Nicolo Machiavelli (1469–1527). Il principe (1513) – precondiµii pentru ca principele sa poata preveni decaderea statului pe care îl conduce: 1.

Sa menµina caracterul regimului (stato) existent. 2. Sa nu sufere o pierdere teritoriala – termenul stato folosit pentru a desemna teritoriul guvernat de un suveran. 3. Sa pastreze controlul asupra structurilor de putere si a instituµiilor de guvernare din regnum sau civitas – stato desemneaza si instituµiile de guvernare si de exercitare a puterii. Dintre toµii scriitorii de carµi de sfaturi, Machiavelli în Il Principe exprima cea mai constata voinµa de a distinge instituµiile din lo stato de cei care le conduc. El considera ca stati au propriile lor fundamente si vorbeste de fiecare stato în parte ca având propriile legi, obiceiuri si rânduieli. Ca atare, el vorbeste despre lo stato ca despre un agent capabil, printre altele, sa aleaga anumite cursuri de acµiune si sa apeleze, în vremuri de criza, la loialitatea cetaµenilor sai. Asta înseamna, dupacum ne lamureste în chip limpede Machiavelli, ca ceea ce discuta el în Il Principe nu e doar despre cum trebuie sa se comporte principii, ci si despre arta guvernarii (dello stato) si despre cose di stato sau afaceri de stat. Printre prescripµiile machiavelliene privind buna guvernare era aceea ca statul sa fie mereu pregatit de razboi, pentru a-si asigura existenµa si pentru a-si mari puterea prin cuceriri. Thomas Hobbes (1588–1679). Este iniµiatorul unei gândiri politice rationale, întemeiate pe interes. Dezvolta ideea ca raµional poate fi doar un stat construit pe baza intereselor individuale. În Leviathan (1651), Hobbes îsi imagineaza situaµia prestatala a unei condiµii umane lipsita de constrângeri sociale, dominata de dreptul celui mai puternic. În stare de natura, oamenii sunt constrânsi la bellum omnium contra omnes. Pentru a depasi condiµiile insuportabile ale unei astfel de existenµe, oamenii încheie un contract social si îsi desemneaza un suveran a carui sarcina de capatâi este sa vegheze la siguranµa supusilor sai. În acest scop, suveranul este singurul îndrituit sa exercite violenµa si sa pedepseasca încalcarile contractului social. În ceea ce priveste relaµiile internaµionale ale statelor, Hobbes a facut o analogie între relaµiile dintre state si relaµiile dintre indivizi în starea pre-statala. În relaµiile dintre state, razboiul nu este un fapt necesar, dar unul posibil La început disciplina de Relaţii Internaţionale a fost înglobată în domenii de cercetare mai largi, a căror influenţă se manifestă si astăzi (istoria relaţiilor diplomatice subsumată studiului istoriei politice; dreptul internaţional; economia politică internaţională etc.) Desprinderea de aceste orientări tradiţionale, extrem de utile pentru studiul sectorial al domeniului si constituirea disciplinei de Relaţii internaţionale s-a realizat prin afirmarea autonomiei sale de cercetare în interiorul Stiinţei Politice. Hans Morgenthau, cel care formula chiar domeniul noii discipline, afirma că Relaţiile Internaţionale se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actorii interna ţionali. Asezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui -ca putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate. Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului mai larg al Stiinţei Politice ce reprezinta genul proxim al noţiunii. Diferenta specifică e reprezentată de studiul raporturilor dintre actorii internaţionali, raporturi ce au o realitate epistemică aparte. Cu alte cuvinte, nu putem asimila analiza puterii în Relaţiile Internaţionale cu celelalte abordări din Stiinţa Politică, respectiv cu cercetarea raporturilor de putere dintre forţele politice interne. Dupa alţi autori1, prin relaţii internaţionale înţelegem “disciplina care studiază interacţiunile dintre state si, într-un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg”. u-se de la problemele războiului si ale păcii aflate la inceput în centrul preocupărilor sale si ajungând să cuprindă „ toate formele de interacţiune socială care scapă unei voinţe supreme ce reglementează pe un teritoriu dat, adică statului”2 . Teoria Relaţiilor Internaţionale reprezintă una din ramurile acestui domeniu al disciplinei de Relaţii Internaţionale. O împărţire mai degrabă tradiţională a preocupărilor din cadrul Relaţiilor Internaţionale cuprinde următoarele subdomenii3: · Teoria Relaţiilor Internaţionale (vizând construirea abordărilor intelectuale specifice de natură a oferi o înţelegere cât mai profundă a fenomenelor studiate), · Istoria Relaţiilor Internaţionale (pentru evoluţia în timp a politicii mondiale), · Dreptul Internaţional · Studiile de Securitate (unde sunt cuprinse mai ales cercetările legate de supravieţuirea statelor si comunităţilor), · Analiza de Politică Externă · Studiile Strategice (aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear) si · Economia Politică Internaţională (care urmăreste evoluţia schimburilor ce traversează frontierele)

REALISMUL - reprezentanţi: Raymond Aron, Edward Hallett Carr, Robert Gilpin, John Herz, George Kennan, Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau, Susan Strange, Kenneth Waltz; - separă relaţiile internaţionale de arena realităţilor politice interne din fiecare stat; obiectivul realismului politic este apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice prin respectarea şi aplicarea balansului de putere; balansul de putere reprezintă un vector important pentru predicţia comportamentului statelor din arena internaţională; gruparea statelor se face astfel încât să se poată evita preoponderenţa de putere a unora sau unuia; pus în aplicare, realismul are la bază capacitatea militară a unui stat precum şi potenţa ştiinţificului; realismul relaţiilor internaţionale prezintă două forme de exprimare: - realiştii consideră că sistemul internaţional este anarhic, iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state, în ciuda egalităţii legale formale, distribuţia inegală a puterii înseamnă că arena relaţiilor internaţionale este o formă a „politicii de putere" (power politics) Relaţiile internaţionale reprezintă un domeniu al necesităţii (statele trebuie să obţină putere pentru a supravieţui într -un mediu competitiv) şi al continuităţii în timp; când realiştii analizează schimbarea în sistemul relaţiilor internaţionale, ei se concentrează asupra schimbărilor echilibrului de putere dintre state şi tind să nu ţină cont de posibilitatea unei schimbări fun damentale în dinamica sistemului; adepţii acestei teorii subscriu acestor ipoteze de bază când explorează următoarele probleme: o sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale; o perceperea echilibrului de putere real şi dezirabil între state; o „comportamentul” marilor puteri unele faţă de celelalte şi faţă de statele mai slabe;

o sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere. Raymond Aron: nascut la Paris în 1905 (1905-1983); a urmat cursurile de la Ecole Normale Superieure; în domeniul relaţiilor internaţionale, Aron este cunoscut prin lucrarea Paix et guerre (1966); în ceea ce priveşte studiul relaţiilor internaţionale, Aron a fost inspirat de lucrările lui Hobbes şi Clausewitz, împărtăşind viziunea realistă cu privire la existenţa unei diferenţe fundamentale între relaţiile interne şi internaţionale; potrivit autorului menţionat, politica externă este constituită din comportamentul diplomatico -strategic, iar relaţiile internaţionale se desfăşoară în umbra războiului, care devine o legitimare a violenţei pentru asigurarea scopurilor tuturor statelor; în Paix et guerre, Aron defineşte relaţiile internaţionale ca fiind: „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a -şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta”; statele, ca actori ai scenei internaţionale, se influenţează unele pe altele, în funcţie de: epocile istorice, constrângerile materiale ale spaţiului (geografia), populaţia (demografia), resursele (economia), factorii morali, teoria internaţională având drept scop îmbinarea celor trei categorii. Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations – „În sensul cel mai general, puterea reprezintă capacitatea de a face, de a produce sau de a distruge”; puterea (unui stat) e condiţionată de dezvoltare, întemeindu-se pe determinanţi clasici: suprafaţă, număr de locuitori, forţă armată; o dată cu „revoluţia industrială”, raportul internaţional al forţelor, ierarhia puterilor a fost determinată de indicatorii economici, puterea fiind un proces cantitativ (măsurabil printr -o creştere pe o anumită perioadă de timp a unui agent macroeconomic), dar şi calitativ : o Indicatori de putere – indici sintetici – se calculează dând fiecărui criteriu o anumită pondere:  populaţie – 25%  producţia de cărbuni – 20%  producţia de fontă – 10%  producţia de grâu – 25%  comerţul total (intern şi extern) – 20% Raymond Aron defineşte „marea putere” ca fiind acel „stat capabil în anumite împrejurimi să modifice voinţa indivizilor, grupurilor sau statelor”, stăpânind toate gradele de influences politics şi de power politics;

Hans Morgenthaulucrări principale: Scientific Man versus Power Politics, Politics Among Nţilions: The Struggle for Power and Peacc, Alfred Knopf, Defence of the National Interest: A Critical Examination of American Foreign Policy - a fost supranumit „papa relaţiilor internaţionale”; evreu născut în Germania (1904-1980), a studiat la Frankfurt şi Munchen, specializându-se în drept şi diplomaţie; a predat la începutul anilor 30 (sec. XX) la Universitatea din Geneva, a lucrat şi în Spania, părăsind Europa pentru SUA, când Hitler şi -a consolidat puterea în Germania; a predat la Brooklyn College, Universitatea din Kansas City, City College din New York, New School for Social Research din New York; a lucrat şi pentru guvenul SUA (consultant pent ru planificare politică din cadrul Departamentului de Stat la sfârşitul anilor 40), apoi consilier la Pentagon (anii 60); - alături de Kennan, Carr, Morgenthau este amintit ca unul dintre autorii care au încercat să construiască o teorie cuprinzătoa re a „politicii de putere” pornind de la bazele filosofice ale principiilor realiste despre natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă; - ca teoretician al realismului, Morgenthau a devenit cunoscut la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, după publicarea lucrării Scientific Man versus Power Politics (1946), lucrare ce reprezintă cea mai sitematică expunere a unei filosofii realiste şi constituie o critică incisivă a ceea ce el numea „liberalismul raţional”; Morgenthau consideră că întreaga politică este o luptă pentru pu tere, deoarece ceea ce el numeşte „omul politic” este o creatură egoistă prin naştere; natura umană are trei dimensiuni – biologică, raţională şi spirituală – deşi recunoaşte că cele trei se combină pentru a determina comportamentul uman, autorul se concentrează asupra „voinţei de putere” ca eşlement caracteristic, principal al politicii; - analiza pe care o face Morgenthau politicii internaţionale a relevat faptul că speranţa de „a o îmblânzi” prin dezermare sau stabilirea de corpuri parlamentare internaţionale este un exemplu de naivitate; - pentru Morgenthau, teoria internaţională are funcţia de a descoperi condiţiile de pace şi de război şi, pe baza examinării amănunţite a istoriei, de a identifica tiparele lor de continuitate şi schimbare; - lucrarea Politics Among Nations (1948) a rămas cea mai sistematică încercare de a adopta principii realiste în construirea unei teorii empirice de politică internaţională; deşi a susţinut că teoria sa este aplicabilă tuturor statelo, Morgenthau s -a concentrat asupra celui mai puternic dintre ele, afirmând că doar marile puteri determină caracterul politicii internaţionale în fiecare perioadă a istorie i; - pe baza interpretării datelor istorice, Morgenthau a descoperit că toate politicile externe tind să se conformeze unuia dintr e următoarele trei tipare de activitate: menţinerea echilibrului de putere, imperialismul şi ceea ce el a numit – politica prestigiului (impresionarea altor state cu mărimea puterii unui stat). LIBERALISMULreprezentanţi: Norman Angell, Charles Beitz, Michael Doyle, Francis Fukuyama, David Held, John Hobson, Stanley Hoffman, Richard Rosecrance, Woodrow Wilson, Alfred Zimmer; liberalii consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de progres şi transformare teleologică; punând libertatea individuală mai presus de orice, considerând că statul se cuvine să fie oprit de la acţiuni de natură a o submina. pe plan intern, puterea statului liberal constituţional este limitată de răspunderea sa democratică faţă de propriii cetăţeni , de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept; liberalii consideră că, în ciuda dificultăţilor pe care le presupu ne transferul acestor constrângeri la nivel internaţional, ele trebuie instituite pentru a promova stabilitatea atât în raporturil e dintre statele suverane, cât şi în interiorul acestora

liberalismul (reprezentat de Norman Angell, Woodrow Wilson şi Alfred Zimmern) a fost subapreciat şi considerat o formă de idealism sau utopism de către autoproclamaţii realişti ai vremii. Lui; prăbuşirea Uniunii Sovietice, şi deci a comunismului drept concurent global al capitalismu lui, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfârşitul secolului al XX-lea, prilejul de a afirma tradiţia intelectuală şi importanţa liberalismului; deşi unele tendinţ e contemporane par a confirma teoriile „idealiştilor", liberalismul trebuie să răspundă la noi provocări, pe măsură ce forţele capitalismului global subminează aparenta victorie a democraţiei liberale, la sfârşitul Războiului Rece. În centrul abordărilor liberale se află un concept de raţionalitate care diferă în mod clar de de conceptul realist. Realiştii văd raţionalitat ea ca o încercare a actorilor individuali de a-şi maximiza propriile interese pe termen scurt. Liberalii sunt de părere că actorii raţionali sunt capabili de a renunţa la interesele individuale pe termen scurt pentru a încuraja bunăstarea pe termen lung a comunităţii de care aparţin. Liberalii susţin că prin comerţ cresc bogăţia, cooperarea şi bunăstarea globală - făcând conflictele puţin probabile pe termen lung, deoarece guvernele nu vor dori să distrugă nici un proces care contribuie la avuţia ţării lor.