DUMITRU MONACU: ULIŢA ARINILOR DESPRE VIAŢA NOASTRĂ CA LITERATURĂ Pare inutil să încerci o circumscriere a lui Dumitru Monacu

într-un curent literar, într-o mişcare, fie şi într-un grup de cenaclişti. El se singularizează prin trăirea sa şi modul propriu de a-şi pune în pagină experienţele şi emoţiile ca fapte de artă într-un mod direct, aparent spontan, dând curs unui imbold firesc, simţind că aceste întâmplări trebuie scrise, trebuie spuse acum şi nu în alt timp. Înainte de toate Dumitru Monacu este un povestitor cu calităţi naturale, aşa cum nu se întâlnesc chiar la tot pasul, calitate rară şi printre prozatorii consacraţi. Şi îndemânarea, de ce nu chiar talentul său de povestitor, îl face să intuiască în termeni corecţi curgerea întâmplării încât firescul povestirii să nu sufere iar verosimilul să fie convingător. Deşi, istoric vorbind, acţiunea romanului Uliţa Arinilor se petrece în „blestematul deceniu” al secolului trecut deja, care a dat exemplare notorii de ticăloşi dar şi de martiri şi eroi, personajele lui Dumitru Monacu nu sunt nici învingători, nici învinşi, ci sunt pur şi simplu se trag din sămânţa perenă a supravieţuitorilor care au acceptat acel compromis mai mare ori mai mic necesar pentru a rămâne în viaţă, adaptându-se la o lume mereu în schimbare când ajutorul nu poate veni decât de la tine şi de la cei apropiaţi ţie, familie, rude, prieteni şi nici de la aceştia - nu întotdeauna, nu necondiţionat. Într-un fel avem în această carte reţeta „supravieţuitorilor” din zilele noastre, reţetă ce presupune o continuă cedare ca în faţa unei fatalităţi recunoscută de unii drept nefasta atitudine mioritică. Romanul surprinde o realitate a anilor ’60 văzută şi suportată multiplu, în grade diferite de pătrundere, după vârsta şi înţelegerea eroilor, de la mirarea naivă a unui copil înainte de a merge la şcoală, a revoltei mocnite şi topite în lacrimi ale unei femei neputincioase, până la supunerea cu pumnii strânşi a părinţilor care presimt ori suportă tragedia ca pe o catastrofă naturală. Dar cine dintre noi are a judeca, cine are a da sentinţe şi a condamna când noi înşine suntem, de cele mai multe ori, cum altfel, tocmai descendenţii celor care au supravieţuit în orice condiţii, cu orice sacrificiu şi mai puţin urmaşii martirilor ucişi în lupte neştiute sau în închisori. Aşadar, rămâne o întrebare deschisă ori de câte ori suntem în faţa unei cărţi noi, a unui nume nou întâlnit pe o copertă: ce îl poate determina pe cineva să-şi sacrifice zile şi nopţi la rând pentru a se apleca asupra migăloasei munci de a scrie aşa, fără nici un scop afişat la vedere, fără un interes imediat, să scrie întâmplări din viaţa sa ori a altora, ori fapte numai imaginate? Ce oare îl face pe Dumitru Monacu, om trecut cu viaţa de jumătatea unui veac săşi rupă din timpul său pentru a scrie? Ne este greu să dăm un răspuns rapid şi net şi bănuim că nici autorul nu-şi reprezintă cu claritate de unde îi vine această pornire. Am citit cartea şi, în cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm că Dumitru Monacu scrie pentru că, în convingerea sa adâncă, are ceva, ceva important să ne spună nouă şi celor care vor urma după noi, scrie cu convingerea că toate acestea trebuie să rămână undeva. Sorgintea profesională ni-l înfăţişează pe autor drept un specialist dedicat carierei inginereşti cât se poate de fireşti pentru cel cu o pregătire tehnică superioară, interesat mai degrabă de tehnologia maşinilor-unelte decât de problemele metafizice ale conştiinţei aflate la pupitrul de comandă al acelor utilaje. Altfel zis Dumitru Monacu are o ocupaţie cât se poate de onorabilă şi îndestulătoare în care s-au împlinit cariere strălucite, unele chiar geniale, dacă ne gândim la Coandă sau la Tesla, performanţe care, totuşi, nu-l mulţumesc îndeajuns încât caută împlinirea şi în alte teritorii, după părea unora diametral opuse dar pe care le-aş socoti doar complementare. Aşa se face că, urmându-şi spiritul, debutează de tânăr ca epigramist, ajungând suficient de cunoscut în mediu pentru a-şi câştiga o reputaţie bine stabilită, continuă cu compunerea de probleme de enigmistică, imediat după ’89 scoate foaia volantă Diafragme pe care o scrie singur luni în şir, ca apoi să se asocieze cu câţiva prieteni în editarea unei reviste de divertisment, Sisif (ambele publicaţii fiind efemeride ce dispar repede în peisajul publicistic furtunos al acelor ani), ca în final să se mulţumească cu statutul de colaboratorul 1

fiecare încheindu-se într-un final. Multe dintre aceste povestiri ar fi rezistat şi independente. dar sensul lor se potenţează şi se multiplică în ansamblu romanului. de a păşi spre o limită care. director comercial la SNP Petrom ca. adică cu o anume detaşare care e dată de timp şi de spaţiu. poate doar prin duioşia matură şi caldă cu care se uită în ochii unora dintre copiii familiei Vasiliu. slujbe ori simple hobbyuri constituind tot atâtea oportunităţi pentru o sensibilitate permeabilă observaţiei la schimbările din jur. Participă la concursuri de nivel naţional iar prezenţa îi este apreciată prin includerea creaţiilor sale în diverse volume. precum Moş Ţigară. deseori irepresibil. firesc. şi este treaba lectorului să facă analize dacă plăcerea simplei lecturi nu-i este de ajuns pentru a-l satisface. devine poate şi cel mai emoţionant capitol cel care. acumulând experienţe şi întâmplări de viaţă şi pe care le putem socoti drept caracteristici ale unui comportament uzual al celui ce îşi propune să trăiască în pas cu lumea de astăzi. să se stabilizeze ca angajat al Registrului Auto Român – aceste ocupaţii. ajungând dinspre copilăria unor personaje. Bilanţ. Fantezia lui Dumitru Monacu va cuceri noi spaţii ajungând spre poezia „şugubeaţă” – cum îi zice el. Ambele evenimente sunt acceptate. locul unde se petrece tot ce este mai important… Ultimul capitol. aruncă o lumină de transfocator peste întreaga carte. Biografia sa mai puţin formală va cuprinde şi acoperirea altor tentaţii: inginerul Monacu. primite fără spaimă. va fi un timp director la Oficiul pentru protecţia consumatorului. a face din aceste expererienţe literatură pare un mod fericit de a finaliza un imbold interior. ori de colarea unor documente cvasi-autentice. o lume în care ei şi-au împlinit rostul şi se pot retrage cu conştiinţa împăcată. autorul părăsind de ani mulţi din acel loc. în nostalgia fotbalului jucat pe imaşul din satul natal. Dumitru Monacu scrie. alteori mai dureroasă. un risc asumat pentru a-şi duce la capăt menirea sa pe care o simte în buricele degetelor. fără cascade. tot ar fi avut un înţeles unitar. fără cataracte.constant al paginilor de divertisment al unor publicaţii judeţene dar şi al revistelor centrale specializate pe gen. acţiunea revărsându-se dintr-un capitol în altul ca râul liniştit de câmpie. subsumate. pentru nunta unei nepoate dar şi pentru propria lor moarte pe care o simt tot mai aproape. liniară se poate spune. …Iar a face din asemenea experienţe care. Unele personaje sar din statutul banal. către finalul în care doi octogenari îşi numără nepoţii. în ritmul ei. altădată va fi operator de sondaje de opinie pe probleme comerciale. mâna alunecându-i apoi către povestiri pronunţat biografice. acestea din urmă făcând conţinutul unui volum – Culegere de… soluţii – publicat nu cu mult timp în urmă. Iată de ce 2 . clasică. Structura construcţiei este relativ simplă dar convingătoare: romanul constă dintr-un montaj de povestiri bine articulate pe o întâmplare deseori mai nostimă. cu încrederea lumea aceasta va continua să meargă înainte. îşi dă masteratul în administraţie publică. O asemenea construcţie ignoră şi respinge orice idee de roman postmodern cu acţiuni intricate ori suspendate pentru analize contextuale sau divagaţii psihanalitice asupra unor stări şi relaţii dintre indivizi. un erou în cel mai adevărat sens al cuvântului care dispare topit în propria sa modestie dar care poate rămâne un model într-o epocă în care nu pe asemenea eroi se punea preţ. prelungind fapte şi înţelesuri astfel creându-se atmosfera complexă a unei proze de o respiraţie mai amplă. acestea topindu-se în naraţiunea egală a episoadelor. Deşi nararea se face la persoana a treia. este uşor să ne închipuim că Dumitru Monacu este unul dintre personajele prezente fără a se deconspira prin nimic. Astfel multe din întâmplări sunt văzute prin ochii copilului Petrică (Bombiţă) pentru care bătătura casei este axa lumii. el doar scrie. va fi un timp arbitru de fotbal. dar cu aceeaşi protagonişti care nu ajung însă la statutul de personaje principale. cum oare se întâmplă. sunt chiar viaţa ta. Sub acest aspect Dumitru Monacu nu este un scriitor „mufat” la realitatea literară a zilei. simbolic cumva. nu rezistă şi probează funcţia de inspector de asigurări la o firmă privată. mai de curând. prin răsfrângere. peste toate celelalte întâmplări – cei doi bătrâni se pregătesc. ca apoi să se distingă ca membru fondator al Clubului „Rotary” la Botoşani. mereu fuge din faţa noastră… Romanul are o structură solidă.

nici după studii în particular. şi o face într-un limbaj obişnuit. cel care a ucenicit ani lungi la şcoala epigramei a înţeles valoarea unui spirit declanşat ca o explozie controlată la momentul potrivit. în unul din sertarele în care se păstrează şi fotografiile familiei… Suita de întâmplări nu-şi propune valorizări de intensitate. aduce sentimentul stabilităţii şi durabilităţii. dacă n-ar suna poate peiorativ. Vom avea un cuvânt de spus şi despre folosirea timpului în acest roman: la o primă vedere timpul curge convenţional-cronologic. adaptat pentru lectură uşoară. aş zice că o face în limbajul diurn nu rareori infiltrat insidios de vocabularul profesiei. ceea ce ar presupune o anume devenire a personajelor. Uneori se revine la episoade trecute cu mult înainte de începerea romanului. nu cu zgârcenie.continui să cred că nici o prudenţă scriitoricească nu poate estompa aerul de autenticitate al unui jurnal sau măcar al unui caiet de memorii ţinut în casă. ci o are ca dintotdeauna. Este o mare calitate ca dintr-un torent de fapte. folosite cu o îndemânare pe care n-a învăţat-o prin şcoli. limbajul oferind surprize plăcute. să-i vezi începutul şi s-o depeni până la capăt. Să fie aceasta semnul cedării în faţa unor exigenţe ale esteticii beletristice? Vom face o analogie cu o frescă de mare întindere pictată în tehnica picturii naive în care vom avea mai toţi trăitorii unui sat prinşi fiecare în parte în ce are mai specific implicându-se în ceea ce este pe măsura timpului şi locului acela: primarul comunist. 3 . tocmai prin repetabilitate. făcând ca textul să devină spumos. al celor de pe Uliţa Arinilor iar. dincolo de aerul de autenticitate dau farmec şi voluptate textului. poposind la crâşmă pentru un pahar de vin. alţii vor fi surprinşi ducând cânepa la râu. Puterea aceasta de a decupa dintr-o realitate informă şi larg deşirată într-un timp de necuprins. până la un punct. însoţit de miliţianul comunei şi de alţi trepăduşi. bate în poarta gospodarului să-i ia pământul şi animalele din ogradă la „colectivă”. Totodată vei afla întâmplările întregi. A recupera virtuţile acestui vocabular pe nedrept ignorate sau vituperate chiar în vastul arsenal al literaturii nu ar fi o greşeală în măsura în care aduce. atunci cum am putea s-o numim? Dumitru Monacu povesteşte cu plăcere şi plăcerea aceasta se transmite lectorului. multe dintre ele având aceleaşi personaje implicându-se în mai multe acţiuni ce se trec din una în alta. a ieşirii dintr-o vârstă pentru a intra în alta – espectanţă care. din nevoia unei povestiri coerente autorul dezvăluind scene din evoluţia viitoare încât tabloul pare întreg ca dintotdeauna. doar privirea noastră luminând partea arătată cu degetul. se şi împlineşte. la „murat” sau făcând cărăuşie la oraş. ambiguitatea plurisensului şi plasticitate expresiei… naratorul foloseşte limba vorbită de noi toţi fără a încerca o stilizare artificială sau o forţare livrescă fără a evita neologismele alături de arhaisme specifice unui grai şi unui loc care. nu în exces. în ciuda mersului real al istoriei care nu se ruşinează să pună cele mai mari contradicţii alături şi să dea peste cap orice idee de previziune. păstrează limbajul satului său prin regionalisme şi arhaisme. puterea aceasta de a scoate o întâmplare cu înţeles dacă n-am numi-o talent. irugă. cârcoteală. dintrun şuvoi ce pare de necuprins să despleteşti firul coerent al unei întâmplări anume. alţii se pregătesc şi fac repetiţie pentru sărbătoarea anului nou care se apropie. alteori episodul povestit iese din cadrul temporal. a trecerii lor dintr-o etapă în alta a vieţii. toţi mişcându-se în interiorul unei ordini şi ale unei raţiuni deloc surprinzătoare şi care. coşmoagă. autorul conservă şi o anume onomastică cu tot cu diminutive sau porecle. aşa cum se întâmplă în capitolele „Norocul” Zamfirei sau Dragostea din tei. deconectantă. Pentru degustătorii de spirite mai fruste povestirea nu-i lipsit de ironii benigne de obicei. Pe lângă toponimia specifică. simultan. Cum se face asta? Printro tehnică narativă simplă autorul creează un roman cu mijloace deloc sofisticate: el pune cap la cap o serie de povestiri. căleapuri. budăiţă şi multe altele. de culmi narative impuse de conflict. Detensionările prin momente hazlii. invitaţie prin care cititorul este luat complice la ţeserea în comun a unui destin pentru acel personaj. evitându-se cu sau fără voie un aranjament profesionist al conţinutului romanesc. deşi povestea este toată acolo. cărora cititorul le descoperă sensul şi înţelesul din context şi le va încerca savoarea pe cerul gurii şi iată câteva: ulişărnic.

prin judecăţile gate făcute. un pilon central trecut dintr-o povestire în alta. el îşi asumă şi rolul de poştaş. şi tot de acolo. s-a întors din război cu ambele picioare amputate. nu de puţine ori un motiv de mândrie iar Dumitru Monacu. întreg ce se rotunjeşte şi cu aprecierile celor din jur. energie. este susţinut de simţurile tinere. romanul său constituind în acelaşi timp un document socio-etnografic demn de interesul specialiştilor. două. Prin unitatea dintre cuvânt şi acţiune omul se împlineşte şi devine întreg. fără a-şi modifica prin nimic formula chimică a personalităţii lor. vor fi siliţi să lucreze la colectivă o normă sau două pentru a-şi păstra lotul ajutător. în înţelegerea unei conştiinţe de pe Uliţa Arinilor. un sinistru care. în act vorbirii şi deseori în acţiune în faţa celorlalţi. Şi merită să detaliem amintind capitolele în care sărbătorile tradiţionale de Anul Nou şi obiceiurile (Roata cea mare din sărbătorile de iarnă. a muncilor lui împărţite pe anotimpuri şi zile dar şi drumurile la târg după sezon. a cosmosului.Limba autorului este limba protagoniştilor cu care se confundă. provenind el însuşi dintr-un asemenea sat. vor fi deposedaţi cu forţa ori prin şantaj de pământ şi de vite. a sigiliului apartenenţei la o comunitate. ci şi faţă de copiii lui. nu trec fără urmări. îşi vor schimba meseria lucrând la un combinat. Asta este asigurarea de calamitate sau de catastrofă într-o comunitate tradiţională bine aşezată în orânduiala veche. fenomenul. proaspăt şi iscoditor care. alte condiţii. ceea ce fac şi ceea ce vorbesc încât Eugen Vasiliu. În tot demersul său narativ autorul este ajutat de un spirit de observaţie acut. Ghiţă Vargan. horele din sat…). la casa lor.. vecini cărora la ard casele până în temelii în acelaşi incendiu. toate cele câte dau sens vieţii simple a unui om simplu prins în ordinea lumii. viaţa lor hrănindu-se din seva tradiţiei trăind în ritmul şi în obiceiurile moştenite de satului şi de familiile lor. pentru unii . nu aşteaptă recunoaşterea celorlalţi. Peste ei trece războiul. jocul căiuţilor. au putut să primească urători ca toţi ceilalţi gospodari din sat. de sărbători. ale lumii de dincolo de Uliţa Arinilor şi de sat. limba vorbită de noi ne reprezintă fiinţa în expresie vie. în aceeaşi măsură. fără a-şi altera prin ceva caracterul. Tot aşa. Cum se întâmplă acest lucru trece de puterea de descriere a autorului. ci să-l împlinească. cine ştie care… Dar limba înseamnă mai mult decât un instrument de înregistrare şi de exprimare sau. Acest invalid nu rămâne la mila şi la compasiunea satului ci. vor trece nenorocirile una după alta dar în structura lor profundă ei rămân aceeaşi. fiind un om de cuvânt îşi va ţine promisiunile făcute nu doar faţă de şefii de la serviciu. făcându-se astfel util la alcătuirea actelor trebuincioase unuia. Dumitru Monacu înregistrând doar faptele. ci îl impune. în faţa lumii. şi-au reconstruit casele şi acareturile încât. pentru el cuvântul fiind simultan şi faptă şi semnul său de autoritate. dar el ştie să trimită corespondenţa în cel mai îndepărtat ungher al satului prin oamenii binevoitori scrisorile ajungând aşa până la destinatar. Limba este. ceea ce pare cumva mai original pentru un om fără picioare. momentele de echilibru. vânzarea sau cumpărarea unui cal etc. Printre rânduri răzbate ordine ancestrală a satului. Dar nu şi pe Uliţa Arinilor: până când a dat zăpada cei năpăstuiţi. altuia. micile acte de negoţ. un instrument de gândire şi de cercetare iar prin şabloanele create şi puse la îndemână. de prieteni. este angajat la Sfatul Comunal. un frate al Anei. din scaunul său de invalid. ajutaţi de rude. îi obligă la stimă. Exemplar este cazul familiei Costică Ionaş şi a cumnatului său. a coeziunii membrilor. nenoroceşte două familii pe viaţă. ci pur şi simplu le-o smulge. totodată. Asemenea oameni vor suporta loviturile exterioare fără a fi afectaţi în profunzimea lor structurală. sărbătorile care au intrat în viaţa satului punând ritm şi culoare unei vieţi aparent monotone. cel puţin pentru încă o generaţie. poate şi adolescentine 4 . a înţeles sau a intuit corect raportul de forţe. ţintuit în scaun.de înfrânare sau de camuflare a simţirii adevărate. nu e să schimbe sensul lumii. Viaţa omului. Acest ritm le dă forţă. stabilitate şi demnitate existenţei lor. Într-o comunitate mică aceasta poate fi o cheie a funcţionării ei. faţă de colegi de muncă. vor face naveta la oraş. umblatul cu ceata de haiduci. faţă de vecini. se instalează comunismul. povestitorul fiind unul dintre aceste personaje. De aceea personajele lui Dumitru Monacu sunt. Un asemenea om nu aşteaptă respectul celorlalţi. pentru că întâmplările lumii. de obicei. el învaţă să bată la maşină de scris.

Sub aspectul acesta de viaţă Uliţa Arinilor este. faţă de cei din familie. Mircea Oprea Septembrie 2012 5 . Şi aici oamenii au resentimente. Culegere de… soluţii. Într-un fel sau altul ceea ce avem în acest roman sunt şi memorii sau cumva un jurnal mascat iar autorul are acasă. mărturisirile memorialistice sunt mai directe. ştiut. se răzbună şi se omoară dar aici este paradoxul satului. aproape că sar din pagină. oamenii sunt prezenţi. o lucrare literară în care autorul nu-şi mai asumă mărturia. evident. idealizată prin consacrata formulă patriarhală. unele flori. la fel ca în copilăria fiecăruia dintre noi. autenticul faptului trăit şi prezentat ca atare având suficientă energie proprie pentru a se susţine. putem bănui. destăinuirea biografică în chip direct. îşi păstrează farmecele tămăduitoare dacă sunt culese pe rouă. vii. poate funcţiona şi aşa. astfel. Şi. exorcizat… Cartea conţine o bună parte din dimensiunile satului românesc încât romanul se încheie rotund. raiul. în zori sau în nopţile cu lună plină. se bat. faptele fiind generatoare de emoţii dar nu faptele acoperă prim planul romanului cât sentimentul de viaţă adevărată. mai apăsate şi deci mai riscante. faţă de prieteni. tot aşa aceleaşi fapte văzute de unii ca banale. când sunt trăite cu simţurile proaspete îşi produc magia până la capăt în fiinţa noastră. numit şi. nici pe departe pe Uliţa Arinilor nu este atins idealul unei vieţi liniştite. Nu.când lumea ni se prezintă pentru prima dată iar farmecul ei nu este tocit. implicând judecăţi inevitabile faţă de cei apropiaţi. da. fură. nouă comunicându-se notele esenţiale doar prin sentimente trăite. aşa cum unele plantele. nu a apucat să se veştejească. răul fiind aflat. patimi şi vicii: se îmbată. în comparaţie. În primul volum de proză. un sertar plin cu fotografiile acestor personaje care nouă ne sunt prezentate drept fantome ori creaţii ale imaginaţiei sale pătrunse de amintirile ce ne copleşesc în preajma trecerii spre alte vârste.