorităţilor judiciare [competente din circumscripţie]. 291

informa fără întârziere pe funcţionarul consular atunci când, în circumscripţia consulară, aceste autorităţi au întreprins în privinţa unui cetăţean al statului trimiţător măsuri de privare de libertate. Aplicând reglementările statului de reşedinţă şi dacă acestea permit realizarea deplină a comunicării dintre funcţionarul consular şi cetăţeanul statului trimiţător arestat sau deţinut, autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia de a transmite fără întârziere toate mesajele componente ale comunicării dintre funcţionarul consular şi cetăţeanul statului trimiţător arestat sau deţinut fără a fi în situaţia executării unei sentinţe sau a unei hotărâri administrative definitive.300 Dacă autorităţile statului de reşedinţă iau cunoştinţă despre un cetăţean al statului trimiţător căruia i se cuvine aplicarea regimului de tutelă sau de curatelă, trebuie ca ele să-l informeze pe funcţionarul consular, care, în ceea ce îl priveşte, are datoria de a le transmite autorităţilor statului de reşedinţă informaţii din acelaşi domeniu.301 Autorităţile statului de reşedinţă au obligaţia de a-l informa pe funcţionarul consular imediat după ce au aflat despre decesul unui cetăţean al statului trimiţător şi despre deschiderea unei succesiuni în legătură cu care funcţionarul consular ar putea avea dreptul de a reprezenta interese ale cetăţenilor din statul trimiţător. Totodată, func___________________ Cefc, Articolul 5. Cetăţenii statului trimiţător au permanent dreptul să comunice cu funcţionarii consulari competenţi (…) şi, dacă nu sunt arestaţi sau deţinuţi, să se prezinte la postul consular. Cefc, 1. Funcţionarul consular este informat fără întârziere de autorităţile competente ale statului de reşedinţă când, în limitele circumscripţiei sale, un cetăţean al statului trimiţător este obiectul unei măsuri privative de libertate din partea autorităţilor menţionate. Autorităţile competente transmit fără întârziere orice comunicare între funcţionarul consular şi cetăţeanul statului trimiţător arestat sau deţinut, care nu execută o sentinţă sau o decizie administrativă definitivă. Funcţionarul consular are dreptul să-l viziteze pe cetăţean şi să discute cu el. Aceste drepturi se exercită conform legilor şi reglementărilor din statul de reşedinţă, cu condiţia însă ca aceste legi şi reglementări să permită reaşezarea deplină a scopurilor pentru care au fost acordate (...). 301 Cefc, Articolul 5. (…) 3. Dacă autorităţile locale competente ale statului de reşedinţă află că un cetăţean al statului trimiţător, căruia trebuie să i se aplice un regim de tutelă sau curatelă, se află în statul de reşedinţă, ele îl vor informa pe funcţionarul consular interesat. La rândul lui, acest funcţionar va informa autorităţile menţionate dacă deţine informaţii în materie dintr-o altă sursă. 292
300

ţionarului consular îi revine obligaţia de a informa autorităţile statului de reşedinţă dacă află înaintea lor despre decesul unui cetăţean al statului trimiţător şi despre deschiderea unei succesiuni.
În cazul „Paraguay contra SUA”, în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, SUA au admis că au încălcat prevederea dreptului consular conform căreia funcţionarii consulari au dreptul să-l viziteze pe cetăţeanul statului trimiţător încarcerat, aflat în detenţie preventivă sau reţinut în orice altă formă de detenţie, să discute şi să corespondeze cu el, dar au refuzat să amâne pedepsirea cu moartea a unui cetăţean paraguayan. În 2001, Curtea a constatat, în cazul „LaGrand”, că SUA au comis o încălcare similară a dreptului consular, au refuzat să aplice decizia Curţii şi au permis executarea unui cetăţean german (DIACONU II, 169). La 28 februarie 2004, Curtea Internaţională de Justiţie a dat, cu privire la cazul „SUA împotriva Mexicului – Avena şi alţi cetăţeni mexicani”, o sentinţă prin care a permis ca 51 de mexicani condamnaţi la moarte să fie audiaţi din nou. În martie 2004, Curtea a confirmat că, în relaţiile consulare, statul care a întreprins măsuri de privare de libertate şi condamnare a unui cetăţean străin este obligat să-l informeze fără întârziere pe funcţionarul consular din statul acestui cetăţean. După aceste decizii ale Curţii, SUA s-au retras dintre semnatarii Protocolului opţional al Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare, conform unei scrisori datate 7 martie 2005 şi transmise secretarului general ONU, Kofi Annan, de secretarul american de stat, Condoleezza Rice. Acest protocol a fost propus chiar de Statele Unite, în 1963, şi a fost ratificat de SUA şi de celelalte state semnatare ale Convenţiei de la Viena în 1969. Protocolul le cere statelor semnatare să recunoască jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie în cazul străinilor deţinuţi şi care pretind că le-a fost încălcat dreptul de a se întâlni cu funcţionarii consulari ai statelor lor în timp ce sunt privaţi de libertate într-un stat străin. SUA au invocat acest protocol în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul „SUA contra Iran” privindu-i pe cei 52 de cetăţeni americani luaţi ostatici la Teheran, în 1979. Din relatările mass-media rezultă că numeroase state au recurs la acest protocol pentru a-şi proteja cetăţenii condamnaţi la moarte în SUA, dar funcţionarilor lor consulari nu li s-a permis să ia legătura cu aceşti cetăţeni. 293

Comentatorii prin mass-media ai deciziei americane au remarcat că SUA doresc să contracareze presiunile internaţionale privind aplicarea pedepsei cu moartea. Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat al SUA a explicat: „Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiilor consulare într-un mod pe care nu l-am anticipat şi care se referă la anchetele penale ale statului şi la pedeapsa cu moartea, ceea ce presupune efectiv supervizarea sistemului nostru penal intern. Denunţarea protocolului este o modalitate de autoprotecţie în faţa viitoarelor decizii ale Curţii Internaţionale de Justiţie care ar interpreta în mod similar convenţia consulară sau ar afecta sistemul nostru penal în moduri pe care nu le-am anticipat când am ratificat documentul.” Acelaşi purtător de cuvânt a menţionat că mai puţin de 30 la sută dintre semnatarii Convenţiei de la Viena (166 de ţări) au acceptat şi protocolul opţional, adăugând că printre cei care nu au semnat protocolul se numără Spania, Brazilia şi Canada.

Privilegiul libertăţii de deplasare şi de circulaţie Funcţionarii consulari au libertatea de a circula pe teritoriul statului de reşedinţă. Totuşi, statul de reşedinţă poate să reglementeze sau să interzică, din motive de securitate naţională, accesul funcţionarilor consulari în anumite zone.302 Se poate interzice sau limita, prin reglementări speciale, accesul într-o zonă precum cea de frontieră, din preajma unei fabrici de armament sau a unui teren folosit pentru teste şi exerciţii militare, în localităţi unde au loc conflicte sociale care pot afecta securitatea străinilor. Pentru restrângerea posibilităţii de deplasare, se invocă şi motive legate de poluare sau de opţiunea unor comunităţi etnice sau religioase, care nu acceptă periodic sau permanent vizite ale străinilor. În cazurile în care nu este interzis, ci doar reglementat, accesul este posibil dacă postul consular notifică deplasarea şi autorităţile statului de reşedinţă o acceptă.
___________________ Crc, Articolul 34. Libertatea de deplasare. Sub rezerva legilor şi a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul de reşedinţă le asigură tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său. 294
302

Privilegiul scutirii de orice prestaţie personală, de orice serviciu public şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare Funcţionarul consular este privilegiat prin scutire de unele obligaţii (incompatibile cu situaţia de cetăţean al statului trimiţător sau stânjenitoare pentru funcţiile consulare) ale cetăţeanului statului de reşedinţă. El este şi privilegiat şi prin scutirile de prestaţii personale303, de înmatriculare şi de permise de şedere304, precum şi de permise de muncă305. Prevederile dreptului consular care stabilesc privilegiul scutirii de impozite şi taxe se referă la: − scutirea de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale; − scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii cărora le sunt proprietari sau locatari306;
___________________
303

Crc, Articolul 52. Scutirea de prestaţii personale. Trebuie ca statul de reşedinţă să-i scutească pe membrii postului consular şi pe membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei de orice prestaţie personală şi de orice serviciu de interes public, indiferent de caracterul lui, ca şi de sarcinile militare, cum ar fi rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare. 304 Crc, Articolul 46. Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere. 1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere. 2. Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 din acest articol nu se aplică nici funcţionarului consular care nu este angajat permanent al statului trimiţător sau care exercită o activitate particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, nici unui membru al familiei sale. 305 Crc, Articolul 47. Scutirea de permise de muncă. 1. Membrii postului consular sunt scutiţi, în ce priveşte serviciile aduse statului trimiţător, de obligaţiile pe care legile şi regulamentele statului de reşedinţă referitoare la folosirea mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de muncă. 2. Membrii personalului particular al funcţionarilor consulari şi angajaţilor consulari sunt scutiţi de obligaţiile menţionate la paragraful 1 din acest articol, dacă ei nu exercită nici o altă ocupaţie particulară cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă. 306 Crc, Articolul 32. Scutirea fiscală a localurilor consulare 1. Localurile consulare şi reşedinţa şefului de post consular de carieră, asupra cărora statul trimiţător sau orice persoană acţionând în numele acestui stat este proprietar sau locatar, sunt scutite de orice impozite şi taxe de orice fel, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remune295

− scutirea, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar307; − scutirea de plata drepturilor de vamă, a taxelor şi a altor drepturi conexe308;
rare pentru servicii prestate special. 2. Scutirea fiscală prevăzută la paragraful 1 al acestui articol nu se aplică acestor impozite şi taxe, când, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător sau cu persoane care acţionează în numele acestui stat. 307 Crc, Articolul 48. Scutirea de regimul de securitate socială. 1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 din prezentul articol, membrii postului consular şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi, în ceea ce priveşte serviciile aduse statului trimiţător, de dispoziţiile de securitate socială care pot fi în vigoare în statul de reşedinţă. 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al acestui articol se aplică şi membrilor personalului particular care sunt în serviciul exclusiv al membrilor postului consular, cu condiţia a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului de reşedinţă sau să nu-şi aibă reşedinţa permanentă în acest stat şi b) ca ei să fie supuşi dispoziţiilor de securitate socială care sunt în vigoare în statul trimiţător sau într-un stat terţ. 3. Membrii postului consular care au în serviciul lor persoane cărora scutirea prevăzută la paragraful 2 din acest articol nu li se aplică trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile de securitate socială ale statului de reşedinţă le impun celui care angajează. 4. Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din acest articol nu exclude participarea voluntară la regimul de securitate socială al statului de reşedinţă, în măsura în care ea este admisă de acest stat. 308 Crc, Articolul 49. Scutirea fiscală 1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de orice impozite şi taxe personale sau reale, naţionale, regionale şi comunale, cu excepţia: a) impozitelor indirecte încorporate în mod normal în preţul mărfurilor sau serviciilor; b) impozitelor şi taxelor pe bunurile imobile particulare situate pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva articolului 32; c) drepturilor de succesiune şi de mutaţie percepute de către statul de reşedinţă, sub rezerva prevederilor paragrafului b al articolului 51; d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare, inclusiv câştigurile de capital, care-şi au sursa în statul de reşedinţă, şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale sau financiare situate în statul de reşedinţă; e) impozitelor şi taxelor percepute ca remunerare a serviciilor particulare prestate; f) taxelor de înregistrare, de grefă, de ipotecă şi de timbru, sub rezerva dispoziţiilor Articolului 32. 2. Membrii personalului de serviciu sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. 3 Membrii postului consular 296

− scutirea de taxe naţionale, regionale sau comunale de succesiune sau de mutaţie asupra bunurilor mobile ale unui defunct, membru al postului consular sau al familiei unui membru al postului consular, împreună cu permiterea exportului bunurilor mobile ale acestuia309.
care angajează persoane ale căror retribuţii sau salarii nu sunt scutite de impozitul pe venit în statul de reşedinţă trebuie să respecte obligaţiile pe care legile şi regulamentele acestui stat le impun în materie de percepere a impozitului pe venit celor care angajează. Crc, Articolul 50. Scutirea de taxe vamale. 1. În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care le poate adopta, statul de reşedinţă autorizează intrarea şi acordă scutirea de orice taxe vamale, impozite şi alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, transport şi a cheltuielilor pentru servicii similare pentru a) obiectele destinate folosirii oficiale a postului consular; b) obiecte de uz personal ale funcţionarului consular şi ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el, inclusiv efectele destinate instalării sale. Articolele de consum nu trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru folosirea directă de către cei interesaţi. 2. Angajaţii consulari beneficiază de privilegiile şi scutirile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. 3. Bagajele personale însoţite de funcţionarii consulari şi de membrii familiei care locuiesc împreună cu ei sunt scutite de control vamal. Ele nu pot fi supuse controlului decât dacă există motive serioase să se presupună că ele conţin alte obiecte decât cele menţionate la alineatul b al paragrafului 1 din acest articol sau obiecte al căror import sau export este interzis de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau supus legilor şi regulamentelor sale de carantină. Acest control nu poate avea loc decât în prezenţa funcţionarului consular sau a membrului interesat al familiei sale. 309 Crc, Articolul 51. Succesiunea unui membru al postului consular sau a unui membru al familiei sale. În caz de deces al unui membru al postului consular sau al unui membru al familiei sale care locuia împreună cu el, statul de reşedinţă este obligat: a) să permită exportul bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia celor care au fost dobândite în statul de reşedinţă şi care fac obiectul unei prohibiţii de export în momentul decesului; b) să nu perceapă taxe naţionale, regionale sau comunale de succesiune sau de mutaţie asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul de reşedinţă se datora exclusiv prezenţei în acel stat a defunctului în calitate de membru al postului consular sau de membru al familiei unui membru al postului consular. Crc, Articolul 32. Scutirea fiscală a localurilor (…) nu se aplică (…), dacă, după legile şi regulamentele statului de reşedinţă, cad în sarcina 297

Privilegiul acordat postului consular şi funcţionarului consular privind scutirea vamală este identic cu cel acordat ambasadei şi diplomaţilor (CHEBELEU, 680). Privilegiul de a percepe taxe consulare Statul trimiţător stabileşte taxe de încasat de la cei care beneficiază de acte consulare. Statul de reşedinţă acordă postului consular privilegiul de a percepe aceste taxe, precum şi pe cel de a nu plăti impozite pentru taxele percepute.310 Privilegiul imunităţii consulare Imunitatea de jurisdicţie a funcţionarilor consulari se limitează la fapte din sfera atribuţiilor consulare. De la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a funcţionarilor consulari se permit excepţii în privinţa unor acte care pot fi obiectul unei acţiuni civile: contractul neîncheiat ca mandatar al statului trimiţător, reparaţii pentru prejudicii sau accidente produse cu un autovehicul.311 Dreptul diplomatic îl

persoanei care a contractat cu statul trimiţător sau cu persoane care acţionează în numele acestui stat. 310 Crc, Articolul 39. Drepturi şi taxe consulare. 1. Postul consular poate percepe pe teritoriul statului de reşedinţă drepturile şi taxele pe care legile şi regulamentele statului trimiţător le prevăd pentru actele consulare. 2. Sumele percepute ca drepturi şi taxe prevăzute la paragraful 1 al acestui articol şi chitanţele aferente sunt exonerate de orice impozit sau taxă în statul de reşedinţă. Cefc, Articolul 42. În timpul exercitării funcţiilor lor, funcţionarii consulari pot să perceapă drepturi şi taxe prevăzute de statul trimiţător. Drepturile şi taxele percepute astfel sunt convertibile liber şi transferabile în moneda statului trimiţător. 311 Crc, Articolul 43. Imunitatea de jurisdicţie. 1. Funcţionarii consulari şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare. 2. Totuşi, prevederile paragrafului 1 al acestui articol nu se aplică în caz de acţiune civilă: a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcţionar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimiţător sau b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, de o navă sau de o aeronavă. 298

exceptează pe diplomat de la obligaţia de a depune ca martor, în timp ce dreptul consular nu îl exceptează pe funcţionarul consular de la această obligaţie, întrucât în numeroase legislaţii această obligaţie este prevăzută anume pentru funcţionarul consular (CHEBELEU, 686; DIACONU II, 190). Excepţiile de la imunitatea care i se acordă funcţionarului consular sunt legate de situaţii deosebite sau de naţionalitatea funcţionarului.312
Crc, Articolul 44. Obligaţia de a depune ca martor. 1. Membrii postului consular pot fi chemaţi să depună ca martori în cursul procedurilor judiciare şi administrative. Nu trebuie ca angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu să refuze să depună ca martori, cu excepţia cazurilor menţionate la paragraful 3 al acestui articol. Dacă un funcţionar refuză să depună ca martor, nici o măsură coercitivă sau o altă sancţiune nu i se poate aplica. 2. Autoritatea care solicită mărturia trebuie să evite a împiedica un funcţionar consular în îndeplinirea funcţiilor sale. El poate să obţină mărturia lui la reşedinţa lui sau la postul consular sau să accepte o declaraţie scrisă din partea sa ori de câte ori acest lucru este posibil. 3. Membrii postului consular nu sunt obligaţi să depună mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcţiilor lor şi să prezinte corespondenţa şi documentele oficiale referitoare la acestea. Ei au, de asemenea, dreptul să refuze să depună mărturie în calitate de experţi asupra legislaţiei statului trimiţător. 312 Crc, Articolul 71. Cetăţeni ai statului de reşedinţă şi persoane care au reşedinţa permanentă în acest stat. 1. Dacă statul de reşedinţă nu le acordă funcţionarilor consulari, care sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, facilităţi, privilegii şi imunităţi suplimentare, aceştia nu beneficiază de imunitatea de jurisdicţie şi de inviolabilitatea personală pentru actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor şi de privilegiul prevăzut în paragraful 3 al Articolului 44. În ceea ce îi priveşte pe aceşti funcţionari consulari, statul de reşedinţă trebuie, de asemenea, să respecte obligaţia prevăzută în Articolul 42. Dacă împotriva unui asemenea funcţionar consular se angajează o acţiune penală, procedura trebuie să fie condusă, în afară de cazul în care persoana se află în stare de arest sau de detenţie, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie stingherită cât mai puţin posibil. 2. Ceilalţi membri ai postului consular care sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă sau care au reşedinţa permanentă în acest stat, membrii familiei lor, precum şi membrii familiilor funcţionarilor consulari menţionaţi în paragraful 1 al acestui articol nu beneficiază de facilităţi, privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt acordate de statul de reşedinţă. Membrii familiei unui membru al postului consular şi membrii personalului particular care sunt ei înşişi cetăţeni ai 299

Imunitatea de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea după ce funcţionarul consular participă la o procedură juridică. O asemenea participare poate fi considerată renunţare la imunitate. Dreptul consular prevede că renunţarea la imunitatea de jurisdicţie este un act care aparţine exclusiv statului trimiţător şi constă neapărat dintr-o declaraţie expresă. Renunţarea la imunitate şi participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă că funcţionarul consular nu mai beneficiază de inviolabilitate. Ca urmare, i se pot aplica măsurile de executare numai dacă se formulează o renunţare distinctă.313 Durata privilegiilor în statul de reşedinţă este delimitată de intrarea funcţionarului consular pe teritoriul statului de reşedinţă şi părăsirea acestui teritoriu, după încheierea funcţiilor consulare. De privilegii beneficiază şi membrii familiei funcţionarului consular care îl însoţesc în misiune.314
statului de reşedinţă sau au reşedinţa permanentă în acest stat nu beneficiază nici ei de facilităţi, privilegii şi imunităţi decât în măsura în care acestea le sunt acordate de statul de reşedinţă. Totuşi, statul de reşedinţă trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane astfel încât să nu împiedice în mod excesiv exercitarea funcţiilor postului consular. Crc, Articolul 57. (…) 2. Privilegiile şi imunităţile prevăzute în acest capitol nu sunt acordate: a) angajaţilor consulari şi membrilor personalului de serviciu care exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ; b) membrilor familiei unei persoane menţionate la alineatul a) din acest paragraf şi membrilor personalului său particular; c) membrilor familiei unui membru al postului consular care exercită el însuşi în statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ. 313 Crc, Articolul 45. Renunţarea la privilegii şi imunităţi. 1. Statul trimiţător poate renunţa la privilegiile şi imunităţile unui membru al postului consular (…). 2. Trebuie ca renunţarea să fie întotdeauna expresă (…) şi să fie comunicată în scris statului de reşedinţă. 3. Dacă un funcţionar consular sau un angajat consular angajează o procedură într-o materie în care ar beneficia de imunitatea de jurisdicţie (…), el nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională legată direct de cererea principală. 4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu poate fi socotită că implică renunţarea la imunitate în ceea ce priveşte măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă. 314 Crc, Articolul 53. Începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor consulare. 1. Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta convenţie de la intrarea sa pe teritoriul de reşedinţă pentru a ajunge la post sau, dacă se găseşte pe acest teritoriu, din 300

Funcţionarii consulari şi membrii familiilor lor, care îi însoţesc, beneficiază de privilegiile şi libertăţile consulare, pentru fiecare şi pentru documentele oficiale, atunci când, călătorind spre statul de reşedinţă sau înapoindu-se în statul trimiţător, trec pe teritoriul altui stat, care le-a încuviinţat trecerea acordându-le viză. Nu trebuie ca statul terţ să le împiedice trecerea nici celorlalţi membri ai postului consular şi nici membrilor familiilor acestora, care îi însoţesc, în condiţiile în care au satisfăcut exigenţele pentru obţinerea vizei de trecere. Aceste prevederi ale dreptului consular privind trecerea membrilor unui post consular pe teritoriul unui stat terţ se aplică şi în caz de forţă majoră.315
momentul intrării sale în funcţie la postul consular. 2 Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el, precum şi membrii personalului său particular beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta convenţie, începând cu una din datele următoare: aceea de când membrul postului consular beneficiază de privilegii şi imunităţi conform paragrafului 1 al acestui articol; aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă sau aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular. 3. Când funcţiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile şi imunităţile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el sau ale membrilor personalului său particular încetează în mod normal la prima din datele următoare: în momentul în care persoana în cauză părăseşte teritoriul statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care îi va fi fost acordat în acest scop, dar el subzistă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. În ceea ce priveşte persoanele menţionate la paragraful 2 al acestui articol, privilegiile şi imunităţile lor încetează din momentul când ele încetează să mai locuiască împreună sau să mai fie în serviciul unui membru al postului consular, existând totuşi rezerva că, dacă aceste persoane intenţionează să părăsească teritoriul statului de reşedinţă într-un termen rezonabil, privilegiile şi imunităţile lor se menţin până în momentul plecării. 4. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcţionar consular sau de un angajat consular în exercitarea funcţiilor sale, imunitatea de jurisdicţie se menţine fără limite de durată. 5. În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau împreună cu el continuă să beneficieze de privilegiile şi de imunităţile de care beneficiază până la prima din datele următoare: aceea la care părăsesc teritoriul statului de reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop. 315 Crc, Articolul 54. Obligaţiile statelor terţe. 1. Dacă funcţionarul consular traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul unui stat terţ care i-a acordat o viză, în cazul în care aceasta este necesară, pentru a se duce să-şi preia funcţiile sau să ajungă la post sau pentru a se întoarce în statul 301

Agenţii diplomatici care îndeplinesc funcţii consulare beneficiază de privilegii diplomatice.316
FUNCŢIONARUL CONSULAR ONORIFIC

Realizarea relaţiilor consulare prin funcţionari consulari onorifici depinde de opţiunea statului trimiţător privind încredinţarea misiunii consulare unui asemenea funcţionar, precum şi de consimţământul statului pe teritoriul căruia misiunea se îndeplineşte.317 Pentru activitatea sa, funcţionarul consular onorific nu primeşte salariu. El nu este trimis de statul trimiţător, ci este ales dintre rezidenţii de pe teritoriul statului de reşedinţă sau dintre cetăţenii acestui stat. Spre deosebire de funcţionarii consulari de carieră,
trimiţător, statul terţ îi va acorda imunităţile prevăzute în celelalte articole din prezenta convenţie care îi pot fi necesare pentru a-i permite trecerea sau înapoierea. Statul terţ va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc împreună cu funcţionarul consular şi care beneficiază de privilegii şi imunităţi, când îl însoţesc pe funcţionarul consular sau călătoresc separat pentru a i se alătura sau pentru a se înapoia în statul trimiţător. 2. În condiţiile similare prevăzute la paragraful 1 al acestui articol, statele terţe nu trebuie să împiedice trecerea pe teritoriul lor a celorlalţi membri ai postului consular şi a membrilor familiilor care locuiesc împreună cu ei. 3. Statele terţe vor acorda corespondenţei oficiale şi celorlalte comunicări oficiale aflate în tranzit, inclusiv mesajelor în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde în virtutea acestei convenţii. Ele vor acorda curierilor consulari cărora le-a fost eliberată viză, dacă aceasta este necesară, precum şi valizelor consulare aflate în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi protecţie pe care statul de reşedinţă este obligat să le acorde pe baza acestei convenţii. 4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale acestui articol li se aplică şi persoanelor menţionate în aceste paragrafe, ca şi comunicărilor oficiale şi valizelor consulare, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ se datorează unui caz de forţă majoră. 316 Crc, Articolul 70. Exercitarea funcţiilor consulare de către o misiune diplomatică (…) 4. Privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice, menţionaţi în paragraful 2 din prezentul articol, continuă să fie determinate de regulile dreptului internaţional privind relaţiile diplomatice. 317 Crc, Articolul 68. Caracterul facultativ al instituţiei funcţionarilor consulari onorifici. Fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari onorifici. 302

funcţionarilor consulari onorifici le este permis să aibă o ocupaţie paralelă lucrativă chiar şi în domeniul comercial (ANGHEL 1978, 450). Din analizele doctrinare rezultă că, practic, sarcinile pe care statul trimiţător le încredinţează unui funcţionar consular onorific sunt mai restrânse decât cele încredinţate unui funcţionar consular de carieră. Şi statul de reşedinţă poate cere limitarea funcţiilor unui funcţionar consular onorific (DIACONU II, 196). Numirea de consuli onorifici este rezultatul unui acord bilateral, care consemnează dorinţa fiecărui stat de a numi funcţionari consulari onorifici pe teritoriul celuilalt stat. Dacă sunt şefi de post consular, funcţionarii consulari onorifici se situează, în ordinea de precădere, după funcţionarii consulari de carieră.318 Statul de reşedinţă care a consimţit ca un funcţionar consular onorific să îndeplinească funcţiile consulare încredinţate de un stat străin are obligaţia să-i acorde funcţionarului consular onorific toate înlesnirile în vederea realizării funcţiilor menţionate, inclusiv protecţie319. Dreptul consular îi acordă funcţionarului consular onorific un set minim de privilegii asemănătoare cu privilegiile funcţionarului consular de carieră, dar nuanţează prevederile asupra inviolabilităţii localurilor şi arhivelor şi asupra unor scutiri (de percheziţie, de executare a bunurilor şi a averii, de impozite locale, de taxe vamale) (DIACONU II, 196-198).
Ambasada Franţei în Haiti a anunţat că, la 31 mai 2005, în timp ce circula cu automobilul său în apropierea aeroportului de la Port-au Prince, consulul onorific francez din Cap-Haitien, Paul-Henri Mourral, a fost împuşcat în abdomen şi a murit. După primele investigaţii, nu au rezultat date semnificative cu privire la autorul şi la motivele atacului. În aceeaşi zi, la Port-au-Prince, necunoscuţi au tras cu arma asupra unui comisariat de poliţie.

Funcţionarul consular onorific îşi realizează funcţiile specifice în statul căruia îi este cetăţean. Aşadar, este indiscutabilă supunerea lui la
___________________ Crc, Articolul 16. Precăderea între şefii de post consular (…) 5. Funcţionarii consulari onorifici, şefi de post consular se situează, în ordinea de precădere, în fiecare clasă după şefii de post consular de carieră. 319 Crc, Articolul 64. Statul de reşedinţă este obligat să acorde funcţionarului consular onorific protecţia care poate fi necesară pe baza poziţiei sale oficiale. 303
318

jurisdicţia acestui stat. El are obligaţia de a respecta legile şi reglementările din statul în care funcţionează. Privilegiile funcţionarului consular onorific sunt în vigoare din momentul intrării sale în funcţie. Privilegiile funcţionarului consular onorific sunt în vigoare până în momentul în care funcţiile consulare încetează. În eventualitatea unui conflict armat, privilegiile funcţionarului consular onorific care îşi exercită funcţiile consulare rămân în vigoare. Membrii familiei unui funcţionar consular onorific nu beneficiază de privilegiile consulare. Nici angajaţii consulari ai postului consular condus de un funcţionar consular onorific nu beneficiază de privilegii.320 Statul de reşedinţă îi asigură postului consular condus de un funcţionar consular onorific exercitarea funcţiei de reprezentare, acordându-i dreptul de a utiliza în activitate drapelul şi stema statului care a constituit misiunea consulară. Postul consular beneficiază de acest privilegiu în limitele stabilite de reglementările din statul de reşedinţă. Dacă i se solicită, statul pe teritoriul căruia funcţionează postul consular condus de un funcţionar consular onorific este obligat să-l sprijine pe funcţionarul consular onorific să-şi procure local pentru sediu. Funcţionarul consular onorific nu poate să-şi utilizeze sediul pentru activităţi contrare dreptului internaţional şi are obligaţia să nu îi dea localului consular utilizări incompatibile cu funcţiile consulare. Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul inviolabilităţii sediului său şi, ca urmare trebuie ca autorităţile statului pe teritoriul căruia funcţionează postul consular condus de un funcţionar consular onorific să apere liniştea şi demnitatea acestui post prin măsuri care să împiedice violarea şi deteriorarea localului în care postul funcţionează.321
___________________ Crc, Articolul 58. (…) 3. Privilegiile (…) nu sunt acordate membrilor familiei unui funcţionar consular onorific sau unui angajat consular într-un post consular condus de un funcţionar onorific. 321 Crc, Articolul 59. Protecţia localurilor consulare. Statul de reşedinţă adoptă măsurile necesare pentru a proteja localurile consulare ale unui post consular condus de un funcţionar consular onorific şi pentru a împiedica violarea sau deteriorarea lor şi tulburarea liniştii sau atingerea demnităţii postului consular. 304
320

Funcţionarul consular onorific beneficiază de scutirea de impozite şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii cărora le este proprietar sau locatar statul care a constituit postul consular condus de funcţionarul consular onorific.322 Funcţionarul consular onorific beneficiază oricând şi oriunde de privilegiul inviolabilităţii arhivelor şi documentelor sale consulare, dacă acestea sunt păstrate separat de alte arhive şi documente.323 Funcţionarul consular onorific are, în această calitate, libertatea de a circula pe teritoriul statului în care funcţionează, în vederea realizării funcţiilor misiunii care îi revine. Acest stat poate însă să reglementeze sau să-i interzică, din motive de securitate naţională, accesul în anumite zone. În conformitate cu dreptul consular, statul în care funcţionarul consular onorific îşi realizează misiunea are obligaţia să privilegieze comunicarea oficială a acestui funcţionar, permiţând comunicarea, protejând-o, fără a o controla. Comunicarea funcţionarului consular onorific cu instituţiile statului care a constituit postul consular se poate desfăşura pe toate căile de comunicare specifice misiunilor consulare, inclusiv prin curier consular, cu valiza consulară şi cu utilizarea cifrului. Când tranzitează teritoriul unui stat terţ, precum şi în caz de forţă majoră, corespondenţa oficială, mesajele în cod sau cifrate ale funcţionarului consular onorific, curierul consular, având, dacă este cazul, viză, şi valiza consulară beneficiază de privilegiile consulare care să-i permită tranzitul liber. Posturile consulare care sunt conduse de funcţionari
___________________
322 Crc, Articolul 60. Scutirea fiscală a localurilor consulare. 1. Localurile consulare ale unui post consular condus de un funcţionar consular onorific, al căror proprietar este statul trimiţător, sunt scutite de orice impozite sau taxe de orice natură, naţionale sau comunale, cu excepţia taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate. 2. Scutirea fiscală prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe când, conform legilor şi reglementărilor statului de reşedinţă, ele cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimiţător. 323 Crc, Articolul 61. Inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare. Arhivele şi documentele consulare ale unui post consular condus de un funcţionar consular onorific sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar găsi, cu condiţia ca ele să fie separate de celelalte hârtii şi documente şi, în special, de corespondenţa particulară a şefului de post consular şi a oricărei persoane care lucrează cu el, ca şi bunurile, cărţile sau documentele care se referă la profesiunea sau comerţul lor. 305

consulari onorifici şi care funcţionează în state diferite pot comunica prin valiza consulară numai cu consimţământul statelor în care funcţionează.324 Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul de a comunica liber cu cetăţenii statului care a constituit misiunea consulară. Statului în care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte misiunea îi revine obligaţia corelativă de a le acorda libertatea de comunicare cu postul consular şi cetăţenilor statului care a constituit misiunea consulară. Privilegiul se concretizează în libertatea funcţionarului consular onorific de a intra în legătură directă cu aceşti cetăţeni. Beneficiind de acest privilegiu, funcţionarul consular onorific poate să elibereze documente de călătorie, să acorde ajutor şi asistenţă, să efectueze acte notariale şi de stare civilă, să apere interesele în succesiuni ale cetăţenilor statului care a constituit misiunea consulară, să apere interesele minorilor şi ale celor lipsiţi de capacitate, cetăţeni ai statului care a constituit misiunea consulară, să le acorde şi să le faciliteze cetăţenilor statului care a constituit misiunea consulară asistenţă juridică, să acorde asistenţă navelor şi aeronavelor statului care a constituit misiunea consulară, precum şi echipajelor lor, să primească declaraţiile asupra curselor acestor nave, să examineze şi să avizeze documentele de bord şi să efectueze anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei şi să reglementeze divergenţele de orice natură dintre căpitan, ofiţeri şi marinari. Autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte misiunea sunt obligate să aducă, fără întârziere, la cunoştinţa funcţionarului consular onorific întreprinderea de măsuri de privare de libertate împotriva cetăţenilor statului care a constituit misiunea consulară. Corelativ, autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte misiunea au şi obligaţia de a-l informa pe străinul privat de libertate în legătură cu dreptul lui de a comunica liber cu funcţionarul consular onorific. În cazul în care funcţionarul consular onorific este deţinut preventiv sau este obiectul urmăririi penale, autorităţile statului în care funcţionează au obligaţia să înştiinţeze autorităţile statului care a constituit postul consular.
___________________ Crc, Articolul 58. (…) 4. Schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în ţări diferite şi conduse de funcţionari consulari onorifici este admis numai sub rezerva consimţământului celor două state de reşedinţă. 306
324

Funcţionarul consular îl poate vizita pe cel privat de libertate, poate să poarte corespondenţă cu acesta, poate să întreprindă măsuri în vederea reprezentării lui în justiţie. Funcţionarul consular onorific beneficiază de privilegiul de a percepe taxe consulare, precum şi de cel de a nu plăti impozite pentru taxele percepute. Pentru stemele şi drapelele statului care a constituit misiunea consulară, pentru firme, ştampile şi sigilii, pentru cărţi şi imprimate oficiale, pentru mobilierul de birou, pentru rechizite şi alte materiale de acest fel, pe care le foloseşte în îndeplinirea funcţiilor consulare şi numai în acest fel, funcţionarul consular onorific nu îi datorează statului în care îşi îndeplineşte misiunea, ţinând seama de reglementările din acest stat, nici taxe vamale, nici impozite, nici alte redevenţe.325 Funcţionarul consular onorific este privilegiat prin scutire de unele obligaţii – prestaţii personale, servicii de interes public, sarcini militare precum rechiziţiile, contribuţiile şi încartiruirile militare.326 Dacă nu exercită, în statul în care funcţionează postul său consular, o activitate profesională sau comercială în profit personal, funcţionarul consular onorific este privilegiat şi prin scutirea de obligaţiile privind înmatricularea şi permisele de şedere.327 Prevederile dreptului consular care stabilesc privilegiul scutirii funcţionarului consular onorific de impozite şi taxe se referă la
___________________ Crc, Articolul 62. Scutirea vamală. În conformitate cu dispoziţiile legislative şi regulamentele pe care le poate adopta, statul de reşedinţă acordă intrarea şi scutirea de orice taxe vamale, impozite şi de alte redevenţe conexe, cu excepţia cheltuielilor de depozitare, de transport şi a cheltuielilor pentru servicii similare pentru următoarele obiecte, cu condiţia ca ele să fie destinate exclusiv folosirii oficiale de un post consular condus de un funcţionar onorific: steme, drapele, firme, ştampile şi sigilii, cărţi, imprimate oficiale, mobilierul de birou, materialul şi rechizitele de birou şi obiectele similare furnizate postului consular de către statul trimiţător sau la cererea sa. 326 Crc, Articolul 67. Statul de reşedinţă trebuie să scutească pe funcţionarii consulari onorifici de orice prestaţie personală şi de orice serviciu de interes public, indiferent de natura lui, precum şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare. 327 Crc, Articolul 65. Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere. Funcţionarii consulari onorifici, cu excepţia celor care exercită în statul de reşedinţă o activitate profesională sau comercială în profitul lor personal, sunt scutiţi de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere. 307
325

indemnizaţiile şi onorariile pe care le primeşte pentru exercitarea funcţiilor consulare de la statul care a constituit postul consular.328 Pentru actele prin care funcţionarul consular onorific îşi îndeplineşte funcţiile consulare, autorităţile judiciare şi administrative ale statului în care funcţionează nu îl pot convoca nici măcar ca martor şi nici ca expert în legislaţia statului care a constituit postul consular pentru că beneficiază de imunitate de jurisdicţie, de la care se permit însă excepţii în privinţa unor acte care pot fi obiectul unei acţiuni civile: contractul neîncheiat ca mandatar al statului care a constituit postul consular şi reparaţii pentru prejudicii sau accidente produse cu un autovehicul. Privilegiul imunităţii pentru actele de îndeplinire a funcţiilor consulare rămâne în vigoare timp nelimitat. Statul care a constituit postul consular poate renunţa la privilegiile funcţionarului consular onorific. Totodată, dacă funcţionarul consular onorific participă la o procedură juridică, imunitatea lui de jurisdicţie îşi pierde valabilitatea. Renunţarea la imunitate şi participarea la cercetare şi la proces nu înseamnă însă că funcţionarul consular onorific nu mai beneficiază de privilegiul inviolabilităţii. Ca urmare, i se pot aplica măsurile de executare numai dacă se formulează o renunţare distinctă. Trebuie ca funcţionarul consular onorific să participe la procedura penală deschisă împotriva lui. Totodată, trebuie ca autorităţile statului în care funcţionarul consular onorific îşi exercită funcţiile consulare să ţină seama de poziţia lui oficială, astfel încât funcţiile consulare să fie împiedicate cât mai puţin.329

___________________ Crc, Articolul 66. Funcţionarul consular onorific este scutit de orice impozit şi taxe asupra indemnizaţiilor şi onorariilor pe care le primeşte de la statul trimiţător pentru exercitarea funcţiilor consulare. 329 Crc, Articolul 63. Procedura penală. Dacă împotriva unui funcţionar consular onorific este angajată o procedură penală, acesta este obligat să se prezinte în faţa autorităţilor competente. Totuşi, procedura trebuie să fie condusă cu menajamentele care se cuvin funcţionarului consular onorific pe baza poziţiei sale oficiale şi, în afară de cazul în care se află în stare de arest sau detenţie, în aşa fel încât exercitarea funcţiilor sale consulare să fie stingherită cât mai puţin posibil. Atunci când apare necesitatea ca un funcţionar consular onorific să fie pus în stare de detenţie preventivă, procedura îndreptată împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt. 308
328

NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ (EXCURS)

CONSIDERENTE DEFINITORII

Negocierea este activitatea de realizare a înţelegerii prin care se poate ajunge la soluţionarea unui diferend. Uneori negocierea este denumită „schimb de vederi” sau „consultare” (DIACONU III, 280-281). Prin astfel de nuanţări se marchează, pe de o parte, disponibilitatea de a negocia şi, pe de altă parte, caracterul informal al debutului negocierii. Obiectivul negocierii este înţelegerea. Cei (persoane, grupuri de persoane, comunităţi, societăţi, organizaţii, state, foruri internaţionale) în relaţiile cărora a apărut un diferend sunt participaţi la diferend, părţi ale diferendului. Diferendul este o problemă nesoluţionată apărută în relaţiile dintre părţile la diferend. Temeiul relaţiilor este interesul comun, convergenţa intereselor. Divergenţa intereselor produce diferendul. Ca urmare, relaţiile întemeiate pe acord sunt deranjate, chiar periclitate de dezacord. Diferendul perturbator se încheie după soluţionarea problemei, după ce soluţia este stabilită şi aplicată fie în conformitate cu voinţa uneia dintre părţi, impusă cu forţa părţilor celorlalte, fie în conformitate cu înţelegerea la care părţile ajung edificând soluţia prin oferte şi acceptări ale componentelor acesteia. Cei care ajung, prin negociere, la înţelegere cu privire la soluţionarea diferendului din relaţiile lor sunt participanţi la înţelegere, părţi ale înţelegerii. Esenţa soluţiei este decizia comună a părţilor diferendului devenite părţile înţelegerii. Soluţionarea diferendului înseamnă obţinerea unui acord durabil, care ameliorează relaţiile dintre părţi, întrucât corespunde intereselor lor şi ale comunităţii. Pe planul relaţiilor internaţionale, negocierea este instrumentul indispensabil reglementării diferendelor dintre state şi de stimulare a conlucrării interstatale. Prin negociere se pot depăşi crizele din relaţiile internaţionale, se realizează dialogul necesar convieţuirii în pace (LIPATTI, 5).
309

___________________
330

Forurile internaţionale, conferinţele şi organizaţiile internaţionale sunt instrumente de negociere permanentă, la care statele recurg ca să-şi administreze relaţiile reciproce. Soluţiile adoptate prin negociere multilaterală cât mai largă conţin şi garanţia aplicabilităţii, mai ales atunci când adoptarea se face prin consens (DIACONU III, 279-280). În enumerarea mijloacelor paşnice prin care statele caută să-şi soluţioneze fără întârziere şi echitabil disputele internaţionale, negocierii i se rezervă locul întâi în textul Declaraţiei de la Manila cu privire la soluţionarea paşnică a disputelor internaţionale. Această primordialitate reflectă tendinţa generală de a recurge întâi la negociere pentru obţinerea înţelegerii necesare. Statele care se angajează neîntârziat în negociere îşi menţin libertatea de a edifica direct, nemijlocit, o soluţie cât mai adecvată intereselor pe care şi le apără. Intervenţia în procesul de soluţionare a diferendului a unui terţ îngrădeşte această libertate. Dreptul internaţional prevede trecerea imediată la negociere în caz de diferend, considerând urgentă, pentru părţile implicate şi pentru securitatea internaţională, încetarea diferendului şi oferind posibilitatea cea mai generoasă de identificare şi de adoptare a soluţiei necesare (DIACONU III, 282). Organizaţia Naţiunilor Unite, căreia nu îi revine şi nici nu trebuie să-i revină rolul de „poliţist-mondial”, poate, în schimb, să sprijine statele care au ajuns să fie părţi ale unui diferend să devină părţi ale unei înţelegeri, soluţionându-şi diferendul pe calea negocierii (TOWARDS..., 37). Pornind de la prevederile Cartei Naţiunilor Unite şi de la această menţiune solemnă din Declaraţia de la Manila, Adunarea Generală a ONU a stabilit principii şi îndrumări pentru negocierile internaţionale. În acest cadru, negocierea este considerată a fi mijloc flexibil şi eficient de soluţionare a diferendelor dintre state şi pentru formularea de norme internaţionale noi de comportament. Adunarea Generală a ONU situează negocierea printre mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state la care statele pot recurge conform opţiunii lor libere şi le cere statelor să aibă în vedere, când negociază, principiile şi normele dreptului internaţional, astfel încât conduita lor să poată fi previzibilă, incertitudinea să se diminueze şi să se asigure, în negociere, atmosfera de încredere necesară.330
Principles and guidelines for international negotiations,

the Sixth Committee (A/53/630)] 53/101, The General Assembly, Recalling 310

RESOLUTION ADOPTED BY THE GENERAL ASSEMBLY, [on the report of

the purposes and principles of the Charter of the United Nations, Reaffirming the provisions of the Declaration on Principles of International Law concerning Friendly Relations and Cooperation among States in accordance with the Charter of the United Nations and of the Manila 1 Declaration on the Peaceful Settlement of International Disputes, 2 Taking into account the objectives of the United Nations Decade of International Law, Considering that international negotiations constitute a flexible and effective means for, among other things, the peaceful settlement of disputes among States and for the creation of new international norms of conduct, Bearing in mind that in their negotiations States should be guided by the relevant principles and rules of international law, Conscious of the existence of different means of peaceful settlement of disputes, as enshrined in the Charter and recognized by international law, and reaffirming, in this context, the right of free choice of those means, Bearing in mind the important role that constructive and effective negotiations can play in attaining the purposes of the Charter by contributing to the management of international relations, the peaceful settlement of disputes and the creation of new international norms of conduct of States, Noting that the identification of principles and guidelines of relevance to international negotiations could contribute to enhancing the predictability of negotiating parties, reducing uncertainty and promoting an atmosphere of trust at negotiations, Recognizing that the following could offer a general, non-exhaustive frame of reference for negotiations, 1. Reaffirms the following principles of international law which are of relevance to international negotiations: (a) Sovereign equality of all States, notwithstanding differences of an economic, social, political or other nature; (b) States have the duty not to intervene in matters within the domestic jurisdiction of any State, in accordance with the Charter of the United Nations; (c) States have the duty to fulfil in good faith their obligations under international law; (d) States have the duty to refrain in their international relations from the threat or use of force against the territorial integrity or political independence of any State, or in any other manner inconsistent with the purposes of the United Nations; (e) Any agreement is void if its conclusion has been procured by the threat or use of force in violation of the principles of international law embodied in the Charter; (f) States have the duty to cooperate with one another, irrespective of the differences in their political, economic and social systems, in the various spheres of international relations, in order to maintain international peace and security and to promote international economic stability and progress, the general welfare of nations and international cooperation free from discrimination based on such differences; (g) States shall settle their international disputes by peaceful means in such a manner that international peace and security, and justice, are not endangered. 311

Exprimând exigenţa ca negocierea să se desfăşoare în conformitate cu dreptul internaţional şi într-o manieră compatibilă cu obiectivul negocierilor, astfel încât acesta să poată fi atins, Adunarea Generală a ONU se referă la necesitatea încrederii între părţile participante la negociere, subliniază importanţa participării la negociere a statelor ale căror interese sunt afectate direct de diferend. Şi în acest context, Adunarea Generală a ONU atrage atenţia asupra asigurării compatibilităţii dintre scopul negocierii şi principiile dreptului internaţional. Statele sunt îndrumate să adere la cadrul de desfăşurare a negocierii agreat mutual şi să încerce să menţină, în cursul negocierii, o atmosferă constructivă şi să se abţină de la orice act sau gest care ar putea submina negocierea şi progresul ei. Desfăşurarea fără blocaje a negocierii şi încheierea ei depind de concentrarea statelor-părţi asupra obiectivului principal de atins. Adunarea Generală a ONU le recomandă statelor ca, în cazul în care negocierea intră în impas, să se străduiască să-şi continue eforturile în vederea obţinerii unei soluţii drepte, acceptabile mutual.331
___________________
331

the Sixth Committee (A/53/630)] 53/101, The General Assembly, (…) 2. Affirms the importance of conducting negotiations in accordance with international law in a manner compatible with and conducive to the achievement of the stated objective of negotiations and in line with the following guidelines: (a) Negotiations should be conducted in good faith; (b) States should take due account of the importance of engaging, in an appropriate manner, in international negotiations the States whose vital interests are directly affected by the matters in question; (c) The purpose and object of all negotiations must be fully compatible with the principles and norms of international law, including the provisions of the Charter; (d) States should adhere to the mutually agreed framework for conducting negotiations; (e) States should endeavour to maintain a constructive atmosphere during negotiations and to refrain from any conduct which might undermine the negotiations and their progress; (f) States should facilitate the pursuit or conclusion of negotiations by remaining focused throughout on the main objectives of the negotiations; (g) States should use their best endeavours to continue to work towards a mutually acceptable and just solution in the event of an impasse in negotiations. 312

RESOLUTION ADOPTED BY THE GENERAL ASSEMBLY, [on the report of

Principles

and

guidelines

for

international

negotiations,

NEGOCIATORUL

Negocierea este o profesie, o activitate pentru a cărei exercitare este nevoie de specializare. Pregătirea negociatorului include adecvarea comportamentului, dobândirea de deprinderi şi cunoştinţe specifice. Îndeplinirea funcţiei de negociator depinde de soliditatea intelectuală, morală şi fizică a negociatorului. El are fără încetare nevoie de încrederea că este posibilă parcurgerea drumului până la edificarea înţelegerii. Această încredere se bazează pe capacitatea de a-şi controla reacţiile, de a-şi stăpâni emoţiile, de a nu le expune în orice moment, de a evita crispările. Trebuie ca negociatorul să dispună de educaţie şi de pregătire culturală la nivelul care face posibilă dotarea lui cu simţul umorului, cu abilitatea de a recurge în măsura adecvată la ironie şi cu priceperea angajării cu demnitate şi eficienţă într-un duel de replici (LIPATTI, 6). Însuşirile necesare negociatorului le au, în general, toţi cei care satisfac prin conduită şi formaţie profesională criteriile definitorii ale profesiei de diplomat: eleganţă, înclinaţie spre cooperare, autocontrol, răbdare, perseverenţă, cunoştinţe aprofundate în domeniile dreptului, istoriei, abilitatea de a utiliza limbi străine, deprinderi temeinice în domeniile literaturii şi artelor. Printre diplomaţi, negociatori sadea sunt îndeosebi cei care au aptitudinea de a-l asculta pe celălalt şi harul de a ajunge să-l înţeleagă într-atât încât să-şi poată imagina că s-ar afla în locul lui la masa de negociere. În acest scop, trebuie ca negociatorul să desfăşoare o singură activitate, în timp ce negociatorul aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere îşi prezintă poziţia: ascultarea cu atenţie maximă a acestei prezentări în vederea desprinderii în detaliu a elementelor utile înţelegerii preocupărilor părţii celeilalte. Negociatorului îi este necesară concentrarea permanentă spre cunoaşterea celuilalt negociator, inclusiv prin fuziune afectivă, prin empatie (Einhfuhlung, intropatie). Cunoaşterea prin intuiţie simpatetică” a partenerului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere oferă posibilitatea unei cooperări reale şi fructuoase. Sunt incompatibile cu conduita negociatorului de meserie optimismul excesiv, subestimarea negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere (LIPATTI, 6).
313

Sentimentele negative faţă de negociatorul părţii celeilalte îl descalifică pe negociator. Este nocivă antipatia care are ca sursă fie vocea, fie înfăţişarea fizică a celuilalt, dar mai ales adversitatea faţă de conduita, orientarea ideologică, atitudinile acestuia. Incompatibilitatea afectivă a negociatorilor, care face imposibil dialogul, este defavorabilă activităţii lor.
CARACTERUL DRAMATIC AL NEGOCIERII

Este împărtăşită larg viziunea că negocierea are formă teatrală. În această viziune, culisele ar fi birourile organizaţiilor sau instituţiilor reprezentate de negociatori; scena ar fi sala de negociere, unde decorul este dominat de masa de negociere, la care stau faţă în faţă negociatorii; spectatorii ar fi persoanele interesate să cunoască desfăşurarea negocierii şi rezultatele ei. Actorul negocierii este negociatorul. De cele mai multe ori, la negocieri participă echipe de negociatori, în cadrul cărora se distribuie roluri. Protagonişti sunt şefii echipelor de negociatori. Viziunea teatrală este explicabilă, întrucât negocierea se desfăşoară pe trei planuri paralele: lucrările de precizare a problemei de rezolvat prin înţelegerea preconizată, evaluările şi reevaluările succesive ale stadiului negocierii şi ale rezultatelor ei; dialogul negociatorilor la masa de negociere, în cadrul căruia se propun formule de înţelegere, se schimbă argumente; formarea şi modificările opiniei publice despre şansele de realizare a înţelegerii, despre căile şi mijloacele de obţinere a înţelegerii şi despre consecinţele ei. Cele trei planuri se oglindesc fiecare în celelalte. Evenimentele şi acţiunile dintr-un plan au ca efect fie dinamizarea, fie blocarea evenimentelor şi acţiunilor din planurile celelalte. Pe de o parte, se desfăşoară o activitate birocratică, la care participă demnitari, tehnocraţi şi funcţionari. Pe de alta, o reprezentaţie cu scenarişti, regizori, scenografi şi actori. Angajarea în negociere în vederea rezolvării prin înţelegere a unui diferend le impune celor care au optat astfel să aibă constant în vedere primordialitatea înţelegerii. În consecinţă, se exclude orice moment de ignorare a elementelor de convergenţă pe care se întemeiază relaţiile afectate de o anumită divergenţă. Menţinerea acestei linii de conduită este cu putinţă numai dacă interesul în realizarea înţelegerii este real şi stringent.
314

Culisele Trebuie ca negociatorul să aibă în vedere că slujeşte două imperative: înţelegerea şi interesul părţii pe care o reprezintă. Negocierea nu este dispută, ci cooperare. Negociatorii sau echipele de negociatori, care se aşază faţă în faţă, nu se află pe un teren de luptă, nici pe un ring de box, nici într-o arenă, ci au între ei masa de negociere, adică de convorbire. Dacă are rezultat, negocierea se încheie cu înţelegerea realizată. Nu poate avea, aşadar, nici învinşi, nici învingători. Negocierea nu se pierde şi nu se câştigă. În nici un fel de negociere, dar în nici un caz în negocierea internaţională nu se poate ajunge la rezultat prin constrângere, adică nu se poate impune înţelegerea. Trebuie ca negociatorul să fie sigur că înţelegerea la care se ajunge este în aceeaşi măsură valabilă pentru ambele părţi. De altfel, în convenţiile internaţionale se include totdeauna, într-o formă sau alta, o clauză de „salvare” care prevede că fiecare parte are posibilitatea să denunţe convenţia atunci când consideră că interesul ei suprem este ameninţat de continuarea aplicării ei. Organizaţiei sau instituţiei şi negociatorului le este necesară descrierea clară a problemei de rezolvat. Negociatorul are nevoie de concepţia cu privire la această problemă a organizaţiei sau a instituţiei pe care o reprezintă. Sunt foarte utile distingerea divergenţei de interese, măsurarea gravităţii acestei divergenţe şi estimarea urgenţei cu care se impune găsirea soluţiei. Totodată, trebuie ca atât organizaţia sau instituţia, cât şi negociatorul să aibă disponibilitatea permanentă de a-şi completa şi de a-şi modifica această concepţie în cursul negocierii. Fiecare parte vine la negociere cu memoria instituţională proprie. Negociatorului îi este necesară cunoaşterea în profunzime a domeniului în care se preconizează realizarea înţelegerii. Succesul negociatorului depinde de claritatea viziunii lui în privinţa rezultatelor de obţinut, a înţelegerii de edificat (LIPATTI, 5). Această claritate vine îndeosebi din convingerea lui că slujeşte o cauză justă, demnă de apărat. Participarea la negociere depinde de pregătirea şi alimentarea unui flux abundent de informaţii cât mai consistente şi mai variate pe temele legate de diferend. Informaţiile despre concepţia părţii celeilalte asupra diferendului şi despre transformările treptate ale acestei concepţii sunt esenţiale pentru adoptarea deciziilor cu privire la
315

elaborarea şi adaptarea progresivă a concepţiei proprii. Fiecare parte negociatoare caută să afle „ţinta” şi „limita de rezistenţă” a celeilalte părţi şi să disimuleze cât mai bine cu putinţă „ţinta” proprie şi „limita de rezistenţă” proprie. Imperativul slujirii fidele a interesului părţii pe care o reprezintă îi impune negociatorului să cunoască şi să ia în considerare şi interesele aliaţilor. Există mereu riscul ca înţelegerea la care se ajunge prin negociere să transforme o duşmănie veche într-o prietenie nouă, dar, în acelaşi timp, să se deterioreze prietenii vechi. Negociatorul desfăşoară o negociere principală şi, simultan, câteva negocieri secundare, întrucât, în timpul negocierii principale, trebuie să obţină confirmări nu numai de la cel în numele căruia negociază, ci şi de la aliaţii acestuia.
În 1973, în timpul negocierilor privind Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, aveau loc, paralel cu negocierile propriu-zise, „şedinţele de consfătuire” ale reprezentanţilor statelor Tratatului de la Varşovia. Povesteşte Valentin Lipatti: „Ne întâlneam, rând pe rând, la diferite misiuni permanente ale ţărilor în cauză, cu excepţia noastră, care nu luam niciodată iniţiativa unor asemenea schimburi de vederi, ci doar răspundeam la invitaţia celorlalţi. Scenariul era, conform ritualului, cam totdeauna acelaşi: după un schimb foarte scurt de banalităţi protocolare, lua cuvântul şeful delegaţiei sovietice sau locţiitorul său, care expunea obiectul consfătuirii, trasând linia generală de conduită. Urmau la cuvânt, în ordinea în care doreau să intervină, reprezentanţii celorlalte cinci ţări socialiste, care, cu mici nuanţe, sprijineau cu toţii ideile şi poziţiile sovietice. Noi luam cuvântul în general la sfârşitul reuniunii, pentru a ne preciza poziţia, conform mandatului pe care-l aveam şi a tacticii pe care voiam s-o promovăm. Şi aceasta, fără să criticăm, în general, declaraţiile celorlalţi. Căci nu trebuia depăşit un anumit prag, care să spulbere mitul prieteniei şi întrajutorării tovărăşeşti (…) Era practic un «dialog de surzi» şi mai totdeauna o controversă România-URSS, asistată de chibiţi. Ne luam apoi rămas bun, nu fără a fi făcut şi un superficial schimb de informaţii despre culisele conferinţei (…) Fiecare păstra însă pentru sine informaţiile de preţ şi nu arunca pe masa comună decât date fără prea mare valoare. Uneori sovieticii practicau şi o «intoxicare» menită să ne determine, chipurile, să facem front comun în faţa duşmanilor … (…) Alteori (…) ne vedeam obligaţi (…) să contestăm brutal «linia de conduită» impusă de sovietici. Şi atunci ieşea scandal: iritaţi de argumentele noastre, sovieticii apelau la «corul antic». Ambasadorii (…) [din] RDG, (…) 316

Polonia, (…) Bulgaria, (…) Cehoslovacia sau (…) Ungaria îşi făceau datoria cu mai mult sau mai puţin succes, criticându-ne sau ridicând în slavă justeţea liniei preconizate de sovietici. Dacă unul dintre ei, mai binevoitor sau mai distrat, îndrăznea să spună că «ar trebui poate să luăm în seamă şi argumentele tovarăşilor români», privirea mustrătoare a lui Kovaliov îl readucea repede la realitate şi «disidentul» de o clipă o lăsa încurcată… Dacă treaba nu se potolea în acest fel, urma o răfuială între noi şi sovietici, în care ne spuneam pe faţă tot ce trebuia să ne spunem. Partida se încheia la egalitate, urmând să reluăm, după ce vom fi primit fiecare instrucţiuni suplimentare.” (LIPATTI, 92-94)

Negociatorul se sprijină pe activitatea unui laborator de stratageme prin care se concretizează strategia de realizare a înţelegerii şi tactica de negociere. Cel care negociază ca reprezentant al unei organizaţii sau al unui stat se află, riscând să-şi piardă funcţia, sub presiunea de a obţine un aranjament favorabil acelei organizaţii sau acelui stat. Negociatorul este dependent de modul în care cel în numele căruia negociază îşi formulează şi îşi adoptă deciziile. Adoptarea deciziei necesare pentru continuarea negocierii este rodul unei negocieri paralele interinstituţionale în statul participant la negociere.
În 1973, în timpul participării la consultările multilaterale pentru pregătirea Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, Valentin Lipatti s-a deplasat de la Helsinki, locul consultărilor, la Copenhaga, pentru a pune la punct, într-o discuţie confidenţială cu ministrul de externe George Macovescu, aspecte ale tacticii de negociere pe care o aplica: „Rostul întâlnirii noastre era să stabilim împreună care erau greutăţile majore ale negocierii şi ce tactici urma să folosim pentru a le depăşi. Am discutat (…) despre posibilităţile pe care consensul le putea oferi în această privinţă. Ne apărea cu claritate că pentru a ne atinge obiectivele trebuia să blocăm cu precauţie, dar şi cu fermitate, interesele celor care ne făceau greutăţi şi să-i determinăm să accepte tratative do ut des, în care fiecare dintre părţi să obţină ceea ce dorea. Consensul devenea astfel singura noastră armă eficientă de negociere. Dacă, de pildă, aveam de promovat o idee sau formulare care era blocată de partenerul X, trebuia să găsesc acea idee sau formulare căreia el îi acorda toată importanţa şi să o blochez la rândul meu, chiar dacă, pe fond, aceasta îmi era acceptabilă. Îmi cream astfel, în mod artificial, o monedă de schimb, cu care puteam vinde şi cumpăra.” (LIPATTI, 52-53) 317

Este importantă, în pregătirea negocierii, fixarea scopului înţelegerii în forma în care să fie prezentat părţii celeilalte. Scopului maximal de prezentat i se poate adăuga o menţiune privind timpul în care se doreşte atingerea lui: imediat sau într-o perioadă nedefinită. Se poate preciza, încă de la început sau pe parcursul negocierii, dacă perioada de realizare a scopului înţelegerii este sau nu este negociabilă. Sugestiile, propunerile şi poziţiile variate de prezentat în cursul negocierii, precum şi argumentele de susţinere a acestora se pregătesc atât cu pasiune, cu stimularea şi punerea în valoare a imaginaţiei, cât şi cu luciditate. Inspirat de situaţiile ipotetice, pe care trebuie să le studieze, ca un şahist, negociatorul îşi ţese autoritatea şi credibilitatea necesare la masa de negociere, concepând proiecte multiple ale soluţiei în jurul căreia să se poată edifica înţelegerea. Are nevoie neapărat de talentul de a se exprima verbal fluent, de a redacta precis şi de a dispune, în exprimarea verbală şi în redactarea de texte, de arta sinonimiei (LIPATTI, 5-6). Variantele de soluţie sau de părţi ale acesteia se pregătesc astfel încât din prezentarea şi examinarea lor să reiasă că se acordă fără dubiu atenţia cuvenită intereselor părţii celeilalte. O singură variantă este exclusă şi deci de nediscutat: concesia ca efect al presiunii. Pe o asemenea cale s-ar ajunge la o înţelegere viciată şi deci fragilă, fără viabilitate. Când îşi alege tactica, negociatorul poate avea în vedere fie natura rezultatelor, fie modul de comunicare. În alegerea tacticii de negociere, trebuie ca fiecare parte să identifice factorii de care depinde succesul negocierii, astfel încât o asemenea evaluare să contribuie la dobândire sentimentului că s-a încheiat cea mai bună afacere posibilă. Activitatea din „culisele” negocierii include şi acumularea, ordonarea şi verificarea fără excepţie a tuturor informaţiilor relevante vehiculate înainte de începerea negocierii şi în timpul acesteia. Scena. La masa de negociere Analizarea continuă şi interpretarea permanentă a mesajelor transmise de partea cealaltă la masa de negociere, cât mai aproape de semnificaţia autentică a poziţiilor şi argumentelor ei, sunt obligaţii ale negociatorilor a căror îndeplinire răspunde exigenţelor privind menţinerea spiritului de cooperare şi desăvârşirea misiunii proprii (MALIŢA, 185; LIPATTI, 5-6).
318

Căutând empatia, negociatorul aplică principiul cooperării, admiţând cu consecvenţă că, în aceeaşi măsură cu interesele părţii pe care o reprezintă, constituie temei al negocierii şi interesele părţii reprezentate de negociatorul aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere. Conduita empatică şi respectarea principiului cooperării fac posibilă asimilarea profesională de către negociator a ideii că nu toate sugestiile, propunerile şi poziţiile prezentate de negociatorul aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere sunt de respins, că nu este necesară căutarea unei argumentaţii de respingere a fiecărei sugestii, propuneri sau poziţii formulate de pe partea cealaltă a mesei de negociere. Ca urmare, negociatorul de meserie consideră firească şi posibilitatea acceptării acestor sugestii, propuneri sau poziţii. El le poate chiar relua în cursul negocierii, re-expunându-le, dacă nu pentru a demonstra că este dispus să şi le însuşească, măcar situându-le sub propunerea: „Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc!” (FISHER, 85) Negocierea se desfăşoară în conformitate cu tactici de conturare şi de obţinere a înţelegerii. Elaborarea şi aplicarea acestor tactici cuprind: adoptarea şi prezentarea de poziţii faţă de diferend în general şi faţă de poziţiile părţii celeilalte; formularea de argumente pentru susţinerea poziţiilor proprii; formularea şi prezentarea de concesii. În elaborarea tacticilor de negociere, trebuie să se acorde atenţie primordială intereselor în raport cu poziţiile prin care aceste interese sunt apărate şi promovate. Se poate ajunge la înţelegere numai dacă interesele sunt respectate. Abandonarea intereselor este sursă de neînţelegere. Aşadar, pentru edificarea înţelegerii nu trebuie să se ia în calcul abandonarea intereselor, dar se poate avea în vedere abandonarea şi modificarea poziţiilor adoptate şi prezentate în cursul negocierii. Se poate ca interesul invariabil să fie slujit cu o varietate amplă de poziţii susţinute cu varietăţi ample de argumente. Activitatea la masa de negociere începe, de obicei, cu expunerea generală a negociatorului asupra obiectului înţelegerii de edificat. Se poate interpreta esenţa acestei expuneri şi ca prezentare a cerinţei principale, pe care partea diferendului, reprezentată de negociator, o adresează părţii celeilalte/părţilor celorlalte a/ale diferendului. Acest debut al negocierii conţine, explicit sau implicit, şi mesajul părţii reprezentate privind dispoziţia reală de a negocia astfel încât părţile diferendului să devină părţi ale unei înţelegeri. Formularea ex abrupto a unei cerinţe radicale privind conţinutul înţelegerii periclitează atmosfera propice înţelegerii şi spiritul de cooperare necesar la masa
319

de negociere. Apare chiar pericolul ca negocierea să se blocheze. Întâietatea acordată grijii faţă de evoluţia relaţiilor deteriorate de diferend, precum şi dorinţei de a pune de acord interesele care au cauzat sau pot cauza divergenţe demonstrează şi dorinţa reală de a ajunge la înţelegere, dispoziţia de a negocia serios. Mai mult, negociatorul de meserie caută insistent să imagineze variante ale poziţiilor pe care le are de prezentat şi să stimuleze inventarea de astfel de variante, atât în laboratoarele părţii pe care o reprezintă, cât şi în cele ale părţii celeilalte. Atât la începutul, cât şi pe parcursul negocierii atmosfera favorabilă dialogului şi asigurarea continuării lui cât timp este necesar se obţin şi prin prezentarea soluţiilor dorite sub forma unor variante supuse dezbaterii la masa de negociere. Încă de la începutul negocierii, dar şi permanent în cursul ei se adoptă o conduită evident favorabilă criteriilor obiective de evaluare a propunerilor formulate la masa de negociere. Rămâne indiscutabilă fermitatea în apărarea intereselor proprii şi în respectarea principiilor universale care guvernează relaţiile dintre state.
În 1973, la Geneva, Valentin Lipatti, din partea României, şi A. G. Kovaliov, din partea URSS, au negociat organigrama fazei a doua a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Referindu-se la necesitatea constituirii unui organ subsidiar de lucru, însărcinat să examineze măsuri de aplicare a principiilor de drept internaţional, Valentin Lipatti a notat: „Renunţasem la includerea expresă a nefolosirii forţei sau a ameninţării cu forţa în titlul punctului unu al ordinii de zi a conferinţei, dar nu puteam renunţa în nici un caz la prezentarea de propuneri menite să expliciteze şi să consolideze aplicarea principiului nerecurgerii la forţă. Inexistenţa unui organ de lucru subsidiar – care să examineze şi să convină asemenea prevederi – ar fi anulat toată strădania noastră. Sovieticii însă nu voiau decât crearea unei subcomisii care să se ocupe de principii şi, eventual, de măsuri de aplicare a lor. Repulsia lor faţă de principiul nerecurgerii la forţă decurge, pe de o parte, din doctrina „suveranităţii limitate” la care nu renunţaseră, iar, pe de alta, din grija ca o preeminenţă a acestui principiu să nu marginalizeze chestiunea inviolabilităţii frontierelor, care constituia pentru ei o prioritate absolută. Pe de altă parte, nici occidentalii – cu excepţia Elveţiei, care avea propuneri de aplicare a principiului reglementării paşnice a diferendelor dintre state – nu se înghesuiau să ne sprijine (…). După o discuţie nocturnă cu Kovaliov, în care (…) i-am expus pe 320

şleau ce gândeam, ce voiam, am putut găsi o soluţie acceptabilă, şi anume crearea unui organ special de lucru (Special Working Body), care, având un statut egal cu subcomisia însărcinată să redacteze principiile, urma să se consacre examinării măsurilor de aplicare a principiilor nerecurgerii la forţă şi reglementării paşnice a diferendelor.” (LIPATTI, 87-88)

Simultan, se manifestă plenar dispoziţia de a respecta şi de a aplica principiile de conlucrare şi de a conlucra fără ezitare. În cursul negocierii, negociatorii au în vedere: „ţinta”, însemnând ce aşteaptă fiecare parte de la negociere, „nivelul înţelegerii”, care ar putea fi satisfăcător pentru ambele părţi, şi „limita de rezistenţă”, care dă nivelul celei mai proaste înţelegeri acceptabile. Pornind de la tactica stabilită în „culise”, negociatorul îşi elaborează stratagemele. În negocierile dintre state, stratagemele privind, de pildă, o problemă politico-militară nu se deosebesc de stratagemele la care se recurge pentru soluţionarea unei dispute în familie şi nici de cele comerciale (FELDMAN, 464-466). În esenţă, în negociere, una dintre părţi vinde şi alta cumpără. Se poate descrie negocierea ca adoptarea şi părăsirea succesivă a poziţiilor proprii, prezentate ca fiind cereri sau oferte. Fiecare parte care negociază doreşte să obţină un profit cât mai mare. Nivelul profiturilor permise are un efect important asupra modului în care interacţionează negociatorii. Negociatorul acordă atenţie îndeosebi stratagemelor pe care să le poată utiliza pentru a realiza o afacere optimă în vederea profitului propriu. În cele mai multe cazuri, strategiile care prevăd o ofertă iniţială extremă par a favoriza încheierea fructuoasă a negocierilor pentru cei care recurg la stratagema ofertei iniţiale extreme. Partea cealaltă utilizează oferta iniţială ca pe un indiciu cu privire la „ţinta” şi la „limita de rezistenţă” a părţii care a formulat oferta. După formularea ofertei iniţiale a uneia dintre părţi „ţinta” părţii celeilalte se poate modifica în favoarea părţii care a formulat oferta. După oferta iniţială extremă, cel care a formulat-o poate obţine, în timpul negocierilor, imaginea că este generos, întrucât are posibilitatea de a face concesii considerabile. Devine posibil ca, în reciprocitate, cealaltă parte să propună concesii importante. Oferta iniţială extremă nu are efectul dorit la sfârşitul negocierilor, când partea cealaltă cunoaşte „ţinta” şi „limita de rezistenţă” a celui care a formulat oferta sau când are mijloace de a
321

influenţa aceste repere. În acest caz, la oferta iniţială extremă este posibil să se răspundă cu o conduită fermă în negociere, care nu duce la înţelegere, ci la eşecul negocierilor. Este posibil şi ca, după oferta iniţială extremă, cealaltă parte să conchidă că ofertantul nu şi-a propus să negocieze serios, ci să împiedice realizarea unei înţelegeri. Printre metodele de a obţine concesii se numără: îmbunătăţirea stării sufleteşti a celeilalte părţi sau consolidarea relaţiilor sociale cu partea cealaltă, impunerea presiunii timpului asupra părţii celeilalte, sporirea senzaţiei celeilalte părţi că negociatorul cu care se confruntă este foarte ferm, diminuarea capacităţii celeilalte părţi de a rezista fără să propună concesii. Îmbunătăţirea relaţiilor sociale cu partea cealaltă se obţine prin edificarea unei atmosfere amicale şi unei stări sufleteşti pozitive în timpul negocierii. Efectul unei asemenea strategii constă în sporirea înclinaţiei părţii celeilalte spre concesie. Din conduita excesiv de apropiată pot rezulta impresii confuze, inclusiv părerea că se recurge la stratageme insidioase. O asemenea impresie dăunează climatului de conlucrare de care depinde realizarea înţelegerii în urma negocierii. Negocierea în care participanţii cooperează, în spiritul câştigului reciproc, determină rezultate satisfăcătoare. Negociatorul care poate declara convingător, în cursul negocierii, că înţelege poziţia prezentată de negociatorul de pe partea cealaltă a mesei de negociere contribuie substanţial la îmbunătăţirea atmosferei necesare dialogului. Polemica în legătură cu poziţiile prezentate în cursul negocierii, ca şi formularea de discursuri în stil de rechizitoriu cu privire la aceste poziţii şi la susţinătorul lor afectează climatul necesar pentru realizarea înţelegerii. Negociatorii se confruntă cu diferendul de soluţionat, dar nu se confruntă între ei. Calitatea atmosferei sporeşte însă dacă negociatorii dialoghează şi neoficial, pentru a-şi explica semnificaţia poziţiilor prezentate oficial. Situarea faţă-în-faţă, de o parte a mesei de negociere şi, respectiv, de cealaltă parte a aceleiaşi mese reflectă situarea una faţă de cealaltă a părţilor diferendului. Pentru edificarea înţelegerii privind soluţionarea diferendului şi simultan cu această edificare trebuie ca părţile diferendului să devină părţile înţelegerii şi negociatorii care le reprezintă să lucreze umăr-laumăr. Negociatorii acordă importanţă timpului necesar pentru obţinerea înţelegerii, astfel încât înţelegerea să fie aplicabilă în timp util, să nu fie tardivă.
322

Impunerea presiunii timpului asupra părţii celeilalte se poate obţine prin susţinerea cu insistenţă a unui termen limită pentru negociere. Partea care adoptă această strategie poate recurge la ameninţarea că, după trecerea momentului limită, va recurge la o acţiune inacceptabilă pentru partea cealaltă. Pentru a fi eficientă, trebuie ca această strategie să fie credibilă. Strategia implică riscul ca negocierile să eşueze la apropierea termenului fixat, chiar dacă partea care a impus presiunea timpului ar dori să le continue. Părţile care negociază au nevoie permanent de sentimentul că şansele lor de a ajunge la o înţelegere avantajoasă sunt egale. Garantarea egalităţii este asigurată prin respectarea principiului că negocierea este cooperare. Negociatorii nu sunt combatanţi nici atât cât să satisfacă ideea confruntării care îi opune pe sportivi. Lupta lor se duce „cu metode şi finalităţi paşnice” (LIPATTI, 6). Se abate de la principiul cooperării negociatorul care încearcă să ocupe, în negociere, o poziţie de forţă şi se străduieşte să o menţină. Această abatere implică riscul de a bloca negocierea. Fiind căi alternative de soluţionare a diferendului, opinia publică despre ele conţine mituri având ca sursă reflectarea reciprocă a mijloacelor de negociere de utilizare a forţei. Unul dintre aceste mituri se referă la tipurile de negociator: „agresiv” şi „maleabil”. Despre cel „agresiv” se crede că este dispus să participe la un duel verbal, declanşat prin adoptarea de poziţii extreme şi desfăşurat în vederea apărării acestor poziţii cu încăpăţânare. Despre cel „maleabil” se crede că este dispus să fie concesiv ca să evite confruntarea verbală. Agresivitatea şi încăpăţânarea sunt însă pernicioase, aşadar improprii negocierii. Prin maleabilitatea invariabilă a unuia dintre negociatori se ajunge la impunerea deciziei uneia dintre părţi, aşadar nu la înţelegere şi, de regulă, negociatorul care tinde să fie prea îngăduitor cu negociatorul părţii celeilalte este demis. Cu negociatori care prin conduita lor introduc în negociere înverşunarea şi produc o înţelegere precară, dezamăgitoare, este posibil ca negocierea să devină sursă de încordare şi nu de acord. În realitate, poate fi identificat tipul negociatorului perseverent, care, înaintea oricărei concesii, examinează cu exigenţă argumentele negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere; sau tipul negociatorului flexibil, pe de o parte receptiv faţă de ofertele negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere, şi, pe de altă parte, laborios în privinţa elaborării şi prezentării, în cursul negocierii, de oferte numeroase şi variate.
323

Sunt compatibile fermitatea în apărarea intereselor părţii reprezentate şi receptivitatea faţă de interesele părţii celeilalte şi faţă de formele de exprimare a acestor interese. Îmbinarea eficientă dintre fermitate şi flexibilitate este totuşi o performanţă foarte dificil de atins, „partea cea mai grea a muncii de negociere”, de abordat doar de negociatorii ajunşi la un grad foarte înalt de profesionalizare (LIPATTI, 6). Sporirea senzaţiei părţii celeilalte că negociatorul cu care se confruntă este foarte ferm se poate obţine prin trecerea de la oferta iniţială fie extremă, fie moderată, dar oricum inacceptabilă, la concesii puţine minime, propuse doar în reciprocitate, excluzând concesiile unilaterale. Sunt utile aplicării acestei strategii explicaţiile credibile de după fiecare concesie. Trebuie să se evite orice element care ar putea fi interpretat ca fiind dovadă de slăbiciune de câte ori se propune o concesie. Această strategie nu permite să i se dea părţii celeilalte impresia că după o concesie sunt posibile şi alte concesii. Negociatorul de meserie ştie că se poate ceda foarte puţin şi doar în momentul potrivit (LIPATTI, 6). Trebuie ca prima concesie să fie însoţită de precizarea că este singura concesie posibilă. La concesia următoare se argumentează că a fost posibilă în circumstanţe unice. La concesia următoare, se poate preciza că împrejurările devin dezavantajoase pentru partea cealaltă, întrucât devin imposibile anumite garanţii care ar asigura aplicarea corectă a înţelegerii. Conform acestei strategii, se asociază fiecare concesie cu elemente de consolidare a poziţiei celui concesiv.
În 1973, la Helsinki, în cadrul negocierilor pentru pregătirea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, s-a edificat înţelegerea privind ordinea de zi a conferinţei. Negociatorii URSS au propus ca ordinea de zi să aibă trei puncte: 1) securitate, 2) cooperarea economică şi culturală şi 3) organismul permanent al conferinţei. Statele occidentale au propus ca domeniului umanitar şi celui al cooperării culturale să li se rezerve un punct distinct pe ordinea de zi. Cu privire la „organismul permanent”, statele occidentale au susţinut că nu este necesară instituţionalizarea conferinţei. Prin înţelegerea la care s-a ajuns în urma negocierii, s-a stabilit ca ordinea de zi să aibă patru puncte: securitatea, cooperarea economică, tehnică, ştiinţifică şi privind mediul, cooperarea în domeniul umanitar şi în alte domenii, urmările conferinţei. Delegaţia URSS, care a ştiut înainte de începerea negocierii că occidentalii doresc neapărat să înscrie pe ordinea de zi problematica umanitară, a acceptat îndeplinirea acestei dorinţe, dar cedând 324

treptat, dramatizând fiecare cedare parţială. Ruşii au procedat la fel şi în privinţa „organismului permanent”, acceptând dramatic ca în ordinea de zi să se vorbească doar de urmările conferinţei. Deşi, în realitate, instituţionalizarea era contrară intereselor sovietice, URSS, propunând acest punct, şi-a oferit o sursă bogată de posibilităţi de cedare, făcându-i pe occidentali să creadă că doreşte să poată dirija un for continental pentru a domina Europa. De fapt, acesta a fost mitul în umbra căruia autorităţile de la Moscova au obţinut confirmarea împărţirii postbelice a Europei prin Actul final de la Helsinki (LIPATTI, 37-38).

Argumentele Calea directă către diminuarea capacităţii celeilalte părţi de a rezista fără să propună concesii este persuasiunea, argumentaţia convingătoare, menită să prezinte concesiile ca având temei logic. Acţiunea negociatorului poate fi explicată prin teoria modernă a argumentaţiei, întrucât, având caracter social, constă din retorică şi, aparţinând domeniului logicii, constă şi din dialog (TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 0). La masa de negociere se face schimb de mesaje. Masa de negociere este masă de dialog. Jucându-şi rolul, negociatorul recurge la toate funcţiile limbajului vorbit: se exprimă, produce o anumită impresie asupra negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere, descrie situaţii din domeniile la care se referă dialogul şi, îndeosebi, argumentează, întrucât numai astfel răspunde exigenţei profesionale fundamentale privind soluţionarea prin înţelegere a unei probleme pe calea negocierii, adică în cadrul unei reuniuni polemice în care se conjugă şi se ciocnesc interese (PLANTIN, p. 9, apud TUŢESCU). Argumentaţia este ansamblul de mijloace („strategii discursive”) din domeniul exprimării prin cuvinte utilizate de negociator pentru a obţine adeziunea negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere (TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 0). Se argumentează, în cadrul unei dezbateri, prin schimb de enunţuri, expuneri, discursuri cu privire la păreri diferite sau contrare (VIGNAUX, 36, apud TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 5.3.). În cursul negocierii, instrumentul negociatorului este argumentaţia şi nu demonstraţia, întrucât, spre deosebire de demonstraţie, care este componenta unui sistem izolat şi care se adresează oricui, demonstraţia este deschisă, nu presupune rigoarea constrângerii
325

(PERELMAN – OLBRECHTS-TYTECA, 18, 255) şi i se adresează anume negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere. Demonstraţia este doar o explicaţie, fiind tautologică. Din ea rezultă exclusiv dacă obiectul la care se referă este adevărat sau fals. Argumentaţia înseamnă însă construcţie (EGGS, 19 apud TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 4) şi procesul edificării decurge sub semnul probabilului, în timp ce edificiul este în acelaşi timp cel mult verosimil. Ca instrument al negociatorului, argumentaţia este utilă după ce a apărut o problemă, o disensiune, după ce a fost formulată o părere, o teză, fie adevărată, fie falsă, şi după ce, simultan, a apărut nevoia trecerii de la disensiune la consens, prin formularea şi argumentarea unei alte teze. Argumentaţiei îi este necesar aşadar dialogul, care se poate realiza numai cu acordul participanţilor de a dialoga. Lanţul de argumente se alcătuieşte în dezbatere, după logica impreciziei, a evoluţiei treptate, a contrazicerii. Negociatorul îşi ţese sau îşi edifică argumentaţia înlănţuind premise şi justificări şi propunând concluzii (TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 5.1). În argumentaţie, argumentele se înlănţuie prin forţa de argumentare şi contradicţia argumentativă (TUŢESCU, Première partie, Chapitre IV, 5.2). Pentru respingerea aserţiunii negociatorului aflat pe partea cealaltă a mesei de negociere, se foloseşte contraargumentaţia, care, denumită de Aristotel antisilogism, este, potrivit refutaţiei sofistice, „argumentaţia care contrazice concluzia adversarului”. În ipostază negativă, acest instrument conţine ca element distinctiv conjuncţia adversativă dar, precum şi alţi conectivi: conjuncţiile or, totuşi, adverbul dimpotrivă (GRICE, 60-61, apud TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I. 1). Dezbaterea, constând din argumentaţie şi contraargumentaţie (nostra confirmare, contraria refutare), cuprinde aserţiuni, combaterea de argumente, negări polemice şi discursuri polemice. Negocierea se bazează pe comunicarea prin cuvinte şi nu este posibilă decât ca formă de cooperare, întrucât comunicarea prin cuvinte depinde de cooperarea dintre cei care îşi transmit şi recepţionează mesajele. Interlocutorii/negociatorii au măcar un singur obiectiv comun asupra căruia sunt de acord: realizarea discuţiei sau a negocierii. Acest acord înseamnă că fiecare interlocutor/negociator va participa la discuţie respectând exigenţele minime de care depinde desfăşurarea discuţiei. De altfel, cooperarea este temeiul oricărui
326

schimb de cuvinte (TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1), întrucât scopul discuţiei este influenţarea celui căruia i se vorbeşte de către cel care vorbeşte, astfel încât să accepte o anumită concluzie sau să acţioneze într-un anumit fel. Regulile cooperării verbale sunt: pertinenţa mesajului (Parlez à propos!) să fie asigurată prin întreaga contribuţie verbală la discuţie; cantitatea de informaţie furnizată să fie suficientă; calitatea informaţiei să corespundă interdicţiei ca locutorul să nu afirme ceea ce consideră că este fals; maniera în care se contribuie la discuţie să răspundă la exigenţele de claritate şi concizie. De respectarea acestor reguli depind eficienţa negocierii, caracterul convingător al argumentelor prezentate, orientarea negocierii spre concluzia preconizată (TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1.1). Pentru ca negociatorul să poată să-şi atingă scopul prin argumentaţia sa, trebuie ca, în timpul negocierii, el să respecte regulile curtoaziei, îndeosebi pe cele ale politeţii, dintre care esenţială este a ceea a menajării negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere. Pe de o parte, trebuie ca negociatorul să evite desconsiderarea negociatorului de pe partea cealaltă a mesei de negociere prin formularea brutală de pretenţii nechibzuite. Pe de altă parte, trebuie ca negociatorul să manifeste faţă de negociatorul de pe partea cealalată a mesei de negociere solicitudine şi să se abţină de la orice cuvânt şi de la orice gest care ar putea fi înţeles ca zeflemea sau ironie deplasată. Totodată, pentru a asigura eficienţa argumentaţiilor proprii, trebuie ca negociatorul să-şi protejeze înfăţişarea proprie, neadmiţând să-i fie încălcate drepturile, răspunzând prompt şi fără excepţie la critici, atacuri şi insulte, fără a-şi afecta alura. Ca urmare, i se recomandă negociatorului: să fie prudent, nepunând întrebări la care să i se dea răspunsuri neplăcute şi nespunând necuviinţe care să-i lezeze pe cei pe care îi reprezintă în negociere; să fie decent, evitând expresiile excesive sau şocante; să fie demn, neînjosindu-se când este constrâns să facă un pas înapoi, sub presiunea evenimentelor; să fie modest, nelăudându-se (KERBRAT-ORECCHIONI, 235-236, apud TUŢESCU, Première partie, Chapitre X, I, 1.2). Argumentele la care negociatorul recurge în cursul negocierii îi reflectă trăsăturile sociale, psihice şi culturale. Negociatorul poate utiliza argumente prin care să susţină obţinerea de anvantaje unilaterale. Tot el însă poate utiliza şi argumente în avantajul ambelor părţi. Din gama argumentelor cu care se poate interveni în cursul negocierii fac parte şi cele referitoare la evenimente nedorite, descurajante, înspăimântătoare.
327

În vederea clasificării argumentelor s-au aplicat criteriul corespondenţei cu formule logice şi matematice, precum şi criteriul raporturilor dintre evenimentele reale (PERELMAN – OLBRECHTSTYTECA, 298, 334, 381-394, 475, 481). Argumentul reciprocităţii porneşte de la asemănarea dintre două evenimente şi evocă elementele simetrice, identice. Argumentul tranzitivităţii propune trecerea unei calităţi a unei persoane, a unui grup, asupra altei persoane, a altui grup, invocând egalitatea, superioritatea, ascendenţa, incluziunea etc. (Prietenul prietenului meu îmi este prieten.) Argumentul comparaţiei se referă la asemănările şi la deosebirile dintre evenimente. Argumentul sacrificiului constă din oferta prin renunţare în schimbul înţelegerii. Se argumentează invocându-se legături precum cele dintre cauză şi efect, scopuri şi mijloace. Se evidenţiază consecinţele favorabile sau defavorabile ale unui act sau ale unui eveniment. Se avertizează asupra irosirii unor eforturi şi se susţine necesitatea continuării lor. Se atrage atenţia asupra inutilităţii unor investiţii materiale, de încredere etc. şi, ca urmare, se sugerează renunţarea la ele sau încetarea lor. Argumentul orientării se construieşte în jurul întrebării incitatoare „Încotro ne îndreptăm?” sau a variantei ei dramatice „Unde vom ajunge?” Argumentul abaterii de la termen/ţintă face apel la temerea compromiterii unui angajament. Argumentarea prin exemplificări incontestabile ajută la stabilirea de reguli noi, în timp ce argumentarea prin ilustrări vizând imaginaţia poate consolida adeziunea la respectarea unor reguli consacrate. Stratagemele negative Negocierea este activitatea căreia îi este specific progresul pascu-pas. Negociatorul care încearcă să obţină prea mult dintr-o singură „lovitură” riscă să piardă foarte mult, dacă nu cumva totul. Sunt momente în care negocierea decurge surprinzător. Se întâmplă ca una dintre părţi să adopte o poziţie într-atât de negativă, încât să se ajungă în punctul unei crize grave în negociere, imediat după ce, în aparenţă, ar fi pe cale să accepte poziţia celeilalte. Uneori, stratagemele negociatorului includ, peste limitele admise de exigenţele profesionale, şi ameninţarea explicită, care nu
328

are însă consistenţă, nefiind de aşteptat să dea vreun rezultat. Este exclus ca ameninţarea care ar viza exclusiv partea cealaltă să aibă vreun efect pozitiv pe planul negocierii. Este posibil doar ca partea cealaltă să adopte o poziţie de rezistenţă sporită şi să devină mai rigidă în participarea la negociere. Pentru a se evita o asemenea evoluţie a negocierilor, se poate sugera că aplicarea ameninţării nu depinde de partea implicată în negocieri care a formulat-o. Această strategie cuprinde şi demersuri prin care se formulează, în schimbul concesiei dorite, promisiuni. În promisiune se poate insinua şi o ameninţare. Promisiunea că se va renunţa la o eventuală sancţiune conţine şi ameninţarea cu sancţiunea. Presiunea, ameninţarea, minciuna, incorectitudinea sunt stratageme contrare principiului cooperării şi, ca urmare, nu sunt de considerat în descrierea tehnicii de negociere decât în măsura în care negociatorul este nevoit să se confrunte cu ele şi să le depăşească pentru a face posibilă continuarea negocierii şi edificarea înţelegerii. Când se recurge la ea în cursul negocierii, presiunea apare în forme specifice „războiului psihologic”, cu utilizarea de zvonuri, de atacuri personale împotriva negociatorului sau a liderilor forului reprezentat la negociere. În cazul în care se recurge la astfel de stratageme, continuarea normală a negocierilor este posibilă cât timp presiunea nu ajunge să domine dialogul. Evitarea acestei situaţii nocive se poate realiza prin menţinerea cu insistenţă în centrul atenţiei a obiectului înţelegerii preconizate, a propunerilor şi argumentelor care servesc edificarea înţelegerii. Ameninţarea nu se numără printre instrumentele negociatorului de meserie. Neadevărurile ajunse pe masa de negociere se combat cu argumente prin care se reconstituie realitatea şi prin prezentarea cărora se demonstrează că informaţiile vehiculate în cursul negocierii sunt verificate în detaliu, fără întârziere şi fără excepţie. Incorectitudinea manifestată, de pildă, prin încălcarea regulilor de desfăşurare a negocierii în scopul dezavantajării unuia dintre negociatori se contracarează prin respingerea ei energică şi prin argumentarea utilităţii regulii abia încălcate în vederea consolidării ei.
La 22 noiembrie 1972, la Helsinki, în şedinţa de deschidere a consultărilor multilaterale pentru pregătirea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, reprezentantul Finlandei, care asigura preşedinţia lucrărilor, a refuzat să dea cuvântul reprezentantului României, Valentin Lipatti, deşi acesta solicitase cuvântul, 329

conform regulii, ridicând pancarta cu inscripţia „România” şi strigând: Point of order! Incorectitudinea a fost prezentată la ministrul de externe finlandez, simultan cu un protest, dar şi cu explicaţia că moţiunea de ordine fusese solicitată pentru împiedicarea adoptării de decizii care ar fi putut prejudicia convenirea normelor de procedură (LIPATTI, 91)

Coaliţii În negocierea multilaterală, participanţii au acelaşi scop, dar fiecare participant în parte dispune de seturi proprii, mai mult sau mai puţin consistente, de căi şi de mijloace, parţial comune, parţial divergente, faţă de seturile celorlalţi, prin care poate realiza acel scop. Între participanţii care doresc să atingă obiective comune, diferite sau chiar opuse faţă de obiectivele celorlalţi participanţi, se alcătuiesc, în cursul negocierii, coaliţii. Temeiul alcătuirii unei asemenea coaliţii este obţinerea de avantaje în raport cu cei neorganizaţi, rămaşi în afara coaliţiei.
Pe marginea negocierilor de legate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Valentin Lipatti, negociatorul principal din partea României, nota: „(…) trebuia să stabilim, de la caz la caz, alianţe sau cel puţin conivenţe cu alte ţări (…) Nu trebuia să rămânem niciodată singuri (…) Consensul trebuia mânuit cu grijă, pentru a deveni productiv şi a nu degenera într-un veto steril. Numai în acest fel puteam să ne promovăm obiectivele, care erau grele şi multe, şi să izbutim să ne păstrăm identitatea, fără să ne izolăm în mod periculos.” (LIPATTI, 91)

Se coalizează cei care nu pot ajunge singuri să obţină o înţelegere avantajoasă pentru ei. Pentru a se coaliza au de rezolvat problema modului de asociere şi problema distribuirii câştigului obţinut la încheierea negocierii. Condiţia ca asocierea să fie posibilă este asumarea de către negociatori a regulii conform căreia rezultatele înţelegerii îi revin fiecărei părţi proporţional cu contribuţia ei. Rezultate Succesul negocierii depinde de rezultatele ei, de feluritele recompense care pot fi proiectate. Fiecare parte dispune de un set de rezultate posibile ale înţelegerii preconizate. Se poate descrie rezultatul la care se ajunge prin negociere având ca model fie „suma zero”, când o parte câştigă şi cealaltă
330

pierde, fie „suma variabilă”, când ambele părţi pot să beneficieze sau să piardă. „Suma variabilă” le dă ambelor părţi sentimentul că au ajuns la înţelegere, câştigând ceva. Negocierea are succes când situaţia obţinută prin aplicarea înţelegerii la care s-a ajuns este preferabilă situaţiei dinaintea înţelegerii sau situaţiei la care s-ar fi putut ajunge fără realizarea înţelegerii. Condiţia înţelegerii este ca fiecare parte la negociere să contribuie potenţial la schimbul de valori (bunuri) şi să-şi poată realiza speranţa că va obţine ceva din acest schimb. Cât timp obiectivul înţelegerii rămâne imperios pentru părţile participante la negociere, negocierea se deosebeşte total de confruntare, fiind un aspect al cooperării. Negociatorii în special şi părţile pe care ei le reprezintă conlucrează. Pentru fiecare participant, cooperarea, aşadar şi negocierea înseamnă atât recompense, cât şi costuri (THIBAUT & KELLY). Cooperarea, cu înţeles de interacţiune economică sau de conlucrare socială, interpersonală sau intercomunitară, internaţională este considerată durabilă şi satisfăcătoare în funcţie de recompense şi de costuri, care constau fie în poziţia socială, fie în bani, fie în iubire, fie în servicii, fie în bunuri, fie în informaţii (FOA, E. & FOA, V). După stabilirea recompenselor şi a costurilor, părţile îşi calculează câştigul scăzând costurile din recompense. În timpul negocierii se fac deseori bilanţuri de etapă. Negocierea în ansamblu depinde de rezultat: continuă dacă rezultatul este pozitiv sau se întrerupe dacă rezultatul este negativ. Este posibil ca aceleaşi recompense şi costuri să-i satisfacă diferit pe participanţi. Rezultatul pe care participanţii la negociere îl consideră adecvat, convenabil şi cuvenit, bazat pe experienţa lor anterioară şi pe modul în care percep satisfacţia altora din alte negocieri, constituie nivelul bilanţului optim la care se raportează bilanţurile parţiale şi bilanţul final. De altfel, pentru evaluarea oricărei conlucrări este nevoie de un nivel de comparaţie (THIBAUT & KELLY). Situarea negocierii sau a conlucrării sub acest nivel de comparaţie pune în pericol continuarea ei. Rezultatul pe care un participant la negociere estimează că ar putea să-l obţină din cea mai bună variantă posibilă de evoluţie a negocierii constituie nivelul bilanţului de referinţă. În evaluarea oricărei conlucrări se compară rezultatul final cu nivelul celorlalte variante posibile de rezultat (THIBAUT & KELLY). Rezultatul superior nivelului bilanţului de referinţă este considerat satisfăcător şi înţelegerea realizată chiar dacă, faţă de rezultatul estimat înainte de începerea negocierii, pare dezavantajoasă. În general, conlucrarea
331

nefavorabilă în termeni absoluţi continuă dacă rezultatul ei mizerabil este superior celorlalte variante posibile. Este revelatoare în analiza rezultatului negocierii aplicarea unei matrice a beneficiilor (payoff matrix) (FELDMAN, 467-468) obţinute dintr-o conlucrare. Negociatorul îşi schiţează tiparul beneficiului pe care partea reprezentată la negociere îl scontează de la înţelegerea proiectată. Acest tipar include opţiunile tactice proprii şi opţiunile tactice probabile ale negociatorului celuilalt, având în vedere beneficiile scontate de părţi de la înţelegerea proiectată. Fiecare combinaţie de opţiuni duce la un anumit rezultat. Este posibil ca o combinaţie de opţiuni să ducă la un rezultat pozitiv pentru ambii participanţi, dar să fie mai avantajoasă pentru unul dintre ei. Realizarea unei asemenea înţelegeri depinde de generozitatea negociatorului şi a părţii care cedează, optând pentru varianta dezavantajoasă. Combinaţia de opţiuni dezavantajoase pentru ambele părţi ar putea fi consecinţa zgârceniei uneia, a lăcomiei celeilalte. Negociatorul se află în situaţia de a soluţiona „dilema prizonierului”332, întrucât iniţiativele şi reacţiile îi sunt circumscrise de
___________________ Procurorul le spune celor doi bănuiţi de crimă că, dacă nu mărturisesc fapta pe care au săvârşit-o împreună, riscă un an de închisoare. Ei ştiu că, dacă mărturisesc, se pot alege cu o pedeapsă de maximum opt ani. Dacă mărturiseşte doar unul dintre ei, cel care a mărturisit va fi închis trei luni şi cel care nu a mărturisit zece ani. Cea mai avantajoasă variantă pentru amândoi este să nu mărturisească. Este tentantă, pentru fiecare, separat, varianta de a mărturisi dacă nu mărturiseşte celălalt. Este riscant pentru fiecare să nu mărturisească, pentru că, dacă mărturiseşte celălalt, pedeapsa este foarte îndelungată. Nu este atractivă pentru nici unul varianta de a mărturisi, care duce la o pedeapsă îndelungată. Prima evaluare a situaţiei nu ţine seama de comportamentul retaliatoriu posibil al celuilalt în viitor. Se caută exploatarea celuilalt. Ulterior, când luarea în considerare a retalierii duce la concluzia că rezultatul poate fi dezavantajos pentru amândoi, se optează pentru cooperare, din care nu are de câştigat nici unul, dar nici de pierdut prea mult. De obicei, după cooperare îndelungată, unul dintre parteneri decide să adopte o opţiune în afara cooperării, contrară acesteia, şi câştigă pe seama celuilalt. Ca o consecinţă, în continuare nici unul nu mai cooperează şi pierd amândoi. Se revine la cooperare dacă unul dintre ei decide să opteze astfel, chiar dacă pierde în timp ce celălalt are de câştigat. Includerea celui care nu cooperează într-un cadru al cooperării va duce la o cooperare mai durabilă după reluarea cooperării. (LUCE, R. D. & RAIFFA) 332
332

imperative generale şi el este constrâns să acţioneze în limitele mandatului. Regulile negocierii nu le permit negociatorilor să comunice nici înaintea negocierilor, nici în cursul lor, astfel încât să-şi poată cunoaşte şi explica în totalitate motivaţiile. Pe acest plan, conlucrarea lor rămâne minimă. Sunt nevoiţi să se raporteze ori de câte ori au de soluţionat o problemă de acest tip la schema abstractă a tiparului beneficiilor. Un criteriu aplicabil ar putea fi respectarea principiului egalităţii în drepturi a părţilor reprezentate. Rezultatul înţelegerii preconizate prin negociere ar fi echitabil dacă beneficiul fiecărei părţi ar fi proporţional cu costul şi dacă raportul beneficiu/cost ar fi similar pentru părţi. Dacă s-ar lua în considerare nevoile părţilor, ar trebui ca resursele să fie distribuite proporţional cu mărimea nevoilor, indiferent de costuri. Dacă s-ar ajunge la înţelegerea ca părţile să recurgă alternativ la beneficii, ele ar obţine profituri similare. Dacă una dintre părţi ar introduce în negociere ameninţarea pentru a beneficia în dauna celeilalte, nu s-ar ajunge la sporirea câştigului acelei părţi, ci la dezavantajarea amândurora. Din cercetările asupra ameninţării, rezultă că gradul de conlucrare scade cu cât este mai mare posibilitatea de ameninţare cu folosirea armelor (DEUTSCH). Mai mult, chiar când conlucrarea este, fără îndoială, opţiunea raţională, se optează deseori pentru competiţie. În lumea dominată de criteriile pieţii, domină şi comportamentul competitiv (FELDMAN, 473-474). Negocierea implică posibilitatea ca părţile să ajungă la o înţelegere prin aplicarea căreia fiecare parte să fie avantajată sau cel puţin să nu fie dezavantajată faţă de situaţia în care nu s-ar fi realizat înţelegerea, precum şi posibilitatea să fie mai multe înţelegeri la care să se poată ajunge şi fiecare parte să aibă preferinţe divergente faţă de înţelegere (DEUTSCH). Publicul Desfăşurarea negocierii sub observaţia publicului, transparenţa publică a negocierii, este sursă de presiune suplimentară asupra negociatorului. Negociatorul este scutit de acest fel de presiune când negocierea se desfăşoară cu discreţie. Când este nevoit să apară în public, negociatorul doreşte să lase impresia că este puternic şi competent şi, în consecinţă, adoptă o poziţie fermă şi relativ lipsită de maleabilitate. Presiunea publică afectează eficienţa negociatorului.
333

Cursul negocierii este influenţat şi de impresiile unilaterale ale negociatorului şi de cele ale publicului asupra părţii celeilalte. Negociatorului îi este imperios necesară comunicarea cu organizaţia pe care o reprezintă sau cu instituţiile statului pe care îl reprezintă. Când negociatorul nu este împuternicit să decidă asupra formei finale a înţelegerii negociate, este posibil ca această formă finală să fie diferită de forma convenită de negociatori şi astfel este posibilă prelungirea negocierilor. Opinia publică este agresată continuu de acţiunile politice prin care se propagă sistematic ideologiile, se exercită presiuni asupra convingerilor, pentru a le reorienta şi pentru a le controla. Cercurile politice acţionează asiduu asupra opiniei publice, recurgând la mijloace de persuasiune numeroase şi diverse, dirijate spre gândurile şi sentimentele fiecărei persoane, ca să atragă militanţi în rândurile proprii şi ca să-i deruteze pe militanţii adverşi. Se întreprind operaţii complexe, similare celor de dresare a animalelor, luându-se în considerare instinctele, sentimentele, credinţa şi superstiţiile. Opinia publică asupra evenimentelor din relaţiile internaţionale este distorsionată de propagandă şi contaminată de stereotipii. Statelor străine percepute ca inamice li se atribuie comportamente false, descrise prin utilizarea de clişee arbitrare. „Inamicul” are imagine diabolică. Reprezentanţii statului propriu apar virtuoşi, invincibili. Empatia este exclusă: nu se înţelege clar ce simte şi ce doreşte „inamicul”. Se cultivă ignorarea elementelor care ar putea modifica orientarea politică iniţială. Opinia publică nu declanşează conflicte, dar poate contribui la escaladarea conflictelor. Negociatorii aflaţi sub presiunea opiniei publice pot fi influenţaţi de orientarea acesteia. Dacă generalizările stereotipice specifice opiniei publice sunt însuşite de negociator, în negociere apar complicaţii care conţin riscul abaterii de la obiectivul prevenirii sau încheierii ostilităţilor. Se cultivă inerţia percepţiei sociale prin exploatarea decalajului dintre imaginea reală actuală a unor persoane, a unor grupuri sau comunităţi şi imaginea iniţială formată, în cele mai multe cazuri, tot ca efect al propagandei. Prejudecata are impact negativ asupra spiritului critic al negociatorului, asupra comunicării dintre negociator şi instituţiile sau autorităţile pe care le reprezintă la negociere, asupra comunicării cu negociatorul părţii celeilalte, asupra valorificării informaţiilor de utilizat în cursul negocierii.
334

CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ (EXCURS)

Are caracter diplomatic corespondenţa (alcătuită din note diplomatice, aide-mémoire-uri, memorandumuri şi scrisori) pe care demnitarii unui stat, instituţiile serviciului public pentru diplomaţie al statului şi reprezentanţii lor o poartă cu demnitari şi cu instituţii diplomatice din străinătate, cu foruri internaţionale şi reprezentanţii lor.
NOTA DIPLOMATICĂ

Nota diplomatică conţine o comunicare oficială între subiecte de drept internaţional întreprinsă pe cale diplomatică. Se schimbă note diplomatice între instituţiile serviciilor publice de diplomaţie: între ministerele de externe, între ambasadă şi ministerul de externe al statului acreditar, între ambasade etc. Valabilitatea notei diplomatice depinde de respectarea, în conţinut şi formă, a principiilor şi a normelor dreptului internaţional, precum şi a regulilor de curtoazie internaţională. Nota diplomatică (nota verbală, nota verbală circulară, nota semnată, nota colectivă, nota identică) se redactează în limba oficială a statului reprezentat. Textul este însoţit, eventual, de o traducere neoficială într-o limbă utilizată larg în relaţiile internaţionale. Nota verbală Nota verbală este un document purtând antetul emitentului, număr de înregistrare, ştampila emitentului, menţiuni privind locul şi data emiterii şi apostila persoanei responsabile pentru emitere. Nota verbală nu se semnează. În textul notei verbale se utilizează doar formele verbale pentru persoana a treia şi nu se utilizează formele verbale pentru persoana întâi şi nici cele pentru persoana a doua.
335

Textul notei verbale începe cu salutul instituţiei emitente adresat instituţiei destinatare urmat de menţiunea că instituţia emitentă are onoare să facă o comunicare anume. Prin notă verbală se transmit comunicări administrative, politice, juridice. Nota verbală se încheie cu menţiunea că instituţia emitentă foloseşte prilejul emiterii notei verbale, pentru a transmite sau pentru a reînnoi instituţiei destinatare expresia consideraţiei sale. Schimbul de note verbale având conţinut identic are semnificaţia de acord interstatal. Notele verbale au conţinut identic, de pildă atunci când în nota iniţială se formulează o propunere, care se reia, fără modificări, în nota de răspuns. Redactarea notelor verbale în vederea efectuării schimbului de note verbale se face în urma negocierii prevederilor de inclus în textul notei iniţiale şi de reluat în nota de răspuns. Nota verbală circulară este emisă de ministerul de externe al statului acreditar către ambasadele străine pentru a le transmite comunicări de interes general, de exemplu în domeniul protocolului. Nota semnată Nota semnată este instrument de corespondenţă între ministerele de externe, între ambasade sau între alte instituţii omoloage. Se redactează utilizându-se formele verbale pentru persoanele întâi şi a doua (plural). Textul notei semnate se înscrie sub antetul instituţiei emitente, poartă număr de înregistrare şi conţine menţiuni privind data şi locul redactării. Nota semnată începe cu formula de apel „Doamnă/Domnule (funcţia)” sau „Excelenţă” şi se încheie, înainte de semnătura persoanei emitente, cu o formulă de tipul: „Vă rog, Excelenţă (sau Doamnă/Domnule <funcţia>), să primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii.”
La 9 octombrie 1900, trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al SUA la Bucureşti, Atena şi Belgrad, Arthur S. Hardy, i-a adresat ministrului afacerilor străine al României, Alexandru Marghiloman, nota semnată următoare: 9 octombrie 1900, Domnule Ministru, Referitor la Nota predecesorului meu, domnul W. W. Rockhill, din 18 ianuarie 1899, prin care se exprimă regretul guvernului Statelor Unite pentru inexistenţa unui tratat de extrădare între România şi Statele Unite şi dorinţa Statelor Unite de a începe negocierile în această privinţă, îi atrag din nou atenţia Excelenţei Voastre asupra acestei propuneri, care până acum a rămas fără răspuns. Dacă Excelenţa 336

Voastră ar fi dispusă să ia în considerare această propunere mi-ar face plăcere să vă trimit pentru analiză o copie a ultimului tratat de extrădare încheiat de Statele Unite şi să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru încheierea unui astfel de tratat. Aducând această chestiune în atenţia Excelenţei Voastre, vă rog să-mi permiteţi să vă asigur de înalta mea stimă şi consideraţie. Hardy. La 20 decembrie 1900, ministrul afacerilor străine al României, Alexandru Marghiloman, i-a adresat trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar al SUA la Bucureşti, Atena şi Belgrad, Arthur S. Hardy, nota semnată următoare: 20 decembrie 1900, Domnule Ministru, Ca răspuns la Nota Excelenţei Voastre din 9 octombrie anul curent, am onoarea să vă informez că Guvernul Regal este pregătit să încheie o convenţie de extrădare cu guvernul Statelor Unite şi că lasă la dispoziţia guvernului american maniera în care vor începe negocierile. Voi rămâne îndatorat Excelenţei Voastre dacă veţi fi atât de amabil să-mi trimiteţi cât mai curând posibil o copie a ultimului tratat de extrădare încheiat de guvernul Statelor Unite, pe care îl voi considera drept proiect al tratatului propus de guvernul dvs. Sperând într-o apreciere favorabilă din partea Excelenţei Voastre, rămân al Dvs., (…), Marghiloman (HITCHINS, MILLIN, 214).

Pe plan juridic, nota verbală şi nota semnată au aceeaşi valoare: angajează statul instituţiei emitente. Nota colectivă Nota colectivă conţine comunicarea solemnă scrisă, transmisă ministerului de externe al statului acreditar de mai multe ambasade străine. Cuprinde menţiuni privind locul şi data redactării. Se redactează fie o singură notă care poartă semnăturile reprezentanţilor tuturor ambasadelor emitente, fie note separate, din partea fiecărei ambasade emitente, cu acelaşi text, redactat în conformitate cu acordul tuturor ambasadelor emitente. Nota comună care poartă semnăturile reprezentanţilor tuturor ambasadelor emitente se înmânează în audienţă comună la ministerul de externe al statului acreditar. Nota comună redactată separat de fiecare ambasadă emitentă se transmite separat, dar simultan la ministerul de externe al statului acreditar.
Ultimatumul nu este instrument al corespondenţei diplomatice, deşi se redactează şi se transmite în conformitate cu exigenţele proprii uneia dintre formele de notă diplomatică. Ultimatumul este 337

un act politic impropriu diplomaţiei. Recurgerea la ultimatum este abatere de la principiul de drept internaţional referitor la neutilizarea în relaţiile dintre state a ameninţării cu forţa.333 Scopul ultimatumului este notificarea unei poziţii irevocabile sau a formulării unei cerinţe însoţite de prezentarea măsurilor preconizate în cazul neîndeplinirii ei. Ultimatul conţine şi cererea categorică a unui răspuns prompt. La 26 iunie 1940, ministrul de externe al URSS i-a înmânat ministrului României la Moscova nota următoare: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucraineană. Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu luarea cu forţa a Basarabiei şi guvernul sovietic a declarat deschis acest lucru nu o singură dată. Acum, când slăbiciunea militară a URSS aparţine trecutului şi situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca în interesul restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată în marea sa majoritate cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţia naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: 1. să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; 2 să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei (…). Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi ___________________
333 Carta ONU, Articolul 2. (…) Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii ei trebuie să acţioneze în conformitate cu principiile următoare: (…) 4. Toţi membrii organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. 338

propunerile de faţă ale URSS şi că astfel va fi posibilă rezolvarea pe cale paşnică a conflictului prelungit dintre URSS şi România. Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în cursul zilei de 27 iulie curent.” (Arhiva MAE, fond 71/URSS, 1940, iunie-iulie, vol. 91) Guvernul român era preocupat de prezenţa în apropierea Nistrului şi a graniţei bucovinene a 24 de divizii ale armatei sovietice, susţinute de brigăzi de transportoare blindate, precum şi de încălcările repetate ale spaţiului aerian românesc săvârşite de aviaţia militară sovietică. În convorbirea cu ministrul României la Moscova, ministrul de externe sovietic a accentuat că, în vederea rezolvării paşnice a problemei, spera ca guvernul român să răspundă în aceeaşi zi întrucât toate termenele au expirat (Arhiva MAE, fond 71/URSS, 1940 – 1941, vol. 136). AIDE-MÉMOIRE

Aide-mémoire-ul (denumit şi pro memoria) este instrumentul utilizat pentru consemnări privind convorbirile. Conţine rezumatul considerentelor prezentate în convorbiri sau pe acela al considerentelor de discutat. Emitentul înmânează aide-mémoire-ul celui sau celor cu care a purtat convorbirile la încheierea acestora. În textul aidemémoire-ului se menţionează locul şi data redactării. Aide-mémoire-ul nu are antet. Textul aide-mémoire-ului nu începe cu formulă de adresare, nu cuprinde formule de curtoazie şi nici nu se încheie cu asemenea formule. Aide-mémoire-ul nu se semnează.
MEMORANDUMUL

Memorandumul sau memoriul este instrumentul utilizat, ca şi aide-mémoire-ul, pentru consemnări privind convorbirile, înaintea acestora sau după ele. Considerentele prezentate sau de prezentat se detaliază. Li se adaugă descrierea amplă a poziţiei statului reprezentat cu privire la problematica abordată, precum şi argumente istorice, politice, economice, culturale şi juridice pentru susţinerea acestei poziţii. În textul memorandumului se menţionează locul şi data redactării. Memorandumul nu are antet. Textul memorandumului nu începe cu formulă de adresare, nu cuprinde formule de curtoazie şi nici nu se încheie cu asemenea formule. Memorandumul nu se
339

semnează. Emitentul îi transmite memorandumul destinatarului ca anexă la o notă verbală sau la o notă semnată.
Între 10 aprilie şi 22 mai 1922, la Genova, a avut loc Conferinţa economică europeană, în cadrul căreia au fost abordate raporturile statelor europene cu URSS, şi s-a discutat despre recuperarea bunurilor acestor state aflate în URSS. Delegaţia României, condusă de prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat, la această conferinţă, un memoriu privind tezaurul României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Textul redactat în limba franceză menţionează: Le dépôt fait par la Roumanie en Russie – communément désigné sous le nom de „Trésor roumain de Moscou” – est composé de: 1) totalité de l’encaisse métallique, en or, de la Banque Nationale de Roumanie (banque privée avec le privilège d’Etat); 2) bijoux, appartenent à S. M. la Reine de Roumanie; dépôts de la Caisse des Dépôts et Consignations de Roumanie, appartenent à des particuliers et consistant en valeurs, titres, bijoux, documents, papiers de famille, testaments, tableaux de maîtres, etc.; 4) valeurs et archives appartenant à des institutions financières et banques privées (archives du Crédit Foncier Rural, comprenant les actes de propriété d’un très grand nombre de biens fonciers); 5) documents, livres rares, archives et tableaux, appartenant à l’Académie Roumaine et à la Pinacothèque…, etc. Ce dépôt a été, à la suite des événiments, issu de la guerre et dans les circonstances suivantes: Au mois du septembre 1916, sous la menace de l’invasion du territoire par l’ennemi, au moment où, sous la pression formidable de celui-ci, les forces roumaines étaient obligées de se replier en combattant, le gouvernement roumain fut obligé, à son tour, de prendre, d’accord avec les Etats Majors alliés, en dehors des mesures militaires dictées par les circonstances, autres mesures de conservation, parmi lesquelles, en premier lieu, fut décidée l’évacuation des valeurs et le transfert à Jassy du siège, ainsi que l’avoir de la Banque Nationale de Roumanie (…) Le gouvernement roumain fut obligé (…) de pourvoir à des nouvelles mesures de sécurité générale. Les circonstances étaient telles que l’on était amené à songer même à la dure éventualité de l’abandon du sol national. La Roumanie fut alors consilliée de mettre en sûreté à Moscou l’encaisse métallique de la Banque Nationale de Roumanie. Une entente intervenue à ce sujet entre le gouvernement roumain et le gouvernement russe, en date de 14/27 décembre 1916, en fixait les conditions (…) Le transport du stock métallique (…) fut effectué… La révolution ayant éclaté en Russie en 1917, le gouvernement provisoire russe 340

avait fait apposer, à son tour, des scellés sur les chambres fortes, où se trouvait le Trésor roumain (…) Les luttes politiques s’envenimant par la suite, (…) la situation était devenue très grave à Moscou (…) Mais, après l’arrivée au pouvoir du parti maximaliste, les représentants des Soviéts à Moscou commencèrent de manifester l’intention de s’emparer du trésor, ainsi que des autres dépôts de l’Etat roumain (…) … à la suite de l’abandon du front Sud-Est par les troupes russes, les gouvernements alliés étaient intervenus auprès du gouvernement roumain, afin de lui faire prendre des mesures de police contre les troupes russes débandées qui ravagaient la Moldavie (…) le gouvernement des Soviéts se déclarait en état de guerre avec la Roumanie (…) l’ambassade de France à Pétrograde fut chargée de la protection des intérêts roumains (…) l’ambassadeur de France donna, à son consul général à Moscou, la mission de faire une démarche conservatoire, auprès des commissaires du peuple. Cette démarche, (…) fut effectuée le 14 février 1918, sous la forme d’une note verbale, lue à monsieur Fritsche, commissaire aux Affaires Extérieures. Le 27 février, M. Fritsche demanda au consul général de France de déposer entre ses mains les clefs des dépôts. A l’observation du consul général de la France, qu’il ne pouvait consentir (…) M. Fritsche a répondu que „les valeurs appartenant au gouvernement roumain étaient (…) purement et simplement confisquées (…) (…) un «lourd mystére» pèse sur le sort du trésor roumain de Moscou (…) (…) le gouvernement roumain, fort de son droit (…) demande que la Conférence réunie à Gênes – prenant en considération sa juste requête – veuille décider la restitution intégrale du dépôt fait par la Roumanie en Russie, dans les circonstances plus haut exposées. (ROMAŞCANU, 169-175) SCRISOAREA PERSONALĂ

Scrisoarea personală este instrumentul prin care corespondează diplomatul sau demnitarul căruia i s-au încredinţat sarcini de reprezentare în cadrul unei instituţii a serviciului public pentru diplomaţie al statului propriu cu un diplomat sau cu un demnitar cu sarcini similare dintr-o instituţie a unui serviciu public pentru diplomaţie străin. Se poate recurge la acest instrument de corespondenţă când între emitent şi destinatar relaţiile personale sunt bune. La 3 decembrie 1927, de la Bucureşti, ministrul afacerilor străine al României, Nicolae Titulescu, îi scria ministrului Greciei la
341

Paris, N. Politis: „Scumpul meu ministru, îndeplinesc o foarte plăcută datorie, exprimându-vă mulţumirile cele mai călduroase ale Guvernului român şi ale mele personal pentru concursul pe care ni l-aţi dat în faţa Curţii internaţionale de la Haga. Oricare ar fi rezultatul dezbaterilor, este un mare noroc pentru România de a fi beneficiat pentru susţinerea cauzei sale drepte de concursul unei voci atât de autorizate ca a dumneavoastră; renumele dumneavoastră de jurist elocvent este prea bine stabilit printre marile instanţe europene ca să mai fie necesar să vă repet pe larg cu ce interes şi cu ce rară plăcere am citit şi admirat frumoasa dumneavoastră pledoarie în favoarea punctului de vedere român, Vă rog să credeţi, scumpul meu ministru, în sentimentele mele cele mai bune, cordiale şi devotate. N. Titulescu.” (TITULESCU, 233)
SCRISORI, TELEGRAME, RAPOARTE, CIRCULARE

Are caracter diplomatic şi corespondenţa oficială dintre instituţiile diplomatice ale aceluiaşi stat, utilizată nemijlocit pentru realizarea funcţiilor diplomatice. Constă din scrisori, telegrame, rapoarte, circulare.
La 29 noiembrie 1928, ministrul României la Londra, Nicolae Titulescu, transmitea Ministerului Afacerilor Străine, la Bucureşti, telegrama cifrată următoare: „Cu prilejul vizitei ce am făcut lui Churchill, acesta m-a întrebat, între altele, care este punctul nostru de vedere în chestiunea reparaţiunilor. Am răspuns că, dacă Marea Britanie şi Franţa ajung la un acord, nu România îl va zădărnici prin atitudinea ei; că avem însă anume interese speciale, de care vroim să se ţină cont şi că dorim ca detenta ce se urmăreşte prin acordul cu Germania să-şi producă efectele nu numai în Apus, dar şi la Răsărit. Apoi am arătat cum, prin fixarea cotei de 1% din reparaţiunile germane şi prin amânarea reparaţiunilor Austriei şi Ungariei, chiar dacă anuităţile ce ne-ar reveni ar acoperi anuităţile datoriilor de război, nu ne-ar rămâne nimic pentru sinistraţii noştri de război. Churchill a răspuns că recunoaşte că România este o ţară care are interese în materia aceasta. Apoi Churchill m-a întrebat surâzând ce gândesc de campania lordului Rothermere. Am răspuns că nu am timp să mă ocup personal. Am auzit aci, dar, dacă cele spuse mie de persoanele autorizate sunt exacte, atunci lordul Rothermere ar avea dreptul la recunoştinţa României. Churchill a răspuns că el are impresiunea că primul rezultat al acestei campanii este o cristalizare mai puternică a stării de lucruri 342

în Europa Centrală. Am răspuns că trebuie să fim precauţi cu rezultatele viitoare ale unor asemenea campanii, căci nu trebuie să ne ascundem că revizuirea înseamnă război, ceea ce nimeni nu doreşte. Churchill părea preocupat de faptul că în momentul de faţă lumea este frământată de mari mişcări de idei. Am răspuns că prin reforma noastră agrară ideile de ordine s-au consolidat în regiunea noastră şi că ce ne trebuie azi este concursul tuturor pentru stabilizarea monedei şi a înzestrării armatei cu cele necesare, pentru a nu face să li se nască ispita periculoasă la vecinii noştri din impresiunea ce am da că nu am fi la înălţimea misiunii noastre europene.” (TITULESCU, 250-251) Aflat în străinătate, ministrul afacerilor străine al României, Nicolae Titulescu, se adresa ministerului de la Bucureşti şi formula, prin telegramă cifrată, cerinţele următoare: „Mulţumesc pentru informaţiunile date cu privire la asasinarea lui Dolfuss. Cum însă nici una din legaţiuni ale căror informaţiuni ar fi putut să-mi fie de folos nu s-a gândit să-mi telegrafieze, vă rog să telegrafiaţi de urgenţă legaţiunilor din Paris, Londra, Roma, Berlin, Praga şi Belgrad să-mi comunice direct la Cap Martin consecinţele crizei politice austriece. Rog a le cere din partea mea o informaţiune cât mai precisă şi mai supravegheată, dat fiind că pe baza lor avem de luat deciziuni. Afecţiuni amicale. N. Titulescu.” (TITULESCU, 568) La 5 decembrie 1935, ministrul afacerilor străine al României, Nicolae Titulescu, se adresa prin telegramă cifrată Legaţiei României de la Londra şi dispunea: „Rog a te duce numaidecât la Foreign Office şi a vedea în numele meu pe Eden, pentru a-i comunica următoarele: 1. Ştirile date de presă că în cazul unui embargo de petrol România ar frauda dispoziţiunile Genevei sunt calomnioase şi stupide. Stupide pentru că, dacă ni se face dezonoarea de a se suspecta buna noastră credinţă trebuie să se facă cel puţin credit inteligenţei noastre de a nu recurge la complicitatea Ungariei nesancţionistă şi vrăjmaşă nouă pentru a frauda dispoziţiunile pactului. 2. Punctul de vedere român în chestiunea embargoului este următorul: România îl acceptă dacă toate ţările producătoare de petrol îl acceptă şi ele. 3. În acest scop aş fi recunoscător dacă domnul Eden ar binevoi să-mi dea personal desluşiri asupra următoarelor chestiuni: a) cine ia la Geneva iniţiativa embargoului, Anglia sau alt stat? b) în ce consistă exact asigurările Statelor Unite cu privire la embargo până la votarea unei legi a neutralităţii care să-l autorize? c) ce este exact cu privire la pretinsa divergenţă dintre Guvernul canadian şi delegatul lui la Geneva? d) cum vede Eden desfăşurarea lucrurilor la Geneva şi atitudinea celorlalte state producătoare de petrol? Dacă este 343

unanimitate de principiu, ce dată prevede el pentru punerea acestui embargo? Mulţumesc dinainte lui Eden pentru toate desluşirile ce-mi va da şi ce-mi sunt necesare pentru a răspunde la rândul meu întrebărilor ce mi se pun în ţară de guvern şi cercurile petroliere interesate. Dacă Eden nu te poate primi, rog a vedea imediat pe Vansittart. Răspunsul dumitale la această telegramă îl aştept cel mai târziu până sâmbătă dimineaţă.” (TITULESCU, 706) La 23 aprilie 1941, trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Grigore Gafencu, transmitea la Bucureşti Ministerului Afacerilor Străine telegrama următoare: „Călătoria contelui von der Schulenburg la Berlin şi şederea lui prelungită în Germania preocupă cercurile diplomatice din amândouă taberele. Se presupune că guvernul german, nemulţumit de atitudinea Sovietelor în chestiunea iugoslavă, pregăteşte o acţiune diplomatică energică la Moscova pentru a obţine o clarificare deplină a situaţiei. Această clarificare este cu atât mai trebuincioasă cu cât dependenţa economică tot mai accentuată a Reichului faţă de U.R.S.S. cere raporturi de încredere cât mai lipsite de echivoc. Faptul că membrii Ambasadei Germaniei iau unele măsuri de prevedere, trimiţând copiii şi bunurile în patrie, a stârnit bănuiala că această acţiune de clarificare, care urmăreşte probabil dobândirea unor precizări de ordin economic şi apropierea Rusiei de politica alianţei tripartite, este gata, în caz de insucces, să înfrunte orice risc. Impresia generală este însă că, dacă acţiunea Germaniei nu va fi de-a dreptul provocatoare, URSS se teme prea mult de puterea militară a Reichului şi este prea dornică să mai câştige timp ca să nu dea deocamdată, într-un fel sau altul, asigurările ce i se vor cere. Aştept curierul ca să trimit raportul amănunţit al situaţiei, pe care l-am încheiat dezvoltând unele din părerile cuprinse în scrisoarea către domnul Cretzianu” (GAFENCU, 182 – 183). La 25 aprilie 1941, Grigore Gafencu trimitea prin curier raportul strict confidenţial la care s-a referit în telegrama cifrată: „Domnule Ministru, Dramatica înlănţuire de evenimente din zilele din urmă aşază într-o lumină cât mai vie problema în jurul căreia se căznesc de atâtea luni toţi diplomaţii străini din Moscova, şi anume: va aluneca Uniunea Sovietică în războiul mondial? Până acum, părerea mea era: hotărât nu. M-am străduit prin telegrame şi rapoarte să lămuresc politica realistă şi prudentă a Uniunii Sovietice: nici un risc şi cât mai multe profituri (…) Toate aceste argumente (…) sunt valabile şi astăzi. Întrebarea e însă dacă, în împrejurările de azi, argumentele acestea mai îngăduie o concluzie atât de categorică. I. D-nii Schulenburg şi Rosso sunt încredinţaţi că nimic nu s-a schimbat în politica realistă şi prudentă a d-lui Stalin (…) 344

niciodată Rusia nu s-a gândit să provoace un conflict, ci cel mult să provoace o discuţie (…) II. Diplomaţii anglo-saxoni şi diplomaţii statelor balcanice în luptă cu Germania au fireşte tendinţa de a da o mai mare însemnătate pactului de amiciţie încheiat de URSS cu Iugoslavia (…) III. În aceste împrejurări, era firesc ca negocierile ruso-japoneze să stârnească cel mai viu interes (…) IV. Sunt semne că războiul a intrat într-o fază nouă, care poate avea urmări neprevăzute (…) V. Luarea de poziţie de către URSS în conflictul dintre ţările balcanice cu ordinea nouă a fost pricepută şi simţită de marile mase, care au un simţ mai viu pentru fatalităţi istorice decât mulţi diplomaţi, ca un act de apărare proprie (…) Ciocnirea posibilă între ordinea nouă şi Rusia Sovietică (…) sileşte guvernul sovietic să-şi revizuiască politica faţă de statele vecine (…) E un moment care ne-ar putea fi prielnic şi pe care l-am putea folosi pentru întărirea hotarului nostru înspre URSS, fireşte fără iluzii deşarte şi cu foarte multă prudenţă.” Şeful statului român, Ion Antonescu, a citit acest raport, pe care a notat: «Nu tocmai.»; şi a pus rezoluţiile: (pe prima pagină) «Dl Cretzianu este rugat să-mi ceară instrucţiuni pentru răspuns.» şi (pe ultima pagină) «Dl. Cretzianu, instrucţiuni de la mine» (GAFENCU, 183 – 194).

În cadrul ramurilor internă şi externă ale serviciului public pentru diplomaţie, se utilizează ca instrument de comunicare, temei al deciziilor politice şi administrative, raportul cu privire la acţiunile diplomatice (vizite, convorbiri, negocieri, reuniuni). Aceste rapoarte sunt adresate şefului statului, când se referă la acţiunile diplomatice ale şefului guvernului, ale ministrului de externe şi ale ambasadorilor; şefului guvernului, când se referă la acţiunile ministrului de externe şi ale ambasadorilor, şi ministrului de externe, când se referă la acţiunile ambasadelor şi ale compartimentelor ministerului. În raport, se descriu convorbiri, se expun fapte, se explică acţiuni şi se prezintă utilitatea şi rezultatele acestora. Totodată, raportul justifică, explicit sau implicit, numărul de participanţi, timpul consumat şi banii cheltuiţi pentru desfăşurarea acţiunii diplomatice în conformitate cu mandatatul stabilit. În practica redactării rapoartelor, au apărut exigenţe vizând asigurarea coeziunii şi coerenţei tematice a raportului. În conformitate cu aceste exigenţe, trebuie ca textul raportului să se refere numai la obiectivul enunţat în titlu. Nu se amalgamează, într-un raport, referiri la două sau mai multe acţiuni. Pentru acţiuni distincte, se întocmesc rapoarte distincte. Se cere ca, în redactare, să se separe relatările şi evaluările redactorului de relatările şi evaluările formulate în timpul
345

acţiunii diplomatice sau pe marginea acesteia de alte persoane sau instituţii. Se evită digresiunile, repetiţiile şi transformarea textului în labirint, prin trimiteri şi retrimiteri la paragrafe anterioare sau ulterioare. Se evită precauţiile retorice inutile. Se asigură un permanent control asupra stilului de redactare şi nu se recurge la formulări inadecvate limbajului administrativ, precum familiarităţile, expresiile afective (autointerogaţii, exclamaţii), adresări specifice eventual doar corespondenţei personale („Dragă…”, „Stimate…”). Este de aşteptat ca raportul să conţină precizări privind prenumele, numele şi funcţia persoanelor participante la acţiunea diplomatică descrisă şi denumirea oficială a evenimentelor şi acţiunilor menţionate, data şi locul acestora. În rapoarte, denumirea instituţiilor se redă, la prima menţiune, complet, urmată, între paranteze, de acronim şi, în continuare, numai prin acronim. Persoanele menţionate în textul raportului se redau cu funcţia, prenumele şi numele întregi, la prima menţiune, şi numai cu iniţiala prenumelui urmată de nume, ulterior. Raportul se redactează concis, pe cel mult două-trei pagini şi se structurează astfel încât, în introducere, conţinut şi încheiere, să prezinte situaţia, analiza şi propunerile rezultate din acţiunea diplomatică la care se referă. Situaţia se prezintă în introducere şi în prima parte a conţinutului. Introducerea cuprinde definirea misiunii, a activităţii, într-o singură frază explicită, referitoare la esenţa mandatului, din care să reiasă domeniul acţiunii şi obiectivul ei. Se precizează totodată cine a stabilit mandatul acţiunii. În conţinutul raportului, se redau din programul acţiunii numai elementele legate strict de esenţa mandatului şi se face analiza acţiunii, incluzând poziţiile prezentate, evaluarea îndeplinirii mandatului, cu argumentări, din care să rezulte clar rezultatele acţiunii şi efectele acestora. În încheiere, se formulează propuneri. Raportul a cărui redactare necesită mai mult decât două-trei pagini se începe cu un rezumat de cel mult o jumătate de pagină. Detaliile (transcrieri de convorbiri/„stenograme”, note-verbale, proiecte de convenţii, biografii, liste, indici, date ordonate în tabele etc.) considerate părţi integrante ale raportului se includ în anexe. În redactarea corespondenţei diplomatice se ţine cont de exigenţe legate de claritate, concizie, coerenţă logică. Stilul diplomatic este identic cu stilul ştiinţific în măsura în care, fără discuţie, se caracterizează prin: vocabular adecvat, termeni proprii, rigoare pe toate planurile.
346

BIBLIOGRAFIE

AKEHURST, Michael, A Modern Introduction to International Law, fifth edition, George Allen and UNWIN, London, 1984 ANGHEL, I. M., Răspunderea în dreptul internaţional, Editura Lumina Lex, ANGHEL, Ion M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, ANGHEL, Ion, M., Dreptul consular, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978 ANGHEL, Ion M., Dreptul diplomatic. Relaţiile, privilegiile şi imunităţile ANGHEL, Ion M., Dreptul diplomatic. Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia ARON, Raymond, Paix et guerre entre les nations, 8e édition, Calmann-Lévy, BARSTON, R. P., Modern Diplomacy, Second Edition, Longman, London

Bucureşti, 1998

Bucureşti, 1996

diplomatice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

multilaterală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987

Paris, 1984

„Politique étrangère: nouveaux regards”, sous la direction de Frédéric Charillon, Presse de sciences po, Références inédites, Paris, 2002 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Versiune diotorisită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase osteneli, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 BODIN Jean, Exposé du droit universel (Juris universi distributio, 1580), ed. et trad. S. Goyard-Fabre et L. Jerphagnon, Paris, PUF, 1985 BORDONOVE, Georges, Talleyrand, Prince des diplomates, Editions Pygmalion, Gérard Watelet, Paris, 1999 BOURQUIN, M., A la recherche d’une diplomatie collective în „The Japanese Annual of International Law”, nr. 4, Tokyo, 1960 CAHIER, Philippe, Le droit diplomatique contemporain, Genève, Libraire E. Dro, Paris, Libraire Minard, 2-ième édition, 1964 CALLIÈRES, François de, De la manière de négocier avec les souverains, de l’utilité des négociations, du choix des ambassadeurs et des envoyés et des qualités nécessaires pour réussir dans ces emplois, 1716 347

BATTISTELLA, Dario, L’intérêt national. Une notion, trois discours, în

and New York, 1998

CAMBON, Jules, Le diplomate, Hachette, Paris, 1926 CARLINO, P., Genesi e fondamento delle immunità diplomatiche, Roma, 1915

Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Versiunea română editată sub îngrijirea Centrului de informare al ONU pentru România, Oficiul de Informare Publică, Naţiunile Unite, New York, f.a. CĂPĂŢÂNĂ, O., Regimul juridic al persoanelor juridice străine în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1969 CHEBELEU, Traian, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Universităţii din Oradea, 2000 CICERO, Marcus Tullius, De legibus CONSTANTINESCU, Mihai, DELEANU, Ion, IORGOVAN, Antonie, MURARU, Ioan, VASILESCU, Florin, VIDA, Ioan, Constituţia României – comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992 établissant une Constitution pour l’Europe. Convention on the Prevention and Punishment of Crimes Against Internationally Protected Persons, including Diplomatic Agents, daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/ COUVE DE MURVILLE, Maurice, [Contribuţie] în Romain Gary, ÉcrivainDiplomate, Colloque du 2 février 2002, ministère des Affaires étrangères, Sous la direction de Mireille Sacotte, Coorganisation: Anne Simon, Paris, 2003 COUVE DE MURVILLE, Maurice, Une politique étrangère (1958-1969), Plon, Paris CRUCÉ, Emeric, Le Nouveau Cynée ou Discours d’état, présenté par Alain Fenet et Astrid Guillaume. Edition critique par Astrid Guillaume, introduction par Alain Fenet, notes par Astrid Guillaume et Michel Bouvier, Presses Universitaires de Rennes, 2004. DEMETRESCU, Camil, Note-relatări, Ediţie îngrijită de Nicolae C. Nicolescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001 DESTREMAU, Bernard, Quai d’Orsay. Derrière la façade, Plon, Paris, 1994 DEUTSCH, M., Soluţionarea unui conflict: procese constructive şi distructive, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1973 DIACONU, Ion, Tratat de drept internaţional public, volumele I, II, III, 2002, 2003, 2005 DJUVARA, Mircea, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, Bucureşti, 1995 DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Georgeta, Constituţia României – comentată şi adnotată, Lumina Lex, [1998] DUCULESCU, Victor, CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Georgeta, Crestomaţie de drept constituţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 DUCULESCU, Victor, Continuitate şi discontinuitate în dreptul internaţional, Editura Academiei Române, 1982 348
CONFÉRENCE DES REPRÉSENTANTS DES GOUVERNEMENTS DES ÉTATS MEMBRES, Bruxelles, le 13 octobre 2004, CIG 87/1/04Objet: Traité

DUCULESCU, Victor, Diplomaţia secretă, Casa Europeană, Bucureşti, 1992 DUROSELLE, Jean-Baptiste, KASPI, André, Histoire des relations

internationales de 1945, 13e édition mise à jour – 2002, Armand Colin, Paris, 2002 ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Drept internaţional public, Hyperion XXI, Bucureşti, 1993 ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Dreptul tratatelor, Editura „Continent XXI”, Bucureşti, 1995 ECOBESCU, Nicolae, DUCULESCU, Victor, Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor, Editura Politică, 1976 EGGS, Ekkehard, Grammaire du discours argumentatif. Le topique, le générique, le figuré, Editions Kimé, Paris, 1994 Establishment of an International Law Commission, daccessdds.un.org/doc/ RESOLUTION/GEN EYFFINGER, Arthur, The International Court of Justice 1946-1996, Kluwer Law International, Hague, 1996 FARAG, Moussa, Manuel de pratique diplomatique – L’Ambassade, Bruxelles, 1972 FELDMAN, Robert S., Social Psychology, Theories, Research, Applications, McGraw-Hill Book Company, 1985 FISHER, Roger & URY, William, Comment réussir un négociation, responsable de l’édition Bruce Patton, traduit de l’anglais par Léon Brahem, Editons du Seuil, Paris, 1982 (Getting to yes, Houghton Mifflin Company, Boston, 1981) FOA, E. & FOA, V, Resource theory of social exchange, în THIBAUT, J, SPENCE, J., CARSON, R., Editors, Contemporary Trends in Social Psychology, General Learning Press, Morristown, New Jersey, 1976. FUEREA, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, All Back, Bucureşti, 2003 GAFENCU, Grigore, Misiune la Moscova 1940-1941. Culegere de documente, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995 GAIUS, Institutes. Texte établi et traduit par Julien Reinach, quatrième tirage revu et corrigé par Michèle Ducos, Les Belles Lettres, Paris, 1991 GENET, Raoul, Traité de diplomatie et droit diplomatique, Paris, 1931-1932 GENTILI, A., De Jure Belli Libri Tres, Oxford, Clarendon Press (Carnegie Endowment for International Peace, Washington, coll. The Classics of International Law), 1933 GREEN, Maryan, International Law. Law of Peace, Macdonald and Evans, Estover, Plymouth, 1982 GRICE, H. Paul, Logique et conversation, în „Communication”, nr. 30, 1979 GROTIUS, H., De Jure Belli ac Pacis Libri Tres, London, Oxford University Press (Carnegie Endowment for International Peace: Washington, coll. The Classics of International Law), 1925 349

GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, HEATLEY, D. P., Diplomacy and the Study of International Relations, HITCHINS, Keith, MILLIN, Miodrag, Relaţii româno-americane 1859-1901,

Bucureşti, 1968 Oxford, 1919

Documente diplomatice şi consulare, Redacţia publicaţiilor pentru străinătate „România”, Bucureşti, 2001 ordonnances, www.icj-cij.org/ cijwww/ cdecisions/ csummaries/

INTERNATIONAL COURT OF JUSTICE / COUR INTERNATIONALE DE JUSTICE, Case Summaries / Résumé des arrêts, avis consultatifs et ÎNVĂŢĂTURILE lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi

stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucueşti, 1970 KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, L’Implicite, Armand Colin, Paris, 1986 LACHE, Ştefan, ŢUŢUI, Gheorghe, România şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978 LE DESSEIN EUROPÉEN, Archives de Quai d’Orsay, Imprimerie Nationale Éditions, Paris, 1995 LE NOUVEAU CYNÉE ou Discours d’etat, d’Emeric Crucé, présenté par Alain Fenet et Astrid Guillaume. Edition critique par Astrid Guillaume, introduction par Alain Fenet, notes par Astrid Guillaume et Michel Bouvier, Presses Universitaires de Rennes, 2004. LIPATTI, Valentin, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Editura Militară, Bucureşti, 1993 LUCE, R. D. & RAIFFA, H., Games and Decisions, Wiley, New York, 1957 MALIŢA, Mircea, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970 MALIŢA, Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Editura politică, Bucureşti, 1972 MARCU, Viorel, DIACONU, Violeta, Drept comunitar general. Tratat, Lumina Lex, Bucureşti, 2002 MARCU, Viorel, Drept internaţional comunitar, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 MARTENS, Charles de, Le guide diplomatique. Précis de droit et de fonctions des agents diplomatiques et consulaires, Leipzig, după 1860 MATHIJSEN, Pierre, Compendiu de drept european, Ediţia a 7-a, Editura Club Europa, [Bucureşti], 2002 MAZILU, Dumitru, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 MAZILU, Dumitru, Dreptul internaţional public, Lumina Lex, Bucureşti, 2001 MAZILU, Dumitru, Teoria generală a dreptului, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 MAZILU, Dumitru, Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2002 350

MEISEL, H., Cours de style diplomatique, Tome premier, à Dresde, chez Chr. NASCIMENTO E SILVA, G. E. do, Diplomacy in International Law, Leiden, 1972 NEAGU, Romulus, VOICU, Ioan, Unele aspecte diplomatice ale recunoaşterii

Arnold, Libraire, 1823

independenţei naţionale a României şi Congresul de la Berlin, în „Diplomaţia română în slujba independenţei”, Editura politică, 1977 NEGULESCU, Paul, ALEXIANU, George, Regulamentele organice ale Valahiei şi Moldovei, vol. I, Întreprinderile „Eminescu” S.A., Bucureşti, 1944 NICOLSON, Harold, Arta diplomatică, Editura politică, Bucureşti, 1966 NICOLSON, Harold, Diplomatie/Diplomacy, Neuchâtel/Londra, 1948/1955 OPPENHEIM, L., International Law – A Treatise, vol. I, The Peace, 8th edition, edited by Lauterpacht PERELMAN, Chaïm et OLBRECHTS-TYTECA, Lucie, Traité de l’argumentation, La nouvelle rhétorique, 5e édition, Éditions de l’Université de Bruxelles 2000 PHARR, Clyde, The Theodosian Code and Novels and the Sirmondian Constitutions, A Translation with Commentary, Glossary, and Bibliography, [Princeton], Princeton University Press, 1952, Reprinted 2001 by The Lawbook Exchange, Ltd. PLANTIN, Christian, Essais sur l’argumentation, Introduction à l’étude linguistique de la parole argumentative, Editions Klimé, Paris,1990 POPA, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1992 PRADIER-FODERE, P., Cours de droit diplomatique, vol. I, ed II, Paris, 1899 QUINTILIANUS, Marcus Fabius, Institutio oratoria REFERENDUMUL NAŢIONAL privind revizuirea CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI, 19 octombrie 2003, Regia Autonomă Monitorul Oficial“, Bucureşti, 2003 Relations between States and Inter-Governmental Organizations, daccessdds.un.org/doc/RESOLUTION/ GEN/. RELAŢIILE româno-sovietice, Documente, vol. I, 1917-1934, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999 RÉMY, Pierre-Jean (de l’Académie Française), Trésors et secrets du Quai d’Orsay, Avec la participation de Yvon Roé d’Albert, Monique Constant, Isabelle Richefort, Florence Le Core pour la direction et la coordination des recherches, JC Lattès, Paris, 2001 REUTER, Paul, Droit international public, Thémes, Presse, Universitaire de France, Paris,1958 REUTER, Paul, GROS, André, Traités et documents diplomatiques, Presse Universitaire de France, Paris, 1960 RODRIGUEZ ARAYA, R., La diplomacia, evolución, profesionalidad, reglementación, Rosario, 1932 ROMAŞCANU, Mihail Gr., Tezaurul românesc de la Moscova, Bucureşti, 1934 RUZIÉ, David, Droit international public, 14e édition, Dalloz, Paris, 1999 351

SAINT-AULAIRE, Contele de, Confesiunile unui bătrân diplomat, Traducere SALMON, Jean, Manuel de droit diplomatique, Bruylant, Bruxelles, 1994 SATOW, Ernest, A Guide to Diplomatic Practice, Londra, 1957 SIMONESCU, Dan, Literatura românească de ceremonial. Condica lui SUAREZ, F., Selections from three works: De Legibus, ac Deo Legislatore;

din franceză de Ileana Sturdza, Humanitas, Bucureşti, 2003

Gheorgachi 1762, studiu şi text, Bucureşti, 1939

Defensio fide catholicae, et apostolicae adversus anglicanae sectae errores; De triplici virtute theologica, fide, spe, et charitate, London, Oxford University Press, (Carnegie Endowment for International Peace: Washington, coll. The Classics of International Law), 1944 THE PERMANENT COURT OF INTERNATIONAL JUSTICE, Judgements, Orders and Advisory Opinions THIBAUT, J. W. & KELLEY, H. H., The Social Psychology of Groups, Wiley, New York, 1959 TITULESCU, Nicolae, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967 TOWARDS a strategy of peaceful settlement of international disputes and global reconciliation, în Peaceful settlement of international disputes, XXIst Century International Law basic texts selected and systematized by Nicolae Ecobescu, Nicolae Micu, Ioan Voicu, volume one, Romanian Institute of International Studies „Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2003 TUŢESCU, Mariana, L’argumentation, Introduction à l’étude du discours, Première partie, Chapitre IV, 0, Universitatea din Bucureşti, 2003, www.unibuc.ro/eBooks/lls/Mariana Tutescu–Argumentation/ index.htm. VANDER ZANDEN, James W., The Social Experience, An Introduction to Sociology, Random House, New York, 1988 VIGNAUX, Georges, L’Argumentation. Essai d’une logique discursive, Librairie Droz, Genève, Paris, 1976 VITORIA, F. de, De Potestate Civili, Leçon sur le pouvoir politique, introduction, traduction et note par Maurice Barbier, Paris, Vrin, coll. Bibliothèque des textes philosophiques, 1980 WALTZ, Kenneth, Theory of International Politics, MacGraw Hill, New York, 1979 WATS, Arthur, The Legal Position in International Law Heads of States, Heads of Governments and Foreign Ministers în „Recueil des Cours de l’Académie de Droit International”, vol. 249, II, 1994 WOLFERS, Arnold, Discord and Colaboration. Essays on International Politics, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1962 WOOD, John R., SERRES, Jean, Diplomatic Ceremonial and Protocol – Principles, Procedures & Practices, Macmillan, 1970, London

352

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful