P. 1
Nomen Artis - .3 19.Luna Martie.2013 .

Nomen Artis - .3 19.Luna Martie.2013 .

|Views: 24|Likes:
An II, luna martie, 2013
site: www.nomenartis.ro
An II, luna martie, 2013
site: www.nomenartis.ro

More info:

Published by: Viorela Codreanu Tiron on Mar 29, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/29/2013

pdf

text

original

Sections

MEMBRI DE ONOARE

:
          Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală. Prof.dr. Terezia Filip, România Prof.dr. Albert Kovács, România Prof.dr. Elena Loghinovski, România Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director şi Editor/Ed. AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dinică Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Viorel Muha COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line : – ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

ANUL II, nr.3/19 - martie 2013 Număr dedicat tuturor femeilor din lume!

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea
unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. ***
În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureș ti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

„Totul se pare că are greutate, chiar şi lumina. Numai farmecul femeii iubite este imponderabil.”

Lucian Blaga

„Nu există femeie bătrână. Orice femeie, la orice vârstă, dacă iubeşte, dacă e bună, dăruieşte bărbatului clipa infinitului!"

Jules Michelet

„Femeia frumoasă place ochiului, femeia blândă place inimii. Prima este o adevarată bijuterie, dar, a doua este o comoară.”

Napoleon Bonaparte

„Uneori mi se pare că nu eşti femeie, ci lumina care cade pe flori”.

Virginia Woolf

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

printre care figurau: Isadora Duncan, Martha Bibescu, Elena Ghica…

De-a lungul istoriei au existat multe femei care au încercat să ia atitudine într-o lume a bărbaţilor. Admirate sau detestate, uneori controversate, alteori nedreptățite de istorici, câteodată neînţelese şi neapreciate pe deplin de contemporanii lor şi nici de posteritate, personalitățile feminine de marcă din istorie alcătuiesc o galerie de personaje etroclită: sportive şi artiste, oameni de ştiință şi femei de lume, regine şi literate. Înainte vreme, ceea ce reținea îndeosebi atenția era caracterul insolit al purtărilor şi felului de a gândi al acestor femei. Aşa se face că istoria le-a păstrat în memorie mai degrabă pe cele care s-au implicat în domenii considerate multă vreme, prin tradiție, „treburi de-ale bărbaților”: politică, bătălii, guvernarea ţării… Unele au făcut-o ostentativ, strident, rămânând în amintire ca nişte aprige - şi mai degrabă dezagreabile - fanatice ale unei idei sau victime ale unei obsesii. Altele au ştiut să-şi joace rolul cu discreție, făcând totul fără ostentație, aducându-şi o contribuție de seamă la mersul istoriei, fără a şoca însă opinia publică, atât de tiptil încât abia târziu posteritatea le-a făcut dreptate, recunoscându-le însemnătatea faptelor. Iar altele n-au mai stat să aleagă ci, împinse de forța lor lăuntrică, scoasă la iveală de împrejurări neobişnuite, au săvârşit uimitoare acte de curaj pe care abia mai târziu savanții le-au analizat, încercând să le priceapă cauzele şi consecințele. Dintre toate femeile care alcătuiesc această galerie, o să ne oprim la câteva dintre ele unele foarte cunoscute, altele mai puțin, multe dintre ele foarte influente la vremea lor şi care ilustrează câteva tipuri reprezentative. În cinstea tuturor femeilor ne vom opri la câteva dintre numeroasele femei celebre care, într-un fel sau altul, au marcat istoria lumii. Vă prezentăm în acest număr câteva dintre cele mai importante femei ale lumii, femei diferite ca origine, structură sau preocupări de orice fel. Atacând acest subiect am descoperit că sunt multe femei care merită să fie amintite şi chiar luate de exemplu. Am dori să le prezentăm pe toate, dar spaţiul limitat, totuşi, al revistei nu ne permite dezbaterea acestui subiect într-un singur număr. Probabil vom continua în numerele următoare această rubrică – pe care am mai avut-o sub o altă denumire: „Femei de geniu” -

Cleopatra - Michelangelo Buonarroti (1533-1534)

Cleopatra (greacă: Κλεοπάτρα, n. 69 î.Hr.- d. 12 august 30 î.Hr.) a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr. Ea intenționase revigorarea tradițiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambițiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia față de Imperiul Roman, o consacrară drept una dintre cele mai celebre femei din istorie şi care a fost sursa de inspiraţie a multor pictori celebri. Cleopatra s-a născut în anul 69 î.Hr. Fiică a regelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai mulți frați (printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi Ptolemeu al XIV-lea, precum şi Arsinoe). După ce Ptolemeu al XII-lea moare ucis (de altfel toți cei din neamul Cleopatrei au murit asasinați, adeseori prin otrăvire), Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soț al Cleopatrei. Cleopatra şi Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedonene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (în 323 î.Hr.). Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a învățat limba egipteană. Pentru a-şi spori influența asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a avut neînțelegeri atât cu fratele cât şi cu sora sa, Arsinoe, care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil. Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă femeie din lume. „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi fost alta”, spunea Blaise Pascal despre regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc Antoniu. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În limba greacă, „Cleopatra” semnifică „gloria tatălui”, însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece „preferata tatălui” în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii, vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii, de o educație aleasă.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

„Cezar şi Cleopatra”, pictură de Jean-Léon Gérôme1

La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea zguduită de un război civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea săşi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Cneus Pompeius Magnus înfrânt de Iulius Cezar în Grecia, a fugit în Egipt căutând adăpost, însă a fost ucis de agenţii lui Ptolemeu al XIII-lea în 47 î.Hr. Iulius Cezar a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, a decis să restabilească ordinea în Egipt. Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce mai mare asupra bogatului regat egiptean, astfel încât Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice intrând în grațiile lui Iulius Cezar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria şi - se spune - că i-a fost dusă lui Iulius Cezar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă, dar totuşi seducătoare, a atras atenția puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Cleopatra iese învingătoare din acest
1

Jean-Léon Gerome (11-mai-1824 – 9/10-ianuarie-1904) a fost pictor şi sculptor francez, care a pus „academismismului”. A fost preocupat mai ales de pictura istorică, mitologia greacă şi orientalism; (elev al renumitului Paul Delaroche) Gerome a adus pictura academică la un punct culminant. El este considerat unul dintre cei mai importanți pictori din această perioadă.

conflict şi rămâne la domnie alături de un alt frate de-al său, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe, care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Iulius Cezar, apoi dusă într-un templu, unde a trăit până în anul 41 î.Hr., când avea să fie executată din ordinul lui Marc Antoniu. În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui Iulius Cezar şi pe care l-a botezat „Cezarion” („micul Cezar”). La întoarcerea lui triumfală la Roma, Iulius Cezar a fost întâmpinat de Cleopatra şi Cezarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă deținută de Iulius Cezar, situată în afara capitalei. După ce Iulius Cezar a fost asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după întoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otrăvit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar). Odată cu asasinarea lui Iulius Cezar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic şi Lepidus, un om de stat roman. Marc Antoniu a preluat administrația provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzațiilor potrivit cărora ar fi susținut duşmanii lui Marc Antoniu. Cleopatra voia să şi-l facă pe Marc Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea în 41 î.Hr. a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată în Venus, zeița iubirii la romani. Reuşind să îl seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexandria, unde petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian (Octavia), într-o încercare de a-şi repara alianța cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr., Marc Antoniu s-a despărțit de Octavia şi a călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât Cleopatra să i se poată alătura în Siria. În perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit doi gemeni, un băiat şi o fată. Potrivit propagandiştilor lui Octavian, cei doi amanți erau căsătoriți la vremea respectivă, fapt care încălca legea romană ce interzicea romanilor să se căsătorească cu străini.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
După alți câțiva ani de tensiune şi atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în consecinţă lui Marc Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Marc Antoniu, însă excelenții comandanți militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate în fața forțelor lui Marc Antoniu. La 3 septembrie 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat față de Marc Antoniu şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Marc Antoniu a reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai târziu, forțele terestre ale lui Marc Antoniu au capitulat. După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Marc Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat că Cleopatra era încă în viață. Marc Antoniu a cerut să fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale. După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor ei. După moartea lui Marc Antoniu, Alexandria fusese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se pregăti pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi îmbrăcând cele mai bune haine ale ei. Lui Octavian îi trimise un testament conform căruia dorea să fie înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, şi îl lăsa la conducerea Egiptului pe fiul ei Cezarion, drept Ptolemeu al XV-lea. Neacceptând să ajungă sub dominația lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., probabil prin muşcături de vipere. Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc Antoniu, pe țărmul Marii Mediterane, cu toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei (Cezarion), aflându-se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiului Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi plăti veteranii. Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un şarpe (sau cu 2 şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore. Unii cercetători identi-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

fică şarpele cu o viperă egipteană, alții cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor.

„Moartea Cleopatrei” de Reginald Arthur

Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise alături de două sclave. Alţi cercetători cred că sinuciderea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privința acestei metode dată fiind durata scurtă de agonie, susținută de documente. Mulți spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea şi că el ar fi şi autorul teoriei sinuciderii.(?!) Ovidiu Cristian Dinică

Boudicca2 (1412 – 1431) a fost regina
celţilor din Insulele Britanice care a condus o răscoală de proporții contra forțelor de ocupație ale Imperiului Roman. Aleasă conducătoare a armatelor de către supuşii săi, alături de triburile vecine celtice, Boudicca a înregistrat succes după succes masacrând toate armatele romane trimise împotriva sa. Ironic, regina Boudicca, marea rebelă antiimperialistă, a fost declarată eroină națională de către Imperiul Britanic din perioada colonială. Descrierea acestei femei poate fi găsită în lucrările lui Tacitus sau Dio Cassius, cu toate că la ambii e practic
2

Boudica (celt. Boudic(c)a, redarea imprecisă a lat. Boadicea, moare în 61) — soția lui Prasutaga conducătorul tribului Brit al icenilor dependent de Roma, locuitori ai regiunii Norfolk de azi în Britania de Est. După moartea soțului, armatele romane i-au cucerit teritoriul, ceea ce i-a dat impuls de a conduce răscoala antiromană din anul 61.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
identică. Ambii remarcă, că Boudica era de sânge regal, de o înălțime prea mare pentru o femeie, avea o minte ageră şi o voce aspră; părul ei era roşcat şi drept, lung până la talie, iar vederea - pătrunzătoare. De obicei purta o tunică colorată, la fel şi o manta. Soțul ei, conducătorul Prasutag, era regele icenilor, care locuiau în regiunea Norfolk de azi. Aceste pământuri practic nu erau sub controlul Romei, deoarece în timpul cuceririi Britaniei de către imperatorul Claudius în anul 43, icenii s-au unit cu armatele lui în calitate de aliaţi. În anul 47, în timpul încercării lui Publius Octorius Scapula de a-i dezarma, ei au reuşit de a-şi apăra dreptul lor la independență. Prasutag era mai în vârstă decât soția sa şi a trăit o viață lungă. Pentru a-şi păstra neamul, el, la fel ca pe ambele fiice ale sale, le-a făcut comoştenitor al tronului pe imperatorul roman. A „tolera” independența regatelor unite era o practică romană normală cu condiția că regatul să lase ca moştenire imperatorului roman după moartea conducătorului curent al regatului. Astfel, de exemplu, au fost anexate la Imperiu provinciile Bitinia şi Galatia (Galația). La fel, Legea romană permitea lăsarea moştenirii numai pe linia bărbătească. De aceea, toate încercările lui Prasutag de a păstra pe tron familia sa au fost zadarnice. După moartea sa, regatul său a fost anexat la Imperiul Roman. Pământul şi averea au fost confiscate. Averea nobililor şi a robilor erau deja egale. Potrivit lui Tacitus, Boudicca a fost biciuită, iar fiicele ei au fost violate, iar toată trezoreria lui Prasutag a fost prădată.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Ioana D’Arc4 (1412 – 1431), eroina națională a Franței, s-a făcut remarcată în istorie, în principal pentru că la vârsta de numai 17 ani, l-a convins pe regele Carol al VII-lea să îi expulzeze pe englezi din Franța. Născută în ianuarie 1412, la Domremy, (Burgundia, azi provincia Lorena), Fecioara din Orleans este considerată cea mai importantă figură din Evul Mediu al Franței. Ioana a afirmat de nenumărate ori că auzea voci de origine divină (considerate astăzi simptome ale schizofreniei), voci care-i porunceau să mobilizeze armata în lupta pentru eliberarea Franței de sub dominația engleză. Trimisă să conducă trupele franceze care asediau cetatea din Orleans, Ioana d’Arc a reuşit să o cucerească în doar 9 zile (afirmație falsă, contrazisă de realitatea istorică). După mai multe victorii în serie, ea a contribuit la încoronarea regelui Charles al VII-lea, la Catedrala de la Reims. În anul 1415, francezii sunt învinşi de către Henric al V-lea la Azincourt. După această victorie, regele Angliei întreprinde cucerirea sistematică a Franței. Mai mult decât atât, prin ruşinosul Tratat de la Troyes consecință a asasinării ducelui de Burgundia, Ioan Fără Frică, de către oamenii Delfinului, viitorul Carol al VIIlea - Henric al V-lea reuşeşte să se facă recunoscut drept moştenitor al coroanei Franţei. Fiul lui Carol al VIlea şi al lui Isabeau de Baviere este renegat de propria sa mamă şi considerat bastard. Tronul Franței este promis fiului lui Henric al V-lea, căsătorit cu Catherine de Valois (fiică a lui Carol al VI-lea). Delfinul (viitorul Carol
4

Boadicea - John Opie3

3

John Opie (16 May 1761 – 9 April 1807) a fost un pictor englez, care a pictat, mai ales, personalităţi ale vremurilor sale.

Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (n. 6 ianuarie 1412 – d.30 mai 1431) este una din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică [auzea voci – vezi: Clifford Allen, History of Medicine, vol. 6 (1975) şi multe din aceste ipoteze au fost enunțate de istorici și nu de către medici. Pentru o selecție de articole care au trecut de revizuire în jurnalele medicale vezi: d'Orsi G, Tinuper P (1 august 2006).]. A fost supranumită de naționaliștii francezi fecioara din Orleans și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus să reîntoarcă pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de o sută de ani (1337 - 1453).

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
al VII-lea) se refugiază la Bourges. Chinon şi Bourges sunt capitalele sale. Domneşte numai la sud de Loara şi legitimitatea lui este din ce în ce mai mult pusă la îndoială. Restul Franței - inclusiv Parisul, cucerit de angloburgunzi în anul 1418 – aparţine englezilor. Robită, populația franceză se află într-o stare jalnică. Legenda creată pe la 1900 despre Ioana spune: La vârsta de 13 ani, Ioana d'Arc aude „voci” care îi comandă să meargă la Bourges şi să salveze regatul. În anul 1428, locuitorii din Domremy fug din faţa armatelor anglo-burgunde, care dau foc bisericii. Ioana este martoră la violarea şi uciderea surorii sale, Catherine, de către soldații englezi. „Vocile”, pe care numai ea le aude, devin imperative. Reticentă până atunci, se hotărăşte să-i mărturisească unchiului său că primeşte ordine misterioase să meargă să elibereze regatul. Acesta o duce la castelanul de Veaucouleurs, Robert Bedricourt, un fidel al casei de Valois. Sceptic la început, căpitanul se lasă convins până la urmă. Îi dă un cal, o mică escortă, veşminte bărbăteşti şi o scrisoare de recomandare pentru a se putea apropia de Delfinul Carol (regentul Charles). În februarie 1429, tânăra - acum în vârstă de 16 ani – porneşte spre Chinon. Anturajul Delfinului încearcă să-l convingă că demersul ei poate fi o capcană. Soacra acestuia, Yolande d'Aragon - care avea o mare influență asupra sa – insistă s-o primească, pentru că a auzit de „puterile” Ioanei. Carol hotărăşte să o pună la încercare. Fata îl recunoaşte „după un semn” şi îi dezvăluie patru profeții. Timp de trei săptămâni este interogată de prelaţi şi teologi care încearcă să verifice dacă spune adevărul. Dată pe mâna moaşelor, pentru a confirma dacă este virgină, cum pretinde, Ioana spulberă orice îndoială asupra sa. I se dau armură, stindard şi escortă. Cât despre spadă, unii spun că i-ar fi dat-o căpitanul de Veaucouleurs, iar alții susțin că ar fi găsit-o în biserica Sainte-Catherine-de Fierbois, după cum îi indicaseră „vocile”. Oamenii de arme acceptă să i se supună. Istoricii apreciază ca uluitor faptul că tânăra se face ascultată de bărbaţi ce nu au obişnuința disciplinei. Venirea ei îi redă încrederea Delfinului, care aştepta impasibil căderea Orleansului, aflat de multă vreme sub asediul armatei comandate de Talbot. Conform legendei, la 29 aprilie, Ioana intră în oraş, alături de Dunois. Peste cinci zile cade unul dintre puternicele forturi pe care englezii le construiseră pentru blocarea Orleansului. La 7 mai, fata constrânge şefii militari fran-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

cezi, mai mult decât sceptici, să ordone asaltul unei noi fortificații care stopa accesul pe podul Loarei. Rănită la umăr de o săgeată, conduce, totuşi, asaltul. Cu stindardul în mână, comandă soldaților să „spargă” fortăreața. Se supun şi succesul nu întârzie să vină. A doua zi, Talbot ridică asediul. Dar adevărul istoric dezvăluit recent este altul: Ioana ajunge la Orleans la o săptămână după ce englezii ridicaseră asediul. Legenda continuă: Vestea împlinirii primei profeţii a Ioanei este răspândită în întreaga Franţă. Toată lumea vede în acest prim triumf semnul că este trimisul lui Dumnezeu. Însă Fecioara din Orleans nu face aceeaşi impresie asupra englezilor. Ei râd mai ales când, înainte de fiecare bătălie, le trimite mesaje de curtoazie, prin care le cere să plece de bunăvoie acasă. Este pentru prima oară, după multă vreme, când trupele franceze îi înving pe englezi, reuşită cu consecințe psihologice profunde. Victoriile se țin lanț. La 18 iunie, la Patay, armata engleză, condusă de Falstaff şi Talbot, este din nou înfrântă. Ioana îl convinge pe Delfin să profite de avantajul obținut şi să accepte să-l conducă la Reims, pentru a fi uns rege, după cum i-au comandat „vocile”. În pofida sfaturilor înţelepţilor, ale prudenţilor şi intriganţilor, se supune planului său. După 15 zile de călătorie triumfală, Ioana şi Delfinul intră în Reims. Carol al VII-lea este uns rege în prezența ei şi a stindardului. Se împlineşte a doua profeție. Arhiepiscopul Regnaud de Chartres îndeplineşte ritualurile solemne. Ungerea alungă ultimele îndoieli asupra legitimităţii Delfinului şi este esenţială pentru ca poporul să-l considere singurul şi adevăratul suveran. Ioana d'Arc vrea să profite de elanul popular şi să continue lupta, pentru a-i alunga din întreaga ţară pe englezi. Însă regele tergiversează. Yolande d'Aragon îl sfătuieşte de această dată să nu o mai sprijine. Carol al VII-lea semnează un acord cu angloburgunzii pentru încetarea momentană a ostilităților. Încep eşecurile pentru Fecioara din Orleans. Participă la o serie de lupte fără glorie. Se spune că „vocile” încetaseră să-i mai vorbească, după ungerea regelui. Ducele de Burgundia asediază Compiegne în anul 1430. Ioana vine în ajutorul oraşului. La 24 mai, este făcută prizonieră de către un cavaler burgund, care o capturează în timp ce încearcă să iasă din încercuire. Eroina pune la cale o evadare, însă Jean de Luxembourg o vinde regelui Angliei, care o închide la Rouen. Carol al VII-lea nu o ajută, cu toate că ea este

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
convinsă că o va răscumpăra. Este acuzată de erezie de către Universitatea din Paris, care cere să fie judecată de tribunalul Inchiziţiei. La 24 mai 1431, în cimitirul din Rouen, fata semnează printr-o cruce (nu ştia să scrie) actul de abjurare. Se spune că ar fi fost minţită că hârtia conţinea altceva. Cert este că, două zile mai târziu, Fecioara din Orleans retractează. Este arsă pe rug, la 30 mai, în piața Vieux-Marche din Rouen. Moare strigând numele lui Iisus Hristos, convinsă că şi-a îndeplinit misiunea. Este adevărat, Carol al VII-lea nu a făcut nimic pentru eliberarea eroinei. Totuşi, nu a uitat-o cu totul. El este iniţiatorul procedurii care anulează sentinţa din 1431. Cere ca procesul Ioanei să fie declarat nedrept, pentru a rezulta că ajutorul pe care i-l dăduse provenea de la Dumnezeu. Ordonă să se demonstreze că judecătorii au fost nedrepți şi că englezii îi voiau moartea. Inocența fetei este foarte importantă pentru legitimitatea sa ca suveran. Sentința este anulată în 1456. Ioana d'Arc este reabilitată. Dar reabilitarea este limitată. Nimeni, nici la curte, nici în sânul bisericii, nu dorea, la acea vreme, sanctificarea sa. Este beatificată abia în 1905, în scopul întăririi Partidului catolic, în momentul în care Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat. Ioana este sanctificată (canonizată) abia în anul 1921, când în fruntea Franței se afla o putere de dreapta. Revenind la ultimele cercetări despre epoca Ioanei, s-a constatat că: a.) Legenda a fost creată pe la 1900 de naționaliştii francezi în vederea revanşei cu Germania; b.) Ioana era bolnavă, ceea ce putea atrage suspiciunea de posesiune demonică şi/sau vrăjitorie, iar pedeapsa era uneori arderea pe rug; c.) Ioana nu a luat parte la lupte; faptele de arme iau fost atribuite de falsificatori; d.) Legenda intră în categoria: mitul necesar. În secolul al XIX-lea, naționalismul a înflorit în toată Europa. Au apărut peste noapte epopei istorice şi legende falsificate (Cântecul lui Roland, Cântec despre oastea lui Igor, legende despre Ioana D'Arc, despre Duguesclin etc). În privința bolii ei există mai multe diagnostice presupuse: epilepsie, migrenă, tuberculoză şi schizofrenie. Din lipsă de informații despre viaţa Ioanei d'Arc, niciun diagnostic nu a întrunit consensul specialiştilor. De exemplu, pentru schizofrenie DSM-IV listează efecte colaterale dar severe ale bolii, cum ar fi vorbire dezorganizată, comportament dezorganizat sau catatonic, ni-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

velare afectivă, alogie şi avoliţie. Se pare că Ioana n-a avut astfel de simptome. De exemplu, subtilele ei răspunsuri au forţat tribunalul să nu mai ţină şedințe publice.
Viorela Codreanu Tiron

Ada Lovelace5 (1815 – 1852), matematician de origine britanică, fiica legitimă a lui Lord Byron, este cunoscută ca pionier în domeniul de calcul şi programare, prin scrierile sale cu privire la manipularea de simboluri în conformitate cu normele pentru o maşină de Charles Babbage (maşina nu fusese încă construită). A fost de asemenea, singura, capabilă să demonstreze că aceste maşini, computerele, ar putea realiza mult mai mult decât calcule numerice, în timp ce mulți alții, inclusiv Babbage, s-a concentrat numai asupra acestor capacități. Anne Isabella Byron (soţia poetului) s-a despărțit de poet la doar la o lună după naşterea Adei, iar poetul a părăsit Anglia pentru totdeauna patru luni mai târziu. Byron a decedat din cauza unei boli în timpul Războiului de independență al Greciei, când Ada avea doar opt ani. Mama Adei a rămas supărată pe Lord Byron şi i-a susținut interesul Adei pentru matematică şi logică, într-un efort de a împiedica dezvoltarea a ceea ce vedea ca nebunie în tatăl Adei. Dar Ada a rămas interesată de poet, în ciuda eforturilor mamei de a-l face uitat, şi la cererea ei a fost înmormântată lângă tatăl său, la biserica St. Mary Magdalene în Hucknall, Nottingham. Ea se autointitula „poetical scientist” („savantul poetic”). Limbajul de programare „Ada” îi poartă numele şi astăzi.

V.T.

5

Augusta Ada King, Contesă de Lovelace (10. XII-1815 - 27. XI-1852), născută Augusta Ada Byron, iar acum cunoscută sub numele de Ada Lovelace, a fost o matematiciană engleză și o scriitoare cunoscută în principal pentru munca ei la calculatorul mecanic al lui Charles Babbage, motorul analitic. Consemnațiile ei privind motorul includ ceea ce este recunoscut ca fiind primul algoritm care urmează să fie procesat de către o mașină. Din acest motiv, ea este adesea considerată primul programator de calculator din lume.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Marie Curie6 pionier al chimiei şi
fizicii în domeniul radioactivității, de origine poloneză,
a fost primul savant care a câştigat două premii Nobel, primul în fizică, alături de soţul său Pierre, pentru cercetările lor asupra fenomenului radiației, iar cel de-al doilea pentru promovarea chimiei prin descoperirea elementelor radiu şi poloniu. Marie Curie se naşte la Varşovia, într-o perioadă în care țara se afla sub stăpânirea Rusiei Ţariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură. Astfel, încă din tinereţe îşi manifestă interesul pentru studiu, pasiune moştenită probabil de la tatăl ei, Vladislav Sklodowski, profesor de matematică şi fizică la un liceu, care a studiat la Universitatea din Sankt-Petersburg. Acesta era un bărbat inteligent care excela în aproape orice domeniu, inclusiv lingvistică şi istorie. Mama sa, Bronisława Bugoska, era instructoare şi apoi directoare la un pension de fete. Tânăra Maria Sklodowska nu are parte de o copilărie prea fericită. În 1876, sora ei, Zofia, moare de tifos exantematic, iar mama, care suferea de tuberculoză (pe atunci nevindecabilă), se internează într-un sanatoriu şi se stinge din viață în 1878, pe când Maria avea doar zece ani. Tatăl este înlăturat din funcție pentru atitudinea sa împotriva stăpânirii țariste, care devenise foarte apăsătoare (interzisese chiar şi folosirea limbii poloneze). În fața loviturilor destinului, tânăra Maria se refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime. La vârsta de zece ani, studia în aceeaşi clasă cu sora ei mai mare, Helena, de 12 ani. Directoarea acestei şcoli
6

Marie Curie, născută Maria Salomea Skłodowska (n. 7-XI-1867, Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel și singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.

introdusese pe ascuns o materie în planul de învățământ al elevilor săi. În locul orelor de limbă şi istorie rusă, impuse de stat, a introdus studiul culturii poloneze. Inspectorii din partea autorității de ocupație rusă veneau periodic să verifice dacă predarea se făcea în limba rusă. Elevii ascundeau manualele, iar profesorii o solicitau pe Maria, fiind cea mai bine pregătită, să răspundă (în rusă) la diverse întrebări ale inspectorului. Cel mai greu moment pentru ea era clipa când trebuia să răspundă la întrebarea referitoare la conducerea Poloniei. Maria şi-a menţinut în continuare antipatia față de guvernarea rusă şi resimte o deplină satisfacție la aflarea veştii asasinării ţarului Alexandru al II-lea (1881). În 1883, la 15 ani, Maria este absolventă a cursurilor secundare cu medalia de aur. Se înscrie la cursuri la care puteau participa şi femei, intră în orgnizația clandestină feministă Universitatea Ambulantă şi ia legătură cu concepțiile pozitiviste ale lui Auguste Comte7. Maria ar fi dorit să îşi continue studiile la Universitatea din Varşovia. Deoarece în Polonia acelei epoci, aflată sub dominația Rusiei țariste, femeile nu aveau dreptul la studii universitare, Maria se decide să îşi continue studiile peste hotare. Nici acest lucru nu era posibil din motive financiare, mai ales că tatăl ei pierduse foarte mult investind într-o afacere sortită eşecului. Din cauza acestor dificultăți financiare şi pentru a putea finanța studiile de medicină pe care sora sa, Bronisława, le începuse la Paris, la 17 ani, Maria începe să lucreze ca guvernantă. Bronisława porneşte la Paris în ianuarie 1886, cu promisiunea că, după ce va deveni medic, să finanțeze şi studiile Mariei. Marie Curie predă patru ore zilnic fiicei celei mari a familiei şi trei ore celei mai mici ale unei familii înstărite din Varşovia. Deoarece în acea epocă guvernantele ajutau şi la treburile casei, puținul timp liber pe care îl are la dispoziție Marie Curie îl dedică studiului ştiințific ajungând să se relaxeze rezolvând probleme de matematică. Dar inteligența şi valoarea ei nu întârzie să iasă la lumină: Maria reuşeşte să adune toți copiii din vecinătate şi să îi învețe pe ascuns citirea şi scrierea în limba polonă. În perioada sărbătorilor de iarnă ale acelui an, Kazimir, fiul cel mare al familiei respective, care studia matematica la Universitatea din Varşovia, revine acasă şi
7

Isidore Marie Auguste François Xavier Comte(n.19 ianuarie 1798, Montpellier - d. 5 septembrie 1857, Paris) a fost un sociolog și filosof francez, fondatorul teoriei pozitivismului.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
este plăcut surprins de calitățile guvernantei surorilor sale. Între cei doi au loc diverse discuții intelectuale ca între cei doi să se înfiripe şi o relație sentimentală. Mai mult, cei doi pun la cale planuri de căsătorie, dar se lovesc de opoziția familiei angajatoare, care nu o considera pe Maria, o guvernantă săracă, ca fiind potrivită pentru fiul cel mare. Marie Curie este dezamăgită, mai ales că nici Kazimir nu pare să opună rezistență acelor concepții elitiste. Din fericire, încheierea perioadei de slujbă ca guvernantă coincide cu succesul tatălui ei care în aprilie 1888 primeşte o slujbă mai bine plătită. Astfel puteau fi finanțate studiile Mariei care reuşeşte să îşi achiziționeze echipamente cu care putea derula experimente ştiințifice. La Paris, Bronisława se logodeşte cu un medic polonez, pe care îl chema tot Kazimir, şi o invită pe sora sa, Maria să locuiască la ei. Aceasta descoperă cu surpriză atmosfera de libertate de aici şi adoptă numele de Marie. În 1891 este admisă la Universitatea din Paris (Sorbona), unde reuşeşte să se acomodeze, dar cu o anumită dificultate, atât datorită faptului că nu stăpânea bine limba franceză, dar şi datorită faptului că, la 24 de ani, se considera prea în vârstă față de colegii ei. Soţul Bronisławei, polonez patriot, activează împotriva guvernării țariste şi primeşte vizite de la persoane cu astfel de simpatii revoluționare. Este la rându-i invitat la concertele susținute de Ignacy Paderewski8, muzician care va deveni conducător al Poloniei după eliberarea țării. Pentru a găsi mai multă linişte, Marie Curie se mută în propriul ei apartament, situat în apropierea universității. Duce o viață modestă, însă studiază cu asiduitate. Totuşi privațiunile pe care este nevoită să le îndure o fac să cedeze. Hrănindu-se la limita subzistenței, este găsită aproape fără viață de către cumnatul ei, Kazimir, care o readuce în casa surorii sale. Aici îşi reface sănătatea, dar, o dată revenită în apartamentul ei, continuă stilul de viață auster. În 1893 este absolventă a cursurilor superioare magna cum laude şi devine licenţiată în fizică. Dar situația financiară precară îşi spune din nou cuvântul şi Maria este nevoită să se întoarcă în Polonia. Aici, grație demersurilor prietenei sale, Jadwiga Sikorska, Marie primeşte un ajutor neaşteptat: o bursă din partea guvernului Poloniei. Îşi reia studiile la Univer8

Nr. 3/19 10-03 - 2013

sitatea din Paris, iar un an mai târziu, în 1894, obține licența în matematică. Destinul îi rezervă o surpriză fericită, care avea să îi deschidă porțile către o nouă lume de oportunități şi de noi orizonturi: întâlnirea la Paris cu viitorul soț, Pierre Curie9. Pe acesta îl cunoaşte datorită faptului că avea nevoie de un fizician cu experiență care să o ajute în cercetările privind proprietățile magnetice ale oțelului, temă de cercetare încredințată Mariei de către profesorul îndrumător Gabriel Lippmann10. Prin intermediul lui Josef Kovalsky, profesor de fizică de la Universitatea din Freiburg ce tocmai venise la Paris pentru a ține o conferință, în 1894, Marie îl cunoaşte pe Pierre Curie. Deşi avea numai 35 de ani, acesta era deja celebru în lumea academică pentru cercetările sale cu privire la natura magnetismului. Deşi între cei doi se leagă o relație puternică, Marie se reîntoarce în țara natală, de care o legau sentimente puternice. Nu stă acolo decât o scurtă perioadă şi revine la Paris. Se căsătoreşte cu Pierre Curie pe 26 iulie 1895, cu o ceremonie modestă, lipsită de fast. La fel de simplă este şi luna de miere pe care cei doi o petrec colindând prin Franța pe biciclete. Marie Curie începe cercetările în domeniul radioactivității, la care se va alătura curând şi soțul său, descoperind împreună noi elemente radioactive: poloniul şi radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel.

Soții Curie şi fiica lor, Irène

În septembrie 1897 se naşte prima fetiță a cuplului de savanţi şi anume Irène. A doua fetiță, Ève, se naşte în 1904. Pe 19 aprilie 1906, Marie Curie primeşte o
9

Ignac Jan Paderewski (n. 18 noiembrie 1860 în Kurylowka - d. 29 iunie 1941 în New York) a fost un pianist, compozitor și om politic polonez, care a deținut și funcția de premier.

Pierre Curie (n. 15 mai 1859 — d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat (împreună cu Antoine Henri Becquerel și Marie Curie) al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880. 10 Gabriel Jonas Lippmann(n.16 august, 1845, Bonnevoie, Luxemburg - d. 13 iulie, 1921) a fost un fizician francez, profesor universitar la Sorbona, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1908, pentru metoda sa de reproducere fotografică a culorilor pe baza fenomenului de interferență

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
puternică lovitură din partea destinului. În timp ce se deplasa către o editură pentru a publica un manuscris, traversând o intersecție aglomerată, Pierre Curie este lovit de un atelaj greu şi îşi pierde viața, la numai 46 de ani. Marie Curie va scrie o biografie în care evocă viața şi activitate soțului. Descoperirea radioactivității aducea o nouă lumină în ceea ce se cunoştea până atunci despre atom. Marie Curie nu era interesată să descopere legile naturii şi universale ale materiei, asemeni fizicianului, ci, asemeni, chimistului, s-a concentrat pe natura şi structura lucrurilor. Cu toate acestea, abordarea sa în studiul radiației a constituit un punct de plecare pentru investigațiile asupra structurii atomului care vor fi inițiate în secolul XX. În comparație cu soția sa, Pierre Curie îşi desfăşura activitatea cu prudență şi logică bazându-se pe deducție, în timp de Marie se baza pe inducție. Astfel se poate spune că Pierre era fizicianul, iar Marie chimistul. Numai prin colaborarea a două firi aparent contrarii, dar complementare, s-ar fi putut ajunge la rezultate novatoare. Decesul lui Pierre Curie, reprezintă o puternică lovitură pentru Marie. Trece peste acest eveniment nefericit şi continuă munca, nu fără rezultate. Continuă singură cercetările şi reuşeşte izolarea radiului. Drept apreciere, în 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie. În 1914, fiica sa, Irène este admisă la aceeaşi Universitate din Paris şi va studia ştiințele asemeni mamei sale. Spre sfârşitul acelui an, izbucneşte Primul Război Mondial. În 1921, Marie Curie merge în America (împreună cu cele două fete) pentru a achiziționa radiu. Este primită cu multă căldură de preşedintele Warren Harding, care îi acceptă solicitarea. Marie Curie primeşte un gram de radiu pe care îl va utiliza în cercetările sale ulterioare. În 1934, Marie Curie are parte de o ultimă satisfacție din domeniul ştiinței: fiica sa, Irène, alături de soțul, Frédéric Joliot-Curie, descoperă radiația artificială. Intensa ei activitate, privațiunile la care s-a supus, o fac pe Marie Curie vulnerabilă din punct de vedere al sănătății. Suferă de o inflamare a pelvisului renal şi este nevoită să se opereze. Petrece câteva luni de refacere în Anglia, apoi întreprinde câteva excursii în Suedia, împreună cu fetele şi însoțită de colegul şi prietenul ei, Albert Einstein. Ca urmare a expunerii la radiații şi a efortului intens, starea de sănătate a Mariei se înrăutățeşte. Nu se proteja deloc de undele radioactive pe care le cerce-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

ta. Auzul şi vederea i se deterioraseră şi suferea atacuri din ce în ce mai dese. Într-o zi din primăvara anului 1934, Marie resimte un fel de febră şi părăseşte institutul de cercetare mai devreme ca de obicei. Din acel moment, starea ei de sănătate începe să se deterioreze extrem de rapid. Tot ceea ce medicii au putut face a fost să precizeze boala, anemie aplastică, un fel de leucemie datorată expunerii îndelungate la radiații şi faptul că sunt puține şanse de recuperare. Marie a pornit spre un azil întro zonă montană pentru a se trata, dar era prea târziu. Marie Curie se stinge din viață la sanatoriul din Sancellemoz în 1934, la două decenii după decesul soțului. A fost înmormântată alături de acesta într-o zonă rurală din afara capitalei Franței. În 1937, fiica cea mare, Ève, scrie biografia Madame Curie.

Marie şi Pierre Curie în laboratorul lor improvizat în incinta l’École de

Physique et de Chimie

Radioactivitatea naturală În toamna anului 1895, soțul ei, Pierre, intră ca profesor universitar şi astfel cei doi soți proaspăt căsătoriți îşi continuă împreună cercetările - în special cele legate de magnetism. Marie îşi continuă şi pregătirile pentru susţinerea doctoratului. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, studiul descărcării electrice în gaze rarefiate îmbogățeşte domeniul fizicii particulelor cu noi descoperiri: Hittorf descoperise, în 1869, radiația catodică, Röntgen, în 1895, razele X, iar Becquerel descoperă, un an mai târziu, radioactivitatea spontană a uraniului. În 1897, Marie se decide ca tema ei de doctorat să se refere la studiul acestor radiații. În acest scop, electrometrul construit de Pierre Curie se va dovedi de o reală utilitate. În timp ce lucra cu diferite componente care includeau uraniul, Marie a descoperit că toriul (ce fusese descoperit de Berzelius (în 1829) emite unde radioactive chiar mai intense decât uraniul. La fel de in-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
tense erau şi cele emise de pechblendă (uraninit), un minereu bogat în uraniu. Marie şi-a dat seama că a descoperit un nou element chimic. Pierre Curie şi-a suspendat cercetările proprii pentru a colabora cu Marie. În aprilie 1898, cei doi prezintă Academiei de Ştiință o teză privind radioactivitatea uraniului şi a toriului. Deoarece nu erau membri ai Academiei, prezentarea descoperirii este realizată de către Gabriel Lippmann. Cei doi îşi continuă cercetările şi ajung la concluzia că pechblenda conține două elemente responsabile de emisia unor puternice unde radioactive. În iulie 1898, ei reuşesc să izoleze unul din aceste elemente şi prezintă rezultatul Academiei de Ştiințe. Acest nou element se va numi „poloniu”, după numele ţării de origine a Mariei. Astfel, Marie Curie a demonstrat că misterioasa radiaţie este o proprietate atomică şi denumeşte fenomenul „radioactivitate”, iar elementele chimice cu această proprietate, „elemente radioactive”. Descoperirea radioactivității va avea un impact incomensurabil în lumea fizicii şi mai ales a fizicii particulelor. S-a înțeles şi mai bine structura atomului dovedindu-se că acesta poate fi descompus în particule elementare mai mici. Lupta pentru radiu - Lucrarea publicată de Marie Curie în 1903 referitoare la cercetările ei asupra radioactivității. Pe când cerceta diferite tipuri de minereu, Marie a descoperit unul care emitea o radiație mai puternică decât uraniul pur. Cu alte cuvinte, emisia radiațiilor nu era un domeniu exclusiv al uraniului, deci ar exista şi alte elemente care pot emite radiații. Soții Curie au raportat, pe data de 26 decembrie 1898, că un nou element diferit de poloniu a fost găsit de ei. Mai târziu, Marie Curie l-a izolat din uraninit, denumindu-l „radiu”. Dar, pentru a demonstra acest lucru, ei trebuie să continue cercetările şi ajung la concluzia că au nevoie de cantități mari de pechblendă. Reuşesc să obțină o tonă de reziduuri de la o mină. Amândoi lucrează atât de intens, că nu părăsesc laboratorul nici pentru a lua masa. În plus, pe lângă grija pe care trebuie să o acorde fiicei lor, în anul 1900, Marie începe să predea cursuri de fizică pentru aşi ajuta financiar familia. În 1901 s-a descoperit că radiul putea vindeca anumite afecțiuni dermatologice. Adevăratele rezultate apar în primăvara anului următor, 1902, când soții Curie reuşesc să extragă 1 decigram de clorură

Nr. 3/19 10-03 - 2013

de radiu pur dintr-o mare cantitate de pecheblendă. În 1903, un industriaş american le solicită celor doi savanți să le cedeze drepturile de autor pentru metoda de purificare a radiului şi primeşte răspuns favorabil din partea acestora. În iunie 1903, Marie Curie primeşte titlul de doctor în ştiințe din partea Universității din Paris pentru teza sa de doctorat privind cercetarea asupra radioactivității. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Comitetul Nobel din Suedia decide să confere Mariei şi lui Pierre Curie, dar şi lui Henri Becquerel, Premiul Nobel pentru Fizică. Faptul că o femeie de origine poloneză a primit o astfel de decorație a stârnit un puternic ecou. Însă participarea celor doi soți la ceremonia de decernare a fost amânată din cauza gradului ridicat de oboseală la care ajunseseră datorită muncii excesive, astfel că abia în anul următor cei doi se prezintă pentru a susține discursurile de primire al prestigioasei decorații. În 1904, Pierre Curie devine profesor universitar la Universitatea din Paris, astfel că Marie este nevoită să continue singură munca de cercetare, dar şi să se ocupe de familie, mai ales că în acel an se năştea Ève, a doua fetiță a cuplului. Decesul lui Pierre Curie, reprezintă o puternică lovitură pentru Marie. Trece peste acest eveniment nefericit şi continuă munca, nu fără rezultate. Un document publicat de către Lord Kelvin susține că radiul nu era un element chimic, ci doar un compus al heliului şi al plumbului. Aceasta o impulsionează pe Marie Curie să demonstreze că radiul este un element nou şi începe să lucreze la izolarea radiului pur în locul unei simple cloruri de radiu, operație dificilă care necesita o deosebită îndemânare. Dificultatea provenea şi din faptul că acesta există în natură în cantități mult mai mici decât ar putea pune în evidență un simplu instrument de măsură. Pentru detectarea radiului, Marie a utilizat electrometrul construit de către soțul său. Acest nou instrument i-a permis să detecteze undele radioactive emise de radiu în aer. Pentru aceasta a utilizat metoda de distilare fracționată. Marie va topi ani întregi pechblendă în recipiente special concepute pentru acest scop. Deoarece nu cunoştea temperatura de topire a radiului, Marie va folosi procedeul încercare şi eroare pentru a determina temperatura pe care trebuia să o utilizeze. De asemenea, exista posibilitatea ca cea mai mică neatenție în procesul cristalizării fracționate să compromită întreaga activitate de cercetare dusă până atunci. Din acest mo-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
tiv, soții Curie au dedicat foarte puțin timp altor activități. Luau masa în grabă şi se întorceau la recipientele cu minereu de uraniu, încălzit la temperaturi de sute de grade. Mai mult, laboratorul utilizat de soții Curie era localizat într-o zonă cu umiditate crescută şi cu schimbări bruşte de temperatură, nefiind cel mai bun loc pentru derularea unor cercetări atât de minuțioase. Cu toate acestea, Marie a afirmat ulterior că cei mai frumoşi ani din viața sa au fost cei petrecuți în laboratorul său de cercetare. După ani de experiențe obositoare, desfăşurate aproape monoton, soții Curie reuşesc să izoleze un decigram de clorură de radiu, o cantitate infinitezimală în raport cu volumul imens de minereu utilizat. La nicio lună după decesul lui Pierre, Mariei i se propune să preia atribuțiile acestuia la catedra Universității din Paris. În paralel, Marie Curie continuă munca de cercetare şi, în 1910, după mulți ani de efort, reuşeşte să izoleze radiul metalic. În anul următor, primeşte cel de-al doilea Premiu Nobel. Sfârşitul conflagrației mondiale va aduce deplină satisfacție femeii-savant: Tratatul de la Versailles stipulează şi independența Poloniei. Ca expresie a dragostei pentru patria natală, la înmormântarea Mariei Curie, fratele ei, Jozef, şi sora sa, Bronisława, au presărat pământ polonez peste sicriul ei.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

tr-una din întâlniri, soții Curie i-au oferit un grăunte de radiu drept suvenir. În 1912, Albert Einstein devine profesor al universității pe care o absolvise în Elveția şi aceasta la recomandarea Mariei Curie, care a adus ca argument lucrările sale excelente, recunoscute aproape de orice membru al comunității ştiințifice. Marie Curie a fost unul dintre puținii oameni care au înțeles pe deplin teoriile dificile ale lui Einstein, încă din momentul când au fost publicate. În numeroase rânduri, cei doi au discutat teme de fizică, în special în călătoriile pe care Marie le-a făcut, alături de fiicele sale. Dar o valoroasă contribuţie a are şi în Promovarea ştiinței: în 1907, împreună cu savanții şi colegii Émile Borel şi Jean Perrin, Marie Curie pune bazele unei şcoli particulare, ale cărei cursuri se ţineau la casele copiilor respectivi. Aceasta amintea oarecum de şcolile de fete clandestine la care fusese educată Maria pe când era mică. În acelaşi an, Marie angajează mai mulți oameni pentru a-i acorda asistență la munca de cercetare, lucru posibil prin contribuțiile financiare ale omului de afaceri american Andrew Carnegie11. În 1914, sub egida Universității din Paris, este înființat un institut de cercetare a radiului sub conducerea Mariei Curie. În 1920, prin actele de caritate ale familiei Rothschild şi ale altora, a fost înființat Institutul Curie. În 1926 se înființează şi la Varşovia un institut de cercetare a radiului.

Relația cu alți savanți contemporani

Discriminarea femeii
Deşi plină de succese ştiințifice răsunătoare, viața Mariei Curie a fost umbrită şi de efectele umilitoare ale discriminării femeii, care încă era predominantă în acea epocă. Mai întâi de toate, nu i s-a permis să efectueze studii superioare în patria natală deoarece era femeie. Pe când era studentă la Paris, mai ales datorită faptului că numărul femeilor în universități era extrem de mic, era adesea acostată de tinerii ei colegi. Se spune că prietena ei, Jadwiga Sikorska, intervenea adeseori, astfel că Marie, care pe atunci nu era interesată de vreo relație, putea să se ocupe liniştită de studiile sale. Apariția ei la catedra Universității din Paris (spre a lua locul soțului de curând decedat) reprezintă un moment
11

Einstein şi Marie Curie - în călătoriile pe care le-au efectuat împreună

Fizicianul Lord Kelvin a fost printre primii savanți care au recunoscut valoarea ştiințifică a operei soților Curie. Între cei trei s-a legat o relație strânsă şi se întâlneau discutând teme de interes reciproc. În momentul când soții Curie au primit recunoaşterea academică, Kelvin nu a ezitat să îşi exprime satisfacția. Mai mult, în-

Andrew Carnegie (Dunfermline, Scoția 25 noiembrie 1835 - Lenox, Massachusetts, Statele Unite 11 august 1919) a fost un om de afaceri și un filantrop american de origine britanică. A fost proprietarul a „Carnegie Steel Company", care i-a adus o avere imensă. Conform revistei Forbes din februarie 2008, averea sa ar fi echivalentă cu 293,8 miliarde de dolari ame-ricani în 2007.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
unic în istoria academică a Franței, pentru care era un lucru neobişnuit ca o femeie să dețină o astfel de funcție. În 1911 se supune la vot admiterea Mariei Curie în cadrul Academiei de Ştiințe. Într-o epocă în care discriminarea femeii era încă predominantă, propunerea a fost respinsă. Eforturile de denigrare a femeii-savant nu se opresc aici: Un ziar parizian din acelaşi an sugerează existența unei posibile relații sentimentale între Marie Curie şi Paul Langevin. Langevin provoacă la duel pe autorul articolului din acel ziar. Borel şi Perrin sunt indignați de această campanie de denigrare. Unii chiar i-au cerut Mariei să renunțe la cel de-al doilea Premiu Nobel care urma să i se decerneze. Ulterior, ca o ironie a sorții, nepoata Mariei Curie şi nepotul lui Langevin s-au căsătorit. Este vorba de Hélène Joliot şi Michel Langevin. Activitatea plină de succes a Mariei Curie va deschide calea către mai multe posibilități pentru femei de a se implica în societate. În ceea ce priveşte concepțiile religioase, Marie Curie născută într-o țară majoritar catolică, primeşte numele de botez al Sfintei Maria, considerată şi o ocrotitoare a țării. Dacă tatăl nu era un religios evlavios, în schimb mama era o catolică ferventă şi îşi ducea copiii la biserică în fiecare duminică. Mai mult, când aceasta se îmbolnăveşte de tuberculoză, consideră boala ca fiind o încercare la care o supune divinitatea. Remarcând că mama ei nu se însănătoşeşte în ciuda repetatelor rugăciuni, Maria începe să piardă credința. Moartea mamei o determină să piardă interesul pentru religie (pe care îl manifestă doar formal) şi să aibă tot mai mult încredere în ştiință. De asemenea, căsătoria cu Pierre Curie a fost doar civilă; în memoriile ei aminteşte „Pierre nu aparține niciunei religii şi eu nu practic niciuna”. Opera Mariei Curie nu înseamnă numai descoperirea radiului şi inventarea termenului de radiație. Lucrările sale vor avea un impact deosebit şi în afara conceptualizării universului fizicii. Studiul mecanismului radioactivității, realizat de soții Curie şi ulterior cercetările lui Ernest Rutherford, au sugerat existența unei activități la nivel atomic şi subatomic şi au deschis noi drumuri în ştiința modernă. Mai mult, s-a ajuns la ideea că atomul nu este indivizibil şi au fost propuse mai multe modele pentru structura atomului, toate având ca esență ideea că acesta este format dintr-un nucleu şi un înveliş de electroni, nucleul fiind cel care emite undele radioactive. Marie Curie a militat şi pentru utilizarea în medicină a

Nr. 3/19 10-03 - 2013

substanțelor radioactive, un exemplu constituindu-l folosirea radiului în tratamentul cancerului. Curiozitatea intelectuală arzătoare față de necunoscut a Mariei Curie deschide drumul comunității ştiințifice spre un nou univers de descoperiri şi marchează un pas important în istoria cercetării ştiinţifice. Astfel, principalul motiv pentru care marele savant îşi desfăşura munca de cercetare nu era unul pragmatic, ci curiozitatea ştiinţifică: „Mă număr printre cei care cred că ştiința are o frumusețe aparte. Un om de ştiință în laboratorul său nu este numai un tehnician; el este asemeni unui copil aflat în fața unor fenomene naturale care îl impresionează ca şi cum s-ar afla într-un basm.”

Codreanu Mihai Gregor

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Regina Elisabeta12
Îi datorăm acestei prime regine a României - ca şi regelui Carol I, soțul ei - trecerea țării de la statutul unui mic stat, aflat undeva, spre marginea Europei şi mai aproape de porțile Orientului, la cel al unui stat european, acceptat şi respectat ca atare de către puterile continentale ale vremii. La 26 de ani, prințesa germană Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied îşi părăsea căminul pentru a se strămuta în această țărişoară aproape necunoscută, ca soție a principelui german conducător, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Se întâmpla în 1869, iar în 1881, odată cu alegerea lui Carol I drept rege al României, Elisabeta devenea regină. Iubitoare şi protectoare a artelor, ea însăşi autoare de poezii, romane şi nuvele în engleză, franceză, germană, principesa - mai apoi regina - Elisabeta a fost, însă, mult mai mult decât o femeie de litere şi o soţie de monarh. Lăsând aspectele oficiale ale politicii – diplomația, guvernarea, războiul - pe seama regalului ei soț, ea şia dus, fără ostentație, dar cu stăruință, propriile ei campanii. Asumându-şi fără nicio ezitare latura feminină a misiunii politice cu care s-a considerat investită, a început o stăruitoare muncă de a-şi face cunoscută şi admirată în Europa țara peste care domnea. A făcut ceea ce îi şade bine unei regine să facă, dar nu doar de dragul de a avea o ocupație. S-a spus despre ea că avea o con12

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, [n.29.XII. 1843, în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin și a murit pe data de 18 02, /2 03, 1916, în București. Mormântul Maiestății Sale se găsește la Mănăstirea Argeș, unde sunt îngropați toți Regii și Reginele României.] - a fost întâia regină a României, soția lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare. Maiestatea Sa este de asemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor adoptase pseudonimul Carmen Sylva, și ca fondatoare de instituții caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniților.

cepție romantică, idealistă (prin asta înțelegându-se oarecum lipsită de realism) despre frumusețile țării şi despre oamenii ei. Ca parte a aceleiaşi campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti13 şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile «i-au vorbit»”. În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o fațadă, să inițieze o mişcare de emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei Elena Văcărescu14. Şi totuşi, aşa idealistă cum părea, demersul ei a fost remarcabil de eficient. A ştiut să-şi urmărească scopul, să-şi aleagă mijloacele - era regină, şi a ştiut să profite în mod inteligent de avantajele locului în care o aşezase soarta şi a obținut succese! Susținând artele frumoase, literatura românească şi meşteşugurile, organizând participarea artizanilor români la expoziții internaționale, sprijinind turismul - prea puțin dezvoltat la acea vreme - a reuşit să prezinte şi să pună în lumină ceea ce avea unic, interesant şi demn de admirație civilizația românească. Cu ajutorul acestui sprijin venit din înaltul tronului, România a intrat, încet-încet - politic şi cultural - în Europa. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu Ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, profe13

Pierre Loti (pseudonimul lui Julien Viaud, n. 14.01.1850 - d. 10. 06. 1923) a fost un romancier francez și ofițer naval. A scris o proză impresionistă, într-un stil bogat în nuanțări, de un exotism senzual și sentimental, ce degenerează în manieră, dominată de sentimentul efemerului, al morții și al solitudinii, pictură a spațiului mediteranean, oriental și atlantic. 14 Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București - d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare franceză de origine română, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, interzisă de Casa Regală.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
sând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relațiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverențioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Publicistul de la ziarul conservator Timpul Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituția în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituționale, măsură de precauție care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prințului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oțel15), îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedința ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. A contribuit la completarea veniturile casei regale din România, una din cele mai sărace familii domnitoare din Europa în clipa când Principele de Hohenzollern a acceptat tronul țării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulți producători mari de maşini de scris. Vacanțele de vară şi le petrecea la Constanța, unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion special. De câte ori regina auzea un vapor părăsind rada portului, agita o batistă de mătase albă în direcția lui şi îi recita prin portavoce un poem. După moartea reginei sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în fața Cazinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orientată cu fața spre mare. Statuia de bronz se găseşte azi într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanța şi aşteaptă să fie repusă la locul ei.
15

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viață desăvârşirii spirituale şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecție limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conținea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învățat deja poeziile sale pe de rost! Activitatea de mecenat Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calități de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alții, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. Azilul orbilor „Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcționează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o şcoală postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice

Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, care a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 - 1878, în bătălia de la Grivița din 30 august 1877.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
în activitățile acestui aşezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: „în via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredințată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevărată alinare”.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Regina Maria
Regina Maria a avut, ca şi predecesoarea ei, o viață plină de preocupări personale, bine cunoscute, care îi hrăneau spiritul creator şi avid de frumos, dar şi o viaţă politică, mult mai puțin ştiută, însă prin care a adus un aport hotărâtor la istoria României. Povestea Reginei Maria A fost odată ca niciodată, pe harta Europei, un regat numit România. Şi o prinţesă, Marie Alexandra Victoria a Marii Britanii şi a Irlandei. Destinele lor s-au împletit vreme de 45 de ani. Povestea celei care avea să devină Maiestatea Sa Regina Maria a României, una dintre cele mai fascinante femei ale epocii sale, tulbură şi astăzi. Este povestea unei inimi care a iubit mult şi a suferit enorm. E anul 1875, 29 octombrie. În ediția sa de dupăamiază, ziarul londonez Times anunța că la Eastwell Park, în Kent, la ora 10:30, în familia ducelui de Edinburgh şi Coburg, fiul reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea, a deschis ochişorii albaştri Marie Alexandra Victoria - Missy cum va fi porecla de alint a răsfăţatei prinţese, ce va creşte alături de un frate şi încă trei surori. Dăruită cu meşteşugul scrisului va povesti despre vârsta de aur cu un condei înmuiat în culorile fericirii. La 11 ani ajunge cu familia în Malta. Într-un rai mediteranean, unde oamenii aveau feţe şi nu măşti, şi când zâmbeau o făceau de fericire, Missy se va despărț i pe nesimțite de vârsta inocenței şi va trece grațios spre adolescență. Se vorbea deja despre ea ca despre cea mai frumoasă prinţesă a Europei. Talentată şi spontană peste tot - ceea ce însemna eticheta impusă de rangul ei nobiliar. Va simţi însă cât de subţire devine graniţa dintre bine şi rău, dintre iluzie şi realitate atunci când nu eşti muritor de rând. Va învăța că suferința nu se sperie de însemnele regale.

Regina Elisabeta

Autor: George Ghe. Ionescu

Surse: Arhivele Naţionale ale României, Silvia Irina Zimmermann: Regina poetă Carmen Sylva. Literatura în serviciul coroanei, cu o prefață de A.S.R; Principele Radu al României, traducere din germană de Monica Livia Grigore, cu numeroase fotografii din Arhiva Princiară de Wied din Neuwied, Editura All, Bucureşti, 2013.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
În Malta va trăi prima poveste de iubire cu vărul ei, George. Va trece, dezamăgită, pe lângă o căsătorie din dragoste, rară la vremea aceea, şi pe lângă palatul Buckingham, ca reşedință permanentă. Pentru că George va ajunge pe tronul Marii Britanii mai curând decât se aştepta nerăbdătoarea ei mamă, care a refuzat nu numai cererea prinţului, ci a împiedicat şi idila cu un alt viitor britanic celebru, Winston Churchill. De la Missy, la Maiestatea Sa, Regina Maria a României. Azi sună caraghios şi anacronic că „o prinţesă trebuie să se mărite cu mult înainte de-a începe să gândească singură“. Dar dacă ne amintim că toate astea se întâmplau într-o Europă în care erau mai multe familii regale decât regate sau imperii, mai multe capete decât coroane şi prinţi moştenitori în care dădea strechea dragostei şi renunțau la deliciile coroanei pentru deliciile iubitei morganatice, aproape că înțelegem graba şi preocuparea Ducesei ca Missy să facă o partidă care să-i asigure cât mai curând un tron.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Şi privirile i s-au oprit asupra Principatului României şi prinţului moştenitor, Ferdinand, din familia dinastică Hohenzollern. Aşa că, în 1893, Missy va ajunge în noua ei ţară ca mireasă a unui bărbat cu 10 ani mai mare, ce suferea din dragostea pentru o altă femeie - poeta Elena Văcărescu. Căsătoria panaceu va duce spre tron şi coroană, dar nu va avea acelaşi drum cu iubirea. Pentru că inima lui Ferdinand va rămâne dăruită femeii exilate la Paris, pe care o va iubi până la moarte. Va ajunge faţă de fiul său rebel – Carol -, un lup moralist, bătrân şi bolnav, dar vehement, deşi a simţit pe blana lui că dragostea nu împerechează după rang, ci după suflet. A fost supranumită de popor „Mama Regină”, „Mama răniților”, „Regina soldat”, datorită acțiunilor sale din perioada Primului Război Mondial, când a ajutat soldaţii aflaţi în spitalele de pe front. De asemenea şi-a legat numele de viaţa culturală şi artistică din România acelor ani. Maria a devenit regină în 1914, după care a început o serie de turnee internaționale prin care promova interesele României, cel mai cunoscut fiind cel din Statele Unite ale Americii,

din 1926. Deşi rolul femeilor în politică, în acea perioadă, era cel puţin redus (ca să folosim un eufemism), Regina Maria a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Ferdinand, până la decesul acestuia în 1927. În momentul în care fiul său - Carol - a moştenit tronul, acesta a izolat-o complet de viaţa publică. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913) – care va muri după numai patru ani de febră tifoidă. Personalitatea ei puternică, avea să-i cucerească definitiv pe români. Nu a stat deoparte în nicio împrejurare grea. În perioada 1914-1918 şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle, aflându-se în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere, fie în tranşee, fie în spitale şi în posturile sanitare, printre răniţi şi bolnavi. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, n-a cunoscut teama de molime. În calitate de înaltă patroană a Crucii Roşii, Regina Maria a instituit în 1917 Ordinul Crucea Regina Maria, apoi, mai târziu, a deschis Şcoala de Infirmerie. A dat dovadă de patriotism nemărginit, spunând, la Vălenii de Munte, la cursurile de vară ţinute de Iorga: „Am venit în ţară foarte tânără şi am devenit una din voi”. În perioada 1916-1918 însăşi Regina Maria patroană a Crucii Roşii Române, împreună cu voluntarele femei aparţinând celor mai diferite categorii sociale, animate de profunde sentimente umanitare şi patriotice, vizitează spitalele şi punctele de adunare a răniţilor, constatând că voluntarii Crucii Roşii îi îngrijesc cu devotament şi totodată, implicându-se foarte intens în ajutorul acordat răniților.

Regina Maria a avut în minte un mare gând: desăvârşirea României Mari şi s-a dovedit un diplomat înnăscut. După aplanarea disensiunilor existente cu unchiul său, Regele Carol I, pe atunci prinţesă, Maria se va implica prin discuţiile cu acesta, influenţându-şi totodată şi soţul, pe Ferdinand, în privinţa intrării în război de partea Triplei Alianţe. Tot Maria a avut rol esenţial în a-l convinge pe Ferdinand că trebuia să renunţe la gândul de

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
a intra în război alături de Puterile Centrale, demonstrându-i, „matematic”, că Antanta va ieşi biruitoare. În vara anului 1918, Regina Maria a avut un rol important, luând calea Occidentului şi intrând într-un joc diplomatic de câştigare a opiniei publice din Franţa şi mai apoi în Statele Unite. Acest lucru a avut efecte benefice pentru România, care a fost acceptată cu noile ei hotare: România Mare. Pasionată de artă şi cultură, Regina Maria a continuat opera socială şi culturală începută de Regina Elisabeta (Carmen Sylva). Pasiunea Reginei pentru scris a avut rădăcini în educaţia sa englezească. În septembrie 1925, revista Cosmopolitan publica un articol inedit. Nu tema era surpriza, ci autoarea. „A Queen Talks About Love”. „Iubirea este cea mai mare problemă în viața unei femei, şi, cum de la începutul lucrurilor se pare că ea a fost aleasă de natură să fie purtătoarea poverii, nici legile, nici morala sau exigenţele societăţii n-au fost vreodată în stare să i-o rezolve.“ Era o recunoaştere îndrăzneaţă a unei dileme ce frământa tăcut un public feminin încă pudibond. În vorbele ei se regăsea un adevăr trist. Poate că lipsa dragostei şi a interesului celui care ar fi putut rămâne primul şi ultimul bărbat din viaţa ei au făcut-o pe Maria să caute în braţe străine atingeri vinovate de suflet şi trup. Că Ferdinand a iubit şi continua să iubească o altă femeie, că îşi îneca dorul de ea în băutură şi apoi şi-l alina pe sub fuste de ţigănci focoase, aduse la palat de chiar prefectul Poliţiei Capitalei, era la fel de scandalos, dar nu era o consecință, aşa cum nici pentru regină asta nu era o scuză. Era frumoasă până la tăierea respirației, feminină până la fiorul nestăpânit al dorinţei, maiestuoasă până la sfială, romantică până la înduioşare, inteligentă până la intimidare, curajoasă până la sfidare, abilă până la manipulare. Era de o frumusețe rară, blondă cu ochii albaştri, scânteietori, cu luciri de oţel şi tulburătoare până la zădărnicirea sorţilor. Nu era uşor să iubeşti o astfel de femeie. A cărei inimă era un templu plin de statui ridicate din dragoste – copiii. Ai ei, şi cei mulţi, românii, adică ţara. Chiar şi un loc pe trepte însemna un privilegiu. Şi, de dragul adevărului, trebuie spus că treptele au fost cam aglomerate. S-a şuşotit şi s-a scris mult despre idilele sau aventurile galante fără număr ale reginei. Despre bărbaţi de faimă şi de prea subţire taină din viaţa politică şi mondenă a Bucureştilor, cărora regele le-a cedat locul fără crâcneală, acceptând „cavalereşte“ prețul ruşinii de-a nu fi tatăl biologic a trei din cele şase vlăs-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

tare regale pentru neputinţa de-a o iubi pe mama lor. Castelele dragi sufletului ei, Pelişorul, Branul, sau minunata reşedinţă de vară de la Balcic au fost şi locuri de romantice visări cu parfum de măr oprit. Aproape toate legăturile sentimentale ale reginei au fost sub semnul focului de paie. Mai puţin două. Care s-au chemat iubiri. Pentru doi bărbaţi aleşi, ce au iubit-o cu patimă şi disperare, loial şi necondiționat, până la moarte. Şi-au pus inima şi viața la picioarele reginei Maria „prinţul alb“ Barbu Ştirbei şi, mai târziu, aventurierul canadian Joe Boyle, supranumit, maliţios, Rasputin, dar şi, pe drept, salvatorul României. Amândoi şi-au slujit regina inimii, ca nişte cavaleri medievali. Pentru Joe Boyle, România a fost la fel de frumoasă ca inima şi chipul iubitei. Pentru Ea, ţara ori regina, şi-a pus viața în pericol în vremuri tulburi, schimbătoare şi pline de capcane. A recuperat bijuteriile Coroanei din mâinile bolşevicilor, a obținut ajutoare şi informaţii preţioase pentru o Românie vlăguită de război şi cu un statut incert, a salvat ostatici români prizonieri la ruşi, a fost consilier şi sprijin până când a văzut-o pe regina lui încoronată la Alba Iulia ca regină a tuturor românilor. I-a fost alături ori de câte ori s-a simțit şi singură şi copleşită, cu țara la ananghie. Ori cu sufletul de mamă prins în capcana datoriei de regină sau îndurerat de inconştienţa şi nerecunoştința unui fiu risipitor. Carol al II-lea, un Duce de Windsor balcanic, viitorul regeplayboy al României şi persecutorul reginei rămase văduvă. Joe Boyle a murit la Londra, la scurt timp după ce a părăsit România pe care o servise timp de 7 ani din dragoste pentru regină. Maria n-a întârziat să-i viziteze mormântul, să-l plângă şi să-i lase pentru eternitate mărturisirea discretă a iubirii lor. Crucea românească din piatra albă de la Bran pe care, într-un colț, era săpată litera M.

Majestatea Sa Regina Maria

Barbu Ştirbei a continuat să-i fie sprijin, în anii plini de zbucium, umilințe şi durere, care au urmat morții lui Ferdinand. Adevărata sa dragoste a fost totuşi, şi a

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
rămas Barbu Ştirbei, un bărbat frumos brunet, cu ochii căprui. Se spune că a fost tatăl ultimilor ei doi copii, Nicolae şi Ileana, care îi semănau izbitor, ceilalți copii semănau cu Ferdinand, fiind cu ochi albaştri. Din această cauză va avea zile cumplite din partea fiului său cel mare, Carol al II-lea, care în final îl va exila pe acesta, rupând această poveste de dragoste care se înfiripase între cei doi. Balcic, inima mea… „…am avut ca o simțire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se pare că aş fi venit aici pentru întâia oară.“ Regina Maria a fost legată sufleteşte de două locuri: Balcic şi Bran, locuri cărora le-a imprimat o amprentă ce se poate vedea şi astăzi.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

ca după moartea sa inima să îi fie depusă în micuța capelă pe care o construise pe malul mării: Stella Maris, iar corpul să îi fie îngropat la Curtea de Argeş, alături de ceilalți membri ai Familiei Regale.

Vedere din Balcic

„Balcicul şi Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria. Se spune că Balcicul l-a descoperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari16, care a insistat ca Regina să meargă în acea zonă în 1924. Un an mai târziu avea să înceapă construcția domeniului de la Balcic. An de an domeniul a fost înfrumusețat cu construcții şi celebrele grădini. Datorită Reginei, în acea perioadă Balcicul va cunoaşte un mare avânt urbanistic. Primăria împroprietăreşte artiştii care veneau vara şi pictau aici, iar aceştia încep a-şi construi case. Regina era iubită în Balcic. I se spunea Sultana, vila sa aduce cu construcțiile musulmane, având un turn precum un minaret. Obişnuia să se plimbe prin oraş şi să împartă bani familiilor nevoiaşe. Uşor-uşor, poate şi din cauza izolării la care o supusese Carol, Balcicul devine locul său de refugiu. De aceea, în 1933 când îşi întocmeşte testamentul, Regina Maria cere
16

Alexandru Satmari (n. 1872 - d. 1933) a fost un pictor român, fiul al pictorului Carol Popp de Szatmáry. A studiat la București cu Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. A pictat peisaje influențate de Nicolae Grigorescu, apoi, inspirat de motivele peisajului dobrogean, a evoluat spre o viziune mai personală. Satmari a fost și decorator de teatru și restaurator de picturi.

Ce chemare misterioasă a înălțat visul reginei pe o stâncă ce iese direct din mare într-un loc în care la ceasuri de tihnă se mai aud râsetele zeilor? Un castel alb cu minaret şi cu loc de rugăciune creştină. O colină de pe care grădinile coboară în şase terase spre mare, revărsând culori şi parfumuri în calea ei. Un colţ de Eden la mii de kilometri de parcurile englezeşti. În ultima parte a vieții a avut parte de morţi care i-au marcat viaţa şi existenţa şi poate, sfârşitul. În 1934 ginerele său, Alexandru de Iugoslavia va cădea secerat de gloanţe la Marsilia. Moartea continua să secere persoane dragi lui Missy, în 1936 a venit rândul sorei sale, scumpa Ducky, să moară. Tot în 1936, îl pierde şi pe scumpul văr, la braţul căruia ar fi putut domni peste iubita Anglie. Aceste lovituri sunt amintite din plin de Maria, iar sănătatea sa începe să se degradeze fiind atinsă de o boală misterioasă. Se vorbeşte de cancer la esofag, ciroză a ficatului şi chiar de otrăvire cu o substanţă ce conţine alcool. Începând cu 1937 sănătatea sa se deteriorează şi Maria începe să scuipe sânge. În 1938 pleacă la un sanatoriu în Italia. Se va transfera ulterior la un sanatoriu în Germania. Hitler îi acordă o atenție deosebită, dă ordin ca în camera bolnavei să fie în permanență flori. Starea reginei soare se agravează şi aceasta îşi exprimă dorinţa de a muri în România. 17 iulie 1938 este, dacă nu data morţii, cel puţin a pierderii definitive a cunoştinței, în urma unei hemoragii violente. Carol va anunţa că mama sa a murit la Sinaia pe 18 iulie. Moartea reginei a creat un şoc în întreaga lume. Henri Prost nota: „Dispariţia sa a

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
stârnit durere în întreaga naţiune. Dintre toţi membrii familiei regale, ea era de departe cea mai iubită. Ea reprezenta doar marea regină a războiului. Rămânea pentru toţi obiectul unei profunde veneraţii”. Pe 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile naţionale, funeralii de soldat. Ea a fost înmormântată alături de ceilalţi membri ai familiei regale la Curtea de Argeş. O altă presupunere asupra morții ei, este şi aceea că în urma unor schimburi de focuri între Carol şi Nicolae, fiul cel mic al ei, aceasta s-a aruncat în apărarea fiului mai mic, primind glonţul în locul lui. Potrivit unor surse regina-mamă a murit în tren înainte de a ajunge la Sinaia, pe 17 iulie. După ce Bulgaria redobândeşte Cadrilaterul, în 1940, inima Reginei Maria a fost luată din Balcic şi dusă în Bran, celălalt loc la care Regina ținuse foarte mult. Inima se află într-o casetă de argint, aflată la rândul ei într-o casetă de aur încrustată cu pietre prețioase. De aducerea inimii reginei la Bran s-a ocupat prinţesa Ileana, moştenitoarea castelului Bran. Nici aici nu s-a putut însă odihni. În 1968, regimul comunist trece casetele şi inima în patrimoniul aşa-zisului tezaur al României, iar acum se află, în clădirea Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. Corpul Reginei se află înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de soţul său, Regele Ferdinand. În prezent, Ministerul Culturii din România spune că inima rămâne la muzeu. Regele Mihai a revendicat inima în 2006 şi a cerut ca ea sa fie adusă înapoi la Bran şi îngropată în firida amenajată în Măgura Branului, deoarece Balcicul nu mai este teritoriu românesc. Ministerul nu o înapoiază, spunând că aşteaptă clarificarea situației juridice a Castelului Bran, care a fost retrocedat, în 2007, moştenitorilor prinţesei Ileana. Concluzii: Da, Regina Maria a fost altfel. A trăit intens, muşcând din fructele copacului vieții până la semințele amare ale cunoaşterii. Şi binelui, şi răului. A crezut în dragoste şi i s-a supus cu înțelepciunea cu care te supui naşterii sau morții, pentru că nu le poți schimba prin istorie, n-a acceptat un loc secund decât în fata Celuide-Sus. Născută să conducă, cu ajutorul Lui a schimbat hotare de ţară şi gândire, a sfinţit locuri, a construit palate, a lăsat amintiri şi parfum de violete ce răzbate din lumea de dincolo la câte-o bătaie de aripi de înger.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

A scris povestea vieții ei. O poveste ca un film de Oscar. Despre dragoste în vreme de război şi pace, despre înălțări şi căderi, despre slăbiciuni bărbăteşti şi curaj de femeie, despre viață şi moarte, dar niciodată despre renunțare ori înfrângere. „Viața mea a fost intensă şi plină, experiențele mele, diverse şi cu siguranță deloc serbede, chiar dacă lumina şi umbra s-au jucat mereu cu ea.” A fost viața unei femei care n-a uitat niciodată că era femeie, deşi de multe ori a avut de jucat rol de bărbat. „Poate aventurile ei galante şi copiii făcuți din dragoste, în afara unei căsnicii, au scandalizat lumea, dar eroismul ei sigur i-a salvat ţara. Atunci când a sunat al 12-lea ceas al disperării pentru o Românie ajunsă cât un timbru pe hartă şi Cenuşăreasă a Europei, Regina a devenit chipul ei şi „Irezistibilul ei ambasador“.

Autor: Cristian Ivan

Coroana Reginei Maria – autor: Ştefan Burda, „Tezaure de aur din România.”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979.

Desigur, enumerarea ar mai putea continua cu Irene Ghika, Lisette Verea, Maria Tănase, Maria Cutzarida, Maria Antoaneta, Indira Ghandi, Amelia Earhart, Ana Aslan… şi multe alte femei care au rămas şi vor rămâne în continuare în istoria lumii. Ne vom strădui ca pe parcursul numerelor viitoare să „vorbim” câte-un pic şi despre ele...

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

dar oare totul e logic într-o realitate care nu se vede pe sine?
*

Monica Mureşan
Povestea copacului Phoenix
***

(continuare din nr. 18)

Un timp cu margini tocite surâde strâmb ore ciobite îmi pătrund carnea de gheaţă în urmă rămâne deschisă o rană albă morenele de-acum au secat urc scările zilelor albe pe fiecare treaptă recunosc cicatricea zilelor negre nu mă învăţ încă minte că le port chiar dacă nu se văd probabil o lumină din interior mi le arată cum se înmulţesc înnoite şi deja zgâriate de marginea cu zimţii tociţi ai clipei se dezgheaţă timpul şi apoi se contractă în locul iernii a venit primăvara iar teii miros a îngeri.
*

Cresc odată cu gândurile ce mă cresc şi mă urcă - dar când eu nu voi mai fi ele nici nu dispar nici nu rămân singure se au pe sine pentru totdeauna dacă nu îmbătrânesc şi nu se văd este pentru că realitatea nu se vede pe sine, mi-am zis, dar dacă sufletul e singur ca pomul şi am fi copaci am avea atâtea suflete câte păsări cântă în noi ? logic aşa ar trebui deşi nu ştim nici măcar dacă nu-i prea cald dar dacă sufletul e singur ca omul oare şi pasărea şi copacul au suflet la fel de sensibil? Unii spun că sufletul vine din stele iar luna în astrologie reprezintă sufletul atunci există eclipse de suflet… logic aşa ar trebui să se spună

Cresc odată cu gândurile ce mă cresc sunt un copac de gânduri atrase de ultima lor frontieră un copac cu toate ramurile gândurilor înălţate către spaţiul imaginar unde ele m-aruncă privesc cerul ce urcă până la celălalt cer al gândului şi mai departe străbate până în pânzele albe de acolo mi se spune: când nu vei mai fi gândurile tot urcă - mi-e teamă să-ntreb ce se întâmplă cu sufletul rămas singur fără omul său de sprijin în atâta spaţiu nestrăbătut de gândire ori cântec oare dacă am fi copaci am avea noi atâtea suflete câte păsări cântă şi cine ştie dacă în gaura neagră din stratul de ozon nu-i prea frig… dar dacă şi pasăre şi om şi copac şi frunză şi iarbă şi spaţiu şi timp au un suflet comun şi nimic nu are sfârşit între pânzele albe ? Cresc privind spre cer cum copacul cu gânduri mă creşte şi în spaţiu mă urcă iar timpul înapoi din el mă aruncă în acel space near to the final frontier.
*

Un strat de tăcere un prag de pământ Un strat de tăcere un prag de foc Un strat de tăcere un prag de apă Un strat de tăcere un prag de cer E mult doar până treci de toate vămile tăcerii…
*

Între imaginaţie şi realitate adevăr şi închipuire dar într-o lume relativă ce e cu adevărat bine şi ce e rău unde e graniţa dintre ele? Dacă darul de a scrie vine de la El oare nu-i acest fapt o împuternicire şi nu are ea un scop? căci iată pentru a scrie jertfim lemnul copacului chiar scriind să nu mai fie tăiaţi ! // M.M.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Pierre-Joseph Proudhon, un teoretician important al artei îşi mărturisea scepticismul faţă de existenţa unor artişti adevăraţi din rândul femeilor: „Femeia este artistă; tocmai de aceea funcţiile gospodăreşti îi revin ei. Neam putea-o închipui, întâmplător, petrecându-şi timpul pictând acuarele sau pasteluri?” Poate şi din cauza unor astfel de concepţii, femeile care totuşi s-au remarcat în arta plastică au rămas, în mare parte, anonime, abia în contemporaneitate găsindu-şi într-adevăr locul. Tocmai de aceea, viaţa şi arta ce-lor care au rămas pierdute în negura timpului trebuie reamintite, la fel ca şi efortul lor de a se opune stereotipiilor. Încă de la sfârşitul Evului Mediu apar primele artiste care şi-au demonstrat talentul şi dorinţa de a lăsa ceva lumii. Să începem cu patroana creştină a artei plastice, Caterina de Bologna. Aceasta a trăit în secolul al XVlea şi a fost o călugăriţă faimoasă în acea vreme. A pictat numeroase icoane, deşi în principal această activitate aparţinea bărbaţilor, şi se spune că avea des viziuni ale diavolului şi divinităţii. A fost canonizată, iar astăzi câteva dintre operele sale, de o sensibilitate specifică, încă pot fi văzute. În perioada Renaşterii, arta plastică a văzut ridicarea mai multor artiste, care însă au fost uitate la scurtă vreme după aceea. Nu este şi cazul Artemisei Gentileschi17, considerată în vremea sa drept „singura
17

femeie care are noţiuni în ceea ce priveşte pictura şi culoarea”. Fascinată de mică de pictat, aceasta a pictat numeroase pânze, dintre care putem vedea mai multe la muzeele de seamă din Europa. A avut o viaţă tristă, marcată de tortură, rude răuvoitoare şi moartea copiilor, însă cu toate acestea a lăsat lumii o artă unică, ce prezintă o viziune feministă asupra istoriei. Multe din pânzele sale prezintă femei hotărâte, puternice, gata de acţiune,dar şi scene sângeroase, considerate prea dure pentru o femeie. A inovat şi prin pânza care prezintă violul Suzanei. Spre deosebire de alte tablouri, care prezentau victimele unor astfel de întâmplări roşind şi încercând să îşi ascundă goliciunea, personajul Artemisiei chiar manifestă frica şi suferinţa, oferind mai mult realism perspectivei. A fost prima femeie care a făcut parte din Academia de Artă din Florenţa. Rosa Bonheur18 a trăit în secolul al XIX-lea, fiind remarcată în arta plastică mai ales prin reprezentările sale animaliere extrem de vii şi puternice vizual. Se remarcă, în special, o scenă de la arat, cu un bivol în prim plan, care a fost expusă în mai multe galerii de seamă. Este considerată cea mai mare artistă a secolului al XIXlea de către unii. S-a remarcat devreme, după mai multe scandaluri la şcoală. A început să picteze peisaje şi animale de casă, ajungând imediat să aibă susţinători. S-a remarcat în plus şi prin mişcarea ei prin care cerea dreptul să poarte haine bărbăteşti, primind autorizaţie de la poliţie în acest sens.

Artemisia Gentileschi (născută la 8 iulie 1593 la Roma, decedată la Neapole către 1652) este o pictoriță italiană aparţinând barocului timpuriu, fiind puternic influențată de Caravaggio. A fost fiica pictorului Orazio Gentileschi de la care a preluat rigoarea desenului, adăugându-i un puternic accent dramatic inspirat de opera lui Caravaggio. Considerată astăzi ca unul dintre primii pictori ai stilului baroc, s-a impus prin arta sa într-o epocă când femeile pictor nu erau ușor acceptate. Este de asemenea prima femeie care a pictat teme istorice și religioase într-o epocă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin.

Modernitatea a adus o adevărată înflorire a viziunii feminine în arta plastică, aşa apărând câteva figuri
18

Rosa Bonheur, născută Marie-Rosalie Bonheur, (16 martie 1822 – 25 mai 1899) a fost un pictor realist şi sculptor francez. Lucrările sale sunt la în Musée d'Orsay la Paris, Muzeul Metropolitan de Artă din New York. Este considerată cel mai faimos pictor de sex feminin din secolul al XIX-lea.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
nemuritoare. Frida Kahlo19 a rămas cunoscută printre altele şi pentru replica sa „m-am născut o căţea, m-am născut pictor”. Născută în Mexic, a avut parte de o copilărie dură marcată de poliomielită şi un accident care i-a afectat sănătatea pentru toată viaţa. Lipsită de inhibiţii şi ambiţioasă, şi-a promovat arta, puternic inflenţată de simboluri amerindiene şi suprarealiste, ajungând să îşi cunoască soţul, pictorul Diego Rivera. Au avut o căsnicie tumultoasă, încărcată de infidelităţi şi scandaluri, însă care nu a oprit fluxul creator al celor doi. După moartea sa, operele Fridei au fost cumpărate de Muzeul Luvru, iar ea a ajuns prima persoană hispanică onorată de o marcă poştală a Statelor Unite. Salma Hayek a câştigat un Oscar interpretându-i rolul în filmul cu acelaşi nume. Arta plastică suedeză a fost marcată de Sigrid Hjerten, care a trecut de toate opreliştile societăţii pentru a-şi pune în aplicare admiraţia pentru artă. A pictat peste 500 de tablouri înainte de a fi doborâtă de schizofrenie. Tablourile sale sunt foarte personale, sensibile şi dedicate înţelegerii umanităţii, fiind şi în prezent foarte apreciate. Este considerată printre personalităţile de seamă ale Suediei. Georgia O’Keefe s-a remarcat în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XX-lea, când mulţi încă nu credeau că femeile pot ajunge prea departe în arta plastică. A pictat însă din tinereț e, distingându-se prin subiectele abstracte. De multe ori se ducea în deşert, aduna roci, cranii de animale şi orice altceva i se părea relevant, iar apoi le dădea viaț ă în picturile sale. A devenit faimoasă şi chiar un model de urmat, însă asta din păcate nu a fost suficient pentru a-i opri căderea nervoasă care a oprit-o de la a picta o vreme. Cunoscută drept unul dintre cei mai mari artişti americani, a apucat, spre deosebire de alț i pictori, să îşi vândă tablourile pe câteva zeci de mii de dolari încă din timpul vieț ii. În onoarea artei sale deosebite, o specie de dinozaur cu pene îi poartă numele. Nici nu ar fi vrut un elogiu mai complex, spun cei care au cunoscut-o.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Eleonora Romanescu, (1926 - prezent)

Eleonora Romanescu, artist plastic din Republica Moldova

19

Frida Kahlo (n.6 iulie 1907, Coyoacán, Mexic – d.13 iulie 1954) a fost o pictoriță care ocupă un loc central în arta picturală mexicană. Opera sa, extrem de originală, poate fi situată la confluența mai multor curente: simbolism, realism, suprarealism, expresionism, prezentând și puternice influențe ale artei indigenilor din Mexic. Temele sale predilecte au fost autoportretele și durerea care a însoțit-o de a lungul întregii sale vieți.

Eleonora Romanescu s-a născut pe 26 aprilie 1926 la Leuşeni, județul Orhei, România. Eleonora Romanescu este un nume care s-a afirmat în mediul artistic basarabean. Tablourile sale exprimă fidelitate: față de tradiție, valorile artei clasice, față de temele consacrate, dar şi față de propriul eu artistic. Doamna Romanescu îşi face studiile la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău. Începând cu anul 1953, timp de 5 ani este profesoară de desen la Şcoala Pedagogică din Orhei. În perioada 19591964 frecventează cursurile de restaurare-pictură în cadrul Atelierelor Centrale de Stat Iurie Grabari, Moscova. În aceeaşi perioadă este restaurator la Muzeul de Artă din Chişinău. În anul 1958 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.S. Moldovenească, iar câțiva ani mai târziu devine membru al conducerii Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.S. Moldovenească. Timp de 3 ani, începând cu anul 1973, Elena Romanescu este închisă din motive necunoscute, însă a fost eliberată pe cauțiune de o colegă în scurt timp. Artista are lucrări aflate în colecții particulare în Republica Moldova, România, Germania, Rusia, Franța, Statele Unite şi Canada. „Pictorița Eleonora Romanescu a cules culorile cu oglinzile ochilor, cu bătăile inimii, cu dragostea tainică pentru ele, care o poartă mereu în suflet şi ne-a făcut-o un bun al nostru, al tuturora şi nu numai al nostru, ci şi al celor în lume, unde pânzele dumneaei sunt vizionate în numeroase oraşe din: Irak, Japonia, Mongolia, România, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Canada şi SUA. Astfel pânzele pictoriței călătoresc pe meridianele planetei, purtând ca nişte oglinzi multicolore, sufletul Moldovei, de ieri şi de azi şi de mâine – republica, oamenii, belşugul, speranțele.”
(Anatol Ciocanu)

(Eugenia Florescu)/Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

limbajul lui Caravaggio, dar şi pe cel al bolognezului Annibale Carracci. De la vârsta de 5 ani ea îi amesteca tatălui său culorile, îi prepara pânzele şi îi filtra vopselele. Tatăl îi transmisese toate secretele. Pe de altă parte, ea ia lecţii de perspectivă de la Agostino Tassi, care lucra împreună cu Orazio la frescele din Palazzo Palavicini. Între muzele şi muzicienii reprezentaţi apar şi personaje contemporane epocii lor, printre care însăşi Artemisia.

Artemisia Gentileschi
„Artemisia Gentileschi a fost o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat", scria Anna Banti, întrun dialog inventat între ea şi Artemisia Gentileschi (1593-1653), pentru a recrea un roman al acestei celebre artiste a secolului al XVII-lea. Pictoriţă de primă mărime, Artemisia Gentileschi ajunge la Milano într-o spectaculosă expoziţie, într-o scenografie teatrală semnată de Emma Dante, la Palazzo Reale, între 22 septembrie şi 29 ianuarie, cu titlul „Povestea unei pasiuni". Peste 40 de tablouri ilustrează temele cu care Artemisia s-a confruntat. Se pleacă de la începuturile romane, urmând perioada florentină şi reîntoarcerea în Oraşul Etern, terminându-se cu Napoli, unde s-a stins din viaţă.

Artemisia Gentileschi, Giuditta care-l decapitează pe Holoferne

Artemisia Gentileschi, Danae

A fost fiica pictorului Orazio Gentileschi, de la care a preluat rigoarea desenului, adăugându-i un puternic accent dramatic, inspirat de opera lui Caravaggio. Considerată astăzi unul dintre primii pictori ai stilului baroc, s-a impus prin arta sa într-o epocă în care femeile pictor nu erau uşor acceptate. Este, de asemenea, prima femeie care a pictat teme istorice şi religioase întro perioadă când acestea erau socotite ca fiind străine spiritului feminin. Prima operă atribuită, la 17 ani, Artemisiei este „Suzana şi bătrânii" (1610), aflată astăzi în colecţia de la Schönbrunn, în care se vede că a asimilat

Relaţiile amoroase de mai târziu între Artemisia şi Tassi fac obiectul unui proces faimos şi controversat în acea perioadă, în urma căruia acesta din urmă este exilat din Roma. Acesta era acuzat nu numai pentru faptul că o violase, dar semnase şi o falsă cesiune cu numele ei. Mai mult, Tassi era căsătorit şi o avea ca amantă şi pe sora soţiei sale. Textul depoziţiei Artemisiei la proces, descriind în cuvinte precise violul, este expus pentru prima dată acum la Milano. De altfel, pânza având ca subiect „Giuditta care-l decapitează pe Holoferne", conservată la Muzeul Capodimonte din Napoli, impresionează prin violenţa scenei care reprezintă, în cheie psihologică şi psihanalitică, scena violului. Orazio plăteşte o mare sumă de bani unui pictor florentin, Pierantonio Stiattesi, pentru a se căsători cu fiica sa şi a-i spăla onoarea. Ceremonia are loc în 29 noiembrie 1612, Se atribuie violului său şi procesului umilitor care a urmat anumite trăsături ale operei sale - obscuritatea, violenţa grafică - care sunt cel mai vizibile în acest celebru tablou. Picturile sale exprimă adesea un punct de vedere feminin. Orazio recunoştea talentul fiicei sale aşa cum îi scria într-o scrisoare ducesei Cristina di Lorena. După proces, tatăl i-a găsit un potenţial soţ, dar ea a trăit o mare poveste de dragoste cu nobilul florentin Fran-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
cesco Maria Maringhi. Artemisia a cunoscut un lung succes. În 1616 a fost acceptată în Academia Artelor Desenului, prima femeie care s-a bucurat de acest privilegiu, fiind sprijinită de Marele Duce Cosimo de Medici şi, în special, de Marea Ducesă Cristina. La Roma, unde era o mare concentrare de nume de artişti de vârf, a lucrat în „Basilica di Santa Maria del Popolo" şi în „San Luigi dei Francesi".

Nr. 3/19 10-03 - 2013

vaggio, Anniblae Carracci, Simon Vouet, Jose de Ribera, este pentru ea una de vârf, pictând nenumărate pânze pentru Catedrala „San Gennaro". Multe dintre lucrările ei din această perioadă, cu subiecte reprezentându-le pe Giuditta, Susanne, Betsabeea, Maddalena, sunt achiziţionate de marile muzee ale lumii, cum ar fi Prado, Metropolitan Museum. Splendida lucrare „Madona care alăptează" este conservată la Galeria Palatina din Florenţa, iar „Betsabeea" se află la Londra, la Matthiesen Gallery. „Madona cu pruncul" este expusă la Escorial. După foarte mulţi ani tatăl şi fiica sunt din nou împreună la Londra. Charles I era un colecţionar fanatic, dispus chiar să-şi compromită finanţele publice pentru a-şi satisface dorinţele artistice. Acesta i-a achiziţionat câteva lucrări.

Artemisia Gentileschi, Esthera în faţa lui Ahasverus

În perioada florentină apar celebrele tablouri „Convertirea Magdalenei şi a Giudittei", expusă la Palazzo Pitti, şi a doua versiune a „Giuditei decapitându-l pe Holoferne", aflată la Uffizi. Faima sa de pictoriţă a crescut şi ea a devenit prietena unor aristocraţi şi oameni puternici, precum Galileo Galilei, Michelangelo Buonaroti cel Tânăr, care i-a plătit cursurile la Academia de Desen din Florenţa. Pentru el, ea a pictat „Allegoria dell'Inclinazione", care reprezintă o tânără femeie ţinând în mână o busolă.

Orazio Gentileschi, Cântăreaţa din lăută

Artemisia Gentileschi, Giuditta cu capul lui Holoferne

Se stabileşte la Roma ca o femeie independentă şi încearcă să-şi orienteze cele două fiice către pictură. Se leagă o prietenie lungă între ea şi marele umanist şi colecţionar, mentorul artelor frumoase, Cassiano dal Pozzo. Perioada napolitană, pe unde trecuseră şi Cara-

Un destin fericit, cu numeroase lovituri de teatru, înnoadă şi deznoadă existenţa lui Orazio Gentileschi şi a fiicei sale Artemisia. O viaţă semnată de drame intime şi imprevizibile, a unui artist însetat de frumuseţe. Vizitatorul pasionat de artă nu poate să nu fie uimit de extraordinarul rafinament al operei lui Gentileschi, care a lăsat peste 80 de picturi, de echilibrul compoziţiilor sale şi armonia culorilor, de luxurianţa materiei picturale. Tablourile sale încearcă să conjuge în viziune proprie învăţăturile celor pe care îi considera maeştrii săi, Rafael, Caracci şi Caravaggio. Cunoscute în marile muzee ale lumii, de la Uffizi la Luvru, Vatican, Galeria Sabaudo din Torino, Prado, lucrări ca Odihnă în timpul fugii în Egipt, Viziunea Sfintei Francesca, Moise salvat de ape, „Buna vestire", Triumful fericirii publice asupra pericolelor fac dovada măiestriei artistice a lui Orazio. El se născuse cu un nume diferit de acela pe care l-a lăsat posterităţii, fiind fiul orfevrului Giovanni Battista Lomi. A fost botezat la Pisa în 1563, puţin timp după moartea lui Michelangelo

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
şi încheierea Conciliului din Trento. Rămas orfan înainte de a împlini 13 ani, îşi urmează fratele mai mare, Aurelio, la Roma. Cei doi fraţi lucrează alături de pictori obscuri până când, într-o zi, se decid să-şi încerce norocul în Toscana, întorcându-se în casa unchiului lor, Francesco Gentileschi. Cu acest prilej, Orazio îşi schimbă numele în Gentileschi şi începe să lucreze sub direcţia unui pictor la modă, Cavalier d'Arpino. Din 1596 realizează „Convertirea lui Saul", pentru Biserica San Paolo. Urmează o perioadă în care pictează nenumărate portrete ale diferiţilor abaţi. La 36 de ani, este şocat de viziunea lui Michelangelo, găsindu-şi în sfârşit un stil personal. Papa Paul al V-lea Borghese îi încredinţează pictura unei părţi din sălile Palatului Quirinale. Orazio cere ajutorul lui Agostino Tassi, unul dintre experţii în materie de perspectivă şi trompe-l'oeil protejat de Familia Medici. Maestrul devine capul unei familii numeroase şi dificile. Fiica cea mare, Artemisia, părea dotată pentru pictură. O poveste pe care am consemnat-o la începutul articolului. Scandalul îi distruge însă lui Orazio Gentileschi cariera. Umilit, este nevoit să se retragă în provincie, unde va picta biserici. Nu-şi va mai revedea fiica timp de 25 de ani, până când este chemat la Florenţa pentru a ratifica intrarea Artemisiei în prestigioasa Academie de Desen, în 1616, şi a accepta emanciparea legală de sub tutela paternă. Artemisia Gentileschi a putut, între primele femei ale istoriei, să-şi semneze tablourile. Această gravă dramă a permis fiicei să urmeze o carieră artistică, distrugând-o însă pe cea a tatălui. În hotarele Statului Pontifical, Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco al II-lea, îi scrie Cristinei de Savoia o scrisoare prin care o roagă să-i indice cei mai buni artişti pentru a-i invita la Paris. Este recomandat şi Orazio, care, în primăvara lui 1624, împreună cu cei trei fii ai săi, se stabileşte la Luvru, în apartamentele rezervate pictorilor. Regina îi oferă sprijinul său, ba, mai mult, îl foloseşte şi ca emisar oficial italian, timp de un an, până ce Rubens, un adevărat politican şi fin diplomat, vine la Paris. Soseşte şi Baglione, care se bucura în acea vreme de un deosebit succes. Atmosfera de la Luvru devine irespirabilă pentru Orazio. Ducele de Buckingham ajunge la Paris de la Londra, cu intenţia de a duce cu el marii artişti care lucrau la curte, printre care şi pe Gentileschi. Astfel, începe o nouă viaţă, ca pic-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

tor al Curţii Angliei. Dar, încă o dată, norocul nu-i este favorabil, deoarece trezeşte gelozia pictorilor locali şi este nevoit să lucreze foarte mult pentru a-şi susţine gloria. Rezultatul este o pierdere a calităţii, exprimată printr-o accentuată teatralitate a personajelor. Lui Orazio Gentileschi i se încredinţează 244 de metri pătraţi de pictură pe pânză, în „Casa delle Delizie" de la Greenwich, concepută de Inigo Jones, oferită de Giacomo I soţiei sale, Anna de Danemarca, dar bătrânul pictor este conştient că nu poate duce la bun sfârşit o asemenea sarcină fără ajutorul unui alt artist care să cunoască secretele tehnicii sale. Singura persoană în lume capabilă de acest lucru era fiica sa, Artemisia, dar ea trăia acum la Napoli, cunoscută ca o pictoriţă de mare succes, şi nu dorea să vină la Londra... Totuşi, va ajunge acolo. Tatăl şi fiica se reîntâlnesc pentru ultima oară la Londra, o elevă care va împlini opera maestrului, lăsând la rândul ei importante lucrări precum „Giuditta" sau „Sfânta Cecilia". Orazio moare în braţele ei, în timp ce-şi prepara culorile, în zorii unui război civil englez, între iubitorii picturii şi puritani. A fost un pictor regretat de Majestatea Sa, după cum spun cronicile, un mare iubitor de artă. A fost înmormântat în capela de la Somerset, sub altarul principal, lângă regina Angliei. Astfel se termină destinul unui genial pictor, o poveste care nu a cunoscut altă regulă decât ura pentru mediocritate şi, în sfârşit, căutarea frumuseţii. Fascinaţia unei vieţi enigmatice

Gentileschi, din Galeria Uffizi

Minerva - Artemisia

Înainte de Artemisia, am putea numi pictoriţe cunoscute, precum Sofonisba Anguissola (Cremona ca. 1530 - Palermo ca. 1625), care a fost chemată în Spania de Filip al II-lea, Lavinia Fontana (Bologna, 1552- Roma,

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
1614), care a mers la Roma, invitată de Papa Clement al VII-lea, şi care a pictat magnifice naturi moarte, cât şi Fede Galizia. Şi, cu toate acestea, interesul criticului de artă Roberto Longhi pentru figura artistică a Artemisiei a fost remarcabil, el descriindu-i cu amănunţime culorile folosite, forţa expresivă a limbajului pictural, descriind în detaliu subiectele prezentate de ea în faimoasele eroine biblice, afirmând, în 1916: „Unica femeie în Italia care a ştiut ca nimeni alta ce înseamnă pictura, culoarea".

Nr. 3/19 10-03 - 2013

ţia lui Roberto Longhi, într-un imaginar dialog cu pictoriţa, punând în paralel adolescenţa şi maturitatea. Un dialog incitant între două femei. Era în 1944. După 50 de ani, scriitoarea franceză Alexandra Lapierre se confruntă şi ea cu fascinaţia enigmatică a vieţii Artemisiei, făcând un raport între femeia Artemisia şi pictoriţa Artemisia. Un alt roman, publicat recent în Italia de Susan Vreeland (The Passion of Artemisa), pune în valoare popularitatea acestei geniale pictoriţe în cheie feminină. Regizoarea franceză Agnes Merlet a prezentat fimul „Artemisia, pasiunea extremă", cu Michel Serrault, Valentina Cervi, Miki Manojlovic, Claudia Giannotti, Anna Lelio.

Artemisia Gentileschi, Convertirea Maddalenei

Criticul Judith W. Mann aminteşte de forţa creativă a Artemisiei în reprezentarea femeilor puternice şi spune că artista a refuzat de a-şi modifica propria interpretare personală a acestor subiecte pentru a se adapta gusturilor clientelei. Alţi critici subliniază forţa acestei artiste care a utilizat toate armele personalităţii sale, reuşind să producă opere importante în cercul unor pictori reputaţi.

Artemisia Gentileschi, Autoportret

„Portretul Artemisiei Gentileschi", de Simon Vouet, este pus acum în vânzare la Bienala de la Palazzo Corsini.

Magdalena Popa Buluc

Artemisia Gentileschi, Madona alăptându-şi Pruncul

Prima scriitoare care s-a decis de a construi un roman în jurul figurii Artemisiei a fost Anna Banti, so-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Schiţă de portret european
Ştefan J.Fay (continuare din nr. 2/18)
Moto: „Chaque battement de notre coeur peut être considéré… comme un appel de Dieu. Il n'y a pas d'h-orloge plus éloquente pour nous marquer cette chose sacrée - le temps. Il n'y a pas non plus de signe plus saisissant pour nous signifier la requête intérieure de l'Eternel… Dieu frappe à chaque battement du coeur. Dieu frappe, que lui répondons nous?... ” Adsum ! Iată-mă!

Vladimir I. Ghika

În România, ţara lui străbună, activitatea Părintelui şi apoi a Monseniorului Ghika va fi, pe un anumit plan, şi mai spectaculoasă. În Franţa el se afirmase prin cultură, erudiţie, judecată echilibrată şi pasiune apostolică, cucerind admiraţie, de multe ori dragostea celor care îl întâlniseră. Aici se va afirma prin operă împlinită. Ne-ar trebui o mare agendă ca să înscriem faptele, în măsura neastâmpărului acestui om de permanentă iniţiativă, îmbrâncitor chiar cu violenţă a piedicilor, atunci când era în joc de dat un sprijin cuiva, de fundarea unei instituţii ori aşezarea în gândire corectă a unei şovăieli creştine. În străinătate era cunoscută dorinţa lui de a înfiinţa în România dispensare gratuite pentru nevoiaşi. După câteva demersuri diplomatice, iată că la 26 mai 1906 îi sosesc în sprijin trei surori de caritate, conduse de Sora Pucci, italiancă de neam, care va fi Monseniorului şi Doctorului Paulescu cel mai calificat şi inimos sprijin în organizarea spitalicească. Monseniorul va obţine audienţă la Palat şi le va prezenta Reginei Carmen Sylva. Şi munca începe. La 20 iunie se deschide primul Dispensar gratuit, „Bethleem Maria”, închinat ieslei în care s-a născut cel ce va aduce lumina mântuirii în inimi. Monseniorul îl numise „La Maison de charité”. Pentru

consultaţiile şi tratamentele gratuite se alăturase dispensarului prietenul familiei Ghika, Doctorul Paulescu – descoperitorul insulinei, pentru care premiul Nobel va fi distribuit altcuiva – în mod abuziv şi incorect. În acea vreme Monseniorul fundează şi prima organizaţie catolică de caritate din România, sub numele care va rămâne celebru: Comunitatea Fiicelor de caritate „Sfântul Vicenţiu de Paul”, precum şi grupul „Doamnelor de caritate” în care va cuprinde nume grele din protipendadă, ştiind că la acestea va putea găsi sprijinul material şi administrativ de care va avea nevoie în acţiunile sale. În adunări periodice va ţine acestor „Fiice şi Doamne” conferinţe – azi publicate în volumul ENTRETIENS SPIRITUELS – asupra înţelesului şi menirii creştinismului în viaţa frământată a lumii şi a ţării. Dintre Doamnele de caritate, Arion Păcleanu îi va dona un mare teren la Şoseaua Jianu şi, cu acelaşi sprijin al Profesorului Nicolae Paulescu, ajutat de donatori şi de Palat, secundat de surorile franceze şi românce – va ridica bine cunoscutul Sanatoriu „Sfântul Vicenţiu de Paul”, în care, de-a lungul deceniilor au fost îngrijiţi sute de bolnavi – săracii întotdeauna în mod gratuit. În vremea teribilelor răscoale ţărăneşti din 1907, cu toate că tocmai atunci fusese invitat în străinătate, Vladimir Ghika rămâne în ţară luând parte, împreună cu doctorii şi surorile sanatoriului la organizarea unor ambulanţe pentru transportul victimelor represiunilor militare, şi în multe cazuri, la internarea şi îngrijirea răniţilor. În timpul războiului Balcanic din 1913, avea să rămână, împreună cu câteva surori de caritate în Lazaretele de la Zimnicea şi Caracal, îngrijind bolnavii de holeră „într-o adevărată bătălie cu moartea”. Dintre cei dintâi soldaţi căzuţi victimă holerei, 65 au fost transportaţi şi îngrijiţi la Sanatoriul „Sfântul Vicenţiu de Paul”. Cu toate că Vladimir Ghika era civil, Regele Carol I a socotit drept să-i acorde decoraţia MERITUL MILITAR. Între 1914 şi 1918 va reuşi să deschidă la Bucureşti un orfelinat, un dispensar şi un aşezământ de ajutorare a populaţiei nevoiaşe, care va funcţiona prin donaţii. Trupele române retrase în Moldova după ocuparea Bucureştiului aveau să sufere o iarnă neobişnuit de aspră luptând deopotrivă împotriva frigului, a foamei şi a tifosului exantematic. Îngrijind bolnavi până la epuizare, Sora Pucci cade şi ea victimă tifosului. Moare vegheată până închide ochii de către cea pe care soldaţii o numeau

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Mama răniţilor – Regina Maria. În aceeaşi noapte Regina va scrie un adevărat poem de respect şi iubire închinat Sorei Pucci: „Les adieux d’une Reine”. Pentru Vladimir Ghika moartea Sorei Pucci a fost o lovitură teribilă. O va spune: „Tot ce a fost mai bun în viaţa mea se duce cu ea!” Mărturia ne stă adusă, şi de astă dată, de Doamna Miribel. Războiul mondial se apropia de sfârşit. Armatele franceze înaintau spre Dunăre. Refugiaţii ardeleni se organizau în unităţi voluntare pentru eliberarea Transilvaniei. La Statuia lui Cuza din Iaşi se ţineau discursuri înflăcărate. Bucureştiul fierbea şi el. Populaţia manifesta pe străzi şi în faţa Palatului Regal cerând intrarea în război. Alfons Castaldi pusese pe note versurile închinate lui Nicu Filipescu de către poetul ardelean Ştefan O. Iosif: LA ARME. Cântecul devenise Marseilleza românească. El răsuna pe Calea Victoriei, la Universitate, în pieţe. Regele Ferdinand adună Consiliul de Coroană. Marele Stat Major avea gata pregătite ordinele de trecere a Carpaţilor. În această vreme de tensiune politică şi militară Vladimir Ghika devenise sfetnic al Arhiepiscopiei din Bucureşti, care trăia şi ea sub presiunea evenimentelor. Era, neoficial dar în fapt, purtătorul de cuvânt şi al Consiliului Naţional Român pe lângă Sfântul Scaun. Om al călătoriilor pe calea ferată. Legitimarea preoţească îi uşura – dar nu cu totul – trecerea dintr-o ţară în alta. Era însă şi omul care nu cunoştea piedicile de netrecut! Nu era pentru întâia oară că Monseniorul îndeplinea misiuni diplomatice – unele cu răsunet, altele mai puţin cunoscute. Să amintim câteva dintre ele. Era în 1914. Vladimir Ghika se afla la Roma. Murise Papa Pius X de care fraţii Ghika erau legaţi prin lungi ani de bună încredere prietenească. Avea să fie ales noul Papă, sub numele de Benedict XV – arhiepiscopul de Bologna, Giacomo della Chiesa – care-l cunoscuse pe Vladimir Ghika pe „culoarele Vaticanului”. Viitorul Papă va fi o puternică personalitate. I se va datora canonizarea Ioanei d’Arc, precum şi o vastă activitate de a se aduce pacea în Europa. Într-o asemene acţiune va fi tangentat şi Vladimir Ghika datorită legăturilor lui printre francezi. Să o lăsăm pe Yvonne Estienne să ne relateze faptul în cartea sa UNE FLAMME DANS LE VITRAIL, închinat Monseniorului nostru: „Atunci când, în 1914, după moartea sfântului Pius al X-lea, Cardinalul Mercier a sosit la Roma, în plin război, să ia parte la Conclav, Vladi-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

mir Ghika, încă simplu laic, a avut cinstea să-l ducă pe Eminenţa Sa la Legaţia României, unde fratele său era titularul. Prelatul a luat dejunul în familie, cu Vladimir Ghika, cu fratele său, cu soţia acestuia şi cu fiica lor… Şi aşa se face că împreună (Cardinalul Mercier şi cei doi fraţi Ghika) au putut să stabilească – de comun acord – programul unei vizite la Villa Medicis, unde prietenul lui Vladimir, pictorul Albert Besnard era director, Cardinalul Mercier putând să aibă aici o importantă întrevedere cu Aristide Briand care se afla în trecere prin Roma. Rezultatul a fost reluarea legăturilor de mult întrerupte între Sfântul Scaun şi Franţa – cu atât mai necesare acum cu cât inamicii (Puterile Centrale) îşi menţinuseră Ambasadele lor la Vatican”. Se poate spune, deci, că pacea diplomatică între Franţa şi Vatican – care avea să se încheie în curând – s-a făcut trecându-se prin Legaţia României şi s-a datorat, cel puţin în parte, prieteniei care-i lega pe fraţii Ghika de Cardinalul Mercier pe de o parte, şi pe Vladimir Ghika de Albert Besnard, acesta în acelaşi timp prieten cu Aristide Briand – vestitul om politic al Franţei! Cu acelaşi Cardinal Mercier, trimis al vaticanului, Părintele Vladimir Ghika va mai avea o aventură diplomatică. Este vorba de misiunea delegaţiei formate din Cardinalul Mercier şi prinţii Sixt şi Xavier de BourbonParme în care fusese inclus de Papă şi prinţul Vladimir Ghika, spre a deschide discuţii cu Lordul Halifax, în vederea întoarcerii Bisericii Anglicane la catolicism, vindecându-se astfel rana care sângera Sfântul Scaun din 1534 când, Henric VIII devenise, prin ruptura de Roma, cap al Bisericii creştine engleze. Părintele Horia Cosmovici ne relatează episodul povestit lui chiar de Monseniorul Vladimir Ghika. Dânsul scrie: Monseniorul Ghika „A luat parte personal la eforturile Cardinalului Mercier şi ale Lordului Halifax pentru unirea Bisericii Anglicane cu Roma”. Mi-a spus – relatează Părintele Cosmovici – că tratativele erau la un moment dat foarte avansate şi se spera într-o reuşită, când, ajungându-se la problema spinoasă a apostolicităţii, tratativele s-au întrerupt. Este vorba despre consecinţele care decurgeau din lipsa de apostolicitate a Bisericii Anglicane. Prin ruptura lui Henric VIII, tot ce a urmat nu a mai fost legal din punct de vedere canonic Trebuia să fie refăcută o bună parte din sacramente, în special sacramentul

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
preoţiei şi al căsătoriei. Or – îmi spuse Monseniorul – oricât de prieten a fost Lordul Halifax cu Cardinalul Mercier, oricât a insistat Monseniorul personal, întrucât avea cu Halifax strânse şi vechi legături de amiciţie, totul a fost zadarnic. La acest punct Halifax le-a explicat că nu se poate obţine nimic de la englezi. Englezii nu vor admite niciodată faptul că, începând de la Henric VIII, regii Angliei, care deveniseră şi şefi ai Bisericii Anglicane, au avut legături libere, căsătoriile lor nefiind valabile. „Cum să admită, de exemplu, englezii, azi, le spunea Lordul Halifax, să se refacă ceremonia căsătoriei regelui cu regina?” Misiunea la care luase parte Vladimir Ghika a fost un eşec total. Între 1920 (ianuarie) şi 1922 (martie) se află – împreună cu fratele şi vărul lor, Doctorul Ion Cantacuzino, inclus în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris. Nu intrăm în amănuntele acelor dezbateri, uneori aprige, în care delegaţia Ungariei cerea Transilvania aducând pe masă hărţi măsluite, iar reprezentanţii României apărau lunga istoricitate a populaţiei române şi autohtonia ei absolută. Această misiune, sprijinită pe victoria armatelor aliate şi pe adevăr s-a încheiat cu succesul consfinţit de istorie. O altă misiune a Monseniorului Vladimir Ghika – cu adevărat pe de o parte surprinzătoare, pe de alta făcându-ne să înţelegem ce imensă încredere se acorda calităţilor lui diplomatice, ne este relatată de filozoful şi autorul-biograf Ion Papuc în micul său volum publicat împreună cu Ştefan Nicolae: MONSENIORUL GHIKA APOSTOL ŞI MARTIR. Ion Papuc scrie: „Încă şi mai semnificative mi s-au părut cele pe care mi le-a spus Profesorul Al. Ciplea, într-o altă împrejurare, pe când tocmai era primit Gorbaciov de papa Ioan-Paul al II-lea, la Vatican, eveniment ce a marcat o uriaşă cotitură în destinul omenirii. Profesorul (Ciplea) nu a trăit să vadă descătuşarea de sub comunism a urgisitului nostru popor, dar încă în acea ocazie înţelegea că lumea a apucat pe un alt drum nou, iar în aceste schimbări Vaticanul avusese un rol hotărâtor. Ori, îmi spunea Profesorul Al. Ciplea, la câţiva ani după Revoluţia din Octombrie, Papa (ar fi, deci vorba, tot de Papa Benedict XV-lea) i-a încredinţat Monseniorului Vladimir Ghika misiunea să meargă la Moscova şi să trateze în numele catolicismului cu noul stat sovietic, de fapt – cu Lenin. În această alegere a Monseniorului contaseră mult calităţile

Nr. 3/19 10-03 - 2013

lui de toată lumea recunoscute, dar şi faptul de a fi fost unicul în lume care avea dezlegarea să oficieze slujba religioasă deopotrivă după ritualul catolic ca şi după cel ortodox. S-a întâmplat însă ca drumurile să fie din caleafară de grele, distruse în mare parte de pe urma războiului civil care tocmai se sfârşise, şi iarna rusească l-a apucat pe Monsenior, înzăpezindu-l pe când străbătea vastele întinderi din răsăritul continentului, încât, pe când ajunse la ţintă fu prea târziu că nu-l mai găsi pe Lenin în viaţă şi nu a mai avut cu cine să ducă tratative. Stalin – fostul seminarist – nu-i putea fi un interlocutor receptiv. Alta ar fi fost să fie soarta lumii, îmi spunea profesorul. Dacă nu astăzi la Vatican s-ar fi realizat înţelegerea, ci dacă atunci, la Moscova, ar fi ajuns la timp Monseniorul şi l-ar fi întâlnit pe Lenin. Omenirea ar fi fost scutită de convulsiile sângeroase şi atee ale unei jumătăţi de secol, căci înţelegerea de acum s-ar fi realizat încă de pe atunci”. Că întâlnirea dintre Monseniorul Ghika şi Lenin ar fi scutit omenirea de explozia comunistă, rămâne, fireşte, o iluzie. Faptul însă că Vaticanul a trimis încă din anul 1924 (anul morţii lui Lenin) un mesager la Moscova, şi că acesta a fost Prinţul şi Prelatul român Vladimir Ghika – istoriceşte, ne interesează în cel mai înalt grad chiar dacă nu mai putem cunoaşte în amănunt cuprinsul mesajului pe care-l ducea Monseniorul către imensitatea revoluţiei bolşevice. În 1932 Monseniorul Vladimir Ghika soseşte în Japonia cu un grup de Carmelite. Este primit la 25 februarie, la Yokohama, de vechiul său prieten de la Roma – Amiralul Yamamoto, venit să-l întâmpine cu flori, în fruntea mai multor diplomaţi, jurnalişti, fotografi, printre care se afla şi doctorul Totzuka. Amiralul îşi face un titlu de onoare ca să-l prezinte pe Monsenior Mikadoului. Va obţine audienţa ră-masă celebră în biografia Monseniorului Ghika. El a fost primit de Împărat. În salonul de recepţie, Mikadoul era flancat de garda imperială. Împăratul şi Monseniorul au stat de vorbă îndelung. Mikadoul era bun cunoscător al filozofiei, istoriei şi artei europene. Protocolul s-a destins, a devenit mai intim şi, la un moment dat Împăratul s-a plâns „de marea lui tristeţe de a nu avea urmaş la tron” (Ion Papuc). Monseniorul l-a întrebat dacă îi îngăduie să-l binecuvânteze. La întrebarea preotului, ofiţerii au scos săbiile căci nu se putea concepe ca Fiul Soarelui să fie binecuvântat de un muritor. Împăratul le-a făcut semn să pună săbiile în teacă şi Mon-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
seniorul, întinzând palmele deasupra Împăratului s-a rugat şi i-a prezis că va avea un băiat. Şi, cu adevărat, acest fiu s-a născut şi este actualul Împărat Akihito! Întâmplarea, relatată de biografi se înscrie între minunile puse pe seama Monseniorului. O altă întâmplare interpretată şi ea ca minune are loc în 1935 când „a reuşit să-l împace cu Dumnezeu pe Panait Istrati” – scriitorul român lansat în Franţa de Romain Rolland şi care, vizitând Rusia bolşevizată, avea să denunţe ororile comunismului într-o carte cutremurătoare: SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI – care va face, într-un fel, pereche volumelor lui André Gide, alt învins al marilor iluzii, care va scrie: „Retour de l’URSS” şi „Retouche a mon retour de l’URSS”. Panait Istrati îşi trăia ultimele ceasuri într-un pat de spital. Prin ce intuiţie supranaturală, Vladimir Ghika, aflat la Bruxelles, a simţit imperioasa datorie de a se întoarce imediat în România, chemat de un muribund? Fapt este că a sosit, l-a aflat încă în viaţă şi, stând îndelung de vorbă cu marele nostru scriitor, i-a dat mângâierea pentru drumul cel lung spre altă galaxie…

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Omar Khayyam – Singuratatea omului
Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi. Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge. Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge, Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi. Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi. Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată. În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi, Nebunilor nu spune durerea niciodată. O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile, Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile! Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine, Tăcut contemplă jocul umanelor destine. Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi. Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde. Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg. Dar dacă te vei ţine departe de mulţime, Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg, Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime? Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată. Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare. Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are Măcar un singur prieten cu inima curată. Cel care are pâine de astăzi până mâine Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos, De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos? De ce să fie sclavul unui egal cu sine? Când zările din suflet ni-s singura avere, Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere. Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

(continuare în nr. 4/20, luna aprilie, 2013)

Monseniorul Vladimir Ghika/ u/p

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Alexandru Macedonski20 - poetul trecut prin furcile caudine ale destinului prof. Ion Ionescu Bucovu

să se zvârcolească de invidie, pentru calităţile rivalului său, menit să se bucure de un mare succes. Macedonski ripostează în „Literatorul” cu o epigramă care-l reduce pe Alecsandri la „un copil”: „Coprins de-al gloriei nesaţiu Albit de ani, dar tot copil, E lesne să mă faci Zoil

Când singur tu te faci Horaţiu.”
Polemica cu Alecsandri se pare că s-a oprit aici, recunoscând totuşi în bardul de la Mirceşti un mare poet. În anul 1883 lupta lui Macedonski cu „Convorbirile literare” şi cu „Junimea” ajunge la apogeu. Soluția acestei crize este una din cele mai neaşteptate reacții ale opiniei publice, dezlănțuite împotriva lui Macedonski, cu o rară vehemență şi un zdrobitor efect. E vorba de epigrama adresată lui Eminescu, după rătăcirile lui mintale: „Un X… pretins poet,- acum S-a dus pe cel mai jalnic drum… L-aş plânge dacă-n balamuc Destinul lui n-ar fi mai bun Căci până ieri a fost năuc Şi nu e azi decât nebun.” Lăsând la o parte versurile cam forţate ale epigramei, acest act de sacrilegiu împotriva unui mare geniu, acum când se găseşte într-o situație limită, i-a adus lui Macedonski oprobiul lumii literare şi nu numai, ignorândui opera cu bună ştiință până şi astăzi. Degeaba s-au străduit unii critici să-l scoată la lumină, să arate că opera lui în anumite privințe este tot aşa de mare ca a lui Eminescu, că „Nopțile” lui sunt inegalabile ca valoare artistică, lumea l-a ignorat cu bună ştiință. Aş vrea să spun că la început Macedonski n-a fost defavorabil lui Eminescu, deşi erau două firi opozante. În 1878 Macedonski ţine o conferinţă asupra mişcării literare noi unde îl citează pe Eminescu cu „Epigonii” spunând despre ea că este „o poezie ce va rămâne”. Dar în primul an al „Literatorului” Eminescu devine obiectul observaţiilor incisive, care are „idei bolnave” şi „cuvinte pocite”, extrase din cele mai frumoase poezii ale lui publicate de curând în „Convorbiri literare”. După 1880 Macedonski caută să se apropie de Maiorescu, cerându-i îngăduinţa de a-i dedica volumul de „Poezii”. La începutul anului 1882 Macedonski este invitat la seratele „Junimii” să citească asistenței care era for-

Aş începe discuția despre Macedonski cu două epigrame care i-au marcat destinul lui literar pentru mult timp, pedepsit de opinia publică cu o vehemență rar întâlnită. Prima epigramă este adresată lui Alecsandri, iar a doua lui Eminescu. Cu Alecsandri avea probleme mai vechi, de pe când primise premiul Academiei Române. Macedonski îi reproşează faptul că Alecsandri, fiind membru al Academiei, nu trebuia să primească acest premiu. Atacul îndreptat împotriva poetului în culmea gloriei, care era înconjurat de stima generală, merge mai departe şi, într-un lung studiu, îi caută multe şicane critice, temperând admirația necondiționată a publicului acordată bardului de la Mirceşti. Supărată pe Macedonski, Academia Română, prin pana lui G. Sion21 adresează lui Macedonski o lungă scrisoare de justificare, însoțind-o cu un comentariu persiflant la adresa lui. În plină glorie, Alecsandri în „Fântâna Blanduziei” (reprezentată pe scena Teatrului Naţional încă din 1883), Scaul i-l arată lui Zoil pe Hotațiu, care trece prin fundalul scenei, prilej pentru nefericitul critic
20

Alexandru A. Macedonski (n. 14 martie 1854 București, d. 24 noiembrie 1920 București) a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român. Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. 21 Gheorghe Sion (sau George Sion; n. 18 mai 1822, Mamornița, azi Ucraina, d. 1 octombrie 1892, București) a fost un scriitor român bucovinean, membru titular (din 1868) al Academiei Române. Se trage dintr-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui. În 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova. În 1860 a scos „Revista Carpaților”. A scris versuri și teatru fără o valoare deosebită. Proza memorialistică („Suvenire contimporane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește”.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
mată din Haşdeu, Alecsandri, Bariţiu, Laurian, Demetrescu şi Eminescu, „Noaptea de Noiembrie”. Haşdeu îl felicită pe autor, spunându-i că a scris cel mai frumos poem a ultimilor ani. Eminescu însă în „Timpul” din 8 aprilie 1882 în „Materialuri etnologice” scrie:

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Serghei Esenin
Motive persane - (fragmente) Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc: Cum oare, murmurându-l în limba ei persană Să-i spun frumoasei Lala gingaşul „te iubesc“? ………………………………………………………. Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină: În dragoste cuvântul e de prisos oricând, În dragoste se tace sau se suspină-n taină Vorbesc doar ochii mistuitor arzând […] În dragoste sunt toate mireasmă si furtună Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt. “Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt. Charles Baudelaire – Uitarea Vin’ lîngă mine, suflet veninos, Molatec monstru, fiară adorată! Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată În coama părului tău greu şi gros; În rochia ta cu falduri parfumate Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund Mireasma dulce-a dragostei uitate. Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu! În somn îţi voi aşterne fără teamă Pe trupul tău cu străluciri de-aramă Un nesfîrşit sărut prelung şi greu. În patul tău, abis de desfătare, Se stinge orice gînd chinuitor Şi gura ta e-un nesecat izvor De sărutări şi aprigă uitare. Robit acestui crud şi drag destin, Voi asculta poruncile-i perfide Şi muncenic blajin care-şi deschide El însuşi rănile, de rîvnă plin, Voi suge-otrava binecuvîntată, Adormitoare-a vechilor torturi, Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri În care n-a fost suflet niciodată.

„Actele acestea de flagelare le voiu repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, românizați de ieri de alaltăeri, cari privesc toate în ţara asta de „sus în jos”. Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vândă mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: de negustoria literară. Şi acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el: nu, de Alecsandri se leagă.”

Desigur că era răutăcios cu Macedonski, care şi el la rându-i sapă la originea poetului Eminescu, arătând că Eminescu are origini obscure… Deşi mai târziu s-a dezis de acea epigramă, lumea literară l-a urât, n-a vrut să mai ştie de opera lui, criticii l-au ignorat şi, până azi, Macedonski poartă stigmatul acelor două epigrame. Primul care s-a apropiat de opera lui cu seriozitate a fost Tudor Vianu în „Studii de literatură română” închinându-i un studiu amplu asupra vieții şi operei marelui scriitor. „Macedonski este şi rămâne totuşi un deschizător de drumuri către poezia modernă, către şi simbolism.” Într-o scrisoare către poeții tineri el scrie: „Scumpi poeți, Voi care sunteţi România cea mai nouă m-ați târât în entuziasmul vostru şi m-aţi hotărât să vă încredințez, spre a fi date în vileag, versurile ce urmează. Ele erau „Flori cacre” pentru mine fiindcă au răsărit din restriştea unei vieți ce a stat sub trăznet şi urgie, şi tot ce pot să fac acum este să păstrez acest nume. Ele pot să aibă însemnătate şi pentru alții: Pot să arate celor care sufăr, că în mijlocul necazurilor şi mizeriilor vieții - oricât de îngrozitoare ar fi ele - tot se află culmi pe care să te poți refugia: ale poeziei şi ale artei bunăoară. Este mai de dorit, socotesc, să cauți să urci pe ele, decât să mori sau să înnebuneşti. Vă strâng mâna cu dragoste şi ca un frate mai vârstnic sunt al vostru, Alexandru Macedonski.” Mai tânăr cu patru ani ca Eminescu, născut în 1854, Macedonski s-a bucurat de o viață lungă şi a murit în 1920, mărturisind pe patul de suferință strigăte ale deznădejdii, suspine ale amărăciunii, în ultimele versuri din „Ultima Verba”. Prof. Ion Ionescu Bucovu

(trad. Al.Philippide)

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Gheorghe Grigurcu
Arena în care evoluează spectacolul liric al Paulinei Popa22 este cea, de pururi atracţioasă semnificaţie, a raporturilor dintre sexe. Cu precizarea că romanţiozitatea, acea duios patetică poezie de album de la care va fi pornit autoarea cândva (urmele adolescentine i se mai văd precum florile uscate între filele unei cărţi), e înlăturată cu metodă, repudiată cu voinţa dobândirii unui orizont „matur”, a unei libertăţi de mişcare ostentative, care să pună în scenă o dezinvoltură a feminităţii în floare. Masculinul şi femininul nu mai alcătuiesc reperele unei relaţii sentimentale, ci ale uneia meditate „la rece”. Postura cogitabundă înlocuieşte fiorul idilic, banalul suspin obştesc, în favoarea unei intenţii de afirmare personală, pe „un drum scris cu majuscule”. E la mijloc aspiraţia de emancipare a eului feminin care abandonează alcovul convenţiilor, gineceul clişeelor, dorindu-se conectat la perspectiva unei înţelegeri speculative a Erosului, a unei intelectualizări a acestuia. Sau, în termeni mai pretenţioşi, am putea vorbi de năzuinţa Evei de-a trece de pe poziţia lui anima (sufletul feminin) la cea a lui animus (spiritul masculin). Neîndoios, substratul unei atari porniri îl reprezintă un impuls al „egalizării” cu masculinul autoritar, beneficiar al principalelor avantaje moral-sociale, sub regimul patriarhatului, să recunoaştem, încă în bună măsură în vigoare. „Simbol al preaputerii”, cum ar zice Macedonski, bărbaţii se văd receptaţi cu o admiraţie nuanţată de ciudă: „Voi sunteţi Bărbaţii Secolului -/vulturii stăpânind înaltul/şi pescăruşii cu aripile tăiate.(...) Voi purtaţi veşminte de aur,/potire cu sânge.//Voi sunteţi copiii cu picioare puternice! //Cu folos aţi tăiat/exterminând tumoarea şi aţi şters locul/cu ochiul vostru devenit apă sfinţită.(...) Cu folos aţi urcat pe tronuri/împinşi din
22

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/

spate ori convinşi /că veţi schimba/ faţa mâncată de vărsat a zilei.//Aţi vorbit politicianului/ despre politica voastră cu faţă umană/ aşa cum îi stă bine unui bărbat de rasă.(...) Voi sunteţi toţi Bărbaţii Secolului,/voi emiteţi legi şi vă supuneţi lor/murind şi revenind la viaţă/după fiecare dragoste.//Staţi în laboratoare şi disecaţi sunet cu sunet/ cuvintele toate/ preocupaţi de cerul cu ploile lui şi de pământ” (Bărbaţii Secolului). Sunt notele unui imn închinat sexului „tare” de către o femeie, care-l slăveşte nu în temeiul afectelor sau al senzualităţii, ci, cu o invidie bine temperată, în temeiul raporturilor de putere. Care ar fi poziţia poeziei în acest duel sexual? înseşi determinarea sa gramaticală o îndeamnă pe Paulina Popa a şi-o anexa, a o socoti un alter ego, sub chipul unei fete pe care o „ajută” a deveni „sfântă”, adică a accede la transcendenţa sui generis pe care o implică arta: „Să ajuţi o fată să se creadă sfântă,/aşa cum vine spre lume/ îmbrăcată în rochie de mireasă,/putere având să ridice drapelele/ să înalţe şi să prăbuşească-mpăraţi,/nu este la-ndemâna oricui”. (Poezie). Mulţumită de „ajutorul” primit, Poezia îşi capătă în aşa grad încrederea în sine, încât se comportă ca o regină între „Bărbaţii Secolului” la a căror proliferare contribuie (aidoma unei regine a albinelor!): „trece ca o regină printre/Bărbaţii Secolului şi spune:/sunt femeia voastră,/pântecele meu pe cei drepţi/ îi va înmulţi!” (ibidem). Dar autoarea se răzgândeşte: consideră că poate privi poezia şi prin prisma masculină, ca şi cum ar ţine a ilustra teza potrivit căreia bărbatul şi femeia nu sunt nici integral masculini, nici integral feminini (Otto Weininger ş.a.). Stând între bărbaţi, cu o dispoziţie îndeajuns de critică, ascultându-i „cum îşi exprimă jumătăţi de păreri/atunci când ni se adresează,/cum îşi înghit gândurile,/cum le mănâncă” şi cum „stau încremeniţi cu ele în gură”, reflectă totuşi la superioritatea conceptului de bărbat, sublimat în substantivul masculin „poem”. Tranzitată în „poem”, poezia îşi arogă virtuţile ambelor sexe, în sensul că masculinul o nutreşte cu materia existenţială, generatoare, iar femininul cu materia contemplativă, receptoare. Rolurile par împărţite echitabil, sub semnul nostalgiei masculinului „pur”, pe cât de râvnit, pe atât de neatins: „POEMUL -/ el este singurul bărbat adevărat,/ el lasă cuvintele să danseze singure.// El îmi spune: tu te duci la editură/şi scrii poezii/le îmbraci cu rochia ta!/ Eu - mă duc să servesc masa/cu ceilalţi bărbaţi/de la care voi primi ceea ce le voi cere./Eu mă duc să beau vin

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
din cupa sentimentelor/pe care o voi strivi cu buzele mele.//Tu eşti femeia/du-te acasă şi scrie versuri,/ mănâncă-le pe ele, /bea din ele vinul,/împarte pâinea,/şi-n apa lor astâmpără-ţi setea.//Tu eşti femeia,/du-te acasă şi mănâncă poeme!//Noi bărbaţii,/mergem să mâncăm mâncare ca oamenii!” (Poemul) în acelaşi mediu al osmozei dintre masculin şi feminin, apare imaginea elocventă a poemului care se naşte în făptura poetului, aşa cum un copil dobândeşte fiinţă în pântecele matern, spre a fi apoi iniţiat în viaţă şi dus la biserică, la prima comuniune: „Şi scrie poetul... //Picături mari i se scurg pe şira spinării./ Şi scrie poetul cu ochii legaţi,/şi scrie cu sângele din cupa nunţii./Este fascinat de mâna lui dispărută cu totul.// Poemul devine roşu.//îl vede cum creşte,/cum ia fiinţă, are părul şi ochii poetului,/are buzele, pieptul şi picioarele lui.//Bâlbâind ca un copil/prins într-un moment delicat,/îi şopteşte poemului la ureche,/ceva numai de ei auzit.// îl îmbracă în haine de sărbătoare,/ îi dă în mână o lumânare/ şi porneşte printre oameni,/de-a lungul cetăţii cu el de mână.//Intră în biserică,/îi aprinde lumânarea/şi spune:/ia aminte la ziua aceasta!” (Sacrificiu). Explicabil, poeta exersează pe claviatura unor diverse aproximaţii ale poeziei, în figura căreia se priveşte cochet ca într-o oglindă. Spre a-i urma jocul, putem constata că unele reflexe au o conotaţie masculină, altele una feminină, într-o fertilă intersexualitate. Dintre reverberaţiile masculine menţionăm abordarea poeziei ca destin („Se pare că în sângele tău stă porunca/pe care o execuţi după cum vrea mâna care dirijează mecanismul. (...) Tu ştii că nu faci decât/să transcrii ceea ce ţi se porunceşte” - Transcriere), ca ingeniozitate matematic-şahistă („Pe acoperişul poemului,/ matematicianul este cel care/joacă şah cu piese de foc” - Tabla de şah) ori ca instrument soteriologic: „Poezia ne mântuieşte,/scrie pe tăbliţa de la piept” (Factorul omenesc). De partea cealaltă, suntem în măsură a spicui destule probe ale feminităţii „consacrate”, afectiv sau chiar biologic iradiante, atestând fondul primordial robust pe care celebrizarea programatică nu îl poate suprima, ci, dimpotrivă, pare a-l scoate, prin contrast, într-un mai viu relief: intimitatea nocturnă („Ore în şir de vorbă cu poemul/în noapte./Ore în şir de vorbă cu poemul/când sensul numelui se diluează/ şi într-o linişte magică/vine dragostea” - Ore în şir), beneficiul caloric al poemului („ţi-ai dezgheţat mâinile în flacăra mâinilor lui” - ibidem) ori efectul său răcoros („îţi răcoreşte gândul magia

Nr. 3/19 10-03 - 2013

greşelii” - ibidem), rolul său proteguitor: „Intrând sub cămaşa poemului,/ai vrea să rămâi acolo pentru totdeauna” (Pisica raţiunii). Adesea prezentă, în pofida cenzurii intelectului uşor snob („Aşa se face/că poemul pe care-l scrii/îţi sărută gura,/umărul şi mâna,/ca şi cum te-ar iubi” - Stare), senzualitatea se densifică într-o relatare sadomasochistă: „îţi aduc poemul pe care l-ai născut./El vine, ca o încununare a neliniştii,/cu biciul dragostei şi te biciuieşte” (ibidem). Dar rebeliunea femininului împotriva masculinului (un soi de luciferism feminin, căci poate fi decelat şi un subtext religios al posturii!) nu pare a avea aici sorţii unei izbânzi absolute, reducându-se la o hărţuire mai mult ori mai puţin graţioasă, la o sumă de ambuscade. În cele din urmă, poeta înţelege cu înţelepciune a-şi respecta condiţia genitală dată, cu atât mai vârtos cu cât însăşi aceasta din urmă include o ambiguitate structurală, în stare a satisface ambele categorii: „Viaţa şi moartea/ nu o stârni cu simple cuvinte -/îţi porunceşte adesea, poemul,/iar tu ca o femeie ascultătoare/îmbraci rochia versului şi cânţi osanale/ în locul cântecelor ritualice” (Pisica raţiunii). Între „osanalele” aduse vieţii indeterminate şi „cântecele ritualice” dedicate sexului se plasează micul Purgatoriu al acestui amplu impact uman care este sexualitatea.

Autor:Gheorghe Grigurcu23

23

Gheorghe Grigurcu (n.16 aprilie 1936, Soroca, România, astăzi în Republica Moldova) este un poet, critic literar, eseist și comentator român.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

trei dintre femeile vieţii lui să plece în străinătate – în Australia, în Suedia şi, respectiv, în Paris. Magdalena Carnal prin definiţie, aşa cum şi-l amintesc prietenii, Nichita s-a căsătorit de foarte tânăr. La 19 ani, în perioada de debut literar, o ia de soţie pe Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten. A fost o dragoste adolescentină care a ars scurt şi cu patimă, astfel că după numai un an se despart, iar Magdalena pleacă în Australia. La maturitate, după moartea lui Nichita, amintirea magnetică a poetului a făcut-o să se întoarcă în ţară şi să răscumpere pianul confiscat de comunişti al familiei Stănescu, la care Nichita ţinea foarte mult. Pianul a fost donat şi este şi acum la Muzeul „Nichita Stănescu“ din Ploieşti. Doina Cuceritor, cu sânge de rus prin vene, din partea mamei, blond şi foarte chipeş, Nichita şi-a găsit destul de repede o nouă muză, în magnetica Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. În perioada studenţiei lui Nichita la Universitatea Bucureşti (1952-1957), Labiş era deja un nume. „Nu-l iubeam - eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica şi semnul tipărit al literei mi se părea miraculos şi de neatins.(...) Atâta

Născut pe 31 martie 1933, Nichita Stănescu ar fi împlinit anul acesta 74 de ani. Despre poetul-vedetă al anilor 60, mort în 1983, cei care i-au fost apropiaţi povestesc că avea la fel de mult succes amoros pe cât atrăgea cohorte întregi de admiratori. În „Jurnal suedez I”, publicat în 2003 la Polirom, Gabriela Melinescu, scriitoarea cu care Nichita a fost împreună aproape zece ani, vorbeşte despre el deseori ca despre cel mai generos om cu prietenii s ăi, cu care petrecea zile şi nopţi întregi. Această generozitate şi farmecul recunoscut de toţi par să-i fi asigurat şi succesul în dragoste, până la un punct însă. Căsătorit de trei ori, cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea şi Tudoriţa Tărâţă (Dora), Nichita a avut patru relaţii de durată, dintre care cea mai aprinsă, dar şi cea mai dificilă a fost cu Gabriela Melinescu, singura cu care nu s-a căsătorit.

vreme cât el a trăit, eu nu am publicat niciun vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie“, spunea
Nichita. Nichita şi Doinea Ciurea s-au căsătorit în 1962, pe când poetul avea 29 de ani. Iubirea pentru frumoasa brunetă l-a inspirat, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“ - publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.

faţă frumosului înger blond Nichita Stănescu. Cu trei iubiri oficializate şi una mistuitoare, dar niciodată concretizată cu acte, din oroarea lui Nichita pentru tribunale, poetul şi-a trăit viaţa amoroasă la fel de mistuitor şi răvăşitor ca versurile sale. „Este esenţial a iubi înainte de a urî“, spunea deseori Nichita prietenilor. Şi, poate, mai des, femeilor, existenţe efemere sau pasiuni îndelungate din viaţa boemă a poetului. Despre amorurile lui Nichita au circulat multe legende, că era gelos sau că-şi ţinea iubitele închise în casă, despre unele poveşti sunt mărturii făcute chiar de el şi consemnate de prieteni. Destinul face ca, după încheierea iubirilor cu Nichita,

Leoaică tânără, iubirea i-a sărit de multe ori în

Gabriela „Leoaica tânără, iubirea“ a fost, spun romanticii, o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani, timp în care Nichita a fost în continuare căsătorit cu Doina Ciurea. Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Într-un final, a pierdut şi această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, la mijlocul anilor ‘70. Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este relatat pe gociman.com. Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de

Nr. 3/19 10-03 - 2013

traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“. Dora Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare. Chiar de la prima întâlnire, Nichita, care era gazda unei agape, s-a îndrăgostit de tânăra studentă, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. Când tâ-

năra a plecat, totuşi, Nichita i-a spus «să ştii că tu o să fii nevasta mea!»“.

ce a trebuit să se termine?… De ce a ars totul atât de repede?“

Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“. Şi din nou Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum… am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată… iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita. „Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte

greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre

Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita

A doua întâlnire, petrecută după numai câteva zile, a povestit-o chiar Dora, retrasă la Paris după moartea lui Nichita, într-un interviu pentru LiterNet.ro. „A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi , când neam despărţit, mă făcuse să îi promit că trec peste două zile, dimineaţa, să îl vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă că e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa… aveam ocazia să îmi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire. Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenită şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorbă. Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec“, iar eu ziceam „mulţumesc“. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. „Ştii ce mi s-a întâmplat?“ a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti“. Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“. Poţi să crezi

că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?!

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!“.
S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primească Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Leoaica tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea mi-ai sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme...

Un mare artist - sculptorul Gheza Vida - creatorul unor monumente simbol ale istoriei naţionale Autor: Acad. Marius Porumb
24

Anul acesta, 2013, la 28 februarie, s-au împlinit o sută de ani de la naşterea marelui sculptor român Gheza Vida, unul dintre cei mai importanţi artişti ai României, postbelice. Fiul lui Rozalia şi Iosif Vida s-a născut în 1913, într-o familie de mineri originară din Maramureşul istoric, ce locuia în oraşul Baia Mare, străveche localitate minieră, a cărei faimă artistică internaţională, se datora şcolii de pictură, întemeiată aici la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vida a început să sculpteze încă din tinereţe, mai întâi personaje din lumea satului maramureşan, sau inspirate din viaţa minerilor, manifestând o puternică comuniune şi admiraţie faţă de arta populară maramureşană, care îi va fi un permanent izvor de inspiraţie. Atmosfera artistică de la Baia Mare l-a influenţat, încă din 1932 frecventând atelierul pictorului Alexandru Ziffer, un remarcabil reprezentatnt al şcolii de pictură. Tânărul artist, în formare, este remarcat de presa locală, care în 1934 scria că este „un talent înnăscut”. Debutul său artistic are loc în 1937 când participă la Expoziţia Noii Societăţi a pictorilor din Baia Mare, când expune mai multe lucrări, fiind remarcate sculpturile Miner şi Ţăran legat de stâlp. În toamna aceluiaşi an, Gheza Vida pleacă spre Spania, unde ajunge în luna ianuarie 1938, împreună cu ceilalţi voluntari români, participând în Brigăzile Inter24

Gheza Vida (Vida Géza în limba maghiară, n. 28 februarie 1913 Baia Mare - d. 11 mai 1980 Baia Mare) a fost un sculptor modern din Maramureș, membru corespondent al Academiei Române.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
naţionale, la Războiul civil timp de doi ani. În 1939 voluntarii români din Armata Republicană spaniolă, împreună cu numeroşi civili, se refugiază, trecând Pirineii în Franţa. Membrii Brigăzilor Internaţionale au fost internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs. Vida ilustrează cu desene şi linogravuri gazeta săptămânală a lagărului, linogravurile fiind semnate „Grigore” (aluzie la numele haiducului maramureşean Grigore Pintea Viteazul). Şi tot în Franţa, în lagărul de la Gurs, Vida a sculptat şi a expus într-o expoziţie busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan. Scriitorul Dumitru Radu Popescu povesteşte în 1976 acest episod, relatat de însuşi sculptorul Vida: „…pe unde a fost în lume, el a cioplit în lemn tot lumea moroşenilor şi chipurile zbuciumatei noastre istorii. În Franţa, venind din războiul din Spania, în lagăr, ciopleşte din trei butuci aruncaţi la bucătărie pe cei trei capi de răscoală: Horea, Cloşca şi Crişan. Într-o baracă, unde se face o expoziţie, Horea, Cloşca şi Crişan sunt o revelaţie… Până şi conducătorul lagărului îl felicită pe artist. Vine adjunctul lagărului şi-l întreabă de unde a avut lemnul… „de la bucătărie”; „deci l-ai furat”; „Era aruncat”; „Dar nu ţi l-a dat nimeni, l-ai furat! Zece zile carceră!”. Şi Vida Gheza face în Franţa, în lagăr, zece zile de carceră pentru Horea, Cloşca şi Crişan. Când iese din carceră e purtat pe braţe de ceilalţi. …Zece zile de carceră pentru o filă din istoria noastră. De ani de zile Vida Gheza dă viaţă lemnului, intrând în istoria artei noastre!“. Traversează toată Europa şi se întoarce la Baia Mare abia în 1941, oraşul împreună cu întreg Maramureşul fiind, în urma Dictatului de la Viena, sub ocupaţie hortystă. Fiind român şi având cetăţenie română, a fost atent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori concentrat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria horthystă. În timpul şederii sale la Budapesta urmează cursurile Academiei de Belle-arte (1942-1944), având ca profesor pe Jenő Bari. După eliberarea de sub ocupaţia horthystă, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, luptând pe frontul antihitlerist până la sfârşitul războiului, ajungând până în Cehoslovacia. Revenind după război acasă, Gheza Vida participă în 1946 la Expoziţia de artă plastică organizată la Cluj de Raoul Şorban, Emil Cornea şi Carol Pleşa. În anul următor este prezent cu lucrări la Salonul de pictură şi sculptură al Transilvaniei, organizat din iniţiativa lui Virgil Vătăşianu, Sándor Szolnay, Raoul Şorban şi Lászlo Gyula.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

La 24 octombrie 1948 este vernisată „Expoziţia de artă plastică regională de Stat a Transilvaniei”, unde Vida expune grupul statuar Dans oşenesc şi Buciumaşul, lucrări impresionante ca forţă de expresie. Lucrările au fost expuse şi la Expoziţia anuală de Stat, deschisă la 8 decembrie 1948 la Palatul Republicii. Sculpturile lui Gheza Vida sunt admirate de marele public şi apreciate elogios de critica de specialitate, fiind considerate „lucrări de mare talent, de mare vigoare expresivă“. În 1949 Vida este premiat de Ministerul Artelor şi Informaţiilor. „În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuşi şi Ladea, cel mai apropiat de linia tradiţiei populare, iar Dans oşenesc, cioplit dintr-un trunchi de copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri în acest material” (Petre Comarnescu, 1958).

Monument Carei

Eugen Schileru scria în 1958 despre Vida: „Adânc înrădăcinat în pământul din care irumpe şi din care îşi trage tăriile, sigur, calm şi fără ostentaţie, ca toate existenţele simple şi drepte, purtând, sub o tăcere afabilă, colcăirea vieţii, gata să-şi transfere exploziile şi să le fixeze în forme, Vida aduce, în arta lui, ca şi copacii, mesajul unui eroism simplu şi al unui lirism viril. Ca şi copacii, ca şi rocile vulcanice ieşite din zbuciumul rărunchilor pământului şi din cumplitele lor metamorfoze, ca şi oamenii ţării de piatră, atât de dragi inimii lui Vida“. Comentând Expoziţia Vida de la Sala Dalles din Bucureşti, deschisă în 1958, criticul Dan Hăulică nota: „…n-am văzut niciun chip care să respire atâta copleşitoare tărie, câtă se desprinde din imensul Cap de ţăran, sculptat în lemn de Vida Gheza. N-am întâlnit în expoziţiile din ultimii ani niciun obraz asemenea acestui aspru şi grav, de titan superb şi îndurerat. Ar fi trebuit, fără îndoială, să se cheme Cap de erou”

(„Gazeta literară”, 1958).

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Miner, 1960

În anii următori lucrările sale sunt prezente în expoziţii personale şi colective din ţară (Baia Mare, ClujNapoca, Braşov, Satu Mare, Bucureşti). De asemenea, sculpturile sale sunt selectate şi participă la expoziţii de artă românească din străinătate: Bienala Internaţională de la Veneţia, Cairo, Alexandria, Damasc, Moscova, Budapesta, Bratislava, Praga, Berlin, Leningrad, Sofia, Paris, Varşovia, Belgrad, Helsinki, Bologna, Torino, Roma, Londra, Haga, Bruxelles). Colaborează cu arhitectul Anton Dâmboianu la realizarea amplului Monument al Ostaşului Român de la Carei, inaugurat în 1964, lucrare datorată sculptorului Vida, complexul monumental fiind o creaţie de excepţie a artei monumentale de for public din România. Sculpturile lui Vida se caracterizează prin vigoare şi monumentalitate, înfăţişând adesea oameni simpli în atitudini din viaţă zilnică, în timpul muncii (La fân, Odihna,

monumental, căruia i se poate spune aşa pe bună dreptate, ca şi aceluia ridicat de Brâncuşi la Târgu Jiu… Totul e sobru, sever, plin de simboluri şi semnificaţii profunde, scoţând de sub tristeţea cimentului, şi reintegrând în nobilele tradiţii ale Maramureşului, amintirea celor douăzeci şi nouă de fii ai săi, ucişi de cea mai rea fiară ce şi-a purtat paşii pe acolo. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădişte, este sculptorul Gheza Vida a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor” („Contemporanul”, ianuarie, 1967). Cioplit de Vida mai întâi în lemn în 1966, Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei, transpus apoi în piatră în 1972, este „o sinteză a spiritualităţii româneşti atingând acea tensiune unică la care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, de sanctuarele dacice sau din spaţiile de evocare brâncuşiene” (Constantin Prut). Sfatul bătrânilor (1973), realizat mai întâi în lemn (expus la Bienala de la Veneţia în 1972) a fost transpus în piatră, fiind amplasat ca un simbol în vecinătatea Palatului administrativ din Baia Mare. Este un impresionant grup statuar, cu o largă deschidere filosofică, ce vine dinspre străvechea civilizaţie a satului românesc, reprezentând un moment profund şi solemn legat de viaţa obştei.

Horitoarea, Ţărancă cu coşul, Cap de ţăran, Butimanu, Tropotita, Dans oşenesc, Veselia, Recolta, Miner cu lămpaş, Mineri, Miner citind, Miner strigând, Copil cu pasăre, Copil mâncând, Muncitor forestier, Femeie împovărată). Lucrările sale înfăţişează personaje şi secvenţe ale istoriei româneşti (Horea, Balada lui Pintea, Pintea Grigore judecând un boier, Dragoş Vodă, Menumorut, Voievodul Gelu, Bogdan Vodă, Răscoala). Un grup important de sculpturi înfăptuite de Gheza Vida au o bogată încărcătură metaforică, artistul inspirându-se din universul mitic maramureşean (Omul apelor, Omul dintre focuri

Sfatul bătrânilor, 1973

- Foca, Omul nopţii, Omul Pădurii, Solomonarul, Ploaia, Varvara, Priculiciul minei, Fata pădurii, Cuşma dracului, Mărţoaia, Vâlva minelor, Carnaval, Botegiunea de pe Iza).

Călătorind prin Maramureş Geo Bogza nota: „În vara trecută oamenii Maramureşului - acei oameni pe care nu mi-i pot închipui decât falnici şi mândri - nu s-au dezminţit şi au ridicat la Moisei, din trainic şi nobil lemn de stejar, un complex monumental cum nu se mai găseşte, poate, în niciunul din satele ţării noastre. Un complex

Dans din oaş, 1947

Sintetizând, Raoul Şorban, autorul monumentalei monografii dedicată marelui sculptor, scria: „Vida este sculptorul unui popor, întărit cu credinţa în dreptul de viaţă universală a valorilor autohtone. Cu această înzestrare, opera sa rămâne mărturia acelei acţiuni spirituale ce întruneşte într-o structură unică omul, artistul şi

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
istoria imediată“. Monumentul Ostaşului Român de la Carei sau Monumentul Ţăranilor martiri de la Moisei, sunt realizări artistice excepţionale, devenite în conştiinţa publică simboluri ale istoriei naţionale, opere majore ale sculpturii monumentale contemporane. Valoroasa operă a sculptorului Gheza Vida se află în patrimoniul a numeroase muzee din ţară dintre care menţionăm Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul de Artă „Centrul artistic Baia Mare”, Muzeul Brukenthal Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul de Artă Contemporană Galaţi, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul de Artă Braşov, Muzeul Banatului Timişoara, Muzeul Ţării Crişurilor Oradea. Lucrări semnate de Vida se află şi în numeroase colecţii private din ţară, dar şi în colecţii şi muzee din Franţa, Spania, Italia, Ungaria, Israel, Rusia, Iran. Opera şi personalitatea sa au fost încununate cu numeroase premii şi distincţii dintre care amintim Premiul de Stat (1953), Maestru Emerit al Artei (1957), Ordinul Muncii cl.I (1963), Artist al Poporului (1964), Premiul CSCA (1971), Steaua Republicii (1978). Maestrul Gheza Vida a fost ales în 1968 vice-preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, iar în 1974 a fost ales membru corespondent al celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, Academia Română.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

de a omagia memoria unui mare artist de talie europeană, o mare personalitate artistică, ce aparţine galeriei celor mai importanţi creatori de frumos din România.

Fotografii de Szabo Tamaş

Gheza Vida - trimis al Proniei
Tiberiu Vanca „Anul 1913 (28 februarie) deschide, prin naşterea dintr-o familie băimăreană, poarta spre lume a celui ce avea să fie Gheza Vida, prunc înzestrat de pronie pentru a se structura peste convivii alături de care-şi va dura trăirea şi va lăsa urme de neşterse în civilizaţie. Atunci când se nasc cei cu har de „bine meritaţi ai omenirii” cum s-a întâmplat şi la apariţia pruncului din Baia Mare, ursita cea bună le-a aşezat pe creştet o picătură de genialitate. Şi a fost să se confirme. Izvorul, întru împlinire, se localiza în zona istorică din proximitatea şeii montane peste care s-a realizat unul din principalele izvoare ale devenirii române, descălecatul Domnului Dragoş Vodă. Pruncului iscat din locul a cărui toponim are zvon de îndeletnicire cu zvon industrial, cel apărut în „baia” (n.n. mina) cea „mare”, i s-a destinat vocaţia de a comunica prin liniile discursive ale pietrei, prin mesajul ce răbufnea din trunchiuri la împerecherea întru vorbire cu securea, la modelarea gipsului povestitor şi la turnarea de mesaje prin materialitatea bronzului. El şi-a ales ca tribună de la care să-şi ducă la public discursul, fie moral fie de vitejie prin arta sculpturală şi a făcut-o în mod exemplar. La Carei: i-a spus pietrei să vorbească despre fiinţa românească, şi piatra meşteşugit tăiată de el vorbeşte plenar, despre români, despre dorurile şi împlinirile lor. A stâlpi, cum spune ţăranul, un loc de habitat românesc. Îi rosteşte trecerea prin istorie, punând în discursul pe care-l aduce în public, durerea produsă de ruperea de fiinţa naţională şi durarea a ani grei de subjugare în care dorul de patria mumă a fost pârjolitor. Vorbeşte de bucuria întoarcerii la patria de origine, la reîntâlnirea cu istoria naţională. Îi slăveşte pe soldaţii români cei ce cu preţul jertfei supreme au măturat de gunoiul înstăpânit de Diktatul de la Viena trupul Ardealului românesc, făcând posibilă curgerea civilizaţiei române în acel frumos areal.

Butinarul (tăietor de lemne)

În acest an, cu ocazia Centenarului naşterii marelui sculptor, sub egida Academiei Române vor avea loc numeroase manifestări, respectiv expoziţii la Baia Mare, Cluj-Napoca, Bucureşti şi la Accademia di Romania în Roma. Editura Academiei va edita un album ce va fi lansat în Aula Academiei Române cu ocazia Simpozionului dedicat Centenarului Vida din luna iunie. În luna septembrie, cu implicarea majoră a Primăriei Municipiului Baia Mare se va inaugura Atelierul memorial Gheza Vida. Sărbătoarea Centenarului Gheza Vida este un prilej

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
La Moisei: a dat glas lemnului care rosteşte pentru întreaga istorie despre vocaţia criminală a ocupantului ungur. A înălţat la margine de codru un monument populat cu douăsprezece siluete din lemn din care două chipuri omeneşti şi zece măşti caracteristice tradiţiei maramureşene. Ulterior autorul a înlocuit componentele din lemn cu altele de piatră. […] Ne-a atras atenţia o discuţie purtată în 1975 de către profesorul localnic din Moisei Gheorghe Coman şi Gheza Vida, care a explicitat mesajele celor zece măşti, pe care le redăm: Prima mască: Să nu se mai tragă în oameni nevinovaţi; A doua mască: Să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi; A treia mască: Să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie; A patra mască: Să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri; A cincea mască; Să nu se mai ia vitele din bătătură; A şasea mască: Să nu mai fie pângărite fiicele omului; A şaptea mască: Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranşee, sârmă ghimpată şi icre ale morţii; A opta mască: Să nu mai piară oamenii în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării; A noua mască: Să nu se mai dea foc caselor; şi: A zecea mască: Să nu mai existe lagăre ale morţii. Omul de spirit şi dăltuitorul de artă care a fost Gheza Vida a implantat în vicinatul scenei genocidare un discurs în lemn dăltuit şi mai apoi din piatră prin care prin duratele decalogului justiţiar exprimat de cele zece măşti a semnalat mânie, îndemn la nerepetare, un strigăt de racordare la daturile civilizatoare un îndemn la concordie.” T.B.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Omar Khayyam – Traieste-ţi clipa!
Viata se grăbeşte, rapidă caravană. Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa. Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană, Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa… Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte. Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda, Divinul timp al rozei şi-al inimii curate! Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta! Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine. Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt: Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine. Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare Măcar dac-ai să termini cuvântul început? Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut. În parfumatul prier, când – beată de iubire Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine. De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire, N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine. Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii. Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc. Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii. Nu caut nici minciună nici adevăr viclean. Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu. Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani. Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu. Culege din viata tot ce-i surâs şi floare. Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare! Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi. Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti. Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe. Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe. Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi! Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi. Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună: “Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!” Cum poate el să simtă în zori uimirea firii Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta. Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea! Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară… Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine. Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne. la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar, Căci maine poate luna te va căta-n zadar. Ce ruşinos e timpul celui gândind amar Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme. Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar, Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme. Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim, - dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai, căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim. Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând. Nepăsător destinul ne va călca-n picioare. Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare! Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ! Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito, În vânt mulţi ani din viata. Dar timpul ce-mi rămâne Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul maine S-ajung din urmă viata pe care n-am trăit-o. Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine, Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine Nici un sultan nu este cu-o sută de palate. În zori într-o tavernă s-a auzit un glas: “O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!” Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere! Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte! Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere. Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte. Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării, Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte. Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării, Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte. Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite! Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri Cei care poartă vinul – neguţători de visuri. Redaţi-mă vietii, chemări ale iubitei!

Nr. 3/19 10-03 - 2013

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire, Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire… lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat. - Mă tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!” Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt. Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea! Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt… Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viata Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii. Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul Suav al unor gene o să te instruiască Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul, Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ. S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii. Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii. C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă, Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Johann Wolfgang Goethe – Despartire
Ochii ei şoptesc iubirea, Buzele-mi nu spun nimic. Grea, ce grea e despărţirea Chiar pentr-un bărbat voinic. Triste sunt şi parcă plâng Şi se cheamă-n limbă mută: Mâinile ce ni se-ating, Buzele ce se sărută. Cum pe vremuri, jucăuşo, Îţi sorbeam al gurii mied, Şoapte – floare de brânduşă Ce-a ieşit de sub omăt. N-o să-ţi fac coroană iară, Roze-n mână n-o să-ţi pun. O, Francisca,-n primăvară Ne-a ucis un ger nebun. (trad. Nicolae Dabija)

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
de basmul firului de tort, de visul timpului, albastru, de cântul roadei împlinite, de risipirea unui astru, de mâna ce-mi întinzi, iubite. D I N C O L O Când voi muri va fi de neiubire, pe un braţ sterp al râului pierdut, în anotimpul rece şi tăcut, la ceas amorf, lipsit de strălucire.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

L U C I A P A T A C H I
P Ă D U R I P R I B E G E

Se smulg sinucigaş copacii chemaţi de-amăgitoare zări şi devoraţi prin depărtări copacii. Îngenuncheat plânge pădurea lipsită de mândria lor şi prăbuşindu-se de dor pădurea. Tace rănit privighetoarea pentru ce oare-ar mai cânta când n-are cuib unde-şi dura privighetoarea Negru se sfâşie pământul când rădăcinile se rup şi are-o rană-n loc de trup pământul. Se smulg sinucigaş copacii să caute o altă lege dar nu pot fi păduri pribege copacii... C Â N T E C D E Z I

Un măr uscat va plânge fructe triste, ce vor pieri confuze şi betegi, în timp ce stoluri de cocori pribegi se vor topi în zări de ametiste. Pe existenţa mică, inutilă, uitarea suverană şi deplină va pune straiul moale, de cenuşă, iar eu voi trece dincolo de uşă, să-ntreb de viaţa este un supliciu, experiment sau… numai un capriciu. E V A D Ă R I Nocturnele plimbări incoerente în care regăsim tot ce-am ascuns, premonitorii clipelor prezente, la refulări – freudian răspuns. Câmpia devastată, pârjolită, în care creşte monstruos un mac, o patimă cromatică zvârlită ca o sfidare cerului opac. Un munte de nisip care pluteşte purtat de solzii verdelui dragon; o prăbuşire ce se travesteşte prin forţa levitaţiei, în om. Amestec de ştiut şi imposibil sau amintiri de când nu existam, fantome îmbrăcate-n verosimil, dansându-şi sarabanda pe sub geam. Nu poţi să ţipi, să scapi, nu poţi să fugi, te simţi din câlţi sau înotând în smoală

Când dincolo m-ademeneşte, mă prind de-o creangă înflorită, de-un plai domol, care doineşte, de-o dimineaţă însorită, de ploaia care se revarsă şi scaldă ochi de orizont, de pragul de la vechea casă,

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
şi-aluneci dintre gheare de năluci în prea concretul zâmbet de capcană.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

GABI SHUSTER
O rochie pink

DORINA SIŞU PLOIEŞTEANU
Să uit de ce nu mor… m-a ostenit tăcerea dar am să tac război în cercul din care am scăpat cad limitând privirea din omul sărac în ce arest mi-e chipul ce-şi doarme în nămol sărmane stăruințe ispite judecate? ah, în ce paloare lumina stă să pice o salamandră-n noapte odihna şi-o măsoară alături de un vis şi-un gând îmbătrânit „mai stai cu mine” zic şi ochii ți-i măsor atât de reci de parcă zăpada dă să frigă mă scaldă în splendori un hău venit fugar şi îmi şoptesc continuu să uit de ce nu mor de ce iubirea vrea păcate 'nduplecate. Mărturisire pentru că sunt între coastele tale pentru că am început să cânt înlăuntrul tău vin puțin lângă inima ta şi spun: recunosc dacă mi-aş auzi cântecul în tine dacă aş vedea sângele meu cum picură urmele sperând să le uite dacă aş mai simți încă o lacrimă cum curge sunt sigură în tine ar fi un continuu vals în care mi-aş petrece viața numărând paşii pentru că ştiu e cel mai frumos ritm pe care tu l-ai dăruit fără să vrei în ultimul meu timp

Vii în faţă îţi arăţi dinţii şi eu trebuie să te iubesc pentru că aşa se cade dacă sunt viu, ai părul lung o rochie pink prin care şoldurile mă privesc insistent sala de bal viermuieşte dar tu vii mereu în faţă până te văd numai pe tine rochiile celorlalte învolbură aerul şi părul tău se întinde pe jos să calc pe el să te doară vii în faţă eu te iubesc şi mor Oamenii ciori Iată ce fac oamenii aceştia trăiesc din gunoi ciorile cu capete de om patul şi-l îngustează pe asfalt să nu îi calce orbii care se duc grăbiţi acasă orbi în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie bătute în carnea puţină până la os foamea stă de pază - e cel mai sentimental însoţitor banii nu se coboară atât de jos, dacă plouă roata dinţată din pântec nu curge la canal cu frunzele şi ambalajele goale

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
carnavalul a luat sfârşit ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi şi trecem la nepăsarea de fiecare zi, laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul cu o spirală de monede ; până la lăcomia fără margini se strecoară prin sânge intră în labirinturi lasă urme plouă foamea nu se spală nu şiroieşte la canal oamenii să rămână între oameni cum merită pământul este al nimănui rătăceşte de multă vreme sub soare cu gropile de gunoaie pe burtă ciorile cu gheare de om se ceartă cu ciorile cu cap de ciori croncăne, croncăne pe pradă. Buzele tale necuviincioase ziua galbenă se alungise peste câmpuri, zburdam, nu ştiai ce-i iubirea, perle veritabile striveam în obraji, buzele tale necuviincioase erau roşii, muşcate şi lăsate libere să se joace mai departe cu sunetul saxofonului toate lucrurile pe care le ai mi le-am dorit, chiar şi clipele trăite în absenţă, durerile de seară înfăşurate în renunţări, cultivatele plecări politicoase. pe trotuare se încing umbrele şi dispar, tu nu ştii ce-i iubirea te prefaci că ştii mă converteşti în limbi moarte închizi telefonul şi priveşti în gol, o fineţe de seară se apropie lent spoind cu parfum dezamăgirile, ziua îmbătrâneşte printre căpriori

Nr. 3/19 10-03 - 2013

uităm tot mai des cum era începutul. eşti atât de frumoasă cât nu încape în mica mea viaţă, ar însemna să adun toţi ochii închişi de extaz, toate momentele nehotărâte, toate rochiile nepurtate, părul rămas în urma vântului, lipsa dialogului când te gândeşti la alte emoţii mai proaspete ...nu ştiai ce-i iubirea nici astăzi nu ştii... aşteaptă să plece anotimpurile să fim singuri să fiu ultima salvare să sprijin o scară de cer şi să-l vopsesc cu albastru.

Gerra Orivera
TAINA CEA MARE în curcubee şi în umbră fără-ncetare viaţa croieşte straie să mă îmbrace după măsură în fulger de-mi rostogolesc zarurile trăirii sau în gheaţă peste toate magia filigranează dumnezeire se coace-n cuptoare iubirea să fie pufoasă în coajă arămie cochet se-mbracă să-mpărtăşească smerită Taina cea Mare cu toţi supuşii ce-mi populează planeta interioară la cina domnească de lumină mulţumesc Părinte că şi-n respiraţia mea Te-ai întrupat.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

ANTONELLA MOCANU
Aşteptare Se ţes fire de iarbă în verde covor şi munţii se oglindesc în cristalul izvoarelor cu ape line cu azi se împleteşte firul/zilei de mâine, în zi de lumină cu faţă senină şi cer de clară oglindă. chipul tău a rămas impregnat , în memoria târzie a clipei, eşti prea departe şi totuşi,… totuşi aproape, sălcii pletoase mângâie maluri de râu, fărâme de gând sunt purtate pe aripi de vânt, şi spulberă în zare praf de înstrăinare. văd cum timpul se scurge spre infinit murmură un cântec negrăit ascult şoapte din petale de floare polenul iubirii picură-n fagurii inimii. în tăcere te-apropii de mine simt mâna caldă, ce umărul mi-atinge. NELINIŞTEA Neliniştea roade-n tăcere, sufletul ce picură lacrimi de sânge , se ridică spre ceruri, s-azvârlă-n adâncuri, priveşte chipul ce amarnic plânge. Neliniştile urcă pe crestele munţilor, să mângâie a lor rocă, tulbură valurile mărilor, scutură crengile arborilor, răscolesc natura. Neliniştile se-nfiripă în gânduri, vânează speranţele, creează tenebroase angoase, se agaţă de a nopţii aripă , ….s-au pierdut în neant pentru o clipă. ȚI- AM SPUS ?

CARMEN HUZUM

ți-am spus cât de înalt este cerul şi câte păsări şi-au lepădat aripile-a dor cătând în negru abis o fărâmă de zbor ori câţi paşi a făcut către lume copilul agățat de poalele mamei hai să-împărțim pe din două lumina minune ce naşte adesea-ntuneric şi umbrele ce-nghit hulpave fantome pictate măiastru pe zidul asferic nu plâng nici să râd nu mai ştiu astăzi sunt doar statuie cioplită din vânt căci prea vânt mă adie şi prea timp mă petrece prea golul mă-nghite prin mine se trece

PHO

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
DESCÂNTEC Eu sunt doar un vaier şi-un cânt aiurit… dar ca pasărea am cântat, ca iarba am crescut, ca ploile m-am risipit pe pământ nisipos, ca soarele am luminat pentru o inimă stearpă, ca descântec m-am subţiat în miresme de vară aromindu-mă-n cântec de leagăn, balsam pentru rănile tale.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

VIORELA CODREANU TIRON DORINŢĂ Aş vrea să mă pot uita lung, fără să cad în adâncurile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor pornite din adâncuri. Aş vrea să-mi pot frânge pumnul destinului, ce-mi tescuieşte timpul în lacrimi. NOSTALGIA FULGILOR M-ai culcat între două veşnicii să nu aud cum doare iarna. Mi-ai smuls braţele de nea fără să ştii că dragostea oricărui fulg de nea, oprit pe geană, vine cu o depărtare, iar fereastra deschisă către soare mă absoarbe surâsului dintre cele două veşnicii prin obscuritatea sa albă.

OBOSEALĂ TÂRZIE
Am venit de departe pentru această oră târzie să-ţi cumpăr taina cu umbre arse pe buzele tale din care mai răsar trandafiri pe chipul globului rostogolit în aceeaşi veşnică oră, obosită… târzie…

CLIPA
Se-aşterne ceasul înserării, iar rememorarea pătrunde tiptil în mine… şi în timp; aducerea-aminte se grăbeşte, ca nu cumva să uit ceva... Şi vine, vine precum fulgerul clipa –, clipa când trebuie să dau socoteală: când, fără remuşcare, memoria îmi propune, acum: „Jocul chibzuinţei!“

ANOTIMPUL TĂCERII Am adormit în anotimpul tăcerii al reîntoarcerii, al sufocării, al destrămării cuvântului pândind fereastra strigătului.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

poeţi cum ar fi Elmer Diktonius (1896-1961) şi Gunnar Björling (1887-1960). VIERGE MODERNE Eu nu sunt o femeie. Sunt neutru. Eu sunt un copil, un paj şi o hotărâre îndrăzneaţă, sunt străfulgerarea zâmbitoare a unui soare roşu... Sunt o plasă pentru toţi peştii lacomi, eu sunt un toast în onoarea tuturor femeilor, eu sunt un pas spre aleatoriu şi distrugere, eu sunt un salt în libertate şi în conştiinţa de sine... Eu sunt şoapta sângelui în urechea bărbatului, eu sunt fiorul sufletului, dorinţa cărnii şi negarea, eu sunt semnul de intrare la noul paradis. Eu sunt o flacără, iscoditoare şi cutezătoare, Eu sunt o apă, adâncă dar până la genunchi temerară, eu sunt foc şi apă într-o legătură loială necondiţionată.... SURORILE NOASTRE SUNT ÎMBRĂCATE ÎN ALB ŞI NEGRU Surorile noastre sunt îmbrăcate în alb şi negru, surorile noastre stau lângă apă şi cântă, surorile noastre stau pe stânci şi aşteaptă, apă şi aer au în coşurile lor şi le numesc flori. Dar eu cuprind cu braţele-mi o cruce şi plâng. Odată am fost catifelată ca o frunză tânără verde suspendată foarte sus în aerul albastru, atunci două tăişuri s-au încrucişat înlăuntrul meu şi un învingător m-a purtat spre buzele lui. Puterea lui a fost atât de tandră încât eu nu m-am rănit, el a prins o stea strălucitoare pe fruntea mea şi m-a lăsat tremurând de plâns pe o insulă numită iarnă.

EDITH SÖDERGRAN (1892-1923)
Edith Södergran a fost prima modernistă finlandez-suedeză. Nu a beneficiat în timpul vieţii de prea multă apreciere, de recunoaştere a valorii poeziei sale însă astăzi este considerată unul dintre cei mai mari poeţi finlandezi. La început, poezia sa a fost influenţată de simbolismul francez, iar mai târziu de expresionismul german şi de futurismul rusesc, influenţe de care se foloseşte la modul creativ în propria sa poezie. Ritmul liber, imagini puternice, provocatoare îşi trag seva din conştiinţa de sine nietzscheană şi din convingerea că mesajul său este nou şi în acelaşi timp stupefiant pentru cititorii finlandezi. Încă de la apariţia primului volum de versuri a fost întâmpinată cu neînţelegere şi chiar ridiculizată. Drept urmare al doilea volum de poezie se deschide cu un provocator cuvânt înainte al poetei: „Că poe-

mele mele sunt poezie, nimeni nu poate nega, eu nu vreau să susţin că sunt versuri. Am încercat să imprim un ritm unor poeme recalcitrante şi, astfel, am aflat că stăpânesc puterea cuvântului şi a imaginii numai în deplină libertate, în detrimentul ritmului. Poemele mele să nu fie luate ca neglijente însemnări. În ceea ce priveşte conţinutul, las instinctul meu să reconstruiască ceea ce intelectul meu în expectativă a consemnat. La baza încrederii în mine însămi stă faptul că eu mi-am descoperit propriile dimensiuni. Nu-mi stă în fire să mă fac mai mică decât sunt”. Primul volum de poezie îi apare în 1916 Dikter (Poezii) care este urmat printre altele în 1918 de Septemberlyran (Lira lui septembrie), în 1919 de Rosenaltaret (Altarul Rozelor), Framtidens skugga (Umbra viitorului) în 1920 şi postum, în 1925 de Landet som icke är ( Ţara care nu există).
Edith Södergran moare tânără, exact când propria-i poezie începe să influenţeze creaţia altor tineri

(Edith Södergran – Samlade dikter, Libris, 2012) Traducere şi prezentare – Dorina Brânduşa Landén

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

tul este scriere.../Cine ştie să citească, citeşte/cine nu, nu...” (N. Stănescu). De aceea, poeta nu mimează şi nici

Terezia Filip
Galina Furdui – poezia ca purificare, cunoaştere şi iniţiere
Intrarea în lumea lirică a Galinei Furdui este o simbolică deschidere de ochi – sugestie a cunoaşterii dar şi a unei renaşteri spirituale necontenite. Poeta parcă trăieşte şi gesticulează magic, dintr-o sferă a ei – aceasta e o primă impresie pe care o ai citindu-i poemele – rondelurile ori alte forme lirice fixe şi nefixe. Numai că sfera poetei echivalează cu universul însuşi, cu cel real, şi totodată cu un univers propriu, imaginar şi metafizic, căci în viziunea sa lirică, în lume, fiecare ins îşi duce existenţa în sfera proprie: „Ci a-ţi cunoaşte sfera hărăzită/ (Cea

doar a ta, cu uşă singulară)/E veşnica problemă inelară/ De pasul tău cel zilnic ascuţită.” (p. 41, Nihil sine Deo). A-

ceastă cunoaştere pare a fi lucrul esenţial al vieţii, după cum decodific în poemele din volumul antologic pe care îl răsfoiesc, Nihil sine Deo (Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2005). Dar nu închisă-ntr-o sferă oarecare, ludic şi fantezist ori ironic şi demitizant, precum în viziunea ludică a poeţilor postmoderni, nu astfel grăieşte şi se manifestă poeta Galina Furdui. Ea trăieşte şi gesticulează magic, ca o zeiţă ori ca o maestră sau iniţiată, într-o inefabilă şi delicată sferă proprie, hărăzită în lume individului, şi care-l circumstanţiază ca un microunivers situat în sfera mare a lumii, cu rotundul cosmic, cu bolta deasupra, cu tandra alunecare a timpului, alene „ca norii lungi pe şesuri,” precum în Eminescu. Aceasta pare a fi sfera hărăzită de care vorbeşte poeta şi pe care individul şi-o desenează şi modelează necontenit ori, dimpotrivă, o ignoră total. Spaţiul de manifestare al poetei e cu porţi şi arcade, cu praguri mai mult sau mai puţin înalte, cu repere şi semne care abundă pretutindeni oferindu-se/ supunânduse unei permanente decodificări şi înţelegeri. Galina Furdui ştie, precum unii din marii poeţi, Nichita Stănescu bunăoară, că existenţa e un text ori univers de semne ce se oferă permanent lecturii şi tălmăcirii omeneşti – „To-

nu-şi patetizează discursul, ci enunţă ferm şi sigur, calm şi silogistic aproape, adevăruri infailibile, într-o gesticulaţie şi un comportament uimitoare, la limita cu magicul ori cu misticul. Ea nu caută cu disperare semne, simboluri, înţelesuri, ci pur şi simplu lasă impresia că le găseşte cu uşurinţă, dă peste ele la tot pasul, le ştie dintotdeauna. Personalitate bine cunoscută în mediile culturale şi literare de la Chişinău şi din Basarabia, Galina Furdui activează în mass-media, fiind nu doar un om de radio, ci o remarcabilă personalitate literară, o subtilă şi talentată poetă basarabeană. Probabil, dintr-un cult al perfecţiunii şi al unei priviri selective care o şi defineşte, ea optează pentru speciile lirice cu formă fixă, ca de pildă, rondelul, scriind o poezie esenţializată şi sentenţioasă, fapt ce trădează o maximă virtuozitate lirică şi o perfectă stăpânire a mijloacelor cu care se face poezia. Mai mult decât atât, Galina Furdui – intelectual de marcă şi spirit elevat – mai ştie ceva: că numai formându-i pe alţii poţi îmbunătăţi cât de puţin lumea care ţi-e dată. Ea modelează la rândul ei, ca o maestră, alte talente iar sub îndrumarea-i discipolii se exersează în vehicularea cuvântului şi în configurarea imaginii poetice, confirmând astfel că poezia nu este doar o artă, ci mai mult decât atât, este, simultan, şi o şcoală şi o iniţiere culturală complexă. Steliana Grama, regretată autoare a unor volume lirice remarcabile i-a fost discipolă iar Dorina Cazac la a cărei lansare de debut am şi participat în septembrie, la Chişinău, de asemenea, precum şi alte tinere talentate. Dar să vedem în cele ce urmează ce ne spune poezia Galinei Furdui. A înţelege în esenţa lui lirismul pe care îl întreţese textual poeta presupune o familiarizare cu arhitectura subtilă a poemului cu formă fixă şi deopotrivă cu lumea simbolurilor culturale, cum ar fi de pildă, ochiul ca semn divin şi deschidere către cunoaştere, sfera, cercul, pragurile sau treptele, cupola cerului, puntea, urcuşul etc. Acestea sunt elemente cu care operează dezinvolt Galina Furdui adaptându-le propriei viziuni poetice şi unei nevoi afective, în configurarea propriului univers simbolic şi a unui mesaj liric personalizat. Ochiul este un simbol complex nu doar al deschiderii şi privirii fiinţei spre lume, ci şi al vederii şi oglindirii. Prin el universul se oglindeşte în

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
om iar acesta, la rându-i, e conţinut în universul real şi totodată în cel propriu inefabil pe care-l traversează necontenit şi care-i condiţionează destinul în lume, reveriile, aventura, iluziile etc. Galina Furdui ştie acest lucru şi-l confirmă în majoritatea poemelor din volumul său antologic Nihil sine Deo, căci iată cum se deschide apodictic lumea sa poetică: „E-un macrocosm în fiece pupilă/ Şi

Nr. 3/19 10-03 - 2013

tot roteşte – lumile confrunt./Arunc din spate coaja inutilă,/Înghit amar. Şi ploile înfrunt.” (Idem)

universurile un examen sunt...”.(p. 14).

Din start, din primele poeme, se statuează câteva lucruri definitorii pentru întregul univers liric: în accepţiunea poetei lumea e un univers sferic, stratificat, cu o pluralitate de nivele, viaţa un fir fragil, un „glas de clorofilă” iar poezia, precum existenţa însăşi, un act de cunoaştere şi, prin ricoşeu, şi unul de autocunoaştere, ce începe mereu şi se încheie cu sinele poetic: „Pun zilele-mi

Conţinută astfel, sferic, într-o lume ce codifică şi spaţiul existenţei şi sfera proprie care circumstanţiază eul, situată-n marele univers, aceeaşi mişcare de rotire defineşte deopotrivă tiparul lumii şi pe cel al eului liric. Lumea în care ne aflăm supune fiinţa mişcărilor ei. Galina Furdui percepe această involuntară rotire sferică, ca pe o mistuire ori ca pe un drum prin ceaţă, o rătăcire uneori, o cale plină de suplicii amintind de Calvar, ori o ardere, ce, oricât de suplicioasă, favorizează totuşi purificarea şi salvarea, căci ţelul existenţei şi al poeziei este acelaşi – atingerea perfecţiunii:„Şi scriu în văzduh cu

sub ochiul de lentilă/ Şi simt furtuni în orice amănunt./ E-un macrocosm în mica mea pupilă/Iar lacrimile mici magiştri-mi sunt.”(Idem) Într-o lume sferică subiectul lan-

lumini,/Albi îngeri mă-ndeamnă la drum,/Dar mai rătăcesc printre spini/În rugul cu braţe de fum.//Mi-s ochii de lacrime plini/Şi-aripa-mi miroase a scrum...” (p.201).
Invocarea lirică destul de frecventă a unor simboluri şi instanţe biblice reprezintă un indiciu atât pentru deschiderea culturală a poetei spre universalitate şi cunoaştere complexă, cât şi pentru abilitatea vehiculării dezinvolte şi avizate în plan poetic şi imaginar cu aceste simboluri. Iisus, Pilat, Golgota, Iuda, Îngerul cu trâmbiţa, Crucifixul, Judecata sau Marele examen, simboluri mistice dar şi Ovidiu, Horaţiu, Heraclit, Aristotel, Don Quijote ori Zeus, Danae etc., ca instanţe culturale, frecventează poemele Galinei Furdui, căci ea ştie că poezia, precum mitologia şi filosofia, presupune o mistică a ei care o înrudeşte structural cu religia şi o apropie inevitabil de transcendenţă. Îngerul vestitor al judecăţii de pe urmă, cu trâmbiţa e o figură biblică şi apocaliptică ce anunţă marea Judecată, un fel de examen ori o ardere aşa cum citim în versurile următoare: „Se-aude trâmbiţa.

sat în aventură focalizează orice eveniment, trăire, aspect, totul se repercutează asupră-i, de aceea cunoaşterea, ca şi viaţa, este o maximă dificultate: supliciu, furtună şi lacrimă, dar suferinţa şi tristeţea înseamnă purificare permanentă şi învăţătură. În acest fel, precum existenţa însăşi , nici poezia nu e o construcţie facilă, şi niciun drum oarecare, ci o punte îngustă asemeni celei care duce-n eden, o filtrare delicată şi subţire a esenţei de care individul, poet sau ba, e capabil, să o confirme şi să o obţină fie prin cuvânt, poezie, rugă, fie în experienţa de fiecare clipă, aşa cum sugerează un poem-preambul al volumului antologic: „Păşi-vei singur. Calea spre Zidire/ E-

o punte-ngustă. Urcă-ncet subţire/Precum o rază tainică întinsă/Spre văzu-ţi dinspre lacrima prelinsă.” (***,p.11)

Astfel de metafore spun foarte mult despre poezia şi viziunea Galinei Furdui, definind în fond orice drum omenesc spre desăvârşire, pe cel al existenţei de fiecare zi, pe cel al creaţiei şi al rafinării spirituale ori chiar pe cel final, al trecerii de la materie la esenţă veşnică. Oricare din aceste forme implică singurătatea şi efortul, grija permanentă şi suferinţa până la a ajunge, într-un necontenit urcuş, în acel loc înalt şi luminos al desăvârşirii operei, care poate fi destinul propriu, poezia ori sinele însuşi . Întrucât design-ul lumii perfecte în accepţiunea poetei seamănă cu o sferă, parcurgerea lui reală sau virtuală şi poetică reprezintă în egală măsură o iniţiere şi modelare necontenită: „Învăţ desigur. Sfera volatilă/Mă

Acordul ultim. Creşte./E îngerul al şaptelea. Vesteşte/ Că viaţa ta cu-arsura ei modernă/ E pe cântar. O rază de lanternă// Coboară peste ea. E cauza eternă./ Examenu-l susţii în limba ta maternă.” (p.69) Alte simboluri precum

ceaţa, bâjbâiala, urcuşul, căderea – căci existenţa e pecetluită de păcatul originar –, căutarea confuză etc. conferă traseului conotaţie iniţiatică, şi purificatoare, însă ele nu obstaculează înaintarea lentă şi totuşi fermă spre lumină, căci acesta e scopul excursului liric şi existenţial. Existenţa misterioasă în esenţa ei, precum la romantici ori la simbolişti, şi adesea inaccesibilă oricărei descifrări nu constituie o problemă pentru poetă, căci ea pare a şti şi a înţelege din start, foarte bine, totul: sem-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
nele, simbolurile, pragurile, porţile, luminile, arcadele, muzica celestă laolaltă cu înţelesurile criptice pe care toate acestea le adăpostesc. Acest aspect e destul de rar în poezie, întrucât majoritatea autorilor enunţă ori elaborează versuri care vorbesc de dificultatea cunoaşterii, de tainele ei, de probleme indescifrabile, pe când, în cazul Galinei Furdui, avem de-a face cu un fel de savoir tout. Poeta ştie, acceptă şi chiar se complace în acest mister, căci eul care a adoptat această experienţă cunoaşte parcă avant la lettre totul şi nu face decât să-şi comunice firesc revelaţiile proprii către cititor. Aceasta e postura lirică destul de inedită pe care o propune Galina Furdui, sau pe care o obţine printr-un fel de magică şi ritualică inspiraţie numai de ea ştiută – lucru interesant câtă vreme cunoaştem că individul în lume este mai mult sau mai puţin capabil şi pregătit pentru marele mister în care omul îşi duce existenţa. Fiinţa este permanent supusă unui test pe care îl trece sau ba. Aşa se explică, probabil, poemele scrise fără titlu, ca nişte enunţuri gnomice care pur şi simplu comunică o stare inspirată spontan, primită ca o informaţie venită dintr-o zonă misterioasă la care au acces doar iniţiaţii ori vizionarii. Lumină şi mister sunt caracteristicile excursului liric. Problema unei astfel de poezii nu pare a fi a existenţei ce curge dintotdeauna mai mult sau mai puţin aceeaşi, provocatoare şi fascinantă, ermetizată şi insinuantă totodată, ci modul cum o percepe individul mai mult sau mai puţin apt de-a trăi misterul, de-a se ancora în el, dea-l descifra şi înţelege. Aceasta, şi datorită faptului că în posmodernitate eul pare să-şi fi pierdut capacitatea funciară de-a trăi altfel, decât profan, cufundat într-o banalitate agresivă, într-un câmp sau nivel de joasă vibraţie spirituală. Un asemenea ecou sau o atare atitudine poetică precum cea a Galinei Furdui pare a veni pe cale culturală, direct sau intuitiv, din gândirea modernă a secolului al XX-lea, dintr-un tip de poezie şi cunoaştere ce-a evoluat la limita cu mitul, cu filosofia şi cu misterul, dintr-un L. Blaga, şi de mai departe, din expresionism, căci existenţa spectaculoasă supune individul, poet ori ba, la o necontenită probă iniţiatică. Galina Furdui trece cu brio această probă pentru că în reveria şi gesticulaţia ei poetică există o înţelegere şi o putere de orânduire a lucrurilor, deasupra ordinii comune, banale, ca de pildă în următoarele versuri: „Mişcând cu gândul lucrurile-n jur,/

Nr. 3/19 10-03 - 2013

poate fi lumina pentru poetă? Un reper şi totodată o ţintă într-o căutare sau o călătorie perpetuă, o zonă unde se-aude muzica sferelor. „Acoperă-mă cu lumină,/Mi-e dor de ea, mi-e dor acum./Aud sub gene-o violină....”(p. 281), clamează poeta, convinsă că Lumina e sursa a tot ce există: „...istorie şi neam,/Atom şi cod genetic, spadă,

scut/ Gândite-s de un singur cronogram –/ Marea lumină Care ne-a născut.” (p. 293) Această adoraţie sau apologie

a luminii, amintind de L. Blaga, vine din convingerea fermă că „...Omu-i lumină de suflet, mai mult decât lut.” (p. 294). Capabilă astfel de-o necontenită purificare, gesticulaţia poetică este cea care împrospătează şi re-energizează mereu fiinţa. Cum? Zicând despre lucruri şi totodată operând într-un fel ritualic şi poetic cu ele, cu lumina, cu azurul, cu ritmurile, cu timpul, iată: „Vă veţi

mira, dar zic despre azur,/Mi-l spăl eu singură, îi sunt stăpâna/Mişcând cu gândul lucrurile-n jur,/Chem anii, depărtându-i calm cu mâna.”(Idem). Cu auzul atent la rit-

muri şi la muzica din orice fenomenalitate, chiar şi la cea din fulger, poeta ceremoniază un ritual care este implicit cunoaştere şi o formă de terapie poetică: „E muzică şi-n

fulger. Dimprejur/fierbinte legea ritmului, divina,/Cântă şi-n firea ta. Atent fii. Eul pur/Alungă din noi vina, deci rugina.” (Idem).

Trăind astfel, într-un chip eminamente magic şi comunicându-şi-l poetic, Galina Furdui pare ancorată mai degrabă într-o dimensiune metafizică decât în real, sau mai bine zis, poeta ştie să devanseze permanent realul, coaja lucrurilor, ori să-l traverseze năzuind mereu la esenţe şi transmiţând poetic această experienţă: „Cum

mergi convins că rotunjeşti esenţe,/Se împletesc în trecerea-ţi grăbită/Multiple planuri de interferenţe/ Şi dialectica lui mors et vita.//Un aer blând topeşte concurenţe/Aripi te cresc spre-o stea blagoslovită...” (p.42)
Aceasta e o recurenţă în lirica Galinei Furdui, căci în cele mai multe poeme ea trăieşte cu o anumită voluptate bucuria ascensiunii şi a tălmăcirii lumii. Un aer apocaliptic şi apodictic depistăm în câteva poeme ce intuiesc un final de secol ori un de final de civilizaţie, o atmosferă de hazard, ori de natură denaturată ce plouă sucit (p.57), cu vânturi care dezarticulează ordinea firii, cu vântoaice care erodează copaci şi rădăcini (p.58), dar furtuna apocaliptică ţinând, evident, de planul naturii, spune ceva şi despre planul omenesc şi social, căci plouă cu... patimi: „Intrăm în zodia hazardului, vai nouă!/

Şi anii depărtându-i calm, cu mâna,/Apropiind un nevăzut contur,/Cunosc ce-a fost, ce poate fi lumina.” ( p. 47) Ce

Plouă sucit cu vânt şi patimi plouă./E strigătul derutelor

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
terestre...” (p. 57) Acest pocnet sau scrâşnet de apocalipsă vine, de fapt, în definirea poetei, încă din geneză ca un dat înscris într-un cod genetic. Impactul şi puterea fatală a lucrurilor şi a cuvintelor e o temă neomodernă care aminteşte de lirica unora de Nichita Stănescu ori de Marin Sorescu, de pildă, dar sesizată de Galina Furdui printr-o excepţională intuiţie poetică, această putere fatală o face să simtă efecte stranii în destinul individual ori în realul imediat, în planul social şi în istoria trecută sau recentă, şi să enunţe apodictic într-o semnificativă poemă: „Aceleaşi lucruri, altă legitate/Alcătuiesc altă finalitate.” (p. 93), sau: „–

Nr. 3/19 10-03 - 2013

noscute pot fi înţelese: „Cunoşti puterea umbrei doar du-

pă ce-o învingi./Când înţelegi cu inima lumina,/Când cele rotitoare nu te mai strâng în chingi/Şi nu mai sângeră spre tâmple vina.” (p. 25.)

Nu încerca să te ascunzi de lucruri./Concrete, ele te cunosc mai bine –/Acelaşi glas. Vine, năvalnic, vine/Şi simt că tot ce spune-i pentru mine.”(p.74). Tot în aceeaşi
cheie semantică, o poemă elogiază puterea uimitoare, înmuguritoare, a cuvintelor ce iscă viaţă, iniţiază fenomene, dau aripi sau instalează adevăruri sfinte:

„Cântate, lovite, rănite,/Cuvintele merg înainte./În muguri de crin izbucnite/ Şi-n funii de ştreang răsucite.”
(p. 93).

De o formaţie culturală prin excelenţă clasică – fiindcă devenim la un moment dat, ajunşi în culme, iniţiaţi înţelepţi, clasici –, Galina Furdui adoptă forme şi formule poetice prin excelenţă tradiţionaliste, de rondel ori de sonet, interferate subtil ici-colo cu poeme moderne. Acest tipar răspunde fără îndoială stilului şi personalităţii elevate a poetei, sensibilităţii şi năzuinţei spre desăvârşire spirituală pe care o cultivă în forma şi în esenţa poemelor sale. Dar, cunoaşterea în detalii a universului liric şi scriptural al Galinei Furdui, personalitate de marcă a liricii basarabene actuale, presupune o abordare mai complexă decât comentariul de faţă, limitat şi de circumstanţă, – una pe măsura anvergurii lirice şi intelectuale a autoarei care, prin lirica sa, provoacă, încântă şi îl obligă pe cititor şi pe critic la reflecţie.

Există în unele poeme ale Galinei Furdui o dimensiune etică asumată tranşant şi comunicată gnomic, venind dintr-un spirit analitic, dintr-o deosebită capacitate de sesizare în jocul diferenţelor şi al aparenţelor, a esenţei pe care poeta o distinge liric de forme şi de materie, ca o sapienţa subtilă şi de neînfrânt. Aceasta putere vine tocmai dintr-o abilitate de-a privi lucrurile şi existenţa lor, în profunzime, apanaj prin excelenţă al poetului întotdeauna ori a celui iniţiat cu esenţele. Iată cum sunt percepute diferenţele dintre aparenţă şi esenţa lucrurilor: „Mare nu e cel servit./Ci acel care ser-

CÂTEVA POEME semnate de Galina Furdui
E-un macrocosm în fiece pupilă E-un macrocosm în fiece pupilă Şi universurile un examen sunt (Cu început, în glas, de clorofilă, Dar clorofila fără început). Pun zilele-mi sub ochiul de lentilă Şi simt furtuni în orice amănunt. E-un macrocosm în mica mea pupilă Iar lacrimile mici magiştri-mi sunt. Învăţ, desigur. Sfera volatilă Mă tot roteşte – lumile confrunt. Arunc din spate coaja inutilă, Înghit amar. Şi ploile înfrunt. E-un macrocosm în fiece pupilă Şi zborurile un examen sunt. Mişcând cu gândul lucrurile-n jur Mişcând cu gândul lucrurile-n jur Şi anii depărtându-i calm cu mâna, Apropiind un nevăzut contur, Cunosc ce-a fost, ce poate fi lumina. Vă veţi mira, dar zic despre azur :

veşte,/Nalt nu e cel ce uimeşte,/Ci acel ce stă uimit.//Trist e cel ce e lovit,/Dar mai trist care loveşte...//Luminat nu-i cel citit,/Ci acel care citeşte /Până osu-i se topeşte...” (p. 53.)
Singurătatea, tristeţea şi ruptura cu ceilalţi este o experienţă amară care tulbură şi agasează fiinţa, dar e şi semnul condiţiei de excepţie a poetului: „Cerul s-a-n-

tunecat, prietenii s-au depărtat./Artificiile s-au stins./ Zâmbetele te-au respins./Şuieră vântul. În geam grindina bate./Tăcere, Negru/Singurătate.” (p.67). O asemenea
stare poate fi învinsă prin cuvânt şi prin reverie poetică: „Închide uşa, aprinde lampa, poete!/ E timpul să legi între ele cuvinte./Să plângi şi să cânţi.” (Idem) Tristeţea, singurătatea sau orice altă durere, numai traversate şi cu-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Mi-l spăl eu singură. Îmi e şi-i sunt stăpâna. Mişcând cu gândul lucrurile-n jur Chem anii, depărtându-i calm, cu mâna. E muzică şi-n fulger. Dimprejur Fierbinte, legea ritmului, divina, Cântă şi-n firea ta. Atent fii. Eul pur Alungă din noi vina, deci rugina. Mişcând cu gândul lucrurile-n jur Şi Timpul depărtându-l, calm, cu mâna.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina. Aşa stând alături, să aflu ce este Tăcerea. Şi clipa pe care-o invoc, o invoc să rămână Să-mi spună-nc-o dată, ce este Vederea. Ci... Văzul acel care curge-n adânc–rădăcină Şi gândul, acel care-adună sub pleoape puterea. Prin ele, Cuvinte, să sap înspre ceruri fântână. Prin tine, Cuvinte, să-mi aflu-n tulpină Vegherea. Văd: Lumea-e-o ceaţă. Dar ştiu, vine ora senină Şi-mi se topeşte-dispare, terestră, durerea. Deschisă e Bolta. O alb-violetă grădină Petala-şi deschide. Sub talpă simt altă ţărână... Vino, Cuvinte, cu tine să-ntâmpin Lumina.

Acopere-mă cu lumină Acopere-mă cu lumină, Mi-e dor de ea, mi-e dor acum Aud sub gene-o violină Şi-n ceruri nici urmă de fum. Pe drumu-mi scris în serpentină Nu vreau culori nici rol postum Acopere-mă cu lumină Acum când steaua chem, acum. Cresc florile în rădăcină Un verb. Volum după volum... La ultima filă de-album Doar ochii tăi mă însenină. Acopere-mă cu lumină Acum cât sunt aici, acum.

Istoric şi critic literar, prozator, poet, publicist, editor, animator al vieţii literare cărăşene, născut la 5 februarie 1945 în Bobda – jud. Timiş. Studiile primare le urmează la Bobda, gimnaziale, liceale şi universitare la Timişoara. Este absolvent al unui Liceu de Muzică şi Arte Plastice şi a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara. Încă din studenţie se dedică presei deţinând funcţii de redactor şef şi adjunct. De 40 de ani slujeşte presa cǎrǎşanǎ. Din 1970 este redactor la ziarul „Flamura” din Reşiţa, apoi redactor-şef al ziarului „Timpul” din 1990. Între 1991 şi 1993 este director general al Societăţii Comerciale „Timpul SRL”, apoi director şi editor al Edtiturii „Timpul”, respectiv „TIM”. Din 1971 conduce cenaclul literar „Seme-nicul” şi realizează revista „Semenicul”, colaborează la diverse reviste de prestigiu din judeţ şi din ţară, iar, în ultimul timp creează cărţi, editează cărţi şi reviste şi se preocupă de reaşezarea la loc de cinste a istoriei culturale reşiţene, dar şi a istoriei culturale bănăţene. Spre bucuria mea pe domnul Jurma îl cunosc de foarte mulţi ani. Era preocupat şi a rămas la fel de consecvent în activitatea domniei sale de a scrie. Este un profesionist de aceea mă bucur că am realizat interviul care urmează. În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă uneori îmi pare rău mai târziu. - V-aţi născut în câmpia Banatului. Cum aţi ajuns la Reşiţa? - Dintr-o întâmplare. După terminarea facultăţii, din toamna lui 69, am făcut armata, cum se obişnuia atunci: toţi cei cu studii superioare urmau şcoli de ofiţeri de rezervă. Eu am fost la Bucureşti şi nu pot spune că am dus-o foarte rău, eram în Capitală şi aveam colegi mulţi oameni deja cunoscuţi. Două exemple: şahistul Florin Gheorghiu, în plină glorie, şi criticul Marin Mincu, a cărui

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
primă carte avea să apară atunci. În acest răstimp am auzit de proiectul unui ziar nou, cotidian, la Reşiţa. Am intrat în corespondenţă şi... din luna mai 1970 am devenit redactor al ziarului „Flamura“ din Reşiţa. Cred că în acelaşi an am primit apartament în noul cartier care se construia – Lunca Bârzavei – şi n-am mai plecat de aici, chiar dacă nu la mult timp mi s-a oferit şansa de a reveni la Universitatea din Timişoara, unde s-au înfiinţat locuri de cercetare şi predare, fiindcă au apărut mulţi studenţi străini, s-a dezvoltat mult centrul universitar. La Reşiţa am făcut de toate: şi documentare, şi bibliografii, şi dicţionare, şi reviste, şi cercetări literare sau de istorie culturală. Nu ştiu dacă am făcut destule... – Reşiţa este „Oraşul cu poeţi“, oraşul cenaclului Semenicul şi al revistei cu acelaşi nume. Am prins şi eu momentele de glorie. Mai există atmosfera creatoare de altădată? - Eu am ajuns în cenaclul Semenicul în 1970, în primul meu an reşiţean. Era un spaţiu literar şi cred că am ajuns şi am rămas aici dintr-o nevoie de a evada din viaţa ziaristică şi din presiunile sociale, din nevoia de a trăi în literatură, singurul domeniu care mă atrăgea fără rezerve. Din 1971 am ajuns secretarul cenaclului şi de atunci am rămas la conducerea lui, chiar şi în etapa de după 1990 când l-a coordonat poetul Ion Chichere, eu fiind preşedintele Societăţii literare Semenicul – o formă goală, dar aşa se purta în acei ani convulsivi. Cenaclul este o şcoală, mai ales acolo unde nu există instituţii superioare, facultăţi umaniste, alte forme capabile să ridice viaţa spirituală la cote înalte, să dezvolte talentele. Cenaclul este şi o formă a prieteniei, a conlucrării, a descoperirii şi şlefuirii talentelor. În fiecare joi seara, la Sala albastră (doi!, căci prima, din anii ’70, a căpătat alte destinaţii) a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa se adună creatorii şi iubitorii literaturii, citesc, dezbat lucrări, cărţi, idei. Cei plecaţi prin cine ştie ce părţi ale lumii ştiu sigur că se pot întâlni cu foştii colegi, aici, joia, la Sala albastră. Din păcate, generaţiile mai tinere nu mai vin, numeric şi calitativ, ca altădată. Nici scriitorii consacraţi nu mai consideră important să vină şi să citească aici. Eu cred că multora le este pur şi simplu frică de confruntare, fiindcă în cenaclu se discută serios orice text, fără a ţine cont de rangul autorului. Cred că mulţi scriitori ar fi putut tipări cărţi mai bune dacă ar fi avut curajul con-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

fruntării cu cenaclul. Iar tinerilor începători, liceeni, spre exemplu, sau studenţi, le-ar fi utilă această atmosferă. – Totuşi, Reşiţa rămâne „Oraşul cu poeţi“, singurul din România având acest supranume. – Într-adevăr, chiar dacă există oraşe cu mai mulţi poeţi pe metru pătrat, Reşiţa este singurul care s-a impus drept „Oraşul cu poeţi“. Primul care a folosit sintagma a fost criticul Artur Silvestri, în 1984, iar după aceea porecla s-a transformat în renume. Am realizat două ediţii ale unei antologii reşiţene cu titlul Oraşul cu poeţi, iar în cadrul Editurii Timpul (mai târziu Tim) s-au tipărit mai multe cărţi ale reşiţenilor în cadrul unei colecţii cu acelaşi titlu: „Oraşul cu poeţi“. De-a lungul vremii de la Reşiţa au plecat sau pe aici au trecut mulţi scriitori, în bună măsură legaţi de cenaclu, începând cu generaţiile dintâi – căci cenaclul s-a înfiinţat în februarie 1949 – cu George C. Bogdan, Ion Miuţa, Victor Zednic. Nume importante, ca Toma George Maiorescu, Ion Cocora, Mircea Martin, Mircea Borcilă, sunt legate de Reşiţa. Din anii ’70 încoace s-au afirmat cu o tot mai mare vizibilitate pe plan naţional poeţi ca: Olga Neagu, Ioan George Şeitan, Gheorghe Zincescu, Nicolae Sârbu, Ion Chichere, Octavian Doclin, Costel Stancu, Iacob Roman, Constantin Rupa, Nicolae Irimia, Dinu Olăraşu şi încă mulţi alţii, unii poeţi de limbă germană ca Rolf Bossert sau de limbă sârbă ca Liubiţa Raichici, iar alături de ei prozatori şi critici, cercetători ai culturii locale şi naţionale precum Marcu Mihail Deleanu, Ada Cruceanu, Erwin Josef Ţigla, Adela Lungu, ca să citez doar câteva nume. – Toate aceste nume se regăsesc, desigur, în revista „Semenicul“, cea care exprimă Reşiţa literară în timp. Cum sa „născut“ revista „Semenicul“? – O grupare literară nu se impune dacă nu are o revistă sau un spaţiu propriu de afirmare. Visul oricărui cenaclu, cum eram noi, în anii 70, este revista. De aceea am făcut un experiment, în 1971: un an de zile am scos nişte caiete lunare multiplicate, ca să ne dovedim nouă înşine că suntem capabili să concepem şi să realizăm o revistă. Apoi la sfârşitul anului 1972 a apărut primul număr tipărit al „Semenicului“. Deşi bine blindat cu un interviu cu primul secretar al Comitetului Judeţean de partid de atunci, Trandafir Cocârlă, un om cu o largă viziune, organele centrale de partid au interzis publicaţia. Am reluat-o abia în 1975. În acele vremuri sinuozităţile erau inevita-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
bile. Dar la fel s-a întâmplat şi după 1990, când am crezut că totul e posibil. Am scos primele numere în formatul ziarului, apoi am revenit la forma iniţială, iar în cele din urmă am ales formatul de carte. Apariţiile sunt aleatorii, iar în ultima vreme chiar... inexistente. Există însă revista „Reflex“ care apare la Reşiţa. – Să ne oprim la proiectele proprii. Aţi publicat un mare număr de cărţi. Care vă sunt mai aproape? – După cum am putut să-mi dau seama şi eu, există două preocupări esenţiale: pe de o parte literatura şi cultura Banatului, pe de alta marile valori ale culturii române. Din prima categorie: Mic dicţionar al personalităţilor culturale din Caraş-Severin (1976), Presa şi viaţa literară din Caraş-Severin (1978), Banatul şi Eminescu (1989), Descoperirea Banatului (1994), Monografia Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa (2006) sau Biblioteca şi oamenii cărţii (2012). Din a doua categorie: Eminescu – gând şi cânt (1998), Sadoveanu sau lupta cu balaurul (2002), Mircea Eliade şi modelul tinereţii (2005), Cartea care deschide lumea (2012 – tema cărţii la Eminescu). Alte tipuri de proiecte se orientează spre sinteze ori spre valorificări enciclopedice care să consemneze clar şi categoric contribuţiile culturale ale acestei regiuni: o istorie culturală în date (2008), un dicţionar al localităţilor din Caraş-Severin (2011 – primul volum), o panoramă a presei, o carte despre Reşiţa literară, una despre Reşiţa muzicală, dar şi altele pe care le am aproape gata de cel puţin zece ani, însă... – Să înţeleg că multe din cărţile dvs. au o gestaţie lungă? Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră? – Din păcate, eu mă consider un tip suficient de împrăştiat, astfel că de la idee la împlinire trece adesea mult timp. Am clare lucrurile în minte, dar îmi trebuie şi o stare specială, când proiectul mă invadează, mă obligă să scriu. Sunt cărţi pe care le scriu cu intermitenţe, pe tot felul de hârtii, altele le scriu direct pe calculator. Totuşi, pentru cărţile mele nu am suficient timp; ca editor trebuie să mă ocup în primul rând de cărţile altora. Mai fac şi pe tipograful, am treburi administrative, particip la diverse activităţi culturale, eu însumi am organizat multe mari expoziţii de carte (Eminescu, Sadoveanu, Mircea Eliade ş.a.), aşa că risipirea este inevitabilă. Deşi sunt convins că lăsând neterminate nişte cărţi, nimeni nu le va

Nr. 3/19 10-03 - 2013

mai termina. Cum zice undeva Zaharia Stancu: „Când moare un scriitor, odată cu el moare o întreagă lume.“ – Trebuie să recunosc că şi interviul de faţă s-a realizat greu deşi v-am trimis întrebările cu ani în urmă şi între timp a apărut şi primul volum al interviurilor mele în care ar fi trebuit să intraţi. – În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă uneori îmi pare rău mai târziu. Nu am răspuns la multe chestionare pentru dicţionare ale literaturii române sau pentru alte lucrări. Când te gândeşti la oameni extraordinari, cu o biografie exemplară, parcă nu-ţi mai vine să te crezi demn a fi alături de ei... Oricum, aceste atitudini nu exclud spiritul critic faţă de ceilalţi, inclusiv modelele pe care le admirăm. Sper totuşi să mai pot realiza câteva cărţi dintre multele la care visez... – Am observat că aveţi o preocupare deosebită pentru Mihai Eminescu. De ce Eminescu? – Întrebarea a pus-o şi reputatul eminescolog Eugen Todoran, profesorul meu de la Universitatea din Timişoara, într-un ciclu de articole din 1989 şi pe coperta unei cărţi pe care am editat-o eu în colecţia „Eminescu“, pe care am lansat-o la Reşiţa. În spiritul interesului şi dragostei faţă de marile valori – pe care ni le-au inspirat dascălii noştri de la Universitate: Eugen Todoran, G.I. Tohăneanu, Ştefan Munteanu, Victor Iancu, Iosif Cheie Pantea, G. Ivănescu şi mulţi alţii –, am încercat să citesc, să înţeleg şi să promovez opera eminesciană. Dincolo de modestele mele cărţi, am tipărit cărţile altora, am organizat expoziţii de carte şi sper să determin cataloage ale unor biblioteci pentru a inventaria patrimoniul naţional Eminescu. Întâlnirile cu tinerii, mai ales, pot fi prilejuri pentru a demonstra de ce Eminescu este vârful poeziei şi al cugetării româneşti, de ce este actual şi necesar azi. Câteva argumente. În ultimele decenii, când Eminescu a fost supus foarte multor atacuri, s-a dovedit că se scrie despre el enorm de mult şi de interesant, cel puţin o carte pe lună, pe lângă editarea operelor sale (cam tot atâta: 20 de titluri în 2012). Eminescu este o uzină care creează continuu noi cărţi, noi valori, noi proiecte – în foarte multe direcţii, de la literatură la sociologie sau politologie, statistică sau stilistică, lexicografie etc.; în toate se propun metode noi, se aduc rezultate noi. Pe această linie, aş dori să mai relev ideea fundamentală a viziunii sale politico-economice, foarte actuală oricând: ideea de

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
muncă, aceasta fiind baza unei societăţi. România de azi ne oferă, din păcate, un tablou pe care l-a vituperat Eminescu acum vreo 130 de ani: „O societate ca a noastră, care nu se bazează pe muncă, este o societate coruptă.“ Restul ar trebui completat cu imnul de stat... – Sunt cumva cei din provincie dezavantajaţi faţă de cei din Capitală? – Şi da, şi nu. Poţi să scrii oriunde. Răzbeşti mai greu dacă nu eşti dintr-un oraş mare, dacă nu faci parte din găştile care conduc destinele culturii (ca să nu zic ale politicii). O problemă gravă este circulaţia cărţii şi a valorilor în general. În provincie, cum ar fi la Reşiţa, bunăoară, nu apar toate cărţile care te interesează (nici în biblioteci), ai, deci, un mare handicap sub aspectul informării, documentării, chiar dacă unele aspecte sunt rezolvate parţial de internet. Marii scriitori, artişti, trupe muzicale sau teatrale vin mai greu în provincie, iar noi avem posibilităţi reduse de a ne duce şi sta în Capitală. (Eu aş vrea să stau o săptămână la Biblioteca Academiei, dar m-ar costa mai mult decât salariul pe o lună!). Dar până la urmă depinde de la o provincie la alta. Invidiez Botoşaniul care aduce de două ori pe an mari scriitori, critici, eminescologi, dă premii etc.; la fel ca Alba Iulia şi alte judeţe. Totuşi, la Reşiţa se face mult pentru literatura şi cultura germană. – Sunteţi şi editor, este greu sau lucrurile s-au reglementat în această privinţă în România? – Probabil că dorinţa mea secretă dintotdeauna a fost să scot cărţi. Am devenit editor încă din 1991, cu o serie „Semenicul“. Apoi din 1993 cu Editura Timpul, devenită societate de sine stătătoare din 1997. La presiunile unor afacerişti din alte locuri, am schimbat denumirea editurii într-una fără semnificaţie – Tim (poate de la Timiş) –, din 2004... Nu am numărat încă – dar o voi face – titlurile editate până acum. Ar trebui să fie către 500, deci vreo 20 de cărţi pe an, destul de mult în această modestă aşezare, fără tradiţii editoriale. O primă etapă este evaluată în volumul Cu editura Timpul, peste timp (2004), care este o istorie, un catalog, o monografie. De-a lungul acestor ani au apărut multe cărţi care s-au bucurat de bune ecouri, de recunoaşterea publicului. Istorii, albume, cărţi documentare sau beletristice despre Reşiţa şi Caraş-Severin, despre puterea noastră creatoare. Colecţii ca: Eminescu, Oraşul cu poeţi, Drumul apelor, Desco-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

perirea Banatului şi multe altele. Multe epuizate. Dar se cer şi astăzi. O carte de memorialistică – Hoinărind prin Reşiţa pierdută, de Dan Farcaş – s-a tipărit în mai multe
ediţii şi a circulat în toată lumea, din Germania în Suedia, din Australia în Canada, unde au cerut-o reşiţenii plecaţi acolo dar trăind nostalgia locurilor şi timpurilor tinereţii lor... Oricum, problema cea mai mare este difuzarea cărţii, sistemul fiind total hazardat. În singura librărie din Reşiţa care are lanţ naţional, cărţile locale nu sunt primite. Iar în diverse oraşe din ţară unde am avut desfacere de carte, ne lovim de probleme încurcate sub aspectul recuperării banilor etc., etc. Dragostea de carte este însă... un zid de care se sparg toate greutăţile (de finanţare, de difuzare, de comentare etc.). – De când colaborarea cu proza? - Nu ştiu exact care a fost începutul. Sigur, în facultate, poate şi în liceu. Însă abia târziu, poate ca o evadare din spaţiul destul de rigid al gazetăriei sau chiar din spaţiul criticii şi istoriei literare, am „comis“ câteva texte, cu o încărcătură imaginară şi sentimentală, pe care le-am citit la cenaclu şi mai apoi au intrat într-un volum colectiv de debut de la editura Facla, Gustul livezii, 1985. Am reluat acele texte, cu oarecari adăugiri în volumul Întuneric de ora şapte (Editura Timpul, 2004). Izbucnirile prozei sunt mai rare. Dacă va fi să iasă completări sau poate alt volum, titlul său va fi cu certitudine Întuneric deplin. – La graniţa dintre gazetărie şi proză este cartea Întâmplări cu Afilon. - Această carte, începută prin 1988, are la bază un set de înregistrări pe bandă cu cunoscutul coregraf şi folclorist Afilon Laţcu, în ultimele sale luni de viaţă. Tema esenţială aici este a morţii – un fel de cancer generalizat care macină oamenii şi societatea. Cornel Ungureanu a scris despre carte cu un neaşteptat entuziasm, observând exact această mutaţie a timpului nostru spre ideea de moarte. Am să-l citez, din finalul cronicii sale la cartea despre Afilon („Orizont“, 10/1997): „Gheorghe Jurma adună mărturii, dar şi texte teoretice, transcrie pagini din jurnalul său, dar şi din jurnalul şi corespondenţa lui Afilon Laţcu (omul era extrovertit, lega lesne prietenii şi scria cu plăcere, „se povestea“ fără constrângeri speciale), notează bocetele rostite la înmormântarea din Glimboca. A murit un om care nu împli-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
nise încă 50 de ani. Grefierul, cronicarul acestui timp al Banatului nu vrea să piardă nimic din istoria vieţii şi a morţii lui Afilon. Au murit, înainte de a împlini 50 de ani, Ioana Em. Petrescu, Dana Dumitriu şi Marius Robescu, Sorin Titel şi Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi George Suru, Ioan Monoran şi Constantin Pascu, Aurel Dumitraşcu şi Dan David şi câţi alţii, Dumnezeule! Ieri Valentin Taşcu mi-a adus o carte intitulată A învăţa să mori, alaltăieri am scris o prefaţă la Picătura de cucută de Paul Eugen Banciu, carte despre agonie, sinucidere, extincţie. Cu trei zile în urmă am încheiat un antijurnal intitulat A muri în China. Poezia cea mai comentată, parafrazată, studiată în ultima vreme e Odă în metru antic: nu credeam să-nvăţ a muri vreodată e versul regent. Noua unitate a culturii se realizează nu în jurul tradiţionalului a învăţa aşezarea în lume (secole de-a rândul a învăţa însemna a învăţa ştiinţa vieţii), ci în preajma lui nu credeam să-nvăţ a muri. Dacă Gheorghe Jurma ar trăi la răscrucea vedetelor cinematografice, dacă notorietatea sa ar ieşi în afara Banatului, cartea ar putea deveni scenariul unei superproducţii. Fiindcă ea se află pe liniile de forţă ale acestui prezent care creează altă unitate spirituală, altă ordine a valorilor, alt tip de love story. - Stimate domnule Jurma, mulț umesc pentru tare mult interviu ! Vă doresc să fiţi sănătos şi să aveţi timp pentru a scrie tot ce v-aţi propus !!!
Adalbert GYURIS

Nr. 3/19 10-03 - 2013

SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI, DRAGOBETELE

dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Dragobete blând şi darnic,/Se-nfăşoară ca nă-

valnic, / Patimi vechi le reaprinde, /Dragostea în plasă prinde. (Viorica Pop)
Încercare de etimologizare a cuvântului Dragobete

Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a omenescului. Cercetări recente, faţă de cele care s-au manifestat sub influenţa estului slav, care asociau etimologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă, au indicat că acest cuvânt şi-ar putea avea originea în limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă şi de daci, pentru o divinitate celebrată în această perioadă a anului, a sfârşitului de lună a lui făurar, ca o divinitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe altele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute până acum. Este lesne de înţeles că această manifestare, la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca treburi anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuşi, o ipoteză şi o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai amănunţită a începuturilor obiceiurilor româneşti, a fenomenelor care au influenţat acceptarea acelor cutume, a aflării şi datării cu mai multă exactitate a existenţialului în cultura tradiţiilor strămoşilor noştri.

Alina Daniela Nicu – Balerina roşie/ tapiserie

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

la cuvântul traco sau drago (din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac şi aşa mai departe, care se spune că ar fi putut da naştere numelui zeului iubirii la traci. Să nu neglijăm că terminaţia „– ete”, sufix augmentativ, are şi sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu jignitoare, mai degrabă o atenţionare jovială: băiete, de exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr. Semnificaţia sărbătorii de Dragobete, la români Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, şi nici a cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu din Bucureşti al Academiei Române, care susţin că acest cuvânt, dragobete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui ar putea distribui următoarea explicaţie: cuvântul trago, de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, ţap şi simboliza puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes25, pe care romanii şi grecii îl foloseau în exprimarea mersului pe jos, desculţ. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea trupului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde iubita îl aştepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai dăinuie în unele părţi ale satului românesc, pentru că adesea tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălţânduse şi zburdălnicind pe verdeaţa presărată cu flori. Cele două cuvinte au suferit în timpul istoric al civilizaţiei româneşti transformări: trago, spun cei doi renumiţi etnologi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a devenit cu timpul drago, iar termenul pede se va transforma în bete. Bete, folosit în unele zone din Oltenia are înţelesul de mulţime, adunare, însă simbolic acest cuvânt se pare că avea să denumească, mai târziu, cingătorile înguste, frumos ţesute, purtate de flăcăi în zi de sărbătoare. Acestea erau aşezate în diagonală peste cămaşa frumos brodată sau ca fâşii la brâu, pentru legarea cămăşii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a procreării, în tainicul port popular românesc. Desele schimbări de pronunţie a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de
25

Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada menţionată, nu a existat la străbunii noştri traci. Că au fost evenimente în istoria evoluţiei şi dezvoltării acestui popor care nu s-au menţionat în scris, nedescoperindu-se până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări străine, nu înlătură adevărul existent al tradiţiilor, dovadă fiind obiceiurile sătenilor din Munţii Apuseni dar şi a grupurilor de locuitori de la şes, din acelaşi neam de daci, chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migratoare.

Neobosiţi, exegeţii: filologi, istorici, geografi, dar şi arheologii au scos şi vor scoate, într-un timp al istoriei care va veni, aşa cum multe s-au descoperit sub pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, atestări noi din care ne vom rândui descendenţa. Revenind la perioada sfârşitului de secol al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea Hora de Dragobete într-un interval de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare:

Ioan Dragobete, Dragostitele, Sântion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar şi DragomiruFlorea sau Granguru.
Sărbătorit de tinerii satelor26, până la mijlocul secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de
26

Per pedes apostolorum (lat.) cu picioarele apostolilor – Pe jos. În grecește, „apostolos”, trimis departe, care străbate drumurile pe jos și desculț. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.

Micul dicționar academic atestă folosirea cuvântului Dragobete din anul 1774: E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
martie, ţinând cont de calendarul gregorian sau iulian, se constată că această sărbătoare a iubirii datează dinaintea apariţiei creştinismului. În mitologia dacilor, zeul, care ulterior a fost numit Dragobete (în spaţiul slav Glavo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică, aşa cum se va constata şi în cazul altor sărbători din calendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia etc.) era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinţa că în această zi şi păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Motivaţiile preluării, au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând mesaj al cerului şi, de aceea, zeul a mai fost numit şi Logodnicul Păsărilor. În această zi, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în faţa bisericii, ca loc sacru de săvârşire a unei împliniri, iar de acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute, prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Florile de început ale primăverii constituiau în credinţa oamenilor de la sate mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau înfloriţi erau adunaţi de fete în buchete pe care le puneau în lăutoarea27 fetelor, rostind cuvintele ritualice:

Nr. 3/19 10-03 - 2013

zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat
în credinţa poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă şi dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele! În lucrarea sa „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele şi unele tradiţii legate de ele”, inimosul folclorist român Constantin Rădulescu-Codin (1875-1926) consemna: Dragobetele e flăcău iubieţ şi

umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi... . În

Flori de fragă /Din luna lui Faur /La toată lumea să fiu dragă /Urâciunile Năvalnic să le desparţi. De asemenea,

adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-şi semeţe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâioare pe care le strângeau în bucheţele şi le păstrau până la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelor pe care le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit învăţate de la femeile în vârstă ale satului. După acest ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dealurile golaşe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele şi băieţii discutau, glumeau şi cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită
compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană. Cf. MDA, 2002, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti. 27 Lăutoáre, lăutori, (reg.) Lăut, lăutură; apă (fiartă cu leșie) pentru spălat pe cap. [pr.: lă-u-] - Lăut + suf. -oare. Cf. DEX, Editua Academiei Române, Bucureşti, 1975.

urma acestui fapt a rămas şi zicala referitoare la toate femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste cuvinte, care constituiau un avertisment, erau şi o atenţionare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-şi întâlneau, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot anul aceştia vor rămâne neiubiţi. Credinţa populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriţi de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Împlinirea dragostei prin căsătorie constituia pentru băiat culegerea a două fire din floarea dragostei din pădure. Acele două fire tânărul le sădea în grădina curţii lui. Dacă tulpinile se apropiau una de altele în timpul creşterii lor atunci cu siguranţă tânărul urma să se căsătorească cu fata pe care şi-o alesese. În cadrul ceremonialului acestei sărbători, copiilor li se prindea de mijloc un şnur colorat în roşu şi alb, de care se lega un bănuţ de argint, pentru a-i proteja împotriva bolilor, oamenilor mai în vârstă li se cădea grija atentă faţă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifica nicio vietate pentru că altfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. De asemenea, în această zi nu se cosea şi nici nu se lucra la câmp. Singura activitate era curăţenia generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să urmeze să fie cu spor. În unele sate româneşti se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară, care, în egală măsură, salva viaţa, dar provoca şi moartea.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Tot un vechi obicei străvechi, întâlnit în unele sate din estul ţării noastre, ne arată cum femeile obişnuiau să atingă un bărbat străin de familia sau de satul în care convieţuiau, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari însă strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Bărbaţii nu trebuiau să supere femeile şi nici să se certe cu ele, pentru că altfel le mergea rău tot anul. În mitologia română Dragobetele este asociat personajelor Panteonului greco-roman Cupidon sau Eros. Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, ca un bărbat tânăr şi frumos, arătos, cu un temperament năvalnic. Mitologia cosmogonică, în care sunt descrise momente ale genezei poporului nostru, afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei, despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în monumentala Mitologie Română, îl prezenta ca un flăcău chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor acestor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic, oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei primăveri, atât la oameni cât şi animale. Dragobetele era considerat zeul bunei-dispoziţii, celebrată prin veselie şi petreceri de la care se porneau de multe ori discuţiile viitoarelor căsătorii. Faţă de consemnările etnologilor şi filologilor noştri, care au studiat şi fixat anumite teorii sub o influenţă nefastă câteodată, contrară firii lucrurilor ce puteau fi cu adevărat demne de cercetat înainte de anul 1990, aş opta mai mult pe legătura acestei sărbători ca fapt existenţial în calendarul trac, preluat de daci, decât ca împrumut din limba slavă. Susţin prin aceasta şi o veche legendă atribuită miraculosului fiu al Dochiei şi, anume, a dorinţei lui de a o face pe aleasa Divinului Creator să se îndrăgostească lumeşte. Fecioara Maria, nu se cunoaşte faptul dacă născuse pe Fiul Domnului, nu se va lăsa prinsă în mrejele Cupidonului Dochiei şi îl va transforma pe acesta, pentru îndrăzneala lui, într-o buruiană numită Năvalnic. Având cunoştinţă de protectoarea creaţiei deusiene, suferind amarnic după fiul ei favorit, Dochia o va

Nr. 3/19 10-03 - 2013

trimite într-o zi geroasă de iarnă, pe nora sa, la râu cu un fir din lână neagră, spunându-i că nu avea să se întoarcă acasă decât numai atunci când firul de lână va fi albit. Îngheţată şi plânsă, tânăra fu vizitată de Iisus care, făcându-i-se milă de ea îi dărui o floare roşie cu ajutorul căreia firul de lână se albi. Din curiozitate, tânăra femeie îi ceru să-i spună numele, pentru a-şi aduce mereu aminte de minunea cu care a făcut ca firului negru de lână să se albească. Iisus i-a spus că numele lui este Mărţişor. De atunci, soţia Dragobetelui, a început să împartă fetelor necăjite, pentru a primi bucuria miracolului, şnururi de lână roşie. Se cunoaşte că slavii au venit pe teritoriul ţării noastre, ca popor migrator, în perioada celui de al VIIlea secol al erei noastre, peste tot ceea ce dacii deţineau ca ceremonialuri şi vechi tradiţii strămoşeşti. Cert este că ritualul nuntirii, în special cel al vestirii, nu puteau să fie decât obiceiuri ale unui popor stabil, cum erau dacii, şi nicidecum ale unui neam migrator, ca slavii. Tradiţia nuntirii, a pregătirii tainelor căsătoriei prin peţire, era un obicei străvechi, la care cuvintele, care au format denumirea sărbătorii de Dragobete, trebuie căutate în vocabularul limbii dacilor, pentru că această sărbătoare, expresie a iubirii, a dragostei fertile, a însemnat mult în tradiţiile trace de s-a păstrat până astăzi, pe întreg teritoriul locuit de români. Ar trebui consemnat faptul că această sărbătoare şi-a avut un rost al ei în sânul populaţiei din Oltenia, regiune locuită de daci cu o distanţă remarcabilă faţă de ceea ce a însemnat influenţa slavă asupra obiceiurilor poporului nostru. Nu contestăm etimologia cuvântului ca provenit din limba slavă însă nici excluderea derivării acestei onomastici din cuvinte trace. Cert este că obiceiul este moştenit de la strămoşii noştri însă numele sărbătorii încă trezeşte interese în acceptarea ştiinţifică a cercetării etimologiei acestuia. Putem spune că simţim acum aşa cum au simţit şi strămoşii noştri, în preajma acestei zile, un început în toate! Pământul se trezeşte la viaţă, natura renaşte. Soarele revarsă o căldură mângâietoare, iar vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele schimbându-şi culoarea, inima – pulsaţiile. O mireasmă dulce se împrăştie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbeşte, iar mâinile ei nevăzute ne mângâie… Seva pomilor musteşte, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi şi mai blânde, natura începe să-şi arate farmecul. În curând natura se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
colţul ierbii, copacii vor fi ninşi de flori albe. Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei… .

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Carmen Istrate Murariu
Motto: Singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni. (Petre Ţuţea) Totul a început odată cu educaţia (preot), devenind astfel un idealist. Solitar prin vocaţie, Iosif Vrancea îşi cultivă fiinţa într-un timp în care toate valorile morale s-au spulberat. Martor incontestabil al spectacolului existenţei, de la fiinţă la nefiinţă, traversat el însuşi de experienţa vieţuirii consemnată într-o succesiune temporal obişnuită laicului şi clericului deopotrivă, autorul înscrie în cartea Călător prin anotimpuri, itinerarul propriu. El evocă, îşi aminteşte, reflectează, notează stări sufleteşti din diferite faze ale vieţii sale. Nerobit de cotidianul din care îşi extrage substanţa lirică, a decis să utilizeze metafora, cu ambiţia secretă de a nu fi mai vulnerabil. La adăpostul poeziei realizează adevărate analize de laborator a „dorurilor”, „dragi comori”, stăpânit de duhul iubirii. Într-o asemenea perspectivă distinctă, se întrevede dispoziţia temperamentală a poetului, a eului exacerbat, subiectivat printr-o sensibilitate amplificată. Ecoul amintirilor apărute pe ecranul memoriei, emit un lirism bogat şi profund. Energia clipelor trăite îi provoacă reale stări de inspiraţie, de celebrare spirituală a pasiunilor pământeşti, profane. În momentele privilegiate intenţiilor elegiatice, autorul resimte plenitudinea sentimentelor ca o forţă copleşitoare a trecutului autopsiat, condensând întreaga poveste într-o ars poetica şi transformând ecoul amintirilor din ars vivendi în ars scribendi. Chiar dacă, în ziua de astăzi, versurile de acest gen par desuete, fluiditatea abundentă de afectivitate, salturile peste cronologii (Chitarei mele), arheologia detaliilor şi clipelor de viaţă (Primăvara crudă, Reverii de seară, Noapte cu lună, Furtuna), acestea capătă o evidentă justificare de a fi. Fără a dori să păstreze pentru sine aducerile-aminte, le împărtăşeşte, populat fiind de adevărate clipe vii. Declaraţiile de dragoste sunt rostite cu sinceritate, ca de altfel a marilor poeţi simbolişti: Ion Minulescu (Romanţa meschină, Romanţă fără ecou, Celei

_____________________________________
Bibliografie:

Micul dicţionar academic, (2002), Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, (1982), Editura Academiei, Bucureşti; Alecsandri, Vasile, (1852), prefaţa la volumul Poezia populară, Editura Tineretului, Bucureşti; Călinescu, George, (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti; Constantinescu, Olimpiu, (1928), Sentimentul religios în poezia poporeană, Editura Tipografia Centralei Cooperativelor de Producţie şi Consum, Chişinău; Ghinoiu, Ion, (2008), Mică enciclopedie de tradiții româneşti, Editura Agora, Bucureşti; Ghinoiu, Ion, (2002), Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti; Ghinoiu, Ion, (2003), Atlasul etnografic român, Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti; Ghinoiu, Ion, (1999), Zile şi mituri: calendarul țăranului român 2000, Editura Fundației PRO, Bucureşti; Eminescu, Mihai, (2000), Opere, vol.5, Literatura populară, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti; Ibrăileanu, Garabet, (1970), Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, Editura Junimea; Maiorescu, Titu, (1882), Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare; Petrescu, Camil, (1936), Suflet naţional, în Teze şi antiteze, Bucureşti.

care pleacă, etc): Dar, chiar dacă n-aş spune-o, adevăru-i

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Acel citit şi-n stihuri şi-n priviri C-un gest, un cer de visuri poţi să nărui ... C-un zâmbet poţi atâtea să inspiri.
ori:

Nr. 3/19 10-03 - 2013

(„Închinare”)

S-a stins pesemne, cerul, ori a fost Sărac de stele-n nopţile din urmă ... Şi nimănui, nu-i ţine adăpost, Povestea asta tot la fel se curmă ...

(„Reverii de seară”)

Sau eliberate de orice umbră de regret prin înlocuirea comprehensibilă de simţire şi profunzime a trăirilor, de resemnare şi înţelegere pe marginea ideii de timp şi înţelepţire, la cumpăna unor vârste, Geo Dumitrescu (Inscripţie pe piatra de hotar):

taliază şi rafinează iubirea dintre copilărie şi maturitate, devenind spovedanie. Imaginile poetice desprinse de trecut respiră inocenţă fie că sunt descrieri de natură sau evocări de evenimente. Starea de singularizare e o transformare căreia nu i se oferă niciun viitor, neavând, decât puterea iluzorie a ecoului. Poetul îşi cicatrizează rănile sufleteşti scriind epistole despre iubire. Un parfum superb de romantism, doar emoţiile se schimbă, comode uneori şi în deplină siguranţă alteori, eliberate de orice regrete şi acestea tardive, lasă senzaţia că iubirea a fost/îi este îndestulătoare:

Azi, sufletul din mine mi-a rămas Bătrân şi gârbov, de nădejde gol … Se pare că şi-n el un jalnic glas Se tânguie, târziu, plângând domol …

Eu sunt acel pe care l-aţi văzut Zdrobind cu dinţii laţi o nucă udă, Să-mi satur foamea – mut şi hâd şi slut, Eu sunt acelaşi, şi la toţi vi-s rudă ... Am fost asemeni vouă şi-am plecat, Păreri de fericire nu mai port ... Pe suflet toată plata mi-am luat, Şi dintre toţi voi fi cel mai bogat ...

(„Toamna târzie”).

(„Cântecele mele”) Iar pe alocuri, amintesc chiar de sonetele lui Petrarca. Autorul se revede analizându-şi cu minuţiozitate sentimentele, îndoielile şi speranţele într-o confesiune directă, descriind singurătatea interioară în tonalităţi uneori grave, alteori optimiste ce nu exacerbează drame şi nu produce lamentaţii. Poetul, Călător prin anotimpuri, se dăruie limpezimii cuvântului cu toată sinceritatea, pasiunea şi autenticitatea simţirii într-o supremă înflorire a iubirii pure, cuminte, aşezată în timp, decantată de evenimente. Elogiază cu simplitate, evocă cu tandreţe şi forţă persuasivă iubirea, abordând o manieră repetitivă prin folosirea antitezei şi oximoronului. După ce structurile arhetipale se însumează în copil, acesta scrutează drumul spre marile simboluri universale ale cunoştinţelor acumulate pe care îşi înserează viaţa interioară. Anotimpurile, soarele, pădurea, florile, animalele, familia sunt integrate în imaginea copilăriei, în mediul ambiant. Poate că memoria afectivă are puterea târzie a developării sau l-a însoţit totdeauna. Însă, prezenţa fizică a iubitei în cadrul naturii martore şi consolatoare, pătrunde în ordinea inevitabilă a timpului ce măsoară, de-

Suferinţa care îl macină este ipostaza ce nu îngăduie triumful vanităţilor omeneşti. Viaţa sentimentală a autorului este esenţială. Din depozitul de amintiri, şiragul sentimentelor şi focul lămuritor ticluieşte pietre şlefuite: enunţuri poetice autentice de mare prospeţime, în centru cărora se află el însuşi, încheind o convenţie temporală. O atare metodă de creativitate a textului poate fi realizată doar în condiţiile trăirii efective şi ameninţării liniştii biologice ca şi cum puterea textului ţine de resorturi secrete ale instinctului de conservare. Tonalitatea adesea didactică sau melancolică uneori, valorizează biografic conţinuturi subconştiente într-o dilataţie egocentristă. Stăruinţa asupra existenţei este explicabilă doar prin iubirea menită să-i asigure veşnicia. Cartea Călător prin anotimpuri reprezintă radiografia unor stări sufleteşti, privită spre interior cât şi spre exterior, spre sine şi spre alţii, spre cer şi spre pământ. Conştiinţa autorului, încărcată de nenumărate impresii din călătoriile spirituale în timp, realizate prin arii culturale şi sociale variate cât şi propensiunea spre divinitate, se descarcă de superba povară prin scris, în cea mai elocventă formă de a fi. Dacă a fi iubit înseamnă a trece, a iubi înseamnă a dura (Rainer Maria Rilke), atunci poezia este fapta manifestată ce poartă în sine gândul eternităţii. Ori, poetul Iosif Vrancea rămâne în dragostea lui Dumnezeu, eternizând clipele pe ritmul convertirii iubirii dintre oameni, în istorie şi legendă, realitate şi reverie aureolantă dintre oameni.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/19 10-03 - 2013

ŞTEFAN GOANŢĂ – 80
Născut la 11 martie 1933, în Nuntaşi-Histria, judeţul Constanţa; prozator, publicist, eseist, dramaturg; a fost fiul învăţătorilor Ileana şi Dumitru, originari din Oltenia, veniţi voluntar în satele turco-tătare din Dobrogea. A urmat şcoala primară din comuna Cilieni, judeţul Dolj, unde părinţii au profesat din 1938. Şi-a continuat studiile, între anii 1944 – 1951, la Liceul de băieţi „Ioniţă Asan” din Caracal. După o viaţă extrem de agitată, între anii 1951 şi 1956 (student la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi repede exmatriculat, purtând eticheta „fiu de chiabur”, muncitor pe şantiere sau în zootehnie, instructor artistic şi actor, bibliotecar), în 1957, ajunge student la Facultatea de Filologie, secţia critică literară, a Universităţii din Bucureşti, unde îi are colegi pe Ion Băieşu, C.Stănescu, Mircea Martin, A. I. Zăinescu etc. Este exmatriculat în urma condamnării tatălui său la 18 ani muncă silnică. Intenţionând să încheie, formal, problema studiilor, după 1964, urmează şi obţine diploma de absolvire a Institutului Pedagogic din ClujNapoca, secţia Limba şi literatura română. Între timp, scrie în special proză scurtă, dar şi roman. Debutează ca prozator cu schiţa „25 de bani” în revista „Universitatea” a Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti şi, aproape simultan, i se publică schiţa „Cine eşti tu, mă?” în revista „Luceafărul”. După ce trece munţii, în 1960, se opreşte în Sălaj, unde se va dovedi a fi un dascăl înnăscut, un pedagog desăvârşit şi un om de cultură pe măsură, desfăşurând o activitate de înalt profesionalism. Face regie, joacă teatru, culege folclor, scrie, publică în presă, participă la diverse concursuri naţionale de creaţie artistică şi de interpretare, obţinând premii. Când îi venea dorul de poezie, se repezea la Casa memorială de la Ciucea şi se întreţinea cu doamna

Veturia Goga. Aceasta cânta la pian, iar Ştefan Goanţă recita, cu predilecţie, poezia „Dăscăliţa”. Pentru activitatea de excepţie desfăşurată, i se conferă , în 1968, Medalia Meritul Cultural clasa I. A cutreierat întregul judeţ Sălaj, intensificându-şi munca de cercetare a folclorului, coordonând editarea celor două colecţii: „De dor şi de omenie” şi „Du-te ,dor, şi vino , dor”, apreciate de prof.dr.docent Mihai Pop din Bucureşti. Un rezultat al muncii de cercetare îl reprezintă şi culegerea de obiceiuri şi tradiţii, legende, scenarii pentru spectacole folclorice, „Memoria Sălajului”, ediţia a doua, pregătită pentru tipar în anul 2009, dar rămasă în manuscris. În 1977 şi 1981, coordonează apariţia antologiei de versuri „Pământ străbun românesc”( I şi II). Din creaţia proprie, publică ampla nuvelă „Portativul” în volumul colectiv „Silvania”, apărut în 1979, sub îngrijirea scriitorilor Domiţian Cesereanu şi Ion Lungu, redactori la revista „Tribuna” din Cluj-Napoca. După această odisee, de la debutul absolut al lui Ştefan Goanţă, din 1956, de-abia în 1993 se produce debutul editorial cu romanul Altarul de nisip, apărut la Editura Universalia din Craiova, un roman politic şi

parabolic excepţional [...] o viziune pur romanescă, după toate regulile genului (gândită de un dăruit al cuvântului) a epocii staliniste din România [...] ( C. Zărnescu), un ro-

man închinat anilor de detenţie ai tatălui său. Colaborează cu poezie, proză, cronici literare, eseu, piese de teatru, articole pe diverse teme culturale la reviste şi ziare: Universitatea, Luceafărul, Vatra Româ-

nească, Cronica, Steaua, Familia, Tribuna, Rostirea Românească, Vatra Veche, Silvania, Ateneu, Spiritul veacului, Graiul Sălajului, Sălajul Orizont, Năzuinţa, Cântarea României, Bună-Dimineaţa. A fost un colaborator permanent al revistei Caiete silvane. Pseudonime: Şteg, Gheorghe
Gheorghe, Ştefan Izvoranu, Ioan Paşca; Membru al USR, Filiala Cluj, din 2001. Scrieri: Articole şi eseuri, cronici: Poezia şi vir-

tuţile ei estetico-educative; Valori ale muzicii corale şi culte; Craiul sămănătorilor; Despre spectacolul folcloric (opinii şi opţiuni); Călcatul cânepii (schiţă descriptivă);Oameni – vieţi – cărţi; Frumos rău, groaznic de frumos; Teribilismul vârstei şi vârsta performanţei; Apogeul imposturii; Domnul de Rouă; (De ce) mereu Mioriţa?; Încrustaţii (tablete); Tentaţia hiperbolizării; Tudor Popescu: „Totul este în regulă” (Uneori liliacul înfloreşte spre toamnă); Ecouri meseşene – marele adevăr al frumosului; Marcel Lucaciu, „Poemul care a împuşcat metafora”; Anne

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Marie Bejliu, În loc de prefaţă la volumul „Undeva, pe un ţărm”; Viorela Codreanu-Tiron, Cuvânt înainte la volumul „Vraj(b)a clipei”; Meditaţia ( I-X ); Ţăranii ( I-VII); Des-

Nr. 3/19 10-03 - 2013

pre viaţă...; Despre teatru...; Care va fi locul creaţiei artistice?; Despre frumos; Prezent în culegeri şi volume colective: Arpegii, Zalău, 1970; Pământ străbun românesc (I-II), Zalău, 1977, 1981; Odă patriei, Râmnicu-Vâlcea, 1983; Silvania, Cluj-Napoca, 1979; Cartea mea fermecată, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009; Cuvinte, almanah literar, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006; Varză á la Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010; Folclor: De dor şi de omenie, Zalău, 1971; Du-te, dor, şi vino, dor, Zalău, 1972; Memoria Sălajului (I), Zalău, 1973. Proză şi teatru: 1995, romanul Patul de zăpadă, Editura Universalia, Craiova, [...] un roman mult mai

bele mari: eroism, curaj, datorie, patriotism, spirit de sacrificiu, dar şi de conservare, sunt redefinite cu un firesc excepţional al replicii, în secvenţe mereu memorabile fiind foarte dramatice, în sensul expresivităţii teatrale maxime.[...] Toate marile locuri comune ale vieţii şi morţii sunt forfecate cu un haz macabru, silite să-şi arate falsitatea, ineficienţa, îngustimea. Nu de puţine ori, o replică sau alta împinge discursul până în pragul metafizicului. O veritabilă filosofie de viaţă se deconspiră pas cu pas, fără stridenţe, ironic mereu, dar şi înfiorat, Ştefan Goanţă dovedindu-se şi în teatru un scriitor stăpân pe mijloacele sale şi în stare să propună experimente demne de luat în seamă. Urmează în 2003, Moartea e facultativă, proză scurtă, Editura Paralela 45, în colecţia Destin, lansat la
Zalău cu prilejul celei de-a 70-a aniversări a scriitorului; 2008, Vinul de piatră – 3 romane, volum pe care prozatorul Ştefan Goanţă şi-l descrie astfel: „Într-un trecut

stufos, arborescent, contorsionat, sugerând, după teoria literaturii, haosul, teroarea istoriei şi ieşirea vieţii şi lumii din ţâţâni (C.Zărnescu); 1997, volumul Vinul de piatră ( zece nuvele şi un roman), cu o prefaţă semnată
de prozatorul Constantin Zărnescu, Editura RFT, ClujNapoca. Bătrânul Cucu, un fel de Moromete montan,[...]

Scris în registrul ironiei crude şi al tragicomicului înalt accentuat, „Vinul de piatră” este un memorabil roman despre schimbările de epoci şi vremuri, despre lumea cea nouă [...] afirmă editorul; 1998, romanul Zodia Ţârului, colecţia Akademos, Editura Didactică şi Pedagogică;
Irina Petraş remarcă atingerile cu Nicolae Velea, Marin Preda... [...] cele peste trei sute de pagini sunt scrise

dintr-o perspectivă şi pe un ton în măsură să etaleze toate caratele talentului de povestitor[...] Imprecizia cuvântului – sursă de autonomie a imaginaţiei – îşi alătură o discretă infuzie de fantastic, cât să ridice povestirea la putere, s-o facă prevestitoare şi subtil parabolică. Verbalizarea se petrece cu o uşurătate a înlănţuirilor ţinând de sud, dar se lasă contaminată de o plasticitate vag-agresivă, masivă, ardelenească, rezultatul fiind o proză uimitoare, captivantă, de o efervescenţă expresivă grea de sens. (Zodia Ţârului, p. 7) 1999-2001, apare trilogia Popescu E Napoleon , în colecţia DA, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, una dintre cele mai fascinante proze ale literaturii române [...] de o frumuseţe, de o originalitate şi de o adâncime rar întâlnite (Ştefan Dimitriu); 2002, volumul Teatru, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, sub îngrijirea Irinei Petraş: Toate vor-

predestinat să ne rămână vecin şi pe care noi înşine l-am condamnat să trăiască şi mort, ţara ni se umpluse de mulţime de altare de nisip în care, în limba cizmei şi a lanţului, se propovăduia... credinţa ateistă. Târându-se pe iluzoria cocoaşă a trăiniciei mincinoase a nisipului – avorton al pietrei – pe fâlfâitul (blasfemie!) unui drapel şi al unui imn, pe rătăcirea tâmpă care a binecuvântat cu venin, cenuşă şi aluat de sânge istovit de bici şi ţărână istovită de atâţia paşi, vremea oricum, a fost şi ea de faţă... Dar cum şi firele de iarbă ştiu să lupte până la moarte cu tălpile spinoase, patul de zăpadă s-a transformat în economicosul sicriu al patului lui Procust. Pribegit din viaţă, un om alungat a descoperit o mândră pustietate, iar aceasta, de dragul mângâierii mâinilor lui, i-a oferit drept mulţumire până şi nemaipomenitul vin de piatră...”; 2008, reia romanul Zodia Fedeleşului, care va rămâne pe masa de lucru;2010-Mioriţa. Domnul de Rouă,
eseu, (în colaborare cu soţia sa, Irina Goanţă); 19 octombrie 2010, la Timişoara, a plecat „dincolo” în plină forţă creatoare, lăsând pe masa de lucru romanul „Zodia Fedeleşului”, ce trebuia să vadă lumina tiparului în anul imediat următor; 2011, Am fost publicat, proză scurtă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; 2011, Ştefan Goanţă văzut de...[contemporani], Editura Brumar, Timişoara; 2012, Epigrame, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca; Ştefan Goanţă ar fi împlinit în această lună 80 de ani. Sigur, şi-a dat seama că omul nu poate pătrunde în

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
toate ascunzişurile minţii şi ale sufletului său, oricât de priceput şi de iscusit ar fi. În ultimii ani, a fost revoltat de degradarea vieţii spirituale, a culturii româneşti, de nonvaloarea şi prostul gust care au invadat ţara. A scris mult şi divers şi toate scrierile sale ne vor ajuta să-l cunoaştem, să-l recunoaştem şi să nu-l afundăm în uitare. Om fiind şi el, scriitorul dispare de pe Pământ, dar urmele lui rămân... E datoria noastră să vorbim cu seninătate despre Ştefan Goanţă, pentru că el şi-a îndeplinit misiunea pe Pământ. „Autor a nouă volume de proză, teatru, eseu, prezent în reviste prestigioase din ţară, Ştefan Goanţă ilustrează posibilitatea unui scriitor „regional” – în sensul existenţei sale statornice în aceleaşi locuri îndepărtate de mari centre ale consacrării – să se impună ca un creator autentic. [...] s-a dovedit un interlocutor plin de vervă, de idei şi de umor. Lipsit de complexe şi de ranchiună pe confraţii care îl ignoră, atunci când nu-i „împrumută” ideile, Ştefan Goanţă face parte din stirpea scriitorilor discreţi fără a fi „modeşti”, talentaţi fără a se crede „genii” şi harnici fără a fi „industrioşi”.

Nr. 3/19 10-03 - 2013

(Vlad Sorianu, Ateneu, 11-12 nov.-dec. 2003) Sursa: „Singur printre oameni” – manuscris
Cristian CONTRAŞ

„Insula pe care ajunge topograful Alessandro Salomonsen e plină de farmec: Tainice locuri de plajă, stânca îndrăgostiț ilor, un sit arheologic cu un oraş antic bine păstrat şi un vulcan poreclit de localnici Bătrânul. Ascunzându-şi disperările, topograful se lasă învăluit de atmosfera de vacanţă şi de o dragoste pe care nu credea s-o mai trăiască. Dar insula şi vulcanul ei îi rezervă mari surprize… Nu, nu e vorba de o erupţie. Observaţia criticului: O carte solară plină de omenesc (adică de umbre) de citit vara eventual pe o insulă.”

a râs niciodată. Şi adăugăm că civilizaţia bizantină era în-corsetată într-un hieratism neliniştitor. Cu Râsul pa-triarhilor, studiu deopotrivă erudit şi pătrunzător, Teodor Baconsky distruge aceste prejudecăţi care ne împiedică adesea să înţelegem Răsăritul creştin. Exemplul sfinţilor mimi demonstrează că deriziunea poate converti. Cei mai severi călugări au vorbit despre importanţa surâsului. Şi mai ales nebunii întru Christos, cărora autorul le consacră un studiu aproape exhaustiv pentru sfera bizantină, au pulverizat orice

„Obişnuim să spunem că Christos n-

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
sacralitate închisă pentru a mărturisi Fericirile prin râs şi bufonerie într-un chip foarte liber luând lumea în răspăr. S-a dezvoltat astfel în Bizanţ o sacralitate deschisă care nu i se opune profanului, un stil de viaţă aureolată de veselie, secret pierdut pe care Teodor Baconsky ne poate ajuta să-l regăsim.”

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Cum se face că nimeni nu mă înţelege dar toată lumea mă iubeşte? se întreba Einstein într-un interviu din 1944. Teoria relativităţii i-a adus o faimă pe care niciun savant n-a dobândit-o vreodată: a devenit simbolul ştiinț ei şi al înţelepciunii. O înţelepciune nonconformistă şi plină de umor odată ce poza în care scoate limba continuă să facă de aproape un secol înconjurul lumii. O înţelepciune autoironică aşa cum o dovedesc cuvintele rostite de Einstein în 1922 la Sorbona: Dacă teoria mea se va dovedi corectă, Germania va susț ine că sunt german iar Franţa mă va declara cetăţean al lumii. Dacă teoria mea se va dovedi falsă, Franţa va spune că sunt german iar Germania mă va declara evreu. După ce a studiat vreme de douăzeci de ani manuscrisele lui Einstein, Alice Calaprice a adunat aceste vorbe memorabile împreună cu fragmente din scrisori şi documente recent descoperite alcătuind o antologie care dă imaginea vie şi complexă a savantului. Einstein vorbeşte aici despre sine şi despre familie, despre moarte, educaţie, omenire, viaţă, Dumnezeu, muzică, război, astrologie, creativitate, patriotism, farfurii zburătoare, intuiţie, psihanaliză, femei, ştiinţă şi conştiinţă, dragoste, inteligenţă…

Puterea exemplului este elementul-cheie al cărţii de faţă: autoarea este nu doar mamă şi bunică, ci şi o scriitoare de succes, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea cu talent şi umor. Fiecare sfat din această colecţie personală este preţios pentru orice cititoare, fie ea fiică sau mamă, care doreşte să se simtă stăpână pe propria viaţă şi să-şi găsească echilibrul interior. Pentru a fi fericite şi a împăca cerinţele vieţii de familie cu cele ale unei cariere solicitante, Alexandra Stoddard28 ne recomandă, printre altele, să cultivăm valori precum autodisciplina, punctualitatea, independenţa financiară, fără a uita să savurăm bucuriile mărunte, momentele de singurătate şi reflecţie şi ritualurile vieţii de zi cu zi. Sfaturile ne surprind adesea prin originalitate: „Călătoreşte cu multe bagaje“, „Nu fi punctuală, e bine să ajungi mai devreme“, „Durerea este inevitabilă, suferinţa este o alegere“. Pe rând grave, haioase, îndrăzneţe, nu formează o reţetă facilă, ci pun în lumină repere esenţiale pe care nicio femeie care vrea să se simtă împlinită nu le poate trece cu vederea.

28

ALEXANDRA STODDARD, decorator de profesie, a scris mai mult de douăzeci de cărţi despre arta de a trăi, dintre care: Choosing Happiness, Living a Beautiful Life: 500 Ways to Add Elegance, Order, Beauty and Joy to Every Day of Your Life, The Decoration of Houses, Tea Celebrations, Gift of a Letter, Grace Notes. Mamă a două fiice, trăiește în prezent cu soţul ei în New York și în Stonington Village, Connecticut.

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Sumar nr. 3/19, 2013

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Femei celebre /p. 3 Cleopatra /p. 3 Boudicca /p. 5 Ioana D’Arc /p. 6 Ada Lovelace (Anne Isabella Byron) /p. 8 Marie Curie /p. 9 Regina Elisabeta /p. 15 Regina Maria /p. 17 (autori: Ovidiu Cristian Dinică, Codreanu Mihai Gregor, George Ionescu, Cristian Ivan) Monica Mureşan – povestea copacului Phoenix /p. 22 Figuri feminine marcante în ata plastică /p. 23 Pierre-Joseph Proudhon /p.23 Rosa Bonheur /p. 23 Eleonora Romanescu /p. 24 Artemisia Gentileschi – autor: Magdalena Popa Buluc /p. 25 Ştefan J. de Fay - Pagini de istorie – Monseniorul Vladimir Ghika /p. 29 Omar Khayyam – Singuratatea omului /p. 32 Biografii selective - Alexandru Macedonski /p. 33 Rubrică realizată de Ion Ionescu Bucovu /p.. Serghei Esenin - Motive persane - (fragmente) /p. 34 Charles Baudelaire – Uitarea, traducere Al. Philipide /p. 34 Gheorghe Grigurcu – feminin versus masculin /p. 35 Poveşti de iubire – Nichita şi Dora /p. 37 Acad. Marius Porumb - Centenar Vida Gheza /p. 39 Tiberiu Vanca - Gheza Vida - trimis al Proniei /p. 42 Omar Khayyam – Traieste-ţi clipa! /p. 43 Johann Wolfgang Goethe – Despartire, trad. Nicolae Dabija /p. 44 Incursiune în poezia română contemporană /p. 45 Lucia Patachi /p. 45 Dorina Şişu Ploieşteanu /p. 46 Gabi Shuster /p. 46 Gerra Orivera /p. 47 Antonella Mocanu /p. 48 Carmen Huzum /p. 48 Viorela Codreanu Tiron /p. 49 Poezia suedeză - EDITH SÖDERGRAN, autor: Dorina Brânduşa Landen /p. 50 Terezia Filip - Galina Furdui – poezia ca purificare, cunoaştere şi iniţiere /p. 51 Adalbert Gyuris - Interviu cu Gheorghe Jurma /p. 55 Ştefan Lucian MUREŞANU – Sărbătoarea iubirii la români „Dragobetele” /p.59

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE
Carmen Istrate Murariu – Eternitatea clipelor /p. 63 Cristian Contraş - In memoriam : Ştefan Goanţă – 80 ani /p. 65 Apariţii editoriale /p. 67 Picturile din acest număr aparţin: Jean-Léon Gérôme Reginald Arthur John Opie Artemisia Gentileschi, Orazio Gentileschi Alina Daniela Nicu - tapiserie Fotografii de : Ştefan Burda Szabo Tamaş Adalbert Gyuris

Nr. 3/19 10-03 - 2013

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 4/20 va apare 10 aprilie, 2013
Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută!

Revistă universală de cultură, artă, tradiț ie, istorie, educaţie, spiritualitate

Page 70

Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la email, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-făşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. 2. nici nu vor 3. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare! Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!
Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->