P. 1
Chandler, Raymond - Ramas Bun Pentru Veciei

Chandler, Raymond - Ramas Bun Pentru Veciei

|Views: 36|Likes:
Published by Marina Şaranuţ

More info:

Published by: Marina Şaranuţ on Apr 02, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/31/2013

pdf

text

original

Оn drum spre Hollywood, mă simţeam ca o sfoară mozolită în gură de
cineva. Era prea devreme ca să mănînc si mult prea cald. Intrînd în birou am
dat drumul la ventilator. Nu reuşea să răcorească aerul, dar cel puţin îl făcea
mai respirabil. Afară pe bulevard circulaţia susura la nesfîrşit. În capul meu
gîndurile se lipeau ca muştele pe hîrtia-capcană.
Trei gloanţe trase, şi toate în vînt. Nu făcusem altceva decît să cunosc prea

mulţi doctori.

Am telefonat la familia Wade. Mi-a răspuns un accent mexican care mi-a
spus că doamna Wade nu e acasă. Am întrebat de domnul Wade. Glasul mi-a
răspuns că nici domnul Wade nu e acasă. Mi-am lăsat numele. Părea să-l
prindă fără efort. Mi-a zis că e valetul.
I-am telefonat lui George Peters la Instituţia Carne, ca să-l întreb dacă nu
cumva mai cunoaşte nişte doctori. Nu era la birou. I-am lăsat un nume fals şi
un număr de telefon bun. Timpul se tîra încet, ca un gîndac bolnav. Eram un
firicel de nisip în deşertul uitării. Sau un cowboy cu două pistoale dar rămas
fără gloanţe. Trei împuşcături şi toate în vînt. Nu pot să sufăr cînd văd că
lucrurile intră în serii de trei. Te duci la domnulA.Nimic. Te duci la domnulB.
Nimic. Te duci la domnulC. Acelaşi rezultat. O săptămînă mai tîrziu, descoperi

că trebuia de fapt să te duci la domnulD,numai că habar n-aveai de existenţa
lui şi pînă cînd îl descoperi, clientul s-a răzgîndit şi între timp a renunţat la
cercetări.

Pe doctorii Vukanich şi Varley i-am tăiat de pe listă. Varley avea prea mulţi
gologani ca să se mai încurce cu beţivani înrăiţi. Vukanich era un prăpădit, un
saltimbanc care merge pe sîrmă şi se droghează în propriul lui cabinet. Probabil
că asistentele lui erau la curent. Cel puţin unii dintre pacienţi trebuie să fi
ştiut. Ca să-l dai gata n-aveai nevoie decît de o durere de cap şi de un telefon.
Wade nu s-ar fi apropiat de el, nici beat nici treaz. Se prea poate să nu fie el
marele geniu al omenirii ― mulţi dintre oamenii de succes sînt departe de a fi
nişte coloşi ai intelectului― dar nici atît de tîmpit nu era încît să aibă de-a face
cu Vukanich.

Singura posibilitate care mai rămînea era doctorul Verringer. El beneficia de
spaţiu şi de izolare. Probabil că avea şi destulă răbdare. Dar canyonul
Sepulveda era destul de departe de cartierul Idle Valey. Unde era veriga de
legătură? Cum de ajunseseră să se cunoască? Iar dacă Verringer era
proprietarul terenului şi al casei şi găsise un cumpărător, înseamnă că era pe
punctul de a se îmbogăţi. Asta mi-a dat o idee. Am telefonat unui funcţionar de
care ştiam că lucrează la o societate imobiliară ca să aflu situaţia exactă a
proprietăţii. Nici un răspuns. Îşi încheiaseră programulpe ziua respectivă.
Drept care mi-am încheiat şi eu programul pe ziua respectivă şi m-am îndreptat
spre La Cienaga, la localul Bar-B-Q al lui Rudy, i-am spus şefului de sală
numele şi, aşezat pe un scaun înalt de la bar, cu un whisky în faţă şi cu
valsurile lui Marek Weber în ureche, am aşteptat momentul cel mare. După o
vreme, am fost poftit dincolo de cordonul de catifea şi am mîncat o fripturăв la
Rudy,
"de celebritate mondială". De fapt era o fleică pusă pe un fund de lemn
ars, înconjurată de pire de cartofi rumenit la cuptor, de cîteva ineluşe de ceapă
prăjită şi avînd alături una din salatele acelea asortate pe care bărbaţii le
mănîncă foarte docili pe la restaurante, deşi probabil că acasă ar începe să urle
dacă nevestele le-ar da aşa ceva.
După aceea m-am dus acasă. Nici n-apucasem bine să deschid uşa că a şi

sunat telefonul.

― La telefon e Eileen Wade, domnule Marlowe. M-ai rugat să te sun.
― Doar ca să aflu dacă la dumneavoastră e ceva nou. Toată ziua am făcut
vizite pe la doctori dar nu mi-am făcut nici un prieten.
―Оmi pare rău, dar nu e nimic nou. Tot nu şi-a făcut apariţia. Nu pot să
nu mă îngrijorez. Bănuiesc, deci, că n-aveţi nimic să-mi spuneţi.
Avea glasul scăzut şi deprimat.
―Ţinutul nostru e mare şi foarte populat, doamnă Wade.
― Astă-seară se împlinesc patru zile de cînd lipseşte.
―Ştiu, dar asta nu înseamnă chiar atît de mult.
― Pentru mine, da. Tăcu o vreme, apoi reluă: M-am tot gîndit şi m-am
răzgîndit, străduindu-mă să-mi amintesc cîte ceva. Trebuie să existe vreun
lucru, vreo aluzie sau o amintire oarecare. Roger vorbeşte despre tot soiul de
lucruri.

― Spuneţi-mi, doamnă Wade, numele de Verringer vă spune ceva?

― Nu, mă tem că nu. Ar fi cazul să-mi spună?
― Mi-aţi pomenit de faptul că odată domnul Wade a fost adus acasă de un
bărbat înalt în costum de cowboy. Dacă l-aţi revedea, doamnă Wade, l-aţi putea
recunoaşte pe acest bărbat înalt?
― Presupun că da, răspunse ea şovăielnic, dacă şi condiţiile ar fi identice.
Dar l-am zărit numai o clipă. Se numea Verringer?
― Nu,doamnă Wade. Verringer e un bărbat bine legat, între două vîrste,
care conduce ― sau mai bine zis a condus ― un fel de colonie de vacanţă în
canyon-ul Sepulveda. Dar e ajutat în muncă de un papiţoi spilcuit numit Earl.
Iar Verringer îşi zice doctor.
― Asta e straşnic, zise ea cu aprindere. Nu vi se pare că vă aflaţi pe o pistă

bună?

― S-ar putea să mă înşel total. Am să vă dau telefon cînd o să mai aflu cîte
ceva. Voiam doar să mă asigur că Roger nu s-a întors acasă şi că
dumneavoastră nu v-aţi amintit nimic precis.
― Mă tem că nu ţi-am fost de prea mare ajutor, îmi zise ea cu tristeţe. Te
rog să mă suni la orice oră, indiferent cît de tîrziu.
I-am spus că aşa am să fac şi ne-am luat rămas bun.
De data asta, la plecare am luat cu mine un pistol şi o lanternă puternică.
Pistolul era dintre acelea mici şi îndesate, cu ţeava scurtă şi cu gloanţe cu vîrful
plat. Nu era exclus ca băieţelul acela, Earl, să aibă şi alte jucării în afară de
pumnar. Dacă le avea, era destul de nătîng ca să se şi joacecu ele.
Am intrat pe şosea şi m-am aşternut la drum cu viteza maximă cu care
îndrăzneam să merg. Era o seară fără lună şi avea să se întunece pînă cînd
ajungeam eu la intrarea proprietăţii doctorului Verringer. Şi tocmai de beznă
aveam eu nevoie. Porţile erau tot închise, prinse cu lanţ şi cu lacăt. Am trecut
de ele şi am parcat departe de şosea. Mai era puţină lumină pe sub pomi dar n-
avea să mai dureze mult. M-am căţărat peste poartă şi m-am îndreptat spre
coasta dealului căutînd o potecă. Departe în vale mi s-a părut că aud un
pitpalac. O turturică tristă îşiexprima mîhnirea faţă de mizeriile vieţii. Nu era
nici o potecă, sau cel puţin n-am putut eu s-o găsesc, aşa că am revenit la
drum şi am mers pe marginea aleii. Curînd stejarii luară locul eucalipţilor.
După ce am trecut creasta dealului, am văzut cîteva lumini în depărtare. Mi-au
trebuit trei sferturi de oră pînă să ajung în spatele piscinei şi al terenurilor de
tenis, într-un loc de unde puteam vedea clădirea principală din capul aleii. Era
luminată şi dinăuntru se auzea muzică. Mai departe printre copaci se vedea
lumină şi în una dintre căsuţe. Peste tot printre copaci erau căsuţe dintr-astea
dar nu erau luminate. De data asta am găsit o potecă, am urmat-o şi deodată
în spatele căsuţei cu pricinas-a aprins o lumină puternică. Am înţepenit. Era
un reflector, însă nu căuta nimic. Era îndreptat direct în jos şi scălda într-o
lumină orbitoare pridvorul din spate şi terenul înconjurător. Apoi s-a deschis
cu zgomot o uşă şi a ieşit Earl. Atunci mi-am dat seama că am nimerit exact
unde trebuia.

Оn seara aceea, Earl era îmbrăcat în cowboy şi tocmai un cowboy îl adusese
acasă pe Roger Wade data trecută. Earl învîrtea în mînă un lasso. Purta o
cămaşă neagră cu tighel alb şi o eşarfă cu buline legată lejer la gît. Avea o curea

lată de piele cu multe ţinte argintii şi două tocuri de pistol, din piele gofrată. În
ele, două pistoale cu mînere de fildeş. Purta pantaloni eleganţi de călărie băgaţi
în cizme de călărie noi-nouţe şi cu cusăturile albe vizibile. Pe ceafă îi atîrna un
sombrero larg a cărui panglică― pare-se din fir de argint оmpletit― era lăsată
în jos pe cămaşă, capetele nefiind înnodate.
Stătea acolo singur în lumina reflectorului, şi învîrtea prin aer lassoul,
sărind în inelul lui, apoi afară, unactor fără public, un fante certăreţ înalt,
subţirel şi bine făcut care dădea un spectacol de unul singur şi-l savura din
plin, clipă cu clipă. Earl Două-Pistoale, teroarea ţării lui Cremene. Făcea parte
din peisajul acelor ferme de vacanţă care sînt atîtde pătrunse de spiritul
crescătoriilor de cai încît pînă şi telefonista e încălţată cu cizme de călărie.
Deodată a auzit un sunet, sau cel puţin s-a prefăcut că aude. Lassoul a
căzut la pămînt, mîinile s-au îndreptat cu iuţeala fulgerului către tocurile
pistoalelor şi în momentul cînd le-a adus în faţă era deja cu degetele pe cocoş.
Străpunse bezna cu privirile. Nu îndrăzneam să fac nici o mişcare. Naiba ştie
dacă nu cumva porcăriile alea nu erau încărcate. Dar reflectorul îl orbea, aşa
că nu era în staresă vadă nimic. Băgă pistoalele la loc în tocuri, ridică lassoul
şi îl strînse, după care intră în casă. Lumina se stinse. Pentru mine, ăsta era
semnalul de pornire.

M-am strecurat printre pomi şi m-am apropiat de căsuţa luminată de pe
pantă. Dinăuntru nuse auzea nici un sunet. Am ajuns la o fereastră cu plasă
de sîrmă şi am privit înăuntru. Lumina provenea de la o veioză de pe noptiera
de lîngă pat. În pat era culcat un bărbat în pijama, cu trupul destins, cu braţele
aşezate peste aşternut. Avea ochii larg deschişi şi privea drept în tavan. Părea
să fie destul de voinic. Faţa îi era umbrită în parte, şi totuşi mi-am dat seama
că e palid şi nebărbierit, şi asta cam de multe zile. Degetele răsfirate zăceau
imobile deasupra aşternutului. Avea aerul că nu s-a mişcat de ceasuri întregi.
Am auzit paşi apropiindu-se pe potecă, în partea cealaltă a căsuţei. A
scîrţîit o uşă cu plasă de sîrmă şi în prag s-a ivit trupul masiv al lui Verringer.
Ţinea în mînă ceva ce părea a fi un pahar mare cu suc de roşii. A aprins o
lampă cu picior. Cămaşa lui havaiană strălucea gălbuie. Bărbatul din pat nici
nu s-a uitat la el.

Verringer lăsă paharul pe noptieră, îşi trase un scaun şi se aşeză lîngă pat.
Luă una din mîinile bolnavului şi-i pipăi pulsul.
― Cum te mai simţi, domnule Wade?
Glasul era blînd şi plin de solicitudine.
Bolnavul nu-i răspunse şi nici măcar nu se uită la el. Continuă să privească

în tavan.

― Haide, haide, domnule Wade. Să lăsăm la o parte mofturile. Pulsul
dumitale e doar puţin mai iute decît e normal. Eştislăbit, dar altfel...
― Jenny, zise brusc bărbatul culcat, spune-i individului că dacă ştie cum
mă simt, să termine dracului şi să nu-mi mai bată capul cu întrebări.
Glasul era clar şi plăcut, dar tonul era aspru şi duşmănos.
― Cine e Jenny?întrebă cu multă răbdare Verringer.
― Purtătoarea mea de cuvînt. E acolo sus, în colţ.
Verringer ridică ochii:

― Văd un mic păianjen, zise el. Încetează prefăcătoria asta, domnule Wade.

Cu mine e inutilă.

― E o păienjeniţă banală dintr-alea săritoare,Tegenaria domestica.Mie îmi
plac păianjenii. Nu poartă mai niciodată cămăşi havaiene.
Verringer îşi trecu limba peste buze.
― N-am timp de bancuri, domnule Wade.
― Jenny nu se joacă şi nu glumeşte. Wade întoarse încet capul de parcă ar
fi cîntărit nu ştiu cîte tone, şi-l privi dispreţuitor pe Verringer. Jenny e foarte
serioasă. Se strecoară şi se urcă pe tine. Cînd nu eşti atent, face un mic salt în
tăcere. Într-o clipă s-a şi apropiat. Şi atunci face ultimul salt. Te suge pînă te
usucă, doctore. Te usucăde tot. Jenny nu te mănîncă. Îţi suge doar sucurile
pînă nu mai rămîne altceva decît pielea. Dacă ai de gînd să mai porţi multă
vreme cămaşa aia, doctore, aş zice că ar fi şi păcat să mai întîrzie s-o facă.
Doctorul Verringer se lăsă pe speteaza scaunului:
― Am nevoie de cinci mii de dolari, zise el calm. Cоnd s-ar putea оntоmpla

chestia asta?

― Ai căpătat deja şase sute cincizeci, zise cu acreală Wade. Asta e cam tot
ce aveam ca bani lichizi. Cît dracu poate să coste şederea în bordelul ăsta?
― Lasă prostiile ,îi replică Verringer. Ţi-am spus că la mine tariful s-a

scumpit.

― Dar nu mi-ai zis că a ajuns astronomic.
― Nu mai umbla cu fofîrlica, Wade, îi zise cu o politeţe rece Verringer. Nu
eşti în situaţia de a face glume nesărate. Şi, în afară de asta, ai abuzat de
încrederea pe care ţi-am acordat-o şi m-ai trădat.
― Habar n-am avut că ai şi încredere.
Verringer începu să bată încetişor braţele fotoliului:
― M-ai chemat la telefon în toiul nopţii. Erai într-o situaţie deznădăjduită.
Ziceai că te sinucizi dacă nu vin. N-am vrut să vin, şi ştii foarte bine de ce. N-
am o autorizaţie corespunzătoare pentru practicarea medicinei în statul ăsta.
Încerc să scap de proprietatea asta fără s-o pierd toată. Trebuie să-i port de
grijă lui Earl şi am impresia că la el se apropie cu paşi mari o criză foarte gravă.
Ţi-am spus că o să te coste o groază de bani. Ai insistat, totuşi, şi am venit. Am
nevoie de cinci mii de dolari.
― Mi se urcase rău la cap băutura, îi răspunse Wade. Nu e posibil să sileşti
un om să-şirespecte o făgăduială făcută într-o asemenea împrejurare. Şi aşa
te-am plătit mult prea bine.
― Pe lîngă asta, zise rar Verringer, i-ai pomenit nevestei de numele meu. I-ai

spus că vin să te iau.
Wade păru surpins:
― Nici vorbă să fi făcut una ca asta. Nici n-am văzut-o. Dormea.
― Atunci altă dată, probabil. A fost pe-aici un detectiv particular şi te-a
căutat. Era imposibil să ştie unde să vină dacă nu-i spunea cineva. L-am dus
eu cu preşul, dar s-ar putea să revină. O să trebuiască să te duci acasă,
domnule Wade. Dar în primul rînd, vreau ăia cinci mii de dolari ai mei.
― Ia ascultă, doctore, nu cumva oi fi ăl mai mare şmecher din lume? Dacă
nevastă-mea ştia unde sînt, atunci ce nevoie mai avea de detectiv? Putea să

vină personal― dacă i-ar fi păsat chiar atît de mult de mine. Putea să-l aducă
şi pe Candy, valetul nostru. Candy ţi l-ar face aşchii pe Băieţelul Bleu în timp
ce Băieţelul Bleu s-ar gîndi în ce film joacă azi rolul principal.
― Eşti spurcat la gură, Wade. Şi la minte.
―Şi am şi nişte bani spurcaţi, doctore― cinci mii de dolari. Iaîncearcă să

pui mîna pe ei.

― Ai să-mi dai un cec, zise ferm Verringer. Acum, imediat. Şi pe urmă o să
te îmbraci şi Earl o să te ducă acasă.
― Un cec? Wade aproape că rîdea. Sigur că am să-ţi dau un cec. Splendid!
Dar cum o să-l încasezi?
Verringer zоmbi calm:
―Îţi închipui, domnule Wade, că ai să anunţi banca să nu-l onoreze. Dar n-
ai s-o faci. Te asigur că n-ai s-o faci.
― Escroc unsuros ce eşti! urlă Wade la el.
Verringer clătină din cap:
― Din unele puncte de vedere. Dar nu din toate. Caracterul meu e alcătuit
din trăsături contradictorii, la fel ca la majoritatea oamenilor. Earl o să te ducă
acasă.

― Nuţine. Flăcăiandrul ăla îmi produce repulsie, replică Wade.
Verringer se ridică încetişor în picioare, întinse mîna şi-l bătu pe umăr pe

bărbatul din pat.

― Pentru mine, domnule Wade, Earl este absolut inofensiv. Am diferite
mijloace de a-l ţine în frîu.
― Spune-mi şi mie unul din ele, se amestecă în discuţie un glas nou, şi pe
uşă intră Earl îmbrăcat în costumul lui de Roy Rogers. Doctorul Verringer se
întoarse zîmbitor.

― Nu-l lăsa pe psihopatul ăla să se apropie de mine, urlă Wade dînd pentru
prima dată semne de frică.
Earl îşi duse mîinile la cureaua împodobită. Faţa lui era complet lipsită de
expresie. Şuiera uşurel printre dinţi. Intră degajat în încăpere.
― Nu trebuia să spui asemenea vorbe, zise repede Verringer întorcîndu-se
către Earl. Totul e în regulă, Earl. Mă ocup eu personal de domnul Wade. N-o
să-mi fie greu. Am să-l ajut să se îmbrace pînă aduci tu maşina aici, cît mai
aproape de cabană. Domnul Wade e tare slăbit.
―Şi-o să fie încă şi mai slăbit, şuieră Earl. La o parte, grăsanule!
― Ei haide, haide, Earl. (Doctorulîntinse repede mîna şi înşfăcă braţul
tînărului frumuşel.) Sper că nu vrei săte întorci la Camarillo? E de ajuns o
vorbă din partea mea şi...
Mai mult nu izbuti să spună. Earl îşi smulse braţul din strînsoare şi
pumnul lui drept se înălţă cu scînteiere de metal. Boxul nimeri în plin falca lui
Verringer. Acesta căzu ca împuşcat în inimă. Bufnitura zgudui cabana. Am
alergat într-acolo.

Am ajuns la uşă şi am dat-o de perete. Earl s-a răsucit pe călcîie aplecîndu-
se uşor înainte, uitîndu-se la mine fără să mă recunoască. Făcea spume la
gură. S-a repezit ca o fiară.
Am scos pistolul şi i l-am arătat. Dar nu a însemnat nimic pentru el. Fie că

pistoalele lui nu erau încărcate, fie că uitase complet de ele. El nu ştia de nimic
altceva decît de pumnarul de alamă. Se apropia din ce în ce mai tare.
Am tras un glonte pe deasupra patului prinfereastra deschisă. În cămăruţa
aceea, împuşcătura a răsunat mult mai puternic decît te-ai fi aşteptat. Earl s-a
oprit locului. Şi-a răsucit încet capul şi s-a uitat la gaura din plasa de sîrmă a
ferestrei. Apoi s-a întors către mine. Treptat, treptat faţa lui a prins viaţă,
acoperindu-se de un rînjet.
― Ce fu asta? m-a оntrebat foarte senin.
― Aruncă boxul! i-am zis, privindu-l drept în ochi.
S-a uitat surprins la propria lui mînă. Şi-a scos boxul şi l-a aruncat la
întîmplare într-un colţ.
― Scoateşi cureaua cu pistoale! i-am zis eu. Să nu te atingi cumva de ele!

numai de cataramă.

― Nu sînt încărcate, mi-a zis zîmbind. Pe naiba, nici măcar nu sînt pistoale,
doar nişte jucării de-ale actorilor.
― Cureaua! Repede!
S-a uitat la revolverul meu cu ţeavă scurtă:
―Ăla e valabil? A, da, sigur. Gaura din plasă. Da, da, plasa.
Omul din pat nu mai era în pat. Se afla îndărătul lui Earl. A întins repede
mîna şi a scos afară unul dintre pistoalele strălucitoare. Asta nu i-a prea plăcut
iui Earl, ceea ce se vedea binepe faţa lui.
― Lasă-l în pace, am zis furios. Pune-l la loc de unde l-ai scos.
― Are dreptate, mi-a zis Wade. Sоnt pistoale cu capse.
S-a dat înapoi şi a pus pistolul strălucitor pe masă. Dumnezeule, sînt
îngrozitor de slab, ca un braţ frînt.
― Scoate cureaua! i-am zis lui Earl treia oară.
Cu un tip ca el, cînd începi o treabă trebuie s-o duci la bun sfîrşit. Trebuie
să n-o complici, o laşi aşa simplă şi nu te răzgîndeşti.
Pînă la urmă a făcut-o, şi încă foarte amabil. Apoi, ţinînd cureaua în mînă
s-a apropiat de masă şi a luat celălalt pistol, l-a pus în tocul lui şi a aşezat
cureaua la loc. L-am lăsat în pace. Abia atunci a dat cu ochii de doctorul
Verringer care era ghemuit la podea lîngă perete. A scos un sunet din care
reieşea îngrijorarea sau supărarea, a traversat repede încăperea, s-a dus în baie
si a revenit cu o cană cu apă. A turnat apă în capul lui Verringer care a început
să împroaşte şi să scuipe şi s-a întors pe partea cealaltă. Pe urmă a gemut. Pe
urmă şi-a dus mîna la falcă. Pe urmă a încercat să se scoale. Earl l-a ajutat.
― Iartă-mă, doctore. Probabil că am dat drumul la pumn fără să mă uit pe

cine pocnesc.

― E-n regulă, nu s-a rupt nimic, zise Verringer îndepărtîndu-l cu un gest.
Trage maşina încoace, Earl. Şi nu uite cheia lacătului dela poartă.
― Să aduc maşina aici. Sigur. Imediat. Cheia de la lacăt. O am. Imediat,

doctore.

Ieşi din cameră fluierînd.
Wade şedea pe marginea patului şi părea tare slăbit.
― Dumneata eşti detectivul de care vorbea doctorul? mă întrebă el. Cum de

m-ai găsit?

― Păi tot aşa întrebînd pe unii şi pe alţii care se pricep la chestii dintr-astea.
Dacă vrei să ajungi acasă, ar fi mai bine să te îmbraci.
Doctorul Verringer se rezema de perete, masîndu-şi falca.
―Оl ajut eu, zise cu o voce răguşită. Eu nu fac altceva decît să ajut oamenii
şi ei nu fac altceva decît să-mi de cu piciorul în obraz.
―Оnţeleg cum vă simţiţi, i-am zis.
Am ieşit şi i-am lăsat să se descurce între ei.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->