You are on page 1of 2

UTA MIELUTA

de F. Sahling Pe la mijlocul iernii, oaia cea bătrână a bunicului , aduse pe lume o mieluţă, pe care o numiră : „Uţa – Mieluţa”. Într-o dimineaţă, cam pe la sfârşitul lunii ianuarie, Uţa – Mieluţa se trezi plină de voie bună. Nu-şi dădea seama de ce. Am visat oare ceva frumos, sau poate e din cauza soarelui ? se întreba ea. Nu-şi amintea totuşi să fi avut vreun vis. Şi nici soarele nu putea fi pricina voioşiei sale, căci razele lui nu pătrundeau încă până în staul. Atunci care să fie cauza? Deodată, Uţa – Mieluţa o descoperi: Pe uşa deschisă a grajdului şedea o păsărică şi cânta de mama focului. După ce-şi isprăvi cântecul, păsărica îi spuse: „Vino afară, somnoroaso ! Toată lumea a ieşit la aer, numai tu leneveşti aici. Soarele ne zâmbeşte, cerul e albastru, vântul adie uşor şi întreaga fire se bucură de această zi minunată. Uţa – Mieluţa, nu stătu mult pe gânduri şi sări cu voioşie gardul staulului. În ogradă toate animalele îşi plimbau puii şi le arătau ograda. Căţeluşa – mamă îşi scoase căţeluşii din cuşcă şi îi învăţa să latre la persoanele necunoscute, că de, nu ea păzeşte casa? Mama – purceluşă îşi învăţa purceluşii să grohăie – semn că le e foame şi să vină gospodina să le aducă . Mama – văcuţă îşi scoase şi ea viţelul din grajd la plimbare prin ogradă şi-l învăţa să rumege fânul din fânar. Ei, dar trebuie să o caut şi eu pe mămica mea şi a început a behăi: „Behehe, behehe”. Mama – oaie a auzit-o şi a venit spre ea. Uţa – Mieluţa, o salută frumos , ca un miel cuminte ce era: „Bună dimineaţa mămico!”. Să trăieşti mieluţa mamei, nu îţi e foame. Uite colo în iesle, gospodarul ne-a adus ogrinji proaspeţi şi dulci. După ce s-a săturat bine, Uţa – Mieluţa , o rugă pe mama – oaie: „Mămico, spune-mi şi mie o poveste !” pentru că Uţei îi plăceau poveştile tot atât de mult ca şi vouă, copiilor. Cel mai mult îi plăcea povestea cu lupul şi cei şapte iezi, şi ar fi ascultat-o oricât de des. „Da , Mieluşica mea, îi spuse Mama-oaie, când isprăvi de povestit, îi spuse: „trebuie să bagi de seamă şi tu, ca nu cumva să te prindă vreodată Lupul cel Rău”. - Dar cum arată lupul mămico? – întrebă Uţa. Şi maică-sa , i-l descrise amănunţit. - Ce bine ar fi să nu-l întâlnesc vreodată, oftă Uţa. Mi-e frică şi numai când aud de el !. Pe urmă, Uţa-Mieluţa, ceru voie mamei ei să meargă până afară la izlaz, să pască ceva iarbă proaspătă , care fusese acoperită de zăpadă , şi mai ales, să ajungă şi la iazul care tocmai se dezgheţase, pentru că două zile la rând se ivise soarele. Ea, îşi făcuse obiceiul să se ducă adesea acolo şi să se privească în oglinda limpede a apei. Era, e drept, un mieluşel nespus de drăgălaş: alb din vârful botului până la codiţă şi cu o lână moale ca puful. Când ajunse la iaz, Uţa-Mieluţa, se trezi faţă în faţă cu un animal roşcat, micuţ, cu o coadă lungă şi arcuită şi care se căţăra foarte repede în copacii de pe marginea iazului, în salturi foarte mari. Uţa nu mai văzuse niciodată un asemenea animal. - „Cum te cheamă?” întrebă ea curioasă, animalul mic şi drăgălaş. -„Eu, sunt Riţa-Veveriţa şi trăiesc acolo sus în scorbura din copacul acela cel mai înalt” .- Dar, ia spune, de acolo de sus, ai văzut vreodată Lupul cel Rău?, o iscodi Uţa - Mieluţa pe Riţa – Veveriţa. „Fireşte , că l-am văzut”, răspunse Riţa. - „Şi nu ţi-a fost frică de el ?” - „Nu, pentru că eu cum îl văd, fac un salt, şi gata ajung la scorbura mea, iar lupul nu se poate căţăra în copacii înalţi. Ce bine ar fi să pot face şi eu salturi la fel ca tine, atunci când vine lupul cel rău. Fac şi eu salturi, dar mai mici,nu mă pot căţăra în copaci. Eu pot sări doar peste garduri mai mici, sau peste buşteni şi porni mai departe , luându-şi rămas bun de la veveriţă. Şi cum mergea ea aşa, mândră, deodată văzu o namilă apropiindu-se de ea. De spaimă, inima i se opri: nu putea fi decât Lupul cel Rău, îşi zise Uţa-Mieluţa ! Întocmai aşa i-l descrisese maică-sa. Uţa se întoarse şi o luă la goană cât o ţineau picioarele. Namila însă venea după dânsa. Uţa-Mieluţa alerga tot mai repede şi mai repede. La o

Se duseră acolo şi Uţa îşi astâmpără setea. şi într-o zi o rugă: Mi-e sete . . însă. încât aproape că-i pierise glasul. să o încălzească. purceluşul şi Grivei – câinele din ogradă. şi am luat-o la goană”. şi o duse la mal. „Mămico.„Nici nu pot să-ţi spun cât de groaznic era. lângă tine!”. ci e un câine!” . şedea şi namila. că de era cam pe la mijlocul iernii – către sfârşit. închise ochii. iar Grivei adăugă: „Dacă ar fi venit vreun lup. Povestea se află în : „Preşcolarul şi literatura” (Studiu şi antologie).151). Grădiniţa O. tocmai treceau pe acolo.cu grijă să nu o rănească. De spaimă. spre sfârşitul iernii – ţinând cont de caracteristicile specifice în acest timp. Tincuţa Gherase . sorbind apa încetul cu încetul. după ajutor. Răsuflă uşurată ! Namila se oprise. . draga mea. Când Uţa deschise ochii. care o lingea cu duioşie. Guiţ-guiţ. strigă ea de departe. Dar Uţa alergă mai departe până ce ajunse lângă Mama-oaie. hai să mergem până la iaz”. ci arată cu totul altfel”. îi era gura şi se vedeau în ea o mulţime de dinţi ascuţiţi. acolo. mămico. mămico. Uţa. Atunci namila sări în apă şi înotă înspre Uţa-Mieluţa. acesta nu e Lupul cel Rău.„Dar nu seamănă cu câinele.„Vai . Aceasta. Ar trebui să-i mulţumeşti. Îşi scoase capul de după colţul grajdului şi o privea. Mai mare însă. făcu un salt atât de mare. . Avea urechile ca nişte ţepuşe şi nişte ochi mari şi sălbatici. după aceea dădu fuga în staul şi se ascunse. că acesta este un câine lup şi nu-ţi face nici un rău. se văzu lângă maică-sa. lupul!” se bâlbâi Uţa. o înşfăcă de după gât. că te-a salvat de la înec”. pentru că apa era foarte rece. zări namila în tufiş. . Bucureşti. „Unde vezi tu vreun lup?” – întrebă Mama-oaie. n-avea grijă!” Însă de atunci Uţa-Mieluţa nu mai îndrăzni să se depărteze da Mama-oaie. de frică. după mai multă vreme îndrăzni să se uite afară. Bianca Bratu.„Dar cum arăta Lupul cel Rău. eu repede l-aş fi gonit. Alături. răspunse Uţa. mai degrabă. încă aşa de înspăimântată. – „Nu. Povestea a fost prelucrată de ed. Grivei din ograda noastră. prostuţă. 2 . Mama-oaie de abia reuşi să o liniştească pe fetiţa ei. fata mamei ?” întrebă mama-oaie. . Editura didactică şi pedagogică.„Păi. Namila. Câteva zile mai târziu. Şi din gură îi atârna o limbă lungă şi roşie !”. Abia. 1 Basarabi – adusă de la anotimpul primăvara – la anotimpul iarna cam de la mijloc .N. 1971( pag. Am văzut Lupul cel Rău ! Mi-am amintit însă de ceva ce m-ai învăţat tu. „Uite.vreme îndrăzni să arunce o privire înapoi. Uţa-Mieluţa se întâlni din nou cu namila cea fioroasă. Dar când ridică odată privirea.„Vai Uţă. să ştii . că ajunse tocmai în mijlocul iazului ! Mama-oaie începu să strige speriată. iar Uţa-Mieluţa îi întrebă cu teamă: „N-aţi văzut lupul cel rău ?”. n-am văzut nici un lup” – grohăi purceluşul.