P. 1
Chandler, Raymond - Ramas Bun Pentru Veciei

Chandler, Raymond - Ramas Bun Pentru Veciei

|Views: 36|Likes:
Published by Marina Şaranuţ

More info:

Published by: Marina Şaranuţ on Apr 02, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/31/2013

pdf

text

original

A doua zi, lucrurile părură să ia o întorsătură mai vioaie. Procurorul şef
Springer convocă dis-de-dimineaţă o conferinţă de presă şi rosti o declaraţie.
Era tipul de om voinic, cu faţă masivă şi sănătoasă, cu sprîncenele negre şi cu
părul încărunţit înainte de vreme, care izbuteşte întotdeauna în politică.

"Am citit documentul care se pretinde a fi o mărturisire făcută de nefericita şi
nenorocita femeie care şi-a luat de curînd viaţa, un document care se poate să fie,
sau să nu fie autentic, dar care dacă este autentic, este în mod evident produsul
unei minţi tulburate. Sînt dispus să presupun că
Journala fost de bună-credinţă
cînd a publicat acest document, în ciuda numeroaselor sale absurdităţi şi
inconsecvenţe, cu care nu vă voi plictisi enumerîndu-le. Dacă Eileen Wade a scris
aceste cuvinte
şioamenii mei, care colaborează cu personalul respectivului meu
colaborator, şeriful Petersen, va stabili curînd dacă lucrurile stau sau nu stau
astfel
atunci vă spun că ea nu le-a scris nici cu mintea limpede şi nici cu mîna
sigură. Nu au trecut decît vreo cîteva săptămâni de cînd nefericita doamnă şi-a
găsit soţul bălăcindu-se în propriul lui sînge vărsat de propria lui mînă, închipuiţi-
vă şocul, desperarea şi cumplita singurătate care trebuie să fi urmat unei
catastrofe atît de cumplite! Iar acum ea s-a dus după el, unindu-se cu el în
amărăciunea morţii. Oare se mai poate cîştiga ceva răscolind cenuşa morţilor?
Nimic, dragi prieteni, în afară de vînzarea cîtorva exemplare în plus dintr-un ziar
care are o nevoie acută de tiraj? Nimic, dragi prieteni, nimic. Să lăsăm lucrurile
aşa cum sînt. Ca şi Ofelia, în acea mare capodoperă dramatică numită Hamlet,
de nemuritorul William Shakespeare
,Eileen Wade şi-a purtat tristeţea cu
deosebire. Inamicii mei politici ar vrea să profite în mare măsură de acest lucru,
dar prietenii mei şi alegătorii mei nu se vor lăsa păcăliţi. Ei ştiu că instituţia
noastră apără de multă vreme cu înţelepciune şi maturitate traducerea în viaţă a
legilor, justiţia îmbinată cu
îndurarea, apără un guvern solid, stabil şi conservator. Nu prea ştiu ce apără
ziarul
Journalfiindcă de fapt nici nu-mi pasă. Las publicului luminat să judece
singur".

ZiarulJournala tipărit aceste baliverne în prima sa ediţie (ziarul scotea
ediţii noi în tot cursul zilei), iar Henry Sherman, redactorul şef, i-a dat replica
lui Springer printr-un comentariu semnat:

"Domnul procuror şef Springer a fost în mare formă azi-dimineaţă. E un
bărbat foarte chipeş şi vorbeşte cu o voce amplă de bariton pe care e o plăcere s-o
asculţi. A avut amabilitatea să nu ne plictisească cu nici un fel de element sau
amănunt faptic. Oricînd va dori domnul Springer să i se dovedească
autenticitatea documentului în chestiune, ziarul nostru va fi de-a dreptul fericit
să-l servească. Noi nu ne aşteptăm ca domnul Springer să întreprindă vreo
acţiune pentru redeschiderea cazurilor care au fost închise în mod oficial datorită
ordinelor lui sau sub conducerea lui, tot aşa cum nu ne aşteptăm
cadomnul
Springer să meargă în mîini pe turnul primăriei. După cum s-a exprimat atît de
fericit domnul Springer, se poate cîştiga ceva răscolind cenuşa morţilor? Sau, aşa
cum ar prefera să se exprime mai puţin elegant ziarul nostru, se poate cîştiga
ceva descoperind cine a comis un omor cînd Eileen Wade e deja moartă? Fireşte,
nu se poate cîştiga nimic, decît cel mult dreptate şi adevăr.
În numele răposatului William Shakespeare, ziarul nostru doreşte să-i
mulţumească domnului Springer pentru că a avut amabilitatea să menţioneze în
mod pozitiv piesa Hamlet, şi pentru aluzia sa în general corectă
chiar dacă nu

întru totul exactăla Ofelia. Vorbele"Trebuie să-ţi porţi tristeţea cu deosebire" n-
au fost spuse despre Ofelia ci de către ea, şi ce-a vrut ea exact să spună nu este
perfect clar minţilor noastre mai puţin erudite. Dar să lăsăm chestia asta. Oricum,
replica sună frumos şi ne ajută să încurcăm lucrurile şi mai rău. Şi poate că ni s-
ar permite şi nouă să cităm
― totdin acea producţie dramatică oficial aprobată şi
cunoscută sub titlul de Hamlet, un lucru bun care, întîmplător, a fost spus de un
om rău:"Şi unde a fost greşeala, să cadă securea cea mare".

Pe la prînz, mi-a telefonat Lonnie Morgan care m-a întrebat dacă mi-a
plăcut. I-am spus că nu cred să-i facă vreun rău lui Springer.
― O să aibă probleme doar cu intelectualii căpoşi, zise Lonnie Morgan, şi ăia
ştiau de mult cu cine au de-a face. Dar voiam să te întreb, ce mai e cu
dumneata?

― Cu mine eîn regulă. Stau aici aşteptînd să mi se lipească de barbă vreun
dolar mai uşor de cîştigat.
― Nu la asta mă refeream.
― Sînt încă voinic şi sănătos. Nu mai încerca să mă sperii. Am obţinut ce-
am vrut. Dacă Lennox ar mai fi în viaţă, ar putea să se ducă direct la Springer
şi să-l scuipe între ochi.
― Lasă c-ai făcut-o tu în numele lui. Şi între timp a aflat şi Springer chestia
asta. Au ei o sută de chipuri de a înscena ceva împotriva unui individ pe care
nu-l au la stomac. Tot nu reuşesc să înţeleg ce-ai cîştigat pentru timpul
pierdut. La urma urmei, nici nu ştiudacă Lennox merita atîta efort.
― Dar ce importanţă are asta?
O clipă tăcu. Apoi zise:
― Iartă-mă, Marlowe. Nu mai zic o vorbuliţă. Îţi urez noroc.
După obişnuitele formule de rămas bun, am închis telefonul.
Pe la ora două după-amiaza, mi-a telefonat Linda Loring:
― Te rog, nu pomeni nici un nume. Tocmai m-am întors cu avionul de la
lacul ăla mare din nord. Cineva de acolo clocoteşte din pricina unui lucru care
a apărut aseară înJournal.Persoana care este aproape fostul meu soţ a primit
lovitura din plin. Bietul om plîngea pur şi simplu cînd am plecat. S-a dus cît a
putut de repede să dea raportul.
― Ce vrei să spui cu asta― persoana care este aproape fostul soţ?
― Nu te prosti.În mod cu totul excepţional, tata e de acord. Parisul e un loc
excelent pentru obţinerea unui divorţ discret. Aşadar, am să plec curînd acolo.
Şi dacă ţi-a mai rămas cît de cît un pic de minte în cap, nu cred că ai greşi
deloc cheltuind ceva din portretul ăla splendid pe care mi l-ai arătat, plecînd şi
dumneata la mama dracului.
― Dar ce legătură are asta cu mine?
― A douaîntrebare stupidă pe care o pui. Marlowe, nu păcăleşti pe nimeni
decît pe dumneata. Ştii cum se împuşcă tigrii?
― De unde să ştiu?
― Vînătorii leagă un ţap de un stîlp şi apoi se bagă într-o ascunzătoare. S-ar
putea ca ţapul s-o păţească rău. Îmi eşti foarte simpatic. Nu prea ştiu de ce,
dar îmi eşti simpatic. M-ar întrista gîndul să ştiu că dumneata iei locul ţapului

ăluia. Te-ai străduit atît de mult să faci ceea ce e corect― după concepţia
dumitale.

― E drăguţ din partea dumitale, i-am răspuns. Dacă întind capul şi mi-l
retează cumva cineva, e totuşi capul meu.
― Nu fă pe eroul, cap sec ce eşti, îmi zise ea aspru. Simplul fapt că ai
cunoscut o persoană care a preferat să fie ţap ispăşitor, nu înseamnă că şi
trebuie să-i imiţi exemplul.
― Dacă mai zăboveşti niţel pe-aici te-aş trata cu un păhărel.
― Tratează-mă cu un păhărel la Paris. Parisul e splendid toamna.
― N-aş zice nu. După cît aud, e încă şi mai frumos primăvara. Dar întrucît
n-am fost niciodată acolo n-am de unde să ştiu.
― După felul cum acţionezi, nici n-ai să ajungi vreodată acolo.
― La revedere, Linda. Sper că ai să găseşti ceea ce vrei.
― La revedere, zise ea cu răceală. Întotdeauna găsesc lucrurile pe care le
vreau. Numai că atunci cînd le găsesc constat că nu le mai vreau.
A închis telefonul. Restul zilei m-am plictisit de moarte. Am luat cina şi mi-
am lăsat Oldsmobilul la un Service care lucra noaptea ca să mi se verifice
ferodourile. Am luat un taxi pînă acasă. Strada era pustie ca de obicei. În cutia
de scrisori era un cupon gratuit pentru săpun― reclamă. Am urcat scările
încet. Era o noapte blîndă cu un uşor abur de ceaţă în aer. Copacii de pe deal
aproape că nici nu foşneau. Nu era pic de vînt. Am descuiat uşa, am deschis-o
jumătate şi apoi m-am oprit. Uşa era scoasă din cadru. Înăuntru era întuneric,
nu se auzea nici un sunet. Dar am avut senzaţia că încăperea de dincolo de uşă
nu e pustie. Poate că a scîrţîit un arc de fotoliu sau poate că am prins licărirea
unei haine albe care a traversat camera. Poate că într-o noapte caldă şi liniştită
ca asta în camera de dincolo de uşă nu era chiar atît de cald, dar era destulă
linişte. Poate că în aer plutea un iz de transpiraţie omenească. Sau poate că
pur şi simplu eram eu cu nervii în furculiţă.
Am coborît scările şi am păşit pe terenul din faţa casei şi m-am ascuns
după un tufiş. Nu s-a întîmplat nimic. Nu s-a aprins nici o lumină, n-am auzit
nici o mişcare. Pe curea, în partea stîngă, aveam un toc de pistol, cu mînerul în
sus, un revolver de poliţist cu ţeavă scurtă, calibrul 7,66. L-am scos afară, dar
n-am cîştigat nimic cu asta. Linişte. Drept care am stabilit că sînt un nătărău.
Mi-am îndreptat spinarea şi am ridicat piciorul ca să revin la uşa din faţă şi
tocmai atunci a dat colţul un automobil, a urcat repede dealul şi s-a oprit
aproape fără zgomot la piciorul treptelor. Era o limuzină mare şi neagră― un
Cadillac, după cum mi s-a părut. Ar fi putut să fie maşina Lindei Loring― cu
excepţia a două amănunte: nimenin-a deschis vreo portieră, iar geamurile
dinspre mine erau perfect închise. Am aşteptat şi-am tras cu urechea, făcîndu-
mă una cu tufişul. Dar n-am avut la ce să trag cu urechea şi nici ce să aştept.
Doar o maşină neagră nemişcată în faţa treptelor de lemnale casei mele, cu
ferestrele închise. Dacă-i mai mergea încă motorul nu ştiu, fiindcă nu-l
auzeam. Apoi s-a auzit un mic zgomot şi s-a aprins un far mare şi roşu iar raza
lui bătea cîţiva metri dincolo de colţul casei. Şi apoi, foarte încet, automobilul a
dat înapoi pînă cînd farul a putut să bată, învîrtindu-se, de-a curmezişul
faţadei, în sus şi-n jos.

Poliţiştii nu merg cu Cadillacul. Maşinile astea cu faruri roşii aparţin
grangurilor, primarilor şi comisarilor de poliţie― eventualşi procurorilor şefi.
Eventual şi gangsterilor.
Farul a început să se învîrtească. M-am culcat la pămînt, şi totuşi m-a
găsit. A rămas aţintit asupra mea. Nimic altceva. Portiera tot nu s-a deschis,
casa tot liniştită şi fără lumini a rămas.
Apoi o sirenă a scos un sunet grav dar ameninţător― doar vreo două
secunde ―şi s-a oprit. Şi atunci, în sfîrşit, casa mi s-a umplut de lumini şi în
capul scărilor a apărut un bărbat în smoching alb care s-a uitat de-a lungul
peretelui către arbuşti.
― Pofteşte înăuntru, pişpirică, mi-azis Menendez chicotind оncоntat. Ai

musafiri.

Nu mi-ar fi fost greu să-l împuşc. Dar s-a dat înapoi şi a fost prea tîrziu―
chiar dacă aş mai fi vrut s-o fac. Pe urmă cineva a deschis cu zgomot fereastra
uneia din portierele din spate ale automobilului. Pe urmă s-a descărcat un
automat trăgînd o scurtă rafală în panta dealului, la vreo zece-doisprezece
metri de mine.

― Pofteşte înăuntru, pişpirică, mi-a zis iarăşi Menendez din prag. N-ai unde
să te duci în altă parte.
Aşa că m-am ridicat şi am pornit iar reflectorul m-a urmărit pas cu pas. Mi-
am pus pistolul înapoi în tocul de la cingătoare. Am urcat scările, am intrat pe
uşă şi m-am oprit la un pas de ea.
Оntr-un fotoliu din capătul celălalt al încăperii şedea un bărbat, cu
picioarele încrucişate şi cu pistolul odihnindu-se pe pulpă. Părea energic şi
necruţător iar pielea lui avea înfăţişarea aceea uscată a oamenilor care trăiesc
într-o climă cu soare fierbinte. Purta un vindiac de gabardină maronie şi
fermoarul era deschis aproape pînă la talie. Se uitala mine, dar nici ochii, nici
pistolul nu se clintiră. Eram calm ca un perete de chirpici sub razele lunii.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->