Capitolul 1. Natura şi domeniul economiei 1.1.

Economia – forma principală a acţiunii umane
Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea este adesea definită ca un studiu al modului în care societăţile alocă resursele insuficiente în încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor. Teoria economică studiază modul în care oamenii se organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de societate, există mai multe nevoi decât resursele, astfel încât este necesar ca acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări. Insuficienţa resurselor este o problemă economică fundamentală, generală de faptul că dorinţele oamenilor sunt practic nelimitate; de aici rezultă necesitatea de a opta pentru o alternativă sau alta. Activitatea economică reprezintă lupta împotriva rarităţii, fiind un proces complex ce reflectă faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Altfel spus, economia cuprinde toate problemele legate de producţia, distribuţia şi consumul de bunuri şi servicii.

1.1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere
Nevoile umane reprezintă doleanţele, cerinţele oamenilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la un moment dat. Nevoile îşi au izvorul în doleanţele omului ca fiinţă biologică, raţională şi socială. Oamenii au în primul rând nevoi fiziologice, în al doilea rând nevoi spirituale psihologice însă au apărut şi s-au extins şi nevoile de grup, care sunt resimţite de oameni ca participanţi la un anume sociogrup. Nevoilor umane le sunt proprii anumite caracteristici, acestea fiind: nelimitate ca nr., limitate în capacitate ( ca volum), concurente şi substituibile, complementare. Nevoile umane înţelese de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor reprezintă interesele economice. În funcţie de nivelul şi modul în care se manifestă, interesele economice se grupează în mai multe categorii: interese personale, interese de grup şi interese generale. Interesele economice se structurează, după alte criterii, în următoarele grupări: particulare (private sau individuale) şi publice (de stat); curente şi de perspectivă; periodice, permanente şi accidentale. Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor – directe şi indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea de noi bunuri. Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane. Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau primare. Alături de resursele economice primare şi împreună cu ele, o însemnătate crescândă o au, în ultimul timp, resursele economice derivate.

1

Deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic, totuşi creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane fac ca resursele economice să rămână relativ limitate. Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. De aceea, se impune ca dintre multiplele variante de utilizare a resurselor rare, oamenii să fie nevoiţi să o aleagă pe cea care permite obţinerea unui număr cât mai mare de bunuri şi de calitate cât mai ridicată.

1.1.2. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie
Problema economică centrală fiind raritatea, alegerea agenţilor economici implică sacrificii. Cu cât se alocă o cotă mai mare de resurse pentru satisfacerea nevoilor de hrană, de pildă, cu atât mai puţin rămân pentru producerea de îmbrăcăminte. Sacrificarea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun anume, e cunoscută sub denumirea de cost de oportunitate. În acest context, specialiştii se referă la obţinerea (alegerea) naţională. Decalajul între dezirabil şi posibil permite să se explice metoda aplicată în orice operaţiune economică: este vorba de principiul raţional de căutare fie a maximizării utilităţii fie a minimizării efortului. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte instrumentul Frontiera posibilităţilor de producţie. Prin acesta sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a 2 bunuri, care ar putea fi făcute de o firmă, o ţară, într-o perioadă dată, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor sale.

A lim e n t e

A

B C

H
D

E H a in e Fig.1.1. Frontiera posibilităţilor de producţie
Curba posibilităţilor de producţie evidenţiază toate combinaţiile posibile ale celor 2 bunuri. De pildă, în exemplul dat nu se poate realiza o asemenea combinaţie a producţiilor încât să atingă punctul H din grafic (pentru aceasta ar avea nevoie de resurse suplimentare sau ar trebui să sporească eficienţa folosirii acestora). Curba frontierei posibilităţilor de producţie a fost întocmită pe baza unor resurse date şi în cadrul unui orizont scurt de timp. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba respectivă se deplasează spre dreapta.

2

1.1.3. Risc şi incertitudine în economie
Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit ca un eveniment nesigur care poate cauza o pagubă. Analiza riscului începe de obicei cu conturarea termenului de incertitudine cu privire la viitor. Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul aproximativ al cunoştinţelor despre un proces economic, fie caracterul obiectiv impredictibil al procesului. În realitate, riscul şi incertitudinea sunt combinate în diferite proporţii. Incertitudinea devine o potenţială sursă de risc, în special, atunci când decurge dintr-o informare completă sau când se apelează la surse informaţionale incompatibile. Participanţii la viaţa economică acordă o atenţie sporită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea arată în ce măsură e posibilă producerea unui anume eveniment în condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită probabilitate de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de probabilităţi. Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv. Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice şi constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza transformărilor anterioare iar probabilitatea subiectivă poartă amprenta personalităţii fiecărui individ participant la economie. Riscul obiectiv e inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ iar riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ.

1.2. Economia – ştiinţa teoretică fundamentală 1.2.1. Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Etape în evoluţia ştiinţei economice.
Omul ca fiinţă superioară s-a străduit din totdeauna, să-şi explice lumea înconjurătoare. O atenţie cu totul aparte a acordat, din primele clipe ale existenţei sale, problemelor economice. Existenţa fiind, înainte de toate, materială, economică, nici nu se putea altfel. Aşa se explică faptul că ideile economice au apărut încă din cele mai vechi timpuri. Multe dintre ele însă nu au ajuns până la noi. Tot ce ştim noi astăzi este că primele reprezentări economice au apărut în Occidentul Antic. Rădăcinile ştiinţei economice se găsesc în antichitatea greacă, concretizate în lucrările unor mari filozofi, în primul rând la Aristotel. Sintagma „economie politică” a fost lansată în literatură în 1615, prin tratatul de Economie Politică publicat de Antoine de Montchrestiene. Din punct de vedere etimologic, termenul de economie provine din cuvintele greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – ordine, regulă, lege, principiu; polis – cetate, oraş. În traducere liberă termenul semnifică legea (regula) de gospodărire a cetăţii. Specialiştii în domeniu delimitează cu aproximaţie patru sau cinci etape ale evoluţiei ştiinţei economice. Etape în evoluţia ştiinţei economice a) Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin 3

Marx.Mill. A. înscriindu-se pe o anumită filiaţie de idei. respectiv marea recesiune mondială din anii `30 ai secolului al XX-lea. a dobânzii şi a banilor”.Walras. de date statistice. 4 .Hayek şi M Friedman. în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii.creşterea considerabilă a volumului de informaţii. Petty şi F. ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei ale lui L. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. V. În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane. Pe terenul realităţilor economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice. Quesnay. 1. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.contribuţia epocală a lui Adam Smith.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării. pe care-l încadrează în linia de gândire din această perioadă. ca ştiinţă. Oricum. toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. de tehnicile de analiză existente.2. De asemenea. teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.M. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de D. T.Marshall. care este considerat un fondator de nouă şcoală economică. e) A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Lucrarea sa fundamentală este „Avuţia naţiunilor”. Unii specialişti acordă francezului J. ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată. procesele şi relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor societăţii.Ricardo. inclusiv adâncirea procesului de specializare a acestora. unele dintre ideile. îl constituie fenomenele. . Ca replică la curentul dirijist keynesist s-a constituit liberalismul clasic al secolului al XX-lea cu reprezentanţi de marcă cum sunt F. S. Say un loc important în gândirea economică universală.Pareto. În acelaşi timp.profesionalizarea accentuată a economiştilor. b) A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Smith e considerat părintele ştiinţei economice.2. ceea ce a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente de analiză. De o deosebită importanţă au fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu: W. în această etapă a trăit şi a creat K. ştiinţa economică contemporană se caracterizează prin două trăsături (aspecte): . c) A treia perioadă este cuprinsă între anii `70 ai secolului XIX şi primul război mondial. Obiectul de studiu al economiei Obiectul de studiu al economiei.B. ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de Economie Politică. d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii `20 şi anii `70 ai secolului al XX-lea.Malthus.

doctrine economice).Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de ştiinţe economice speciale. variabile. Din acest punct de vedere. În sens larg. iar în calculul problemelor distribuţiei veniturilor şi are ca interes principal determinarea preţurilor relative ale bunurilor şi serviciilor. tehnici şi instrumente utilizate în analiza economică. care au drept domeniu activităţile economice privite în ansamblul lor dar şi în interrelaţie cu alte domenii. Trebuie precizat totuşi că ambele ramuri ale economiei nu pot fi niciodată separate complet una de alta deoarece există multe legături între ele.d.a. se ocupă de agregatele globale ale economiei luate ca un tot unitar. statistica economică). Economia fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve tensiunea nevoi-resurse. ştiinţele economice istorice (istoria economiei naţionale. Macroeconomia. Macroeconomia analizează activitatea economiei naţionale în general şi interacţiunile ei cu alte economii. Metode de cunoaştere ştiinţifică. nivelul general al preţurilor. dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice.2. al ramurilor industriale şi al consumatorilor (sau gospodăriilor) cu efectele taxelor individuale şi cu programele politice şi cheltuielile aferente specifice. managementul. 5 . precum şi cererea şi oferta de monedă şi de alte active financiare. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment. deci şi economia beneficiază de o metodă de cercetare. Microeconomia se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice ce se manifestă la nivelul agenţilor economici individuali (firme. administraţii etc). Economia sau economia politică a fost şi este o componentă teoretică – metodologică a sistemului ştiinţelor economice. ea abordează şi mai ales apreciază în maniere diferite problemele pe care le gestionează. În ultimii 30 de ani şi mai bine. economiştii şi-au împărţit domeniul în două mari ramuri.m. se ocupă de comportamentul firmelor individuale. Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar fi trebuit făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate. econometrie) ş. 1. din sistemul ştiinţelor economice fac parte următoarele ramuri: economia politică (microeconomia. macroeconomia). gospodării. ştiinţa economică. economia mondială. ştiinţele economice speciale funcţionale pentru toate domeniile (finanţele. naturale. microeconomia. Totodată microeconomia se ocupă şi de problema alocării resurselor. ştiinţele economice de ramură (economia firmei). tehnico-ştiinţifice. politice etc.3. Astfel. ştiinţe de graniţă (geografia economică. consumul total şi economisirile importurile şi exporturile totale într-o economie. Aceasta studiază factorii care determină producţia şi ocuparea forţei de muncă pe plan naţional. pe de altă parte. Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice. există economie pozitivă şi economie normativă. sociologie economică. Ca orice altă ştiinţă. microeconomia şi macroeconomia.

Metoda în economie reprezintă un ansamblu de principii. În raport de sensul modificărilor. Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora. Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene. structura şi 6 . procedee şi tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii. o creştere a preţului care determină o creştere a ofertei. (de exemplu modificarea preţului. Unitatea dintre analiză şi sinteză.Etimologic cuvântul metodă vine din limba greacă: methodos care înseamnă cale. De exemplu cererea de piaţă pentru un anumit produs de pildă pentru costume presupune un element stabil (nr. de fiecare dată. a venitului. b) relaţii cauzale multiple care presupun existenţa mai multor fenomene cauză ce determină apariţia unui singur efect. Cercetătorul îşi concentrează atenţia. Relaţiile cauzale de regulă sunt: a) relaţii cauzale complexe care presupun existenţa unui singur fenomen cauză ce determină apariţia şi dezvoltarea mai multor efecte. b`) indirectă (negativă) când presupune modificarea variabilei dependente în sens contrar modificării variabilei independente. Principiul „caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile în timp ce altele sunt variabile. atunci când variabilele se modifică în acelaşi procent. atunci când variabilele se modifică în mărimi diferite. b``) relaţii nonliniare. De exemplu. fiecare dintre acestea arătând cum reacţionează o variabilă economică la modificarea unei alte variabile economice. De regulă. Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică. a ofertei şi a salariului real). În funcţie de procentul în care se realizează modificările se cunosc: a``) relaţii de tip liniar. consumatorilor) şi unul variabil (moda). a preferinţelor determină variaţia cererii). o legătură dintre fenomene poate fi: a`) directă (pozitivă) atunci când presupune o modificare a variabilei dependente în acelaşi sens cu modificarea variabilei independente. Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei politice. sunt considerate stabile acele elemente ce pot fi cuantificate matematic. asupra unui aspect spre a-l analiza făcând abstracţie de celelalte aspecte. dintre factorii economici sunt relaţii de tipul cauză-efect. o creştere a preţului care determină o reducere a cererii. De exemplu. Fenomenele economice pot fi privite ca o reţea imensă de interdependenţe. o creştere de preţ cu 5 % va determina o reducere a cererii cu acelaşi procent de 5%. o creştere de preţ de 5% va determina o reducere a cererii cu doar 2%. să descopere noi adevăruri şi să rezolve eficient cât mai multe probleme practice. De exemplu. Relaţiile dintre variabilele economice. mijloc. Ştiinţa economică e analitică. (de exemplu modificarea preţului determină modificarea cererii. ea descompune procesele şi fenomenele în elemente componente pentru a le studia în esenţa. De pildă. mod de expunere.

de maxim (maximizarea profitului) sau de echilibru (echilibrul pieţei). Unitatea analizei cantitative şi calitative. descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. . Modelarea economică apelează de regulă la modele matematice în care interdependenţele economice sunt exprimate sub forma unor funcţii matematice. preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Metoda istorică înseamnă reflectarea. 7 . de aspectul lor cantitativ. dar şi de măsura şi de intensitatea acestora.funcţionalitatea lor. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret. ea se realizează prin integrarea şi interdependenţa tuturor factorilor şi componentelor într-un tot organic inseparabil. Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice bazată pe folosirea metodelor ca o reproducere schematică a interdependenţelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau fenomenelor studiate. Practica economică e însă sintetică. Orice model economicomatematic are în structura sa: .o funcţie obiectiv.restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea interdependenţelor economice prin prispa naturii variabilelor modelului. Cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice de aspectul calitativ al lor.restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii matematice exprimă condiţiile în care trebuie să se realizeze funcţia obiectiv (funcţia cererii şi funcţia ofertei). . care formalizată poate fi o funcţie de minim (minimizarea costurilor). Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică .

Specializarea are la bază interesul economic. caracter închis. Caracteristici ale economiei naturale (autarhice) în forma sa iniţială: dominaţia activităţii agricole (cultura plantelor şi creşterea animalelor). Economia de piaţă contemporană 2. caracteristic economiei naturale. inclusiv monedă.relativ. respectiv economia naturală şi economia de schimb au coexistat şi s-au intercondiţionat. fie prin autoconsum (producţie proprie).absolut. Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane Existenţa şi dezvoltarea societăţii sunt condiţionate de satisfacerea nevoilor.Capitolul 2. orientată spre autoconsum. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor proprii activităţii. pe ramuri (activităţi) şi în profil teritorial (zonal). de schimb monetar). f) activitatea economică gravitează în jurul pieţei. dacă un subiect economic produce o anumită cantitate de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu alţii. A. e) legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale. Această formă de economie a fost predominantă până la prima revoluţie industrială (prima parte a secolului al XIX-lea). a) b) c) d) e) a) Specializarea agenţilor economici Spre deosebire de producătorul universal. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri. ponderea scăzută a schimbului. b) autonomia şi independenţa agenţilor economici. Cele două forme. primind în compensaţie alte bunuri ce sunt necesare. B. 8 . dacă un agent economic obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu ceilalţi. avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. d) monetizarea economiei. etc. c) bunurile produse îmbracă forma de marfă. economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii). randamente economice scăzute. Caracteristici generale ale economiei de schimb a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri. Autoconsumul desemnează procesul de folosire a rezultatelor proprii pentru satisfacerea nevoilor şi poate fi un autoconsum final sau unul intermediar. fie apelând la produsele altora prin intermediul schimbului.1. . Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului comparativ care poate fi: . pământul şi munca sunt principalii factori de producţie.

C – ce dispun de resursele RA. în primul rând bursa au un rol decisiv. 2. fiecare din cei trei producătoare ar putea obţine bunurile x şi y după cum urmează: A → 10 x sau 5 y B → 4 x sau 4 y sau alte combinaţii C → 2 x sau 3 y Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi. . bazată pe proprietate privată fără existenţa unor acţiuni restrictive ale statului în domeniile producţiei. B. în cadrul cărora predomină cea particulară. etc. . Marea Britanie. de barometru al activităţii economice. repartiţiei. Sistemul real al economiei de piaţă se prezintă într-o mare diversitate de situaţii. b) Economia este descentralizată. în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul neoamerican şi modelul renan. consumului. pe toate categoriile de piaţă. Acest model prezintă următoarele trăsături: . e) Concurenţa este loială. preţurilor şi circulaţiei monetare. RC egale ca mărime şi indice ca măsură. Putem vorbi despre mai multe modele economice de piaţă reală. O economie naţională poate fi considerată ca economie cu piaţă concurenţială dacă include următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare: a) Pluralismul formelor de proprietate. cât. În realitate nu există un sistem pur ci mai degrabă un sistem economic cu piaţă liberă. schimbului.Exemplu: Se consideră trei producători – A.piaţa are un rol determinant în circulaţia bunurilor. 9 . f) Sistemul financiar – bancar este ramificat. RB..fiscalitatea şi implicarea directă a statului în activitatea economică sunt reduse. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale acesteia În sens modern.piaţa financiară. economia de piaţă se defineşte ca fiind o economie a cărei funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere. d) Preţurile se formează liber. Datorită unor abilităţi. adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Piaţa transmite ce. cum şi pentru cine se produce etc. Potrivit lui Michel Albert în lucrarea sa „Capitalism contra capitalism”. conform reglementărilor legale. Noua Zeelandă.2. Există un sistem de pieţe. noile ţări industrializate din Asia etc. Australia. modern. . c) Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. cu implicarea statului în economie. Modelul neoamerican este specific pentru SUA.sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil.

.există o redistribuire amplă zonală a veniturilor.problema protecţiei sociale este o chestiune individuală sau cel mult de caritate (excepţie Marea Britanie) etc. pregătire profesională etc. baza politicii economice o constituie stimularea ofertei. 89% în Japonia).fiscalitatea directă predomină în faţa celei indirecte.sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul. şomaj. fiind apt să asigure finanţarea firmelor pe termen lung. politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul. . . iar în deciziile adoptate predomină reuşita individuală şi obţinerea unui maxim de profit pe termen scurt. . intră în funcţie pârghiile redistributive de prelevare şi transfer de venituri. din multitudinea opiniilor exprimate ar fi de exemplu: economia de piaţă clasică şi neoclasică.societatea se bazează pe egalitate şi echitate socială în corelaţie cu criteriile de eficienţă.accentul se pune pe clasa de mijloc (75% în Germania. sistemul de pensii şi alocaţii familiale este de asemenea foarte avantajos. dezechilibre familiale.politica economică încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri. .în cazul în care inegalităţile dintre indivizi nu se menţin în limite raţionale. . tipul vest – european. Japonia. Olanda. pentru a se reduce decalajele între diferitele zone ale ţării. .nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei cât şi de vechime.. Alte variante ale economiei de piaţă. .sindicatele sunt puternice. După alte păreri se pot identifica: tipul anglo – saxon.sistemul bancar este puternic articulat cu firmele. Suedia. . cu lideri deosebit de competenţi. . un sistem de învăţământ elitist.întreprinderea este privită un bun comercial ca orice altul. . 80% în Elveţia. . Austria etc. tipul nordic. Modelul renan este specific pentru ţări ca Germania. - 10 .sistemul de învăţământ este mai egalitar.clasa mijlocie este relativ redusă (50% în SUA).securitatea economică din partea statului este deosebit de ridicată faţă de unele riscuri cum sunt: boală. . economia socială de piaţă etc. Modelul prezintă următoarele trăsături: .

Astfel. în special. nici nu e important să măsurăm utilitatea. sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie. Utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul şi.Capitolul 3 Utilitatea şi cererea 3. chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ. 11 . Utilitatea individuală exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare unitate din bunul consumat. ierarhizarea (ordonarea) preferinţelor în raport cu nivelul satisfacerii totale scontate a se obţine. caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal. gândirii economice a secolului al XIX-lea. Fiind o noţiune subiectivă. Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii.accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze consumate i se poate ataşa un număr ca măsură a utilităţii. bunurile economice.utilitate totală. nu numai dificil de definit. .utilitate individuală. În cazul consumatorului raţional. proprietate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile. Utilitatea totală arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o persoană anticipează să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun sau serviciu. Această manieră de abordare aparţine. sunt destinate satisfacerii nevoilor nonproducătorului.utilitate marginală. ci şi dificil de măsurat. în acelaşi timp. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare Obiectivul oricărui individ raţional este satisfacerea maxim posibilă a nevoilor (maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor). adică să se bucure de apreciere din partea consumatorului nonproducător. O implicaţie a accepţiunii economice a utilităţii e faptul că această noţiune are un caracter prin excelenţă subiectiv. în special cele marfare. utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie. practic. Privită sub aspect tehnic. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că. utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacerea sau plăcerea pe care un consumator anticipează să o obţină prin consum. în condiţiile în care ceea ce ne interesează este. Pentru aceasta ele trebuie să aibă utilitate economică. la o trebuinţă a nonposesorului. utilitatea este. . Măsurarea utilităţii În Teoria economică există 2 accepţiuni diferite ale măsurării utilităţii: .accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie. de bunuri de capital sau intermediere de servicii şi aşa mai departe. de fapt.1. În funcţie de cantitatea de bunuri consumate la care se referă. aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să o obţină prin consumul diverselor bunuri sau servicii. utilitatea de care beneficiază consumatorul poate fi privită ca: . . În condiţiile economiei de schimb.

12 . Creşterea utilităţii totale se reduce progresiv iar la un nivel de consum (nivelul 5) este cea mai ridicată. ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. b) utilitatea marginală Se observă astfel că utilitatea totală este o funcţie crescătoare de cantitatea consumată dintr-un bun.Unitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată obţine un consumator prin consumul unei cantităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau serviciu. Relaţia de calcul a utilităţii marginale este: U mg = ∆Ut ∆X Umg – utilitatea marginală Ut – utilitatea scontată (estimată) a se obţine X – cantitatea (doza) consumată dintr-un bun În continuare am luat un exemplu de calcul şi de reprezentare grafică a utilităţii totale şi a utilităţii marginale. a) utilitatea totală. Tabelul 3. 3. Dincolo de acest punct se intră într-o zonă de dezutilitate în care satisfacţia se transformă în insatisfacţie. Cantitatea consumată din Ut bunul X 0 0 1 10 2 18 3 24 4 28 5 30 6 30 7 28 Umg 10 8 6 4 2 0 -2 Umg Ut 30 28 24 18 10 0 7 X 1 3 4 5 6 X a) utilitatea totală b) utilitatea marginală Fig.1. Acest nivel de consum defineşte punctul de saţietate în care Umg se anulează.1.

3. Programul de consum al fiecărui consumator e individual şi subiectiv. care exprimă combinaţii între cantităţi diferite din bunurile x şi y. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă ele îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie. w. utilităţi pe care o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x. Această formulare e cunoscută sub denumirea de lege a utilităţii marginale crescânde sau prima lege a lui Gossen: „când cantitatea consumată dintr-un produs (bun economic) creşte. de incidenţele fenomenului de „inducere” a nevoilor şi orientare a consumului prin mass-media reclamă şi publicitate. utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze”. P3. z. w care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată. y. disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri. Preferinţele şi alegerea consumatorului Ca fiinţă raţională şi afectivă. modă. …. prin combinaţiile respective asigurându-se aceeaşi utilitate agregată (Ua) iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul. Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului gusturilor dar şi preferinţelor sale. consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment al existenţei sale unul sau mai multe programe de consum.2. P2. Reprezentarea grafică a programelor de consum echivalente se face astfel: dacă pe abscisă se înscriu cantităţile din bunul x iar pe ordonată cantităţile din bunul y. y.2. P4. …. z. y y1 y2 y3 y4 M N R A P1 P2 P3 P4 B x 0 x1 x2 x3 x4 Fig. 3. Dacă Ua(P1) ≡ Ua (P2) ≡ Ua (P3) ≡ Ua (P4) atunci programele P1 … P4 sunt programe echivalente.Programe de consum echivalente 13 . etc. Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influenţate de statutul social şi situaţia familială. diferitele programe de consum sunt prezentate prin punctele P 1. Programul de consum reprezintă specificarea unor cantităţi anumite din bunurile diferite x.Din cele de mai sus rezultă un aspect foarte important al teoriei utilităţii: sporul de utilitate furnizat de cantităţi crescătoare dintr-un bun evoluează descrescător până în punctul de saţiere când devine nul.

Programele de consum echivalente P1 … P4 au la bază faptul real că utilităţi agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul nostru x) şi reducerea cantităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru y). În afara programelor P1 … P4 se pot imagina şi alte reţete de consum adecvate P1` … P4` respectiv P1” … P4” care în combinaţii adecvate între cantităţile x şi y pot conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul. Ea decurge din faptul că prin creşterea succesivă a consumului din bunul x se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun. Din contră. micşorarea succesivă a consumului din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare în raport cu cea precedentă. 14 .Curba AB care uneşte ansamblul combinaţiilor din bunurile x şi y care furnizează consumatorului aceeaşi satisfacţie (utilitate agregată) se numeşte curbă de indiferenţă. RMS y / x = − ∆y ∆x Pentru a asigura aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea marginală pe care o realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x (Umx) să fie egală cu utilitatea marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y (Umy) U mx =− U my Aceasta face ca RMS y / x = − U my U mx Prin trecerea de la P1 la P2 consumatorul e dispus să renunţe la cantitatea P 1M din bunul y în schimbul creşterii cu MP2 a cantităţii consumate din x (şi aşa mai departe pentru celelalte programe). păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) se numeşte rată marginală de substituire (RMS). Deci: RMS2 = P1M/MP2 RMS3 = P2N/NP3 RMS4 = P3R/RP4 Cum MP2 = NP3 = RP4 iar P1M > P2N > P3R ⇒ RMS are o tendinţă de reducere . deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară.

Astfel.3.3. 15 .y U P`1 A P1 P`2 C P``1 P2 P`3 P``2 P``3 P3 P`4 V P4 B x P``4 D 0 Fig. y U1 U 2 U3 x Fig. zahăr – zaharină. * Bunurile substituibile sunt acelea care de regulă în anumite limite se pot înlocui unele cu altele având utilităţi similare: unt – margarină. zahăr – ceai. Ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de către consumator formează harta curbelor de indiferenţă. * Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifesta utilitatea independent unele de altele: autoturism – carburant. preferinţe pentru bunurile rele şi preferinţe pentru bunurile neutre. în funcţie de tipul bunurilor consumate se cunosc următoarele categorii de preferinţe: preferinţe pentru bunurile perfect substituibile. Harta curbelor de indiferenţă Curbele de indiferenţă UV şi CD exprimă. 3. stilou – hârtie.4. unt – pâine. preferinţele se descriu pe linii cu pantă negativă. Tipuri de preferinţe Preferinţele se materializează diferit nu doar în raport cu subiectul acţiunii umane ci şi în raport cu obiectul acesteia respectiv cu categoria de bunuri avute în vedere la un moment dat. fiecare în parte. programe de consum echivalente. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect substituibile În cazul bunurilor perfect substituibile.

Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect complementare În cazul bunurilor perfect complementare.6. U1 U2 U3 neutru y 16 Produs bun x . 3.5. * Bunurile rele reunesc acele bunuri pe care consumatorul nu le doreşte pentru că îi pot fi în anumite condiţii nocive. De exemplu în cazul ţigărilor. însă el este interesat în dobândirea unei Produs cantităţi precise dintr-un alt bun. * Preferinţe pentru bunuri neutre se manifestă atunci când consumatorului îi este indiferent cât consumă dintr-un bun oarecare. Produs rău y U3 U2 U1 Produs bun x Fig. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile rele În cazul bunurilor rele preferinţele se instalează grafic printr-un model liniar de drepte cu pantă pozitivă. e formată din curbe având forma literei L. la unii foşti fumători atunci când se lasă de fumat poate să crească apetitul pentru dulciuri.y U3 U2 U1 x Fig. 3. harta curbelor de indiferenţă.

harta curbelor de indiferenţă va fi formată dintr-un set de linii paralele cu axa bunului neutru. Cu venitul disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px. Wn din bunul x a. WiPx + ZjPy = R Combinaţiile extreme sunt: a) să cheltuiască întregul venit disponibil pt. ….î. ce este reprezentată în următoarea figură: y Z U A C 17 .3. Py) sunt date. dreapta bugetului (a venitului). 3.Fig. Echilibrul consumatorului Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor sale. respectiv cantităţi diferite Z1. Py consumatorul poate realiza variate combinaţii de achiziţii. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile neutre În cazul bunurilor neutre. 3.7. W2. Z2. … Zn din bunul y şi W1. Preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px. el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil (R). a cumpăra bunul y în cantitatea Z W=0 Zj=R/Py b) întregul venit disponibil e cheltuit pentru a achiziţiona doar bunul x în cantitatea W. Z=0 Wi=R/Px Din restricţia bugetului rezultă că: Wi P R − y Zj Px Px P R Zj = − x Wi Py Py care reprezintă ecuaţia unei drepte.

echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregate) comparativ cu orice altă variantă. fapt concretizat în relaţia: WiPx + ZjPy >R În faţa preferinţelor subiective alternative exprimate de diferite programe de consum şi a restricţiilor economice cumpărătorul trebuie să aleagă asupra unui program de achiziţii. Opţiunea nu este întâmplătoare. fiecare de coordonate ZW. astfel că: WiPx + ZjPy = R În interiorul triunghiului ZOW sunt circumscrise programele de consum posibil de realizat prin prisma restricţiei economice fără a cheltui întregul venit disponibil astfel că: WiPx + ZjPy<R Toate programele de consum. Din punct de vedere analitic.Z` S S` D B V 0 W W` x Fig. ci trebuie fundamentată astfel încât să-i asigure echilibru. starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulativ: U Px U U = mx sau mx = my 1) Py U mg Px Py Px – preţul bunului x Py – preţul bunului y Umx – utilitatea marginală a bunului x 18 . cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă.8. Curba bugetului şi programele de consum posibile din punct de vedere economic Dreapta ZW numită linia bugetului. adică cantităţile complementare din cele 2 bunuri care. respectiv curbele de indiferenţă exterioare liniei bugetului sunt imposibil de realizat. Cu alte cuvinte. 3. Cu alte cuvinte linia bugetului desemnează toate programele de consum posibil de realizat la preţurile date şi în condiţiile cheltuirii întregului venit disponibil. obţine de pe urma achiziţiilor efectuate. reprezintă o mulţime de puncte. la preţurile P x şi Py permit consumatorului să-şi cheltuiască venitul disponibil pentru consum. de consum. Se asigură că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când ţinând seama de venitul disponibil şi de preţurile unitare ale bunurilor economice. pentru că venitul disponibil şi preţurile pieţei nu asigură achiziţionarea cantităţilor din bunurile x şi y care susţin respectivele programe.

numită cerere individuală. Echilibrul consumatorului este dinamic. ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru să fie circumscris de coordonatele punctului S`. De exemplu reducerea bunului x conduce la o dreaptă a bugetului sub forma Z`W`. Cererea nu poate fi înţeleasă dacă studiul său nu se fundamentează pe cercetarea consumului. la un preţ unitar dat. c) cererea pentru o anumită firmă se referă la segmentul de cerere a pieţei pe care îl poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul obţinut. Din punct de vedere al conţinutului. legea cererii Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită. b) la nivelul ramurii sau al pieţei produsului cuprinzând toţi utilizatorii acestui produs. Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun.3. Consumul reprezintă procesul obiectiv prin care sunt satisfăcute trebuinţele economice de către fiecare individ şi colectivitate prin folosirea bunurilor economice. deci permite un program de consum care îi oferă consumatorului o satisfacţie mai mare. Din punct de vedere grafic relaţia se defineşte printr-o curbă care are panta descrescătoare. cererea pentru un bun. Noua stare de echilibru se asigură în cadrul curbei de indiferenţă CD care desemnează o utilitate agregată superioară. starea de echilibru se asigură prin acel program de consum a cărui curbă de indiferenţă e tangentă la linia bugetului (S). Cererea 3.1. poate fi: a) la nivelul unui consumator individual pentru un anumit produs. cu atât cantităţile cumpărate vor fi mai mari. consumul poate fi: a) de bunuri şi servicii b) de factori de producţie În funcţie de nivelul la care se exprimă. ceea ce face ca starea de echilibru să se asigure prin unul din programele de consum circumscrise pe curba de indiferenţă UV care exprimă o utilitate agregată mai mică. Creşterea venitului disponibil sau reducerea preţului deplasează dreapta bugetului spre dreapta. numită cerere totală. într-o perioadă determinată.4. Cu cât preţul unitar este mai ridicat. 3. cu atât consumatorul cumpără cantităţi mai mici iar cu cât preţul produsului este P mai scăzut.9: P3 P4 Q1 Q2 Q3 19 Q . Reprezentarea grafică a funcţiei de cerere individuală este cea redată în P2 fig.4. El se modifică sub incidenţa schimbării preferinţelor sale. care poate fi cumpărată de un individ. pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Cererea: definire.Umy – utilitatea marginală a bunului y 2) Px ⋅Wi + Py ⋅ Z j = R Grafic. Creşterea preţului ambelor bunuri sau reducerea venitului disponibil deplasează dreapta bugetului spre stânga.

Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul de anticipare se manifestă atunci când se anticipează o creştere a preţului unui bun şi ca urmare va creşte şi cantitatea cerută din bunul respectiv. Creşterea sau scăderea cererii înseamnă în ultimă instanţă deplasarea întregii curbe spre dreapta sau spre stânga. Modificarea cererii este asociată modificării întregului barem al cererii. întrucât cererea este reprezentată de întreaga curbă. Preţurile şi cantităţile corespunzătoare lor formează baremul cererii. c) efectul de snobism ce se manifestă în cazul unor consumatori care doresc să demonstreze prin obiceiurile de consum că aparţin unei categorii sociale superioare şi 20 . există şi posibilitatea unei influenţe pozitive a preţului asupra cererii. Toţi aceşti factori se combină pentru a determina cererea pentru un anumit bun precum şi relaţia ce se stabileşte între modificarea preţului şi cea a cantităţii cerute.scade sau creşte. Funcţia de cerere individuală Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului. în teoria economică. cererea este o relaţie între două variabile specifice. b) efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a preţului unui bun nu atrage după sine creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv.Fig. ceea ce poate însemna manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii.9. modificarea nivelului preţului altor bunuri. fie prin natura bunurilor. modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor. caracteristica nevoii de satisfăcut etc. în sensul că la aceleaşi preţuri cantităţile cerute fie ar creşte fie ar scădea. O deplasare de-a lungul şirului (curbei) reprezintă o modificare a cantităţii cerute Cantitatea cerută creşte sau scade după cum se modifică preţul . modificarea numărului de cumpărători. în condiţiile în care preţul bunului ar creşte conform anticipării. Deplasarea în plan a curbei cererii. În esenţă. ceea ce poate însemna manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii. preţul şi cantitatea. dar cererea rămâne neschimbată. 3. Deşi în general evoluţia cererii în funcţie de modificarea preţului este în raport invers. posibilităţile de substituire a bunurilor. previziunii privind evoluţia preţurilor şi veniturilor. Un asemenea comportament poate fi explicat fie prin corelaţie cu gradul de satisfacere al nevoii. Cererea este întotdeauna un şir de preţuri şi un şir de cantităţi pe care consumatorii pot să le cumpere la preţurile respective. acest comportament urmăreşte păstrarea puterii de cumpărare în viitor.

reprezintă primul factor care determină apariţia cererii. preţul (P) scade. dacă preţul creste. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere sunt necesare venituri disponibile corespunzătoare. 3. se găsesc sub influenţa interacţiunii dintre efectul de substituire(creşterea preţului unui bun determină creşterea cantităţii cerute din alte bunuri ale căror preţuri nu au crescut) şi efectul de venit( concretizat în sporirea puterii de cumpărare pentru alte bunuri în condiţiile în care reducerea preţului unui bun nu atrage după sine şi creşterea cantităţii achiziţionate din bunul respectiv). In acest caz se cumpără unele bunuri pentru preţul lor ridicat. 21 . care fac ca o parte din nevoi să rămână nesatisfăcute. În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilităţile de satisfacere. În mod similar. Situaţia este determinată de caracterul limitat al resurselor care determină posibilităţile de producţie şi de nivelul limitat al veniturilor cumpărătorilor. comportamentul consumatorului şi implicit cererea exercitată prin programul de consum. Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru achiziţionarea alimentelor de bază. că cererea este o funcţie descrescătoare de preţ. dar şi unul condiţionat. Un preţ mai ridicat pare a indica o calitate superioară. e) o formă de cerere atipică se manifestă şi în cazul "paradoxului Giffen". în general. nevoia este izvorul cererii. Preţul bunurilor Se admite. Această relaţie inversă între cerere si preţ rezultă din comportamentul raţional al consumatorului care urmăreşte maximizarea utilităţii în limita venitului pe care-1 are la dispoziţie. În plus. rezultatul unui calcul. d) efectul de informare incompletă. Cererea se află în raport direct proporţional cu nevoile existente în societate şi este influenţată de mediu în care se manifestă. Nevoia de consum face ca cererea să fie un act raţional.achiziţionează bunuri din ce în ce mai scumpe. când cantitatea (Q) creşte. Se poate aprecia că în ultimă instanţă.4. calitatea unor produse este apreciată după preţ. individul trebuie să fie dispus să plătească preţul solicitat de vânzător. însă. Cererea scade pentru alte bunuri. Astfel. Factorii determinanţi ai cererii Cererea rezultă din interacţiunea mai multor factori: nevoile de consum (nevoia socială). ea nu se transformă automat în cerere. situaţii în care bunuri de aceeaşi calitate au preţuri diferite şi cererea este mai mare pentru cele mai scumpe. preţurile bunurilor. Cererea se situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum. adică dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun. pentru a impresiona cu puterea de cumpărare manifestată. Există. cantitatea cerută scade. Creşterea preţului pentru aceste produse are ca efect. Deşi între nevoie şi cerere este o legătură directă. sporirea şi nu scăderea cererii pentru ele. ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. considerate a fi mai scumpe. In lipsa unor informaţii mai bune. venitul disponibil al consumatorilor. Nevoia socială Nevoia de consum.2. între cantitate şi preţ există o relaţie negativă.

Cantitatea cerută tinde să scadă pe măsură ce preţul creşte din doua motive ce exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, în cazul bunurilor normale: efectul de substituţie şi efectul de venit. • efectul de substituţie: constă în aceea că bunul al cărui preţ scade este cumpărat într-o cantitate mai mare. substituind achiziţionarea şi consumul altor bunuri, ale căror preţuri nu s-au modificat, dar care devin relativ mai scumpe. • efectul de venit: reflectă impactul modificării preţului unui bun asupra venitului real al consumatorului. Când preţul creşte, venitul scade şi se achiziţionează mai puţin din bunul respectiv şi mai mult din alte bunuri ale căror preţuri relative au devenit mai mici. Când preţul scade, venitul real creşte şi creşte implicit şi bunăstarea consumatorului. Veniturile consumatorilor Nevoia de consum oricât de intensă este, poate să fie satisfăcută doar atunci când există venit corespunzător. În lipsa veniturilor, nevoia nu se transformă în cerere. Abstracţie făcând de ceilalţi factori, cererea variază în acelaşi sens cu nivelul veniturilor. Curba care pune în evidenţă relaţia dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii este curba Engel. Din perspectiva corelaţiei venituri-cerere, bunurile se împart în bunuri „normale” şi bunuri „inferioare”. Bunurile „normale” sunt considerate acelea a căror cerere de consum creşte sau scade pe măsura sporirii veniturilor. Faptul că se solicită mai mult pe măsură ce veniturile sporesc, este acela care determină orientarea curbei Engel de la sud-vest spre nord-est. Pentru că în cazul absenţei veniturilor cererea este nulă, curba cererii porneşte chiar din origine (Fig.3.10). Bunurile normale se împart în două categorii: - bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât cresc veniturile, ele fiind bunuri de strictă necesitate. - bunuri de lux, faţă de cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturile. Pe ansamblu, consumul bunurilor „normale” se măreşte odată cu venitul dar creşterea consumului este proporţional mai slabă decât a venitului. Bunurile „inferioare” sunt acelea a căror consum scade atunci când veniturile cresc şi invers. Dacă în condiţiile unor venituri reduse, cererea este orientată spre mărfuri inferioare, o dată cu creşterea lor, cererea se orientează spre alte bunuri. Q

Ec / v <1

V 22

Fig.3.10. Curba Engel pentru bunuri normale

3.4.3. Elasticitatea cererii
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii arată gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a altei condiţii a cererii. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este reacţia cererii la variaţia preţului unui bun, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi. Cea mai simplă determinare a elasticităţii în funcţie de modificarea preţului se face prin raportul dintre modificarea procentuală a cererii unui produs şi modificarea relativă a preţului de piaţă a acelui produs.
Ec / p = −% ∆Q / % ∆P

sau

Ec / p = ( − ∆Q / Qo ) : ( ∆P / Po ) = ( − ∆Q / ∆P ) : ( Po / Qo )

relaţii în care: %∆Q - indicele procentual de sporire a cererii %∆P - indicele procentual de sporire a preţului ∆Q - variaţia cererii - variaţia preţului ∆P Qo, Po – cantitatea cerută şi preţul la momentul to În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele forme: a) cerere elastică, Ec / p >1 ; %∆Q > %∆P sau ∆Q > ∆P Cererea este elastică, dacă volumul cantitativ al oricărui bun pe care oamenii îl cumpără se modifică substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ.

Preţ

Cantitate Fig 3.11. Cererea elastică

23

b) cerere inelastică, Ec / p <1 ; %∆Q < ∆P sau ∆Q < ∆P Cererea este inelastică, dacă are loc numai o mică modificare în cantitatea achiziţionată, chiar şi la o foarte mare modificare de preţ.

Preţ

Cantitate Fig.3.12. Cererea inelastică c) Cererea unitară, Ec / p =1 Cererea este de elasticitate unitară atunci când cantitatea cerută se modifică în aceeaşi proporţie cu modificarea preţului. Preţ

Cantitate Fig.3.13. Cererea unitară d) cerere perfect elastică sau infinit elastică, Ec / p → ∞ La foarte mici reduceri ale preţului cererea creşte de la zero la infinit. Dincolo de preţul critic, consumatorii nu vor mai cumpăra nimic. La nivelul preţului critic ei vor cumpăra tot ce găsesc (chiar şi o cantitate infinită dacă aceasta este disponibilă) Preţ

Cantitate Fig.2.14. Cerere perfect elastică

24

e) cerere nulă sau perfect inelastică.indicele procentual de sporire a venitului ∆Q . ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi. Ec / p = 0 Acest gen apare atunci când agenţii economici nu manifestă o sensibilitate faţă de creşterea sau scăderea preţului. Ec / v =1 . 25 . Cererea nulă Ultimele două forme au mai mult o valoare teoretică decât practică ele întâlninduse foarte rar şi numai în anumite condiţii de piaţă. Preţ Cantitate Fig.variaţia venitului Qo.15.indicele procentual de sporire a cererii % ∆V . Ea poate fi apreciată prin coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit.cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu venitul dar mai intens. Vo – cantitatea cerută şi venitul la momentul to Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit le poate lua sunt: Ec / v > 1 .cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceiaşi intensitate (este caracteristică pentru bunurile nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă). Relaţia dintre cerere şi venit este pozitivă. 2.variaţia cererii ∆ V .cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu venitul dar mai lent. Apare de regulă la produsele de strictă necesitate (pâine. Coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit este determinat de relaţia: Ec / v = ( ∆Q / Q0 ) : ( ∆V / V0 ) = ( ∆Q / ∆V ) * (V0 / Q0 ) relaţie în care: %∆Q . lapte) dar şi la anumite bunuri de lux pentru persoanele cu bani mulţi. Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reacţia cererii la variaţiile venitului unui consumator. 0 < Ec / v < 1 . El exprimă un raport între proporţia modificării cantităţii cerute şi proporţia modificării venitului.

Resursele economice atrase în circuitul economic. 26 . Celălalt factor. natura (pământul) şi capitalul. aflate în mişcare ca fluxuri.Calculul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de venit permite să identificăm următoarele valori: 0 < Ec / v < 1 .bunuri superioare Ec / v > 0 . ce rezultă din interacţiunea primilor. că la producerea bunurilor participă trei factori de producţie: munca. capitalul este factor derivat. Definirea şi tipologia factorilor de producţie Pentru a produce bunuri destinate consumului.B. sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie politică”. Primii doi factori – munca şi natura – sunt factori primari sau originari. întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. constituie factori de producţie. J. Say reprezentant al şcolii clasice. întreprinzătorul îşi procură factori de producţie.1. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de producţie 4.bunuri normale Ec / v > 1 .bunuri inferioare Capitolul 4.

În economia de piaţă. care se delimitează clar de noţiunile de capital bănesc sau de capital financiar. calculatoare etc. datorate uzurii fizice şi celei morale. energie. În această calitate. după modul în care se consumă şi se înlocuiesc. Ca factor de producţie.) nu sunt factori de producţie. munca în calitate de factor de producţie poate fi achiziţionată de producător la un preţ reprezentat de salariul plătit lucrătorului pentru contribuţia sa la realizarea producţiei. Uzura fizică atrage după sine înlocuirea elementului de capital fix la expirarea duratei sale de funcţionare. alte bunuri. Factorul natural constituie substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei precum şi forţa motrice.În prezent se consideră că a apărut o categorie nouă de factori de producţie. în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile. tehnologiile moderne de producţie. componentele capitalului real se clasifică în capital fix şi capital circulant. materiale auxiliare. virtuală. şi se înlocuieşte periodic atunci când este consumat integral sau când este uzat moral (clădiri. În cazul uzurii morale. îndreptată spre un anumit scop. numită neofactori din care fac parte: informaţia. marketingul. înlocuirea se face doar în urma unor 27 . Munca reprezintă o acţiune conştientă. odată cu reluarea unui noi ciclu (materii prime. diferite instalaţii. el mai poartă denumirea de capital tehnic sau capital real. acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice. în mod direct. capacitatea de întreprinzător. managementul etc. Preţul pe care producătorul îl plăteşte pentru utilizarea pământului este reprezentat de rentă. experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om. Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare. în comparaţie cu cel noi. capitalul cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care sunt utilizate pentru producerea altor bunuri economice. etc. Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în fiecare ciclu de producţie. participă cu întreaga lui expresie bănescă la formarea costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare. deci. se consumă treptat. În expresie monetară salariul reprezintă consumul factorului muncă. deoarece cu ajutorul lor nu pot fi produse. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei. obligaţiuni etc. ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali. maşini. ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. consumul de energie fizică şi intelectuală. Capitalul fix este. Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale.). combustibili. banii şi activele financiare (acţiuni. de acelaşi gen. parte cu parte. În acelaşi timp salariul reprezintă atât venitul lucrătorului cât şi cheltuiala producătorului. specific umană. Aceasta face ca preţurile de achiziţie a capitalului fix să se modifice sau ca unele echipamente să devină depăşite din punct de vedere tehnic. Uzura morală are drept cauză primară progresul tehnico-ştiinţific însoţit de creşterea productivităţii muncii şi a noilor echipamente de producţie.). După modul în care participă la activitatea economică. Renta este un preţ plătit proprietarului funciar pentru dreptul de a folosi pământul şi reprezintă expresia monetară a cheltuielilor ocazionate de folosirea acestui factor în procesul de producţie.

Amortizarea mai poate fi definită şi ca un proces de recuperare treptată a valorii elementului de capital fix de-a lungul duratei de funcţionare.calcule economice care trebuie să ia în considerare nu numai efectele pozitive ale unui utilaj nou sau mai performant. Consumul capitalului fix îşi găseşte expresia în amortizare. de exemplu o maşină. Ea arată cum se schimbă rezultatul procesului de producţie dacă variază cantitatea de factori de producţie utilizaţi. În expresie monetară. Sub aspect economic. doar cu o cantitate fixă şi de o anumită calitate din fiecare din ceilalţi factori. cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. cost minim şi profit maxim. Dar nu pentru toţi factorii de producţie se poate realiza divizibilitatea. Dacă factorii de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi adaptabilitate atunci în combinarea lor se poate realiza substituibilitatea şi complementaritatea. Combinarea factorilor de producţie. va fi în funcţie de valoarea capitalului fix şi de durata de funcţionare a acestuia. o cantitate dintr-un factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime. menţinându-se volumul producţiei. Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi adaptabilităţii.2. combinarea factorilor de producţie este o operaţiune specifică fiecărui proces de producţie. ci şi posibilitatea de vânzare a producţiei. Dacă se consideră un ciclu de producţie cu durata de un an. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie. Combinarea factorilor de producţie Reprezintă un mod specific de unire a acestora. Divizibilitatea este însuşirea unui bun de a fi obţinut şi utilizat în unităţi oricât de mici. Din punct de vedere tehnic. 4. structural şi calitativ. Funcţia de producţie Descrie toate combinaţiile de factori de producţie care sunt tehnic realizabile şi producţia obţinută. combinarea factorilor se caracterizează în randament. o casă nu e ca factorul pământ care se poate divide în unităţi de suprafaţă. ştiut fiind că doar aşa pot fi recuperate cheltuielile antrenate de înlocuirea sa. De exemplu un muncitor poate lucra la una sau mai multe maşini. Ea poate fi definită ca suma de bani corespunzătoare părţii de capital fix consumat într-un ciclu de producţie. Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată. amortizarea ce va trebui recuperată anual prin intermediul costului de producţie. Consumul de capital circulant depinde de volumul producţiei şi de consumul specific de materii prime sau alt element de capital circulant. 28 . este expresia laturilor tehnice şi economice ale activităţii. ce poate fi privit sub aspect cantitativ. concretizate în sporuri de producţie. el va fi reprezentat de ansamblul cheltuielilor făcută de producător pentru achiziţionarea şi utilizarea capitalului circulant într-un ciclu de producţie. Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintrun factor de producţie printr-o cantitate determinantă din alt factor. Consumul capitalului tehnic are loc în mod diferit şi tocmai de aceea evidenţierea sa are forme specifice.

Dincolo de acest punct. iar în final se manifestă o fază de randamente descrescătoare şi de costuri crescătoare. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică. 29 . cu o cantitate dată de factor invariabil. prin combinarea unei cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie variabil. mai mult decât proporţional şi după un nivel optim. Cel mai adesea. unde a. 4. apoi un randament maxim pentru o combinare optimă a factorilor de producţie. b ) n unde: A . tehnologiile. … sunt factorii de producţie utilizaţi. într-o proporţie mai mare decât aceste avansuri. produsul total continuă să crească. mai puţin proporţional iar apoi descreşte.L) unde : K – capitalul L – mca Când unul din factori se anulează şi funcţia este egală cu zero. ea este o relaţie de tipul: Q = f(a.3. producţia creşte până la un punct. Pentru a evidenţia că randamentele descrescătoare nu privesc produsul total. dar cu o rată descrescătoare. b. La acelaşi nivel tehnic. Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substituirii între L şi K egal cu 1. echipamentul şi altele.b) se spune că este omogenă de gradul n dacă: unde: n – constantă X – un număr real pozitiv O funcţie de producţie omogenă liniară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas. c. este constant. b. productivitatea va creşte din ce în ce mai puţin. ci produsul marginal.coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi. deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Depăşind un anumit prag. Orice activitate umană cunoaşte mai întâi o fază de randament crescătoare şi de costuri descrescătoare. β . legea randamentelor nou proporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii marginale descrescânde. până când va sfârşi prin a scădea. În această categorie se află construcţiile. Analiza pe termen scurt Legea randamentelor nonproporţionale A fost prima dată formulată de către Turgot în lucrările privind exploatările agricole. În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă funcţia de producţie omogenă. funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie de 2 factori de tipul: Q=f(K. Xb ) = X ∫( a. c…).În general. Prin adăugarea succesivă de muncă pe o suprafaţă de teren. O funcţie de producţie de tipul Q=f(a. după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei Q = A ⋅ K α ⋅ Lβ ∫( Xa.constantă specifică fiecărei economii naţionale α . produsul marginal al factorului variabil creşte mai întâi.

produsul marginal este negativ. cantitatea medie este crescătoare. aceasta a atins un punct maxim (sau minim) în acel loc. (fig.În tabelul următor se poate observa relaţia dintre produsul total. b) dacă cantitatea marginală e mai mică decât cantitatea medie. Produsul marginal al factorului variabil mai întâi creşte până la un anumit nivel după care începe să scadă.4. produsul marginal. apoi descreşte mai puţin decât acesta. produsul mediu Unităţi de Unităţi de Produsul total factori ficşi factor variabil 5 5 5 5 5 5 5 0 1 2 3 4 5 6 0 8 20 45 76 85 78 Produsul marginal factorului variabil 0 8 12 25 31 9 -7 Produsul mediu al al factorului variabil 0 8 10 15 19 17 13 Se remarcă astfel că producţia totală creşte până la un anumit punct într-o proporţie mai mare decât unităţile de factori variabil. respectiv este ilustrată legea randamentelor nonproporţionale. Când produsul total se diminuează. Tabelul 4. Relaţiile dintre creşterea producţiei şi dinamica randamentelor factorului variabil pot fi evidenţiate urmărind reprezentările grafice ale curbelor corespunzătoare. Produsul mediu la început creşte mai lent decât produsul marginal. De aici rezultă unele reguli generale privind relaţiile între cantităţile marginale şi cantităţile medii: a) dacă cantitatea marginală depăşeşte cantitatea medie. Depăşind un anumit prag. cantitatea medie scade. sporul de creştere începe să se micşoreze.1 Relaţia produsul total. până când va sfârşi prin a scădea. d) dacă cantitatea marginală este crescătoare sau descrescătoare şi dacă la un anumit punct este egală cu cantitatea medie.1) 30 . Chiar înainte ca nivelul produsului total să înceapă să scadă. deci cantitatea marginală coboară cantitatea medie. producţia va creşte din ce în ce mai puţin. adică cantitatea marginală ridică cantitatea medie. atinge un maxim când este egal cu produsul marginal. produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi constanţi. atunci şi cantitatea medie este constantă. c) dacă cantitatea marginală e constantă şi egală ci cantitatea medie. produsul marginal.

reprezentate grafic prin curbe de izoproducţie sau izocuante.4. atingând nivelul maxim atunci când produsul marginal (Pma) este zero. 4.Creşterea producţiei şi dinamica randamentelor Zona I: produsul marginal (Pma) excede produsul mediu (PM) iar aceasta din urmă continuă să crească. Zona II: . Zona III: produsul marginal (Pma) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM). K K3 K2 K1 L1 L2 A B C Q 31 L Izocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite între factorii de producţie muncă (L) şi capital (K) care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (Q).produsul marginal (Pma) este descrescător şi este egal cu produsul mediu (PM) în punctul maxim al acestuia. diferite combinări şi substituiri de factori de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei. 4. . Randamentul factorilor de producţie pe termen lung Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili.1.Q 0 Pma PM Unităţi de factor variabil Pma 0 Pm Unităţi de factor variabil Fig. L3 . Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune.produsul total (Q) continuă să crească cu o rată descrescătoare.

2. Q2. sunt convexe. L Particularităţi ale izocuantelor: nu se pot intersecta. Posibilităţi de substituire a factorilor de producţie • Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor. 4. vor fi utilizaţi în proporţii fixe. 4. y IS = 0 x Fig.K Q4 Q Q2 3 Q1 Fig. De exemplu dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea producţiei prin substituirea L cu K. Substituirea în proporţii fixe a factorilor de producţie 32 . Q3. Harta izocuantelor Ansamblul de izocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta izocuantelorcare reflectă diferitele posibilităţi de a proiecte nivelurile diferite de producţie (Q. Q4).3. atunci opţiunea pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucrători. iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire.

rata marginală de substituire a factorilor de producţie.• Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor). crescătoare (dacă factorii se dublează.) Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează şi producţia se va dubla). Substituirea perfectă a factorilor de producţie • Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile reducerii cu o unitate a celuilalt factor). y IS=1 x Fig. 33 . y IS → ∞ x Fig. 4. Substituirea imperfectă a factorilor de producţie Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie. tehnologii de fabricaţie etc.4. 4. elasticitatea substituirii. Economii şi dezeconomii de scară Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării taliei întreprinderii (echipamente. producţia va fi fi mai puţin decât dublă).5. descrescătoare (dacă factorii se dublează. producţia va fi mai mult decât dublă).

măsurând eficienţa de ansamblu. cantitatea factorilor din celălalt factor rămânând nemodificată. Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea medie şi productivitatea marginală Eficacitatea combinării factorilor de producţie se exprimă prin noţiunea de productivitate sau randament şi coeficient al capitalului.5. Economiile interne de scară sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunii firmei. ea contribuind. alături de strategia minimizării costurilor. care măsoară randamentele în unităţi monetare. ceilalţi factori rămânând constanţi. b) productivitatea parţială a unui factor de producţie. ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă. productivitatea. Ea se manifestă în trei forme diferite: a) totală b) medie c) marginală a) Productivitatea totală a unui factor de producţie oarecare se defineşte ca fiind cantitatea de producţie care se poate obţine folosind acel factor. respectiv ( ∆ 34 . care exprimă eficacitatea utilizării fiecărui factor de producţie. Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. În sens larg. b) productivitate valorică. reprezintă raportul dintre cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse utilizate pentru producerea ei. la optimizarea comportamentului producătorilor. Acestea depind în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri. 4. Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine astfel un element cheie pentru manageri. b) Productivitatea medie este expresia raportului între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv Wi = Q Xi Q – producţia Xi – cantitatea utilizată din factorul de producţie considerat c) Productivitatea marginală a fiecărui factor de producţie este sporul de producţie ( ∆ Q ) obţinut prin utilizarea unei cantităţi suplimentare din factorul de producţie X i ). care exprimă efectele globale ale combinării tuturor factorilor de producţie. În funcţie de forma de exprimare a rezultatelor. Pe măsură ce firma creşte în dimensiune.Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin economii de scară şi pierderi interne ale scării (dezeconomii de scară). există: a) productivitate fizică. Tipuri de abordare a productivităţii: a) productivitatea globală. care măsoară randamentele în unităţi fizice.

în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi: WmgL = Q L Legătura dintre factorul capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. . WK = Q Q 1 = = K k ⋅Q k Coeficientul marginal al capitalului (k`) exprimă relaţia între variaţia stocului de Q ). a. capital ( ∆K ) şi variaţia producţiei totale ( ∆ k `= ∆ K ∆ Q Productivitatea marginală a capitalului (WmgK) se defineşte ca inversul coeficientului marginal al capitalului. adică: WL = Productivitatea marginală a muncii (WmgL)reprezintă sporul de producţie ( ∆Q ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă ( ∆L ). Coeficientul mediu al capitalului (k) este raportul dintre stocul de capital (K) utilizat în cursul unei perioade şi producţia totală realizată cu ajutorul acestui stoc.maximizarea producţiei la un cost de producţie dat. k = K Q ∆Q ∆L Productivitatea medie a capitalului(WK) se defineşte prin inversul coeficientului capitalului. . Echilibrul producătorului Situaţia de echilibru al producătorului exprimă realizarea pe termen lung a unei combinaţii optimale între factorii de producţie care asigură: .maximizarea profitului. Metoda grafică În situaţia în care firma doreşte să producă cât mai mult la un cost dat. Productivitatea medie a muncii (WL) se determină ca raport între producţie (Q) şi factorul muncă (L) utilizat. WmgK = ∆Q ∆Q 1 = = ∆K k `⋅∆Q k` 4. Pentru determinarea situaţiei de echilibru se pot utiliza una din următoarele metode: metoda grafică şi metoda analitică.obţinerea aceluiaşi volum de producţie cu costuri cât mai mici.6. gestionarea este optimă atunci când producătorul nu mai poate să mărească producţie peste limitele 35 .Wmgi = ∆Q ∆X i Productivitatea muncii poate fi definită sub forma capacităţii muncii de a crea într-o perioadă de timp o anumită cantitate de bunuri sau de a presta anumite servicii.

PL – reprezintă preţul factorului capital (K) şi respectiv preţul factorului muncă (L).impuse de resursele disponibile şi la preţurile date ale factorilor de producţie. L E x2 x1 x0 Fig.4. L – reprezintă cantităţile utilizate de cei doi factori de producţie CT – bugetul disponibil al producătorului Din punct de vedere grafic această situaţie se prezintă astfel: L Dreapta de izocost C3 Dreapta de izocost C2 CT/P L Dreapta de izocost C1 CT/PK K Fig. Forma generală a unei drepte de izocost este: CT = PKK + PLL Unde: PK. cele două preţuri fiind date şi deci constante K.6. 4. Ea reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie K şi L care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al producătorului şi de preţurile unitare ale factorilor de producţie. Soluţia grafică a echilibrului producătorului presupune o comparare a curbelor de izocuante cu dreapta de izocost.7. Drepte de izocost Starea de optim al producătorului conform metodei grafice. se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie la care dreapta bugetului este tangentă la izocuantă. Dreapta de izocost reprezintă ecuaţia bugetului producătorului care utilizează toate resursele de care dispune (factori de producţie) pentru producerea bunurilor în condiţiile unor preţuri ale factorilor de producţie daţi. Echilibrul producătorului – metoda grafică K 36 .

se referă la consumul de factori ocazionat de producerea bunurilor. Capitolul 5. există şi consumuri aferente schimbului de bunuri care formează costurile de tranzacţie. pe care producătorul le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii. prime de asigurare etc.). În punctul de echilibru E se poate formula următoarea regulă de gestiune: maxim de producţie în limitele resurselor disponibile. elemente structurale Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie. cheltuieli pentru informare legate de înlăturarea incertitudinii referitoare la realizarea tranzacţiei (publicitate. Costurile contabile se definesc ca fiind expresia bănească a consumurilor de resurse ocazionate de producerea şi desfacerea unei anumite cantităţi de bunuri economice. Deşi costurile. El desemnează egalitatea între panta dreptei de izocost şi panta izocuantei. Teoria economică face deosebire între costurile contabile şi costurile de oportunitate. precum şi din comisioanele celor care intermediază contractele de vânzare-cumpărare.4. Concept.1. b1.Maximizarea profitului Producătorul este interesat de creşterea cantităţii folosite dintr-un factor de producţie atât timp cât câştigul suplimentar care decurge din folosirea unei unităţi suplimentare din acest factor este superior costului de utilizare a unei cantităţi suplimentare din acest factor. forme. costurile 37 . se observă că punctul E de tangenţă al dreptei de izocost la izocuanta x1 reprezintă punctul de echilibru al producătorului. Metoda analitică În cadrul metodei analitice soluţionarea situaţiei de optim a producătorului presupune scrierea şi soluţionarea unui program de producţie. de regulă.Din fig. Costul de producţie 5. Fiind expresia unor plăţi pe care firma le face pentru achiziţionarea factorilor de producţie prin intermediul cărora activitatea economică devine posibilă.Minimizarea costului total pentru un nivel dat al producţiei b3. În puntul de echilibru al producătorului raportul productivităţilor marginale ale factorilor de producţie este egal cu raportul preţurilor factorilor de producţie: WmgL/PL=WmgK/PK b.Maximizarea producţiei pentru un nivel dat al costului total b2.7. Costurile tranzacţiilor reprezintă cheltuielile ce fac posibilă funcţionarea pieţei şi sunt formate din comisioanele comercianţilor ce asigură trecerea bunurilor de la producător la cumpărător.

Ele însumează cheltuielile măsurate prin preţul materialelor consumate. „lefurile implicite” şi „dobânzile implicite” remunerează munca şi capitalul furnizat de proprietar şi nu de terţi. prin opoziţie cu „salariile explicite” plătite mâinii de lucru angajate din exterior. Tipologia costurilor Există mai multe tipuri de costuri: Costul total (global) (CT). ele fiind în acest mod sustrase altor întrebuinţări (vânzare. în ultimă instanţă. Spre exemplu. Costul de producţie în perioadă scurtă 5. Acesta include remunerearea normală a serviciilor factorilor determinată concurenţial în ansamblul ramurii. care e definit ca ansamblul cheltuielilor de factori de producţie corespunzător unui volum dat de producţie.). închiriere etc. Randamentul unui factor de producţie constituie un element economic semnificativ oricare ar fi proprietarul şi acest randament se reflectă în cost prin cheltuielile „explicite” dar şi „implicite”. Variabilele economice care influenţează asupra evoluţiei costurilor sunt multiple. b) mijloc de recuperare prin intermediul preţurilor de vânzare. Dintre acestea. cercetarea ştiinţifică a reliefat pe baza efectelor pe care le are evoluţia producţiei asupra dinamicii şi structurii costurilor. În funcţie de dependenţa faţă de mărimea şi evoluţia volumului fizic al producţiei. prin alte feluri de cheltuieli şi sunt apreciate ca suma „intrărilor” necesare desfăşurării activităţii. închiriere etc. acel cost al alternativei de folosire a factorilor de producţie prin care se asigură valorificarea maximă a acestora. Costul de oportunitate exprimă valoarea şanselor sacrificate. 5. spre deosebire de cele precedente. Costurile implicite.2. Pe de o parte costurile reflectă aporturile cauzale la realizarea producţiei de bunuri.contabile sunt costuri explicite. De aici decurge şi dubla funcţiune a costurilor: a) instrument de însumare a veniturilor pentru factorii de producţie utilizaţi. Teoria microeconomică a formulat conceptul de cost integral concurenţial. a consumurilor necesare realizării bunurilor economice. Varietatea concepţiilor exprimate cu privire la conţinutul costurilor.1. e răsplata ce este posibil de obţinut în condiţiile unei utilizări mai bune a resurselor implicate. sunt generate de utilizarea şi consumarea unor resurse proprii ale firmei pentru desfăşurarea activităţii economice. pe termen scurt costurile totale se împart în costuri totale fixe şi costuri totale variabile. sau „dobânzii explicite” pentru capitalul împrumutat. 38 .2.). Aceste costuri nu sunt generate de plăţi către terţi iar expresia bănească a resurselor de acest gen nu este echivalentă cu o economie ci cu o pierdere de venit prin renunţarea la altă utilizare (vânzare. iar pe de altă parte. Şi nu este vorba numai de factorii cumpăraţi ci şi de factorii proprii ai firmei. Costul de oportunitate reprezintă costul opţiunii pentru o anumită alternativă în defavoarea alteia. în fond au la bază dubla natură a acestora. consumul şi contribuţia factorilor de producţie la acest proces. Costul de oportunitate este. respectiv remunerarea factorilor de producţie. El exprimă în unităţi fizice cantitatea de bunuri economice la care e necesar să se renunţe pentru a produce sau achiziţiona un alt bun economic. exprimă suma ce urmează a fi recuperată de întreprinderile care au înmănuncheat elemente de producţie. prin salariile plătite.

cheltuielile generale pe care trebuie să le facă producătorul faţă de o anumită capacitate de producţie şi care nu variază dacă se schimbă volumul producţiei (sunt independente faţă de volumul producţiei). modificarea costului total este rezultatul exclusiv al schimbărilor produse în costuri variabile. energie. cheltuieli de întreţinere. CF Q Fig. Curba costurilor totale variabile are o formă de S şi porneşte din origine. Costurile totale. Lipsa de strictă proporţionalitate se datorează unor noţiuni de natură tehnică sau financiară. CT = CF + CV CT CV CF CT CV Se observă că în condiţiile creşterii volumului producţiei. 5. Faţă de o anumită creştere sau descreştere a volumului fizic al producţiei. iar o a treia categorie se modifică într-o proporţie mai mică. salarii directe. combustibil. De regulă în această categorie se includ următoarele: amortizarea capitalului fix. salariile personalului administrativ şi de conducere. dobânzi etc. Astfel costul variabil înregistrează un ritm de creştere fluctuant. costurile fixe şi costurile variabile pe termen scurt 39 . materiale auxiliare. costul fix total rămâne constant. În această categorie se includ cheltuielile pentru materii prime şi materiale de bază.1. Întrucât costul total este egal cu suma costurilor fixe şi a costurilor variabile.Costurile totale fixe (CF) reprezintă în perioada scurtă. în timp ce costul variabil total şi costul total înregistrează creşteri. Costurile totale variabile (CV) sunt acele elemente de cheltuieli a căror mărime totală se modifică pe măsura schimbării volumului total al producţiei (variază în funcţie de capacitatea de produse obţinută). altele într-o proporţie mai mare. Curba costurilor fixe este o dreaptă paralelă la axa producţiei. salarii directe). fiind o funcţie crescătoare în raport cu producţia şi fiind nul pentru nivelul zero. unele cheltuieli cresc sau scad în aceeaşi proporţie (materii prime. chirii.

Ea porneşte de la un nivel ridicat al costurilor medii. mediu şi costul marginal Între cele trei forme ale costului există relaţii de interdependenţă. Dacă pentru întreaga producţie evoluţia costului total se prezintă sub forma unei curbe crescătoare nonproporţionale (curba S). În cele din urmă.2. costul total mediu se determină ca raport între costul total şi producţie. 5. CTM CT CF + CV = . sau curbă în formă de U. 40 . corespunzătoare unui volum redus de producţie şi coboară abrupt odată cu creşterea producţiei.Costul total mediu sau costul unitar reprezintă costul total pe unitate de produs sau pe unitatea de efect util. 5.2. CTM Fig. Costul marginal reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs. Costul total mediu pe termen Q scurt Deoarece costul total e format din cost fix şi cost variabil. se distinge pe lângă costul total mediu drept componente ale acestuia. Dependenţa funcţională a costurilor în raport cu producţia evoluează într-o formă tipică. la un moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei ( Cmg = ∆CT / ∆Q ). costul fix mediu şi costul variabil mediu. expresie a legii randamentelor nonproporţionale. în timp ce costul marginal reprezintă suplimentul de cheltuială solicitat de creşterea producţiei cu o unitate. El se determină prin raportul dintre costurile totale şi volumul producţiei. Relaţiile între costul total. Costul variabil mediu rezultă din raportul dintre costul variabil total şi cantitatea de producţie (CVM = CVT/Q). Costul fix mediu rezultă din raportul dintre costul fix total şi cantitatea de producţie ( CFM = CFT/Q). costul mediu se înscrie pe o curbă care are o formă oarecum inversă faţă de precedenta.2. iar curba pe care o parcurg are conturul unei „seceri fără vârf”. Q Q Forma funcţiei şi curbei costului mediu se obţine din cea a funcţiei şi curbei costului total. Dacă costul total este o sumă de cost fix şi cost variabil. cantităţi suplimentare de producţie se obţin cu costuri totale medii tot mai mari.

trec printr-un nivel minim (punctul M şi N) şi apoi intră în zona costurilor crescătoare. influenţa este inversă: costul marginal are tendinţa de creştere mai rapidă. Creşterea acesteia este însă divizată de două părţi. Ca atare.3. antrenând ridicarea costului mediu. C CT F I N M CM Cmg Costuri A B Q descrescătoare costuri crescătoare Fig. se intersectează cu cea a costului total mediu. În aceste condiţii nu se mai justifică continuarea producţiei. dar pozitive). dincolo de punctul I. creşterea se diminuează treptat şi curba îşi întoarce concavitatea în jos. Aceasta demonstrează că până în acest punct este avantajoasă mărirea dozei de factori variabili. Odată cu depăşirea liniei marcată de dreapta FB se intră în faza creşterii exponenţiale a costului. Punctului N îi corespunde pe abscisă punctul B. costul total este reprezentat întotdeauna printr-o curbă crescătoare în formă de S. care reprezintă nivelul optim al activităţii firmei. tendinţă ce se inversează după punctul I. Până la acest nivel costurile aferente unei unităţi suplimentare a volumului de activitate sunt mai mici decât costul mediu. Relaţiile dintre costul total. la nivelul minim al acestuia din urmă (punctul N). până la punctul I numit punct de inflexiune. creşterea costului total se accelerează iar curba îşi întoarce concavitatea în sus. determinând o reducere a acestuia din urmă.În raport cu producţia. Curba costului marginal.5. mediu şi marginal 41 . Randamentele marginale sunt negative. Curbele de cost total mediu sau cost marginal au o formă de U. zona de acţiune a întreprinderilor este cea a primei faze din zona costurilor crescătoare (corespunzătoare zonei randamentelor descrescătoare. întrucât contribuţia lor în costul total este tot mai slabă. Dincolo de acest punct.

T1. Costul total pe termen lung (CTTL) este costul minim la care se realizează producţia corespunzătoare dimensiunii (taliei) optime a întreprinderii. T2). Potrivit unui compartiment naţional. iar unei întreprinderi de talie mare (de nivel T 2 şi producţie Q2) îi corespunde o curbă a costului total pe termen scurt CT2. îi corespunde o curbă a costului total pe termen scurt CT 1. T1. T2 evoluţia costului total de producţie aferente fiecărei capacităţi (costul total pe termen scurt) precum şi evoluţia lor pe termen lung se prezintă în fig. costul se va ridica la C”. deci dimensiunile (talia) întreprinderii. iar cu o întreprindere de talia T0. Costul producţiei pe termen lung Termenul lung vizează o perioadă suficient de mare pentru ca întreprinzătorul să poată modifica toţi sau aproape toţi factorii de producţie.3. instalaţiile. CT0 CT T2 T1 T0 A B C” C` C CT1 CT2 CTTL Q Q Q2 Q Fig. Pentru a produce o cantitate Q se poate recurge la întreprinderi de dimensiuni diferite (T0. Q 1. Unei întreprinderi de talie mică ( de nivel T0 şi producţie Q0). CT2 . cu o întreprindere de talia T1 va cheltui mai mult costul fiind reprezentat de punctul C`. Astfel.) 0 42 . costurile fixe devin şi ele variabile. T1. Dacă notăm cu Q0. Unei întreprinderi de talie mijlocie (de nivel T1 şi preţ Q1). 5. factorii ficşi funcţionează ca factori constanţi care nu mai reacţionează la variaţia volumului de activitate.4. îi corespunde curba costului total pe termen scurt CT0. C cu care se pot realiza producţiile Q0.4. dacă un întreprinzător vrea să producă cantitatea Q2. întreprinzătorul va opta să producă cantitatea Q2 într-o unitate de talia T2. dar şi cu nivele diferite ale costului. Q2 – volumul producţiei corespunzătoare unor capacităţi de producţie care pot atinge nivelele T0. Q1.reprezintă evoluţia costului total pe termen scurt aferente dotărilor posibile T0. el va putea să utilizeze talia T 2 cu un cost reprezentat de punctul C mai redus. Unind originea sistemului de axe cu punctele care indică cele mai reduse costuri totale respectiv punctele A. După efectuarea acestor modificări de amploare. 5. Pe perioade lungi toţi factorii sunt variabili. B. 0Curba 1 costului total pe termen lung CT0. se modifică echipamentul. T2. tehnologiile. pentru că această soluţie minimizează costul. CT1. Q 2 se obţine o curbă înfăşurătoare (anvelopă) care este curba costului total pe termen lung pentru obţinerea fiecărui nivel al producţiei.5.

întreprinzătorul va urmării ca nivelele de producţie proiectate să le realizeze cu costuri medii minime. 5. Cm0. Cm 1. B.Fiecărei dimensiuni (talii) a întreprinderii îi corespunde un anumit nivel al costurilor medii. Ca şi pe termen scurt curba costului marginal pe termen lung intersectează curba costului mediu pe termen lung în punctul său minim. B. 43 . Se poate calcula şi o curbă a costului marginal pe termen lung potrivit curbei învăluitoare a costului mediu pe termen lung. Acesta reprezintă costul mediu pe termen scurt. Pe termen lung. 0 Q0 Q1 Q2 Q Fig. C adaptându-le la dimensiunile corespunzătoare ale întreprinderii. Ea arată costul unitar minimal cu care se poate obţine o anumită cantitate de produse când întreprinzătorul are posibilitatea să aleagă între diferite dimensiuni ale întreprinderii sale. Cm. Cm 2 – costuri medii pe termen scurt.5. Cmg T0 Cmg0 A Cmg1 B T2 T1 Cm0 C” Cm1 C` Cmg2 C Cm2 CMTL Q0. CMTL – curba costului mediu total pe termen lung. C) este curba costului mediu pe termen lung. Q1. Curba învăluitoare (anvelopă) a costului mediu pe termen lung Curba care uneşte punctele costului mediu minim (A. Q2 – nivelele de producţie la care firma va trebui să-şi modifice capacităţile pentru a funcţiona cu cele mai mici costuri posibile. punctele A.

. .preţul produsului respectiv (p).costul de producţie (Cp). . . . Oferta la fel ca şi cererea.1. la un anumit preţ.politica tehnologică (t).oferta unei ramuri sau subramuri.economiile de scară (h). Oferta mai poate fi determinată ca fiind cantitatea de bunuri materiale şi servicii destinate vânzării pe piaţă la un moment dat. Legea generală a ofertei. Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un producător sau vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă de timp determinată.Capitolul 6. Relaţia dintre mişcarea preţului şi cantitatea ofertei este pusă în evidenţă de conceptul de ofertă pură. Definire. .politica comercială (m). Oferta este inseparabilă de evoluţia cererii.oferta totală a pieţei. Oferta 6.preţul produselor de substituţie (ps). . În principiu oferta depinde de mai mulţi factori cum sunt: .oferta unei firme sau a unui produs. 44 . Condiţiile ofertei. se referă la un preţ anume şi poate fi privită ca: .

dacă agentul economic doreşte să obţină un anumit venit. m. iar preţul efectiv pe piaţă este inferior celui scontat. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii ofertei. Oferta atipică reflectă situaţii particulare. deoarece vânzătorii aşteaptă preţuri şi mai mari. ca expresie a unor comportamente ce nu se înscriu în cerinţa legii ofertei. iar dincolo de un anumit nivel al salariului (preţul muncii) ea are tendinţa de a se diminua pe măsură ce salariul creşte. Într-o formă generală. Astfel. restul de produse fiind stocate. atunci producătorul se abţine să vândă bunul sau vinde o cantitate mai redusă. legea ofertei se exprimă prin funcţia ofertei: Q = ƒ(p) Forma curbei de ofertă este în relaţie directă cu efectul de substituire şi efectul de venit. sporesc oferta pentru a-şi asigura un anumit nivel al venitului total. paradoxul Rugină prezent atunci când. Dacă producătorul aşteaptă de la o piaţă un anumit preţ la care el este dispus să vândă o anumită cantitate şi dacă în realitate preţul pieţei e mai mic decât cel aşteptat. având loc o creştere a preţurilor. Efectul de substituire. Agenţii economici (producători sau vânzători) sunt interesaţi să ofere pe piaţă mai multe mărfuri când preţurile cresc şi invers. ps. Q = ƒ(p. când preţurile produselor agricole scad. Efectul de venit se manifestă prin aceea că. sunt prezente paradoxurile ofertei precum cel de pe piaţa muncii.1. Ea exprimă relaţia directă şi pozitivă dintre evoluţia preţului şi a cantităţii oferite. atunci el este obligat să sporească cantitatea ofertei. h. t. sau căpătând utilizări în afara pieţei. K) Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ şi se află în raport direct proporţional cu acesta în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. când oferta de muncă individuală este pentru început o ofertă tipică. 6. scade oferta pe termen scurt. Preţ Preţ Cantitate Cantitate a) oferta tipică b) ofertă atipică Fig. paradoxul King propriu comportamentului producătorilor agricoli care. Forme de curbe ale ofertei 45 . Cp.- comportamentul agenţilor economici (K).

Oferta elastică Oferta este elastică. atunci când volumul cantitativ al cantităţii oferite se modifică substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ b) Oferta inelastică. E0/P = %∆Q/%∆P sau E0/P = (∆Q/Q0) : (∆P/P0) = (∆Q/∆P) : (P0/Q0) Relaţie în care: %∆Q – indicele procentual de sporire a ofertei %∆P – indicele procentual de sporire a preţului ∆Q – variaţia ofertei ∆P – variaţia preţului Q0.6. %∆Q > %∆P sau ∆Q > ∆P Preţ Cantitate Fig. %∆Q < %∆P sau ∆Q < ∆P Preţ 46 Cantitate . Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de modificarea preţului se face prin raportul dintre modificarea procentuală a ofertei unui produs şi modificarea relativă a preţului pe piaţă a acelui produs.2.2. 6. P0 – cantitatea oferită şi preţul la momentul t0 În funcţie de mărimea coeficientului. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei ne arată gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau oricăreia din condiţiile ofertei. oferta pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele forme: a) oferta elastică. E0/P < 1. E0/P > 1.

Oferta unitară Oferta este de elasticitate unitară atunci când cantitatea oferită se modifică în aceeaşi proporţie cu modificarea preţului. c) Oferta unitară. Oferta infinit elastică e) Oferta perfect inelastică (rigidă) E0/P = 0 Preţ → Caz extrem (la orice modificare a preţului oferta nu se schimbă) Cantitate 47 . d) Oferta perfect (infinit) elastică E0/P →∞ Preţ →Caz extrem (concept teoretic care nu există în realitate şi care presupune ca la un preţ dat oferta să crească la infinit). 6.4.3. Oferta inelastică Oferta este inelastică.Fig.5. chiar şi la o foarte mare modificare de preţ. 6. Cantitate Fig. E0/P = 1. 6. atunci când are loc numai o mică modificare în cantitatea oferită. %∆Q = %∆P sau ∆Q = ∆P Preţ Cantitate Fig.

d) totalitatea relaţiilor de vânzare în legătură cu spaţiul economic în care are loc şi procesele conexe ce-i sunt caracteristice (cererea. iar în unele cazuri diverse categorii de intermediari. concurenţă. Se poate totuşi considera că piaţa este: a) spaţiul economic în care se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii. c) un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc asupra a ceea ce dispun. fiecare cu interese specifice. concurenţa. clasificare şi funcţii ale pieţei Definirea sintetică.1. cererea şi oferta. e) locul de manifestare a concurenţei. reglementările juridice etc.1. publicitatea. 48 . Definire. Pieţe. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa 7. 6. Oferta rigidă Capitolul 7. diversităţi şi a elementelor caracteristice.6. b) locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele producătorilor. dar care nu se pot realiza decât prin „legarea” cu interesele partenerilor. preţuri 7. preţul. concisă a pieţei este dificilă datorită marii sale complexităţi.).Fig. de ceea ce au nevoie şi a preţurilor cerute şi propuse înainte de a încheia şi efectua tranzacţiile. Pe piaţă se întâlnesc şi se confruntă vânzătorii şi cumpărătorii. a competiţiei dintre agenţii cu intere identice sau apropiate. oferta.1.

asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.pieţe fluide. ofertei şi raportului dintre ele sau asupra nivelului şi dinamicii preţului.pieţe atomizate.pieţe dispersate.piaţa produselor cultural-artistice. în care toţi agenţii sunt numeroşi şi de forţă economică redusă. distingem: pieţe locale.pieţe intermediate.piaţa informaţiilor. de cele mai multe ori adaptabile la schimbări.pieţe rigide. . pe care au acces doar persoanele abilitate şi expres autorizate. prin decizii adoptate şi acţiunile întreprinse. nu exercită vreo influenţă asupra volumului şi structurii cererii. în care agenţii sunt puţin numeroşi.piaţa valutară.piaţa activelor financiare. .Criterii de clasificare a pieţelor a) După bunurile care formează obiectul tranzacţiilor pe piaţă se disting: .pieţe concentrate.pieţe molecularizate. cele care sunt dinamice. . c) După volumul tranzacţiilor care se derulează se poate vorbi de: . cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent. în special asupra preţului. astfel că nici unul dintre ei. piaţă naţională. 49 . . g) După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie.piaţa bunurilor de capital. cu întârziere. iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei.pieţe libere. se grupează în: . b) După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţei pe care o exercită asupra activităţii economice. piaţă mondială. Agenţii unui asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri”. al căror mod de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei. superficiale şi izolate. . Sunt pieţe atipice. . pieţe regionale. fiecare dintre ei are o forţă economică ridicată. în care au acces orice vânzător şi cumpărător.pieţe opace care presupun că participanţii deţin informaţii reduse. . .piaţa bunurilor de consum.piaţa monetară. .piaţa resurselor naturale. Aceşti agenţi sunt „creatori de preţuri”. Ele sunt pieţe în care agenţii cererii au o bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi au capacitatea să facă anticipări raţionale. e) După modul de acces pe piaţă se disting: .pieţe reglementate. .piaţa muncii. f) În raport de forţa economică a participanţilor se cunosc: . .pieţe transparente. în care agenţii cererii şi ai ofertei au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii. . . d) În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici se poate vorbi de: . .

la vedere. Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi.este o întrecere. competitivă. adică o confruntare dar şi cooperare între diferiţi agenţi economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie. ea realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice agent economic – producţia şi consumul. Definirea concurenţei. respectiv de vânzare ale agenţilor economici. - - 7. să vândă. a cutumelor şi normelor de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei pieţele pot fi: . .a.pieţe reale cu o concurenţă imperfectă.d. este „mâna invizibilă” (când piaţa este liberă. . de efectuare a operaţiunilor băneşti. cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată.1. j) În raport cu factorul timp se poate vorbi de pieţe: .cu concurenţă neloială. dar ea se va derula ulterior. la o dată convenită. o trăsătură esenţială a pieţei. . emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizări. . financiare ş.h) În raport de respectarea legislaţiei.pieţe cu concurenţă perfectă şi pură. Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a înţelege conţinutul concurenţei: . în care tranzacţia se face imediat sau în cel mult 48 de ore de la încheierea contractului. funcţiile şi instrumentele luptei de concurenţă Concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale pieţei.cu concurenţă loială. dar şi „pumnul invizibil” care prin variabilele ei orientează pe vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: ce? cât? cum? pentru cine? de la cine? în măsura în care este concurenţială şi liberă.2. de vânzare. 50 . pot exista: . cele în care se convine la momentul T0 asupra termenelor tranzacţiei. de achiziţie a bunurilor de consum.la termen.pieţe de monopol. prin piaţă cumpărătorii şi vânzătorii se informează reciproc asupra ce. valutare. Ea este o manifestare a liberei iniţiative. cât. Ca sistem de comunicaţie. atomizată). să cumpere şi să consume. Funcţiile pieţei verifică gradul de concordanţă a intenţiilor de cumpărare.m. i) După modul în care funcţionează şi cum sunt studiate. cum. piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru. la ce preţ intenţionează să producă. adică după ce s-a convenit asupra preţului.

şantajul. Dintre mijloacele economice se remarcă reducerea costurilor. concurenţa se poate transforma în contrariul său: generează risipa de resurse. b. publicitatea. fiecare acţionează din interes. întreprinzători.m. În teorie şi în analiză se utilizează alături de preţul absolut şi preţul relativ. d) permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru a-şi lărgi piaţa. sponsorizarea unor activităţi social-culturale. sau raportul de schimb. Instrumentele luptei cu concurenţa În cadrul concurenţei se folosesc mijloace care au evoluat o dată cu piaţa şi concurenţa. Pri = PAi / Pe în care: Pri = preţul relativ al bunului „i” 51 . îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii imobili. care favorizează creşterea eficienţei. spionajul economic. loială. îl defavorizează pe consumator. b) diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi. exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă.premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului. iar în cazuri limită. iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor. creşterea calităţii. În măsura în care este deschisă.2. Printre instrumentele extraeconomice: obţinerea de informaţii privind activitatea concurenţilor. conservatori. concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii. ş. în sistemul de relaţii pe care-l presupune concurenţa. adică preţurile bunurilor a. Funcţiile concurenţei a) stimulează progresul general: ea incită la inovaţie şi creativitate. c.în această competiţie. Acesta este preţul absolut. abili. poate deprecia calitatea bunurilor marfare. .d. - 7. e) când este necorespunzător reglementată şi supravegheată. Ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice. supravegheată şi bazată pe preţuri libere. acordarea unor avantaje cumpărătorilor. corupţia. satisfacerea mai bună a nevoilor. Teorii şi optici de analiză a preţului Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare. conduce la concentrarea exagerată a forţei economice.a. economisirea resurselor. c) uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei. reglementată. diversificarea şi reînnoirea sortimentului.

Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Principalele tipuri de preţuri După modul în care se formează preţurile pot fi: a) preţuri libere. În teoria clasică preţul are suport în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor. de cantitatea în care bunul se află comparativ cu trebuinţele şi cererea solvabilă. preţuri en gros şi en detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte 52 .1. formate în condiţiile concurenţei perfecte. c) preţuri mixte sunt cele care funcţionează efectiv în statele cu economie de piaţă şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei. . 7. care se stabilesc de firmele cu un anumit control al pieţei. . valoare determinantă de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului. nefiind supuse nici unei reglementări. ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul.teoria clasică a preţului.teoria neoclasică a preţului. cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg mecanismele pieţei: salariul. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului după care acesta este determinat de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă 7. Astfel. preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie. tarife la servicii. Pe baza lor se formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor. Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi preţului a fost elaborată în prima treime a secolului nostru şi aparţine în principal Şcolii de la Cambridge.3. în condiţiile concurenţei monopoliste sau imperfecte. b) preţurile administrate sau controlate. prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse.teoriile mixte ale preţului. Privit prin prisma consumului de factori.3. preţul exprimă interesele producătorului. prin mecanismul cererii şi ofertei. sau de către stat pentru bunurile ce intră în sfera lui de intervenţie. Teoriile preţului .PAi= preţul absolut al bunului „i” Pe = preţul absolut al bunului etalon Preţul etalon de cele mai multe ori se fixează asupra unor bunuri reprezentative pentru aprecierea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor. rata dobânzii.

sunt consideraţi primitori de preţuri. 7. . luaţi separat. Ca urmare: O = ƒ(p) şi C = ƒ(p). iar toţi cumpărătorii să cumpere la preţul existent atât cât doresc. nici un întreprinzător nu e interesat să fixeze un preţ mai ridicat decât cel al pieţei. . Pe baza principalelor caracteristici ale concurenţei perfecte. Cu alte cuvinte. Astfel. Concurenţa perfectă serveşte ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei.omogenitatea produselor.libertatea intrării în ramură: nu există o barieră tehnologică. în acel punct unde se realizează starea de echilibru. la nivelul producţiei de echilibru. Consumatorii şi producătorii. a preţurilor. fără a-l influenţa în vreun fel. bine informaţi. participanţii la relaţiile de schimb pe o astfel de piaţă au comportamente specifice. la nivelul pieţei unui produs oarecare (Q) şi se va considera că acestea sunt funcţii de preţul produsului (p). a cererii şi ofertei. Aceasta în sensul că preţurile apar (intră) ca mărimi exogene (variabile independente) în construcţia funcţiilor cererii şi ale ofertei. pe baza forţelor pieţei.2. În vederea relevării modului unitar de abordare a cererii şi ofertei. pentru înţelegerea concurenţei reale. astfel încât cumpărătorilor le este indiferent de la care vânzător cumpără. Piaţa concurenţială pură şi perfectă se caracterizează prin: . 53 . . De astfel. nepracticându-se nici o diferenţiere a produs. ceea ce face ca nici una din firme să nu poată controla sau influenţa piaţa. deoarece ar îndepărta clienţii care. aceasta reflectă situaţia în care pe piaţă există produse omogene.transparenţa perfectă a pieţei defineşte cunoaşterea perfectă a condiţiilor pieţei. adică existenţa unui număr suficient de mare de firme identice care participă în calitate de ofertanţi şi cumpărători de bunuri şi servicii. atunci preţul şi cantităţile oferite şi cerute apar ca mărimi endogene (variabile dependente). încât se poate obţine cel mai bun preţ sau produs dorit. Dacă cererea şi oferta sunt luate însă împreună. identice sau substituibile. vor cumpăra de la cei care vând la preţul pieţei. concurenţa perfectă presupune ca toate firmele să vândă producţia pe care o au la preţul pieţei. juridică de intrare în ramură a noilor firme. economică.3.mobilitatea perfectă a factorilor de producţie: munca şi capitalul se deplasează rapid către acele folosiri unde se pot obţine cele mai mari avantaje. acestea se formează. . Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă. nici un vânzător nu poate să vândă produsul său la un preţ superior celui la care vând concurenţii. fiecare din ele având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea pieţei. se va nota cu O oferta de piaţă şi cu C – cererea corespunzătoare.atomicitate.Piaţa cu concurenţă perfectă presupune că purtătorii cererii şi ofertei nu pot influenţa nivelul preţului.

. s-a făcut abstracţie de factorul timp. pentru că producătorii nu au nici o posibilitate de a o modifica.formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată şi de situaţia pieţelor independente.se consideră că piaţa unui produs este echilibrată. răspunsul la întrebarea de ce se modifică preţurile – inclusiv cele de echilibru – este întotdeauna legat de evoluţia raporturilor concrete dintre cerere şi ofertă. Dimpotrivă.Aceste funcţii descriu curbe cu următoarele proprietăţi: . rezultă caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru: . că un rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reprezintă acel nivel al produsului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute din bunul respectiv cu cele oferite. Preţul de echilibru QE Q Din cele prezentate. Dar este unanim recunoscut că formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite în funcţie de orizontul de timp în care se confruntă cererea şi oferta.7. . oferta este o funcţie normală crescătoare în raport de acelaşi preţ. iar oferta este rigidă. P O E C PE Fig. în cadrul căreia se face abstracţie de costul producţiei şi se consideră că evoluţia ofertei depinde numai de reacţiile producătorilor în legătură cu preţul pieţei. de preţurile de echilibru le celorlalte bunuri. P C 54 C1 O . există mai multe modalităţi de analiză a formării preţurilor de echilibru: a) perioada foarte scurtă.în timp ce cererea este o funcţie normală descrescătoare în raport de preţ. Pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii şi ofertei.1. .apare spontan. situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Până la acest nivel al analizei. . iar preţul format se numeşte preţ de echilibru.preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele oferite din produsul Q. atunci când cantitatea cerută este egală cu cea oferită: C(p) = O(p). Din punct de vedere al timpului.echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia. Echilibrul pe termen foarte scurt (instantaneu) există atunci când cererea se modifică.

Cmg = Vmg = Preţ Echilibrul pe termen scurt. stabil.7. ca urmare a investiţiilor efectuate.Pe1 Pe0 Qe Q Fig. oferta lor nu are nici o influenţă asupra preţurilor. prin definiţie. a metodelor de marketing şi a indicilor de utilizare a capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau preţul curent. Echilibrul pe termen scurt Q c) perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul ofertei şi prin schimbarea capitalului fix. dar oferta cunoaşte modificări reduse. Poziţia cea mai bună a ofertei se defineşte prin egalitatea dintre costul marginal . în cadrul căreia producătorii pot modifica dimensiunea ofertei lor prin schimbarea volumului factorului muncă. Producătorii pot vinde orice cantitate de produse la acelaşi preţ întrucât. venitul marginal şi preţul de vânzare.2.3. sub incidenţa factorului muncă. însă nu pot interveni asupra capitalului fix. ci preţul normal sau preţul durabil. Egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de echilibru a producătorului (ofertantului). Condiţia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este: costul marginal = preţ de vânzare = cost mediu minim 55 . P O` Pe1 Pe0 C1 C Qe0 Qe1 Fig. Echilibrul instantaneu b) perioada scurtă. apare atunci când cererea se modifică.7.

1. Pieţe cu concurenţă imperfectă Economia reală de piaţă contemporană este o economie mixtă. Echilibrul pe termen lung În toate cele trei figuri s-a presupus extinderea cererii (de pildă ca urmare a creşterii numărului de consumatori). e) monopolul instituţional sau legal. cât şi volumul ofertei. încât firmele concurente sunt înlăturate sau altele nu pot pătrunde în domeniul respectiv. Monopolul O întreprindere este în situaţie de monopol atunci când este singura producătoare a unui bun. 56 . ameliorării colitative şi creşterii cantitative a capitalului fix şi a altor imput-uri. în cadrul căreia unele firme deţin puterea de a influenţa atât nivelul preţului.4. Sigur că se pot imagina şi situaţii de comprimare a creşterii. ceea ce a condus la creşterea preţului de echilibru. când toţi factorii de producţie sunt variabili. b) monopolul asupra mărcii comerciale. generat de organizarea şi funcţionarea unor firme de interes public supuse controlului statului. respectiv deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite.Cmg = Preţ = CM (minim) Echilibrul pe terme lung apare atunci când se trece la o nouă stare de echilibru. iar în cazul „c” de comprimare a ofertei. bazat pe faptul că. dimensiunile activităţii economice contribuie la o asemenea reducere a costurilor de producţie. Monopolul poate să apară prin următoarele modalităţi principale: a) monopoluri naturale. 7. ca urmare a intrării (ieşirii) din industrie a unor firme. d) monopolul prin economii de scară. nefiind concurată de alţi producători (vânzători) interni sau externi. c) monopolul tehnologic. generat de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor care conferă subiectului respectiv forţa legală de a controla exclusiv noul produs pentru o anumită perioadă de timp. 7. P x O` C1 C O1 Pe0 Qe0 Qe1 Q Fig.4. uneori. 7.4.

Preţul şi venitul marginal Stabilirea preţului de vânzare al bunurilor create de firma aflată în situaţie de monopol presupune. mai ales. c) poziţia de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării – pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată – chiar şi în ţările slab dezvoltate. în primul rând. În situaţia în care există monopol. producţia optimă va fi aceea la care venitul marginal este egal cu costul marginal.5. fie minimizarea pierderii. însă el trebuie să ţină seama de consecinţele nivelului preţului asupra cererii. nu trebuie uitat că monopolistul poate influenţa cererea prin reclamă. b) în principiu. aşteptările consumatorilor etc. monopolistul va trebui să determine un cuplu cantitate – preţ care să-i maximizeze profiturile. respectiv al volumului producţiei care-i asigură fie maximizarea profitului. desigur. În condiţiile pieţei de monopol. datorită schimburilor economice internaţionale. de reglementările elaborate de stat în vederea protejării consumatorilor etc. există înlocuitori pentru orice bun economic. în acest sens. respectiv a diferenţei dintre venitul total şi costul total. venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare la orice nivel al producţiei. de gusturile. iar curba cererii are pantă negativă. modifică deseori dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor aşteptate. Spre deosebire de concurenţa perfectă în care firma alege doar cantitatea pe care urmează să o producă. În condiţiile în care firma urmăreşte maximizarea profitului. cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute. determinarea nivelului optim al producţiei. ceea ce dă naştere unei virtuale concurenţe a produselor substituibile. asupra profitului. liber să aleagă preţul dorit. Monopolul este. 57 . în ultimă instanţă. 7. uneori. firma are posibilitatea de a alege atât preţul. veniturile. asupra venitului total şi. P P1 P2 Cererea Q1 Venitul marginal Q2 Q Fig. însă nu o poate schimba fundamental deoarece parametrii ei sunt determinaţi. exercitat prin stabilirea preţului de vânzare.Monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei deoarece: a) dictatul pieţei. d) dominarea pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile consumatorilor organizaţi şi.

7. deosebirile calitative intrinseci ale produsului. Însă prin aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul oricărei alte firme concurente. în vederea maximizării profitului. Ea se şi îndepărtează de concurenţa perfectă. prevenind astfel situaţiile în care aceasta părăseşte vânzătorul ca urmare a modificării nesemnificative a preţului. un preţ diferit de cel al pieţei. Drept urmare. Prin atomicitatea producătorilor. 58 . Pe de altă parte. Deciziile unei firme nu au o influenţă sensibilă asupra celorlalte întreprinderi. cererea va reacţiona mai puţin la modificările de preţ. dar şi diferenţele de prezentare. Cum fiecare firmă deţine o parte semnificativă a ofertei totale. desigur. Ea se înrudeşte cu monopulul. dar neomogene. motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze consecinţele proprii deciziilor şi prin prisma efectului asupra celorlalţi. ci mai mic. preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. sunt diferenţiate provenind de la un număr mare de firme (industrie textilă. venitul marginal nu va mai fi egal cu preţul ca în cazul concurenţei perfecte.4.3. o firmă izolată suportă însă efectele deciziilor celorlalţi producători. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi uneori de represiune ale concurenţilor. Întrucât firma monopolistică se confruntă însă cu o cerere ce nu este perfect elastică. deşi similare. Modificarea preţului este facilitată şi de faptul că numărul mare de firme face imposibilă subordonarea lor reciprocă.2. Dacă în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel situaţia celorlalţi. Piaţa cu concurenţă monopolistică Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători. Curba cererii de piaţă a unui furnizor rămâne totuşi descrescătoare – ca în cazul monopolului – volumul vânzărilor sale sporind ca urmare a reducerii preţului. concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă. deoarece produsele sunt similare. Se întâlneşte în mod frecvent în domeniile în care bunurile oferite pieţei. numărul ofertanţilor fiind mare şi de putere economică apropiată. dar şi cu concurenţa perfectă întrucât reuneşte elemente ce aparţin acestor două structuri de piaţă diametral opuse. acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. substituibile în mod perfect. de creditare sau cele legate de serviciile post-vânzare tind să consolideze fidelitatea clientelei. 7.). aici o firmă poate practica. încălţăminte. inexistenţa unor restricţii la intrarea în domeniul respectiv a unor noi firme constituie de asemenea o trăsătură a concurenţei monopolistice. fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul. Piaţa de oligopol O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. În afara numărului mic de concurenţi. electronică etc. Accesul relativ liber într-o ramură dată. iar ofertantul poate schimba uneori nivelul preţului. caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea.4. Bunurile diferenţiate în mod real sau imaginar nu pot fi. în funcţie de circumstanţe.

1.2.1.2.1.3.2. o evoluţie favorabilă.1. variabile. o firmă care decide să crească producţia şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte. Factorii determinanţi ai cererii 3. În concluzie. după cum deciziile acestora afectează pe fiecare în parte. Risc şi incertitudine în economie 1. Apariţia şi formarea ştiinţei economiei.3.3.1.3. Natura şi domeniul economiei 1. CUPRINS Capitolul 1.2. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de producţie 1 1 1 2 3 3 3 4 5 8 8 9 11 11 13 17 19 19 21 23 27 59 .4. Cererea 3. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie 1.1.2. Cererea: definire. Etape în evoluţia ştiinţei economice 1.2. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare 3. legea cererii 3. Economia – formă principală a acţiunii umane 1. acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor. Economia de piaţă contemporană 2.de cooperare Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite). . Metode de cunoaştere ştiinţifică. Economia – ştiinţă teoretică fundamentală 1. cel puţin pe termen scurt. Avantajele tehnologice combinate cu o producţie de scară mare asigură firmelor costuri unitare reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore: .4. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale acesteia Capitolul 3.Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare economico-financiare a unei firme a adus-o într-o situaţie mai delicată comparativ cu cea iniţială sau chiar la faliment. Însă presiunea exercitată asupra preţului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme. Preferinţele şi alegerea consumatorului 3. Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane 2.2. Obiectul de studiu al economiei 1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse.4. Echilibrul consumatorului 3. Firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari.4.1. Utilitatea şi cererea 3.de confruntare.1. De exemplu. Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este deosebit de dificilă. Elasticitatea cererii Capitolul 4. tehnici şi instrumente utilizate în analiza economică Capitolul 2.2.2.1. Raritate şi alegere 1.

Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea medie şi productivitatea marginală 4.1.1.2. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă 7. Teorii şi optici de analiză a preţului 7. Definire. Legea generală a ofertei 6.4.4. Condiţiile ofertei.4.2. Definirea şi tipologia factorilor de producţie 4.2. Analiza pe termen scurt. Definirea concurenţei. Combinarea factorilor de producţie 4.3. Piaţa de oligopol 49 49 49 51 52 53 53 54 57 57 58 59 60 .2.4. Relaţiile între costul total.3.1.1. funcţiile şi instrumentele luptei de concurenţă 7.2.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung 4.1. Oferta 6. Costul producţiei pe termen lung Capitolul 6. clasificare şi funcţii ale pieţei 7.3.1. Echilibrul producătorului Capitolul 5.1.6. Tipologia costurilor 5. mediu şi costul marginal 5. Elasticitatea ofertei 27 28 29 32 34 36 38 38 39 39 41 42 45 45 46 Capitolul 7. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa 7.1. Legea randamentelor nonproporţionale 4. preţuri 7. Costul de producţie în perioada scurtă 5. elemente structurale 5. Costul: concept. Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă 7. Pieţe. Costul de producţie 5.1.3. concurenţă.5.2. Monopolul 7.3. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte 7. Piaţa cu concurenţă monopolistă 7.2.2. Pieţe cu concurenţă imperfectă 7.4.2.2. Definire.1.3. forme.

Ciucur D. 2004. 4. 1994. Frois G. A. Ilie Gavrilă. Ignat I. Bucureşti. 2000.. Clipa N.. Bucureşti. Samuelson P. Stelian I. Alexandrina Duţă. 2001. 7.. 8. 2. Catedra de Economie – Microeconomie – note de curs – Editura Universităţii de Vest. Băbăiţă I.. Timişoara. 1999. UVT. Catedra de Economie şi Politici Economice – Economie – Ediţia a şasea – Editura Economică. Editura Economică. Nordhaus W. 1998. ASE. Pohoaţă I. 6. Bucureşti. 3. 9. Imbrescu I. Bucureşti. Luţac Ghe.BIBLIOGRAFIE 1. – Economie politică – Editura Economică. 2004. 1999. – Economie – Editura Teora. – Micoreconomie – Editura de Vest.. (coordonator) – Dicţionar de Economie – Ediţia a doua. Timişoara. Dobrotă N. 2005 61 .. Constantin Popescu – Economie – manual universitar – Editura Economică Bucureşti. – Economie politică – Editura Humanitas. Lazăr C. Bucureşti. 5. – Curs de economie politică – Editura Economică. Bucureşti.

62 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful