ªCOALA NAÞIONALÃ DE ªTIINÞE POLITICE ªI ADMINISTRATIVE SOCIOLOGIA CUNOAªTERII Lect. dr.

ELENA BECA Cuvânt introductiv Cursul de Sociologia cunoaºterii are ca scop sã punã în evidenþã, pe de o parte, modul de in terpretare al realitãþii sociale specific sociologiei ºi pe de altã parte, sã descrie meca nismele sociale care intervin frecvent în procesul de formare al cunoºtinþelor. Am considerat cunoaºterea o activitate predilectã a fiinþelor umane, ale cãrei aspecte i ntervin în cele mai diverse situaþii de viaþã. Încercând sã pãstrãm savoarea sociologicã am utilizat citate din operele capitale ale sociol ogilor mari: Emile Durkheim, Max Weber, Karl Marx, Karl Mannheim, Georg Simmel, Pitirim Sorokin. Pentru interpretãri am utilizat fragmente consacrate ale unor comentatori sociolog i ca: Robert Merton, Robert A. Nisbet. Am avut de asemenea nevoie, sã ne sprijim pe contribuþii cunoscute din textele ºtiinþifi ce ale profesorilor români de sociologie, Septimiu Chelcea ºi Ilie Bãdescu. Am apelat atunci când am considerat necesar, la contribuþiile psihologiei sociale. Am conturat astfel pentru studenþi, perimetrul unei sfere de interes particulare a sociologiei pãstrând însã tot timpul interesul pentru spiritul general al ºtiinþei sociolog ice, astfel încât sã concretizãm obiectivul stabilit iniþial al unei introduceri în sociolog ie. Mulþumim pe aceastã cale conducerii ªcolii Naþionale de ªtiinþe Politice ºi Administrative pe tru încrederea acordatã ºi aºteptãm cu tot interesul ºi responsabilitatea, colaborarea cu st udenþii acestei facultãþi, menþionând ca fapt cert, caracterul profund de cunoaºtere al aces tei experienþe. Lect.dr. ELENA BECA Aprilie 2000 Curs 1 LIBERTATEA DE INTERPRETARE ÎN SOCIOLOGIE

Prima lecþie de ºtiinþã socialã - scrie Wright Mills - pe care o datorãm imaginaþiei sociolog ce este ideea cã individul nu-ºi poate înþelege propria experienþã ºi nu-þi poate fãuri dest cât dacã se situeazã în epocã. El nu-ºi poate cunoaºte ºansele în viaþã decât înþelegându-le ror indivizilor care se aflã în aceleaºi circumstanþe cu el". Imaginaþia sociologicã este în ccepþiunea sociologului american forma cea mai fertilã a conºtiinþei de sine". Ea este o c alitate intelectualã ce pare sã dea speranþe nelimitate procesului de comprehensiune a realitãþii umane intime în legãturã cu realitãþi sociale mai largi". Îmbinând reflecþia ºtiinþificã cu spiritul critic, Wright Mills comenteazã în lucrarea Imagi ociologicã", modul în care reprezentanþii americani a douã mari direcþii de interpretare s ociologicã, valorificã" travaliul ºtiinþific. Dincolo de aspectul critic ºi chiar usturãtor l comentariului, gãsim în lucrarea lui W. Mills douã exemple ale unor modalitãþi de interp retare sociologicã a realitãþii justificate pânã la un punct. Pledoaria lui W. Mills atrag e atenþia tocmai asupra varietãþii modurilor de interpretare sociologicã a lumii trãite, i nfluenþate decisiv de factori majori, de naturã socialã între care se evidenþiazã instituþion lizarea sociologiei. Cunoaºterea societãþii se realizeazã atât prin orientarea cercetãrii spre cunoaºterea nemijlo itã, empiricã a realitãþii, cât ºi prin constituirea unor niveluri teoretice foarte abstract e. Fãrã sã minimalizeze importanþa cercetãrii empirice a societãþii atât de caracteristicã vremi stre, W. Mills propune depãºirea acesteia prin subordonarea ei unor scopuri ale cuno aºterii de anvergurã. În acelaºi timp, el nu acceptã nici superteoria pe care o rezumã ca pu rã asociere ºi disociere a conceptelor". În fond, considerã W. Mills superteoria dincolo de grandelocvenþa ei, conþine idei excel ente. Anumite disproporþii ar putea fi evitate în mãsura în care s-ar putea ºti ce dezvolta re reclamã expunerea unei idei pentru a fi clarã ºi ce importanþã pare sã aibã aceastã idee: experienþe elucideazã, câte probleme permite sã fie rezolvate sau mãcar sã fie puse".

În ceea ce priveºte problematica, Sistemului social" al lui Talcott Parsons este un e xemplu de abordare a ordinei sociale. Limitele explicaþiei privesc neputinþa de a lãsa loc - în cadrul Sistemului" - transformãrii sociale, istoriei însãºi pe care o lasã în susp ie, recomandând cercetãri empirice. Cauza fundamentalã a înfãþiºãrii specifice a superteoriei - scrie W. Mills - o constituie al gerea încã de la început a unui nivel de gândire atât de general, încât adepþii ei nu pot în ogic sã se sprijine pe observaþie. În calitatea lor de superteoreticieni, ei nu vor pu tea sã coboare niciodatã de pe culmile generalitãþilor pânã la probleme în contextul lor isto ic ºi structural". Reflectând asupra acestui neajuns, sociologul conduce demersul spre o posibilã soluþie . O mare lecþie care rezultã din lacuna sistematicã ce existã în opera superteoreticienilor este aceea cã orice gânditor chibzuit trebuie sã fie în permanenþã conºtient de nivelurile a stracþiei la care lucreazã, ºi astfel sã le stãpâneascã". Acest fapt ar presupune coborârea din abstracþiile înalte ale superteoriei în concretul istoric în care conceptele monolitice ºi singulare nu pot fi practic utilizabile. Revenind la problema ordinei sociale care este tema majorã a lucrãrii lui Parsons, W . Mills aratã cã aceasta a fost o problemã constantã în sociologie, fapt pentru care ea a fost mereu redefinitã. Se întâmplã astfel, dat fiind faptul cã nu se poate da un singur rãsp ns la întrebarea: Care este principiul de coeziune a structurii sociale?" ªi nu poate fi un singur rãspuns pur ºi simplu, pentru cã structurile sociale nu au toate acelaºi g rad ºi acelaºi mod de coeziune. În realitate, tipurile de structurã socialã trebuie înþelese funcþie de modurile diferite de integrare. O analizã pertinentã ºtiinþific va utiliza - în consecinþã - un mare numãr de modele teoretic strânsã conexiune cu marele numãr de structuri sociale concrete cercetate, fie ele tr ecute sau prezente. Aºa se întâmplã în opera sociologilor clasici care printr-un demers ºtiinþific bogat îmbinã c ile generale despre societate cu expunerea istoricã a faptelor. Contrastând cu exemplul superteoriei, acela al empirismului abstract, reprezentat de opera lui Paul Lazarsfeld ancoreazã interesul ºtiinþific în utilizarea excesivã a unui tipar metodologic, devenit treptat stereotip. Se ajunge astfel la o tendinþã de a co nfunda obiectul cercetãrii cu metodele de lucru. Focalizate pe aspectele publicului" studiile empiriºtilor ar trebui sã beneficieze dupã pãrerea lui Mills - de o formulare mai adecvatã printr-o viziune structuralã asupra societãþii. În lipsa acesteia ele devin parþiale ºi puþin semnificative. Interesul analizei fãcute de W. Mills empirismului abstract, rezidã în modul în care se dimensioneazã importanþa socialã a acestei maniere de a lucra sociologic. Accentul s e mutã de la scopul cunoaºterii la scopul existenþial care animã o categorie socialã cãreia i se oferã o ºansã de acces la cariere a cãror securitate este analogã celor tradiþionale în diile universitare dar fãrã a le mai pretinde aceeaºi calificare intelectualã". În acelaºi t imp tendinþa apariþiei unui aparat administrativ de mari proporþii impune prin inerþia s pecificã birocraþiei. În cadrul acestor preocupãri se manifestã un raport inversat al demersului ºtiinþific în car e metodologia este cea care determinã alegerea problemelor de cercetare. În procesul cunoaºterii, empirismul abstract reduce realitãþile sociologice la variabile psihologice, iar teoria socialã luatã în ansamblul ei, apare ca o colecþie sistematicã de concepte sau mai bine zis de variabile utile în interpretãri statistice. Informaþiile obþinute de cercetãrile empirice descriu o varietate mare de comportament e care nu pot fi înþelese în afara surprinderii structurilor sociale istorice ºi compara te. Învãþãmintele care rezultã din critica empirismului abstract, privesc nivelul de verificar e al informaþiilor despre realitate la care trebuie sã se opreascã cercetãtorii. Discuþia pune în luminã raportul între exactitate ºi adevãr. Exactitatea ºi precizia nu se co fundã cu adevãrul. Dacã vom sesiza probleme reale, aºa cum le genereazã istoria însuºi, problema adevãrului ºi a semnificaþiei se va clarifica de la sine: de aceste probleme trebuie sã ne ocupãm cu t oatã grija ºi cu toatã precizia de care suntem capabili. Ce trebuie sã înþelegem prin cerinþa ca studiile noastre sã abordeze probleme importante s au, aºa cum, de obicei se spune, semnificative? Noi avem în vedere - în primul rând - cã ele trebuie sã aibã o legãturã autenticã cu concepþi rã despre structura socialã ºi cu ceea ce se întâmplã efectiv în cadrul acestuia. Prin legãtu

tenticã am în vedere faptul cã studiile noastre trebuie sã intre într-o conexiune logicã cu aceste concepþii. Iar prin conexiune logicã vreau sã arãt cã, atât în faza enunþãrii probleme cea explicativã se trece liber de la expuneri generale la informaþia cea mai de det aliu ºi de la aceastã informaþie la expuneri generale". Cele douã exemple folosite de sociologul american sunt menite sã ilustreze douã modali tãþi de ceea cel el numeºte abdicare de la sociologia clasicã". În condiþiile în care: este eral admis cã orice tentativã sistematicã de a înþelege socialul implicã o continuã alternare tre receptare (empiricã) ºi asimilare (teoreticã); cã ideile ºi conceptele trebuie sã cãlãuze cercetarea faptelor, iar cercetãrile de detaliu trebuie sã contribuie la verificarea ºi reformularea ideilor", cele douã abdicãri" se înfãþiºeazã fie ca o supraelaborare a meto fie ca o supraelaborare a teoriei în lipsa unei legãturi ferme cu problemele de fond ale realitãþii. Ambele tendinþe absolutizeazã câte un cadru care ar trebuie sã reprezinte doar o etapã a m uncii în ºtiinþa socialã. Acestor forme de abdicãri de la marea sociologie trebuie sã li se gãseascã soluþii cu ajutorul imaginaþiei sociologice, o formã de luciditate în faþa realitãþi nifestã un mod exemplar în operele sociologilor clasici. Marile realizãri ale sociologiei ce constituie tradiþia sociologicã, s-au îmbogãþit prin con tribuþia unui mare ºi variat numãr de activitãþi intelectuale. În mare ele constau în contura ea a trei direcþii care pot suferi deformãri prin modul superficial de abordare. Wright Mills sintetizeazã aceste trei direcþii dupã cum urmeazã: Teoria istoriei: în mâinile lui Comte, în cele ale lui Max, Spencer, Weber, sociologia este o tentativã enciclopedicã ce implicã întreaga viaþã socialã a omului. Ea are concomitent un caracter istoric ºi sistematic; istoric - pentru cã analizeazã trecutul ale cãror mat eriale le foloseºte; sistematic - pentru cã în curgerea istorie încearcã sã discearnã etapele regularitãþile viaþii sociale. Teoria istoriei umane se poate uºor transforma în transist orie". Teoria naturii omului ºi a societãþii: în lucrãrile formaliºtilor, cu precãdere Simmel ºi vo se, sociologia opereazã cu concepþii care considerã cã pot servi la clarificarea tuturor relaþiilor sociale ºi la revelarea tuturor trãsãturilor statice ºi abstracte a componente lor structurii sociale la un grad de generalitate foarte înalt" Aceastã teorie devine repede un formalism arid ºi complicat". Teoria faptelor ºi problemelor sociale contemporane: Studiile asupra fenomenelor co ntemporane pot deveni destul de uºor serii de fapte ale mediului necorelate, adese a nesemnificative. Metodele devin metodologice". În rândul sãu, sociologia are o contribuþie esenþialã la îmbogãþirea gândirii moderne prin câ epte ca acelea de alienare, anomie, raþionalizare ºi dezorganizarea comunitãþii". În studiul sãu Sociologia ca o formã a artei", sociologul Robert A. Nisbet analizeazã m odul în care au fost elaborate aceste concepte considerate culmi ale gândirii sociol ogice. Toate aceste idei produse de sociologia clasicã întâlnite în lucrãrile lui Tocqueville, We ber, Simmel ºi Durkheim apar mai degrabã ca intuiþii decât ca rezultat al unor cercetãri d e tip raþional. Departe de a fi diferite, atât preocupãrile cercetãtorilor cât ºi ale artiºtilor au ca scop sã înþeleagã, sã interpreteze realitatea ºi sã comunice lumii rezultatele lor. Citând pe Sir bert Read, Nisbet aratã cã natura esenþialã a artei este realizarea unei reprezentãri convi ngãtoare a totalitãþii experienþei". Ceea ce artistul încearcã sã realizeze prin formã, cerc rul încearcã prin structurã. Astfel teoria ºi teatrul au o rãdãcinã greceascã comunã. Ele îns damental contemplare. Puternic impregnatã de imaginaþie, reprezentarea ºtiinþificã este o internalizare a lumii exterioare. Cã este aºa reiese din modul în care matematicianul Marston Morse apreciazã cã descoperirile matematice nu au o sursã logicã. Acestea presup un în schimb recunoaºterea frumuseþii unor soluþii. Modelul care stã la baza lor rãmâne incon ent în umbra minþii". Sociologia este interesatã de probleme care izvorãsc din observarea empiricã la fel ca ºi de reflecþia asupra lor. Ca ºi artistul, cercetãtorul cautã înþelegerea, descoperirea rel ilor semnificative din realitate. Nu este suficient sã ºtii o metodã pe dinafarã, ci sã di spui de o capacitate de implicare creatoare în înþelegerea lumii înconjurãtoare. Sociologia a avut o contribuþie distinctã la studiul societãþii ºi culturii. Ea a sesizat cu sensibilitate faptul cã asocierile umane conþin procese endemice de dezorganizare sau disfuncþii. Apoi sociologii au mai atras atenþia asupra înstrãinãrii omului. În contras t cu formele de relaþionare de tip raþional, sociologii au descris perspectiva vieþii

comunitare. De asemenea, ei au atras atenþia asupra proceselor de raþionalizare care stau la baza structurilor societãþii moderne. Aceste forme ale gândirii sociologice au apãrut ca forme ale reacþiei fireºti la realitãþile vieþii sociale. În operele sociologilor clasici, aceste idei nu au rezultat doar ca urmare a unor raþionamente asupra comportamentului uman, ci ºi din revolta gânditoril or contra modelului raþionalist asupra omului ºi a societãþii. În secolul al XVIII-lea, bãtãlia contra viziunii clasiciste, raþionaliste relevã douã aspect e centrale: înstrãinarea individului de caracterul tot mai impersonal ºi dezorganizat al societãþii ºi celebrarea sa ºi a comunitãþii în contrast cu societatea individualistã ºi actualistã a filosofilor. Lucrãrile clasice au în ele un important conþinut intuitiv, su nt rezultatele imaginaþiei creatoare care reuºeºte sã se detaºeze de tipare. Prelucrând tot ceea ce ºtiinþa a oferit înainte este de datoria cercetãtorilor sã meargã mai eparte, adicã sã asculte de nevoile prezentului. Exigenþa aceasta cere o graþie de artis t ºi presupune ca zidirea operei sã coincidã cu zidirea vieþii personale ºi a acelora cu c are se comunicã. Experienþa sociologicã este înþeleasã de Nisbet - la fel ca ºi de W. Mills - ca o împletire î e viaþã ºi operã. Mãestria profesionalã constituie centrul eu-lui vostru ºi sunteþi personal icaþi în fiecare produs intelectual la care aþi lucrat. A spune cã puteþi avea experienþã, în mnã într-un fel, cã trecutul vostru intervine în prezentul vostru ºi îl afecteazã ºi cã el de nã capacitatea voastrã de a acumula experienþã viitoare". În felul acesta, imaginaþia sociologicã devine un mod de implicare, capabil sã rãspundã la o biectul sociologiei. Sociologia urmãreºte sã ne ajute sã înþelegem biografia ºi istoria, ca porturile acestora în cadrul unor variate structuri sociale".

Bibliografie Mills, Wright - Imaginaþia sociologicã, Ed. Politicã, Bucureºti, 1975. Nisbet, Robert A.- Sociology as an idea System în The sociological perspective, Li ttle Brown Co, Boston, 1968, pp.616-628. Întrebãri 1. Ce se înþelege prin imaginaþia sociologicã în concepþia lui Wright Mills? 2. Ce înþelege R. Nisbet prin sociologie ca formã de artã? 3. Care sunt cele trei direcþii mari în care se grupeazã realizãrile clasice ale sociolo giei? 4. Cum se particularizeazã punctul de vedere sociologic în întreprinderea vieþii ºi a lumi i?

Curs 2 REPREZENTÃRILE SOCIALE

Reprezentãrile sociale sunt o manierã de a gândi ºi de a interpreta realitatea cotidianã. Ele sunt substanþa simþului comun social elaboratã ºi împãrtãºitã de oameni. Reprezentãrile s sunt o formã particularã de gândire simbolicã. În psihologie, prin reprezentare se numeºte o activitate simbolicã ce vizeazã sã facã prezent un obiect absent. Este o treaptã intermed iarã între percepþie ºi concept. Emile Durkheim este cel care a dat noþiunii un statut sociologic. (1898) Reprezentãr

ile colective sunt considerate un subiect de studiu autonom. Ele nu sunt reducti bile la reprezentãrile individuale. Dimpotrivã, ele reprezintã momentul în care se afirmã primatul socialului asupra individualului. Universul reprezentãrilor sociale este rezultatul elaborãrii comune pe care o fãureºte societatea când cautã sã interpreteze mediul fizic ºi sã dea sens organizãrii sale. Pentru Durkheim însã, reprezentãrile colective sunt o categorie foarte generalã, înglobând de o manierã nediferenþiatã orice formã de gândire soc Lucrarea sa Formele elementare ale vieþii religioase apãrutã în 1912, ultima mare contri buþie a sociologului este consideratã lucrarea cea mai profundã ºi mai originalã a lui Dur kheim, constituind o îmbinare de trei tipuri de studii: 1) descrierea totemismului din triburile australiene; 2) o teorie a esenþei religiei; 3) o interpretare sociologicã a formelor de gândire umanã, adicã o sociologie a cunoaºteri i. În Concluziile la Formele elementare ale vieþii religioase, Durkheim face o discuþie a raporturilor între religie ºi gândirea ºtiinþificã. În principiu, religia - scrie el - are c scop de a întreþine ºi consolida sentimentele colective. Religiile sunt sisteme complexe care cuprind pe lângã cult - care este un sistem de practici - ºi un sistem de gândire. Între ºtiinþã ºi credinþa pe care se construieºte religia existã un raport ireconciliabil cum s-ar putea crede. Dimpotrivã, spune sociologul în a mbele cazuri se pune problema stabilirii legãturilor dintre lucruri, a relaþiilor lo r interne, a clasãrii, a sistematizãrii". Ba mai mult se întreabã: Cum ar putea oare ºtiinþa nega o realitate? În mãsura în care relig este acþiune, un mijloc de a-i face pe oameni sã trãiascã, ºtiinþa nu ar putea sã o înlocuias dacã ea exprimã viaþa, nu o ºi creazã; ea poate încerca sã explice credinþa, dar atunci o pr pune". ªi iatã cum se ajunge la reprezentãrile colective ca la un element ce þine de nevoile vi eþii curente atunci când nici credinþa ºi nici ºtiinþa nu ar fi suficiente. Oamenii nu ar oficia însã ceremonii ale cãror raþiuni le-ar rãmâne nelãmurite ºi nici nu ar ta o credinþã pe care nu ar înþelege-o de fel. Pentru a rãspândi sau pur ºi simplu pentru a o menþine, ea trebuie justificatã, adicã teoretizatã Dar oricât de importante ar fi împrumutur le din ºtiinþele deja constituite, ele nu sunt ºi suficiente; credinþa este în primul rând e lan de a acþiona, iar ºtiinþa oricât de deoparte ar înainta, rãmâne totdeauna la distanþa de ne. ªtiinþa este fragmentarã, incompletã, ea progreseazã lent ºi nu este niciodatã încheiatã; iaþa nu poate aºtepta Prin urmare, teoriile destinate a întreþine viaþa, acþiunea, sfârºesc prin a o lua înaintea º nþei, completând-o prematur. Ele nu sunt posibile decât dacã exigenþele practicii ºi necesitã e vitale, aºa cum le intuim fãrã a le sesiza desluºit propulseazã gândirea dincolo de afirmaþ ile formulate de ºtiinþã intuiþiile obscure ale senzaþiei ºi sentimentului þin adesea loc de ni logice". La acest moment Durkheim abordeazã frontal rolul societãþii în geneza gândirii conceptuale . Aceasta este produsul colectivitãþii. Un sistem de concepte fixat în limbaj este cev a ce oamenii deþin în comun ºi pot sã comunice. Conceptul este ceva impersonal, este sta bil faþã de percepþii sau reprezentãrile individuale care sunt fluide ºi schimbãtoare în timp Noþiunile - spune Durkheim - corespunzãtoare diverselor elemente ale limbii sunt deci reprezentãri colective". ªi iatã în ce sens lucrurile sunt astfel: Nu existã cuvinte, chiar ºi printre cele pe care le folosim în mod obiºnuit, a cãror accepþie sã nu depãºeascã cu mai mult sau mai puþin limit xperienþei noastre personale. Un termen exprimã nu de puþine ori lucruri pe care nu le -am perceput niciodatã, experienþe pe care nu le-am fãcut sau la care nu am fost nicio datã martori. Chiar ºi atunci când cunoaºtem unele dintre obiectele la care se referã, ele nu ilustreazã decât în calitate de exemple particulare, care, prin ele însele, nu ar fi niciodatã suficiente pentru a o constitui. Cuvântul condenseazã prin urmare o întreagã ºtii nþã la care nu am colaborat, o ºtiinþã mai mult decât individualã". Reprezentãrile colective spund manierei în care societatea gândeºte lucrãrile propriei experienþe". Reprezentãrile col ctive adaugã experienþei noastre personale toatã înþelepciunea ºi ºtiinþa acumulate de colect tate de-a lungul secolelor". A gândi astfel, înseamnã în bunã mãsurã a gândi impersonal. Imp alitatea ºi stabilitatea sunt douã caracteristici ale adevãrului." Rolul reprezentãrilor colective este acela de a-i ajuta pe oameni sã se înþeleagã între ei. le au în sine un soi de forþã, de ascendent moral; în virtutea cãruia se impun spiritele i ndividuale". O reprezentare colectivã este în mod necesar supusã ºi unui control repetat

la infinit: cei care aderã la ea o verificã prin propria experienþã". Prin reprezentãrile colective se obþine nu doar selectarea unor caracteristici comun e unui anumit numãr de obiecte, ci se realizeazã mai mult ºi anume variabilul se subsu meazã permanentului, iar individual socialului. De aici, supremaþia societãþii în gândirea c omunã. La 50 de ani dupã prezentare ideilor lui Durkheim, conceptul de reprezentãri colecti ve avea sã devinã obiectul de studiu predilect al psihologiei sociale europene. Serge Moscovici a reformulat conceptul de reprezentare colectivã, propunând pe lângã un concept aproape nou ºi un instrument de cercetare al modului în care se organizeazã ra porturile simbolice în societãþile moderne. Reprezentãrile sociale desemneazã un raport evaluator, o grilã de lecturã a realitãþii, o in terpretare proprie grupurilor datã acestei realitãþi. Ele nu sunt nici elemente de gândi re obiectivã nici reflectarea afectivã a realitãþii, ci o refacere a mediului prin prism a concepþiei de viaþã a indivizilor. O reprezentare socialã presupune prezenþa de spirit, starea de conºtiinþã a unui grup. Reprezentãrile sociale contribuie la procesul de formare a conduitelor, ºi de orient are a comunicaþiilor sociale. Avântul fãrã precedent al studierii reprezentãrilor sociale este legat de interesul viu manifestat pentru imaginarul social. Reprezentãrile su nt elemente care leagã realitatea socialã a actorilor cu modul lor de a o concepe , fapt ce lasã loc de manifestare a afectivitãþii acestora. Sensul includerii unei astfel de teme în sociologia cunoaºterii stã în evidenþierea rolulu i cunoaºterii comune în atenuarea fricii pe care omul o are în faþa puterilor realitãþii pe care nu le poate subsuma cu totul în nici o împrejurare. În aceste condiþii, cunoaºterea care rezultã din prelucrarea de informaþii, genereazã câteva ituaþii care ar putea sã descumpãneascã. Iatã descrierea lor fãcutã de Serge Moscovici: - Oamenii nu vãd totdeauna ce se aflã în faþa lor. Aceastã invizibilitate nu se datoreazã li sei de informaþie, ci unor sisteme de clasificare preexistente care exclud aceste elemente de realitate. - Pe de altã parte, o altã categorie de cunoºtinþe pe care le-am considerat certe, se do vedesc a fi simple iluzii. Acest lucru se poate întâmpla pentru cã în general, cunoaºterea se miºcã de la aparenþã la realitate prin intermediul unor noþiuni sau imagini la care nu avem acces direct, de exemplu la Univers. - Reacþiile noastre faþã de evenimente, rãspunsurile la stimuli pe care îi percepem sunt legate de o definiþie comunã tuturor membrilor comunitãþii de acare aparþinem. Prin urmare - concluzioneazã S. Moscovici - noi ne aflãm în raport cu realitatea îmbibatã de cuvinte de elemente de gândire care fac parte din mediul înconjurãtor. El introduce conceptul "gândire ca ambient". Din acest punct de vedere, reprezentãrile sociale preiau douã caracteristici ale ori cãrui mediu; pe de altã parte o anumitã autonomie, pe de alta un caracter constrângãtor. Reprezentãrile sociale au în primul rând un rol de convenþionalizare a realului. Transfo rmã lucrurile din realitate în categorii fãcând ca fiecare dintre ele sã capete o identita te sã ºtim ce trece drept ce". Nici o minte nu este liberã de efectele de culturã! Kurt L ewin o exprimã fãrã echivoc: Realitatea pentru individ este în mare mãsurã determinatã de ce ce este social acceptat drept realitate". Reprezentãrile sociale sunt prescriptive, adicã se impun irezistibil chiar de când ne naºtem ºi luãm cunoºtinþã cu lumea. Aceastã caracteristicã este exact ceea ce spunea ºi Durkh Reprezentãrile sociale sunt produsul unei secvenþe întregi de elaborãri ºi de schimbãri care apar în cursul timpului fiind rezultatul prelucrãrii unor generaþii succesive. Scopul reprezentãrilor sociale definit de S. Moscovici este de a face ceva nefamil iar sau chiar nefamiliaritatea însãºi familiar. Ceea ce reprezintã ele sunt spaþii consens uale în care oamenii vor sã se simtã asiguraþi împotriva riscurilor sau conflictelor. Nefamiliarul este ceva care tulburã, intrigã, alarmeazã, ameninþã. Prin actul reprezentãrii se face transferul lucrului neliniºtitor într-un spaþiu de siguranþã, din exterior în interi or, din depãrtare în apropiere, dintr-o zonã necunoscutã în ceva cunoscut, o categorie dej a definitã. Gândirea socialã datoreazã mult convenþiilor ºi memoriei sociale, mai mult decât percepþiei î De aceea gândirea socialã lasã sã prevaleze verdictul asupra judecãþii. Oamenii par a fi încl naþi sã-ºi justifice prin raþionamente prejudecãþile mai degrabã decât sã evalueze corect. A ta o reprezentare - ºi acesta este un principiu metodologic - înseamnã a cãuta nefamilia rul care a motivat-o.

Reþineþi deosebirea pe care Durkheim o face între religie ºi ºtiinþã. El aprecia cã în timp c igia îl ajutã pe om sã trãiascã, ºtiinþa nu se preocupã direct de lucrul acesta. Reprezentãri aflã între acestea douã. Serge Moscovici subliniazã în acest sens cã spre deosebire de reprezentãrile sociale cel e ºtiinþifice au ca scop de a face din familiar ceva nefamiliar. ªtiinþa demonetizeazã per cepþiile curente ºi pune în locul lor concepte care nu pot fi atinse de simþul comun. Cele douã procese care genereazã reprezentãrile sociale sunt ancorarea ºi obiectificarea . Ancorarea este tocmai procesul de a transfera ceva strãin ºi perturbãtor în sistemul nos tru de categorii ºi a compara acest element cu o paradigmã pe care o considerãm potriv itã. A ancora înseamnã a clasifica sau a numi ceva strãin. Abia numit lucrul poate fi co municat, afirmat. În ancorare funcþioneazã principiul de care am vorbit - acela al gândi rii sociale în care verdictul are prioritate asupra judecãþii. Prototipul este chinte senþa unei astfel de prioritãþi. Prin urmare, ancorarea presupune clasificare ºi numire a unui obiect necunoscut di n realitate care îl transformã pe acesta în ceva familiar, comunicabil cu sens pentru un grup de indivizi. Obiectificare satureazã ideea de nefamiliaritate cu realitate, o transformã chiar în r ealitatea însãºi. Fiecare reprezentare realizeazã pânã la un punct o altã realitate - un nive diferit al realitãþii. A obiectifica înseamnã a umple un concept de imagine, de substanþã v ie. Exemplul lui Moscovici este a-l compara pe Dumnezeu cu un pãrinte. Societatea are imagini din acestea bune sã concretizeze. Prin maxime de exemplu, se dã înþeles unor situaþii: Nu iese fum, fãrã foc. Unde nu-i cap , vai de picioare, etc. Aici intervine foarte pregnant rolul imaginarului în gândirea socialã curentã. Realitate a se construieºte astfel mereu pe baza imaginarului care intrã în structura obiectelor ºi care este un aspect al adaptãrii organismului la mediu. Ne apropiem de exemplu, de cineva pentru cã adãugãm o cantitate de atractivitate perso anei respective ºi cu greu acceptãm cã ea nu este aºa cum ne-o închipuim. Suferim pentru a sta. Reprezentãrile sociale transformã deci, nefamiliarul în familiar, deci depinde de memo rie. Densitatea memoriei le fereºte de anumite modificãri neadaptate lor le oferã în ace laºi timp ºi o cantitate de independenþã faþã de evenimentele prezente. Ancorarea ºi obiectif carea sunt cãi de a trata memoria. Prima o þine în miºcare - introduce ºi extrage obiecte pe care le clasificã, le eticheteazã. Obiectificarea extrage obiecte din memorie ºi le reproduce în lumea exterioarã ºi transformã ceea ce era de cunoscut în ceva cunoscut. Bibliografie

Durkheim Emile - Formele elementare ale vieþii religioase, Ed. Polirom, Iaºi, 1995 . Reprezentãrile sociale coordonator Adrian Neculau, Ed. ªtiinþã ºi tehnicã S.A., Bucureºti, 19 5. Întrebãri Daþi exemple de reprezentãri sociale care sã se refere la: a) practici ºi situaþii sociale; b) fenomene naturale ºi obiecte fizice; c) creaþii umane. Ce sens dã Serge Moscovici conceptului de gândire ca ambient? Care sunt caracteristi cile reprezentãrilor sociale ce decurg din acest concept? Care este scopul reprezentãrilor sociale în concepþia lui Serge Moscovici? Care sunt cele douã procese care genereazã reprezentãrile sociale ºi ce conþinut au aceste a?

Curs 3 MEMORIA SOCIALÃ

În opera sa sociologicã Maurice Halbwachs (1877-1945) afirmã de o manierã originalã intere sul sãu pentru studierea vieþii cotidiene. Sprijinindu-ºi concluziile pe date statisti ce, el se orienteazã spre sociologia necesitãþilor ºi metodologia socialã. Urmând calea desc hisã de gândirea lui Emile Durkheim, Maurice Halbwachs întreprinde cercetãri asupra memo riei colective care se dovedesc a fi o contribuþie esenþialã la înþelegerea vieþii grupurilo r. În concepþia sa, memoria constituie cunoaºterea actualã a trecutului" ea nefiind o cons ervare a imaginilor", ci o reconstrucþie a imaginilor din trecut". Legatã de limbaj, memoria este o funcþie a gândirii colective. Memoria individualã are nevoie de repere sociale, evocarea propriului trecut neputându-se lipsi de evocarea unor circumstanþe sociale: evenimente din viaþa familialã, momente din viaþa ºcolarã, participarea în diverse grupuri sau organizaþii. Memoria colectivã este un flux continuu susþinut de gândirea grupurilor care nu conþine nimic artificial, în opoziþie cu istoria care este marcatã de hiatusuri ce þin de periodi zare". În lucrarea Jocul cu trecutul, istoria între adevãr ºi ficþiune", profesorul Lucian Boia il ustreazã modul în care se contrapun istoria ºi fluxul conºtiinþei colective. Pornind de la un fapt ce poartã un nume universal celebru: Cãderea Imperiului Roman (476), istoricul se întreabã cum au resimþit contemporanii evenimentele survenite în urm a nãvãlirii lui Odoacru, regele herurilor care l-a izgonit de pe tron pe Romulus Au gustulus, ultimul împãrat roman al Apusului. Contemporanii nu par sã fi observat ceva. Cum sã-ºi imagineze de altfel cã ºi-au încheiat z în Antichitate ºi s-au trezit a doua zi în Evul Mediu? Nu au sesizat însã nici faptul mai prozaic al dispariþiei imperiului. Oamenii de la 476 aveau motivele lor sã nu vadã nimic ieºit din comun. Herulii lui Odo acru nu erau o prezenþã insolitã. De câteva generaþii frontierele încetaserã de a mai fi impe meabile ºi valuri de barbari" se revãrsau fãrã încetare în lumea contemporanã. Provinciile e deja pierdute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimitea însemnele impe riale la Constantinopol, recunoscând autoritatea unui singur împãrat. Ceea ce mai târziu s-a considerat a fi o prãbuºire a putut pãrea în epocã drept reunificare. Imperiul devene a iarãºi unul. De altfel, principalele instituþii romane au supravieþuit fatidicului an. Netulburaþi, vreme de încã trei sferturi de veac, consulii au continuat sã se succeadã la Roma, întocmai ca sub imperiu sau, mai înainte, în timpul republicii; senatul, de ase menea, s-a menþinut. Spre mijlocul secolului urmãtor, împãratul de la Constantinopol, Iu stinian, ºi-a extins autoritatea efectivã asupra unei bune pãrþi din Imperiul de Apus, c hiar dacã nu pentru multã vreme. De altfel, ceea ce erudiþii au numit mai târziu Imperiu l Bizantin s- a numit, de fapt ºi de drept, pânã la sfârºit, pânã la cãderea Constantinopolul sub turci, Imperiul Roman. În Apus, Carol cel Mare la anul 800 ºi Otto cel Mare în 962 au reconstituit acelaºi imperiu. Oficial, Sfântul Imperiu Roman" a durat pânã în anul 1806 , când Napoleon, pe cale de a ataºa Europa propriului sãu proiect imperial, a pus capãt ficþiunii, determinându-l pe împãratul roman" sã-ºi spunã, mai modest, împãrat al Austriei, ºi era în realitate. Se explicã astfel de ce cãderea Imperiului Roman" a fost descoperitã mult mai târziu". Pentru Maurice Halbwachs, amintirile sunt legate de cadrele sociale ºi evocarea lo r are loc tot în condiþii de interacþiune socialã. Grupurile sunt depozitarii evenimente lor trecute care le sprijinã în confruntarea cu prezentul, le justificã acþiunile, le într eþin soliditatea. Ceea ce nu slujeºte vieþii curente a grupurilor cade în desuetudine, e ste uitat. Amintirile au un puternic caracter normativ: pentru grup, amintirile au rolul de exemplu, de învãþãturã. În Topografia legendarã a Evangheliilor în Pãmântul Sfânt (1941), dupã o anchetã în Palestina iologul francez aratã cã localizarea geograficã a episoadelor vieþii lui Isus a variat în funcþie de generaþiile de creºtini. Credinþele europene au contribuit la o continuã recons trucþie socialã a imaginii itinerarului lui Isus. Halbwachs formuleazã trei legi care guverneazã memoria grupurilor: legea concentrãrii (tendinþa de localizare în acelaºi loc a mai multor evenimente fãrã legãturã între ele); lege ivizãrii (fragmentarea unei amintiri în mai multe elemente, fiecare element fiind di ferit localizat; legea dualitãþii (acceptarea plasãrii în douã localitãþi a unuia ºi acelaºi ment trecut). Analizând pe baza acestor legi memoria colectivã a românilor ilustratã de legenda-mit de spre Negru Vodã, profesorul Septimiu Chelcea aminteºte cã palatul lui Negru Vodã din apro

pierea comunei Cetãþeni (judeþul Argeº) este localizat atât la Cetãþeni cât ºi la Stoeneºti ea dualitãþii. Apoi ilustreazã legea fragmentãrii: lupta lui Negru Vodã cu tatarii are mai multe episoade diferit localizate: în satul Tãtãrani, unde românii îi buºesc luptându-se cu e la chept pe Dâmboviþa - la Sãritoarea lui Negru Vodã". În cele trei legi formulate de sociologul francez, profesorul S. Chelcea adaugã o a patra lege pe care o numeºte legea similitudinii acþiunilor care presupune atribuire a aceluiaºi mod de acþiune original mai multor personaje din epoci istorice îndepãrtate. Ilustrarea acestei legi se face în acelaºi context al analizei legendei lui Negru V odã. ªi Negru Vodã ºi Vlad Þepeº ºi Avram Iancu - în amintirea grupurilor - se slujesc de ac icleºug împotriva duºmanilor: potcovesc caii de-a-ndãratelea" cu colþii potcoavelor înainte. Memoria se structureazã în funcþie de interesele prezente ale grupurilor. În studiul Mem oria socialã - organizarea ºi reorganizarea ei, profesorul Septimiu Chelcea citeazã st udiul psihologilor I.P. Vasilescu ºi Irina Holdevici privind distorsiunile mnezice ale evenimentelor din decembrie 1989. Aceºtia au putut sã constate cã dupã o sãptãmânã de la aptea 21-22 decembrie 1989, 28 de persoane care participaserã la evenimente, reþinus erã cã atunci s-au strigat câteva expresii, printre care ºi Jos Ceauºescu", Ceauºescu picã" Dupã zece luni de la aceleaºi evenimente, adicã în octombrie 1990, cei doi psihologi rel uând dialogul cu aceleaºi persoane, au aflat cã ceea ce se strigase la revoluþie fusese pe lângã Jos Ceauºescu" ºi Jos comunismul". Autorul articolului Memoria socialã considerã cã acest fapt dovedeºte o reorganizare a a mintirilor în sensul interesului social al momentului (1990) ºi explicã acest fapt cu ajutorul teoriei englezului Frederick Bartlett conform cãreia cultura contribuie la fixare semnificaþiilor evenimentelor generând o anume organizare a informaþiilor mnez ice în jurul unui element semnificativ". Memoria socialã constituie un model pentru prezent ºi în acelaºi timp ºi un model al preze ntului. Ca model pentru prezent, memoria socialã oferã orientarea cognitivã ºi suport af ectiv pentru realizarea scopurilor. Ca model al societãþii, memoria este un instrume nt sau o hartã pentru acþiune. Maurice Halbwachs considerã cã amintirile se adapteazã la an samblul percepþiilor noastre actuale" memoria fiind mereu o sintezã între mai multe di recþii care fac sã se intersecteze trecutul ºi prezentul. Memoria colectivã stã la baza constituirii identitãþii grupurilor. Amintirile colective exemplare, ca ºi hãrþile cognitive ale spaþiilor de viaþã a colectivitãþilor constituie eleme le esenþiale ale producerii ºi menþinerii sentimentelor identitare ale unor comunitãþi. Importanþa construcþiilor mentale legate de teritoriul naþional este sugeratã de ideea cã ºi amintirile se învaþã". Expresia nu uita cã eºti român" cheamã sentimentul identitãþii, gener in experienþa personalã cât ºi din amintirile învãþate". Preocuparea cercetãtorilor români de a studia hãrþile mintale ale teritoriului naþional la studenþii români, au dezvãluit aspecte privind modul în care anumite prejudecãþi, reprezentã i stereotipe sunt învãþate de indivizi sub forma amintirilor identitare" care nu coinci d cu realitatea ce ar putea fi relevatã de experienþã. Studiul experimental a avut ca scop evaluarea identitãþii naþionale subiective a românil or. Pentru aceasta s-a recurs la analiza hãrþilor mintale ale României în cadrul Europei . Realizat în 1997 pe un lot de 303 studenþi din trei institute de învãþãmânt superior din Bu ureºti, studiul a constat în reprezentarea pe o hartã cu conturul Europei a teritoriul ui României în graniþele ei actuale. Nu s-a urmãrit corectitudinea cu care era desenat c onturul României, ci doar mãrimea ºi plasarea ei pe hartã. Pentru prelucrarea datelor s-a folosit un ºablon pe care era reprezentatã România în gra niþele ei actuale pe o hartã a Europei care avea marcate meridianele ºi paralelele. Concluziile au fost urmãtoarele: existã o tendinþã semnificativã statistic din partea sub iecþilor de a desena harta României mai micã decât este în realitate (peste 55 %). Numãrul p ersoanelor care o deseneazã mai micã este aproape dublu decât al acelora care o desene azã mai mare ºi de aproape trei ori mai mare decât numãrul celor care o deseneazã corect. La stabilirea orientãrii desenului faþã de harta geograficã realã s-a avut în vedere tendinþa subiecþilor de a plasa desenul mai spre Nord sau mai spre Sud. O treime din subiecþi au conturat harta României pe teritoriul sãu actual, iar 19 % dintre subiecþi o plase azã mai spre Sud. S-au mai constatat cã majoritatea celor care plaseazã România mai spre Est o reprezintã mai micã (63 %), iar cei care o plaseazã mai spre Vest o deseneazã mai mare (73,9 %), dar cei care o plaseazã spre Vest sunt mai puþin numeroºi faþã de ceilalþi. Desenul care reprezintã România mai micã ºi aºezatã mai spre Sud, sugereazã cercetãtorilor cã enþii suferã de o identitate negativã a românilor - ceva învãþat care nu concordã cu datele o

ctive ale poziþiei ºi statutului României în Europa. Societatea face eforturi de corectare" permanentã a memoriei colective intervenind activ în reconstruirea ei permanentã. Acest lucru are loc prin reactualizãri" ale istor iei care valorificã evenimentele trecutului prin prisma nevoilor prezente. O altã fo rmã de influenþã mai subtilã asupra memoriei este folosirea denumirilor locurilor care r eamintesc de personalitãþi sau evenimente cu rezonanþã pentru prezent. În fiecare societate se organizeazã sisteme de memorare" (S. Chelcea) care se constit uie în muzee ce selecþioneazã din trecutul sãu elemente pentru susþinerea prezentului. Închi orile politice devin muzee: Muzeul de la Închisoarea Sighetul Marmaþiei cinsteºte memo ria luptãtorilor anticomuniºti la fel cum Muzeul de la Închisoarea Doftana cinstea mem oria luptãtorilor comuniºti". (S. Chelcea) Ceremoniile comemorative sunt de asemenea privilegiul de organizare a memoriei c olective. Locurile, timpul ºi obiceiurile au ca funcþie organizarea ºi reorganizarea memoriei so ciale.

Bibliografie

Chelcea Septimiu - Personalitate ºi societate în tranziþie, ªtiinþã ºi tehnicã S.A., Bucureº 994, pag. 304-320. Chelcea Septimiu - Memoria socialã - organizarea ºi reorganizarea ei În: Psiho logie socialã. Aspecte contemporane. Coordonator Adrian Neculau, Ed. Polirom, Iaºi, 1996, pag. 109-122. Halbwchs Maurice - Les cadres sociaux de la memoire, Paris, Felix Alcau, 1925. Memorie socialã ºi identitate naþionalã - Coordonator Septimiu Chelcea, INI, Buc ureºti, 1998. Întrebãri 1. Care este deosebirea între memoria colectivã ºi istorie în concepþia lui Maurice Halbwa chs? 2. În ce fel este condiþionatã memoria individualã de cadrele sociale? 3. Care sunt cele trei legi ale memoriei sociale formulate de Maurice Halbwachs? 4. Care este conþinutul celei de a patra legi a memoriei sociale formulate de soci ologul Septimiu Chelcea? 5. În ce fel se organizeazã memoria socialã sub influenþa intereselor diverselor grupuri ? 6. Care sunt elementele vieþii sociale care contribuie la organizarea ºi reorganizar ea memoriei sociale? 7. Daþi exemple de modalitãþi prin care societatea intervine în procesul de reorganizare a memoriei colective.

Curs 4 CONFORMISM ªI CUNOAªTERE INFLUENÞA SOCIALÃ A MINORITÃÞILOR

În lucrarea sa Cele opt pãcate capitale ale omenirii, Konrad Lorenz, comentând asupra receptivitãþii la îndoctrinare face o demonstraþie pe cât de simplã, pe atât de instructivã a ra unei remarcã nu lipsite de unor a lui Oskar Heinroth: Ceea ce gândim e de cele ma i multe ori fals, dar ceea ce ºtim e adevãrat". Considerând cunoaºterea ca pe un mecanism neelucidat de suprapunere a unei regularitãþi interioare a organismului viu cu o a doua regularitate ce guverneazã lumea exterio arã, el o descrie ca pe un proces în doi timpi care ia forma presupunerii ºi a confirmãri i care îi succede". Se întâmplã ca unele presupuneri sã nu reziste la confruntarea cu exem

plele practice, dar ceea ce se confirmã printr-un numãr de probe devine ºtiut. În acest proces de confruntare cu realitatea, primul pas îl constituie considerarea unor lucruri ca adevãrate, aceastã convingere putând fi asemuitã cu o credinþã. Ipoteza cã a ite lucruri ar fi pur ºi simplu adevãrate, se numãrã aºadar printre procedeele indispensab ile ale nãzuinþei omului cãtre cunoaºtere. Totodatã cercetarea umanã se bazeazã pe premisa cã sperã în adevãrul presupunerii, în corectitudinea ipotezei". Acest fapt îl îndreptãþeºte pân aprecieze cã: Nu trebuie sã-i condamnãm pe cei care ajung sã creadã cu mai multã tãrie" în c dacã opinia lor este împãrtãºitã ºi de alþii" chiar dacã este posibil ca: Toate aceste efect tãresc o anumitã convingere pot apãrea din pãcate ºi fãrã sã fie îndreptãþite". Studiile de psihologie socialã pun în evidenþã importanþa de necontestat a influenþei social e asupra cunoaºterii realitãþii fizice ºi sociale. Influenþa socialã este influenþa pe care oamenii o au faþã de credinþele sau comportamentele celuilalt" (Aronson citat de Serge Moscovici). În experimentele sale Solomon Asch a vrut sã dovedeascã faptul cã, fiecare om se conform eazã unei judecãþi colective ºi o acceptã în virtutea unor motive obiective. Situaþia experim ntalã, devenitã celebrã aratã cã în anumite condiþii, indivizii se supun presiunii de grup, n glijând evident posibilitãþile de independenþã ºi relaþiile productive cu mediul. Ea a fost a tfel gânditã, încât sã-l punã pe individ într-un conflict radical cu ceilalþi membrii ai grup i în care a fost plasat. Cercetãtorul propune unor subiecþi reuniþi în grupuri, un exerciþiu de comparaþie a lungimii ºi anume, ei trebuie sã distingã dintre trei linii de lungimi diferite, pe aceea egalã cu o linie etalon. Subiecþii pot percepe uºor diferenþele. În cadrul fiecãrui grup doar un singur subiect este naiv. Ceilalþi complici ai experimentatorului sunt instruiþi sã d ea rãspunsuri eronate de ºapte ori din douãsprezece încercãri, la care este prezent subiec tul naiv. Rezultatul aratã cã circa 33 % dintre rãspunsurile subiecþilor naivi se conformeazã opinie i exprimate de grup printr-un rãspuns eronat. Acest lucru sugereazã cã participanþii la aceste experienþe sunt înclinaþi sã se comporte ca toþi ceilalþi ºi deci, sã rãspundã ca ei. e se conformeazã (circa 1/4 dintre subiecþi) o fac din douã motive: unii pentru cã ei cr ed cã majoritatea membrilor grupului dau într-adevãr estimãri corecte, ceilalþi pentru cã nu vor sã se diferenþieze de membrii grupului. Subiecþii sunt mai puþin atenþi la sarcina de cunoaºtere ºi se intereseazã mai mult de a nu devia în raport cu grupul. Ei sunt conºtienþi de ceea ce fac ºi ºtiu ºi de ce o fac. Cele douã maniere de comportament sunt dovada cã i ndivizii nu sunt absolut liberi în cunoaºtere. Raþionamentul care justificã comportament ul lor este fie cã mai multe perechi de ochi vãd mai bine decât una singurã", fie cã urmeazã majoritatea pentru a nu fi luaþi drept rebeli. Acest fel de comportament poate pãrea iraþional în mãsura în care se observã cã: - nici un individ atunci când este lãsat singur nu alege greºit linia egalã cu cea etalo n; - este suficient ca sã disparã consensul pentru ca manifestarea conformistã sã-ºi reducã amp loarea. Manifestarea unei astfel de obedienþe în faþa autoritãþii sau a majoritãþii unui grup ilustre zã modelul supunerii publice. Acest model de comportament este valorizat social ºi s e impune în ºcoli ºi organizaþii pentru a genera o anumitã ordine. O perspectivã asemãnãtoare a influenþei de grup asupra formãrii normelor ºi atitudinilor o gã im în experimentele lui Muzafer Sherif. Ipoteza lui Muzafer Sherif este: dacã într-un câmp de stimuli lipseºte punctul de referi nþã, acesta se stabileºte de cãtre individ în plan intern. Ce va face un grup de persoane în aceeaºi situaþie indefinitã? Condiþiile care produc efectul autocinetic permit realizarea unei situaþii în care lip sesc reperele. În întuneric deplin, când nu existã nici o sursã de luminã în jur o luminã emi o sursã, absolut stabilã, are sã se deplaseze la întâmplare în toate direcþiile. Dacã în mai e încercãri se prezintã punctul luminos unei persoane, acesteia i se va pãrea cã lumina se aflã în puncte diferite ale locului. Aceasta este cu putinþã, deoarece în obscuritatea to talã a locului, experimental nimeni nu poate sã localizeze nici un reper în raport cu care sã-l poatã situa. În aceastã situaþie, nu doar lumina stimul apare subiectului ca miºcându-se la întâmplare, da subiectul însuºi se simte nesigur în ce priveºte orientarea sa în spaþiu. Într-o a doua etapã, experimentul organizat pentru un grup de indivizi, a studiat in fluenþa factorilor sociali ca sugestia ºi situaþia de grup asupra amplitudinii ºi direcþie

i miºcãrii punctului luminos. Pentru a pune în evidenþã influenþa situaþie de grup asupra individului, se iau pentru com paraþie douã situaþii: 1) dupã ce el avusese deja ocazia sã reacþioneze la aceastã situaþie; 2) el a fost mai întâi introdus în grup fãrã a avea vreo cunoºtinþã asupra situaþiei. Rezultatele au demonstrat cã atunci când individul percepe miºcãri fãrã nici un alt termen d e comparaþie, el stabileºte în mod subiectiv un spaþiu de variaþie ºi un punct de referinþã ( siderat normã) în interiorul acestui spaþiu, care îi este propriu individului atunci când el evolueazã singur. Cum va percepe câmpul de stimulare un individ aflat în situaþia de grup? Când individul ce a fost mai întâi plasat într-o situaþie individualã în care a elaborat prop iul spaþiu de variaþie ºi propria normã este plasat ulterior într-o situaþie de grup, împreun u alþi indivizi, având ei înºiºi propriile lor spaþii de variaþie ºi norme, se observã cã spa variaþie ºi normele individuale converg ºi se apropie de o medie. Dar convergenþa nu e la fel de accentuatã ca atunci când subiecþii încep cu situaþia de grup . În acest caz, se stabilesc o normã ºi un spaþiu de variaþie care sunt specifice grupului . Experimentul demonstreazã cã normele sociale, ca de pildã: stereotipurile, moda, obice iurile se stabilesc ca urmare a formãrii cadrelor de referinþã comune rezultate din co ntactele între indivizi. Odatã ce sunt stabilite aceste cadre de referinþã sunt preluate de indivizi. Ele contribuie ca factori importanþi la determinarea ºi modificarea re acþiilor acestora în situaþiile în care vor evolua mai târziu ºi aceasta mai ales în acele si uaþii în care câmpul de stimuli nu este bine structurat. Aceste exemple ar înclina sã ne facã sã credem cã mulþi oameni se conformeazã cu preþul sacri ii propriei percepþii asupra realitãþii. Influenþa este un fapt real ºi incontestabil ºi ea are ºi o altã laturã de egalã valoare care priveºte influenþa pe care minoritãþile disidente u asupra grupului. Ipoteza cercetatã de Moscovici ºi Faucheux pune în evidenþã partea inco nºtientã a fenomenelor de influenþã socialã plecând de la noþiunea de conflict. Acest fapt conflictul - este inevitabil pentru o persoanã care doreºte sã exprime un punct de ved ere singular în care crede cu tãrie. Exprimând propria judecatã, o astfel de persoanã nu d oar se opune majoritãþii, ci repune în discuþie ºi o realitate cu care aceasta pare sã fie d e acord. La ce se referã în fapt aceastã realitate care începe sã se clatine? În primul rând ste vorba despre lucruri ºtiutã de mai multã vreme ºi în care majoritatea continuã sã creadã oi este puterea ataºamentului, a legãturilor care îi þine pe oameni în raporturi stabile p urtãtoare de valori comune. Lipsa de loialitate faþã de societate, rezerva de a participa social sunt mãsuri pentr u care individul este obligat sã plãteascã prin renunþarea la comunicare ºi la convenþiile c are de obicei îl protejeazã în cadrul societãþii. În ciuda acestor fapte, o minoritate se poate impune în conºtiinþa majoritãþii ca urmare a f uncþionãrii unor mecanisme inconºtiente care tind sã rezolve în planul conºtiinþelor, dizarmo iile rezultate din confruntarea cu poziþia minoritarã. Conflictul interior al subiecþilor aparþinând majoritãþii este cu atât mai mare cu cât aceºti e reþin mai mult de a adopta punctul de vedere minoritar. S-a constatat cã acest con flict se rezolvã prin modificarea latentã a punctului de vedere fãrã ºtirea individului. I ntensitatea ºi natura conflictului determinã nivelul conºtient sau inconºtient la care a cesta este rezolvat. Dacã conflictul este rezolvat la un nivel conºtient ºi public, nu existã o schimbare ulterioarã la nivel particular ºi inconºtient. Dacã nu este rezolvat l a nivel conºtient ºi public, subiectul va avea nevoie sã-l rezolve la nivel particular ºi inconºtient. Pentru a produce un conflict intens în conºtiinþa majoritãþii, minoritatea trebuie sã îndepli eascã unele condiþii. În primul rând este nevoie de un comportament conºtient din punct de vedere sincronic ºi diacronic. Anumite indicii din cercetãrile lui Solomon Asch con duc la aceastã concluzie. Într-adevãr, faptul cã în experimentul lui Solomon Asch complici i nu erau majoritari decât ca numãr, poziþia lor fiind în realitate minoritarã pentru cã rup e tiparele fireºti ale evaluãrii diferenþelor de lungime. Acest fapt îl face pe Serge Mo scovici sã catalogheze experimentul lui Asch ca unul ce demonstreazã efectul influenþe i minoritare. Aºa se face cã experimentul în câteva dintre variantele sale este conclude nt pentru demonstrarea efectului consistenþei comportamentale a minoritãþii. Când unanimitatea complicilor este ruptã de unul dintre ei, care dã rãspunsuri diferite de a celorlalþi, influenþa asupra subiectului naiv se diminueazã considerabil, devenin

d chiar nesemnificativã. Este validat astfel efectul consistenþei sincronice sau al consensului. Pe de altã parte, când proporþia de complici care dau rãspunsuri incorecte variazã în raport cu numãrul celor care dau rãspunsuri corecte, rezultã cã influenþa este cu atât mai mare cu cât ponderea rãspunsurilor incorecte este mai mare. Se valideazã astfel ºi consistenþa di acronicã a comportamentului minoritar. Prin sistemul sãu de rãspunsuri, minoritatea genereazã un conflict maximalizat de intr ansigenþã caracteristicã stilului sãu consistent de comportament. Minoritatea afecteazã co nsensul prin faptul cã propune o nouã normã în contradicþie cu norma majoritarã, ºi infirmã a el credinþa conform cãreia doar majoritatea ar fi sursa normelor. Aceastã rupturã este p osibilã doar în condiþiile consistenþei diacronice care presupune repetarea sistematicã a aceluiaºi rãspuns. O poziþie menþinutã fãrã concesii, devine alternativã cu atât mai mult cu cât minoritatea se rmã sigurã pe poziþiile susþinute de ea. În timp, conflictul îi determinã pe subiecþii majori focalizeze atenþia asupra punctului de vedere minoritar într-o activitate de verifi care a acestuia, ajungând sã-l simtã ºi sã-l judece astfel. Încercând sã înþeleagã ce vede mi de fapt în realitatea sa, majoritatea ar începe sã vadã inconºtient la fel. Importanþa influenþei sociale pentru cunoaºtere, stã în aceea cã în faþa majoritãþii predomin de vedere al acesteia cu rostul de a menþine ordinea socialã, în timp ce minoritãþile au facultatea de a declanºa o activitate cognitivã prin care se elaboreazã soluþii noi la p robleme sociale, în faþa minoritãþii toate punctele de vedere putând fi luate în considerare ºi folosite.

Bibliografie Influenþa socialã, Ed. Universitãþii Al. I. Cuza, Iaºi, 1996. Lorenz Konrad - Cele opt pãcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, B ucureºti, 1996. Psihologia socialã a relaþiilor cu celãlalt, Coordonator: Serge Moscovici, Ed. Polirom , Iaºi, 1998, p. 116-131. Întrebãri 1. Ce este cunoaºterea în descrierea lui Konrad Lorenz? 2. Cum demonstreazã Konrad Lorenz faptul cã la baza oricãrei ºtiinþe se aflã o credinþã? 3. Care este conþinutul ºi ce concluzii se desprind din experimentul lui Solomon Asc h? 4. Ce adaugã interpretarea ulterioarã a experimentului lui Asch de cãtre Serge Moscovi ci? 5. Cum se produce influenþa minoritãþilor asupra cunoaºterii realitãþii? 6. Care sunt efectele influenþei sociale asupra cunoaºterii? Prin ce se deosebeºte inf luenþa majoritãþii de influenþa minoritãþii? Curs 5 GÂNDIREA PARADIGMATICÃ

Preocupat sã explice cum evolueazã cunoaºterea ºtiinþificã, Thomas Kuhn observã în primã inst se poate vorbi în mod strict de caracterul cumulativ al procesului de dezvoltare în ºt iinþã. Cunoaºterea pare sã se bazeze pe modalitãþi de a vedea lumea foarte diferite ºi care s aflã în competiþie. Deºi observaþia ºi experienþa restrâng punct cu punct diferenþele dintre te crezuri ºtiinþifice, câte un element arbitrar, ceva ca un fel de accident istoric p are sã se impunã ca ingredient în toate modurile de gândire ºtiinþificã.

În accepþiunea lui Kuhn, ºtiinþa normalã este cercetarea bazatã ferm pe unele realizãri ale º nþei pe care o comunitate ºtiinþificã le considerã fundamentale pentru practica în continuar e. Acest lucru se realizeazã în condiþiile în care aceste realizãri sunt suficient de importa nte ca sã atragã destui aderenþi de la interese de studiu care ar fi competitive. Pe d e altã parte, aceste rezultate lasã destul loc cercetãrii în continuare în aceeaºi direcþie. apar paradigmele care sunt realizãri ºtiinþifice care pentru o perioadã de timp se cons tituie în modele de soluþii pentru o comunitate ºtiinþificã. Ele conferã posibilitatea desf㺠i activitãþilor ºtiinþifice într-un cadru de reguli ºi standarde bine stabilite. Existenþa pa adigmelor într-o sferã a cercetãrii este un semn de maturitate pentru dezvoltarea ºtiinþei în acel domeniu. Modelul de evoluþie al ºtiinþelor este trecerea de al o paradigmã la alta prin procesul revoluþiilor. În lipsa unei paradigme, toate faptele de observaþie care pot contribui la dezvoltar ea unei ºtiinþe par sã fie la fel de relevante. Aceastã culegere de date a fost o caracteristicã pentru începutul activitãþilor ºtiinþifice î rice domeniu. Ceea ce era dificil în continuare, þinea de interpretare lor. Paradigm a oferã tocmai aceste condiþii de selecþie a faptelor, evaluare ºi judecare a lor. Pentru a putea fi acceptatã ca paradigmã o teorie, trebuie sã se dovedeascã mai bunã decât c elelalte posibilitãþi de interpretare, chiar dacã niciodatã ea singurã nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu. Orice nouã paradi gmã aduce cu sine însã, o mai bunã definire a domeniului de studiu. Toþi cercetãtorii care l ucreazã într-un domeniu în care existã deja o paradigmã, pot sã-ºi desfãºoare munca având ava unor concepte deja definite. Natura ºtiinþei normale

În cadrul ºtiinþei normale, toate noile descoperiri înseamnã articularea fenomenelor obser vate în cadrele deja trasate prin paradigmã. Paradigma forþeazã aprofundarea unui domeni u pânã la detalii altfel inimaginabile. Investigarea ºtiinþificã a faptelor în cadrul ºtiinþei normale se concentreazã în trei direcþ În primul rând este cercetatã clasa faptelor pe care paradigma le-a ales ca fiind rele vante în mod deosebit pentru natura lucrurilor. Mijloace din ce în ce mai complicate sunt puse la lucru pentru a aprofunda realitatea acestor fapte. În al doilea rând se cautã legi cantitative care articuleazã faptele între ele. În al treilea rând se cautã regularitãþi calitative în natura lucrurilor. Paradigma se va ex tinde la interpretare altor realitãþi ºi va genera noi arii de interes. Procedând astfel, o mare parte din activitatea teoreticã constã în folosirea teoriei exi stente pentru prezicerea informaþiilor factuale de valoare realã, acest fapt fiind în realitate o mare dificultate. ªtiinþa normalã ca rezolvare de probleme

Rezolvarea de probleme necesitã ingeniozitate. Pentru ca aceastã ingeniozitate sã se m anifeste este necesar ca problema sã aibã soluþii. Soluþia stã tocmai în aplicarea paradigme i. Iar comunitãþile ºtiinþifice care deþin o paradigmã au de fapt un criteriu de alegere a p roblemelor. Toþi cei care ar încerca sã rezolve alte tipuri de probleme care nu au dec i soluþii în paradigma aleasã, vor fi descurajaþi, iar problemele lor respinse. T. Kuhn menþioneazã câteva raþiuni pentru care oamenii se lanseazã cu pasiune în cercetarea º iinþificã: dorinþa de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaºterii, speranþa de a gãsi o ordine în lucruri, tendinþa de a testa cunoaºterea de-a gata sau preexistentã. De în datã însã ce intrã în cercetare, nimic nu-l mai tenteazã pe om decât sã demonstreze cã are ta l de a rezolva problemele, cum nimeni altul n-a mai fãcut-o pânã atunci. O altã condiþie c a problema sã fie consideratã ºtiinþificã este ca ea nu doar sã aibã soluþie dar ºi ca soluþi una acceptabilã în termeni conceptuali ºi teoretici. În principiu, cercetãtorul trebuie sã f ie capabil sã satisfacã cerinþele conceptuale, teoretice, instrumentale ºi metodologice ale ºtiinþei pe care o slujeºte. Prioritatea paradigmelor

Paradigmele împãrtãºite de o comunitate ºtiinþificã sunt cadre care ghideazã cercetarea fãrã sã conþinã reguli stricte pentru cercetare. Toatã lumea învaþã teoria ca atare dar nu toþi o icã în acelaºi fel. Ceea ce-i deosebeºte pe specialiºti în practica lor este tipul de experi enþã pe care li-l conferã modul în care utilizeazã paradigma.

Anomalii ºi apariþia descoperirilor ºtiinþifice

Apariþia unor probleme insolubile genereazã conºtiinþa unei anomalii; este ca ºi cum natur a ar fi violat" aºteptãrile paradigmei care guverneazã ºtiinþa normalã. Faþã cu aceastã real cercetãtorii adunã date noi, încercând sã înveþe, sã vadã natura într-o altã perspectivã. F al nu este considerat ca ceva cu statut ºtiinþific. Descoperirile necesitã un proces de conceptualizare care sã permitã asimilarea lor teo reticã. Pentru aceasta însã, trebuie luptat împotriva rezistenþei pe care o manifestã paradi gma care urmeazã sã fie schimbatã sau extinsã, pentru cã orice noutate în cunoaºtere întrece contrazice aºteptãrile presupuse de practica paradigmei. Criza ºi naºterea teoriilor ºtiinþifice

Apariþia noilor teorii presupune distrugerea unor paradigme preexistente ºi schimbãri majore în tipul de probleme ºi tehnicile ºtiinþei normale. De aceea ele sunt precedate d e o pronunþatã insecuritate legatã de cunoaºtere, de un sentiment al eºecului în activitate a de rezolvare a problemelor în ºtiinþa normalã. Noua teorie apare ca o rezolvare a criz ei. Astfel, o paradigmã existentã va fi declaratã depãºitã doar în condiþiile în care o alta pregãtitã sã-i ia locul. A respinge o teorie în lipsa alteia este a respinge ºtiinþa însãºi. u ca o anomalie sã inducã criza, trebuie îndeplinitã ºi altã condiþie. Ea priveºte numãrul ma soluþii parþiale ºi divergente care apar în legãturã cu o problemã. Trecerea de la o paradig la una nouã presupune construirea teoriei pe fundamente noi care sã integreze aceste soluþii. Natura ºi necesitate revoluþiilor ºtiinþifice

Inaugurarea revoluþiilor ºtiinþifice se face prin divizarea comunitãþii ºtiinþifice cu privir la validitatea paradigmei. Alegerea paradigmelor în competiþie conduce la o separar e a membrilor comunitãþii ºtiinþifice asemãnãtoare cu separarea între cei care au noduri dife ite de a înþelege viaþa. Ceea ce aduce noua paradigmã este un nou tip de predicþie asupra faptelor care nu putea fi realizat de vechea paradigmã. Impactul revoluþionar priveºte schimbarea semnificaþiilor conceptelor centrale ale une i paradigme. Tot acum se schimbã ºi problemele care pot fi acceptate de noua paradig mã. Preluând direcþia unei noi paradigme, cercetãtorul îºi însuºeºte teoria, metodele ºi sta e cercetãrii într-o mixturã inextricabilã. Revoluþiile ca schimbãri în concepþia despre lume

La momentul schimbãrii paradigmelor ºi a revoluþiilor ºtiinþifice, percepþia despre lume a o amenilor de ºtiinþã se schimbã radical. Paradigmele determinã în mare mãsurã ºi experienþele are ale specialiºtilor, de aceea schimbarea paradigmelor trebuie sã ducã ºi la schimbãri în practica vieþii. Se poate aprecia cã în urma revoluþiilor ºtiinþifice oamenii de ºtiinþã trãi o nouã realitate. Revoluþiile sunt invizibile

Dupã fiecare revoluþie, ºtiinþa este rescrisã. Fiecare generaþie îºi cautã rezolvarea problem cu care se confruntã începând printr-o prezentare sistematicã a ºtiinþei care a premers. În a est demers se selecþioneazã elementele viabile în lumina exigenþelor practicii actuale.

Demersul lui Thomas Kuhn are caracter sociologic. Aici cunoaºterea este împãrtãºitã de o com unitate care o ºi legitimeazã pãstrând limitele intereselor ºtiinþifice în cadrul paradigmei. În ceea ce priveºte sociologia aceasta este consideratã o ºtiinþã multiparadigmaticã - o ºtii

e foloseºte concomitent mai multe paradigme pentru explicarea complexitãþii vieþii socia le. Alegerea între mai multe paradigme nu se face în funcþie de criterii obiective aºa cum a r considera epistemologia, ci de criterii estetice legate de eleganþa, sobrietatea , aspectul unic ºi strãlucitor al teoriei. Dezvoltarea ºtiinþei se face în cadrul paradigm elor, iar acestea nu pot fi comparate între ele. În acest sens - considerã Kuhn - prog resul ºtiinþei nu are sens decât în interiorul paradigmei. În domeniul sociologiei, Raymond Boudon identificã douã familii de paradigme. Pentru a ceasta el porneºte de la douã fapte diverse relatate în ziare, privitoare la accidente le de circulaþie. 1. Dl. X, un industriaº important, care dupã spusele martorilor, pãrea bine abþiguit când a plecat de la restaurant dupã o masã de afaceri, a lovit un arbore cu maºina" (ziarele ).

2. Cei doi automobiliºti care se angajaserã faþã în faþã pe banda centralã a ºoselei cu trei dupã spusele martorilor, ºi-a fãcut semne cu farurile. ªocul frontal nu a putut fi evit at" (ziarele).

În primul caz comportamentul conducãtorului care urma sã facã accident este explicat de jurnaliºti printr-un model de tip cauzal. Acest comportament se datoreazã stãrii de eb rietate a conducãtorului auto care fãrã îndoialã ºi-a pierdut controlul reflexelor. În privin stãrii de ebrietate în sine, ea nu are nimic surprinzãtor: mesele de afaceri sunt cuno scute pentru îndestularea lor. Astfel, explicaþia accidentului este obþinutã printr-o pu nere în relaþie a accidentului cu stãri care l-au precedat: conducãtorul este un industr iaº important. Acest lucru explicã faptul cã participa la o masã de afaceri. Circumstanþa aceasta fãcea la rândul ei posibil un exces de consum al bãuturilor alcoolice, care ar e drept urmare slãbirea reflexelor ºi creºterea probabilitãþii de accident. În cazul al doilea, analiza implicitã a jurnalistului este întru totul diferitã. Cei doi automobiliºti au fãrã îndoialã serviciu, dar acesta nu este amintit. Ei vin bineînþeles de u deva. Dar trecutul lor imediat nu este menþionat. Analiza jurnalistului aratã cã accid entul este fãrã îndoialã datorat în acest caz faptului cã fiecare dintre cei doi automobiliºt a încercat sã iasã învingãtor dintr-un joc stupid arãtând prin apeluri cu farurile cã nu va epta sã cedeze ºi sã renunþe la depãºirea în care se angajase. Cele douã scheme de explicaþie sunt total diferite. În primul caz, comportamentul auto mobilistului este explicat printr-o schemã cauzalã. În al doilea caz, accidentul este explicat, dimpotrivã, printr-o schemã în care intenþiile actorilor ºi reprezentarea pe car e aceºtia o au despre mijloacele proprii pentru realizarea acestor intenþii, joacã un rol esenþial. Aceste exemple permit ilustrarea unei distincþii fundamentale: anumite teorii soci ologice folosesc un astfel de limbaj încât fenomenul social pe care îl explicã este desc ris ca rezultat al juxtapunerii sau compunerii unui ansamblu de acþiuni. În cele ce urmeazã, înþelegem prin acþiune un comportament orientat cãtre urmãrirea unui scop. În acest az, vom spune cã o teorie sociologicã aparþine familiei paradigmelor interacþioniste. Alte teorii folosesc un astfel de limbaj încât fenomenul social pe care-l explicã este rezultatul unor comportamente care nu sunt acþiuni în sensul definit aici. În cazul a cesta, comportamentele respective nu sunt descrise ca fiind orientate cãtre scopur i pe care subiecþii, de manierã mai mult sau mai puþin conºtientã, s-ar strãdui sã le atingã. e sunt descrise, dimpotrivã, ca rezultând exclusiv din elemente anterioare comportam entelor respective. Vom numi paradigme deterministe paradigmele caracterizate de faptul cã un fenomen social este explicat ca rezultat exclusiv al comportamentelor în sensul definit. La rândul lor paradigmele interacþioniste sunt împãrþite în patru tipuri reprezentative. Sub-tipul a: Paradigme interacþioniste de tip marxian În aceste paradigme, acþiunile subiecþilor subiecþilor sunt deschise ca depinzând numai de liberul lor arbitru. Mai precis, se presupune cã libertatea de acþiune a fiecãrui sub iect nu este în nici un fel limitatã de angajamente, tacite sau explicite, luate faþã de altcineva. Cea de-a doua caracteristicã este cã preferinþele indivizilor sunt conside rate ca date. Cu alte cuvinte, sunt considerate ca variabile independente: ele j

oacã un rol esenþial în schema explicativã, dar nu sunt considerate ca trebuind sã fie ºi el e analizate. Sub-tipul b: Paradigme interacþioniste de tip tocquevillian În acest sub-tip presupunem cã acþiunile actorilor depind exclusiv de libera apreciere a fiecãruia: nimic asemãnãtor unui angajament, acord sau contract nu îi leagã pe actori. Pentru a folosi limbajul secolului XVIII-lea, acest tip de context relaþional poat e fi caracterizat prin expresia de stare de naturã. Interacþiunea este caracterizatã de un context de stare de naturã, adicã de faptul cã acto rii au posibilitatea sã se abþinã de la a considera efectele comportamentului lor asup ra celuilalt. Iatã acum trãsãtura care distinge paradigmele tocquevilliene de cele mar xiane: în paradigmele tocquevilliene, preferinþele, adicã finalitãþile aduse de actori, nu au statut de variabile independente. Cu alte cuvinte, ele nu sunt considerate c a de la sine înþelese, ci ca necesitând explicaþii.

Sub-tipul c: Paradigme interacþioniste de tip mertonian Aici, ipoteza stãrii de naturã este abandonatã. Cu alte cuvinte, se iau în consideraþie acþi uni caracterizate prin faptul cã agenþii care le îndeplinesc nu au posibilitatea de a nu þine cont de efectele lor asupra celuilalt. Sub-tipul c se deosebeºte de cele douã sub-tipuri precedente prin faptul cã interacþiune a între indivizi nu se efectueazã într-un context de stare de naturã ci în condiþii de contr act. Pe scurt, în teoriile ce aparþin paradigmelor din sub-tipul c, interacþiunea între actor i este caracterizatã de un context de contract. Dupã caz, aceste teorii considerã pref erinþele actorilor ca date imediat inteligibile nu ca fenomene ce se cer aplicate. Sub-tipul d: Paradigme interacþioniste de tip weberian

În acest caz, comportmentele actorilor sunt interpretate ca fiind dotate cu o prop rietate de interacþionalitate ºi prin urmare ca având statut de acþiuni. Dar spre deoseb ire de paradigmele precedente, se introduce ipoteza cã anumite elemente ale acesto r acþiuni (structura sistemului de preferinþe, alegerea mijloacelor pentru obþinerea s copurilor dorite, îndemânare în punerea în aplicare a mijloacelor, etc.) sunt determinat e de elemente anterioare acþiunilor respective. Fireºte, lucrurile stau mereu mai mu lt sau mai puþin astfel: fiecare acþiune presupune stãpânirea anumitor tehnici (tehnici de comunicare, tehnici corporale, etc.) sau a anumitor cunoºtinþe a cãror dobândire este obligatoriu anterioarã acþiunii. Dar aceste elemente pot juca un rol cu totul secun dar ºi pot fi neglijate în multe cazuri. Sub-tipul d este interesant pentru cã introduce elemente de tip determinist (în sens ul pe care l-am definit) în schema explicativã aparþinând familiei paradigmelor interacþio niste. Amintim cã înþelegem prin paradigme deterministe paradigmele care interpreteazã un compo rtament observat la un subiect social exclusiv pornind de la elemente anterioare comportamentului în cauzã. Paradigmele deterministe trateazã cu alte cuvinte toate ac tele ca pe comportamente: finalitatea datã de subiect acþiunilor sale este considera tã de cãtre acest tip de paradigmã fie ca secundarã ºi neavând nici o virtute explicativã, fi ca falsã (în sensul în care vorbim de conºtiinþã falsã). Amintim de asemenea cã prin determi m nu înþelegem determinismul strict. Cu alte cuvinte, propoziþiile emise în limbajul par adigmelor deterministe sunt de forma A (anterior lui B) explicã B". În cazul determin ismului strict aceste propoziþii iau forme particulare: A (anterior lui B) condiþie n ecesarã a lui B"; A (anterior lui B) condiþie suficientã a lui B", A (anterior lui B) co ndiþie necesarã ºi suficientã a lui B". Dar nu avem aici în vedere decât cazul general. În ca ul general, cuvântul explicat" din propoziþia A (anterior lui B) explicã B" poate lua f ie una dintre cele trei semnificaþii corespunzând unei situaþii de determinism strict, fie sensul statistic. Propoziþia este atunci echivalentã cu variaþia lui A (anterior l ui B) contribuie la a explica variaþia lui B". În cazul în care A ºi B sunt atribute dih

otomice, propoziþia se poate traduce ºi în forma: Dacã atributul a este observat atunci a tributul b este (mai frecvent) observat". Nu are importanþã, din perspectiva care ne preocupã aici, sã facem distincþia între aceste diferite semnificaþii posibile. În schimb, este esenþial sã reþinem cã, în terminologia noastrã, paradigmele deterministe se isting de paradigmele interacþioniste prin aceea cã ele considerã actele agenþilor socia li ca integral explicabile pornind de la elemente anterioare acestor acte (const rângeri structurale, proces de socializare, etc.) Cele trei tipuri de paradigme deterministe pe care este util, cred, sã le distinge m pe motivul frecvenþei cu care apar în literatura sociologicã pot fi numite hiperfuncþi onalism, hiperculturalism ºi realism totalitar. Paradigmele hiperfuncþionaliste Reprezintã o reducere a paradigmelor de tip mertonian. Aceastã clasã de paradigme aparþi ne, ne amintim, clasei paradigmelor interacþioniste. Ea priveºte structurile de inte racþiune caracterizate de un context de contract". În acest caz conceptele de rol ºi co relatele lui, conceptele de normã ºi de valoare sunt esenþiale pentru analizã: ele sunt indispensabile descrierii actelor individuale ºi a sistemelor de aºteptãri reciproce c are conduc situaþiile de interacþiune. Paradigmele hiperfuncþionaliste sunt cele care, inspirându-se din paradigmele intera cþioniste de tip mertonian, ºterg pur ºi simplu cele patru distincþii esenþiale pe care to cmai le-am amintit. Cu alte cuvinte, hiperfuncþionalismul poate fi caracterizat pr in axiomele urmãtoare: 1) Orice acþiune apare într-un context de contract" (cu alte cuvinte, nici o acþiune nu apare într-un context de stare de naturã"). 2) Roles-sets-urile ºi status-sets-urile sunt compuse din elemente complementare n econtradictorii. 3) Latitudinea de interpretare asociatã elementelor role-sets-urile ºi status-sets-u rile este fie inutilã fie de interes redus. Paradigmele hiperculturaliste Paradigmele hiperculturaliste sunt o versiune reducþionistã a paradigmelor de tip we berian. Aºa cum am vãzut, explicaþia unei acþiuni comportã mereu propoziþii de tip determini st. Paradigmele hiperculturaliste corespund unei reduceri care face din acþiune rezul tanta exclusivã a unor elemente anterioare acþiunii. Schema de analizã este atunci urmãt oarea: acþiunea prezentã a dlui X este rezultatul faptului cã, într-o anumitã perioadã, el a interiorizat anumite norme ºi valori. Schemele de acest tip sunt des folosite pen tru a explica de ce indivizii se comportã într-un mod aparent contrar interesului lo r. Sociologii le folosesc cu generozitate pentru a da seama de greutatea statist icã a originilor sociale asupra viitorului individului. Realismul totalitar

Expresia de realism totalitar" este împrumutatã de la Jean Piaget: ( ) Printre tipurile de explicaþie sociologicã, se numãrã realismul totalitar: întregul este o fiinþã", care-ºi exercitã constrângerile, modificã indivizii (le impune logica lui, etc.) rãmâne deci eterogen pentru cunoºtinþele individuale aºa cum ar di ele independent de soc ializarea prin care trec". Paradigma realismului totalitar" poate fi consideratã o reducere a paradigmei inter acþioniste de tip tocquevillien. În acest tip de paradigme, structura preferinþelor in dividuale depinde, aºa cum ne amintim, de date sociale care caracterizeazã sistemul în care este situat individul: aceste date contribuie la fixarea cadrului acþiunii i ndividuale în mãsura în care ele determinã structura opþiunilor deschise ºi valoarea relativã a acestor opþiuni. Conform acestei paradigme, o alegere, o acþiune, un comportament de alegere sau de

decizie trebuie sã fie considerat ca produsul aparent al scopurilor alese ºi ca pro dusul real al determinismului exersat de structurile sociale asupra conduitelor individuale În cel mai rãu caz se ajunge astfel la vechile refrene care fac din indi vid un exemplu suport al structurilor sociale, libertatea de alegere pe care obs ervatorul naiv" ajunge sã o acorde actorilor fiind redusã pur ºi simplu la o iluzie. Determinismul metodologic O ultimã materializare a paradigmelor deterministe este singura acceptabilã. Determi nismul metodologic poate fi definit ca o paradigmã în care sunt folosite exclusiv pr opoziþii care urmeazã sintaxa deterministã (propoziþii de tipul A (anterior lui B) explicã B") fãrã ca aceste propoziþii sã fie interpretate ca fiind incompatibile cu o interpreta re interacþionistã. Dar aceastã propoziþie este descriptivã în sensul în care motivul relaþiei pe care o exprimã e obscur. În ceea ce priveºte explicaþia acestei propoziþii, ea constã în aplicarea unui mod el generator interacþionist ce interpreteazã rezultatul ca efect de compunere.

Bibliografie Kuhn Thomas - Structura revoluþiilor ºtiinþifice, Bucureºti, 1976. Boudon Raymond - Efecte perverse ºi ordine socialã, Eurosong and Book, Bucureºti, 1998 .

Întrebãri

1. În ce constã caracterul sociologic al explicaþiei pe care Thomas Kuhn o dã revoluþiei în º iinþã? 2. Ce este o paradigmã? 3. Ce este ºtiinþa normalã? 4. Cum se produc revoluþiile în ºtiinþã? Curs 6 TEORIILE DISONANÞEI COGNITIVE

Teoriile disonanþei cognitive privesc cunoaºterea ºi relaþiile între cunoºtinþe. Dupã Leon Fe nger elementele de cunoaºtere trebuie analizate cu ajutorul a ceea ce el numeºte imp licaþie psihologicã. Implicaþia psihologicã se referã la o legãturã optimã din punctul de vedere al individului în re douã cunoºtinþe luate separat, prezenþa uneia implicând într-un fel prezenþa celeilalte. Implicaþia psihologicã permite definirea a trei tipuri de relaþii între cunoºtinþe: consonan tã, disonantã, neutralitate. Consonanþa cognitivã între douã elemente de cunoaºtere presupune cã unul dintre ele poate fi obþinutã prin implicare psihologicã a celuilalt. Exemplu: mi-e sete" - beau apã". Disonanþa între douã elemente cognitive apare atunci când unul se opune celuilalt prin i mplicaþia psihologicã. De exemplu: mi-e sete" - trebuie sã nu beau". Existã o relaþie de neutralitate atunci când douã cunoºtinþe intrând în registre diferite nu fi analizate cu ajutorul implicãrii psihologice, nici una neimplicând-o pe cealaltã. La fel ca în teoriile echilibrului, Leon Festinger considerã cã o persoanã care are în uni versul sãu cognitiv douã elemente ce nu sunt în acord, nu va putea menþine acest dezacor d (disonanþa), ci va încerca sã-l reducã, modificând unul dintre aceste elemente pentru al face sã se potriveascã cu celelalte. Aºa dacã persoanei îi este sete ºi ºtie cã nu trebuie

a apã, îºi va spune cã de fapt nu-i este chiar atât de sete în fond. Persoana cautã deci moti e susceptibile sã-i justifice acþiunea de a nu bea. Disonanþa produsã de dezacordul între douã elemente de cunoaºtere este greu de suportat, g enerând o tensiune care va determina o dinamicã cognitivã orientatã exclusiv spre reduce rea disonanþei. Reducerea disonanþei - spune Festinger - constituie o rãsplatã, la fel ca mâncatul atunci când þi-e foame". Forþa dinamicii cognitive depinde de mãrimea disonanþei. Cu cât disonanþa este mai mare, c u atât efortul de reducere va fi mai intens. Teoriile disonanþei cognitive se referã la mijloacele de schimbare a atitudinilor. A ceasta se întâmplã ca o consecinþã a faptului cã un individ determinat sã realizeze un compor ament contrar convingerilor lui, îºi transformã opiniile în direcþia acestui comportament.

Fenomenele persuasive sunt o ilustrare a teoriei lui Festinger care dã seamã de efec tele inconsistenþei cognitive. Aceasta poate avea patru surse: - logicã (incongruenþa între douã idei sau credinþe) - culturalã (incongruenþa între un comportament ºi o normã) - raport între particular ºi general (incongruenþa între o opinie sau un comportament ºi o serie de opinii ºi comportamente ale aceleiaºi persoane) - raport între experienþa trecutã ºi cea prezentã (în congruenþa între aºteptãri ºi fapte) Posibilitatea de a reduce disonanþe vine fie din modificarea elementului disonant, fie din diminuarea importanþei lui, fie din eliminarea lui propriu-zisã. Când reziste nþa este prea importantã, reducerea disonanþei se face prin adãugarea de elemente noi în c unoaºtere care sã creascã consonanþa. Modul în care este conceputã, face ca teoria lui Festinger sã fie consideratã pertinentã d in punct de vedere sociologic, permiþând analiza eforturilor proceselor de valorific are a opþiunilor sau a rezultatelor consecutive ºi în general pentru înþelegerea modului d e interiorizare a normelor sociale. În teoria disonanþei cognitive, relaþiile dintre douã elemente de cunoaºtere nu depind del oc de criterii logice pe care individul le-ar putea pãstra congruente. Individul n u se conformeazã pe baza unei analize a cunoºtinþelor, ci este împins la aceasta de o ne voie psihologicã. Una dintre aplicaþiile teoriei disonanþei cognitive teoretizate de Brehm (1956) pri veºte alegerea între douã obiecte, persoane sau situaþii la fel de atrãgãtoare. În acest caz, cel care face alegerea, valorificã obiectul ales în detrimentul celuilalt. Ceea ce s e întâmplã în acest caz este disonanþa datoratã libertãþii individului de a alege care genere ntimentul individual de responsabilitate, de control ºi de alegere atunci când un in divid ia o decizie". În acelaºi mod se poate explica ºi experienþa care rezultã din justificarea pe care ºi-o dau oamenii la îndeplinirea unei sarcini neplãcute. În condiþiile în care motivarea externã pentru realizarea unei astfel de sarcini nu o ju stificã suficient, individul se simte nevoit sã o justifice prin sine însuºi. O altã aplicaþie a acestei teorii priveºte interacþiunea de grup ºi se referã la modul în car un individ îºi modificã evaluãrile despre un grup în mãsura în care este iniþiat sã particip acesta. Cu cât iniþierea este mai avansatã, se constatã cã evaluãrile sunt mai favorabile. Acordul forþat" este o altã aplicaþie ºi priveºte modificarea opiniilor unui individ care e ste determinat sã spunã sau sã se comporte contrar opiniilor sale obiºnuite. În aceastã situ aþie se observã cã dupã ce s-a comportat contrar propriilor opinii, individul va încerca sã-º modifice opiniile, astfel încât acestea sã se potriveascã cu comportamentul manifest. Teoriile disonanþei cognitive presupun o explicaþie a modificãrilor produse în cunoºtinþele sau credinþele oamenilor prin conduite care comportã costuri ridicate. De cele mai m ulte ori este vorba despre o schimbare atitudinalã consecutivã unui comportament de supunere. Din punct de vedere sociologic, importanþa teoriei rezistã în faptul cã atrage atenþia asu pra unor categorii de actori sociali caracterizaþi printr-o puternicã mobilitate soc ialã. S-a propus ipoteza (Ostfeld ºi Katz) cã este posibil ca fenomenul de disonanþã sã fie tipic claselor medii". Se poate de asemenea cã acest fenomen de disonanþã ar fi apan ajul unor indivizi aflaþi într-o situaþie de mobilitate socialã ºi convinºi de capacitatea l or de a-ºi trasa propriile traiectorii. Raþionalizarea actelor cu mare relevanþã pentru destinul individual ar fi un act tipic pentru persoanele care se concep ca autori ai reuºitelor sau eºecurilor lor sociale

. În acest sens pledeazã rezultatele experienþelor lui Aronson care raporteazã relaþia între e lementele de cunoaºtere disonantã la imaginea despre ei a indivizilor, la modul în car e aceºtia îºi concep propriul eu. Conform teoriei lui Aronson , imaginea de sine este cunoºtinþa care genereazã fenomenul disonanþei. Dacã disonanþa existã, ea existã deoarece co amentul unui individ este inconsistent cu ideea pe care o are despre el însuºi". Raþio nalizarea la care recurg indivizii este o încercare de a da dovadã de raþiune, atât faþã de ceilalþi, cât ºi faþã de ei înºiºi. În acest sens, disonanþa presupune violarea unor valori personale. Indivizii se comp ortã diferit faþã de disonanþã în funcþie de trei criterii: toleranþa faþã de disonanþã, modu duce ºi ce anume deranjeazã pe o anumitã persoanã. Persoanele care suferã cel mai mult din cauza disonanþei sunt cele care au imagine d e sine pozitivã sau care au o stimã de sine foarte înaltã. Dacã nu beneficiazã de o astfel d e stimã de sine, o persoanã nu va fi neapãrat deranjatã spunând lucruri stânjenitoare. La rândul lor, Brehm ºi Wickhund (1962) concep implicarea indivizilor în reducerea dis onanþei prin intermediul noþiunii de responsabilitate: fãrã responsabilitate personalã - c onsiderã ei - elementele nu sunt pertinente pentru individ. Puºi în situaþia sã îndeplineascã sarcini costisitoare, oamenii pot prevedea consecinþele ace tora sau nu. În cazul în care persoana nu prevede consecinþele faptelor sale, efectul nu produce disonanþã, ci eventual surprizã sau teamã. Dimpotrivã, consecinþele prevãzute gene eazã un impact specific de disonanþã cognitivã. În prima situaþie, responsabilitatea indiviz ilor nu este în cauzã. Ea ar putea totuºi sã fie prezentã în mãsura în care individul fãrã sã t consecinþele, îºi imputã aceste consecinþe. Aceastã perspectivã este accentuatã în lucrãrile lui Cooper ºi Fazio care disting douã moment în procesul de rezolvare al disonanþei cognitive. Mai întâi - considerã cercetãtorii - este activatã disonanþa ºi abia apoi impulsul motivant declanºat de disonanþã. Altfel spus, mome ntul activãrii subiective este premers de faptul cã individul percepe apriori un rez ultat negativ unei conduite la care el a aderat. Dacã persoana ar atribui acþiunea u nei situaþii exterioare care nu a depins de el, poate sã scape de responsabilitate ºi disonanþa nu se va produce. Schimbarea atitudinii nu este legatã în cazul acesta de conduitã, cât mai ales de modul de a înþelege consecinþele acesteia. Reducerea disonanþei se poate face doar prin redare a unui sens mai plãcut acestor consecinþe. Lucrul acesta se poate realiza nu doar pr in schimbarea atitudinii, ci ºi prin deprecierea elementelor cadrului situaþional în c are individul a acþionat. În acest proces destul de complicat, impulsul care motivea zã pe indivizi sã-ºi schimbe atitudinile, nu se mai datoreazã atât disonanþei dintre element ele de cunoaºtere, cât mai ales faptului restabilirii echilibrului între cunoºtinþele obiºnu ite ale acestora ºi modul în care ei explicã unele comportamente disonante. Importanþa unei alte teorii - aparþinând lui Beauvois ºi Joule - rezidã în modul în care pune evidenþã întâietatea actelor indivizilor asupra ideilor. Pentru aceºti autori, producerea unei anumite conduite va genera o raþionalizare atunci când relativ la aceastã condui tã elementele de cunoaºtere disonante sunt superioare elementelor consonante. Acest lucru se întâmplã doar dacã comportamentul respectiv este prezentat ca public, irevocabi l, liber decis ºi prin aceste caracteristici angajant pentru cel cãruia îi aparþine. Întro manierã foarte materialistã, autorii acestor teorii subliniazã modul în care apar raþion alizãrile actorilor sociali puºi în situaþii de disonanþã. Accentuând aceastã tendinþã de a acorda primat conduitei faþã de atitudini behevioristul rad ical Bem considerã cã indivizii manifestã atitudini care nu sunt decât inferenþe - explicaþi i la propriile lor comportamente. Bem nutreºte convingerea cã existã o simulare interpersonalã care înseamnã cã fiecare actor s cial se comportã ca un observator pentru a-ºi forma cunoºtinþele despre el însuºi sau despr e ceilalþi. Pentru Bem, circumstanþele ºi actele persoanelor permit cunoaºterea unor stãri interne precum sentimentele, opiniile ºi atitudinile. El concluzioneazã deci, cã se p oate modifica atitudinea cuiva determinându-l sã facã ceva ce nu face în mod obiºnuit. Con ferind propriilor lor acte o anumitã valoare, indivizii adoptã idei sau motivaþii conf orme cu ceea ce au fãcut. Bibliografie Festinger, Leon -A theory of cognitive dissonance, Ewanstoon Row, Peterson an Co

., 1957. Psihologie socialã. Aspecte contemporane, Coordonator Adrian Neculau, Ed. Polirom, Iaºi, 1996, p. 95-108. Psihologia socialã a relaþiilor cu celãlalt, Coordonator Serge Moscovici, Ed. Polirom, Iaºi, 1998, p. 194-198. Întrebãri 1. Ce este disonanþa cognitivã în concepþia lui Leon Festinger? 2. În ce situaþii puteþi sesiza modul în care funcþioneazã în fapt disonanþa cognitivã? 3. Cum este implicat în viaþa concretã conceptul despre sine al unui individ în rezolvar ea disonanþei cognitive? 4. Cum intervine responsabilitatea în situaþiile de disonanþã cognitivã? 5. Cum putem determina pe cineva sã-ºi schimbe ideile fãrã a utiliza elemente de persuas iune?

Curs 7 MOTIVAÞIA CUNOAªTERII

În urmã cu aproape 40 de ani (1958), Fritz Heider publicã în SUA lucrarea despre psiholo gia relaþiilor interpersonale (Psychology of Interpersonal Relations), în care intenþi ona sã evidenþieze însemnãtatea experienþei cotidiene pentru acþiunea socialã. Punând bazele i model de înþelegere a procesului prin care omul cuprinde realitatea ºi poate sã o prezi cã ºi s-o stãpâneascã", Heider descrie atribuirea ca pe o punte între lumea exterioarã indivi ului ºi lumea interioarã a acestuia. Scopul acestei legãturi este de o importanþã covârºitoare pentru individ, cãruia îi conferã s imentul echilibrului interior, datoritã impresiei intime cu privire la mediu ca fi ind ceva stabil ºi coerent. În concepþia lui Heider, atribuirea care aparþine indivizilor priveºte cauzele eveniment elor neobiºnuite în care ei sunt implicaþi. Atribuirea rãspunde întotdeauna nevoii echilib rului cognitiv. Percepþia naivã este estimatã ca un demers spontan de cãutare a permanentului dincolo de variabil, în încercarea de ordonare a realitãþii, de estompare a unor contradicþii, ameni nþãtoare pentru echilibrul psihic ºi în acelaºi timp capabile sã slãbeascã acþiunea prin indu unei stãri derutante. Un exemplu clasic de atribuire, datorat literaturii sociologice de la începutul se colului nostru, ne ajutã sã înþelegem importanþa acestui mod de a menþine în frâu laolaltã în ingur înþeles orizontul lãuntric ºi lumea înconjurãtoare a omului. Ne referim la Etica prote stantã ºi spiritul capitalismului, operã a lui Max Weber apãrutã în 1920. Îmbinând observaþia cu o prodigioasã documentaþie istoricã opera lui Max Weber oferã un model explicativ pentru înclinaþia omului, marcatã în protestantism, de a ºti sã-ºi conducã viaþa r . Teoria din Etica protestantã ºi spiritul capitalismului are caracter de model expl icativ. Ea trebuie circumscrisã, aºa cum a ºi intenþionat autorul, regional ºi istoric. Max Weber demonstreazã cã etica protestantã a fost un fenomen care a condus la creºterea raþionalismului în diverse aspecte ale vieþii sociale. Legat în mare mãsurã de dezvoltarea capitalismului, raþionalismul dezvoltat în restul Europei a favorizat cunoaºterea ºtiinþif icã, observaþia ºi dezvoltarea metodelor experimentale. La aceastã evoluþie au contribuit ºi ideile religioase care au avut un impact marcant asupra organizãrii vieþii de zi cu zi a grupurilor protestante. Protestantismul a marcat o diferenþiere evidentã în raport cu catolicismul. Pentru pro testanþi, faptul de a fi ales a lui Dumnezeu sau damnat, nu se leagã de mãsura în care i ndividul respectã poruncile divine. Faptul de a fi ales sau damnat este stabilit p entru totdeauna de la începutul timpurilor. Omul nu-ºi poate negocia mântuirea. Doctrina protestantã produce de la început o angoasã. Neputând sã pãtrundã misterul acestei d cizii care-i marcheazã destinul, individul trãieºte dramatic. Încercând sã reducã aceastã ten

ne, Calvin oferã soluþia unei comportãri care sã întãreascã credinþa cã poate fi unul dintre Pentru a depãºi orice îndoialã, omul se va manifesta printr-o þinutã asceticã, neîncetând sã cã gloria divinã în fiecare clipã a vieþii sale. Utilitatea muncii este judecatã dupã rezulta ele obþinute, iar rezultatele bune pot fi semne ale graþiei divine. În acest caz, protestantismul ca miºcare religioasã a influenþat dezvoltarea culturii ºi a imprimat o tendinþã capitalistã activitãþii oamenilor. Oferind un suport ºi o explicaþie raþionalã" comportamentului întreprinzãtorului capitalist, protestantismul a generat un sens vieþii de zi cu zi a oamenilor, dându-le impresia unei coerenþe care leagã demersul interior al individului de lumea exterioarã, ajutându -l sã o cunoascã. În concepþia lui Max Weber acþiunile sociale individuale sunt esenþiale, accentul cãzând pe rolul carierelor sociale", a cãror orientare este datã de interese, valori ºi tradiþii. I maginea sa cu privire la societate este aceea a unui dinamism susþinut de acþiunea s ocialã. Intervenþia sensului în orice acþiune, a raþionalului sau iraþionalului din orice faptã este însãºi atribuirea, adicã încercarea actorului social de a explica relaþiile interpersonale la care participã sau asistã în scopul de a regãsi de fiecare datã pe sine într-o anumitã apa enþã de ordine. Acest lucru se vede în exemplul din Etica protestantã, în care autorul descrie trecere a de la modelul tradiþional de muncã l acel capitalist. Max Weber accentueazã cã Adversarul cu care trebuie sã lupte în primul rând spiritul capita lismului, în sensul unui stil de viaþã anumit legat de norme apãrând în haina unei etici, a fost acel gen de simþire ºi de comportare care ar putea fi numit trediþionalism". Esenþi al, tradiþionalismul se baza pe concepþia cã Omul acceptã, prin natura sa, sã câºtige nu ban ulþi ºi tot mai mulþi, cã sã trãiascã pur ºi simplu, sã trãiascã aºa cum este obiºnuit ºi sã ie pentru aceasta". Aºa se pare cã Pretutindeni unde capitalismul modern ºi-a început ope ra de creºtere a productivitãþii muncii omeneºti prin creºterea intensitãþii s-a izbit de rez stenþa extraordinar de tenace a acestui laitmotiv al muncii din economia precapist alistã", scrie în continuare Max Weber. Concis spus, deoarece modelul tradiþionalist de gândire nu permite omului sã munceascã p entru a obþine venituri ce-i depãºesc trebuinþele, capitaliºtii încearcã se reducã salariile, icã sã producã o sãrãcire a maselor. În aceste condiþii doar schimbarea unei mentalitãþi, a unghiului interior de proiecþie al individului poate sã producã miracolul detaºãrii omului de preocuparea permanentã pentru câºt g ºi transformarea muncii într-o vocaþie, adicã în scop de sine. Intervine un moment în care orizontul interior al individului se contureazã prin int ervenþia unei întregi dramaturgii, care va lua locul comportãrii fireºti, naturale. Max Weber scrie: Dar o asemenea mentalitate - cu privire la muncã drept vocaþie - nu este datã de la naturã. Ea nu poate fi generatã în mod direct nici de salarii mari, nici de salarii mici, ci este numai rezultatul unui îndelungat proces educaþional". În acest caz atribuirea face legãtura între douã tendinþe aparent contradictorii: ascetism ul întreprinzãtorului ºi nevoia lui de a câºtiga mereu mai mult ºi mai mult. Sã arãtãm, urmându-l pe Max Weber, cã în orice epocã existã un punct de vedere etic nu lipsit contradicþii care, acceptând activitãþile comerciale ºi industriale ca legitime aducãtoare de profit, respinge în acelaºi timp spiritul câºtigului capitalist, considerându-l turpitud o". Aºa încât, scrie el, Pe noi ne intereseazã aici tocmai originea elementului neraþional pe care îl conþine conceptul de vocaþie", adicã tocmai acel element capabil, dincolo de orice, sã restabileascã echilibrul în interiorul individului, lãsându-l dincolo de contrad icþii ancorat în realitatea socialã. Acest element are o naturã religioasã ºi are sensul unei misiuni date de Dumnezeu". Tocm ai aceasta a avut drept consecinþã inevitabilã ideea cã munca laicã de zi cu zi avea o sem nificaþie religioasã ºi a produs pentru prima datã acest sens al conceptului de profesie . Aºadar, în conceptul de profesie îºi gãseºte expresie dogma centralã a tuturor variantelor rotestante care cunoaºte ca singur mijloc de a trãi cum îi este plãcut lui Dumnezeu nu o s uprasolicitare a moralitãþii laice prin asceza monahalã, ci exclusiv prin îndeplinirea d atoriilor laice, aºa cum rezultã ele din poziþia în viaþã a individului ºi care tocmai astfel devine Beruf "(profesia sa). Acest mod de ancorare a individului în realitate s-a impus ca urmare a propagãrii un or obiective cu caracter etic de cãtre persoane care nu intenþionau nimic în legãturã cu c eea ce sociologul numeºte spiritul capitalismului". Aceasta a fost doar o urmare ne

prevãzutã ºi foarte îndepãrtatã a idealurilor Reformei. Din textul lucrãrii putem desprinde în continuare ce se întâmplã în sufletul individului, cu m lupta interioarã genereazã ordinea exterioarã prin intermediul unei atribuiri. Aceas tã atribuire se referã la o modalitate concretã de depãºire a limitei absolute specificã fii nþei confruntatã cu finitudinea sa. Max Weber se întreabã în fapt cum a putut sã se împace utilitarismul calvinist cu concepþia despre profesie ca vocaþie într-o vreme în care lumea de dincolo nu era doar mai import antã, dar în multe privinþe ºi mai sigurã decât interesele vieþii pãmânteºti". Acest lucru a fost posibil, explicã el, datoritã nevoii oamenilor de a ºti dacã erau mai presus de orice aleºii lui Dumnezeu. Toate faptele unei vieþi se fac pentru gloria lui Dumnezeu. Deºi nu pot constitui mi jloace tehnice de a deþine graþia divinã, ele rãmân semne ale faptului de a fi ale. Prin e le nu se cumpãrã mântuirea, dar ele sunt mijloace pentru a scãpa de teama de a nu fi mântuit . Practic vorbind - concluzioneazã sociologul - aceasta înseamnã în fond cã Dumnezeu îl ajut e acela care se ajutã singur". Rãmânem încã la Max Weber doar pentru a arãta cum ia naºtere din toate acestea ordinea socia lã. El scria: Cãci numai printr-o schimbare fundamentalã a sensului întregii vieþi în fiecar ceas ºi în fiecare faptã se putea confirma efectul graþiei ca o înãlþare a omului din status nature în status gratiae". ªi în sfârºit: În opoziþie cu noile reprezentãri populare, scopul o viaþã lucidã, conºtientã, luminoasã, iar obiectivul cel mai urgent anihilarea naivitãþii pe re o dã bucuria vieþii instinctuale. Introducerea ordinii în viaþã a tuturor adepþilor era p rincipalul mijloc al ascezei". De aici a urmat pentru individ imboldul de a-ºi cont rola metodic starea de graþie a modului de viaþã". La fel cum în teoria lui Lerner, care priveºte credinþa într-o lume dreaptã, nevoia de sec uritate personalã ºi teama de a fi supus unor multiple riscuri îi fac pe oameni sã atrib uie vinovãþii celor loviþi de nenorocire, fãcând din atribuire o legitimare a nenorocirii, în teoria despre spiritul capitalismului a lui Max Weber teama de finitudine duce la descoperirea muncii ca vocaþie ºi la construirea pe aceastã bazã a unei etici profes ionale specifice burgheziei. În virtutea acesteia, întreprinzãtorul burghez, având conºtii nþa cã se bucurã de toatã graþia lui Dumnezeu ºi cã este vizibil binecuvântat de acesta, pute dacã nu depãºea limitele corectitudinii formale ºi morala sa era ireproºabilã ºi dacã modul î e îºi folosea bogãþia nu era condamnabil, sã-ºi urmãreascã interesele de câºtig ºi era chiar bil sã o facã. Restabilirea echilibrului sufletesc ºi ancorarea în mediu sunt, conform exemplului d iscutat, pe cât de laborioase ºi neaºteptate, pe atât de productive, antrenând aºa cum se po ate constata, transformãri esenþiale ale realitãþii sociale. Modelul de analizã sociologicã folosit de Max Weber în Etica protestantã a condus la for mularea primului principiu al sociologiei acþiunii, acela al individualismului met odologic. Acest principiu presupune cã pentru explicarea unui fenomen social trebu ie regãsite cauzele individuale, adicã înþelese motivele pe care le au actorii sociali d e a face ceea ce fac sau de a crede ceea ce cred. Individualismul metodologic nu presupune reprezentarea actorului social ca suspe ndat într-un social. Dimpotrivã, este recunoscut faptul cã actorul a fost socializat ºi este în relaþie cu alþi actori care ca ºi el desfãºoarã roluri sociale. În general, indiv ismul metodologic recunoaºte faptul cã indivizii se miºcã într-un context care în bunã mãsurã e impune. Imaginea despre societate, impusã de individualismul metodologic, nu est e una atomistã, ci interacþionistã. Bibliografie Beca Elena - Despre atribuire În: Psihologie socialã nr. 6, 1997, p. 6-8. Kalberg Stephen - On the neglect of Weber's protestant ethic În: Sociological theo ry, vol 14, nr.1, 1996, p. 49-67. Furnham Adrian - Belief in a just world, în British Journal of Social Psihology, 2 8, 1989, pag. 365-381. Weber Max - Etica protestantã ºi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureºti, 1993. Întrebãri

1. Cum explicã Max Weber elementul iraþional existent în concepþia capitalistã care defineºt e conceptul de vocaþie? Contradicþia între ascetismul întreprinzãtorului ºi nevoia sa de a câ ga tot mai mulþi bani. 2. Cum explicã Max Weber împãcarea între utilitarismul calvinist ºi concepþia despre profesi e ca vocaþie? 3. Care este maxima cu caracter practic care se desprinde din concepþia sociologicã a lui Max Weber cu privire la spiritul capitalismului? 4. Cum se produce transferul de la subiectivitatea individului la sfera acþiunii s ociale ºi care este rezultatul acestui transfer pentru acþiunea socialã? 5. Care este motivaþia cunoaºterii în concepþia lui Max Weber - din lucrarea Etica protestantã? Curs 8 DOUÃ MODELE DE REPREZENTARE A SOCIALULUI: MODELUL ORGANICIST (EMILE DURKHEIM), MO DELUL MECANICIST (G. SIMMEL)

În lucrarea sa The fundamental forms of social thonght, W. Stark apreciazã cã din anti chitate ºi pânã în zilele noastre, atât ºtiinþele sociale cât ºi practica politicã opereazã c ri de modele de reprezentare ale societãþii: modelul organicist ºi modelul mecanicist. În modelul organicist grupul social are prioritate ca reprezentare, individul fiin d un derivat. Modelul mecanicist concepe societatea ca pe un ansamblu de indivizi legaþi, cel ma i adesea în mod inconºtient ºi involuntar prin legãturi mai mult sau mai puþin artificiale . Aceste douã puncte de vedere epuizeazã posibilitãþile de reprezentare a socialului, sunt descrieri complementare ale acestuia ºi nu pot fi concepute simultan. Faptul fac e ca în timp, gândirea sã oscileze între aceste douã modele; în perioada de confuzie ºi crizã vehiculeazã viziuni mecaniciste asupra societãþii. Atunci când societatea este pusã însã în uaþie sã-ºi apere integritatea, sã lupte contra unor fenomene ce-i ameninþã identitatea, gând rea socialã produce reprezentãri organiciste stimulate de cercetarea sentimentelor n aþionaliste care creazã impresia discontinuitãþii dintre societãþi, culturi, naþiuni. Teoriile care oferã modele de reprezentare a socialului sunt teorii privitoare la ordinea societãþii. Ordinea este un concept structural. Teoriile despre ordinea soci alã nu epuizeazã ºi problema organizãrii sociale. Organizarea este un concept acþional. Di n concepþia de spre ordine decurg însã ideile despre organizarea socialã. Acesta este ºi m odul în care Emile Durkheim descrie douã tipuri de organizare socialã pornind de la de scrierea modalitãþilor de solidaritate (ordine) socialã. În lucrarea sa Despre diviziunea socialã a muncii, sociologul explicã modul cum solida ritatea mecanicã genereazã structuri de organizare segmentare, iar solidaritatea org anicã, structuri organizate. Cãutând cauzele care determinã apariþia structurii organizate, Durkheim observã cã pe mãsura reºterii diviziunii muncii se dezvoltã ºi o structurã organizatã a societãþii care pune în um tructurile segmentare. Primul tip de solidaritate de care vorbeºte Durkheim este o stare structuralã a cãrei coeziune rezultã exclusiv din asemãnãrile indivizilor. Aceastã stare dã impresia unei mase omogene ale cãrei pãrþi nu se disting una de alta o protoplasmã socialã , germenul din care va ieºi tipul social urmãtor. Acest stadiu primitiv caracterizeazã societãþile inferioare formate din simple repetiþii a unor agregate de acelaºi fel. Membrii unor asemenea societãþi se considerã ºi chiar sun t în majoritate consanguini. Ei susþin relaþii domestice. În cadrul lor funcþioneazã structu ri simple de putere în care ºefii clanurilor sunt singurele autoritãþi sociale. O astfel de societate segmentarã e compusã din elemente similare formate la rândul lor din alte elemente omogene. Condiþia de existenþã a tipului segmentar de societate est e ca elementele sale sã fie suficient de asemãnãtoare spre a sta unite ºi îndeajuns de dif erite spre a nu se pierde unul în celãlalt.

În accepþiunea datã de Durkheim, solidaritatea mecanicã este solidaritatea ce rezultã din asemãnãri, ea rezultã direct ºi nemijlocit din caracteristicile semenilor sãi. Aceste soci etãþi supravieþuiesc pânã în epocile moderne sub forma tradiþiilor descendenþei spirituale (c nitãþile). În realitate - scrie profesorul Ilie Bãdescu - solidaritatea bazatã pe asemãnarea membril or corespunde fiinþei colective din individ. Ea are o naturã dinamicã, adicã se poate ac centua sau diminua în individ potenþarea acestei fiinþe colective minimale din individ, chiar prin accentuarea trãsãturilor similare, presupune o intensificare a trãirii cole ctive ºi abia astfel ia naºtere omul moral ºi deasupra lui, cel religios". Trãsãturile asociate cu tipul segmentar de solidaritate sunt: adeziunea unanimã la cre dinþele ºi practicile colective, absorbirea individului de cãtre societate ºi a pãrþii în înt , proprietatea colectivã, omogenitate. La acest nivel sunt foarte active sentimentele sociale. Durkheim încearcã apoi sã explice evoluþia societãþii de la tipul de organizare mecanicã, seg entarã, la societatea organicã. Fenomenul care conduce la aceastã evoluþie este diviziunea socialã a muncii. Aceastã div iziunea socialã presupune integrarea socialã pe bazã de diferenþiere individualã reclamatã d e specializarea sarcinilor. În istorie, tipul societãþii mecanice intrã într-un regres o d atã cu creºterea diviziunii muncii, lãsând locul expansiunii societãþilor cu solidaritate or ganicã. De reþinut faptul cã, accepþiunea pe care o dã diviziunii sociale a muncii, Emile Durkhe im are în vedere cazurile în care diferenþierea economicã se suprapune peste diferenþierea socialã. Cauza diviziunii sociale a muncii ºi deci, a trecerii de la solidaritatea mecanicã la solidaritatea organicã este ceea ce Durkheim numeºte densitatea dinamicã - a dicã densitate fizicã a populaþiei ºi densitate moralã. Densitatea înseamnã contacte mai frecvente între indivizi ºi o îngustare a zonei de afirma re a individualitãþii în raport cu aceeaºi unitate de spaþiu. Dacã societatea ar fi rãmas în cadrul tipurilor de solidaritate mecanicã, creºterea densitãþi ar fi dus necesar la o creºtere a agresivitãþii. Evitarea agresivitãþii, deci alternativã e ste apariþia unui nou tip de solidaritate - cea organicã. Prin densitatea dinamicã sau moralã, Durkheim numeºte apropierea ºi comunicare activã care rezultã între indivizi prin creºterea diviziunii muncii. Densitatea moralã în sensul util izat de Durkheim este deci, intensificarea comunicãrii. În opoziþie cu punctul de vedere a lui Herbert Spencer care vederea în creºterea populaþie i motivul creºterii contactelor agresive, Durkheim vede posibilitatea naturii uman e de a rãspunde acestei situaþii prin crearea unei diferenþieri, adicã a unui nou mod de viaþã constând în trecerea de la omogenizare ºi competiþie la specializare ºi contacte creat are. Diferenþiindu-ºi ocupaþiile, adicã deosebirile între ei, oamenii nu mai luptã pentru a realiza complementaritatea sarcinilor necesarã atingerii unui scop comun. Diviziunea muncii care genereazã contacte creatoare este deci, ºi principiul care stã la baza pãcii sociale, eliminând agresivitatea socialã. Durkheim a încercat sã stabileascã o lege obiectivã de evoluþie a societãþii de la solidarita ea mecanicã la cea organicã. El elaboreazã cu acest prilej ºi un indicator obiectiv al t recerii de la un tip de solidaritate la celãlalt. Acest indicator este tipul de dr ept care caracterizeazã fiecare societate. Solidaritãþii mecanice bazatã pe similitudine a indivizilor, îi corespunde dreptul represiv în timp ce solidaritatea organicã este m enþinutã prin dreptul restitutiv care valorizeazã caracterul distinct al indivizilor ºi nevoia organicã care-i leagã pe indivizi unii de ceilalþi. În timp ce Durkheim încearcã sã formuleze o lege de evoluþie a socialului, Georg Simmel sociolog german, ilustreazã prin gândirea lui, modelul de reprezentare mecanicist a societãþii. El nu vede în societate decât regularitãþi microscopice. La nivel macroscopic crede Simmel - nu are rost sã cãutãm regularitãþi cu validitate universalã, pentru cã aici av m a face cu sisteme de interacþiuni complexe, a cãror configuraþie variazã la infinit. E xplicaþia este doar o reconstrucþie a realului asupra cãruia se proiecteazã o formã. În ansa mblu, sociologia lui Simmel este consideratã un exemplu de sociologie formalã în care se întruchipeazã de o manierã explicitã, noþiunea modernã de model. Un model este o reprezentare idealizatã care permite înþelegere unor situaþii reale cu c ondiþia de a conºtientiza simplificãrile pe care le introduce acesta. Modelul are cali tatea de a fi general în mãsura în care se aplicã în contexte spaþio-temporale diferite ºi i eal pentru cã nu se aplicã textual nici unei societãþi concrete. Faþã de model, legea este o

propoziþie care ambiþioneazã sã reprezinte o realitate empiricã ºi sã fie validã universal. Simmel considerã cã socialul este format dintr-o mulþime de acþiuni individuale. Pentru a explica o bãtãlie, ar trebui la limitã - considerã sociologul german - sã explicãm comport amentul tuturor participanþilor la rãzboi, ceea ce ar fi imposibil ºi n-ar fi de nici un interes. În analiza pe care o face societãþii din timpul sãu, el vede indivizii ca pe niºte persoan e abstracte, îndeplinind funcþii în procesele de producþie, cu roluri specifice care fac posibilã funcþionarea societãþii. Mecanismul economic nu priveºte individul în totalitatea sa. Rutina schimbului forþeazã indivizii la specializare ºi comportamente raþionalizate impuse la limitã. Integrat în sistemul capitalist, omul este lãsat singur cu unicitate a sufletului sãu. Experienþa societãþii îl face în acelaºi timp pe individ dependent de un mare numãr de alþi i vizi. El învaþã astfel sã se perceapã pe sine ca pe o parte a unui grup social mai larg. În societatea modernã Simmel vede indivizi împinºi în izolare ºi dependenþa de un mediu socia din ce în ce mai rarefiat în care ei îºi manifestã noua individualitate creând o sintezã înt colectivism ºi individualism. În aceastã lume, produsele omului pun stãpânire pe el ºi pe re laþiile lui. Sistemul capitalist ca imperiu raþional al schimbului devine mediul de manifestare a libertãþii indivizilor. Unicitatea personalã ºi istoricã a fiecãrui individ este fundamentul societãþii. La rândul sã societatea este cadrul în care se manifestã deplin calitãþile relaþionale ale indivizilor.

Un exemplu clasic de analizã sociologicã este descrierea pe care Simmel o face rolul ui strãinului. Strãinul este definit printr-o unitate neobiºnuitã a caracterului hoinar combinat cu s tabilitatea spaþialã. Strãinul - scrie el - nu este hoinarul care vine azi ºi pleacã mâine, i acea persoanã care vine azi ºi rãmâne mâine. El este astfel spus doar un potenþial hoinar" . Strãinul este aºezat în cadrul unui grup, poziþia sa fiind definitã de faptul cã el nu a apa rþinut mereu acelui grup ºi care aduce aici calitãþi ce nu au aparþinut totdeauna grupului . Strãinul este persoana care întruneºte unitatea între apropiere ºi depãrtare presupuse de or ice relaþii umane organizate. În ceea ce priveºte relaþia cu el, distanþa înseamnã cã el cel ropiat este totuºi departe, iar strãinãtatea sa înseamnã cã el cel de departe este actualmen te aproape. Strãinul genereazã un tip specific de interacþiune socialã. El este la fel ca duºmanul inte rior" un element intrinsec al grupului. Strãinul nu este proprietar de pãmânt. El este de obicei comerciant fiind caracterizat prin extraordinara sa mobilitate. Prin rolul sãu formal, vine des în contact cu mem brii grupului, dar nimic din lucrurile esenþiale nu-l leagã de ei: nici rudenie, nic i loc ºi nici ocupaþie. De aici, obiectivitatea neobiºnuitã a strãinului ca expresie a libertãþii sale care înseamnã ipsa obiceiurilor, a pietãþii sau a precedentelor. El este legat de grup doar prin aspectele generale are relaþiilor sale cu membrii grupului, fiind totuºi prin aceasta un membru al grupului.

Bibliografie Durkheim Emile - De la division du travail social, Paris, PUF, 1986. Wallisch-Prinz, Bärbel - A sociology of freedom, Georg Simmel's theory of modern s ociety, Bremen , 1977. Wolf Kurt - The Sociology of Georg Simmel, The Free Pres, New York, 1950. The meaning of Sociology A reader, Prentice Hall, New Jersey, 1990, p. 93-94.

Întrebãri 1. Care sunt caracteristicile societãþilor cu solidaritate mecanicã?

2. Cum descrie Emile Durkheim trecerea de la solidaritatea mecanicã la solidaritat ea organicã? 3. Ce este densitatea moralã în concepþia lui Emile Durkheim? 4. Cum se realizeazã pacea socialã prin intermediul diviziunii sociale a muncii în soc ietãþile cu solidaritate organicã? 5. Ce deosebeºte descrierea societãþii organice la Emile Durkheim, de imaginea societãþii în concepþia lui Georg Simmel? 6. Care sunt caracteristicile rolului strãinului descrisã de Georg Simmel? Curs 9 MODELUL DE GÂNDIRE SUBSTANÞIALIST ªI MODELUL DE GÂNDIRE NOMINALIST

Sociologia cunoaºterii reuºeºte sã punã în valoare un mod interpretativ de abordare a realitã sociale. Acest fapt nu o scuteºte de un anumit arbitrar care presupune selecþionare a ºi accentuarea unor aspecte ale istoriei ideilor. Interpretãrile pot fi mai mult sau mai puþin juste, pot fi mai mult sau mai puþin cons onante cu epoca în care apar, dar nu pot fi judecate ca adevãrate sau false. Acest fapt þine de alegerea celui ce face interpretarea, alegere ce pare sã privileg ieze un anumit punct de vedere care nu poate sã excludã ºi alte puncte de vedere egale îndreptãþite. Un exemplu în acest sens este analiza pe care Georg Simmel o face gândirii ºi evoluþiei ei în Filosofia banilor (1900). Sociologul german avanseazã ideea cã, de-a lungul isto riei se observã o dispariþie lentã a modului de gândire substanþialist în avantajul nominali smului. Substanþialismul considerã cã la baza fenomenelor stau realitãþi substanþiale, cu existenþã r ce pot fi definite prin calitãþile lor durabile. Pentru gândirea substanþialistã, lumea es te populatã de entitãþi care pot fi descrise ºi individualizate. Nominalismul vede relaþiile dintre lucruri ºi cuvinte ca relaþii complexe. Lucrurile în sine nu pot fi asemãnate, ele au caracter singular. Între toate lucrurile, nu existã d ecât eventual asemãnãri care prin selecþia de gândire pot fi clasificate în categorii. Acest ea însã, nu sunt decât cuvinte, nume, o construcþie mintalã. Substanþialismul va considera societatea ca o realitate tangibilã. Pentru nominalism este însã vorba de o reþea de relaþii ce leagã indivizii aparþinând aceluiaºi ansamblu. Lupta între cele douã modalitãþi de gândire creazã victime. Socrate a fost condamnat - spune Simmel - pentru cã nominalismul sãu a scandalizat societatea greacã impregnatã de subst anþialism. În Filosofia banilor, Georg Simmel dã o interpretare declinului substanþialismului, at ribuind faptul creºterii fãrã precedent a complexitãþii vieþii economice ca urmare a evoluþie simbolurilor monetare. Banii, prin natura lor care face posibil schimbul între ob iecte foarte diverse ºi eterogene, sugereazã cã lucrurile pot fi gândite fãcându-se abstracþi totalã de singularitatea lor. Astfel se impun tendinþele nominaliste ºi banii joacã un rol important în dezvoltarea ºtiinþei moderne. În economiile primitive, banii nu au generat iniþial toatã seria de efecte. Mai întâi pent ru faptul cã o mare parte dintre schimburi mai rãmâneau în sfera trocului, apoi pentru cã primele simboluri monetare aveau o valoare în sine fiind de aur sau argint, fiind în cã aspecte de schimb material. Odatã cu creºterea proceselor de schimb în economie, bani i iau forme din ce în ce mai imateriale. Alãturi de monede apar bancnote, cambii, ce curi. Ei înseamnã din ce în ce mai puþin un schimb material, lãsând loc mai mult relaþiilor î e persoane ºi lucruri. Introducerea banilor creazã - dupã pãrerea lui Simmel - sentimentul libertãþii indivizilor unii faþã de alþii, dar în acelaºi timp ºi iminenþa unui conflict între aceºtia. În perioada medievalã, iobagul fãcea munci pentru stãpân ºi-i oferea bunuri în naturã ca sã p ploata un mic petic de pãmânt. De îndatã ce apare moneda, relaþiile acestea se perturbã. Iob

agul vede imediat avantajele ce ar putea decurge din achitarea datoriilor lui în b ani. Acest fapt l-ar lãsa liber sã decidã singur ce ar urma sã cultive pe pãmânt. În absenþa locului de schimb simbolic, el este constrâns de cãtre stãpân sã producã anumite cantitãþi de gume sau grâu. Lucrul este foarte convenabil pentru nobili ºi de aceea ei au refuzat mult timp sã accepte plata rentei funciare. Introducerea monedelor produce un efe ct nedorit ºi necãutat de cãtre actorii sociali, necãutat nici chiar de aceia care ar ur ma sã beneficieze de pe urma lui. Banii contribuie la reducerea dependenþei iobagilo r faþã de proprietarii de pãmânt. La fel ca ºi Max Weber, Simmel considerã cã o analizã socio icã trebuie sã se refere la acþiunile ºi reacþiile indivizilor aflaþi în situaþie. În exemplu care ne-am referit, introducerea banilor modificã relaþia dintre proprietarul de pãmânt ºi iobag, lãsând loc altor consecinþe de ordin social. Reciproc, aceste consecinþe sociale nu pot fi explicate decât dacã se încearcã sã se analize ze reacþiile plauzibile ale actorilor sociali la schimbarea de situaþie adusã de apariþi a numerarului. Pe scurt, banii ar impune, prin chiar existenþa lor, o viziune nominalistã asupra lu mii. Substanþialiºtii vãd cã valoarea banilor se leagã de lucrurile propriu-zise. Nominaliºtii ob servã cã valoarea unui obiect nu este decât efectul agregant al comparãrii unor obiecte în tre ele. În aceastã concepþie, atributul esenþial al oricãrui obiect, valoarea sa nu-i apa rþine propriu-zis, este ceva din afarã. Pentru Karl Marx însã, care exprimã un punct de vedere substanþialist, valoarea unui bun rezidã în calitatea ºi cantitatea muncii necesare producerii sale. Aceasta este teori a valorii muncã, iar lucrurile se schimbã între ele tocmai pentru cã fac sã fie comparate muncile între ele. Iatã ce scrie Marx în carte întâi a Capitalului: O marfã pare la o primã vedere un lucru tri ial ºi de la sine înþeles. Analiza noastrã a demonstrat cã dimpotrivã, este un lucru foarte complex, plin de subtilitãþi Ca valoare de întrebuinþare, ea nu conþine nimic misterios, fie cã satisface nevoile omului prin proprietãþile sale, fie cã aceste proprietãþi sunt produse de munca omului. Este evident cã activitatea omului transformã materialele oferite de naturã astfel încât sã le confere utilitate De unde provine aºadar caracterul enigmatic de produs al muncii din clipa în care ia forma unei mãrfi? (adicã intrã în procesul schimb ului n.n.). Cu siguranþã tocmai de la aceastã formã. Caracterul de egalitate a activitãþilor umane capãtã forma de valoare a produselor muncii, în fine raporturile între producãtori, în care se impun caracterele sociale ale muncii lor, capãtã forma unui raport social în tre produsele muncii. Iatã de ce aceste produse se transformã în mãrfuri, adicã în lucruri c are sunt sau nu evidente Numai un raport social clar definit între oameni poate lua forma fantasticã a unui r aport între lucruri În general, obiectele utile nu devin mãrfuri decât pentru cã sunt prod use ale unor activitãþi particulare, executate independent unele de celelalte. Total itatea acestor activitãþi particulare formeazã munca socialã. Întrucât producãtorii nu intrã punct de vedere social în contract decât prin schimbul de produse, caracterele soci ale ale activitãþilor lor particulare se afirmã iniþial în limitele acestui schimb. Sau ac tivitãþile particulare nu se manifestã în realitate ca diviziuni ale muncii sociale decât prin raporturile pe care schimbul le stabileºte între produsele muncii ºi indirect între producãtori". Aspectul schimbului care pare sã punã în acþiune relaþii imaginare între lucruri aºa cum vãd inaliºtii este criticat de Marx care vorbeºte despre fetiºiºmul mãrfii. Fetiºiºmul nu este d cât forma fantasticã a unui raport între lucruri. O analogie la acest fenomen trebuie cãut atã în zona nebuloasã a lumii religioase. Acolo, produsele creierului uman au un aspec t de fiinþe independente, cu corpuri distincte, comunicând cu oamenii ºi între ele. În ace eaºi situaþie se aflã ºi produsele ieºite din mâna omului în lumea comercialã. Este ceea ce s oate numi fetiºiºm faþã de produsele muncii, din clipa în care acestea apar în realitatea de mãrfuri, fetiºiºm inseparabil de acest mod de producþie". Fetiºiºmul înseamnã a vedea în raporturile de schimb nu raporturi sociale imediate ale uno r persoane care schimã munca între ele, ci mai degrabã raporturi între lucruri. Faptul e ste facilitat de apariþia preþului care nu are sens decât în raport cu moneda echivalent general". Transformarea marfã-monedã constituie miezul logicii capitaliste - profitu l. Analiza fãcutã de Simmel schimbului se situa tocmai la acest nivel, care favorizeazã înc linaþia nominalistã.

În acelaºi fel procesul schimbului reinterpretat de Gossen ºi Menger pune în luminã faptul cã schimbul se referã la bunuri a cãror valoare subiectivã este diferitã pentru persoanel e implicate în schimb. Acest fapt presupune acceptarea paradoxului conform cãruia pr oprietãþile elementelor care se comparã pot sã nu le aparþinã de fapt. Exemplele ilustreazã o triplã posibilitate de interpretare a fenomenelor schimbului pe piaþa, care lasã loc de manifestare celor douã modele de gândire substanþialist ºi nomina list.

Bibliografie Georg Simmel - La philosophie de l'argent, Paris, PUF, 1987, p.25-34. Karl Marx - Capitalul - partea I. Procesul de producþie (despre fetiºiºmul mãrfii), Bucu reºti, Ed. Politicã, 1960. Întrebãri 1. 2. 3. 4. 5. În ce mod gândesc substanþialiºtii? În ce mod gândesc nominaliºtii? Cum explicã Simmel trecerea de la gândirea substanþialistã la cea nominalistã? ce calitate a banilor contribuie la apariþia gândirii nominaliste ºi cum anume? În ce fel se manifestã gândirea substanþialistã în teoria valorii muncii a lui Karl Marx?

Curs 10 SCHIMBÃRI MENTALE ÎN FUNCÞIE DE CARCATERISTICILE SOCIETÃÞILOR (PITIRIM SOROKIN)

În lucrarea sa Dinamica socialã ºi culturalã, Pitirim Sorokin precizeazã cã existã douã aspec unul interior ºi altul exterior al culturii. Primul este cel al explicaþiei interioare, domeniul spiritului, al valorilor ºi semn ificaþiilor. Al doilea este domeniul fizic sau organic al obiectelor, evenimentelo r, procedeelor interioare. Aceste fenomene exterioare nu aparþin unei civilizaþii de cât în calitate de manifestãri interioare. În realitate - spune Sorokin - orice interpretare a faptelor mentale sau sociale i mplicã înþelegerea aspectului lor intern ºi nu este posibilã fãrã o astfel de comprehensiune. Existã ºi posibilitatea ca într-un context cultural semnificaþia pe care creatorul o dã op erei sale sã nu coincidã cu semnificaþia socialã a acesteia. Interpretarea sociologicã are ca obiect fie relaþiile cauzale ºi funcþionale între element ele componente ale unei culturi, adicã a ºti dacã componentele sunt logic unite sau lo gic contradictorii între ele, dacã existã un principiu care uneºte ºi impregneazã tot sau nu . Ea vizeazã sã atingã existenþa socialmente obiectivã a semnificaþiei. În lucrarea de care am amintit, contribuþia esenþialã a lui Sorokin la sociologia cunoaºte rii pune în luminã caracterul propriu fenomenelor sociale. Domeniul socio-cultural este un domeniu cu legi proprii. Legea integrãrii - presup une cã în societãþile care sunt conglomerate structurale, aceastã lege stã în juxtapunerea sp alã sau mecanicã a elementelor generând un conglomerat de elemente culturale. La un ni vel mai înalt, integrarea cere un factor extern comun. Principiul schimbãrii imanent e - priveºte acþiunea sistemului însuºi ca suficientã pentru transformarea acestuia. Tempe rat de principiul limitei, nici un sistem nu poate acþiona nelimitat. Aºa cã, ori disp are ºi repetã ceea ce s-a mai întâmplat deja. Sistemele sociale evolueazã trecând prin trei faze: faza ideaþionalã, idealistã, sensualis tã. În cultura ideaþionalã, realitatea este conceputã ca o existenþã eternã, imaterialã, nevoile opul sunt mai ales spirituale, ele se satisfac la nivelul cel mai înalt, realizare a lor se face printr-o minimalizare sau eliminare a nevoilor fizice. Aceste civi lizaþii sunt dominate de principiul binelui supraraþional; ele sunt clãdite pe spiritu

alitate ºi credinþã. Cultura sesualistã - are ca realitate ceea ce se prezintã în faþa noastrã, totul este deve nire, proces, schimbare, flux, evoluþie, progres, transformare. Nevoile ºi scopurile sunt mai ales de ordin fizic ºi tot ceea ce se cautã este maximum de satisfacþie a ac estor nevoi. Pentru mentalitatea ideaþionalã, mentalitatea sensualistã nu este decât iluzie ºi blasfemi e. Pentru mentalitatea sensualistã, mentalitatea ideaþionalã nu este decât prejudecatã, su perstiþie ºi dereglare patologicã. Existã ºi posibilitatea unui compromis între acestea. Cultura idealistã este o unire echilibratã de elemente ideaþionale ºi sensualiste cu p redominanta primelor. Aceste elemente sunt sintetizate într-un tot armonios ºi coere nt. Realitatea are mai multe feþe. Ea este atât o existenþã infinitã cât ºi devenire, un schi b între spiritual ºi material. Scopurile urmãrite sunt deopotrivã spirituale ºi materiale cu o subordonare a materialului spiritualitãþii. Mijloacele folosite sunt cele ale t ransformãrii interioare a persoanelor ºi cele ale transformãrii lumii exterioare. Valorile ideaþionale sunt recunoscute ca valori supreme, dar lumea sensibilã, depart e de a fi privitã ca o iluzie are valoare pozitivã în mãsura în care sensibilul este în legãt rã cu ideaþionalul. Orice sistem socio-cultural trece prin aceste faze în ordine: ideaþional, idealist, sensualist cu tranziþii intermediare. Apoi, ciclul se reia la infinit. Aºa a fost ci vilizaþia greacã ideaþionalã pânã în secolul VI î.d. Cristos. Apoi s-a afirmat sensualismul, eput compromisul idealist al civilizaþiei eleniste începând cu sec. V î.d. Cristos. Din sec. IV î.d. Cristos ºi în sec. III î.d. Cristos, civilizaþia greco-romanã a fost predominan t sensualistã. O datã cu triumful creºtinismului însã, tendinþele ideaþionale au cuprins din ou forþele generatoare ale societãþii ºi civilizaþiei a rãmas ideaþionalã pânã în sec. XII. O ivã a forþelor sensualiste fac sã aparã civilizaþia idealistã a sec. XIII ºi sec. XIV. Dar în d din sec. XV, dezvoltarea ºtiinþei, tehnicii, industriei ºi secularizarea valorilor c onduc din nou la o victorie a sensualismului. Acesta dureazã încã, dar criza actualã ame ninþã deja dominaþia ei. Tendinþele ideaþionale devin din ce în ce mai puternice ºi o recunoa re idealistã este tot mai aproape. Analiza pe care Merton o face gândirii lui Sorokin, subliniazã câteva aspecte demne de a fi reþinute. Teoria lui Sorokin încearcã sã derive toate aspectele cunoaºterii din mentalitãþile cultural e. Aºa cum s-a observat de cãtre toþi comentatorii, la Sorokin variabila independentã (c ea care determinã cunoaºterea) este poziþia intelectualã referitoare la realitatea ultimã ºi valoarea ultimã. Premisele culturii sunt poziþii filozofie. Dar fiecare tip de cult urã este distinctã prin elementele sale ontologice. Convingerile ontologice devin la Sorokin premisele din care cultura emanã ca un tot. Ce sunt deci mentalitãþile culturale? Ele se deosebesc prin ceea ce se considerã a fi natura ultimã a realitãþii ºi valorii. Pri ma este ideaþionalã ºi considerã realitatea ca ne-materialã, existenþa eternã care defineºte oile umane în primul rând ca spirituale ºi cautã satisfacþii prin, minimalizare sau elimin are a nevoilor fizice. Cultura ideaþionalã adoptã adevãrul credinþei. La cealaltã extremã se aflã mentalitatea sensualistã care limiteazã realitatea la ceea ce poate fi perceput prin simþuri. Preocupatã mai ales de nevoile fizice, aceastã culturã a re nevoie de satisfacerea lor nu prin modificarea sinelui, ci prin modificarea m ediului exterior. Aceastã mentalitate este orientatã spre adevãrul simþurilor". Intermediar se aflã un tip mixt de mentalitatea culturalã, cea idealistã care reprezin tã in echilibru între aceste douã tipuri extreme. Ea se bazeazã pe adevãrul raþiunii". Din a este trei tipuri de mentalitãþi - premise majore a oricãrui fel de culturã, Sorokin deri vã trei sisteme distincte de adevãr ºi cunoaºtere. Aceste premise culturale sunt fundamentale pentru diferite tipuri de cunoaºtere ca re se dezvoltã în fiecare sistem socio-cultural. Formele structurii sociale ºi personalitatea care dominã împãrtãºesc aceeaºi dependenþã de me tatea vremii. Sorokim nu poate sã explice existenþa mai multor concepþii aflate în acelaºi sistem cultur al. Analiza lui se referã la societãþile greco-romane ºi vestice. Teoria are aspect macr osociologic. Perioadele culturale ideaþionalã, idealistã ºi sensualistã sunt caracterizate în termenii trãsãturilor lor dominante. Discriminarea unor variaþii ale gândirii în fiecare culturã sunt în mare parte excluse pentru menþinerea vederii generale teoretice.

Modul în care teoria aproximeazã realitatea þine de ceea ce teoreticianul considerã cã ar conta. Ce ne-ar putea ajuta în sociologia lui Sorokin ca sã distingem variabilitatea gândirii în cadrul societãþilor? El observã de exemplu, cã eºecul sistemului adevãrului sens ist (empirismul) care a monopolizat cultura noastrã sensualistã, dovedeºte cã aceastã cult urã nu este suficient de integratã. În cultura actualã sensualistã, materialismul este mai puþin prevalent decât idealismul. S orokin nu urmãreºte variaþiile gândirii într-o culturã, ci merge doar la dominanta temelor p e care o atribuie culturii ca ansamblu, ca întreg. Oamenii de ºtiinþã ai culturilor idealiste vor fi interesaþi sã studieze fenomenele spirit uale, mentale; cei din culturile sensualiste vor studia fenomenele pur materiale , º.a.m.d. Bibliografie Pitirim Sorokin - Comment la civilisation se transforme, Librairie Marcel Rivier e, Paris, 1964. Robert, K. Merton - The sociology of science theoretical and empirical investiga tions, The University of Chicago Press, Chicago, London, 1973, p.142-172. Întrebãri 1. Care sunt cele trei faze prin care trec sistemele sociale - în gândirea lui Pitir im Sorokin? 2. De unde derivã aspectele cunoaºterii într-o societate - în concepþia lui Pitirim Soroki n? 3. Care este realitatea ultimã în mentalitatea ideaþionalã ºi care este caracterul cunoaºter ii ce rezultã din aceasta? 4. Care este realitatea în mentalitatea sensualã ºi care este caracterul cunoaºterii ce rezultã din aceasta. 5. Cum se caracterizeazã faza intermediazã în evoluþia societãþilor?

Curs 11 RAÞIONALITEA SUBIECTIVÃ (I)

Noþiunea de sens al unei acþiuni sau comportament este în sine destul de confuzã. A înþelege sensul acþiunilor actorilor sociali înseamnã a gãsi motivele pentru care aceºtia fac ceea ce fac. Principiul conform cãruia acþiunile indivizilor sunt considerate comprehensibile s-a consolidat treptat, transformându-se într-un postulat de raþionalitate. Sociologii încearcã sã înþeleagã motivele acþiunilor actorilor sociali ºi în sensul acesta se e spune cã, sociologia postuleazã raþionalitatea actorilor sociali. Aceasta nu înseamnã cã p entru sociolog, omul este raþional. În sociologie, noþiunea de raþionalitate este mai la rgã decât aceastã noþiune a filosofiei sau a economiei clasice. În sociologie, a spune cã un comportament este raþional, înseamnã cã existã o explicaþie pentru un comportament, cu alte cuvinte, în situaþia în care se afla actorul social, avea motive întemeiate sã facã ceea ce a fãcut. Karl Popper (1967) propune o definiþie a noþiunii de raþionalitate, considerând cã un act poate fi raþional din momentul în care actorul social poate sã-i precizeze motivele, o ricare ar fi natura acestora. O definiþie semanticã a raþionalitãþii este de tipul - este raþional orice comportament desp re care se poate spune: individul avea motive sã facã acþiunea pe care a fãcut-o, deoare

ce Max Weber a elaborat o tipologie a tipurilor de acþiune, identificând patru forme al e acestora: acþiuni raþionale în sens teleologic, acþiuni raþionale în sens axiologic, acþiun tradiþionale ºi acþiuni afective. Reluând formula deja enunþatã, se poate spune cã individul avea motive întemeiate sã facã acþ ea pe care a fãcut-o, deoarece: a) acþiunea corespunde interesului sau preferinþelor lui. Acesta este un tip de raþion alitate utilitarã; b) acþiunea era cel mai bun mijloc pentru individ de a-ºi atinge scopul pe care ºi l-a fixat. Aceasta este o definiþie implicitã a noþiunii de raþionalitate teleologicã (aºa cum a definit-o Weber); c) acþiunea decurge dintr-un principiu normativ, iar individul credea în acest lucru ºi avea motive sã creadã în el. Acesta este exemplul de raþionalitate tradiþionalã. Este vor a despre acþiunile inspirate de tradiþii, de faptul cã oamenii au fãcut mereu aºa ºi nu ar e xista nici un motiv sã punã în discuþie aceastã practicã; d) acþiunea decurgea din teoria x, iar individul credea în ea ºi avea motive întemeiate sã creadã în ea. Acesta este un exemplu de raþionalitate care derivã acþiunea din cunoºtinþe alabile ei - o raþionalitate cognitivã.

Oamenii manifestã în viaþa lor douã tipuri de raþionalitate. Raþionalitatea obiectivã care pr supune tendinþe de maximizare sau optimizare a rezultatelor. În practicã, lucrul acest a este foarte relativ, deoarece este foarte dificil sã se precizeze chiar ºi cu apro ximaþie care este cel mai bun mijloc pentru atingerea unui scop. În aceastã situaþie, oa menii nu vor mai cãuta ceea ce este cel mai bine, ci doar ceea ce este mai puþin rãu, cu alte cuvinte ceea ce este satisfãcãtor. În mod curent, oamenii nu dispun de toatã inf ormaþia necesarã pentru realizarea unui comportament raþional. De aceea, el recurge fo arte adesea la compromisuri acceptabile. Raþionalitatea subiectivã este cea care permite indivizilor care acþioneazã în condiþii de i ncertitudine sau informaþie insuficientã, sã mobilizeze în scopul elaborãrii unei soluþii to t felul de elemente a priori care le permit sã dea sens situaþiei. Raþionalitatea subiectivã este departe de reprezentarea curentã a acþiunii ca alegere op timã sau chiar satisfãcãtoare. O datã cu aceasta, intrãm într-un domeniu în care indivizii ac neazã pe baza unor principii deja cunoscute, aplicate însã arbitrar. Se presupune, de exemplu, cã în prezenþa unei persoane necunoscute, un individ va reacþi ona, cel puþin pentru început, încercând sã interpreteze comportamentul necunoscutului pri n propria sa psihologie, reacþionând comprehensiv. Pentru interpretarea comportament ului unui necunoscut, se foloseºte deci o grilã, deºi nu existã nimic care sã ateste faptu l cã aceasta se poate aplica în situaþia datã. Elementele apriorice folosite de actori în interpretarea situaþiilor de incertitudin e, pot fi de naturã foarte variate: fie date de observaþie - cunoºtinþe, fie principii n ormative sau propoziþii descriptive. Deºi actorul le aplicã pe acestea necritic în situaþi i, comportamentul lui nu devine prin acesta iraþional. Un exemplu clasic de raþionalitate subiectivã este explicaþia pe care Durkheim o dã magi ei. Raþionalitatea subiectivã implicã o neadecvare a comportamentului la real. În ce condiþii acest comportament poate fi considerat totuºi raþional? Durkheim explicã magia ºi practi cile religioase folosind un enunþ de tipul actorii sociali au motive întemeiate sã crea dã în relaþii de cauzalitate false, deoarece " Iatã chiar formularea lui Durkheim: unul din postulatele esenþiale ale sociologiei es te acela cã o intuiþie umanã nu se poate întemeia pe eroare ºi minciunã, altfel n-ar putea d ura. Dacã nu s-ar întemeia pe natura lucrurilor, ar întâlni în ele o rezistenþã pe care n-ar utea s-o înfrângã. Când deci, abordãm studiul religiilor primitive, suntem siguri cã acestea þin de real ºi cã ele îl exprimã Desigur cã practicile ºi credinþele religioase par uneori d ertante, încât suntem tentaþi sã le atribuim unui fel de aberaþie funciarã. Dar trebuie sã gã realitatea ascunsã în spatele simbolului care o figureazã ºi-i dã un înþeles. Riturile cele ai barbare sau bizare, miturile cele mai stranii traduc o necesitate omeneascã, un aspect anume al vieþii individuale sau sociale. Motivele pe care credinciosul ºi le oferã lui însuºi drept justificare pot fi, ºi de cele mai multe ori chiar sunt eronate. Dar, adevãratele motive nu înceteazã sã existe ºi treaba ºtiinþei este sã le descopere. În ceea ce priveºte magia, aceasta este la fel ca religia alcãtuitã din credinþe ºi rituri,

dar mult mai rudimentare. Magia nu se pierde în speculaþii, urmând însã tehnici foarte ela borate. De exemplu, magia simpaticã are la bazã douã principii: Cel dintâi se poate enunþa în modul rmãtor: ceea ce afecteazã un obiect, afecteazã ºi tot ce întreþine un oarecare raport de pro ximitate ºi solidaritate cu respectivul obiect. Astfel, ceea ce afecteazã partea afe cteazã întregul". Explicaþia este legea contagiunii" prin care o calitate, o stare se c omunicã prin contagiere de la un subiect la toþi cei cu care acesta are relaþii". Al doilea principiu se rezumã de obicei la formula: termenul asemãnãtor produce un term en asemãnãtor. Figurarea unei fiinþe sau a unei stãri produce acea fiinþã sau acea stare". Exemplul tipic al vrãjitoriei este cã ea se reduce în mare poate la un fenomen de tran sfer. Ideea de imagine este asociatã în conºtiinþã cu cea de model; prin urmare, efectele a cþiunii exercitate asupra statuetei se comunicã prin contagiunea persoanei ale cãrei t rãsãturi le reproduce. Prin raportare la original, imaginea joacã rolul pãrþii în raport cu î tregul: este un agent de transmisiune, etc." Ceea ce diferenþiazã cele douã principii ale magiei aºa-zise simpatice este aceea cã în prac ticarea principiului întâi are loc doar o comunicare prin contagiune, în timp ce în prac ticarea celui de al doilea principiu este vorba de producþie ºi creaþie. La fel, magia homeopaticã de exemplu, porneºte de la principiul cã lucrurile care seamãnã sunt identice. Practicarea riturilor are ca scop sã-i ajute pe membrii societãþilor primitive sã exprim e pe de o parte propria lor calitate, pe de altã parte de a asigura reproducerea elementelor de susþinere a existenþei. Eficacitatea moralã a ritului - care constã în producerea unei euforii, a unei impresii de bunãstare indivizilor - ºi prin aceasta este realã, a determinat credinþa în eficacita tea sa fizicã care este imaginarã; eficacitatea întregului a determinat credinþa în eficac itatea fiecãrei pãrþi, luate separat. Efectele cu adevãrat utile pe care le produce ansa mblul ceremoniei constituie un fel de justificare experimentalã a practicilor elem entare din care este ea alcãtuitã, deºi, în realitate ele nu sunt deloc indispensabile s uccesului. Faptul cã pot fi înlocuite prin altele de naturã foarte diferitã, fãrã ca rezulta tul final sã fie modificat, dovedeºte de altfel, cã ele nu acþioneazã prin ele însele". Natura subiectivã a apriorului care justificã unele acþiuni este recreatã ºi de comentariu l asupra practicãrii ritualurilor de cãtre oamenii societãþilor evoluate. Mai ales la pop oarele ºi mediile cultivate, se întâlnesc frecvent credincioºi care, deºi au îndoieli cu pri vire la eficacitatea specialã pe care dogma o atribuie fiecãrui rit în parte, continuã t otuºi sã practice cultul. Nu sunt convinºi cã detaliile regulilor prescrise ar fi justif icabile raþional; dar simt cã le-ar fi imposibil sã le încalce, fãrã a înfrunta riscul unei onfuzii morale în faþa cãruia dau înapoi. Însuºi faptul cã, în cazul lor, credinþa ºi-a pierd le intelectuale pune în evidenþã raþiunile profunde pe care se întemeiazã. Iatã de ce critici e formulate uneori de un raþionalism simplist la adresa prescripþiilor rituale îl lasã în general indiferent pe credincios pentru cã adevãrata justificare a practicilor relig ioase nu se aflã în scopurile aparent urmãrite, ci în acþiunea invizibilã exercitatã asupra c nºtiinþelor". Credinþa - mai scrie Durkheim - este într-un sens impermeabilã la experienþe". Eºecurile in termitente ale riturilor nu clatinã credinþa în rituri, pentru cã oamenii sunt ataºaþi de pr actici pe care le refac periodic, dacã le-ar nega principiul - prin infirmare prac ticã, ar rezulta o perturbare la care întreaga fiinþã se împotriveºte. Observaþia sociologului francez avanseazã ideea cã mentalitatea religioasã care este o m ostrã exemplarã de raþionalitate subiectivã, nu se deosebeºte radical de celelalte forme a le mentalitãþii umane între care el numãrã ºi mentalitatea savantului.

Bibliografie Durkheim Emile - Formele elementare ale vieþii religioase, Polirom, Iaºi, 1995. Tratat de sociologie - coordonat de Raymond Boudon, Humanitas, Bucureºti, 1997, pa g. 581-582. Întrebãri

1. Ce înseamnã raþionalitatea actorului social în sensul definiþiei date de Karl Popper (1 967)? 2. Care este definiþia semanticã a raþionalitãþii? 3. Daþi exemple de tipuri de raþionalitate pe care le cunoaºteþi. 4. În ce condiþii intervine raþionalitatea subiectivã a actorilor? 5. Cum explicã Durkheim comportamentul credincioºilor ºi al magicienilor? Curs 12 RAÞIONALITATEA SUBIECTIVÃ (II)

În viaþa curentã, actorii sociali sunt confruntaþi cu situaþii de decizie a cãror complexita te depãºeºte capacitatea lor de înþelegere. În aceste condiþii, ei folosesc câteva strategii rte cunoscute asemãnãtoare credinþei în idei false sau cel puþin îndoielnice. Subterfugiul este o strategie care explicã parþial fenomenele conformismului sau sup unerii faþã de autoritate. Când nu existã nici timp ºi nici competenþã pentru a rãspunde la o tuaþie, apare tendinþa de a face apel la opinia experþilor. Aceastã strategie are o valo are de minimalizare a riscurilor ºi costurilor acþiunilor ºi se întemeiazã pe urmãtoarea pre supoziþie: dacã aº încerca sã-mi formez o pãrere asupra problemei prezente, aº putea sã acor stui travaliu un timp ridicol de scurt în raport cu timpul pe care i l-a atribuit un specialist sau expert. Nu existã deci ºanse ca opinia pe care mi-aº forma-o sã fie ma i bine formatã decât cea a specialistului. Nu este deci deloc scandalos faptul cã eu c red ce spune expertul" (R. Boudon). Acest tip de strategie este trecut de Raymon d Boudon în rândul strategiilor euristice. O altã strategie cognitivã priveºte aºa numita mobilizare a principiilor naturale. O pro blemã care ilustreazã folosirea acestei strategii este de naturã practicã ºi se referã la ve rificarea unui enunþ de tipul X este Y. Cum poate un individ sã se convingã cã într-adevãr u n lucru este ceea ce se spune cã este? În aceastã situaþie, indivizii se comportã luând prop oziþia ca pe ceva de la sine înþeles. Sociologul american De Gré a ilustrat acest aspect într-o manierã experimentalã. El a aºez at patru persoane în jurul unei piramide ale cãrei feþe erau diferit colorate. Fiecare dintre persoane nu vederea din piramidã decât partea aflatã în faþa sa. Subiecþii au fost întrebaþi ce culoare are piramida. Au fost date patru rãspunsuri diferite. Rãspunsul su biecþilor a fost ghidat de principiul: pentru a determina dacã X este Y se observã cã X este Y. Acest principiu are o valoare generalã ºi este clasificat de Raymond Boudon în rândul strategiilor de disponibilitate. Cu alte cuvinte, judecata pe care o fac s ubiecþii experimentului, þine de faptul cã cerându-li-se sã determine culoarea piramidei, ei infereazã cã piramida trebuie sã aibã aceeaºi culoare peste tot. De asemenea, subiecþii m ai infereazã în aceeaºi ordine de idei, cã experimentatorul nu ar putea sã le cearã sã rãspun o întrebare pentru care ei nu ar avea mijloace sã rãspundã. Cea de a douã presupoziþie se d eosebeºte prin natura sa de prima. Dacã prima este de naturã cognitivã, a doua are o nua nþã socialã ºi priveºte presupoziþia de loialitate a cercetãtorului faþã de subiecþii partici experiment. Ambele presupoziþii se dovedesc false. Aceasta însã nu-i împiedicã pe subiecþi sã creadã cu tãrie în ele. Un alt exemplu al aceluiaºi efect de poziþie" este ideea cã maºinismul este producãtor de ºo aj. Aceastã credinþã se bazeazã în general pe motive întemeiate. O înlocuire a muncii oamenil r cu maºini poate duce la eliminarea unor locuri de muncã. Acest efect local nu este în mod natural incompatibil cu existenþa unui efect global în sens invers. Cum noile maºini trebuie concepute, proiectate, produse, întreþinute, utilizate, perfecþionate, et c., ele duc la o creºtere a locurilor de muncã, creând mai multe locuri de muncã decât des fiinþeazã. Persoana care vede în maºinism o cauzã a ºomajului, nu s-a înºelat în ceea ce a vã edinþa falsã care îl conduce însã, rezultã din încrederea cu care el generalizeazã experienþa ticã. S-a observat atât în rândul persoanelor cu nivel de studii redus, cât ºi în rândul intelectua ilor, proliferarea unor idei false bazate însã pe elemente diferite. În timp ce oameni i mai simpli cred cu tãrie în unele lucruri pe care nu le pot veridica, oamenii inst

ruiþi cred altele mizând pe virtutea îndoielii metodice. Simplificarea este strategia ce ilustreazã modul în care se reconstruieºte memoria col ectivã. Maurice Halbwachs aratã cum în funcþie de epoci ºi origini, pelerinii situeazã în mod diferit anumite locuri menþionate de Scripturã. S-a observat cã memoria colectivã se lea gã cu mult mai uºor de locuri mai accesibile sau care se repetã. Simplificarea este generatoare de idei false. Aºa se întâmplã de obicei când se vorbeºte de gândirea unui autor pentru a justifica doar una dintre ideile expuse de acesta. Di n cunoaºterea tuturor ideilor aparþinând unui autor, rezultã însã adesea, cã unele dintre ace tea se schimbã în contextul întregii opere sau unele idei chiar se contrazic. În ceea ce-i priveºte pe cei care îºi susþin astfel un anumit punct de vedere este vorba d espre o euristicã a disponibilitãþii care le apropie ideea autorului respectiv, permiþându -le însã ºi apelul la autoritatea acestuia. Raymond Boudon considerã cã modelul tradiþional al omului sociologicus" se întâlneºte într-o pologie de situaþii cu structuri ambigui în care alegerilor optime sunt greu de pres upus. Se pot clasifica în aceastã categorie numeroase situaþii în care avantaje pe termen scur t sunt preferate cu preþul unei rambursãri pe termen lung. Procesul intoxicãrii cu nicot inã a fumãtorilor, presupune cã persoana ia în consideraþie doar riscul minim al unei into xicãri infinitezimale în cazul în care mãreºte numãrul obiºnuit de þigãri fumate într-o perio mp. Trocul este între termenul lung ºi termenul scurt. Chiar dacã fumãtorul prevede efectele acþiunii sale pe termen lung, el poate totuºi sã-ºi justifice acþiunea prezentã prin incert itudinea viitorului. Cel mai mare rãu nu-i niciodatã sigur. O altã serie de situaþii sunt cele de alegere în care opþiunile nu pot fi controlate de cel care alege. Am prezentat deja situaþia de alegere forþatã. Aºa cum se poate observa, analiza sociologicã comportã mereu un moment de comprehensiu ne, de înþelegere a sensului pe care autorul îl dã acþiunii sale. Înþelegerea acþiunilor în sociologie nu înseamnã lipsa precauþiilor ºtiinþifice în observarea pretarea empaticã a diverselor categorii de fapte. Noþiunea sociologicã de raþionalitate subiectivã, modificã complet explicaþiile care se dau unor comportamente ºi credinþe. De îndatã ce un comportament pare greu de înþeles, raþionalit tea subiectivã ne ajutã sã decelãm motivele actorului. Simþul comun în general tinde sã dea o interpretare raþionalã a comportamentelor care au u n sens evident ºi o interpretare iraþionalã comportamentelor a cãror sens îi scapã observato rului. În primul caz, ºtiinþele umaniste nu au nimic de adus sociologiei obiºnuite. Dar în al doilea caz, prin detalierea analizei, interpretãrile iraþionale ale simþului comun pot fi transformate în explicaþii raþionale.

Bibliografie Boudon Raymond - La logique du social, Hachette, Paris, 1981. Tratat de sociologie coordonat de Raymond Boudon, Humanitas, Bucureºti, 1997, p.58 1-590. Întrebãri 1. Care sunt principalele strategii ale raþionalitãþii subiective? 2. Care sunt situaþiile sociale în care se manifestã raþionalitatea subiectivã? 3. Ce aduce nou interpretarea sociologicã prin introducerea noþiunii de raþionalitate subiectivã? Curs 13 EPISTEMOLOGIA ªI SOCIOLOGIA CUNOAªTERII

Epistemologia este o parte a filosofiei care se constituie ca o teorie generalã a cunoaºterii. O problemã perenã a epistemologiei este stabilirea naturii adevãrului. În modul sãu de interpretare epistemologia opereazã cu douã metafore ale cunoaºterii. Prim a priveºte construirea cunoaºterii ca pe construirea unei piramide care are nevoie d e aºezarea unei fundaþii solide. Acest punt de vedere pune problema validitãþii cunoºtinþelo r care trebuie fundamentate raþional pe o bazã solidã, care urmeazã sã susþinã argumentaþia. Cea de a doua metaforã priveºte o barcã. Ea nu are nevoie de fundaþie, ci doar de stabil itate. Aceasta se obþine din construcþia care asigurã potrivirea între diferitele pãrþi comp onente. În aceastã perspectivã, cunoaºterea trebuie sã se bazeze pe coerenþa elementelor car e se îmbinã ºi care trebuie sã dea impresia de întreg. Cunoaºterea într-o accepþie largã este o credinþã care beneficiazã de douã caracteristici. Es justificatã, poate fi argumentatã ºi este adevãratã, adecvatã cu realitatea. Conform concepþiei lui Platon, cunoaºterea poate sã se refere la o lume în schimbare, ma terialã sau poate sã priveascã o realitate de raporturi neschimbãtoare cum sunt propoziþii le matematice. Cunoaºterea care pretinde cã deþine adevãrul, poate fi subsumatã conceptual ansamblului acelor termeni pe care filosoful G. Ryle (1949) îi calificã drept cuvin te de succes. Acestor cuvinte nu li se pot alipi adjective negative fãrã a produce o contradicþie. O idee consideratã falsã nu ar putea trece în mod obiºnuit drept cunoaºtere, iar o teoremã este în principiu consideratã adevãratã. Aceastã definiþie este totuºi o îngustare a sferei conceptului de cunoaºtere care atât în sim comun, cât ºi în ºtiinþã s-a asociat adeseori ºi cu idei fragile sau false pânã la urmã. În general, sociologia cunoaºterii abordeazã sensul larg al cunoaºterii interesându-se de orice idee care a fãcut la un moment dat obiectul adeziunii colective a unui grup semnificativ de indivizi. Existã idei care evolueazã în timp ºi care nu þin în mod evident în r-un mod absolut de categoriile adevãrului sau falsului. Karl Mannheim foloseºte un exemplu care pune în evidenþã modul în care se schimbã, în funcþie evoluþia vieþii sociale, statutul unei idei. Mannheim se întreabã de ce a dispãrut treptat tabuul împrumutului cu dobândã. El interpretea zã aceastã erodare prin dezvoltarea schimburilor comerciale. Atât timp cât schimburile s e realizau între indivizi care se cunoºteau bine între ei, cel care dãdea cu împrumut aºtept a ca cel ce luase împrumutul sã-i facã, dacã se ivea ocazia, servicii echivalente cu ace la fãcut prin acordarea împrumutului. Odatã cu apariþia economiei de schimb, acest siste m bilateral se dovedeºte a fi tot mai rigid. Cel care acordã împrumutul nu poate accep ta sã rãspundã nevoilor financiare ale unui client anonim decât dacã are garanþia cã acesta î a plãti în plus, adicã dobândã. Nevoia aceasta vine la început în contradicþie cu credinþa în erul imoral al dobânzii. Dar treptat, nevoia este cea care se impune, credinþa se er odeazã. Aici, comportamentul va determina schimbarea opiniilor. Aºa se face cã astãzi, t abuul împrumutului cu dobândã funcþioneazã doar în cadrul comunitãþilor restrânse. În analiza pe care o face, Mannheim dã sens schimburilor în gândire pornind de la observ area schimbãrilor care au loc în societate. În domeniul sociologie cunoaºterii s-au conturat trei atitudini în ceea ce priveºte comp etenþa ei de a elucida acceptarea unor enunþuri de cãtre colectivitãþile de oameni. Întrebar ea la care au vrut sã rãspundã sociologii privea mãsura în care îi revine sociologiei sarcin a de a se interesa deopotrivã de enunþurile cu caracter istoric ºi de enunþurile matemat ice, irecuzabile. Aceastã problemã de demarcare a dat naºtere la trei poziþii canonice" în sociologia cunoaºte ii. Cea dintâi consideratã minimalistã, aparþine lui Karl Mannheim care clasificã enunþurile în d uã categorii: enunþuri universale de tipul celor matematice 2 + 2 = 4 ºi enunþuri relaþi onale care implicã ºi o situare într-un context cum ar fi enunþul încasare de dobânzi la împ uturi este un lucru bun". El însã nu stabileºte în acelaºi timp ºi criteriile de departajare a enunþurilor, dar considerã cã sociologia trebuie sã se ocupe de enunþurile relaþionale. La rândul sãu, Robert King Merton (1949) afirmã de asemenea o atitudine pragmaticã. El c onsiderã cã sociologia ar trebui sã se intereseze de problema modului în care valorile s au instituþiile influenþeazã producerea cunoºtinþelor - în special al celor ºtiinþifice. Soci gul nu trebuie sã încalce teritoriul epistemologului, cãruia îi revin problemele legate de validitatea enunþurilor. O atitudine intermediarã este exprimatã de Emile Durkheim care sugereazã cã sociologia p

oate contribui la explicarea modului în care iau naºtere conceptele ºtiinþifice. El susþin e ideea cã ºtiinþa se dezvoltã fiind susþinutã de elemente de origine extraºtiinþificã. Am vãzut cã pânã ºi noþiunile esenþiale ale logicii ºtiinþifice au o origine religioasã. Fãr u a le putea utiliza, ºtiinþa le supune unei noi elaborãri, epuizându-le de orice fel de elemente circumstanþiale". Între religie ºi ºtiinþã este perceput un conflict, dar acesta a re o arie limitatã. În fond, relaþia între credinþã ºi ºtiinþã este mult mai profundã ºi mai nþa este în primul rând elan de a acþiona, iar ºtiinþa, oricât de departe ar fi înaintat, rãm deauna departe de acþiune. ªtiinþa este fragmentarã, incompletã; ea progreseazã lent ºi nu es e niciodatã încheiatã; or viaþa nu poate aºtepta. Prin urmare, teoriile destinate a întreþine viaþa, acþiunea, sfârºesc prin a o lua înaintea º nþei completând-o prematur. Ele nu sunt posibile decât dacã exigenþele practicii ºi necesitãþ vitale, aºa cum le intuim, fãrã a le sesiza desluºit, propulseazã gândirea dincolo de afirm aþiile formulate de ºtiinþã intuiþiile obscure ale senzaþiei ºi sentimentului þin adesea loc uni logice". Iatã ºi modul în care societatea este responsabilã de apariþia noþiunilor fundamentale din ºt inþã. Dar dacã noþiunile fundamentale ale ºtiinþei sunt de naturã religioasã, cum le-a putut gia genera? La o primã vedere, natura raporturilor dintre logicã ºi religie este greu de descifrat. Din moment ce realitatea exprimatã de gândirea religioasã este societate a, întrebarea poate fi formulatã în urmãtorii termeni, care au avantajul de a scoate în ev idenþã complexitatea sa: ce a putu face din viaþa socialã un izvor atât de important al vi eþii logice?" Durkheim simplificã: Materia gândirii logice este alcãtuitã din concepte. A e xplica rolul societãþii în geneza gândirii logice se reduce deci la a ne întreba în ce mod a putut ea lua parte la formarea conceptelor?" Prin caracterul general ºi comunicab il, conceptele sunt opera comunitãþii. Ca exemplu: Conceptul de totalitate nu este de cât forma abstractã a societãþii: ea este totul care cuprinde toate lucrurile, clasa sup remã în care se aflã toate celelalte clase" apoi Dacã lumea este în societate, spaþiul pe ca e-l ocupã se confundã cu spaþiul total" ºi ritmul vieþii sociale stã la baza categoriei de t mp". Cea de a treia poziþie canonicã, poziþia maximalistã este reprezentatã de sociologul engle z D. Bloor. Pentru acesta orice cunoaºtere poate face obiectul sociologiei. Împrumutân d ideea cã orice trecut este interpretat pornind de la prezent, Bloor apreciazã cã ist oria ºtiinþelor nu este de fapt o suitã de cuceriri ºi progrese, ci este vorba doar de c unoºtinþe diferite. Semnificaþia lor poate fi descoperitã doar prin raportarea lor la într ebãrile ºi obiectivele ce reies din raportarea lor la contextul social în care apar. Poziþia maximalistã a sociologiei cunoaºterii se bazeazã pe ideea cã nu existã o diferenþã de nd între convenþiile sociale ºi convingerile ºtiinþifice. Toate fac obiectul unei convenþii, în concepþia lui D. Bloor existenþa unei ºtiinþe obiective, fiind o purã iluzie. Pentru Bloor, magia este cea care premerge ºi pregãteºte demersul ºtiinþific. Din moment c e noþiunile de adevãr ºi obiectivitate sunt doar simple iluzii, atunci toate cunoºtinþele sunt deopotrivã interesante pentru sociologie ºi pot face obiectul ei de interes. Bibliografie Tratat de sociologie, coordonator Raymond Boudon , Humanitas, Bucureºti, 1997, pag . 555-600. Durkheim Emile - Formele elementare ale vieþii religioase, Polirom, Iaºi, 1995, pag. 380-408. Întrebãri 1. Care sunt cele trei poziþii canonice în sociologia cunoaºterii? 2. Care este poziþia exprimatã în gândirea sociologicã a lui Emile Durkheim? 3. Cum descrie Emile Durkheim relaþia între religie ºi ºtiinþã? Curs 14 SOCIOLOGIA CUNOAªTERII DESPRE CUNOAªTEREA RELATIVÃ

Oricare ar fi sensul pe care îl dãm cunoaºterii, orientarea sociologiei cunoaºterii este în principiu aceeaºi: ea priveºte relaþiile între cunoaºtere ºi alþi factori existenþiali. Sociologia cunoaºterii îºi dobândeºte pertinenþa într-un complex definit de condiþii sociale lturale. Odatã cu manifestarea tot mai frecventã a conflictelor sociale, diferenþele d e valori, atitudini ºi moduri de gândire care aparþin unor grupuri , dovedesc din ce în ce mai mult diferenþe care le fac incompatibile. În felul acesta, grupurile nu numai cã dezvoltã universuri de discurs distincte, dar fiecare face din universul sãu o pia trã de încercare pentru validitatea ºi legitimitatea celorlalte. Coexistenþa acestor per spective de interpretare a lumii conflictuale care se dezvoltã într-o societate, con duc la o atitudine de neîncredere reciprocã între grupuri. Se pune întrebarea cum este p osibil ca modurile de gândire atât de diferite despre lume sã poatã fi menþinute? În aceste condiþii, gândirea este interpretatã în funcþie de sursele de cunoaºtere economice, sociale sau psihologie. Interpretãrile sunt explicate prin interese speciale, moti vaþii, perspective ce þin de poziþiile sociale. O ipotezã revoluþionarã în istoria gândirii afirmã cã nu doar erorile sau iluziile sunt marca e de un caracter neautentic, ci ºi adevãrul însuºi este condiþionat istoric ºi social. Acesta a fost ºi momentul în care sociologia cunoaºterii ºi-a confirmat necesitatea. În ansamblul ei, foarte variatã în ceea ce priveºte rezultatele, aparatul conceptual ºi ar gumentaþia, sociologia cunoaºterii încearcã sã rãspundã câtorva probleme fundamentale. 1. Unde se aflã localizat fundamentul existenþial al producþiilor mintale? Dupã modul în c are rãspund teoriile se împart în douã categorii: unele considerã cã acest fundament al cun oaºterii este clasa socialã, gen, ocupaþia, mod de producþie, structura grupurilor, situ aþia istoricã, mobilitatea socialã, structura de putere, procesele sociale (competiþie, conflict, etc.); 2. Ce producþii mentale sunt analizate? Sociologia cunoaºterii analizeazã diverse sfe re ale gândirii: credinþele morale, ideologiile, ideile, categoriile gândirii, filosof ia, credinþele religioase, normele sociale, ºtiinþa, tehnologiile, etc. La acestea ea vizeazã: modul în care se orienteazã gândirea, nivel de abstracþie al explicaþiilor, presupo ziþiile, conþinutul lor conceptual, obiectele activitãþii intelectuale. 3. În ce fel sunt legate produsele mintale de bazele existenþei indivizilor? În acest domeniu, sociologia descoperã: a) relaþii cauzale sau funcþionale: determinare, corespondenþã, interdependenþã funcþionalã, ; b) relaþii simbolice: consistenþã, armonie, coerenþã, unitate, congruenþã, comprehensibilitat , etc; c) relaþii ambigui, neprecizate: reflectare, legãturã, etc. 4. Apoi sociologia cunoaºterii încearcã sã rãspundã de ce sunt legate produsele mintale dint r-o societate de bazele ei existenþiale. Rãspunsurile cele mai frecvente sunt pentru : menþinerea puterii, promovarea stabilitãþii, canalizarea comportamentului, controlul naturii, etc. 5. Când se manifestã aceastã legãturã evidentã între societate ºi produsele gândirii ei? Unel nsuri privesc anumite societãþi sau contexte sociale particulare, altele încearcã rãspunsu ri generale cu caracter analitic. Ideea cã sociologia cunoaºterii este o teorie sociologicã a cunoaºterii, vine din distanþa dintre afirmaþia cã geneza gândirii nu are o legãturã necesarã cu validitatea acesteia ºi po iþia relativistã extremã conform cãreia adevãrul depinde de bazele sociale ºi culturale ale vieþii, cã el este fundamentat de consensul social. Contribuþii importante la sociolog ia cunoaºterii au adus în lucrãrile lor: Marx, Mannheim, Durkheim Weber, Simmel, Sorok in. Recunoaºterea unei baze existenþiale a cunoaºterii este un element comun tuturor modur ilor de abordare în sociologia cunoaºterii. În concepþia lui Marx, profund marcatã de aceastã idee, relaþiile de producþie constituie ba a pe care se aºeazã suprastructura idealã (de idei) a societãþii. Modul de producþie al vieþ materiale determinã caracterul general al proceselor sociale, politice ºi intelectua le ale vieþii. Nu conºtiinþa determinã existenþa oamenilor, ci dimpotrivã, existenþa lor soci lã determinã conºtiinþa lor". Personalitatea indivizilor este ansamblul relaþiilor sociale, iar clasa de aparten enþã determinã aspiraþiile, temerile, constrângerile din viaþa indivizilor.

Pentru Mannheim, care are o teorie ce porneºte de la ideile lui Marx, faptul afili erii multiple a oamenilor, ridicã problema elementului determinant care se impune în cele din urmã gândirii. Spre deosebire de Marx, Mannheim nu crede cã doar clasa soci alã este determinantã în ultimã instanþã. El observã cã grupurile integrate organic, concep i ria ca pe o miºcare continuã cãtre realizarea unui scop, în timp ce grupurile slabe inte grate manifestã o intuiþie istoricã care accentueazã factorii întâmplãrii ºi surpriza. Prin c etarea modului de constituire a grupurilor se pot explica modalitãþile în care funcþione azã gândirea într-o perspectivã foarte variatã. Durkheim vede geneza categoriilor gândirii în structura grupurilor ºi a relaþiilor dintr e oameni. Cunoaºterea este impregnatã de impresiile experienþelor semnificative, între c are primordialã este experienþa vieþii sociale. Teoria lui Sorokin este idealistã ºi derivã aspectele cunoaºterii nu dintr-o bazã existenþia lã a societãþii, ci din diversele mentalitãþi culturale. Aceste mentalitãþi se constituie în mise majore ale modurilor de gândire ideaþional, idealist ºi sensualist. În ceea ce priveºte tipurile de cunoaºtere Marx ºi Engels au recunoscut pânã la urmã cã exist alitãþii diferite de determinare a gândirii de cãtre baza materialã ºi au folosit conceptul de ultimã instanþã". În sensul cã influenþa bazei economice asupra gândirii se manifestã în stanþã ºi este diferitã în ºtiinþele naturii ºi în ºtiinþele sociale. În ºtiinþele naturii in oaºtere sunt determinate social, dar nu ºi aparatul conceptual suferã aceastã influenþã. ªtiinþele sociale sunt însã insistent asociate sociologiei care are un pronunþat caracter de clasã. Mannheim la rândul sãu, recunoaºte importanþa determinãrii gândirii de cãtre viaþa curentã da entueazã faptul cã determinarea situaþionalã a gândirii nu afecteazã valoarea de adevãr a cun aºterii, ci fixeazã doar limitele validitãþii. Pentru Durkheim, originile sociale ale cunoaºterii nu afecteazã valoarea ei în ceea ce priveºte înþelegerea naturii. Elementele subiective ale reprezentãrilor sociale sunt me reu verificate în aplicaþiile lor individuale, astfel cã în cele din urmã rezultã o adecvare din ce în ce mai mare a cunoaºterii la realitate. Pentru Sorokin însã, existã criterii deosebite în definirea adevãrurilor aparþinând diferitel r tipuri culturale. Relaþiile între cunoaºtere ºi fundamentele ei existenþiale constituie nucleul însuºi al oricã teorii sociologice despre cunoaºtere. Pentru Marx ºi Engels, relaþiile între sfera economicã ºi cunoaºtere sunt de tip cauzal. Gând rea unei clase sociale reflectã poziþia socialã a acesteia. La Marx întâlnim conceptul de falsã conºtiinþã care pune în evidenþã caracterul inconºtient a ogiei care ascunde motivele reale ale actorilor sociali, construind în termenii int ereselor obiective ale situaþiilor sociale care au ca scop susþinerea intereselor de clasã. Ele devin forþe sociale atunci când sunt adoptate de mase de indivizi cãrora le motiveazã acþiunile". La Durkheim ideea legãturii este o acceptare relativ necriticã a corespondenþei între ca tegoriile cunoaºterii ºi trãsãturile organizãrii sociale ale grupurilor. De exemplu, clasi ficãrile care includ ideea de ierarhie sunt derivate din experienþa grupurilor socia le ºi a stratificãrii acestora. Astfel, experienþa socialã a indivizilor este proiectatã în concepþia lor despre lume. În rezumat, pentru Durkheim, categoriile gândirii exprimã dif erite aspecte ale ordinii sociale. Pentru Sorokin, analiza se face statistic. El ajunge astfel la concluzia cã empiri smul dominã perioadele sensualiste (în proporþie de 53 % în scrierile importante). Funcþiile atribuite cunoaºterii de cãtre sociologie privesc fie menþinerea, fie schimbar ea societãþilor. Marx considerã cã ºtiinþa contribuie la dezvoltarea forþelor de producþie ºi aceasta la schimbarea ei. Pentru Durkheim, sistemul categoriilor are rolul de a asigura un sistem comun de existenþã pentru toþi membrii ei. Adevãrata autoritate a societãþii se transferã diferitelor modalitãþi de gândire care sunt condiþii indispensabile pentru acþiunea comunã a tuturor. Ai ci, cunoaºterea joacã rolul unei minime conformitãþi logice. Acest sens este ºi mai pregnant în sociologia lui Sorokin în care spaþiul ºi timpul au fun cþii de integrare socialã. Caleidoscopicã în modalitãþile de interpretare, sociologia cunoaºterii pune în luminã într-o mã specificã, modul în care oamenii cunosc realitatea vieþii lor. Procesele cunoaºterii su nt procese de adaptare proprii fiinþelor, care în societate suferã o influenþã radicalã din partea structurilor de relaþii care îi angreneazã pe indivizi, fãcându-i sã cunoascã în part

icã, în funcþie de partea socialã ce le revine prin natura vieþii lor. Bibliografie Robert K. Merton - The sociology of science, Theoretical and empirical investiga tions, The university of Chicago Press, Chicago, London, 1973, pag. 7-40. Întrebãri 1. În ce mod relevã sociologia caracterul relativ al cunoaºterii? 2. Daþi douã exemple ºi comentaþi-le. BIBLIOGRAFIE GENERALÃ Beca Elena - Despre atribuire, În Psihologia nr.6, 1997, p.6-8. Boudon Raymond - Efecte perverse ºi ordine socialã, Eurosong and Book, Bucureºti, 1998 . Boudon Raymond - La logique du social, Hachette, Paris, 1981. Chelcea Septimiu - Memoria socialã - organizarea ºi reorganizarea ei În Psihologie soc ialã. Aspecte contemporane. Coordonator Adrian Neculau, Polirom, Iaºi, 1996.

Chelcea Septimiu - Personalitate ºi societate în tranziþie, ªtiinþã ºi tehnicã S.A., Bucureºt 94. Durkheim Emile - De la division du travail social, PUF, Paris, 1986. Durkheim Emile - Formele elementare ale vieþii religioase, Polirom, Iaºi, 1995. Festinger Leon - A theory of cognitive dissonance, Evanston Row, Peterson and Co ., 1957. Furnham Adrian - Belief in a just world În British Journal of Social Psychology, 2 8, 1989, p. 365-381. Halbwachs Maurice - Les cadres sociaux de la memoire, Felix Alcan, Paris, 1925. Influenþa socialã, Ed. Universitãþii Al. Ioan Cuza, 1996. Kalberg Stephen - On the neglect of Weber's protestant ethic În Sociological theor y, vol 14, nr.1, 1996, p. 49-67. Kuhn Thomas - Structura revoluþiilor ºtiinþifice, Bucureºti, 1976. Lorenz Konrad - Cele opt pãcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucur eºti, 1996. Marx Karl - Capitalul - partea I, Procesul de producþie, Ed. Politicã, Bucureºti, 1960 . The meaning of Sociology. A reader, Prentice Hall, New Jersey, 1990. Memorie socialã ºi identitate naþionalã, coordonator Septimiu Chelcea, INI, Bucureºti, 199 8.

Merton Robert - The sociology of science. Theoterical and empirical investigatio ns, The University of Chicago Press, Chicago, 1973. Mills Wright - Imaginaþia sociologicã, Ed. Politicã, Bucureºti, 1975. Nisbet Robert A. - Sociology as an idea system În The sociological perspective, Li ttle Brown Co., Boston, 1968. Psihologia socialã. Aspecte contemporane, coordonator Adrian Neculau, Polirom, Iaºi, 1996. Psihologia socialã a relaþiilor cu celãlalt, coordonator Serge Moscovici, Polirom, Iaºi, 1998.

Reprezentãrile sociale, coordonator Adrian Neculau, ªtiinþã ºi Tehnicã S.A., Bucureºti, 1995. Simmel Georg - La philosophie de l'argent, PUF, Paris, 1987. Sorokin Pitirim - Comment la civilisation se transforme, Librairie Marcel Rivie re, Paris, 1964. Tratat de sociologie, coordonat de Raymond Boudon, Humanitas, Bucureºti, 1997. Wallisch - Prinz, Bärbel - A sociology of freedom, Georg Simmel's theory of modern society, Bremen, 1977. Weber Max - Etica protestantã ºi spiritul capitalismului, Humanitas, Bucureºti, 1993. Wolf Kurt - The sociology of Georg Simmel, The Free Press, New York, 1950.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful