You are on page 1of 608

Istoria corpului

Colecþia

Cãrþi cardinale

Alain Corbin Jean-Jacques Courtine Georges Vigarello
(coord.)

Istoria corpului
I. De la Renaºtere la Secolul Luminilor
volum coordonat de Georges Vigarello Autori: Daniel Arasse, Jean-Jacques Courtine, Jacques Gélis, Rafael Mandressi, Sara F. Matthews-Grieco, Nicole Pellegrin, Roy Porter, Georges Vigarello

Traducere din limba francezã de Simona Manolache, Gina Puicã, Muguraº Constantinescu, Giuliano Sfichi

GRUPUL EDITORIAL ART

Redactori: Raluca Dincã, Cristian Cercel, Laurenþiu Dulman Tehnoredactor: Denisa Becheru Design ºi DTP copertã: High Contrast

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CORBIN, ALAIN Istoria corpului / Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello; pref.: Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello; trad.: Muguraº Constantinescu, Simona Manolache, Gina Puicã, Giuliano Sfichi. – Bucureºti: Art, 2008 – 3 vol. ISBN 978–973–124–153–1 Vol I. – 2008. – Index. – ISBN 978–973–124–154–8 I. Courtine, Jean-Jacques II. Vigarello, Georges III. Corbin, Alain (pref.) IV. Courtine, Jean-Jacques (pref.) V. Vigarello, Georges (pref.) VI. Constantinescu, Muguraº (trad.) VII. Manolache, Simona-Aida (trad.) VIII. Puicã, Gina (trad.) IX. Sfichi, Giuliano (trad.) 611

Aceastã carte a fost editatã cu sprijinul Ministerului Francez al Afacerilor Externe ºi al Ambasadei Franþei în România. Histoire du corps (série de trois volumes dirigée par Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine et Georges Vigarello) Tome 1. De la Renaissance aux Lumières un collectif dirigé par Georges Vigarello © Éditions du Seuil, 2005 © GRUPUL EDITORIAL ART, 2008, pentru prezenta ediþie

Prefaþã la Istoria corpului

O focalizare istoricã asupra corpului reconstituie în primul rând inima civilizaþiei materiale, moduri de a acþiona ºi de a simþi, implicãri în tehnicã, confruntarea cu vitregiile naturii: omul „concret“, aºa cum îl evoca Lucien Febvre, „omul viu, omul în carne ºi oase“1. Un adevãrat furnicar existenþial rãsare din acest univers sensibil: un cumul de impresii, de gesturi, de producþii impunând hrana, frigul, mirosul, mobilitãþile sau boala în tot atâtea cadre „fizice“ primare. O istorie a corpului reconstituie în primul rând aceastã lume imediatã, lumea simþurilor ºi a mediilor, lumea stãrilor „fizice“; o lume care cunoaºte variaþii în funcþie de condiþiile materiale, de modurile de a locui, de a asigura schimburile sau de a fabrica obiecte, impunând feluri diferite de a percepe sensibilul ºi de a-l utiliza; o lume care cunoaºte variaþii ºi în funcþie de culturã, aºa cum a arãtat printre primii Mauss, subliniind mãsura în care gesturile noastre cele mai „naturale“ sunt fabricate de normele colective: modurile în care oamenii merg, se joacã, aduc pe lume copii, dorm sau mãnâncã. Simpla inventariere realizatã de Mauss dezvãluie un „om total“, multe dintre valorile acestuia incarnându-se în cele mai concrete utilizãri ale corpului2. De aici ºi posibila amploare a curiozitãþii istorice: de la lumea lentorii la cea a vitezei, de exemplu, de la portretul pictat la cel fotografic, de la îngrijirile individuale la prevenþia colectivã, de la bucãtãrie la gastronomie, de la sexualitatea moralizatã la sexualitatea psihologizatã, avem de-a face cu tot atâtea viziuni diferite asupra lumii ºi implicãri diferite
1 Lucien Febvre, Pour une histoire à part entière, SEVPEN, Paris, 1962, pp. 544-545. 2 Vezi Marcel Mauss, „Les techniques du corps“ [1934], în Sociologie et anthropologie, PUF, Paris, 1960.

6 Istoria corpului în corporal. Fãrã a mai fi naturã, ci de acum culturã, aceastã mãrturie despre corp participã, aºa cum a reamintit de curând Jacques Le Goff, la „resurecþia integralã a trecutului“3. În plus, trebuie sã redãm aceastã noþiune de corp într-un mod mai complex, sã arãtãm ce rol joacã în cadrul ei reprezentãrile, credinþele ºi efectele determinate de conºtiinþã: nimic altceva decât o aventurã aparent „fictivã“, cu reperele ei interiorizate, care dubleazã reperele imediate ºi le reorienteazã forþa ºi sensul. Corpul miniaturizat cu fineþe de fraþii Limbourg în ilustraþiile din Prea bogatele ceasuri ale ducelui de Berry, la începutul secolului al XV-lea, nu existã, de exemplu, decât traversat de influenþe secrete: semnele zodiacului, amprenta postulatã a planetelor, credinþa într-o putere magicã ce strãbate organele ºi pielea. De aici, cartografia extrem de aparte schiþatã de silueta delicatã de la începutul Prea bogatelor ceasuri: pãrþile corpului menite sã reflecte una câte una regiunile cerului, certitudinea cã existã influenþe clare care vin de la puteri îndepãrtate. Tot de aici ºi consecinþele absolut fizice asupra imaginii bolilor, a regimurilor, a temperamentelor, ba chiar ºi a gusturilor, considerate dependente de atracþii misterioase, forþe cosmice ce orienteazã dorinþele, echilibrul umorilor ºi al trupului. Cu totul altele sunt relaþiile sugerate de mecanismul clasic al secolului al XVII-lea, modelul asimilând funcþionarea corpului cu cea a maºinilor inventate în Europa epocii moderne: ceasuri, orologii, pompe, fântâni, orgi sau pistoane. Corpul îºi pierde acum vechile farmece în favoarea unui nou regim al imaginilor: cele care privilegiazã fizica hidraulicã, legea lichidelor ºi a ciocnirilor, forþa vânturilor, sistemul de angrenaje sau de pârghii. Acest model este ºi el construit ºi „interiorizat“, înãlþându-se deasupra corpului „real“, dar apãsându-l totodatã cu greutatea lui, amestecând, în acest caz, purificarea lichidelor cu ajustarea cablurilor ºi a canalelor. El antreneazã inevitabile consecinþe în ceea ce priveºte imaginea rãului, îngrijirea propriei persoane, eficacitatea gesturilor sau efectele presupuse ale mediului. Altfel spus, corpul existã în înveliºul sãu imediat, ca ºi în referinþele
3 Jacques Le Goff, Nicolas Truong, Une histoire du corps au Moyen Âge, Liana Levi, Paris, 2003, p. 15.

Prefaþã 7

sale reprezentative: logici „subiective“, variabile ºi ele în funcþie de cultura grupurilor ºi de moment. Aceasta nu înseamnã cã ar trebui ignoratã influenþa persistentã a reperelor religioase: ierarhia între pãrþile „nobile“ ale corpului ºi cele „stigmatizate“, pudoarea orientatã dupã ceea ce-i place lui Dumnezeu. ªi nici cã ar trebui ignorate influenþa persistentã a credinþelor, posibilele lor crize sau abundenþa lor pânã târziu în epoca modernã: înmulþirea convulsiilor, a stigmatelor sau a monstruozitãþilor care sunt explicate prin vreo putere rãu-voitoare sau printr-o judecatã a lui Dumnezeu4. Tot atâtea logici diferite care participã în continuare la efecte de distincþie – cum ar fi, de exemplu, cele care valorizeazã corpul „clasic“ într-o interminabilã purificare a umorilor, confirmând o practicã direct proporþionalã cu prestigiul social, aºa cum a amintit Le Roy Ladurie: „Brahmanul îºi curãþã exteriorul propriei persoane, altfel spus, pielea (cu o exigenþã proporþionalã cu locul pe care-l ocupã în ierarhie); în schimb, în înalta societate francezã de la 1700, oamenii se îngrijesc în primul rând sã-ºi cureþe interiorul cu ajutorul vomitivului, precum ºi prin purgaþie ºi lãsare de sânge, cu clistirul ºi lanþeta“. Exigenþa îngrijirii de sine, ca ºi distincþia, ar implica-o aici pe cea a unui corp „purificat“ interior: „Cu cât eºti plasat mai sus în societate, cu atât þi se lasã mai des sânge ºi þi se fac mai multe purgaþii.“5 Se adaugã, astfel, imaginarului prezenþa absolut fizicã a unui mesaj, rolul central jucat în comunicare de un corp care depãºeºte simplul orizont al tehnicitãþilor. Stranii profunzimi, de asemenea, ale acestor reprezentãri cãrora ºtiinþele sociale le-au dezvãluit în secolul XX toate paradoxurile ºi profunzimea. Dar aceste ºtiinþe n-au condus oare la bulversarea noþiunii înseºi de corp? O rãsturnare aproape invizibilã, ºi totuºi decisivã, þine de abandonarea suveranitãþii recunoscute în mod tradiþional conºtiinþei, deplasare declanºatã în bunã mãsurã de sociologi ºi psihologi, care ignorã vechile metafizici
Vezi, printre altele, Daniel Vidal, „L’accomplissement des corps: d’un jansénisme en mal et en miracle“, Communication, nr. 56, Le Gouvernement du corps, 1993. 5 Emmanuel Le Roy Ladurie, „Introducere“ la cartea lui Claude Grimmer, La Femme et le Bâtard, Presses de la Renaissance, Paris, 1983, pp. 12–13.
4

8 Istoria corpului cu confruntarea lor dintre corp ºi spirit ºi refuzã sã caracterizeze persoana doar prin voinþa ei. Atitudinile ºi comportamentele iau un sens complet inedit: gesturi, tensiuni fizice, postúri diverse devin tot atâtea indicii, de exemplu, pentru o psihanalizã sensibilã la cele mai neînsemnate manifestãri ºi la expresiile anodine. Tentative motorii stângace, deplasãri hazardate pot deveni ºi ele tot atâtea semne ale unei conºtiinþe – ba chiar ale unei conºtiinþe colective – pe cale de elaborare, demers ce se sprijinã pe practici ºi gesturi pentru a se consolida sau a se constitui mai bine, ceea ce unii psihologi ai copilãriei, ca Wallon, de exemplu, au subliniat demult: „Miºcarea nu mai este un simplu mecanism de execuþie. […] Ea face posibile, treptat, modalitãþi de adaptare ºi de reacþie care o depãºesc.“6 Corpul poate conduce la conºtiinþã înainte de a fi obiectul ei. Studierea acestui corp ºi a actelor sale dezvãluie, în consecinþã, altfel decât dezvãluia înainte: a considera, de exemplu, cã existã o inteligenþã a miºcãrii în afara traseului obiºnuit care subordoneazã motorul „ideii“ înseamnã a studia în chip diferit practicile, a studia în chip diferit modurile de a acþiona ºi de a percepe. Înseamnã, în sfârºit, a avea în vedere existenþa unor resurse de sens tocmai acolo unde ele nu pãreau sã existe. ªi totuºi, sunt tot atâtea indicii eterogene: sensibilitatea materialã, reprezentãrile interne, manifestãrile expresive ºi conºtiinþa pasivã nu fac parte întotdeauna din acelaºi registru de referinþe ºi de comportamente. Datele sunt aici dispersate, disparate. Distanþele abundã: de la sentimentul intim la manifestarea socialã, de la sexualitate la gusturile alimentare, la tehnicile fizice sau la lupta împotriva bolii. Abordarea corpului mobilizeazã mai multe ºtiinþe, impunând o schimbare a metodelor ºi a epistemologiilor în conformitate cu studiul senzaþiilor, tehnicilor, consumurilor sau al expresiilor. Aceastã eterogenitate este constitutivã pentru obiectul însuºi. Ea nu poate fi depãºitã ºi trebuie reþinutã ca atare într-o istorie a corpului. Aceasta nu înseamnã cã ar dispãrea orice nivel de unitate posibil. Scara reprezentãrilor, fie ele conºtiente sau nu, sugereazã deja o serie de coerenþe:
6 Henri Wallon, „Syndromes d’insuffisance psychomotrice et types psychomoteurs“, Annales médico-psychologiques, nr. 4, 1932.

Prefaþã 9

unele logici pot sã le domine pe altele, aºa cum a arãtat noþiunea de „schemã corporalã“ utilizatã de psihologi pentru reperarea referinþelor implicite, motrice ºi sensibile, ale unui subiect7. Logica mecanicã, de exemplu, în secolul al XVII-lea, logica energeticã în cel de-al XIX-lea ºi logica „informaþionalã“ în secolul XX se înscriu între cele amintite: cea de-a doua adaugã o viziune nouã asupra a ceea ce intrã ºi iese din corp, sugerând un posibil „randament“ al intrãrilor ºi ieºirilor, guvernând simþul consumurilor ºi al economiilor, iar cea de-a treia adaugã o viziune nouã asupra controlului ºi a sensibilitãþilor, guvernând simþul autocontrolului ºi al ajustãrilor. Dincolo totuºi de aceste coerenþe posibile, o istorie a corpului redã experienþa cea mai materialã, densitatea ei, rezonanþa ei imaginarã. Suprema originalitate a acestei experienþe este cã se situeazã la intersecþia dintre înveliºul individualizat ºi experienþa socialã, dintre referinþa subiectivã ºi norma colectivã. Corpul se aflã în centrul dinamicii culturale tocmai pentru cã este un „punct de frontierã“, lucru pe care ºtiinþele sociale l-au ilustrat clar ºi de aceastã datã. Corpul este în acelaºi timp receptacul ºi agent faþã de niºte norme repede îngropate în adânc, interiorizate, privatizate, aºa cum a arãtat Norbert Elias: loc al unei lente activitãþi de refulare, al unei îndepãrtãri a pulsionalului ºi spontanului. O demonstreazã laboriosul proces de creare a etichetei, a politeþii, a autocontrolului. De aici ºi istoria posibilã a mai multor tehnici ºi instrumente legate de corp în Occident – printre altele, furculiþa, scuipãtoarea, lenjeria, batista, reþeaua de apã –, a cãror inventare a constituit, de fiecare datã, un moment într-o dinamicã colectivã, dispozitive menite sã deplaseze pragurile ruºinii ºi pudorii printr-o recreare a ceea ce este social „distinctiv“ sau „civilizat“. Sunt faze majore, deoarece aceste controale asupra corpului, lent elaborate, ºi totuºi repede uitate, astfel încât pot pãrea naturale, contribuie prin însãºi „incorporarea“ lor la „modelarea, în replicã, a sensibilitãþii“. În schimb, Foucault a evocat o activitate mai sumbrã: elaborarea unui corp ca þintã a puterii, obiect atât de asediat ºi de profund modelat de ea,
Vezi, printre altele, Alain Berthoz, La Décision, Odile Jacob, Paris, 2003: „Ideea cã avem în creierul nostru o schemã a corpului este sugeratã de numeroase observaþii.“ (p. 165).
7

10 Istoria corpului încât secretã o viziune asupra lumii ºi a socialului.8 Aici, corpul normat este un corp „corectat“, supunerea fizicã produce o conºtiinþã care este la rândul ei supusã. De unde ºi istoria acelor discipline dezvoltate de-a lungul secolelor pentru a-i face pe indivizi tot mai „docili ºi utili“, lenta construire a unor dominãri fizice tot mai insinuante, înlocuind acþiunile de reþinere aproape violente de la începutul epocii moderne cu un joc mai discret ºi „neîntrerupt de supravegheri calculate“. Viziune sumbrã, trebuie spus încã o datã, ea impune gândirea în profunzime a opoziþiei dintre constrângere ºi libertate, precum ºi evaluarea mizei centrale a corpului în cadrul acestei opoziþii. Nu cã insistenþa asupra constrângerii ar fi singura posibilitate: modernitatea poate fi vãzutã ºi ca o întreprindere de autonomizare, de „emancipare faþã de tradiþii ºi ierarhii“, conform viziunii evocate mai recent de Marcel Gauchet9. Corpul poate sã stea ºi la baza eliberãrii: refuzul rousseauist al corsetului, vechea „maºinãrie“ tradiþionalã care strângea corpurile copiilor, ar profila astfel imaginea viitorului cetãþean. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de opoziþia dintre constrângere ºi libertate, trebuie gânditã ºi aceea dintre egalitate ºi inegalitate – insensibila democratizare, mai cu seamã, ce ar caracteriza modernitatea. Existã multe exemple în care, din nou, corpul joacã un rol central ºi complex totodatã: procesul lent, dar incontestabil, de împãrtãºire de cãtre membrii societãþilor contemporane a calitãþilor de excelenþã corporalã ºi frumuseþe nu este însoþit oare de discriminãri de duratã, când accesul la îngrijire rãmâne inegalitar, obezitatea afecteazã grupurile cele mai defavorizate, iar atenþia acordatã propriei persoane variazã de la un mediu la altul? Inegalitatea se incarneazã inclusiv în inima trupurilor ºi a anatomiilor. Este un lucru pe care o istorie a femeilor l-a arãtat, de altfel, încã de mult.10 Istoria corpului feminin este ºi cea a unei dominaþii în care simplele
Vezi Michel Foucault, Surveiller et punir, Gallimard, Paris, col. „Bibliothèque des histoires“, 1975 [Michel Foucault, A supraveghea ºi a pedepsi, trad. de Bogdan Ghiu, Paralela 45, Piteºti, 2005]. 9 Vezi Marcel Gauchet, „Essai de psychologie contemporaine. Un nouvel âge de la personnalité“, Le Débat, martie–aprilie 1998, p. 177. 10 Vezi Georges Duby, Michelle Perrot (coord.), Histoire des femmes en Occident, 5 vol., Plon, Paris, 1991.
8

Prefaþã 11

criterii estetice sunt deja revelatoare: exigenþa tradiþionalã care cerea o frumuseþe mereu „pudicã“, virginalã, þinutã sub control, s-a impus multã vreme pânã la afirmarea unor emancipãri decisive, care s-au rãsfrânt asupra formelor ºi profilurilor – miºcãri mai uºor acceptate, zâmbete mai deschise, corpuri mai dezgolite. Istoria corpurilor, altfel spus, nu ar putea sã o evite pe cea a modelelor de gen ºi a identitãþilor. Aceastã istorie rãmâne, în orice caz, la „punctul de frontierã“ dintre social ºi subiect. De altfel, tocmai pentru cã specularea aparenþelor, controlul decenþei ºi al expresiilor – cu alte cuvinte, supravegherea pornirilor ºi a tot ceea ce þine de corp – au cãpãtat tot mai mult contur, comportamentele protejate de intimitate ºi experienþele considerate incomunicabile s-au putut înmulþi, fiind posibilã supravegherea mai în profunzime a senzaþiilor interioare ºi a fenomenelor de conºtiinþã. Trebuie spus cã subiectul occidental se situeazã ºi la capãtul unei intense prelucrãri a corpului. Alain Corbin Jean-Jacques Courtine Georges Vigarello

1 . Cristalele. cele ale alchimiºtilor ºi ale astrologilor. 167. 84. Preceptele veneþianului sunt în aceastã privinþã cele ale deziluzionãrii voluntare. perlele nu conferã nici transparenþã. care tuna ºi fulgera împotriva elixirurilor în care sunt cufundate cornuri de inorog ºi a poþiunilor în care „fierb scuzi“2. aurul. Cornaro s-a îndepãrtat de reperele medievale: corespondenþele secrete dintre substanþe dispar. de a scãpa de descompunerile din corp prin recurgerea la lichide pe bazã de aur sau argint au trecut acum ireversibil în domeniul magiei: „Nicicând nu s-a vãzut sã izbândeascã aceste nãscociri“1. De la sobriété. Încercãrile de a îndepãrta alterãrile fizice prin ingerarea unor metale purificate. 1964. respectarea atracþiilor cosmice ºi a climatelor. Discours de la licorne [1585]. O anumitã criticã predominã. Paris. Le Club français du libraire. referinþele la astre ºi întreþinerea corpului – devin aici derizorii. par sã repete. evacuare ºi puritate a umorilor. Cornaro este contemporanul lui Ambroise Paré. Grenoble 1984. Luigi Cornaro. „Licorile de viaþã lungã“. Des monstres. nobil veneþian din epoca Renaºterii. Conseils pour vivre longtemps [1558]. p. nici sprijin. 2 Ambroise Paré. ºi-au pierdut puterea de fascinaþie. precauþiile de veacuri referitoare la întreþinerea propriei persoane: reþinere în privinþa bãuturilor. reed. Jérôme Million. în Ambroise Paré. des voyages. des prodiges. în 1558. p. iar astrele nu asigurã nici protecþie. nicicând aceste false puritãþi nu au avut vreun efect. clar exageratã: practicile oculte – cele care asociazã materiile preþioase. apreciate dupã preþul mineralelor pe care le conþineau sau dupã raritatea ingredientelor. Toatã originalitatea acestui text este datã însã de o certitudine: ironia faþã de „vechile“ practici. nici puritate. atent la ce mânca ºi la ce bea.Introducere Modestele „sfaturi pentru a duce o viaþã îndelungatã“ ale lui Luigi Cornaro.

1456. Nu cã ar fi lãsate în urmã definitiv credinþele. Muzeul Luvru. cca 1340. Imaginea este cu atât mai marcantã. viziunea banalizatã asupra corpului a amestecat. 4 3 . Sfânta Fecioarã ºi doi donatori. Florenþa. care au siluete robuste ºi forme bine reliefate4. Acestea din urmã dezvãluie o „inventare a corpului“5. 1997. Paris. Personajele din scenele Patimilor lui Cristos reprezentate de Simone Martini în 1340. Paris. în jurul anului 1420. jocul cu masele fizice.14 Istoria corpului Cartea de faþã evocã în primul rând aceastã apariþie a corpului „modern“: cel ale cãrui mecanisme ºi sisteme sunt imaginate independent de influenþa planetelor sau a forþelor oculte. Odatã cu Renaºterea. de trupurile ce se încovoaie sub greutatea inimaginabilului. 5 Vezi cartea lui Nadeije Laneyrie-Dagen. în privinþa acestuia. 1967. L’ordre visuel du quattrocento. Sfânta Treime cu Sfântul Ioan. cele legate de medicina popularã. ªi nici cã ar dispãrea (nici vorbã de aºa ceva) referinþele sacre. du Moyen Âge à la fin du XIXe siècle. corpul se singularizeazã. Flammarion. prin specificarea unor modalitãþi de funcþionare explicate numai ºi numai prin propriul sãu „resort“. Multã vreme. Gallimard. Rãstignirea. profunzimea formelor ºi a rotunjimilor. de vrãjitorii de la sate. cu volumele lor ascunse sub faldurile þesãturilor3. Acest brusc realism al formelor pe care le capãtã corpurile pictate în Toscana secolului al XV-lea. Frumuseþea a intrat în modernitate. acum. cu cât tot acum se elaboreazã noi viziuni asupra înfãþiºãrii exterioare. Paris. multã vreme. mecanismele acestui corp se „dezvrãjesc“. înveliºul lui a pãrut sã fie strãbãtut de toate forþele din lume. 7 Vezi Pierre Francastel. Cristos purtându-ºi crucea. Muzeul Luvru. Supuse viziunii noi a fizicii ºi explicate prin legea cauzelor ºi efectelor. Frumuseþea a câºtigat brusc în consistenþã ºi imediateþe. Simone Martini. La Figure et le Lieu. aceastã nouã manierã de a reda prezenþa carnalã6. Andrea Mantegna. p. culoarea. Masaccio a fost cel dintâi care a conceput. rãmân foarte diferite de personajele Rãstignirii reprezentate de Mantegna în 1456. toate influenþele posibile. cca 1425. Paris. se intensificã însã un conflict cultural. felul în care atitudinile se rafineazã în tablouri indicã faptul cã în epoca Renaºterii s-a produs pur ºi simplu o „mutaþie a gândirii figurative“7. L’Invention du corps: la représentation de l’homme. 6 Masaccio. Biserica Santa Maria Novella. 25. a amuletelor ori a obiectelor preþioase.

Essai sur la manière de perfectionner l’espèce humaine. Din nou. spaþiul proxim sunt. 1977. aceasta acþionând. manierele. cu conºtiinþa nouã a unei forþe a populaþiilor: „sã perfecþionãm specia“10. resursele lucrãtorilor. s-a instaurat o ineditã punere în scenã a corpului: limite bazate pe reþinere. Paris. care însoþeºte ºi pãstreazã un comportament decent“9. ºi nimic nu le place mai mult la un bãiat decât pudoarea. punerea în scenã a propriei persoane ajungând sã fie mai legitimã. Gesticile iubirii din lumea ruralã descrisã de Jean-Louis Flandrin8. iar pe de altã parte. asupra pulsiunilor ºi dorinþelor: controlarea gesturilor de politeþe ºi a sociabilitãþilor. Amour et sexualité dans les campagnes de l’ancienne France. 69. Philippe Ariès. Charles Auguste Vandermonde. 1787. Paris. Paris. Préserver l’espèce humaine. În orice caz. iar „îngerii sunt prezenþi totdeauna. La Civilité puérile [1530].Introducere 15 La toate acestea se adaugã o intensã acþiune a modernitãþii asupra graniþelor sinelui. 1763. sexualitatea. cu imediateþea ºi bruscheþea lor. are câºtig de cauzã mobilizarea publicã. . Sensibilitatea individualã se impune în cel de-al doilea caz. Gallimard-Julliard. 11 Joachim Faiguet de Villeneuve. 1766. „sã pãstrãm specia“12. cu impulsivitatea lor vizibilã. o dublã tensiune traverseazã concentrarea asupra corpului din Renaºtere pânã în epoca Luminilor. Ramsay. Atitudinea cotidianã. Les Amours paysannes (XVIe-XIXe siècle). autocontrol explicitat pânã la sprijinul imaginar al unei instanþe „judecãtoare“ ºi interiorizate. supravegherea propriilor gesturi în universul intimitãþii. jocurile. astfel. col. Paris. ed. o accentuare a emancipãrilor individuale. durata vieþii ºi sãnãtatea devin preocupãri colective. La drept vorbind. 12 Bibliothèque salutaire…. 9 Érasme. 10 Cf. Registrul comportamentelor fizice rãmâne extrem de larg în ansamblul spectrului social. dacã nu chiar valorizatã. dupã 1750. 1975. p. o accentuare a impunerilor colective. În primul caz. Projet pour enrichir et pour perfectionner l’espèce humaine. sunt departe de reverenþele ºi de ansamblurile de miºcãri tot mai rafinate observate în ritualurile de la curte. Frecvenþa portretelor 8 Jean-Louis Flandrin. „sã îmbogãþim specia“11. schiþând premisele viziunilor din zilele noastre: pe de o parte. transformate. „Archives“. Paris. nu s-ar putea spune cã ansamblul manifestãrilor corporale s-ar uniformiza. ºlefuirea brutalitãþilor. L’Économie politique.

16 Istoria corpului personale în inventarele dupã deces ale elitei pariziene o demonstreazã deja: ponderea lor trece de la 18% în secolul al XVII-lea la 28% în secolul al XVIII-lea. Les Français et l’Ancien Régime. Georges Vigarello 13 Pierre Goubert. în timp ce imaginea religioasã cunoaºte o scãdere puternicã (de la 29% la 12%)13. omniprezenþã a indiciilor personale ºi private. . vol. Armand Colin. 275. Daniel Roche. Conþinutul acestor portrete o demonstreazã la rândul sãu: mai puþinã solemnitate. Paris. II. 1984. Aservire ºi emancipare: douã dinamici care se combinã ºi dau corpului modern un profil clar specificat. p.

1992. 1 . despre speranþele ºi durerile ei. prin Bunavestire ºi prin Întrupare? În textele ºi reprezentãrile care vorbesc despre fãpturã. Mai existã însã o imagine despre corp. Biserica din perioada Contrareformei a sporit neîncrederea pe care autoritatea ecleziasticã o arãtase deja în epoca medievalã faþã de Marie-Dominique Gasnier. corpul revine necontenit. Pâine care biruieºte ºi izbãveºte trupurile. pp. trimiþându-ºi Fiul în lume. Monique Labrune (coord.1. 71–90. a cãrui cruce reprezentatã pretutindeni reaminteºte de jertfa pentru mântuirea oamenilor. în Jean-Christophe Goddard. Paris. care se reveleazã pornind de la realitatea cãrnii. se insinueazã. a corpurilor. la fel de pregnantã. se aratã“1. „Trouver un corps.“ Corp preamãrit al Fiului întrupat. Le Corps. ºi anume cea a omului pãcãtos. Cine va conºtientiza acest lucru va ajunge în scurt timp sã nu mai citeascã textele ºi sã nu mai vadã imaginile decât prin prisma corpului. Corp de slavã al Cristosului înviat din morþi.). Prezenþã obsedantã a corpului. Corpurile în fãrâme ale marii oºtiri a sfinþilor. „Trupul lui Cristos pe care îl mâncãm. Vrin. Biserica ºi sacrul Jacques Gélis Întrucât se aflã în centrul misterului creºtin. Corpul. în cele douã imagini ideale pe care le constituie un trup înviat din morþi ºi trupul lui Cristos. Éléments pour une pensée chrétienne du corps“. Credinþa ºi cultul consacrat trupului lui Cristos au contribuit la ridicarea corpului la o înaltã demnitate ºi l-au transformat într-un subiect al Istoriei. Corp zdrobit al Cristosului Patimilor. trup ºi suflet. Oare nu le-a dat Dumnezeu o ºansã de a se salva. corpul este prezent permanent ºi pretutindeni: „În pofida eliminãrii treptate a corpului. corpul este o referinþã permanentã pentru oamenii epocii moderne. al întâlnirii dintre Cuvânt ºi Trup. Corpurile minunate ale aleºilor la Judecata de Apoi.

1983. O oscilaþie traverseazã aºadar întregul discurs creºtin despre corp ºi imaginile cãrora acesta le dã naºtere: o dublã miºcare de înnobilare ºi desconsiderare a corpului. de pildã. ca ºi cel care îl locuieºte. omul e pândit de ispite. mai ales frica de corpul femeii. care aude întruna spunându-i-se cã trupul riscã sã-l ducã la pierzanie. cel mai mare optimism se învecineazã cu cel mai profund pesimism în ceea ce priveºte corpul. Biserica nu s-a exprimat niciodatã perfect unitar. indiferent de condiþie sau de tãria sufleteascã. Cãci. „Le livre de piété en Lorraine“. 1983 [Pãcatul ºi frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII–XVIII). perspectiva aceasta asupra unui corp sãnãtos ºi plãcut vederii. Paris. frica de corp. o apreciere mai ponderatã a unui corp care este echilibru. Iaºi. Mihai Ungurean. Cora Chiriac. Aux origines de la morale sexuelle occidentale (VIe–XIe siècle).18 Istoria corpului corp. 3 Jean-Louis Flandrin. traducere de Ingrid Ilinca. XIIIe–XVIIIe siècle. Seuil. unei abordãri negative a corpului moºtenite de la Sfântul Augustin ºi de la Grigore cel Mare ºi dezvoltate de anumite curente mistice sau de curentul jansenist în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea li se opune. Polirom. „acest oribil veºmânt al sufletului“. 210. astfel. iar raportul sexual – „lucrare a cãrnii“. nr. sub forma unor avertismente sau condamnãri. Într-adevãr. Paris. în paginile acestora. loc al experienþei religioase ºi mizã a acesteia. atât de prezent în reprezentãrile 2 Jean Delumeau. iar permanenþa temei picturale a ispitirilor Sfinþilor Anton ºi Ieronim exprimã clar voinþa de a reaminti neîncetat slãbiciunea cãrnii ºi faptul cã nimeni. mai curând decât de corp. Philippe Martin. Pãcatul ºi frica. imagine pozitivã. 1997]. Revue d’histoire de l’Église de France. 163–177. 83. revin ca o litanie. Liviu Papuc. . Unei interpretãri pesimiste a lumii. dorinþa sexualã. „relaþie carnalã“. iar pe termen lung. Cf. 4 Aceastã dublã abordare este vizibilã pânã ºi în cãrþile de pietate. dublu ºi inconstant. Corpul depreciat al omului pãcãtos. este „pinten al cãrnii“. încã de la sfârºitul secolului al XIV-lea la Jean Gerson ºi din secolul al XVII-lea la Francisc de Sales. se vorbeºte de „carne“. pp.3 Corpul. Chiar ºi atunci când se foloseºte un limbaj mai elegant – ºi când se vorbeºte de „îmbrãþiºãri“ –. Oare nu este omul podoaba Creaþiei? Indubitabil. nu este niciodatã sigur cã nu va fi biruit de ea.4 Corpul. poziþia ei a evoluat necontenit. Le Péché et la peur. Un temps pour embrasser. Fayard. ianuarie–iunie 1997. vol.2 De la Izgonirea din Rai încoace. La culpabilisation en Occident. se desemneazã tot un corp foarte concret ºi conotat.

pp. „L’Église et les continuités païennes“.5 Alphonse Dupront. perechile de animale dau dovadã. 1987. îndeosebi „Anthropologie religieuse“. i se opun corpurile armonioase pe care le au Adam ºi Eva înainte de Cãdere. Creºtinarea societãþii începând cu Evul Mediu a ajuns sã contracareze exprimarea unui vechi fond de culturã agro-pastoralã. nu acorda corpului individului decât o valoare derizorie ºi o duratã efemerã. oricât de influent ar fi acesta. nu numai cã perspectiva Bisericii asupra corpului nu este unanimã. Croisades et pèlerinages. lipsit de orice dorinþã sexualã. Aceastã frumuseþe plasticã a corpului o regãsim la Sfântul înfãþiºat în momentul martiriului sau al apoteozei. Însã Biserica nu poate eradica toate aceste moºteniri. magicã. datoreazã mult filozofiei platoniciene. Transferuri ºi medieri între doctrina Bisericii. pp. 417–537. Autrement. graþie în special cultului sfinþilor. de altfel. nr. 5 . Abordarea corpului religios nu poate fi redusã la discursul Bisericii. Exact înainte ca ireparabilul sã fie comis… Epoca modernã nu se sustrage de la regula conform cãreia conºtiinþa despre corp nu poate fi separatã în nici o societate de imaginarul vieþii ºi de viziunea asupra lumii. Paris. pe care chiar le respinge ºi le combate atunci când practicile i se par suspecte. aceºti indispensabili mijlocitori. 15. decãdere. 201–205. Universul paradiziac este domeniul prin excelenþã al corpului cuminte. practicile populare ºi preceptele medicale se întrezãresc permanent sub pojghiþa dreptei învãþãturi. care constituie deopotrivã o altã concepþie despre viaþã ºi o altã viziune asupra cosmosului: aceea. 1978. de o reþinere asemãnãtoare. Corpului omului pãcãtos. în jurul primului bãrbat ºi al primei femei. de altfel. Images et langages. Corpuri fãrã pasiuni ºi pulsiuni. fiindcã acesta nu mai reuºeºte sã-ºi domine pasiunile. mai ales lucrarea aceluiaºi autor Du sacré. oare dispune de mijloacele necesare? Ea se strãduieºte sã le integreze pe cele care trimit la scheme de gândire apropiate ºi schimbã formele exterioare ale devoþiunii pentru a o face acceptabilã. Gallimard. Omul este fãcut aºadar din moºteniri. pe care autoritatea ecleziasticã nu le ia tot timpul în calcul. În perioada Contrareformei. în care corpul nu era perceput la fel ca în cultura Bisericii. a lumii rurale. deoarece aceasta. insistând în primul rând pe escatologie.Corpul. ci instituþia trebuie sã mai þinã seama ºi de o altã conºtiinþã despre corp. Biserica ºi sacrul 19 din Renaºtere. Cf. care nu este decât dezordine.

Éd. Essai d’anthropologie médiévale. într-o continuã pendulare între ea ºi text. corpul nu se afla cu adevãrat în centrul preocupãrilor lor. în lucrarea sa L’Invention du corps. Cuvântul. cât ºi de comportamentele credincioºilor. iatã cã acum imaginea pãtrunde. care. le Temps. Paris. precum ºi istoricii reprezentãrilor ºi ai artei au început sã-l exploreze. îi vom acorda aici locul ce i se cuvine. totuºi. Într-adevãr. o armã indispensabilã pentru menþinerea populaþiilor în sânul Bisericii sau pentru recucerirea lor. Oferitã permanent vederii enoriaºilor în lãcaºul de cult. fiindcã este esenþialã pentru înþelegerea reprezentãrilor corpului.6 Istoria reprezentãrilor corpului în universul religios este astãzi un ºantier în lucru. .20 Istoria corpului Corpul religios este un vast domeniu de studiu. un câmp încã nedesþelenit. Jean-Claude Schmitt a adunat recent o serie de articole novatoare în volumul Le Corps. lucrãrile lui Olivier Christin. stabilirea de repere pentru a încerca explicitarea felului în care bãrbaþii ºi femeile din epoca modernã ºi-au trãit corpul în relaþie cu religiosul ºi cu sacrul. þinând cont atât de învãþãturile magisteriului. acordã un rol important reprezentãrilor religioase. ea devine. ªi. 8 Cf. 2001.7 Desprinderea unor perspective de lucru într-un domeniu menit sã se dezvolte. din cauza locului preponderent pe care îl ocupã cuvântul Bisericii Catolice. deoarece posedã o incontestabilã forþã de sugestie. 1991. pe simbolistica corpului. odatã cu Contrareforma. în modestul cãmin al omului de la þarã. prin intermediul foilor volante. Contribuþiile lor clarificã schimbãrile petrecute în epoca medievalã ºi în cea modernã. Flammarion. iar cea mai mare parte a muncii încã n-a fost fãcutã. La représentation de l’homme du Moyen Âge à la fin du XIXe siècle. punerea accentului pe rituri. Gallimard. 7 Pentru perioada medievalã. L’iconoclasme huguenot et la reconstruction catholique. les Rites. imaginea însoþeºte ºi alimenteazã controversa religioasã8. în special Une révolution symbolique. Paris. 1997. de Minuit. iatã care este sensul acestei abordãri – o abordare dezechilibratã. 6 Face excepþie Nadeije Laneyrie-Dagen. Paris. pe care antropologii. dar ºi imaginea. astfel cã acest subiect nu a fost atins decât în mod întâmplãtor. les Rêves. fireºte.

p. S-a nãscut. o dimensiune cultualã esenþialã. Fabula misticã. Gallimard. este prezent în lume prin parcursul sãu uman. ºi îndeosebi Patimilor sale. pictori ºi sculptori au vrut sã surprindã „momentul extraordinar. 1997. p. a trãit ºi a murit pe acest pãmânt. Biserica ºi sacrul 21 I. pe vremea când erau la modã orologhioanele ºi curþile iubirii. 30. 84]. Paris. Iaºi. tema intimã a Buneivestiri ºi a Întrupãrii a devenit una dintre cele mai bogate ale creºtinãtãþii. ameþitor. „Bibliothèque des histoires“. 1982. despre corpul unui Dumnezeu al iubirii care a acceptat sã se jertfeascã înainte de a se întoarce la Cer prin intermediul unei ultime etape. Éd. trad. „Creºtinismul s-a instituit pe pierderea corpului – pierdere a corpului lui Isus…“9 Apãrut în Evul Mediu.. p. 1. Fecioara devine mamã. conferind fiecãrei etape din viaþa sa pãmânteascã. când Istoria se schimbã ireversibil“. Ilustratori. Isus. când Cuvântul se face trup. . împlinindu-ºi în suferinþã misiunea: aceea de a-ºi oferi propria persoanã vindictei publice. prin pronunþarea acestei acceptãri. Polirom. 1996. iar creºtinismul este singura religie în care Dumnezeu s-a înscris în istorie luând înfãþiºare omeneascã: religia Dumnezeului întrupat. pictorii au materializat scena desenând un „homuncul“ plin de viaþã pe raza de aur ce „traseazã simbolic traseul dintre Pãrintele divin ºi Aleasa pãmânteanã“10.Corpul. În unele reprezentãri arhaizante ale acestui moment. „Tel“) [Michel de Certeau. De la Întrupare ºi pânã la Înviere. Fiul lui Dumnezeu. iar corpul persecuþiei. col. atunci când aceºtia l-au aºezat pe Cristos în centrul pastoralei mântuirii. 109 (reed. 10 Jean Paris. este vorba aºadar despre corp. Înãlþarea. L’Annonciation. 1987. du Regard. XVIe-XVIIe siècle. col. pentru mântuirea pãcãtoºilor. cristocentrismul a fost accentuat de episcopii reuniþi în Conciliul de la Trento. Iar noi suntem luaþi atunci drept martori ai unui eveniment fundamental pe care îl traduce celebrul fiat al Fecioarei. 9 La Fable mystique. Urmele trecerii Dezvoltatã abia din secolul al XIII-lea. Trupul Mântuitorului Corpul lui Cristos se aflã în centrul mesajului creºtin. de Magda Jeanrenaud. În fapt. Paris. secolele XVI–XVII.

preferinþa Bisericii se îndreaptã spre Imaculata Concepþie. ci mielul lui Dumnezeu. p. Faptul cã. Étude sur l’iconographie après le concile de Trente. Flandres. 8–20). în care mesajul îºi pierde din forþã. 11 Émile Mâle. Bunavestire este încã amplu reprezentatã în secolul al XVI-lea. L’Art religieux de la fin du XVIe siècle. tot numai nevinovãþie ºi gingãºie. 1951. Cea dintâi. . Într-adevãr. Iconografia posttridentinã a favorizat din plin tema Naºterii lui Isus prin intermediul celor douã versiuni ale acesteia: închinarea pãstorilor ºi închinarea magilor. Biserica a condamnat aceste reprezentãri ale Întrupãrii. Lãsase Cristos urme ale prezenþei sale? Existau urme materiale ale vieþii lui pãmânteºti? Cum arãta Cristos? Sã-l vezi pe Mântuitor… „Veronica“* era un rãspuns la aceste întrebãri. De fapt. Armand Colin. prin contact. o fãcea sã fie dovada palpabilã a existenþei Mântuitorului. de aici înainte.). „adevãrata imagine“. tema este mai rar întâlnitã ºi. în secolul al XVI-lea ºi în prima jumãtate a celui de-al XVII-lea. s-a bucurat de un mare succes în rândul maselor în Italia ºi apoi în Franþa. Paris. chipul lui Cristos. Inspirându-se din Evanghelia dupã Luca (2. mai ales. Menþionatã doar începând cu secolul al XIII-lea ºi pãstratã în bazilica San Pietro. Espagne. France. Este un mod de a exprima dogma Întrupãrii Fiului lui Dumnezeu ºi recunoaºterea lui de cãtre oameni. pe pânzã se întipãrise. intimitatea scenei ºi miraculosul ei lãsând în scurt timp locul unor mari scene manieriste ºi supraîncãrcate.22 Istoria corpului În perioada Contrareformei. În secolul al XVII-lea. * Denumirea face referire la marama cu care se presupunea cã o credincioasã cu numele Veronica a ºters chipul lui Cristos pe drumul crucii (n. ca într-un instantaneu.11 Relatarea vieþii lui Cristos de cãtre evangheliºti nu putea sã rãspundã la toate întrebãrile pe care ºi le puneau credincioºii în legãturã cu trecerea lui Dumnezeu prin aceastã lume. care tindeau sã reducã doar la dimensiunea umanã dubla naturã a lui Cristos care urma sã se nascã ºi dãdeau astfel apã la moarã criticii protestante.red. nu Împãratul împãraþilor este slãvit acum. sudarium-ul sau vera icona a fost poate cea mai celebrã relicvã de la Roma. comanditarii ºi artiºtii au insistat pe recunoaºterea de cãtre cei umili a unui Dumnezeu copilaº. pe aºternutul lui de paie. Italie. du XVIIe et du XVIIIe siècle. înconjurat de pãstori ce i se închinã. 243.

Roma precizeazã sensul devoþiunii: o indulgenþã specialã le este acordatã celor ce ar veni la Torino „nu ca sã venereze relicva ca pe adevãratul giulgiu al lui Cristos. teama de sfârºitul lumii ºi escatologia Judecãþii de Apoi împing mulþimile descumpãnite spre ceea ce. catalog de expoziþie. Deºi a fost extrem de veneratã în Occident. Frederic cel Înþelept. acesta apare relativ târziu în istorie. National Gallery. sfântul giulgiu constituie cea mai preþioasã relicvã a casei de Savoia. reprezentând o bucatã de pânzã pe care ar fi rãmas întipãritã imagine lui Isus (n. * . Iar posedarea unei cópii a imaginii le permitea sã facã o „cãlãtorie în duh“ celor care nu puteau sã meargã în pelerinaj la Roma. De aceea sfânta relicvã era arãtatã cu mare solemnitate pelerinilor aflaþi în trecere. în Champagne. când bântuie Marea Ciumã. într-un asemenea moment. Londra. La sfârºitul secolului al XV-lea apãruse o altã imagine. februarie–mai 2000. „Mandylion-ul de la Edessa“*. care îl reprezenta pe Cristos din profil. Biserica ºi sacrul 23 semnul prezenþei lui istorice în lume. În faþa afluenþei constante de pelerini. Se inspira din textul pseudo-Scrisorii lui Lentulus ºi dupã o „veronicã“ recent introdusã în Occident. „veronica“ nu era totuºi singura reprezentare a lui Cristos. care au contribuit un timp la notorietatea sa în þãrile Europei de Nord. din care existau trei versiuni. dupã cum aminteºte Montaigne în Jurnal de cãlãtorie în Italia.12 Ultima. Un secol mai târziu. Sfântul giulgiu este menþionat pentru prima datã în 1350 la Lirey. o copie a acesteia a fost trimisã de papa Alexandru al VI-lea prinþului elector de Saxa. pare a fi singura salvare. ci ca sã mediteze asupra Patimilor lui ºi îndeosebi asupra morþii lui ºi a punerii lui în mormânt“. iar în 1578 este instalat solemn la Torino.). la Roma. dar nu ºi cel mai puþin importantã „dovadã“ a ºederii lui Cristos pe acest pãmânt este sfântul giulgiu ce fusese folosit pentru a-i înveli trupul la punerea în mormânt. În 1500. 94–97. Relicvã sfântã din lumea bizantinã. ea a servit drept model pentru numeroase imagini. 12 The Image of Christ. a fost chiar cea mai veche variantã a acestei reprezentãri. devenitã repede foarte popularã. În comparaþie cu celelalte þesãturi care poartã imaginea lui Cristos. Cumplitele ravagii pe care le antreneazã molima.red.Corpul. Genova ºi Paris. pp.

atât în spaþiul public. Imaginea a constituit un instrument esenþial în rãspândirea acestui cult. un foarte mare numãr de imagini de pietate au venit sã sprijine discursul clericilor ºi sã aducã în faþa ochilor credincioºilor trupul rãnit ºi umilit al Mântuitorului. Luis de Palma ºi Paolo della Croce. spiritualitatea ºi gândirea vor fi profund marcate de Patimile lui Cristos. ocupã un loc esenþial în viaþa religioasã din secolul al XVI-lea pânã în cel de-al XVIII-lea. odatã cu Tomás de Jesús. un moment din înjosirea trupului sãu. devoþiunea specialã legatã de rana din coastã. „o formulã prescurtatã“ ce conþine toatã înþelepciunea Bisericii.24 Istoria corpului Cristosul Patimilor. cât ºi în cel privat. spune el. obiectul unei devoþiuni speciale. ca ºi cum lumea ar fi trebuit sã se convingã ceva mai bine cã Mântuitorul chiar fusese supus celor mai crunte umilinþe. iar mai târziu la inima euharisticã ºi la teascul mistic: din secolul al XIV-lea pânã în cel de-al XVIII-lea. Venerarea uneltelor Patimilor. 2. O seamã de texte apocrife au adãugat la cele ale evangheliºtilor menþionarea unor suplicii suplimentare. Misterul Mântuirii devine chiar. erau numite arma . aºa cum o dovedesc cãrþile de meditaþie ºi sursele iconografice. obsedantã. o serie de credinþe ºi de rituri s-au þesut astfel în jurul corpului suferind al lui Cristos. Uneltele Patimilor Uneltele Patimilor simbolizeazã parcursul dureros al Mântuitorului ºi fiecare aminteºte. De acum înainte. tuturor înjosirilor fizice ºi morale pe care a fost în stare sã le îndure vreun om. La finele Evului Mediu. prin materialitatea ei. în devoþiune ºi în artã. cultul celor cinci rãni. „Cristos vrednic de milã“ sau „Omul durerilor“: toate aceste calificative redau etapele succesive ale unor Patimi pe parcursul cãrora trupul ºi mintea lui Dumnezeu care s-a fãcut om au fost supuse la chinuri atroce. „Cristos legat“. „Ecce Homo“ sau „Cristos supus batjocurilor“. ale cãror secvenþe diferite conferã corpului sãu o prezenþã permanentã. odatã cu apariþia tiparului. care se dã pe sine jertfã pentru mântuirea oamenilor. a unor suferinþe ascunse. o „recapitulare“ a întregii vieþi a lui Isus. care va conduce la Sfânta Inimã a lui Isus. celor mai vrednice de plâns suferinþe. „Cristos þintuit la stâlp“ sau „Isus biciuit“. Motivul acestei rãspândiri a cultului Patimilor este oferit de Gaspard Loarte în 1578. Patimile constituie.

De-a lungul secolelor. Paris. suliþa. Se dorea sã se dea. Cristos în mormânt sau Vir dolorum. astfel. troiþe ridicate în aer liber. Cristos se va arãta purtând principalele unelte ale Patimilor sale. Elveþia ºi Austria. Pânã în secolul al XIX-lea. fasc. cununa de spini ºi cuiele. la sfârºitul secolului al XV-lea ºi începutul celui de-al XVI-lea. tablouri ºi grupuri statuare în lãcaºurile de cult. Beauchesne. coborârea de pe cruce.13 Asemenea trofee – mai cu seamã crucea. tema era însã ºi ilustratã cu prisosinþã. unde ºi-a gãsit ºi forma artisticã cea mai desãvârºitã. col. în ziua Judecãþii. vasul în care Pilat se spãlase pe mâini. arma Christi au fost venerate aºadar ca niºte semne ale umilirii izbãvitoare a Mântuitorului. la rãscrucile drumurilor. de înþeles cã toate uneltele ce martirizaserã trupul lui Cristos pe drumul crucii ºi îl conduseserã cãtre moarte se dovediserã a fi niºte „arme“ în lupta lui victorioasã împotriva lui Satan. cultul închinat uneltelor Patimilor a rãmas viu în Germania. o dovedesc temele devoþionale ºi iconografice precum Misericordia Domini. biciul. evocarea suferinþelor lui Cristos este omniprezentã: cununa de spini apãsatã pe 13 Articolul „Instruments de la Passion“. L-LI. Pe drumuri aºadar. al cãror cult era favorizat pe atunci de franciscani. sub forma unor construcþii din lemn foarte colorate. nu se spunea oare cã. care vor fi atunci semnul condamnãrii pentru cei osândiþi ºi un simbol de iubire ºi de biruinþã pentru cei aleºi. veºmântul de ocarã. zarurile cu care jucaserã soldaþii… În secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea s-a scris mult despre uneltele Patimilor lui Cristos. cãmaºa fãrã cusãturi. în care Cristos apare purtând diferitele unelte ale Patimilor sale.Corpul. . în numãr de trei sau patru – meritau din plin sã fie onorate printr-un cult special. Biserica ºi sacrul 25 Christi. tema se îmbogãþeºte cu noi semne: linþoliul din Sfântul Mormânt. Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique. însã ºi în casele oamenilor sau în sanctuare. suferinþele lui Isus devenind izvor de mântuire? În momentul de apogeu al acestui cult. 1820–1831. când fiecare dorea „sã-ºi poarte crucea“. mantia de purpurã. De altfel. cãci obiectivul era sã fie înfãþiºate în numãr mare credincioºilor imaginile unei devoþiuni axate pe cultul corpului suferind: ilustraþii în orologhioane ºi pe foi volante.

realizate îndeosebi de fraþii Wierix. 14 Citat în Jean Avalon. asemenea unor cuie ascuþite. cu cât foloseºte uneori scheme ale gândirii analogice. cuiele ce strãpung carnea moale a palmelor ºi a picioarelor. Cele cinci rãni Ca sã gãsim prima menþionare a celor cinci rãni. Din mijlocul acestei flori se înalþã o coloanã cu trei vârfuri la capãt. Pãrintele Rapin. suliþa pe care Longinus o împlântã în coasta unui corp livid… Aceastã înmulþire exacerbatã a semnelor Patimilor este poate una dintre cele mai mari reuºite ale Contrareformei. în Vinerea Mare. trebuie sã ne întoarcem în secolul al XI-lea. pare cã ar purta o cununã de spini deasupra frunzelor. este vorba despre un cult care nu se separã de cel al crucii ºi al crucifixului. sau floarea Patimilor. numeroase imagini de pietate ce reprezintã pasiflora sunt rãspândite în public. Aºa se face cã pasiflora. Aesculape. a devenit simbolul viu al suferinþelor lui Cristos. o descrie astfel în lucrarea sa Hortorum liber. 1928.“14 În secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea. Biserica încurajeazã cultul celor cinci rãni abia din secolul al XIV-lea ºi mai cu seamã din cel de-al XV-lea.26 Istoria corpului cap. ele atestã voinþa de a face din natura însãºi oglinda încercãrilor prin care a trecut Cristos. . quinquepartitum vulnus. fãcând sã þâºneascã sângele scump al lui Cristos. pp. Deºi primirea stigmatelor de cãtre Francisc de Assisi pe muntele Alverno ºi imensul rãsunet al acestui eveniment marcheazã apariþia rãnilor în devoþiunea medievalã ºi modernã. 282–287. Aici. 3. publicatã în 1665: „Aºezatã pe o tulpinã înaltã. dovedeºte legãtura existentã din punct de vedere liturgic între uneltele Patimilor ºi persoana lui Cristos care suferã pentru izbãvirea pãcãtoºilor. totul are un sens. cãci toatã lumea le cunoaºte reprezentarea ºi simbolistica. o simbolisticã cu atât mai bine înþeleasã de cãtre populaþie. „La légende de la passiflore“. un savant iezuit. adânc decupate ºi ondulate pe margini. Mântuitorule ceresc! Ea ne înfãþiºeazã semnele auguste ale cruntelor tale dureri. la Petrus Damiani. prestigioºi gravori din Anvers în vremea Contrareformei. Adoraþia crucii.

Se credea cã cinci slujbe ale celor cinci rãni puteau dobândi eliberarea unui suflet din Purgatoriu.red. protestând împotriva despãrþirii anglicanilor de Roma (n. Gravuri pe lemn colorate din secolele al XV-lea ºi al XVI-lea sau în cupru din secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea. era celebratã într-o vineri. În cursul secolului al XVI-lea. Dacã existã un domeniu în care imaginea sã fi jucat un rol esenþial din secolul al XV-lea pânã în cel de-al XVIII-lea ºi chiar mai târziu. iar devoþiunea s-a rãspândit atunci în zona centralã a Germaniei. supunându-se regulilor unei heraldici a pietãþii. . Biserica ºi sacrul 27 În secolul al XIV-lea. secþionate ºi strãpunse de cuie. de asemenea. Aici ºi-a avut sursa respectul aproape obsesiv acordat cifrei cinci: repetarea de cinci ori a rugãciunilor Tatãl nostru ºi Ave Maria. ori prezentare mai elaboratã în paginile unui orologhion. dupã împlinirea a opt zile de la solemnitatea Sfintei Euharistii.). despre care se spunea cã fusese compusã de Sfântul Ioan Evanghelistul. ele încadreazã * Miºcare catolicã din Nordul Angliei. la Mainz. reprezentarea emblemei cu cele cinci urme de sânge pe veºmântul cãlugãriþelor din ordinul Sfintei Brigita sau al revoltaþilor englezi din miºcarea Pilgrimage of Grace*. acela este domeniul rãnilor lui Cristos ºi al uneltelor Patimilor. a devenit foarte popularã. În cele patru colþuri. în 1507. simplã fantã haºuratã. Blazonul cu cele cinci rãni mai putea fi gãsit în titlurile ºi pe dosul ultimei file din unele lucrãri ce ieºeau în secolul al XVI-lea de sub tiparniþele lyoneze: protecþia sfintelor rãni era cãutatã în tot ºi în toate. din anii 1536–1537. posturi de cinci zile pentru unii. obiºnuinþa de a bea de cinci ori la fiecare masã pentru alþii.Corpul. privirea pãcãtosului se oprea asupra acestor urme de sânge ce reaminteau jertfa lui Cristos. Cele cinci rãni deveniserã simbolul Mântuirii. aceastã slujbã le asigura celor care o ofereau atât mântuirea de veci. iar la închinarea dinaintea crucifixului. imaginile celor cinci rãni au întotdeauna aceeaºi structurã. mâinile ºi picioarele sunt reprezentate înconjurate de aureole. la mãnãstirea benedictinã din Fritzlar s-a instituit o sãrbãtoare a celor cinci rãni. Humiliavit. înscrisã într-un romb sau într-un cerc. „slujba celor cinci rãni“. cât ºi binecuvântãri spirituale ºi temporale în aceastã viaþã.

utilizatã frecvent de Shakespeare în operele sale. numai prin membrele sale. Totul parcã pentru a scoate mai bine în evidenþã locurile durerii fizice. Corpul lui Cristos este prezent.15 Relansat ºi încadrat de Contrareformã.28 Istoria corpului rana din coastã în formã de migdalã. unde devoþiunea consacratã celor cinci rãni era puternicã înainte de Reformã. care þine braþele crucii în interiorul rãnii. imaginea poate fi purtatã de oameni asupra lor. jucând astfel un rol de protecþie permanentã. În unele ilustraþii a fost reprezentat un Sfânt Francisc. de asemenea. ºi prin rana cauzatã de lovitura de suliþã. Paris. reprezentatã în centru. devierile nu pot fi totdeauna evitate: de pildã. cultul rãnilor a fost bine primit de populaþiile catolice ºi a devenit un argument cu atât mai important în controversa religioasã. . Lethielleux. În Anglia. pe mãsura armei care a pricinuit rana. pp. Dévotions et pratiques ascétiques du Moyen Âge. Factura grosierã a acestor imagini nu exclude totuºi grija pentru detaliu. Dupã cap. alterare a formulei Christ’s Wounds! (Pe rãnile lui Cristos!). în altele. care contribuie la valoarea imaginii. aºadar. la rolul ei de amuletã. Într-un asemenea context. suliþa ce pãtrunde în coasta dreaptã a lui Cristos are o valoare simbolicã. Rana din coastã face obiectul unei veneraþii deosebite. Însã imaginea este uneori mai realistã ºi mai complexã. Mai complexã. fiindcã din aceste rãni deschise se scurg mici picãturi de sânge roºu aprins care contribuie la dramatizarea scenei. dincolo de realismul imaginii. deasupra crucii apare capul lui Cristos cu o cununã de spini. atunci când rãnile divine sunt menþionate în cadrul unor adevãrate practici magice. atunci când în mijlocul rãnii în formã de migdalã apare o cruce pe al cãrei braþ vertical sunt trecute numele evangheliºtilor. marcate de stigmate ºi dispuse la periferie. 1925. De dimensiuni reduse. cu cât trimitea la una dintre marile taine ale credinþei. Compoziþia este adesea însoþitã de un text destul de lung cuprinzând rugãciuni ºi invocaþii. purtând ºi el stigmatele. a subzistat multã vreme imprecaþia Zounds!. 74–90. Desclée de Brouwer – P . Mai realistã. cãci. pieptul constituie cealaltã parte nobilã a 15 Dom Louis Gougaud. atunci când fierul rece al cãlãilor a sfâºiat carnea Dumnezeului care s-a fãcut om.

unei devoþiuni importante. Însã devoþiunea a luat brusc avânt abia din 1661. Lille au XVIIe siècle. Astfel. cea consideratã a fi lãcaºul principiilor vitale. Omul durerilor Tema lui „Isus biciuit“. pe care o atestã atât textele. pentru a salva sufletul muribundului. Les Chrétiens face au miracle. Paris. du Cerf. ºi poate cã oamenii veneau sã se reculeagã în faþa acestei reprezentãri a lui Isus martirizat ºi umilit. începând cu secolul al XV-lea. adeseori condusã chiar de Cristos. marginile – buzele ei care lasã sã se vadã interiorul corpului – închipuie un sex la menstruaþie sau o gurã însângeratã. 4. dupã ce. Numai cã aceastã ranã este plinã de ambiguitate. cât ºi imaginile (imaginile în mai mare mãsurã decât textele. De altfel. de vreme ce stâlpul de care fusese legat Cristos este una dintre uneltele respective.Corpul. în momentul când cineva era pe moarte. rana deschisã se oferã privirii sfântului uluit. de altfel). Rãspândirea rapidã a cultului lui „Isus biciuit“ în cursul primei jumãtãþi a secolului al XVII-lea þine de rolul pe care l-a dobândit aceastã devoþiune în cadrul Contrareformei. 1968. . 215–217. a „Omului durerilor“. Acest cult este apropiat de cel consacrat rãnilor lui Cristos ºi de glorificarea uneltelor Patimilor. arãtând-o cu degetul? Îndoiala Sfântului Toma introduce o ultimã secvenþã în reprezentarea rãnii din coastã. se pare cã la Lille. pp. în anumite reprezentãri. în fiecare dintre cimitirele oraºului a fost instalatã o statuie a lui Cristos biciuit16. Scepticismul îl face pe apostol sã-ºi strecoare un deget sau chiar mai multe înãuntrul pieptului lui Cristos înviat din morþi. îl incitã pe credincios la aceastã beþie? Nu vedem oare în unele imagini cum Cristos îºi exhibã rana. O gurã pe care toþi misticii tânjesc sã o sãrute atunci când sãrutã crucifixul: pentru a realiza o transfuzie. prin intermediul relatãrii fãcute 16 Canonicul Henri Platelle. o comuniune intimã cu Mântuitorul. a cãrui mânã nesigurã. oare nu însuºi Cristos. încã din primii ani ai secolului. Biserica ºi sacrul 29 corpului. Éd. Tema este tratatã frecvent în pictura clasicã a secolului al XVII-lea. a „Dumnezeului vrednic de milã“ sau a lui „Cristos þintuit la stâlp“ a dat naºtere. exploreazã deschizãtura.

1968. valurile de sânge ce ºiroiau pe trunchi ºi pe membre ºi atitudinile chinuite ale unui trup umilit dezvãluiau totodatã un gust pronunþat pentru morbid. s-a aflat vestea minunilor sãvârºite de o reprezentare din lemn a Dumnezeului vrednic de milã. constituie teme dezvoltate în textele apocrife ºi în ilustraþii. unde sculptorii ºi pictorii au reprezentat trupul lui Isus cu un realism ce voia sã dovedeascã sadismul zbirilor care îl biciuiserã. pp. 5.30 Istoria corpului într-o Scurtã înfãþiºare a minunilor petrecute la Gembloux. nenumãraþi bolnavi. devoþiunea a ajuns în Spania ºi în Germania meridionalã. s-au dovedit rapid sensibile la acest cult dolorist ºi. dar care sunt totuºi la fel de grave. existã în schimb ºi suferinþe care sunt arãtate mai puþin. 17 Vie et mentalité d’un Lillois sous Louis XIV. ºi. 244–245. drept urmare. o abaþie din apropiere de Namur. orbi ºi schilozi veniserã sã implore ajutorul statuii miraculoase. ed. Auzind de eveniment. care se acoperise dintr-odatã de sânge. chinurile lãuntrice dupã umilinþele îndurate. într-adevãr. bulversau indivizii ºi comunitãþile. Suferinþele ascunse Dacã marile rãni pricinuite trupului lui Cristos sunt reprezentate frecvent. Foarte repede. pe care suferinþele ascunse îl accentuau ºi mai mult. pentru care singura scãpare era sã se îndrepte spre imaginea miraculoasã a unui Cristos sângerând ºi sã strige: „îndurare!“17. În Germania meridionalã. cum ar fi clarisele din Lille ºi surorile vincentine din Armentières. însã toate acele rãni deschise ºi purulente. iar o seamã de posedaþi fuseserã eliberaþi de demonii ce-ºi fãcuserã sãlaº în trupurile lor… Unele comunitãþi religioase. vitregiile acelor vremuri. avuseserã loc vindecãri. Lille. care au umplut comitatul Hainaut ºi Flandra cu cãrticele ºi cu gravuri realiste ale reprezentãrii de la Gembloux. Cultul lui „Isus biciuit“ gãsea. izolarea în celulã dupã biciuire. . Alain Lottin. i-au înlesnit rãspândirea. Émile Raoust. Limba strãpunsã dupã încununarea cu spini. mai ales dupã despuiere. cum se întâmplã întotdeauna la începutul unei noi devoþiuni. îndeosebi criza de alimente din anii 1661–1662. un climat favorabil. rana de la umãr ca urmare a purtãrii crucii. Principalii artizani ai acestui avânt au fost însã cãlugãrii franciscani.

aºa cum le vedem reprezentate în documente din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. care îi culpabilizeazã pe credincioºi. însã ele întreþin. pus în fiare. limba mea sã spunã: «În mâinile Tale. suferinþele ascunse – Geheime Leiden – contribuie la accentuarea unei dimensiuni doloriste a devoþiunii legate de corpul lui Cristos. aceste scene nu au nici un fundament biblic. iar în 1750. aceastã secvenþã apare în textul Patimilor de la Oberammergau.“18 Dar strãpungerea limbii lui Cristos. Dupã încununarea cu spini. Unele dintre imaginile Mântuitorului în celulã – Kerkerheiland – amintesc de sãlile de torturã ºi de metodele unei justiþii crude. Sculpturile ºi picturile ce-l reprezintã pe Cristos plin de vânãtãi ºi de rãni sângerânde. imaginea a suscitat în secolul al XVIII-lea o devoþiune intensã. . Museum im Herzogschloss Straubing.Corpul. 59. Credincioºilor li se pune în faþa ochilor cu o anumitã plãcere imaginea unui corp agresat. iar Calvin le laudã curajul. dumnezeiascã limbã rãnitã! Cheamã-mã când va sã-mi vie ceasul morþii ºi spune sufletului meu: «Vino acum sã ºezi lângã Mine în Rai». Biserica ºi sacrul 31 în Austria ºi în Þãrile de Jos catolice. care nu apare prea des ca temã înainte de secolul al XVI-lea. scrisã de un credincios angoasat de evocarea morþii ºi a Judecãþii de Apoi: „O. 1995. meritã sã zãbovim o clipã asupra celei de-a „zecea suferinþe ascunse“. unde sunt obiectul unei devoþiuni care rãmâne vie pânã în secolul al XIX-lea. München. ultima oarã când va miºca. într-adevãr. Date fiindu-i implicaþiile. mai ales în spaþiul rural. îºi gãseºte un ecou ºi în martiriul calvinist. unul dintre zbiri i-ar fi trecut un spin prin limbã lui Cristos în aºa fel încât acesta n-ar mai fi putut sã-l scoatã din gurã. îmi voi da duhul meu». Bilder und Zeichen der Frömmigkeit. Cei care cad atunci victime persecuþiei catolice sunt trataþi drept profeþi ai noii Biserici. într-un climat de luptã împotriva ereziei protestante. În Germania meridionalã. o devoþiune centratã pe Omul durerilor. zãvorât într-o celulã strâmtã. Fie ca. dupã cum o atestã „Rugãciunea cãtre limba lui Cristos strãpunsã de un spin“. la cãlãuzirea credincioºilor spre 18 Citat în Nina Gockerell. sunt frecvente în sanctuarele din Bavaria ºi Suabia. a limbii strãpunse. torturat. martirii sau viitorii martiri participã. p. Sammlung Rudolf Kriss. Prin comportamentul lor. Deseori. Doamne.

Les Bûchers du roi. brutã. care era utilizatã din Evul Mediu pentru a-i pedepsi pe blasfematori. limba este prinsã de obraz cu un fier. toþi artiºtii 19 David El Kenz.32 Istoria corpului virtute. Reprezentarea rãnilor ascunse. „Mãrturisirile de credinþã“ formulate chiar înainte de execuþie sunt considerate ca venind direct de la Sfântul Duh. tocmai pentru a-l împiedica pe martir sã se exprime. Paris. 1997. Albin Michel. fie fizice. necredincioºii fac ritualul ºi mai crâncen. probabil. Seyssel. o nouã ranã în coasta lui Cristos“ (Alain Cabantous. Dar care parte a trupului a fost atinsã de armã? Evangheliile nu spun nimic în acest sens. Prin mutilarea limbii. Conformându-se unui arhetip al culturii occidentale. care se temeau de efectele Cuvântului asupra asistenþei. Histoire du blasphème en Occident.19 Mutilarea limbii – „pedepsirea limbii“ prin strãpungerea ei –. în acest caz conteazã nu atât respectarea unei autenticitãþi a imaginii. cât stimularea sensibilitãþilor religioase ºi întãrirea pietãþii. Credincioºilor li se pune în faþa ochilor o credinþã vie. apare aºadar aici ca un mijloc de a face sã tacã pe cineva de a cãrui vorbã te temi. nu are niciodatã pretenþia de a ajunge la adevãrul istoric. adicã partea nobilã. dupã ce a fost strãpunsã. în schimb tradiþia neîntreruptã a Bisericii îl reprezintã întotdeauna pe Longinus lovindu-l pe Cristos în partea dreaptã. Dupã cum s-a înþeles. 20 „Blasfemia constituie o nouã crucificare. martirul fiind astfel redus complet la tãcere. Artistul care a creat aceastã imagine cu desen naiv a interpretat episodul loviturii de suliþã ca ºi cum aceasta ar fi strãbãtut pieptul lui Cristos. la care fiecare dintre ei reacþioneazã în felul lui. ne putem întreba dacã nu cumva evocarea presupusei strãpungeri a limbii lui Isus a fost consecinþa unei practici judiciare strãvechi reînviate de controversa religioasã din secolul al XVI-lea. La culture protestante des martyrs (1523–1572). 6. 55).20 Cum ar fi procedat ºi cãlãii lui Cristos. 1998. evocatoare. fie sufleteºti. p. Champ Vallon. De aceea. . De la inima lovitã la inima rãnitã de dragoste Pe blazonul celor cinci rãni apare uneori traseul vârfului de suliþã care a atins inima. aici nu e nevoie de cuvinte: mesajul este receptat prin intermediul privirii.

de la fericitul Suso pânã la cãlugãrii mãnãstirii din Köln. 95. dreapta avea sã-i aducã omenirii mântuirea. calea este trasatã: la tainicele desfãtãri ale inimii lui Cristos se ajunge prin deschizãtura rãnii. misticii germani. La rândul lor. idem. Sigur. de la suprafaþa corpului pânã la cavitatea sa cea mai intimã. 21 . p. asociatã cu „cele cinci rãni“. cit. omeneºte vorbind. „martiriul interior al Mântuitorului este atât de intrat în mentalitãþi. iar Sfânta Lutgarde ºi Sfânta Gertrude din Helfta cunoºteau aceastã formã de devoþiune faþã de Cristos. „Devoþiunea a gãsit inima prin rana din coastã. Puternica referinþã simbolicã a inimii trebuia totuºi respectatã. Ludolphus de Saxonia scrie... La rândul lor. inima fusese rãnitã. La Symbolique de la droite et de la gauche au Moyen Âge et au début des Temps Modernes.“ Devoþiunea legatã de inima lui Isus a apãrut treptat. 2001. prin aprofundarea cultului consacrat rãnii din coastã. aceasta devenind punctul final al traseului suliþei. Mântuitorul þine întotdeauna capul întors spre dreapta. 2 vol. Pierre-Michel Bertrand. Biserica ºi sacrul 33 au valorizat ceea ce se afla la dreapta lui Cristos.Corpul. iar tâlharul cel bun se aflã tot la dreapta lui. aceastã aprofundare anatomicã ºi devoþionalã nu este nouã. Valoarea simbolicã esenþialã acordatã pãrþii drepte impunea deci ca trupul lui Cristos sã fie lovit de arma ucigaºã a soldatului în aceastã parte. Histoire des gauchers.“22 La începutul secolului al XVI-lea. din punct de vedere spiritual. cea mai sfântã: Sfânta Inimã a lui Isus. aºa cum în cuptorul încins fierul se uneºte cu focul ºi se contopeºte cu el. în esenþã. cã în rana din coastã Cristos ne aratã calea cea largã spre inima sa: „Omul sã se grãbeascã deci sã intre ºi sã-ºi uneascã iubirea cu iubirea lui Cristos. Des gens à l’envers. Astfel. op. 22 Citat în Louis Gougaud. au participat ºi ei la apariþia acestei spiritualitãþi care îndemna la adorarea „inimii rãnite de dragoste“. Scripturile ne spun cã. Aleºii vor sta la dreapta lui Dumnezeu. De acum. 1997. imaginea a contribuit la acreditarea ideii unei duble þinte pentru un dublu mesaj: rana din coasta dreaptã ºi inima lovitã. în stânga. cf. Sfântul Bernard lãuda deja „preablânda inimã a lui Cristos“. étude d’anthropologie sociale et d’iconographie. Ca ºi cum s-ar fi urmat parcursul suliþei. dar. De altfel. Imago. Universitatea Paris I. în ziua Judecãþii. încât Cu privire la importanþa acestei simbolistici a pãrþii drepte.21 Astfel. mai cu seamã Lanspergius. Paris. tezã de doctorat.

Exerciþiul celor cinci rãni constã în a te ruga la picioarele crucii ºi a contempla rãnile lui Cristos ºi inima sa rãnitã. Maria-Magdalena de Pazzi atestã la rândul ei cã Isus a suferit mai mult în suflet decât în trupul lui. cãlugãriþele mediteazã la deschizãtura fãcutã de vârful suliþei în „sfânta coastã“. depãrtând binevoitor marginile rãnii. ea pãtrunde în Franþa odatã cu Contrareforma. În acest context.23 Imaginea a contribuit la aceastã explorare misticã a corpului în adâncime. ca ºi cum ar vrea sã-l invite pe credincios sã pãtrundã mai adânc. cãtre inimã. cit. la sfârºitul secolului. unde gravorul flamand Wierix reprezintã ºiraguri de inimi deschise sau închise ºiroind de sânge. al Slujbei Sfintei Inimi. . cãlugãriþã vizitandinã la Paray-le-Monial. Surorile de Caritate ale Sfântului Vicenþiu de Paul ºi membrele Societãþii Inimii. Caterina din Genova vede în Rãstignit o „mare ranã din iubire“ care se întipãreºte în propria-i inimã ca o „ranã intimã“. col. cultul ajunge la Fiicele Calvarului. de unde vine tot binele. o congregaþie de benedictine întemeiatã în 1617 de pãrintele Joseph. ca sã trãiascã viaþa lui însângeratã ºi mistuitã de iubire. Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique. În fiecare vineri. ed. iar în fiecare sâmbãtã. Încã din acest moment. hrãnite cu spiritualitatea salesianã. Astfel. LXXVI–LXXVII. o cãlugãriþã din zece face „exerciþiul milostivirii Sfintei Fecioare“: ea o roagã pe Maria sã o introducã în inima lui Isus. iar doi ani mai târziu. aduc ºi ele un cult liturgic Sfintei Inimi. întemeiatã de fericitul Jean Eudes – autor. în 1668. cea care apare însã ca marea promotoare a cultului Sfintei Inimi este Marguerite-Marie Alacoque. îl reprezintã pe Cristos în picioare. în timpul celor opt zile în care este sãrbãtoritã Sfânta 23 Articolul „Mystique de la Passion“. Devoþiunea legatã de Sfânta Inimã este aºadar veche. Cristos i se aratã lui Marguerite-Marie. fasc. de aceeaºi intensitate. la fel ca ºi comunitãþile de vizitandine. sã-i dea de înþeles importanþa rãnii simbolice ºi sã-l îndemne la adoraþia inimii. o uimitoare statuie florentinã din primul sfert al secolului al XV-lea.. la începutul secolului al XVII-lea.34 Istoria corpului mulþi mistici îºi fac din chinurile sale lãuntrice principalul obiect al contemplaþiei sau al imitaþiei“. pãstratã astãzi la Victoria and Albert Museum din Londra. Din Germania ºi Þãrile de Jos. Iar. în iunie 1675. 332. al Devoþiunii pentru Inima adorabilã a lui Isus –.

canale între inimi. este.25 Aceastã iubire revelatã lui Marguerite-Marie Alacoque este însã prea puþin cunoscutã de oameni. ameninþarea pedepsei ce trebuie sã vinã..Corpul. Dar. ci un organ cald ºi plin de sânge. raze luminoase. Mechtilde de Hackerborn sau Gertrude din Helfta. vol. prin care oamenii sã-mi cinsteascã inima împãrtãºindu-se ºi mãrturisind cã i-au greºit“. 24 . refugiu în rana din inimã. pentru care devoþiunea consacratã inimii lui Cristos constituia fundamentul vieþii spirituale: schimb de inimi. dupã care. îi mai spune: „Iatã aceastã inimã care atât de mult i-a iubit pe oameni…“24 Sfânta Inimã desemneazã inima concretã a lui Isus ºi nu este o relicvã rece. simultan o inimã de om ºi Inima unui Dumnezeu al Iubirii care s-a întrupat. precum ºi perspectiva unei „reparãri a onoarei printr-o mãrturisire a greºelii“. În realitate. nu e prima oarã când cãlugãriþa are o asemenea viziune. 1923. II. ºi „Marguerite-Marie Alacoque“. sentimentul cã un nou legãmânt între Dumnezeu ºi oameni este pe punctul de a fi pecetluit prin intermediul Sfintei Inimi. marea sa popularitate dateazã din Abatele André-Jean-Marie Hamon. de viaþã. În spatele imaginii inimii concrete existã o întreagã punere în scenã a unei drame a îndreptãrii unei greºeli. Cãlugãriþa din Ordinul Vizitaþiunii se aratã deci sensibilã la contextul social ºi religios al vremii. ed. col. 173. deºi devoþiunea se rãspândeºte în secolul al XVIII-lea. p. precum Lutgarde. Paris. X. Beauchesne. Vie de sainte Marguerite-Marie. ibidem. o povestire ºi niºte concepte care þin de schemele monarhice ale epocii: supuºii rãzvrãtiþi ºi nerecunoscãtori faþã de Suveran. moartã. Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique. 349–354. descoperindu-ºi inima. Ea este totodatã iubirea lui Isus pentru oameni. vol. col. a cãror inimã concretã constituie simbolul acesteia. 25 Articolele „Cœur sacré“. Cristos îi spune însã cã a ales-o pe ea ca sã dezvãluie lumii devoþiunea pentru Sfânta Inimã: „Îþi cer ca prima zi de vineri de dupã cele opt zile în care se sãrbãtoreºte Sfânta Euharistie sã fie închinatã unei sãrbãtori deosebite. I. Biserica ºi sacrul 35 Euharistie. Histoire de la dévotion au Sacré-Cœur. evocarea „vremurilor din urmã“. 1023–1036. vol. deci. în ziua cu pricina. care joacã astfel rolul de mediator al ultimei ºanse. a „ultimului remediu“. Limbajul folosit de Marguerite-Marie ºi fenomenele descrise de ea o leagã de o lungã tradiþie a vizionarelor ºi a misticelor din Evul Mediu. extaz. cit.

harul din tainele botezului ºi euharistiei: apa din cristelniþã ºi sângele-aliment euharistic. 63. reprezenta forma rãnii. în texte ºi reprezentãri. dupã 1870. Teascul mistic Apa ºi sângele care s-au scurs din rana din coastã au fãcut ca aceasta sã devinã poarta harului.“* De altfel. La sfârºitul secolului al XV-lea. mult dupã Conciliul de la Trento ºi interdicþiile lui. în unele stampe. la fel ca ºi crucea din lemn viu. 1990. doar curãþat de crengi. * Isaia. Sfântul Bonaventura vorbea deja despre rana din coastã ca despre o vitis mystica. Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al B. apãrea ºi inima rãnitã. a. îngerii þineau un potir în care adunau sângele lui Cristos. credincioºii gãseau cu uºurinþã corespondenþe între Cristos din Danièle Alexandre-Bidon (coord. iar conturul eliptic al cupei vãzute în perspectivã. modul superstiþios în care au fost utilizate timp îndelungat aceste figuri. ca atunci când preotul înalþã potirul.R. Bucureºti. La începutul secolului al XIII-lea. la începutul secolului al XVI-lea.). din care þâºneau lãstari încolãciþi de viþã-de-vie. Ciorchinele minunat dus în Þara Canaanului de Iosua ºi Caleb fãcea parte din iconografia cunoscutã ºi probabil cã unii arbori ai lui Iesei. Imaginea sfântã era însoþitã de formule scrise ce au încurajat. mai adesea însã. Éd. când are loc recunoaºterea ei oficialã de cãtre Bisericã. pe lângã uneltele Patimilor. Paris. purtatã de doi îngeri. sângele sfânt. 3. ºi poate cã imaginea din Isaia a celui ce zdrobeºte strugurii în teasc a avut ºi ea o contribuþie în acest sens: „Singur am cãlcat în teasc ºi dintre popoare nimeni nu era cu mine. în cazul cãrora pomul din tradiþie fusese înlocuit cu ramuri de viþã cu frunze ºi ciorchini. 7. Cultul ia amploare maximã în Franþa.26 Tema rãnii din coastã a condus treptat la cea a teascului mistic din care curgea sângele-vin al lui Cristos. au popularizat imaginea viei.). du Cerf. f.O. atunci când redresarea moralã a þãrii este pusã sub egida Sfintei Inimi. Apoi. Le Pressoir mystique. (reproduce textul ediþiei din 1982) (n. 26 ..tr.36 Istoria corpului secolul urmãtor. Toate citatele biblice folosite în aceastã traducere au fost preluate din Biblia sau Sfânta Scripturã. Actes du colloque de Recloses (27 mai 1989). s-a trecut de la vie la teasc.

mai cu seamã în þãrile din nordul Europei. Tema a reapãrut ulterior în mod regulat. într-o predicã apocalipticã. deci. sau când aceasta încerca sã-ºi consolideze structurile. ºi aici un rol esenþial. pentru a spori compasiunea credincioºilor. iar potirul era adesea aºezat sub jgheabul de scurgere al teascului. scara – coborârea de pe cruce. sângele nu mai era o realitate anatomicã ºi fiziologicã. pâinea euharisticã. Tema teascului a fost timp de douã secole una dintre cele mai fecunde din iconografia Contrareformei. imaginea teascului mistic era tratatã într-o manierã realistã ºi doloristã. Sângele lui Cristos. La fel cum ciorchinele de struguri era zdrobit de lemnul teascului. Reprezentãrile lui Cristos sângerând sub teascul care. mai ales atunci când a trebuit exprimatã dogma transsubstanþierii sângelui în vin. ºi trupul sãu. Imaginile au jucat. S-a mers chiar pânã la a reprezenta imaginea surprinzãtoare a Tatãlui strângând cu mâna lui ºurubul teascului ce fãcea sã þâºneascã sângele din trupul lui Cristos… În acelaºi timp. asociate. Franciscanii ºi apoi dominicanii favorizaserã dezvoltarea temei sângelui. care înfloreºte în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea ºi prima jumãtate a celui de-al XVII-lea. îi stoarce sângele. Cristos trebuise sã îndure chinurile crucii ºi suferinþele Patimilor. Iar Golgota de lemn sub care se încovoia trupul însângerat al lui Cristos reafirma cu violenþã prezenþa acestuia în euharistie. se naºte aºadar la confluenþa mai multor curente. piuliþa – cununa de spini. Savonarola compara crucea cu un teasc din care þâºnea sângele Mântuitorului. „Cristos însângerat“ devenea un argument cu greutate în cadrul pastoralei. vinul jertfei. zdrobindu-l. ca ºi . Ele au preluat ºtafeta discursului. Controversa cu protestanþii a favorizat reprezentarea ei. deoarece sângele evoca dezorganizarea religioasã. iar în 1496. Tema teascului mistic. ci simbolul jertfei lui Dumnezeu. au fost. pe care l-au depãºit adesea prin realismul lor. La sfârºitul secolului al XV-lea. se rãspândea ideea cã sângele era cel mai sigur mijloc de a te mântui. întrucât trebuia atrasã atenþia asupra suferinþelor Mântuitorului. care sporea puterea de convingere a discursului lor de evanghelizare. de fiecare datã când Biserica era în crizã. De altfel. Biserica ºi sacrul 37 teasc ºi uneltele Patimilor: ºurubul teascului evoca stâlpul unde Isus fusese biciuit. de atunci înainte.Corpul. Ecaterina de Siena dorea sã se îmbete cu „dulcele sânge al lui Cristos“.

adunând sfântul sânge cu care au fost stropiþi. au gãsit în aceste mistice recoltãri ºi tescuiri ocazia de a realiza compoziþii dominate de un roºu sângeriu. Aici îºi gãseºte expresia tema pãcãtosului pornit în pelerinaj. 8. Cristos apare ca acela care-i izbãveºte ºi îi alinã pe cei întristaþi. ale lui Cristos „cu scumpul sânge“ sau ale „Sfintei Familii în vie“ au atât o funcþie spiritualã. roºu divin. Cele douã Biserici utilizeazã aºadar o iconografie asemãnãtoare pentru a ilustra pastorale ºi dogme diferite. Artiºtii. teascul mistic nu lipseºte nici din abundenta iconografie sau din textele luterane. „Cine este medic?“. „Domnul nostru“. La Conches sau la Saint-Étienne-du-Mont. întreabã Sfântul Augustin într-unul dintre comentariile sale. sângele care se scurge din mecanism îi aratã calea pe care trebuie sã o urmeze. Medicul Cristos În Evanghelii ºi în tradiþia creºtinã.38 Istoria corpului cele ale lui Cristos pe „crucea-viþã-de-vie“. pentru ca. fie culcat. pe care iezuiþii o difuzeazã masiv în þãrile unde se manifestã cel mai puternic Contrareforma: Germania meridionalã. Pentru aceste compoziþii viu colorate. apoi þâºneºte pe jgheabul teascului. deasupra cãruia Cristos este reprezentat fie în picioare. el este Mântuitorul sufletelor ºi tãmãduitorul trupurilor. sã ajungã la muntele Sion. Austria ºi Þãrile de Jos. rãspunde tot el. vitralii din secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea aratã cum un sânge „viu ºi dinamic“ iese din rãni. cât ºi una cateheticã. cãlcând strugurii. Totuºi.“ Textele ºi imaginile insistã pe ideea cã Isus a practicat „dumnezeieºte“ farmacia ºi medicina. Mai mult. pictori sau meºteri sticlari. el l-a adus pe Lazãr înapoi din împãrãþia morþilor. Sã învii morþii nu înseamnã oare sã practici la cel mai înalt nivel arta de a vindeca? . meºterii sticlari s-au inspirat din gravuri. Apostoli ºi cãlugãri. O dovedeºte. „El ne va tãmãdui toate rãnile. unde Cristos þine cu umerii presa ce-l zdrobeºte. în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea. în sfârºit eliberat. unde îl aºteaptã Cristos biruitor al Învierii. puternici ai lumii ºi prelaþi se agitã în jurul butoaielor. abundenta producþie a fraþilor Wierix având ca temã teascul mistic. care vine ºi îºi descarcã sacul de pãcate în teasc.

înconjurat de borcane cu medicamente. existau capsule-relicvarii cu scumpul sânge. publicat în 1514 la Strasbourg de Thomas Murner. în formã de frunzã de viþã-de-vie. în vreme ce al treilea preparã un unguent într-un mojar. altul cântãreºte substanþe cu o balanþã. Pe bolþile spiþeriei iezuiþilor din Freiburg. îl aratã cum aplicã ventuzele. îl înfãþiºeazã pe Cristos ºezând într-o prãvãlie. care simbolizeazã postul . ci ºi medic al trupului ºi sufletului. cât ºi pe cele sufleteºti. Thomas Platter relateazã în secolul al XVI-lea cã.“ Prin urmare. sângele lui Cristos are ºi o eficacitate terapeuticã. pãstrat astãzi la Muzeul German din Nürnberg. Unul aþâþã focul într-un cuptor. explicã: „Aºa cum se mãrunþesc ierburile. În secolul al XVIII-lea. În mod absolut logic. se ºtie cã la Paris. din care se scurgea un balsam menit sã aline suferinþele nefericiþilor. constatase cã. Sfântul Bonaventura spune cã „din Cristos. Iar un tablou din 1731. aceºtia l-au reprezentat pe Cristos îmbrãcat în stil oriental. scrofuloºii îºi acopereau rãnile cu frunze de viþã-de-vie. încã din secolul al XIV-lea. Isus nu este însã numai spiþer. tema preþiosului sânge al lui Cristos era asociatã cu cea a viei. Cãci. în bãile medicinale. Astfel. în mijlocul unei farmacii unde îngerii îi slujesc drept laboranþi. O banderolã clarificã sensul scenei: „Farmacie a sufletului bine aprovizionatã“. ci este asociat ºi cu cele ale credincioºilor. de asemenea.Corpul. zdrobit pe cruce ca un ciorchine în teasc. Reluând metafora. Iar Jacques de Voragine. în þãrile germanice. în care aminteºte ce suferinþe trupeºti a îndurat Cristos. ca din el sã se facã un emplastru ce goleºte abcesul trufiei noastre. într-o predicã despre Patimi. Un tratat în versuri intitulat Cãlãtoria la bãile mistice. trecând prin regiunea Beauvais. tot aºa trupul lui Cristos a fost zdrobit. ca din ele sã se facã un emplastru ce vindecã abcesele. Biserica ºi sacrul 39 Teascul mistic nu este pus în relaþie doar cu suferinþele lui Cristos. a ieºit o licoare care este leac pentru toate bolile“. nu este surprinzãtor cã pe pisãlogul folosit de spiþeri au fost reprezentate scene ale Rãstignirii ºi cã trupul lui Cristos a fost comparat uneori cu un „dulap de medicamente“. „spiþerul Cristos“ este o temã frecvent ilustratã de cãtre pictori. pe lângã valoarea sa misticã. Imaginea teascurilor mistice care decorau zidurile spitalelor în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea venea sã sprijine ideea cã trupul lui Cristos era sursã de haruri ºi binecuvântãri ºi cã el putea tãmãdui atât rãnile trupeºti.

Paris. 217. 129 sq. Credinciosul nu-ºi doreºte nimic mai mult decât sã mãnânce trupul dumnezeiesc. face din acest corp axul lumii. în timpul jertfei liturgice. s-a impus imaginea trupului suferind ºi umilit al Cristosului Patimilor. Cu privire la rolul cãrþii de pietate în rãspândirea devoþiunii. 531–546. vol. în schimb. cã „învaþã ºi recunoaºte deschis ºi simplu cã în Sfânta tainã a euharistiei. Marie-Hélène Froeschlé-Chopard. la sfârºitul secolului al XVI-lea. 27 . Trupul ºi sufletul sunt aºadar strâns asociate în tratamentul care duce la desãvârºire. Probabil cã trebuie sã vedem în aceastã specialitate rezultatul unei duble experienþe: miracolul evanghelic ºi Patimile. Trupul Mântuitorului se aflã astfel în centrul unui complex în care dimensiunea alimentarã se întâlneºte cu cea sacramentalã ºi cu cea escatologicã. La Dévotion au Sacré-Cœur de Jésus. le trateazã pe toate. confréries et livres de piété“. Revue de l’histoire des religions. cf. dar mai cu seamã scurgerile de sânge. p. Cristos. asigurarea cã se va mântui. Dacã în credinþa popularã sfinþii au darul de a vindeca anumite afecþiuni. vindecarea femeii cu scurgere de sânge ºi martiriul de pe Golgota. simbol al confesiunii. 1917. Pãrintele Jean-Vincent Bainvel. durerea alinatã ºi suferinþa înduratã.40 Istoria corpului ºi privegherile. 2000. garanþia cã nu va ceda ispitelor rãului. Recentrând dogma pe euharistie. de vreme ce euharistia este ajutorul indispensabil. Domnul nostru Isus Cristos. 9. pp. care reprezintã suferinþa binefãcãtoare. cum pregãteºte baia în apele termale acide. ºi cum administreazã baia de aburi. la cea de-a treisprezecea întrunire. dupã sfinþirea pâinii ºi vinului. ediþia a IV-a. sub chipul acestor lucruri sensibile“. „Acesta este trupul meu“ Afirmarea de cãtre Bisericã a prezenþei reale a trupului lui Cristos în ostie.27 În secolele al XV-lea ºi al XVI-lea. „La dévotion au Sacré-Coeur. Conciliul de la Trento a precizat. cea a unui corp plin de contuzii cu care te identificai prin mortificare ºi autoflagelare. Contrareforma a dat prioritate altei imagini: cea a prezenþei reale a lui Cristos în ostia sfântã. este conþinut în mod real ºi substanþial. Dumnezeu adevãrat ºi om adevãrat. Unirea cu trupul lui Cristos a cunoscut mai multe direcþii de-a lungul istoriei.

sã-l glorifici.Corpul. rostitã de Isus cu referire la pâinea de la Cina cea de Tainã: rit de trecere al unui aliment cu valoare universalã. ªi el nu se va reproduce „dupã trup“. Metafora alimentarã. tema euharistiei fiind subiacentã sau afirmatã: cina de la Emaus. în vreme ce creºtinul devine mãdular al trupului lui Cristos. ne dãm seama ce rezonanþã simbolicã are fraza „Acesta este trupul meu“. ºi asigurã reintegrarea în corpul mistic. este rezultatul voinþei Bisericii de a favoriza acest gen de devoþiune sub toate formele ei. care vine dupã cel al Trupului lui Cristos (Corpus Christi). Apariþia rapidã ºi în forþã a cultului Sfintei Euharistii. Dupã spovedanie. Trupul-pâine al lui Isus este astfel corespondentul Întrupãrii-sãmânþã. Cina cea de Tainã sau þãrani luând masa în pânzele fraþilor Le Nain. Într-o civilizaþie hrãnitã atâta timp cu grâu ºi cu pâine. pp. credinciosul primeºte trupul lui Cristos.“28 Cuvântul întrupat este hrana sufletului. penser et dire le pain en Europe. . filiaþia „trupeascã“. Biserica ºi sacrul 41 Isus este rodul unei duble filiaþii ºi are o identitate deopotrivã umanã ºi divinã. este aºadar constantã. ci dupã Cuvânt. În a doua jumãtate a secolului al XVII-lea. „Ritul este conceput cu scopul de a transforma pâinea. pãcatele grele sau mai mãrunte. ea se dezvoltã în întreaga Europã catolicã. Sãmânþa divinã a fost „suflul“ sãu. Bruxelles. naºterea biologicã. trebuie însoþitã de o renaºtere. Une vie de pain. întotdeauna ºi pretutindeni.). Nu este însã suficient sã primeºti trupul lui Cristos: trebuie sã-l ºi cinsteºti. Pentru creºtin. pe care îl mãnâncã cu pioºenie. Crédit communal. 29–39. Se stabileºte în felul acesta o strânsã reciprocitate: trupul lui Cristos îl hrãneºte pe creºtin. Faire. El se naºte din unirea Cuvântului divin ºi masculin cu un trup omenesc ºi feminin. Iar împãrtãºania frecventã apare astfel ca fiind îndatorirea de cãpetenie a creºtinului. de o filiaþie „spiritualã“. Cuvântul s-a fãcut trup fecundând-o pe Maria prin Bunavestire ºi Întrupare. imaginea lui Cristos ca trup menit sã serveascã drept hranã. Prin împãrtãºanie. Deoarece creºtinul are nevoie de aceastã pâine sfinþitã care îi reafirmã apartenenþa la trupul lui Cristos. 28 Claude Macherel. Renaud Zeebroek (coord. Numeroase sunt în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea scenele pictate în care pâinea este ruptã ºi împãrþitã. într-unul ºi acelaºi trup. aceastã pâine a vieþii ºterge greºelile. 1994.

meºter þesãtor din Lille. Treptat.42 Istoria corpului În preþiosul registru conþinând cronica familiei ºi socotelile casei sale. care sã-i transforme pe oameni. acordându-se. ea este urmatã de o mulþime de credincioºi care participã prin rotaþie în parohii la rugãciunile colective. În spatele acestui efort de extindere apare Compania Sfintei Euharistii*. Se încearcã punerea în valoare a tabernaculelor ºi se fac eforturi pentru ca bolnavilor sã li se aducã rapid ºi în mod solemn Sfânta Euharistie. iar scopul asumat era acela de a face „tot binele cu putinþã“ (n. numeºte respectuos Sfânta Euharistie „Venerabila“. o importanþã sporitã euharistiei. Pretutindeni. În oraºul Lille. despre care se ºtie ce rol important a jucat în acþiunea de moralizare a vieþii sociale între 1630 ºi 1660. o religie în cadrul cãreia. procesiuni solemne „pe strãzi ºi în pieþele publice“. Ostiile care sângereazã ºi lasã o urmã de neºters pe antimisele din Daroca. cât ºi de cãtre episcop. iar rolul confreriei în ceea ce priveºte euharistia este banalizat. Miracolele euharistice atestã simultan fragilitatea ºi puterea ostiei sfinte. dar „în mult mai mare mãsurã o voinþã de a recentra liturghia pe o tainã principalã“. În cursul secolului al XVII-lea. În spatele acestei organizãri a cultului stã probabil voinþa de a-i combate pe eretici. confreriile au jucat un rol esenþial în structurarea cultului adus astfel trupului lui Cristos: adorarea Sfintei Euharistii în Bisericã.). atât de cãtre cãlugãri. * . alãturi de tradiþionalele procesiuni în centrul cãrora se aflã moaºtele sfinþilor. Ca atare. Nimic nu o egaleazã ca splendoare pe cea organizatã an de an în prima zi de joi dupã Sfânta Treime. în secolul al XVII-lea. prin rugãciunea minþii ºi adorarea Sfintei Euharistii. cea a Sfintei Euharistii se înstãpâneºte în spaþiul urban. în cadrul liturghiei. Chavatte. cea a trupului lui Cristos prezent în ostie. „ajutorul indispensabil“. Compania se opunea janseniºtilor. se afirmã tendinþa spre interiorizarea sacramentalã a devoþiunii euharistice. cultul este favorizat în toate parohiile ºi în toate mediile. duce de Ventadour. Societate secretã fondatã în 1627 de Henri de Lévis. unii manifestã intenþia de a promova devoþiunea pentru a o extinde la ansamblul societãþii. În jurul devoþiunii legate de trupul lui Cristos se exprimã însã ºi înclinaþia spre o religie mai personalã.red. credincioºii sã poatã participa în mai mare mãsurã la lupta pentru mântuire. Mobilizând toate energiile.

în 1668.). vine ºi momentul ceremoniei de reparaþie. Consecinþele unui asemenea act înspãimântã credincioºii ºi antreneazã în mod necesar pedepsirea exemplarã a vinovaþilor. care mobilizeazã autoritãþile religioase ºi populaþia oraºului. . Avertisment deci. Biserica ºi sacrul 43 ameninþate de mauri în timpul Reconquistei. Dupã pedepsire. cu cât ostia sfinþitã este deopotrivã simbolul ºi trupul lui Cristos.29 Ne putem întreba totuºi care au fost motivaþiile celor doi soldaþi: sã fi fost vorba oare de o provocare nesãbuitã sau de o dorinþã nu mai puþin nebuneascã de a se vindeca graþie celui mai bun dintre leacuri. Sfânta Euharistie care scapã în mod inexplicabil din flãcãrile ce devasteazã sanctuarul de la Faverney în secolul al XVII-lea constituie tot atâtea semne durabile trimise de Dumnezeu oamenilor pentru a le reaminti urmãrile neascultãrii ºi ale greºelilor lor. Cei doi soldaþi care.Corpul. la Lille. fiindcã înseamnã ca. îngrozitã de sacrilegiu. au rupt în trei o ostie sfinþitã pentru a pune bucãþile într-o ranã sunt mai întâi supuºi torturii. în sensul tare al termenului. 271–272. în vreme ce complicele sãu e trimis la galere. prezent în ostie. dupã care sunt târâþi în piaþa publicã. a realitãþii dogmei: Cristos este fizic prezent în ostie ºi reacþioneazã printr-o scurgere de sânge la agresiunea cãreia îi este victimã. Înarmarea cu un cuþit ºi 29 Alain Lottin (ed. unde celui care instigase la sãvârºirea nelegiuirii i se taie mâna. omul e apoi sugrumat. Sacrul care vorbeºte nu are cum sã nu impresioneze imaginaþia credincioºilor. op. ostia sfinþitã? ªi mai cumplitã este consideratã atingerea adusã ostiei în deplinã cunoºtinþã de cauzã. dar ºi ilustrare. printr-un gest de neconceput. sau pe altarul din Bolsena. cit. pp. 10. sã îndrãzneºti sã-l ataci direct pe Dumnezeu.. Sacrilegiul este cu atât mai criminal. pentru cã preotul se îndoia de prezenþa realã a lui Cristos în momentul sfinþirii. precum ºi o reparaþie solemnã. Copiii-Cristos Faptul de a aduce atingere euharistiei constituie aºadar cel mai mare sacrilegiu cu putinþã. iar devoþiunile sunt astfel revigorate. iar cadavrul îi este ars.

înarmaþi cu cuþite. numai cã sângele ce curge în valuri din ostia profanatã trãdeazã acþiunea criminalã ºi duce la arestarea ºi pedepsirea exemplarã a vinovaþilor – „taina miracolului“.44 Istoria corpului strãpungerea unor ostii furate. 30 . care. El funcþioneazã tot timpul dupã aceeaºi schemã: un grup de evrei care vor sã se rãzbune izbuteºte sã convingã cu ajutorul banilor un slujitor altminteri vrednic sã fure o ostie sfinþitã. cel al lui Simon din Trento. 31 Din secolul al XII-lea pânã la începutul celui de-al XVII-lea. sunt supuºi de regulã supliciului focului. vor duce de astã datã la nimicirea creºtinãtãþii. Jews and Magic in Reformation Germany. Dupã o anchetã ºi un proces de mântuialã. taina euharistiei. cred ei. martirizat pe o piatrã ºi spânzurat apoi de un copac. tezã de doctorat dactilografiatã. Anglia. II–VI. Wolfgang Treue. The Myth of Ritual Murder. Berlin. în fine. 1988. Untersuchungen zur Judenfeindschaft in Deutschland im Mittelalter und der Frühen Neuzeit. pp. Germania31. care circulã de veacuri pe seama lor ºi încã nu s-a stins. parodie sângeroasã a Patimilor. de ºapte ani. 1989. cel al micului Andreas von Rinn. de asemenea. R. Po Chia Hsia. în þinuturile germanice au putut fi numãrate peste 120 de omoruri de copii atribuite comunitãþilor evreieºti. cel al faimosului „Santo Niño de La Guardia“. complotiºtii strãpung apoi trupul lui Cristos pentru a reitera Patimile care.30 Din secolul al XII-lea pânã în cel de-al XVIII-lea. turnatã în filigran. în vârstã de doisprezece ani. Spania ºi nordul Italiei. Ritualmord und Hostienschändung. Austria. Unele cazuri au avut un rãsunet larg ºi de duratã: de pildã. în vârstã de trei ani. care apoi sângereazã. dispãrut în Aragon. ar fi fost omorât în condiþii îngrozitoare. Desigur cã în spatele presupusei asasinãri a lui Niño de La Guardia. „vinovaþii“. Zvonul. unde evreii sunt acuzaþi pe nedrept cã ar fi martirizat ºi sacrificat copii creºtini. zeci de scandaluri izbucnesc în Franþa. condamnaþi pentru complot ºi crimã. este alimentat de discursul antisemit al Bisericii. sau. cãruia cãlãii sãi i-ar fi smuls inima din piept înainte de a-l crucifica într-o peºterã din Castilia în 1491. într-un climat de antisemitism exacerbat. sau cel al lui Domingo del Val. se întrezãreºte. Dosarul lui este cunoscut astãzi. Discursul referitor la copiii crucificaþi de evrei atinge un grad ºi mai înalt în imaginarul ororii. New Haven/Londra. constituie tema unor pretinse crime ritualice atribuite evreilor încã din Evul Mediu.

în regiunea Innsbruck. 33 Claudine Fabre-Vassas. De aceea. „Une légende en procès: le cas du «Saint Enfant» de La Guardia“. cãci evreii se adunã pentru o comuniune întru crimã. Nici relansarea scandalului. iar urmaºii lor. Chiar ºi astãzi. Astfel. vreme de secole. Judensau. Madrid. un copil este rãstignit pe cruce ºi înjunghiat în coastã. La Bête singulière. Era stigmatizatã „scroafa jidoveascã“. argumentul uciderii rituale de copii nevinovaþi a fost folosit în Europa pentru a aþâþa antisemitismul latent al populaþiei. la Rinn. asasinarea legendarã a lui Simon din Trento a fost „autentificatã“ atunci când a fost relatatã în Martirologul roman în 1548 ºi consemnatã în Acta sanctorum în 1658. în La Légende. i se punea cununã de spini. În Vinerea Mare. Evreii erau fãcuþi în mod explicit rãspunzãtori de moartea lui Cristos. pp. astfel. le reiterau comportamentele mârºave ºi criminale faþã de un copil nevinovat pe care îl rãpiserã: acesta era biciuit ºi scuipat. Paris. Michel Moner. 32 . când un cleric publicã „relatarea“ uciderii lui „Niño de La Guardia“. asociind în una ºi aceeaºi reprobare comunitatea israelitã ºi „animalul neobiºnuit“33. Deoarece se aflã în centrul misterului creºtin. Casa de Velázquez. în 1544. 1989. Zvonul acuzator era cu atât mai persistent. iar sângele îi este adunat pentru o profanare ritualã… Aceastã punere în scenã de inspiraþie clericalã este menitã sã-i discrediteze ºi sã-i transforme în þintã a oprobriului public pe evreii din comunitãþile spaniole din Castilia. apoi era strãpuns cu lovituri de cuþit. Gallimard. sau replicã exactã a jertfirii lui Cristos. probabil cã nu întâmplãtor legenda crimei rituale renaºte în Spania în 1491. Les juifs. adicã în anul dinainte de expulzarea evreilor. vor fi publicate primele „statute de puritate a sângelui“32.Corpul. în acest oraº cu o comunitate evreiascã importantã. Biserica ºi sacrul 45 Caricaturã a Cinei celei de Tainã. ca sã se rãzbune pe biruinþele adevãratei credinþe. cu cât se bucura de credit pe lângã autoritãþile ecleziastice. 253–266. la Toledo. nu este întâmplãtoare: trei ani mai târziu. euharistia este aºadar pusã în scenã în vederea manipulãrii unei opinii publice gata oricând sã se revolte în faþa a ceea ce îi apare drept reiterarea contemporanã a jertfirii lui Cristos. i se smulgea pãrul din cap. les chrétiens et le cochon. 1994. prin vãrsarea sângelui unui nevinovat.

fãrã Iosif. s-a încetãþenit tradiþia de a dãrui o asemenea reprezentare oricãrei noi ctitorii. ea devenea simbolul respectat al mãnãstirii ºi suportul unui cult închinat Prunciei lui Isus. teologii din ºcoala de spiritualitate francezã mediteazã asupra temei Pruncului Isus. cu sau fãrã globul pãmântesc în mânã. anunþã deja Patimile lui Cristos: jertfa Dumnezeului întrupat care acceptã sã moarã ca sã-i izbãveascã pe oameni ºi. Sfântul Elzéar ºi Sfânta Delphine de Sabran au introdus în Franþa aceastã devoþiune. în cursul Evului Mediu. Apoi. p. legenda micului Andreas continuã sã întreþinã un puternic curent de antisemitism popular. ªi tocmai pentru cã vârsta copilãriei înseamnã „lipsuri Informaþie comunicatã de profesorul Georg Schroubek.. a contribuit la aceastã popularitate în cursul secolului al XVI-lea. vol. s-au aflat la originea cultului închinat Pruncului Isus: Pruncul singur. ed. potrivit expresiei atât de dure a lui Bérulle. Exigenþa lor nu-i determinã însã sã valorizeze farmecul copilãriei. sã fie înghiþit de prãpastia copilãriei36. L’école française. 286. ci sã descopere ceea ce. „starea cea mai josnicã ºi mai abjectã a naturii umane dupã cea a morþii“.34 11. Rãspândirea statuetelor ce-l reprezentau pe Pruncul Isus binecuvântând. Dupã ce Tereza de Avila a dãruit o statuie cu Pruncul Isus mãnãstirii din Villanueva de la Jara. München. 1967. Carmelitele au aderat rapid la noua devoþiune. care a devenit repede foarte popularã. pentru aceasta. somptuos îmbrãcatã. cit.46 Istoria corpului deºi ex-voto-urile cele mai compromiþãtoare au fost scoase din sanctuar dupã Al Doilea Rãzboi Mondial. 511 sq. p. În prima jumãtate a secolului al XVII-lea. Paris. în Pruncul Isus. Histoire littéraire du sentiment religieux en France depuis la fin des guerres de Religion. L’Art religieux du XVIIe siècle. dupã cum se cunoaºte ºi devoþiunea pe care o manifestau Sfântul Anton din Padova ºi Sfânta Clara pentru copilaºul Isus. 36 Henri Brémond. Este cunoscut interesul lor pentru acel bambino dell’Ara Coeli35. La Conquête mystique. Bloud et Gay. reed. Pruncul Patimilor Franciscanii sunt cei care. Cãci ce poate fi mai josnic pentru aceºti mistici decât starea de copil? Aceasta este. III. 35 34 . Émile Mâle.. fãrã tatã alãturi.

uciderea Pruncilor a alimentat în permanenþã imaginarul Occidentului creºtin. s-a impus ca temã iconograficã majorã din secolul al V-lea pânã în cel de-al XIX-lea. prin strânsa legãturã cu venirea Mântuitorului. iar textul care o însoþeºte. este vorba despre un episod minor din Evanghelii. atât de rãspânditã în secolul al XVII-lea. în spatele dimensiunii tragice a masacrãrii unor copilaºi.Corpul. 12. p. Anunþarea de cãtre Pruncul Isus a violenþei exercitate asupra lui Cristos nu este decât unul dintre semnele care precedã episodul Patimilor. Biserica ºi sacrul 47 ºi nevoi. supunere. se vrea mai liniºtitoare. se ghiceºte un puternic sentiment de vinovãþie: aceste fãpturi ale cãror trupuri sunt supuse chinurilor nu numai cã anunþã 37 Émile Mâle. reluatã ºi valorizatã în Evangheliile apocrife. Explicaþia este aceea cã. Prima. mâine va fi al tãu.. el se pregãtea deja sã moarã pe cruce. op.37 Apãrutã mai întâi în Italia. Prin aspectul sãu repetitiv. 287. crucea prezentã în imagine anunþã sfârºitul tragic al Mântuitorului. scena este însoþitã de un text: „Azi e rândul meu. inutilitate“. cã. . dar scena. care îl reprezintã dormind cu braþul rezemat de un craniu omenesc. a vrut sã-ºi trãiascã propria copilãrie ºi sã parcurgã astfel întregul ciclu al misiunii lui rãscumpãrãtoare. Uciderea Pruncilor Desigur.“ Imaginea Pruncului Isus cufundat într-un somn care îi prefigureazã moartea joacã rolul unui memento mori. Cealaltã reprezentare. prin brutalitatea ce o caracterizeazã. de obicei. în care Pruncul apare dormind pe cruce. Aceastã imagine este tragicã prin simbolurile de care este însoþit Pruncul ºi care îi anunþã toate sfârºitul. imaginea Pruncului Isus adormit are douã variante. cit. primul gând al lui Cristos se îndreptase spre crucea sa ºi cã. atunci când fusese zãmislit. din umilinþã.“ Totuºi. încã de mic copil. se înrudeºte cu tema deºertãciunilor. dar inima mea vegheazã. Cristos. urmându-l pe Sfântul Toma. pe care îl menþioneazã numai Marcu. Imaginea tragicã a Pruncului Patimilor se substituie atunci celeilalte mai blânde a Pruncului Isus. mai puþin dur: „Eu dorm. Se spunea. dependenþã.

striviþi. ci ºi mor din cauza lui. 1993. soldaþii cu gesturi brutale invadeazã scena crimei colective. Pe mãsurã ce stãpânesc reprezentarea spaþiului.38 De acum înainte. 38 . corpurile lor întunecate oferã întotdeauna un contrast izbitor faþã de corpurile cu dominante luminoase ale pruncilor dezbrãcaþi. L’enfant et le soldat assassin. Sã treci prin sabie un corp lipsit de apãrare. lucrare de diplomã. Doar copiii îi intereseazã pe soldaþi. prin acest masacru general. pruncii nu au ºansa de a putea sã fugã în Egipt ºi sã scape astfel de soldãþimea pusã pe omor. Irod intenþioneazã ca. Treptat. va dispãrea treptat din reprezentãri. scena începe sã se lãrgeascã într-un spaþiu devenit mai vast graþie efectului de perspectivã. strãpunºi. care. Toate reprezentãrile pun în scenã opoziþia dintre forþa brutã a soldatului ºi extrema slãbiciune a celui „cu totul nevinovat“. de vreme ce. ciopârþiþi. sub privirea rece a lui Irod. Universitatea Paris VIII. de altfel. victime ale unei violenþe despotice. ei opun musculatura puternicã a soldaþilor corpurilor netede ºi durdulii ale copilaºilor ºi furia barbarã graþiei copilãriei. alteori spaniolul în armurã –. atunci când cere sã fie uciºi toþi pruncii de parte bãrbãteascã mai mici de doi ani. Aºa cum o dovedeºte analiza celor 252 de reprezentãri incluse de Agnes Couprie-Rogeret în studiul Le Massacre des Innocents (Ve–XIXe siècle). Dacã cei reprezentaþi sunt duºmanii de la momentul respectiv – uneori turcul cu turban. sã ataci o fiinþã pe care nevinovãþia sa ar trebui sã o facã de neatins pare ceva de domeniul sacrilegiului. colaboratorul zelos al puterii romane. étude d’un thème iconographique. din secolul al XVI-lea. Numai cã pieþele ºi curþile înþesate de grupuri de femei ºi copii care încearcã sã scape de masacru sunt toate încercuite de soldaþii care ocupã ieºirile. executantul treburilor murdare. „artiºtii Renaºterii detaliazã miºcãrile. Smulºi din braþele mamelor. al cãror sânge vãrsat din belºug face tragedia ºi mai greu de suportat. acestea din urmã nu sunt niciodatã vizate sau lovite de cãtre ucigaºi. din care preluãm aici câteva concluzii. care nu se lasã înduioºaþi la vederea lacrimilor de mamã. elibereazã membrele personajelor ºi dezgolesc tot mai mult trupurile“. Într-adevãr. copiii sunt aruncaþi la pãmânt fãrã milã. În încleºtãrile dintre soldaþi ºi mamele ce încearcã sã-ºi apere copiii.48 Istoria corpului suferinþele lui Cristos. începând din secolul al XVI-lea ºi mai ales din cel de-al XVII-lea. trecuþi prin sabie. Cunoscând mai bine anatomia. sã-l elimine pe Mesia.

puþin mai târziu. s-a hotãrât într-o bunã zi sã plece cu fratele ei mai mic Rodrigo în „þara maurilor“. rãzboiul cu turcii în Mediterana sau sub zidurile Vienei oferã. devenind astfel demni sã cunoascã fericirea rezervatã celor aleºi fãrã sã fi primit apa mântuitoare. textul reeditat al Legendei aurite. evenimentul este ºi mai greu de îndurat pentru credincioºi. De altfel. într-o vreme când ideologia Reconquistei era încã foarte activã. sã devinã parte a acestuia. cu speranþa cã va fi decapitatã ºi cã va trece . Biserica ºi sacrul 49 ªi cum pruncii mor fãrã sã fi putut primi botezul. martiriul se prezintã. cele ale lui dom Ruinart fac cunoscute vremurile primilor martiri creºtini. pe atunci încã la vârsta copilãriei. pentru cã moartea lor a fost pricinuitã de ura împotriva lui Cristos. conflictele religioase din Europa. Tereza de Avila. actualitatea însãºi se îngrijeºte sã convingã sufletele pioase cã acele vremuri nu au apus cu totul. apoi. arta aduce neîncetat martiriul în faþa ochilor credincioºilor. îl asimileazã. Oare n-au primit deja botezul sângelui? II. lucrãrile despre vieþile sfinþilor publicate în secolul al XVII-lea ºi la începutul celui de-al XVIII-lea de Gallonio. iar prin dorinþa lui de a împãrtãºi suferinþele Mântuitorului. într-adevãr. Prin comuniune. paradoxal. Aspiraþia cãtre martiriu a creºtinilor rãmâne foarte puternicã în perioada Contrareformei. aspirã sã se contopeascã cu corpul divin. Misiunile îndepãrtate în Asia sau în cele douã Americi. Corpul este principalul obstacol în drumul cãtre Dumnezeu.Corpul. care sunt inevitabil întruchipãrile rãului. ei sunt recunoscuþi ca adevãraþi martiri de cãtre Bisericã. ca „formula“ cea mai simplã: victima se supune de bunãvoie. la rândul ei. dând pe mâinile cãlãilor un corp pe care aceºtia îl vor distruge. dar poate fi ºi mijloc de mântuire. Dar. prilejuri de martiriu cât se poate de concrete. Acesta este contextul în care. Idealul la care se aspirã nu este oare acela de a retrãi Patimile lui Cristos prin intermediul suferinþelor corpului ºi al batjocurilor îndurate? Întrucât este aplicat de alþii. Bosio. Unirea cu trupul lui Cristos Misticul trãieºte în mod permanent o dublã relaþie cu corpul divin. Ribadeneira ºi Adrien Baillet.

I. vol. „Mutations de la notion de martyre au XVIIe siècle d’après les biographies féminines“. Université libre. 598. Aceºti oameni nu ezitã sã-ºi chinuie corpul. corpul vector al unui demers sacrificial. Pedepsirea corpului aºa cum meritã Pentru toþi cei care cu îndrãznealã încearcã sã-i semene lui Cristos îndurerat. 1987. 331–354. fascinaþi de Patimile Mântuitorului. vol. corpul este simultan principalul obstacol. trãit în taina unei chilii monahale. lasã loc aºadar în epoca modernã „martiriului alb“. „Martiriul roºu“. 39 .). ei îºi tortureazã corpul ºi îl transformã în instrumentul unui drum al crucii. martiriul unei vieþi întregi. Toate formele de umilire au fost explorate de aceste suflete exigente ºi sfâºiate. în Obras completas. Se ajunge deci la regretarea epocii în care represiunea exercitatã cu mijloace considerabile de puterea pãgânã sporea „ºansele“ de a plãti cu suferinþele trupului pentru credinþa ta. Isabelle Poutrin. „Souvenirs d’enfance. eretic sau necredincios) nu mai poate fi cauza înjosirilor ºi a morþii. spre a-i împãrtãºi chinurile. Madrid. al pierderii totale de sine. Bruxelles. 1991. Sã nu vorbim despre îngrijirile Santa Teresa de Jesús. Din fericire. „cel mai mare duºman“. pp. înscris în timpul scurt al unui supliciu public. p. XXIII. Aspiraþie la martiriu. unii vor gãsi în mortificare o soluþie pentru neliniºtile lor existenþiale. Sainteté et martyre dans les religions du livre. Libro de la Vida. conduse de principiul devalorizãrii. pp. 1951. sã-l pedepseascã. au fost ajunºi din urmã la timp…39 Cât despre carmeliþi. ºi mijlocul de a-l însoþi pe Mântuitor: corpul care trebuie învins.50 Istoria corpului astfel în rândul celor aleºi. în Jacques Marx (coord.40 Întrucât celãlalt (pãgân. jocul de-a martiriul nu era oare unul dintre divertismentele favorite? Totuºi. încã de la începutul secolului al XVII-lea. Biblioteca de Autores Christianos. sufletele alese trebuie sã accepte evidenþa: una dintre dificultãþile cu care se confruntã este împuþinarea ocaziilor de martiriu. Un martiriu pe care credinciosul ºi-l aplicã singur. 77–90. tocmai pentru cã el nu meritã nici un respect. 40 Jacques Le Brun. imposibilitate a martiriului: aceastã contradicþie duce la cãutarea unor noi forme de violenþe menite sã fie aplicate corpului. Mélanges de la Casa de Velázquez. L’apprentissage de la sainteté dans l’Espagne moderne“. 1.

sã te supui unei discipline feroce. Imaginând ºi apoi aplicându-i cele mai dureroase constrângeri cu putinþã. exclamã Ignaþiu de Loyola. de vreme ce corpul este uneori lãsat cu totul în voia naturii. respingãtor prin murdãria lui voitã ºi colcãind de paraziþi. tema putrefacþiei ºi a mirosurilor de descompunere ce emanã din corpul viu este frecventã în literatura hagiograficã: moartea este deja prezentã în sânul vieþii. Jeanne Delanoue ºi Benoît Labre. se ºtie pânã unde putea sã meargã neglijarea corpului la Ioan al Crucii. Biserica ºi sacrul 51 elementare ce þin de igienã. „Nu sunt decât un bãlegar. a „bunului Iov“ plin de rãni oribile ºi urât mirositoare. în plus. atunci când voi muri. atât de rãspânditã în secolul al XVII-lea. ºi cea a respingãtoarelor victime ale focului de pe retablul din Issenheim. cei care aspirã la martiriu fac deseori referire la mari modele medievale ale ascetismului ca Sfântul Ieronim. Monique Cottret. Sã-þi struneºti corpul înseamnã. Sfântul Anton sau Sfântul Nicola da Tolentino. Le Catholicisme entre Luther et Voltaire. Multã vreme. în primul rând.41 Cãlugãriþele îºi iau adesea drept modele personaje feminine care au reputaþia de a-ºi fi pedepsit corpul. p. „Ura faþã de trup“.“ Citat în Jean Delumeau. exprimã clar tot ce putea sã le inspire misticilor acest „sac de gunoi“ care este corpul. la Colmar. Paris. 41 Descoperind uimitoarea degradare a corpului lui Pedro de Alcántara. . obiºnuit cu mortificãrile.Corpul. O asemenea atitudine faþã de corp merge mânã-n mânã cu condamnarea comoditãþilor vieþii. marele numãr de reprezentãri care le sunt consacrate ºi amintirea lor pãstratã vie de ordinele religioase au ca rezultat omniprezenþa trupului lor descãrnat. umilit pe movila lui de bãlegar. De altfel. acesta nu este decât o „mizerie fãrã margini“. trebuie sã cer Domnului ca. care conduce la distrugerea lui lentã ºi sistematicã. 1996. Tereza de Avila noteazã: „Era atât de slab încât pãrea fãcut din rãdãcini de copaci. toþi cei care dispreþuiesc corpul ºi resping aceastã lume sperã sã dobândeascã meritele sfinþitoare. trupul sã-mi fie aruncat la gunoi ca sã-l mãnânce pãsãrile ºi câinii. o cloacã rezultatã din condiþia omului pãcãtos: trup scârbavnic. […] Oare nu asta trebuie sã-mi doresc pentru pedepsirea pãcatelor mele?“. PUF. nu rezultã dintr-o conduitã nouã în peisajul religios. De aceea. Reeditarea vieþilor acestor sfinþi. 121. viaþa nu este altceva decât o moarte mascatã. Pentru toþi cei care viseazã sã-ºi înjoseascã trupul. hazna a tuturor viciilor. Imaginea. De altfel.

Asceza alimentarã Privaþiunea alimentarã este pedeapsa cea mai directã impusã propriului corp. Jean-Michel Sallmann.“ Într-adevãr. prin contopirea trupului sãu cu al acestuia.52 Istoria corpului acestea au fost Maria Egipteanca ºi mai ales Ecaterina de Siena. de la finele secolului al XVI-lea. ca sã dobândeascã iertarea unui pãcãtos pe care Dumnezeu pãrea cã vrea sã-l pãrãseascã. 44 Pentru aceastã „înfrânare“ a trupului de cãtre sfânt. începând cu secolul al XVI-lea. dorinþa lui de a-i ajuta pe ceilalþi sã se mântuiascã merge pânã la obsesie. 42 . Naples et ses saints à l’âge baroque (1540–1750). dar existã ºi alþii care merg mai departe. Benoîte Rencurel postea frecvent. Études de cas aux XVIIe et XVIIIe siècles. Contribution à l’histoire de l’anorexie mentale. iar uneori i se întâmpla chiar sã renunþe la pâine. asceza este privitã tot mai mult. precum Francesca Romana. 26 sq. 1998. 72–79. Casa de Velázquez. un capucin din Faenza. misticul nu este preocupat doar de propria-i mântuire. 1996. În a doua jumãtate a secolului al XVII-lea. dar. pe care o înmuia în apa fetidã provenind din jgheaburile Isabelle Poutrin. 2. Madrid. se mulþumesc cu mese frugale. Carlo Severano Severoli. lucrare de diplomã.44 La Laus. cf. de altfel. pâinea ºi apa erau hrana sa obiºnuitã. Universitatea Paris VIII. fãrã nici un condiment. p. postul ºi penitenþele. Tereza de Avila le depãºeºte pe toate. marea varietate a acestor privaþiuni: de la abstinenþa cantitativã la abstinenþa selectivã în ceea ce priveºte hrana. nu mânca decât pâine mucedã amestecatã cu cenuºã. Le Voile et la Plume. Ea îi va permite misticului sã se apropie de Cristos. 43 Bernadette Bonaldi. 1994. Unii. Paris. compromiþând în mod voit calitatea alimentelor pe care le ingurgiteazã. Autobiographie et sainteté féminine dans l’Espagne moderne. ºi la o speranþã: aceea de a vedea întipãrite pe propriul corp simbolurile Patimilor. ca o pregãtire pentru primirea unor mari haruri.42 Deoarece permite dobândirea unor solide virtuþi ºi implicã meditaþia asupra episoadelor Patimilor. „Odatã s-a lipsit de orice hranã vreme de opt zile. Voinþa aceasta de unire cu trupul lui Cristos duce la douã comportamente extreme.43 Povestirile hagiografice atestã. existã un larg evantai al constrângerilor la care este supus corpul. pp.

dar. La rândul lor. ani la rând. 1985. era vorba de o formã privilegiatã de contact. Bineînþeles. Chicago-Londra. dacã unele doresc sã se identifice cu Cristos retrãind intens scenele Patimilor. surorile vizitandine de la mãnãstirea din Annecy aveau obiceiul „sã bea din sângele Sfântului Francisc amestecat într-o lingurã cu vin“. intrã adesea în compoziþia acestor meniuri dezgustãtoare nu trebuie sã ne surprindã: misticul îºi pregãteºte încã din timpul vieþii nimicirea corpului. cãlugãriþele spaniole care. privaþiunile pot fi adaptate la diferite situaþii în timp. iar aspirantul la martiriu nu face decât sã urmãreascã niºte scheme preexistente: aºa. de Caroline Ragon-Ganovelli. cred cã se pot apropia de personajele venerate prin ingerarea „sfântului vin întãrit“. fiindcã le apropie de trupul sfântului. PUF. de a-ºi domina corpul. altele. o licoare obþinutã prin macerarea în vin a moaºtelor unui sfânt. trad.Corpul. misticul se mulþumeºte în alte douã-trei zile cu puþinã pâine ºi apã. Holy Anorexy. În realitate. Vinerea este zi de abstinenþã totalã. în schimb. unele cãlugãriþe preferã un fel de „hrãnire pioasã“ care le implicã în mai mare mãsurã. de „anorexie sfântã“45. 45 Rudolph M. Paris. în cursul sãptãmânii. În locul acestor forme clasice de abstinenþã. Bell. În Postul Paºtelui. 1994. el se supune unei privaþiuni extreme. Biserica ºi sacrul 53 de evacuare de la bucãtãrii: era modul lui de a-ºi depãºi repulsia. ea bãuse în fiecare zi apã în care fuseserã înmuiate moaºtele sfântului. . L’Anorexie sainte. de pildã. Este ºi cazul unei cãlugãriþe din ordinul Vizitaþiunii care a murit în 1712 la vârsta de ºaptezeci ºi ºase de ani ºi care avea un cult deosebit pentru Sfântul Francisc de Sales. copiazã fidel comportamentele alimentare ale marilor lor modele. Jeûne et mysticisme du Moyen Âge à nos jours. care trimit la imagini ale distrugerii ºi morþii. deoarece numai cãlugãriþele din acea comunitate aveau acces la aºa ceva. luând exemplu de la Ecaterina de Siena. de a învinge natura perversã a trupului… Faptul cã cenuºa ºi þãrâna. în secolul al XVII-lea. Într-adevãr. De altfel. considerând cã era „un leac fãrã seamãn pentru toate durerile ei dinãuntru ºi din afarã“. ne aflãm în faþa unor modele de comportament care se repetã în esenþã de la o viaþã de sfânt la alta încã din secolele XII–XIII. misticul se hrãneºte în aceastã perioadã doar cu euharistia. fr.

atunci când nu-l iau ca model pe Sfântul Nicolae din Bari. Anorexies religieuses. un regim foarte strict. Atunci când abstinenþa totalã – postul negru – dureazã sãptãmâni. Faptul cã ºi-a biruit astfel trupul îl apropie pe mistic de Dumnezeu ºi îl îndepãrteazã de restul oamenilor. angoase ºi fantasme care se învârt în jurul raportului cu apartenenþa la sexul feminin: refuzul de a procrea. deseori ascunzându-se de pãrinþi ºi de slujitori. Ambiguitatea semnelor Abstinenþa parþialã sau totalã. Tot corpul este cuprins de o senzaþie de uºurãtate. stãpân pe corpul lui. de Marie de l’Incarnation à Simone Weil. care uimeºte prin precocitatea lui. încã de la cea mai fragedã vârstã. aceste femei au în continuare pielea rumenã. 46 . Dar cum sã deosebeºti „anorexia sfântã“46 de ºarlatanie? Femeile ale cãror cazuri sunt evocate – fiindcã este vorba aproape întotdeauna de femei – sunt afectate de surprinzãtoare indispoziþii. anorexie mentale. în fine. cu speranþa de a te sustrage din ea. unii îºi impun. Essai de psychanalyse sociohistorique. emaciere. Totuºi. spiritul dominã trupul. în sfârºit. episodicã sau permanentã. un sentiment de libertate pe care anorexicii le cunosc foarte bine. ba se mai ºi În fiecare caz. Cf. Jacques Maître. 2000. amenoree. luând exemplu în acest sens de la Ecaterina de Siena. ca atare. luni ºi chiar ani întregi. Capacitatea proclamatã de a trãi fãrã sã mãnânce ºi chiar fãrã sã doarmã ºi fãrã sã elimine nimic fascineazã anturajul. fiindcã se spune cã în pruncie „nu punea gura [din proprie iniþiativã] pe sânul mamei decât o datã pe zi miercurea ºi vinerea“… 3. ele nu pot sã doarmã. Existã un „mod anorexic de a fi în lume“. Nicola da Tolentino sau Pierre de Luxemburg.54 Istoria corpului Regula cere ca sufletele alese sã fie sensibile încã din copilãrie la pericolele care vin de la trup. îi dã misticului sentimentul rafinat cã este. autoritatea religioasã ºi pe cea medicalã. du Cerf. se manifestã „un întreg nucleu de dorinþe. ea impresioneazã opinia publicã. dupã spusele biografilor. sã înghitã vreun aliment solid sau lichid ori sã aibã excreþiile fireºti. de imponderabilitate: o stare de beatitudine. Paris. Éd. care vede în mod firesc acest control asupra propriului corp ca pe o dovadã de sfinþenie.

când o „forþã de neînvins le sileºte sã tacã“. la pat. se emit îndoieli în legãturã cu abstinenþa. gazetele relateazã câte unul dintre aceste cazuri deconcertante. iar unele cer ca fereastra camerei lor sã rãmânã deschisã zi ºi noapte. acolo îºi rosteºte rugãciunile.Corpul. „spre marea uimire a mulþimii care. puterea de judecatã. Uneori. Tãria cu care bolnava afirmã cã Dumnezeu vrea sã o punã la încercare. Este dusã într-un sanctuar cu faimã în zonã. Biserica ºi sacrul 55 îngraºã. nici judecata. De asemenea. cu excepþia anumitor momente. sfidând astfel regulile comportamentului normal al corpului. Mémoire historique de l’abstinence et de l’inappétence d’une fille de trente et un ans qui vit en conservant l’embonpoint depuis quatorze années. când de un sentiment de încredere. fondul Societãþii Regale de Medicinã. Sunt cuprinºi când de îndoialã. se ridicã. autoritatea ei creºte. 6. médecin à Tarascon-sur-Ariège. ascultã slujba ºi se împãrtãºeºte. prin strigãtele ei repetate. vesteºte minunea“47. pe loc. se þine pe picioare ºi merge. iar aceastã agitaþie se produce adesea cu aprobarea preotului paroh. bea un pic de apã „ºi. Dupã ce s-a spãlat pe mâini. cã au fost foarte descumpãniþi de cazul cu pricina. pe ochi ºi pe faþã la izvor. Dacã aceasta trece proba cu bine. apoi se reculege ºi cere sã fie dusã la un izvor din apropiere. 47 . „O stare atât de neobiºnuitã. ªi. În lupta pe care o duc pentru alinarea suferinþelor pacientei. spune cã poate sã meargã“. se bãnuieºte cã e vorba de o imposturã. Din când în când. când citim rapoartele pe care le întocmesc dupã descoperirea unei ºarlatanii. Biblioteca Academiei Franceze de Medicinã. Atunci. spun cã au nevoie de aer proaspãt. Toate se plâng însã de o sensibilitate extremã atunci când sunt atinse. cutia 167. dosar 12. ªi iatã cum cea care înainte stãtea închisã în chilie. ªi se simte clar. înconjuratã de o mulþime de oameni. fãrã sã-ºi piardã nici cunoºtinþa. Þãranii din satele dimprejur dau fuga sã vadã „minunea“ ºi sã o venereze pe „sfântã“. iar un magistrat cere ca medicii sã o „viziteze“ pe tânãra femeie. medicii sunt fascinaþi de aceste corpuri torturate de o boalã pe care ei nu reuºesc sã o identifice. vrea sã iasã ºi sã-ºi împlineascã îndatoririle religioase. face lumea sã se minuneze ºi sã se cruceascã. nr. toate „îºi pãstreazã limbuþia“. „ca într-un fel de extaz“. când cineva trãieºte ºi se îngraºã fãrã sã mãnânce absolut nimic“. într-adevãr. par Saint-André. 1784.

diavolul nu greºeºte… Textele atestã importanþa pe care o dobândeºte sângele în toate aceste comportamente care vizeazã mortificarea. corpul trebuie aºadar supravegheat ºi supus constrângerilor. iar pe dedesubt a unuia sau douã cilicii care rod pielea. când oamenii dorm. purtarea unui veºmânt de dimie aspru ºi cârpit. cãci partida contra demonului nu este niciodatã definitiv câºtigatã. sfinþii folosesc ºi stratageme mai elaborate ºi de mai mare violenþã. Tot ce apare ca o concesie. ia înfãþiºarea unor dihãnii înfricoºãtoare ºi îl loveºte cu atâta putere pe sfântul care se roagã. Într-adevãr. încât acesta rãmâne multã vreme cu niºte urme cumplite. 1997. dar care nu sunt întotdeauna trãite ca atare de cãtre credincioºii care ºi le asumã. convingerea anturajului. hotãrându-se atunci sã-ºi ia tãlpãºiþa. ca o slãbiciune faþã de corp este considerat a fi sursã de gânduri pãcãtoase. trezitul din somn noaptea pentru a se autoflagela cu vergi sau cu un lanþ de fier sunt mijloacele obiºnuite prin care ei vor sã depãºeascã abaterile corpului. Culcatul pe jos. totul îl face pe medic sã ezite în astfel de situaþii. stinge lampa. Doar rugãciunea stãruitoare în faþa crucifixului te poate ajuta sã scapi dintr-o asemenea situaþie. textele hagiografice sunt pline de povestiri în care diavolul intrã în chilie. Les saintes mystiques dans le monde chrétien. face un zgomot de ai zice cã se dãrâmã pereþii. Penitenþe ºi mortificãri Pentru a lupta împotriva ispitelor care îi ameninþã permanent. „ca un adevãrat penitent“. 4. moartea. primejdia e cea mai mare noaptea. direct pe pãmântul bãtut din chilie. a celei care devenise centrul unei lumi întregi. Paris. în urma caºexiei. Aubier.48 Oare Cristos nu ºi-a 48 Jean-Pierre Albert. Le Sang et le Ciel. care se minuneazã de abstinenþa ei prelungitã. . Distanþa dintre falsa ºi adevãrata sfinþenie este oare atât de micã? Graniþa dintre corpul care se lasã cu totul în voia lui Dumnezeu ºi cel care serveºte unui simplu joc este chiar aºa de greu de trasat? Lucrarea lui Dumnezeu sã fie oare atât de asemãnãtoare cu simulacrul? Avem aici suficiente motive sã ne punem întrebãri.56 Istoria corpului cã este supusã martiriului.

rãspândirea cultului sângelui coincide cu apariþia primelor statute de puritate a sângelui. La mijlocul secolului al XVI-lea. apoi merge pe jos ore întregi cu hainele de pe el îngheþate. Tot acest sânge care curge acum din rãnile unui corp flagelat. în secolul al XVI-lea. acest lucru oribil în sine“. într-o zi de iarnã. Biserica ºi sacrul 57 vãrsat cu generozitate sângele. dimpotrivã. se aruncã într-o groapã plinã cu apã. Téqui. Aºa se face cã.“49 Pentru a pedepsi trupul care arde. pentru cã trimit la metaforã: vãpaia ce cuprinde trupul este stinsã de apa rece. cãci el nu încearcã sã-ºi domoleascã propriul trup. în aceeaºi epocã. „Martiriul de zi cu zi este o pregãtire pentru marele martiriu al sângelui. Paris. caracterizeazã viziunea misticã asupra sângelui. când se afla la Paris. zicea Ecaterina de Siena. Pedro de Alcántara face din cufundarea în apã rece o practicã mortificatoare regulatã.Corpul. periculoase. Les jeunes peuvent-ils être canonisés?. de repulsie – „sângele. sângele generos „care nu doreºte decât sã se verse“. Povestirile cãlugãriþelor evocã în permanenþã „sângele divin“. se imagineazã aºadar supunerea acestuia la tratamente care par în egalã mãsurã futile ºi periculoase. adesea nu existã alt mijloc decât cufundarea în apã rece. p. deoarece astfel de comportamente extreme zdruncinã sãnãtatea: dar oare nu acesta era ºi scopul urmãrit? 49 Vincenzo Lelièvre. e vãzut ca fiind partea vie ºi nobilã a corpului. în cazul lui. 1984. Pentru curãþarea trupului de patimi. Iar în Spania. el afirmã sus ºi tare cã va rãmâne în apã pânã când acel pãcãtos înrãit se va lepãda de patima lui nelegiuitã. exprimându-ºi astfel dorinþa de martiriu –. dupã spusele Sfintei Gertrude – ºi de valorizare – „ce frumoasã ar fi rochia mea albã dacã ar fi boitã cu sânge“. futile. Acestea sunt însã doar niºte cazuri de excepþie. dar. Ignaþiu de Loyola se cufundã ºi el într-o apã rece ca gheaþa. ci pe al unui destrãbãlat cu care s-a întâlnit pe drum. . numai ea poate stinge focul ce ameninþã sã te nimiceascã. intenþia este alta. stins din viaþã în 1660. acel „scump sânge“ al cãrui cult a fost atât de intens în Evul Mediu? Iar primii martiri creºtini nu ºi-au vãrsat ºi ei sângele fãrã sã-l precupeþeascã în amfiteatre? Un dublu impuls. care este adunat pe cârpe sau în felurite recipiente atunci când moare un om sfânt. pentru a stinge flacãra concupiscenþei ºi a birui carnea cuprinsã de vãpãile dorinþei. 447. penitentul breton Pierre de Keriolet.

în partea dinspre osuar. chirurgi. În octombrie 1639. care o aduce înapoi acasã. precum Antoinette Bourignon. nu precupeþeºte nici un efort ºi. dar dispun de o anumitã libertate. pp. fãrã ºtirea familiei. teologi ºi filozofi. Alãturi de laice care. merge cu plãcere „la cimitir.50 De foarte tânãrã. la orice afect. moare într-o zi la datorie. la familie. Antoinette vorbeºte adesea cu Dumnezeu. refuzând plãcerile ºi distracþiile ºi preferând sã se joace „de-a mãnãstirea“ sau „de-a schitul“. „sã plece în pustie“… Certatã cu asprime de tatãl sãu. dormind doar trei ore din douãzeci ºi patru într-un sicriu pe care ºi l-a adus pe ascuns. Apoi. care o blestemã. scrie mult ºi vin la ea cãlugãri din toate punctele cardinale. Stã câte douã-trei zile fãrã sã mãnânce. fãcându-ºi noi adepþi.58 Istoria corpului „Profetã a vremurilor noi“. Antoinette elaboreazã o moralã care nu se potriveºte cu vârsta ei. Antoinette Bourignon este una dintre misticele laice care însoþesc renaºterea religioasã de la începutul secolului al XVII-lea. Toatã religia ei constã în renunþarea la lume. se hotãrãºte. pentru Antoinette începe o viaþã de rãtãciri care nu vor lua sfârºit decât atunci când îºi va da sufletul. medici. Aesculape. cãrora vrea sã le impunã reguli stricte de viaþã. existã ºi altele – cele mai numeroase – care 50 Dr. Religiozitatea ei incertã ºi prozelitismul ei religios îi aduc duºmani înverºunaþi printre oamenii Bisericii. atunci când tatãl sãu refuzã sã o lase sã intre la mãnãstire. la afaceri. „Le mysticisme d’un anatomiste du XVIIe siècle. vizitând comunitãþi. . se hotãrãºte sã plece cu adevãrat de acasã ºi îºi anunþã tatãl. într-o bunã zi. La ºaisprezece ani. 1912. ea îºi dã seama de distanþa care existã între faptele oamenilor ºi principiile pe care aceºtia le proclamã. ea decide sã trãiascã în propria-i casã ca un cenobit: dorinþã de absolut care implicã o înfrânare a trupului. mereu pe drumuri. post ºi rugãciune. decide sã-ºi transforme camera în chilie ºi îºi petrece zilele ºi nopþile în meditaþie. Henri Bouquet. trebuie sã fugã din oraº în oraº… Misionarã neobositã. ca sã priveascã osemintele morþilor“ ºi sã se convingã cã în scurt timp ºi corpul – „hoitul“ – ei va ajunge tot aºa. pânã la urmã. Jean Swammerdam et Antoinette Bourignon“. poartã o cãmaºã asprã din pãr de cal care-i intrã în carne. care îi îngãduie sã prevadã viitorul. toatã viaþa. „Luminã a lumii“. În acest moment. 172–174. au ales asceza.

ºi cel care ar putea fi calificat drept franciscan ºi care. cât ºi ele însele. reflectare a unui imaginar mai exuberant. 89–100. Parcursul spiritual al acestor cãlugãriþe contemplative ne este cunoscut graþie scrierilor pe care ni le-au lãsat atât apropiaþii lor. Iar un asemenea rezultat pune o gravã problemã: oare în felul acesta nu se aduce atingere operei lui Dumnezeu? Nu cumva 51 În secolul al XVII-lea. La Mémoire.53 Numai cã tocmai acesta din urmã pare mai rãspândit în Spania secolului al XVII-lea. a sobrietãþii. . 1959. 11. Posturile. Klincksieck. lieux de mémoire.51 Aceste „vieþi“. Biserica ºi sacrul 59 trebuie sã respecte regulile unei vieþi comunitare. privarea de somn ºi urâþirea voitã pot fi întâlnite în toate textele: femeile acestea sunt adevãrate „martirologii vii“. nr. op. cit. Pierre Groult. d’après les biographies spirituelles féminines du XVIIe siècle“. Chinuirea propriului corp. „L’institution et le corps. mii de biografii au fost scrise astfel de cãtre femei. Cf. 52 Isabelle Poutrin. sunt ambigue. 111–121. Paris. descoperim de altfel un anumit mimetism faþã de cele douã mari modele mistice feminine: cel al ordinului carmelit desculþ. Jacques Le Brun. ele trebuie sã manifeste o anumitã rezervã atunci când corpul este în joc: trebuie sã dea mãrturie pãstrând totodatã o atitudine foarte modestã. 53 Scrierile spirituale destinate persoanelor care vor sã facã penitenþã sunt cele mai numeroase în Spania secolului al XVI-lea (Guía de pecadores. penitenþele.52 În spatele cuvintelor. Anthologie de la littérature spirituelle au XVIe siècle. Unele dintre ele contabilizeazã cu grijã întâlnirile privilegiate pe care le-au avut cu Dumnezeu. Cf. 1984. pp.Corpul. martirizarea lui pentru a participa la Patimile lui Cristos ºi la cele ale martirilor creºtini au niºte limite pe care credinciosul fervent nu le poate depãºi. Arte para servir a Dios. Numeroasele texte autobiografice scrise de cãlugãriþe spaniole ºi studiate de Isabelle Poutrin dovedesc aceastã ambiguitate. Ejercicios spirituales…). deºi femeile acestea vorbesc liber despre parcursul lor spiritual. pp.. Privarea corpului de hranã ºi maltratarea lui pot antrena moartea. cãci. Corps écrit. dar numai câteva vizionare obþin „suprema rãsplatã a acestei înãlþãri a sufletului“: nunta misticã. caracterizat prin cãutarea sãrãciei. sã vorbeascã despre harurile primite fãrã sã se laude. deseori aºternute în scris ca urmare a sfaturilor insistente ale duhovnicului. Tratado de vanidad del mundo. este privit de aceea cu suspiciune de Bisericã.

În realitate. pentru a se apropia cât mai mult de modelul pe care ºi l-a ales: Cristos pe cruce. cât focarul localizat al unei suferinþe trãite intens de întregul corp.54 În zadar apãrau franciscanii caracterul unic al stigmatizãrii Sfântului Francisc. unii dintre ei cât „niºte nuci mari“. cãci Théophile 54 Pierre Adnès. sângele misticului: noduli în jurul capului. 5. Sfântul Francisc a fost primul ales – dacã nu cumva înaintea lui a fost Marie d’Oignies – ºi modelul eminent pentru generaþii întregi de mistici. tot timpul într-o situaþie instabilã ºi periculoasã. temperând penitenþele ºi austeritãþile. 1214–1215. stigmatizarea ilustreazã „convergenþa dintre douã cãi ale imitãrii lui Cristos: contemplarea rãnilor ºi martiriul“. sã se angajeze pe calea renunþãrii.60 Istoria corpului este vorba despre o formã de sinucidere? Misticul se aflã. în ascuns. trecând prin toate încercãrile la care a fost supus Omul patimilor. Dictionnaire de spiritualité ascétique et mystique. . o ranã din care se scurge. Secolul al XVII-lea a fost o mare epocã a stigmatizãrii. stigmatele sunt nu atât un semn pentru ochi. tumori… Nu toate aceste semne sunt rãni. Cum spunea cândva Sfântul Anselm. ceea ce-l face sã respingã perspectiva autodistrugerii este voinþa lui de a suferi cât mai tare ºi cât mai mult timp cu putinþã. articolul „Stigmates“. ca sã-ºi trãiascã mai intens patimile. rãni deschise pline de sânge uscat. Întipãrirea în trup Aspiraþia cea mai înaltã a misticului este sã devinã parte din trupul lui Cristos. col.. puroi întãrit. trecând prin întipãrirea în inimã a semnelor ce constituie dovezi ºi marcheazã elecþiunea. cit. El trebuie sã gãseascã aºadar un echilibru adecvat. obþin ca stigmatele lor sã rãmânã aproape invizibile. pãstrându-ºi însã potenþialul dureros. Expresia corporalã a imitãrii lui Cristos ia astfel forma mai multor fenomene: de la stigmatizare la extaz. „trebuie sã-þi þii trupul în frâu fãrã sã-l struneºti prea tare“. cãci unele sfinte. vehiculatã pe scarã largã prin text ºi imagine. deoarece practicarea fãrã nici o reþinere a unor exerciþii corporale prea epuizante ar putea constitui un obstacol pentru exerciþiile spirituale. un concentrat de suferinþe. XIV. De altfel. deci. vol. ed.

cununa Patimilor. drept urmare. fãrã sã reuºeascã sã o vindece. constatabil? De altminteri. un lucru e sigur: deºi modelul de referinþã rãmâne tot Sfântul Francisc. 1933. vârsta la care a fost rãstignit Cristos. Acest prim stigmat. Arnauld de Raisse semnalase în 1628 douãzeci ºi cinci. Este cu atât mai greu sã stabilim statistici precise. Rita de Cascia primise doar un spin în mijlocul frunþii. Veronica a primit stigmatul 55 Dr. „Notes sur trois stigmatisés“. cu pete violete în formã de spini. Aceºtia au apelat la tot felul de unguente. stimulatã de renaºterea misticã din secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. Publicarea cifrelor menþionate dovedeºte totuºi un interes reînnoit pentru aceste semne corporale care apropie de Cristos. Deºi se plaseazã mai târziu în timp. ºi-au înfipt singure cuie în mâini în timpul unei viziuni.55 Cãlugãriþã în mãnãstirea capucinelor de la Città di Castello. care a trimis-o la medici. Laignel-Lavastine. în vreme ce Pedro de Alva semnalase în 1651 treizeci ºi cinci. într-adevãr. Ba chiar tocmai acest aspect deosebeºte mistica nouã de mistica din vechime. Oricum. pe care biografii lor voiau sã le facã sã treacã drept stigmatizate. medicamente vezicante ºi emplastre. 106–111. Alfred Abadie. treisprezece cazuri de stigmatizaþi complet. stigmatizarea nu-i afecteazã la fel pe toþi cei aleºi.Corpul. Dupã ce a examinat-o. cita în 1665. Biserica ºi sacrul 61 Raynaud. îi cauza mari dureri. dorinþa de a deveni un crucifix viu este. au declarat cã semnele erau „cu siguranþã“ supranaturale. Veronica a primit în urma rugãciunilor sale. cu cât se cunosc cazuri în care unele cãlugãriþe. cazul Sfintei Veronica Giuliani rãmâne exemplar. în mãsura în care stigmatizarea nu este un fenomen întotdeauna vizibil. când avea treizeci ºi trei de ani. iar Ecaterina de Siena primise la început numai rana de la mâna dreaptã ºi abia mai apoi celelalte rãni. în ziua de Crãciun a anului 1696. maica superioarã a abaþiei l-a informat pe episcopul diocezei. Doi ani mai târziu. Mai puþin exigent ori mai bine informat. Dar ce valoare au aceste cifre. primul istoric al stigmatizaþilor. majoritatea stigmatizaþilor sunt de fapt stigmatizate. la hotarele Umbriei ºi Toscanei. pe lângã sfântul din Assisi ºi Ecaterina de Siena. pp. care alcãtuia în jurul frunþii sale un cerc roºu ºi bombat. Bulletin de la Société française d’histoire de la médecine. cu toate cele cinci rãni. ºi cinci sau ºase cazuri de stigmatizaþi parþial. .

Ceea ce s-a ºi întâmplat trei ani mai târziu. au pus-o sã þinã pe mâini niºte mãnuºi pe care nu le putea da jos. dar rãnile. în Vinerea Mare din anul urmãtor. cum mi s-a mai întâmplat de multe ori. Domnul înviat din morþi mi s-a înfãþiºat împreunã cu Maica sa ºi cu sfinþii. În 1714.62 Istoria corpului din dreptul inimii. iar eu m-am supus. dintre care patru erau cuie. ºi de fiecare datã ea a rãspuns cã voia sã fie crucificatã cu el. în anii urmãtori. în timpul cãruia Isus i s-a arãtat din nou. iar dupã încã trei luni. cã am ºi fost silitã sã mã opresc din pricina durerii crunte pe care o simþeam când mã gândeam la ofensele de care mã fãcusem vinovatã faþã de Dumnezeu. Mai multe luni la rând. Domnul nostru l-a pus atunci pe îngerul meu pãzitor sã continue în locul meu. Umilã ºi resemnatã. ºi celelalte rãni. stigmatele au dispãrut. întristatã cã semnele pe care le primise tulburau atât de mult viaþa comunitãþii. sãrutând cu dragoste rãnile lui Cristos ºi exprimându-ºi dorinþa de a împãrtãºi durerile pe care acesta le suferise la fiecare dintre ele. lãsând în urmã doar o patã roºie fãrã cicatrice. În momentul acela a avut un extaz. s-au fãcut ºi mai mari. apoi a cerut sã fie închisã într-o chilie ºi a silit-o sã stea în picioare la uºã ca o excomunicatã. Câþiva medici au primit misiunea sã-i vindece semnele apãrute pe corp. în loc sã se vindece. stigmatele au reapãrut. episcopul ºi un iezuit trimis anume de la Florenþa au constatat cã rana din coastã se putea închide la cerere. . Ea relateazã evenimentul în jurnalul sãu: „Astã-noapte. punându-mi mâna pe cap. sub supravegherea unei cãlugãriþe. Veronica a spus cã a vãzut atunci cum cinci raze strãlucitoare au ieºit din cele cinci rãni ale lui Cristos ºi s-au îndreptat spre ea. Inchiziþia i-a încredinþat episcopului sarcina sã întreprindã o anchetã. De trei ori a întrebat-o ce-ºi dorea. picioarele ºi partea dreaptã a corpului îi erau strãpunse. Aflând de cele întâmplate. iar a cincea suliþa“. Ieºind din extaz. Mi-a poruncit sã-mi mãrturisesc pãcatele. Totuºi. fãrã sã lase nici o cicatrice. El s-a supus. Dar abia începusem. Veronica a apucat crucifixul ºi l-a lipit de piept în dreptul inimii. Veronica a cerut de la Dumnezeu sã facã sã disparã semnele exterioare ale stigmatelor ºi sã-i lase numai suferinþele.“ Venindu-ºi în fire. pe când eram în meditaþie. pe 5 aprilie 1700: chiar la ora la care apãruserã. Acesta a venit la mãnãstire ºi a ameninþat cã va pune sã fie arsã ca o vrãjitoare în mijlocul curþii. „niºte mici flãcãri. a constatat cã mâinile.

cel al unei dominicane din Lisabona. care. ci rodul „unei îndelungi educaþii a imaginarului“. stigmatele erau interpretate ca manifestarea clarã a voinþei divine ºi trebuiau acceptate ca atare. În sfârºit. tot imaginându-ºi suferinþele Mântuitorului. sora Maria de la Visitación. cât ºi de oamenii simpli. Biserica ºi sacrul 63 Acestea sunt faptele relatate în actele dosarului de canonizare. ºi toate au fost concludente. spiritualitatea spaniolã a fost puternic afectatã în secolul al XVI-lea de douã cazuri de imposturã: în 1544. ceea ce nu schimba cu nimic lucrurile. îl vede pe Cristos cel viu „þintuit în cuie pe o cruce ca pe Golgota“ 56 Veronica Giuliani a fost canonizatã în 1839. pe care medicina din secolul al XVII-lea era de altfel cu totul incapabilã sã o înþeleagã. În acest context. Niciodatã nu se emitea însã ideea unei devieri nevrotice sau psihopatologice. Benoîte Rencurel. adorarea lui Cristos îndurerat. Era vorba despre niºte rãni superficiale pe care simpla toaletã sau un tratament adecvat le fãceau sã disparã. Vinerea. au trecut la mãrturisiri. în 1726. atunci când medita la Patimile lui Cristos ºi îºi dorea cu ardoare sã fie rãstignit împreunã cu el. Trei cauze erau invocate. devoþiunea asiduã consacratã celor cinci rãni ºi devorarea vizualã a imaginilor pioase ocupã un loc predominant.Corpul. iar în 1588. Dar rãnile puteau fi ºi opera diavolului. „sfânta din Laus“. . în cadrul cãreia meditarea zi de zi la Patimile lui Isus. date în vileag. sora Magdalena de la Cruz. Stigmatizarea apare deseori ca un fenomen datat ºi progresiv. stigmatizatele sunt vãzute ca o elitã ºi constituie „avangarda unei mulþimi de cãlugãriþe“ care. apare ca o zi aleasã de Dumnezeu pentru toþi vizionarii ºi stigmatizaþii. Sfântul Francisc din Assisi a fost stigmatizat în ziua Înãlþãrii Crucii. ajung în cele din urmã sã le trãiascã cu adevãrat. atât de teologi. cel al unei clarise din Cordoba. rodul unei iluzii demonice. cu un an înainte de moartea cãlugãriþei –. Imitarea lui Cristos ºi a sfinþilor nu este un simplu mimetism. în faþa unor astfel de fenomene. Asta dacã nu cumva era vorba despre niºte ºarlatanii. mai cu seamã Vinerea Mare.56 Mai târziu. iar teologii ºi Inchiziþia aveau atunci menirea sã ºteargã printr-o cãlãuzire spiritualã eficientã urmele unei asemenea devieri. au avut loc ºi alte „experienþe“ – ultima. Astfel.

Le Mois de Notre-Dame du Laus. Ziua de vineri este marcatã de o abstinenþã totalã. dacã aceastã însoþire a lui Cristos pe drumul crucii þine de un demers deliberat. adicã la fiecare dintre orele când se citesc rugãciunile din breviarul catolic – ºi se ºtie cã aceste ore au legãturã ºi cu Patimile lui Cristos. „Benoîte a fost rãstignitã vineri de vineri. Departe de a fi anarhice. situaþia este diferitã pentru anumite manifestãri a cãror repetare regulatã nu poate fi vãzutã decât ca supranaturalã de cãtre oamenii epocii. ªi. 160–161. din ziua aceea. în textele care le evocã. cãci pe chip îi era întipãritã dubla amprentã a unui martiriu indescriptibil ºi a unei fericiri indescriptibile. 57 Abatele Féraud. dar þepene. nemiºcatã ºi cu trupul mai puþin mlãdios decât o barã de fier. cum Ecaterina are în acel moment numai zece ani. cu un picior peste celãlalt ºi cu mâinile puþin îndoite. evocarea jertfei lui Cristos în fiecare vineri este ceva obiºnuit. Un astfel de comportament nu are nimic excepþional. bineînþeles. ca sã iei parte la durerile Patimilor mele“. . Pentru orice mistic. mã arãt þie astfel. Este cazul acelor femei stigmatizate ale cãror rãni sângereazã regulat în fiecare vineri. Ea o alege. într-o vineri din luna iulie a anului 1673. Digne.“57 Aceastã rãstignire sãptãmânalã. altfel spus. cu braþele în cruce. se întâmplã uneori ca viitoarei sfinte sã i se propunã o alegere: astfel. Stigmatizarea poate sã ia ºi aspectul unui fenomen progresiv care începe prin cununa de spini. de joi seara la ora patru pânã sâmbãtã dimineaþa la nouã. pe care Benoîte o numea „durerile mele de vineri“. modelul celor ale lui Cristos. pp. în fiecare sãptãmânã. pe a doua. mai mult ca de obicei. nu fãcea nici o miºcare care sã arate cã ar fi fost în viaþã. rãmânea întinsã în pat. Dar. În tot acest timp. Cristos i se aratã Ecaterinei de Raconisio în Piemont ºi îi propune douã cununi. una de flori ºi alta de spini. însã. iar în Vinerea Mare. De altfel.64 Istoria corpului ºi îl aude spunându-i: „Fiicã. când s-a construit mãnãstirea din Laus. Nimic nu arãta însã nici cã trupul acela inert ar fi fost neînsufleþit. de o recitire a Patimilor lui Isus însoþitã de meditaþie ºi de respectarea strictã a diferitelor secvenþe ale acelei zile tragice. sau al celor care sângereazã de ºapte ori pe zi. aceste Patimi auxiliare urmeazã întotdeauna. 1878. a þinut cincisprezece ani de zile ºi nu a fost întreruptã decât vreme de doi ani.

latura naturalã a leziunilor corpului. aºa cum s-a vãzut în cazul Veronicãi Giuliani. inimã cu inimã. Mistica observã atunci cã în corpul ei s-a produs o schimbare. Episcopii – sau cei care îi mandateazã – se ocupã de aspectul spiritual al fenomenelor.Corpul. iar acestui sânge îi rãspunde cel care se scurge din stigmatele lor. este afectatã întreaga economie a corpului ºi în primul rând inima. în secolul al XVII-lea. þi-o pãstrez [cununa] pentru mai târziu. aceste manifestãri sunt supuse unor controale severe din partea autoritãþilor ecleziastice. vin celelalte rãni. cãci pãstreazã o parte pentru cealaltã inimã cãreia i se supun. ele se supun. în anumite perioade determinate de calendarul bisericesc. inimii-centru. „E ceva ce nu se poate exprima în cuvinte“. pânã la urmã îi va fi dãruitã. de altfel. Circulaþia obiºnuitã a sângelui continuã. subliniazã Katharina Emmerich. atunci când nu existã suspiciuni . inimile „periferice“ înceteazã sã mai trimitã tot ce primesc spre inima organicã ºi centralã. fiecare pãrând sã aibã propria-i circulaþie. Aceastã imagine induce principiul unei derivaþii. Transfuzie spiritualã a sângelui Mântuitorului. În general. trup cu trup. iar menstruaþia dispare. episcop de Grenoble. cere ºi el ca doi medici sã o viziteze pe Jeanne de Marie-Jésus. Cine împãrtãºeºte cu Cristos aceleaºi rãni ajunge sã se contopeascã cu El. Dupã cununa de spini. În cazul ei. Iar Ferdinand de Azevedo. lãsându-le medicilor grija de a controla. totuºi. al unei circulaþii sangvine între Cristos ºi aleºii stigmatizãrii. inima lui Cristos. arhiepiscop de Burgos. Unire supranaturalã intermediatã de sânge ºi care face din toþi cei aleºi un singur corp mistic. dar. ºi mai cu seamã unei inimi aflate mai presus de aceasta. se îndreaptã nãvalnic spre stigmate.“ ªi. cu mijloacele care le sunt specifice. izvor al vieþii. Sângele sfintelor rãni ale lui Cristos curge în rãnile stigmatizaþilor. Monseniorul de Genlis. Biserica ºi sacrul 65 Cristos nu se înduplecã: „Eºti doar o copilã încã. aceasta parcã s-a împãrþit în cinci. de la care primesc imbold. în timp ce stigmatele reprezintã tot atâtea inimi subordonate. Sã fie oare vorba de o ilustrare neaºteptatã a descoperirii lui Harvey? Deºi sunt prezentate în mod firesc ca niºte semne de predestinare. Circulaþia sângelui pare sã îºi fi schimbat direcþia. sânge cu sânge: „marea circulaþie“ a corpului mistic. într-adevãr. ia cu el un medic faimos din Embrun când se duce în Laus sã se informeze despre boala lui Benoîte Rencurel.

deschis dupã moartea ei. 309. Traducerea corporalã a imitãrii lui Isus Cristos poate lua ºi forma unor inscripþii literale. „Hagio-graphiques. ei declarã sub jurãmânt cã asemenea rãni nu au nimic natural. În corpul unei cãlugãriþe. 59 Jean-Michel Sallmann. 1995. cit. Numai cã teologii Jean-Pierre Albert. ºi totuºi vorbãreþe“. „guri mute. incizia fãcutã în carnea trupului este menitã sã convingã de permanenþa sentimentelor. Anomalie fiziologicã pe care medicul Paul Dubé o apreciazã la mijlocul secolului al XVII-lea drept o monstruozitate. Tot aºa cum corpul supus disecþiei în amfiteatru îºi descoperã treptat sub lama bisturiului organele interne. nu încape nici o îndoialã cã în inimã. pânã la muºchiul cardiac. de a pãstra „amintirea eternã“ a unui episod privilegiat. corpul o va spune. Prin intermediul corpului misticei. L’écriture qui sanctifie“. corpul mistic se deschide pentru întipãririle în profunzime. Zurbarán ºi-a adus contribuþia la cunoaºterea extazului în cursul cãruia. rezultatul examinãrii de cãtre medici este întotdeauna aproape acelaºi: odatã ce au încercat pe mistica respectivã toate mijloacele artei de a vindeca. Întipãrirea creeazã certitudinea prin abolirea timpului. în secolul al XIV-lea. nr. Terrain. 58 . La Fabrication des saints. ea îi va da siguranþã cãlugãriþei în ziua când îndoiala o va copleºi. Aceste semnãturi pioase. fericitul Suso ºi-a înscris în carne cu un stilet iniþialele care fãceau din Isus Cristos Mântuitorul oamenilor. ºi nu altundeva. 24. Dar întipãririle nu apar numai pe piele. ed. Astfel. îi pot gãsi urmele. Cristos se întrupeazã din nou pentru a suferi: prin urmare.58 Aceste „întipãriri“ – termenul apare frecvent în biografiile feminine din secolul al XVII-lea – constituie mijlocul de a face permanent lizibil conþinutul credinþei.59 Inima este o cearã pe care se întipãresc pasiunile sufletului. p. pp. 75–82. „coaja“ trupului. Naples et ses saints à l’âge baroque. stigmatizarea este supranaturalã. constituie tot atâtea semne de elecþiune. Actualitatea acestor haruri este de altfel susþinutã de imagine. pe care cãlugãriþele le dobândesc sau ºi le fac singure.. Pentru chirurgii care cautã prin autopsierea unei cãlugãriþe indiciile focului lãuntric ce o mistuia pe când era în viaþã. Numai Creatorul sufletului ºi al trupului are puterea de a produce în ele o astfel de transformare. au fost gãsite douã inimi.66 Istoria corpului majore. La fel ca scrijelirea unui nume pe scoarþa unui copac. Dacã manifestãrile de iubire au fost excesive.

exemplele de genul 60 Citat în Jean-Claude Dubé. Bulletin canadien d’histoire de la médecine. învingãtorii au apelat la ajutorul lui Iezechiel (36. „Au ieºit învingãtori în faþa naturaliºtilor în aceastã întâlnire ºi ziceau cã Dumnezeu îi dãduse noua inimã ca un simbol al harului ºi al iubirii“. Paris. textul hagiografic insistã. Iar medicul a conchis cã „teologii recunosc cu mare îndreptãþire cã monºtrii se nasc spre slava lui Dumnezeu“60. care gãsiserã înãuntru inima asemenea unui tabernacul plin cu toate uneltele cu care Cristos fusese fãcut sã sufere. Una dintre ele reprezenta clar un crucifix ºi o persoanã îngenuncheatã într-o laturã a celui rãstignit. Înãuntru s-a descoperit o reþea de fibre în relief. 1986. 6. Flammarion. membrã a Ordinului Terþiar Dominican. simþea cã i se topeºte inima. trad. 62 Cf. „L’intérêt d’un médecin de province du XVIIe siècle pour les eaux minérales et les monstres“. îl vedea cu ochii minþii ºi. transformate în anatomiste de ocazie. 9–11 (ed. „Inima mistuitã de iubirea de Dumnezeu“ Fascinaþia pe care o exercitã misticii asupra contemporanilor lor îi incitã pe medici sã intervinã asupra corpului neînsufleþit ca sã gãseascã. pânã la urmã. pp. dintre care douã erau mai groase. Biserica ºi sacrul 67 nu dormeau.. 308. La Chair impassible. p. în 1308.Corpul. Milano. 344. 1983). În felul acesta. mistuitã de iubirea de Dumnezeu. A fost deschisã de faþã cu un mare numãr de cãlugãri ºi alte persoane demne de crezare ºi a fost gãsitã goalã ca o bãºicã. pe ceea ce apare ca o curiozitate anatomicã: „I s-a scos inima din piept. la vârsta de ºaizeci ºi trei de ani. . de fiecare datã când spunea «Doamne Isuse». 15. textul pus în scenã de Piero Camporesi. 26: „Vã voi da inimã nouã“). p. fr. cit. stinsã din viaþã la Napoli în 1624..62 Odatã cu renaºterea misticã adusã de Contrareformã. op. pe când era în viaþã. Atunci când chirurgii purced la examinarea corpului Paolei di San Tommaso. bineînþeles. 1998.“61 Imaginea uneltelor Patimilor întipãritã în inima unei cãlugãriþe este „un clasic“ al hagiografiei începând de la relatarea morþii Clarei de Montefalco. originalã. 61 Citat în Jean-Michel Sallmann. vol. explicaþia atât de doritã pentru comportamentele lor neobiºnuite. Corpul acestei mistice fusese deschis de surorile din mãnãstire.

Pron. stigmate. în cursul cãreia Sfântul Francisc de Sales evocase miracolul schimbãrii inimilor între Dumnezeu ºi Sfânta Ecaterina de Siena.68 Istoria corpului acesta se înmulþesc. […] Când am vãzut aºa ceva. ca pe niºte întipãriri „în adâncul sufletului“. a trecut vremea în care corpurile misticilor erau deschise post-mortem pentru a gãsi în adâncul inimii lor imaginea crucii sau uneltele Patimilor. Acest sânge a fost adunat într-o lingurã de argint ºi e pãstrat ºi astãzi nealterat într-o fiolã. a marcat-o atât de mult pe maica Anne-Marguerite Clément ºi „i-a pricinuit niºte impresii atât de puternice în suflet. Gap. prezentate în textele de la sfârºitul secolului al XVII-lea destinate marelui public. a întrebat dacã aveau pe-acolo un ferãstrãu“. cea mai celebrã misticã din toatã Italia meridionalã în secolul al XVII-lea. ci doar un pic de piele arsã în locul ei. pp. I s-a dat atunci un cuþit cu zimþi. „Odatã ce trupul a fost deschis. încât ºi-a uitat instrumentele acasã… „De aceea a luat un cuþitaº pe care-l avea în geantã ºi a deschis cu el pieptul. ca înainte. fiindcã ea însãºi spusese în mai multe rânduri pe când trãia cã simte cã arde. s-a descoperit cã nu avea inimã. Într-adevãr. Acest har interior s-a manifestat prin tot felul de întipãriri în inima cãlugãriþei: rãni. încât nu s-a putut desprinde de ele tot restul zilei“. Probabil cã trebuie sã interpretãm însã aceste mãrci ale iubirii. cu câteva picãturi de sânge. în fine. problema. care a rezolvat. imaginea Sfântului Chip. rezervã multe surprize. realizatã de un chirurg care s-a grãbit atât de tare sã vinã când a aflat de moartea cãlugãriþei. Histoire des merveilles de Notre-Dame du Laus tirées des archives du vénérable sanctuaire. O predicã despre iubirea de Dumnezeu. am socotit cã inima se arsese de la marea ºi înfocata iubire de Dumnezeu pe care maica o avusese în timpul vieþii. […] Dupã ce a despicat pielea cu briceagul acela de nimic. La acest fapt se adaugã condiþiile aparte ale operaþiei. 63 Abatele F. ªi inima ei s-a mistuit de iubire. numai cã ferãstraiele care i-au fost aduse s-au dovedit ineficiente. . ªi autopsia Orsolei Benincasa. ºi nu ca pe niºte semne înscrise în carnea trupului.“63 Relatarea cuvintelor sfinþilor ºi meditaþia asupra lor pot sta ºi ele la originea semnelor din inimã. 308–309. 1856.

care i-a inspirat lui Bernini faimosul sãu grup statuar cu îngerul. Le discours mystique au XVIIe siècle en France. ele erau în schimb privilegiul unei restrânse minoritãþi de aleºi. exigenþa care ducea la lepãdarea „veºmântului interior“ nu erau ceva nou: începând cu Meister Eckhart. 1992. Câteva mari figuri aveau sã-i dea o nouã actualitate începând cu secolul al XVI-lea. o lucrare publicatã în olandezã în 1530. „martiriul iubirii“. care a influenþat profund ºcolile de spiritualitate din Franþa în secolul al XVII-lea. Martiriul iubirii ºi extazul Dacã semnele întipãrite în carnea trupului puteau fi privite ca un rãspuns al lui Dumnezeu la dorinþa misticului de a se contopi cu trupul lui Cristos. 325–353. apoi tradusã în latinã în 1545 ºi în francezã în 1602.64 La fel ºi acel martiriu al iubirii care era extazul. pp. 73. Grenoble. alãturi de umilinþã. Începând cu secolul al XVI-lea. vol. Recherches de science religieuse.65 Voinþa de anihilare. „sã pogori în tine noaptea simþurilor“. 1985. Marele model al iubirii pure. „Historicités mystiques“. 65 Mino Bergamo. „sã te rãstigneºti în fiecare zi“ sunt doar câteva dintre expresiile ce apar în Autobiografia Sfintei Tereza de Jesús ºi la autorul Perlei evanghelice. 64 . detaºarea de lume ºi sãrãcie. de deposedare de sine. Jérôme Millon. „Sã renunþi la tine însuþi“. Iar în aceste texte. majoritatea textelor biografice vãdesc influenþa persistentã a carmelitei spaniole asupra spiritualitãþii occidentale. Biserica ºi sacrul 69 7. L’Anatomie de l’âme. „sã-i aduci în dar lui Dumnezeu câteva morþi pe zi“. La Science des saints. Episodul harului primit de sfânta din Avila. Jérôme Millon. „sã nu mai ai nici o intenþie“. de François de Sales à Fénelon. este modelul terezian al extazului. autoanihilarea era o regulã de viaþã.Corpul. „sã mori pentru tine însuþi“. iar viaþa cãlugãriþei este de atunci înainte bulversatã: „Vedeam Michel de Certeau. 1994. a fost larg difuzat prin intermediul textului ºi al imaginii. ºi nu numai în Peninsula Ibericã. Grenoble. fãrã sã-i strãpungã vreodatã veºmintele. cazurile de extaz sunt numeroase: o razã de luminã arzãtoare iese din Sfânta Euharistie ºi loveºte inima misticei ca o sãgeatã. Corpul ajunge în acel moment la paroxismul iubirii ºi al durerii. Propria anulare era una dintre cele patru reguli ale discursului mistic.

1970. 117–118. dupã câte mi se pãrea. a cãrei viaþã ne este povestitã de pãrintele Piny.. Durerea era atât de strãpungãtoare. un pic de foc. Nu este o durere corporalã. 67 Pãrintele Alexandre Piny. Emmanuel Renault. simþindu-se „rãnitã deodatã de o mânã nevãzutã“. lãsându-mã cuprinsã toatã de o mare iubire de Dumnezeu. 40–49. Cf. rolul jucat de Pruncul Isus în viziunile unor mistice. pp. iar sufletul nu se poate mulþumi cu nimic altceva decât cu Dumnezeu. pp. s-ar fi zis cã mi le smulgea când o trãgea îndãrãt. M-a privit însã cu bunãvoinþã ºi mi-a dat de înþeles cã de-atunci înainte eram unitã cu el printr-o legãturã mai strânsã. Dezvoltarea cultului Prunciei lui Isus în a doua jumãtate a secolului al XVII-lea explicã. însemnat întocmai ca al lui Cristos. viziunea pe care a avut-o cu Pruncul Isus. probabil.. o transformã din acel moment într-o „copie perfectã a lui Isus când a fost þintuit pe cruce“: suprema împlinire. apoi. care avea la capãt. cãlugãriþa e copleºitã. pp.70 Istoria corpului lângã mine. Veronica Giuliani relateazã în scris. Seuil. 1952. Autobiographie. primeºte ºi celelalte stigmate ale Patimilor67. Corpul ei. în Œuvres complètes. încât scoteam gemetele despre care am vorbit. La Vie de la Vénérable Mère Marie-Magdelaine de la Très-Sainte Trinité. primeºte prin extaz „întipãrirea“ divinei rãni din coastã. încât nu-þi poþi dori sã se potoleascã. 68 Henri Brémond. cit. un înger în forma lui corporalã. p. […] Vedeam cã þinea în mâini o suliþã lungã din aur. fondatrice de l’Ordre de Nostre-Dame de Miséricorde. op. de unde izvorãºte un „sânge proaspãt ºi stacojiu“. la recomandãrile duhovnicului sãu. Paris.“66 Atunci când extazul este însoþit de stigmatizare. iar aceastã imensã durere e atât de dulce. Maica Marie-Magdelaine de la Très-Sainte Trinité. Marcelle Auclair. Lyon. . III. în stânga mea.. Parcã simþeam cum mi-o înfigea în inimã de mai multe ori. 1680. ºi totuºi corpul participã la ea puþin.68 În iarna anului 1696. care þinea în mânã un bãþ cu un vârf de fier la un capãt ºi o flacãrã la celãlalt: „Mi-a pus – afirmã ea – vârful lamei pe inimã ºi am simþit de îndatã cã mi-a strãpuns-o dintr-o parte în alta. 2. citat în Jacques Le Brun. art. 207. vol. ed. de asemenea. mã atingea pânã-n mãruntaie. cit. ci spiritualã. Paris. 211–217. Sainte Thérèse d’Avila et l’expérience mystique. […] Simþeam 66 Tereza de Avila. iar uneori chiar mult.

într-o predicã despre postul „fraþilor celor mai mici“* legatã de suferinþã. ci un „bolnav penitent“. Iar în 1661. pãrintele Biverus. Totuºi. cel puþin a acelora dintre ele aflate în cãutarea unui Dumnezeu al suferinþelor. publicatã în 1634 la Anvers. 79 sq.“ Cât despre janseniºti. cit. pentru a creºte în virtute ºi a ajunge la desãvârºirea moralã. când am luat-o înapoi. aceºtia vedeau boala ca pe un mijloc de a învinge rãul ce-l ameninþã pe omul pãcãtos. printr-o rãsturnare ciudatã. Francisc de Sales nu voise ca acesta sã primeascã în rândurile lui femeile cãrora. prezenta exemple luate din istoria martirilor. iar. porþile ordinelor religioase le rãmâneau de obicei închise? Încã din secolul al XVII-lea. p. ordin monahal întemeiat de Sfântul Francesco da Paola (n. luatã în sens metaforic.. 70 69 . ba chiar aspirau sã o transforme într-o aliatã.tr. Biserica ºi sacrul 71 cã aveam în inimã o ranã. care Citat în abatele F. Un jansenist bolnav nu este aºadar un bolnav ca toþi bolnavii. m-am supus ºi am gãsit rana deschisã ºi carnea vie. În ceea ce priveºte suferinþa cu valoare de martiriu. un iezuit. pentru a-i ajuta pe credincioºi sã-ºi îndure suferinþele în aceeaºi stare de spirit ca primii martiri creºtini. prin intermediul bolii ºi al suferinþei implicite. rãbdarea noastrã þine loc de martiriu. boala este omniprezentã. era pãtatã cu sânge ºi am simþit o mare durere.. Boala ca semn de elecþiune În viaþa cãlugãriþelor. „Mutations de la notion de martyre au XVIIe siècle…“. când mi-aþi poruncit sã cercetez dacã rana era aievea. boala devenea pentru Pascal „starea fireascã a creºtinilor“.). art. expresia „sã înduri martiriul“. 238. cãlugãriþele din Ordinul Vizitaþiunii tind mai mult decât altele sã sufere de boli: oare. urmãm aici excelenta lucrare a lui Jacques Le Brun. dar nu îndrãzneam sã mã uit la ea. din cauza sãnãtãþii lor ºubrede.70 Dat fiind modul în care sunt recrutate. cit. Bossuet.“69 8.Corpul. însoþite de gravuri. p. Am apropiat o batistã de inimã. traducea voinþa de a accede la aceastã stare râvnitã. la întemeierea ordinului. nu curgea nici un pic de sânge de astã datã. Astfel. Pron. op. În cartea sa cu titlul Sacrum sanctuarium crucis et patientiae. * Ordo Minimorum. Pe urmã. relua comparaþia: „Atunci când Dumnezeu ne încearcã prin boli sau prin vreun alt fel de necaz.

ilustreazã foarte bine ambiguitatea scenei: de o parte.71 Ocazia de a accede la martiriu prin suferinþa înduratã cu stoicism este un loc comun al spiritualitãþii posttridentine.72 Istoria corpului trebuie sã profite de slãbirea trupului ca sã-ºi întãreascã spiritul. Cazul cãlugãriþei Claire-Augustine Ganiare. scrie Marele Arnauld. foarfece ºi pense de metal întinse frumos pe o masã ºi pe care chirurgul a început sã le înroºeascã în foc. Iar intervenþia chirurgicalã impusã de o gravã afectare a integritãþii corpului putea fi privitã atunci ca o binecuvântare. Chirurgii „au hotãrât sã foloseascã fierul ºi focul ca sã extirpe umflãtura“. toate acele brice. relatat de Jacques Le Brun. prin intermediul fierului înroºit pe care medicul îl va aplica pe ranã. preot din Vendômois. un prilej pentru el sã-ºi cureþe sufletul de miasmele de stricãciune care-i primejduiesc mântuirea. „Focul dogoritor al unei febre stinge alt foc. saints et sorciers. dezvoltã ºi el ideea cã bolile sunt niºte „pedepse salutare“. cel al patimilor. iar de cealaltã. care acceptau cu seninãtate soarta pe care le-o rezervase Providenþa. „În timp ce maica stareþã ºi infirmierele se îngrozeau cu gândul la ce avea sã îndure. stinsã din viaþã în 1706 la mãnãstirea Ordinului Vizitaþiunii din Beaune. Se soigner autrefois. ca pe un duºman înfrânt ºi doborât la pãmânt. blândã ca un Miel dus la tãiere. 12–13 (ed.“ Tãiere. Antoine Blanchard. cuvântul era potrivit. Médecins. 1983. cf. un chirurg care se simte învestit cu misiunea de a vindeca. col. În Essai d’exhortations pour les états différents des malades. pp. Cãlugãri ºi cãlugãriþe deopotrivã luau în sens propriu comparaþia dintre un comportament ascetic ºi jertfa de bunãvoie a primilor martiri. boala devine ºansa pãcãtosului. „Points Histoire“. Asemenea primilor martiri. ºi scade vãpaia dorinþelor lumeºti“. „Sufletul îºi înfrâneazã atunci orice bucurie ºi biruie trupul vlãguit. În acest context. biata victimã era întru totul asemenea Soþului ei. la începutul secolului al XVIII-lea. o cãlugãriþã care suferã ºi îºi doreºte sã sufere ºi mai mult. mai dogoritor. Paris. Temps actuels. „o întãrire ºi o umflare a cãrnii înãuntrul fãlcii drepte“. 1995). Paris.“ În lupta neîncetatã dintre suflet ºi corp. François Lebrun. fãrã sã se lase impresionatã de instrumentele chirurgicale. Seuil. Claire-Augustine suferea de o cumplitã tumoare care o desfigura. tot ce slãbeºte corpul nu poate decât sã înalþe sufletul. cãlugãriþa s-a pregãtit pentru operaþie. 71 . a II-a.

Acesta era probabil cel mai în mãsurã sã cunoascã limitele corpului. iar tortúrile cele mai crunte. punctul dincolo de care e greu sã mai faci faþã suferinþei. cãrora le þineau piept în continuare niºte sfinþi neînfricaþi. cit. fãrã voia lui. ºase sãptãmâni de suferinþe de nedescris care nu i-au afectat blândeþea fireascã ºi rãbdarea faþã de „cei ce o martirizau“. ci 72 Citat în Jacques Le Brun. În picturi. ºi în primul rând pe medic.. venea în sprijinul acestei apropieri: instrumentele chirurgicale îi aminteau cãlugãriþei de uneltele care îl însoþeau de obicei pe Cristos în imageria Patimilor. ca orice martiriu. la popularizarea temei martiriului. Biserica ºi sacrul 73 având în vedere cât de supusã era blânda ºi rãbdãtoarea cãlugãriþã ºi cât de brutalã ºi de sângeroasã a fost operaþia – pe scurt. turbanul înlocuise casca romanã. a cãlãului… Tulburãtor mimetism. Precum Sfânta Apolonia. tovarãºele sale pline de compasiune îndeplineau. în astfel de încercãri. în poziþia prigonitorului. cãlugãriþa a îndurat cu stoicism ceea ce pentru ea a fost o ocazie sã se apropie de Dumnezeul rãstignit. rolul mironosiþelor. sabia dreaptã cu douã tãiºuri. bolnava o depãºea de obicei cu o abnegaþie ce stupefia asistenþa. . Totul. totuºi. p. iar iataganul încovoiat. Intervenþia chirurgicalã care se desfãºura sub privirile celorlalþi constituia aºadar o teribilã încercare. sãlbãticia rãmãsese însã aceeaºi. au dus. cãreia cãlãii i-au zdrobit maxilarele ºi i-au smuls cu sãlbãticie dinþii. alãturi de lectura textelor pioase. 82. Imensele compoziþii baroce reprezentând martiriul sfântului patron. care nu poate fi înþeles decât prin raportare la textele ºi imaginile ce alimentau credinþa ºi imaginarul acelor cãlugãriþe. în timp ce medicul chemat sã stopeze rãul devastator se afla.Corpul. se terminau invariabil cu decapitarea ce inunda scena cu valuri de sânge. art. Claire-Augustine a avut nevoie de ºase sãptãmâni ca sã se însãnãtoºeascã. cu care erau împodobite în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea cele mai vestite sanctuare.72 Dupã un asemenea traumatism. Ameninþarea turcilor ajunºi pânã sub zidurile Vienei fãcea chiar ca martiriul creºtin din primele secole sã revinã oarecum în actualitate. din punctul ei de vedere. De aceea el juca în biografiile spirituale ce relateazã asemenea scene nu numai rolul de practician activ.

“ Tumoarea malignã terorizeazã populaþiile în epoca clasicã. nici mãcar persoanelor apropiate. sã-ºi arate semnele bolii ca sã primeascã îngrijiri. Sã nu laºi oroarea sã te biruie. „Buba rea“ care face ravagii la nivelul gâtului sau „abcesul canceros“ care roade pieptul aratã ce drum al crucii a urmat defuncta ani ºi ani de-a rândul. ci pentru cã doresc sã respecte încrederea pe care Dumnezeu ºi-a pus-o în ei. o puteþi pãstra ca pe moaºte. Un martiriu care nu era cu nimic mai prejos decât martiriul ca urmare a persecuþiei. boalã de care. spunându-i: „Maicã stareþã. oamenii se tem cã ar putea fi molipsitoare. Biografiile spirituale din secolul al XVII-lea studiate de Jacques Le Brun oferã un eºantion impresionant din suferinþele îndurate de cãlugãriþele atinse de cancer. este vorba despre o boalã împotriva cãreia medicina vremii nu dispune de nici o armã. i-a dat-o maicii superioare a comunitãþii. Aceastã distrugere garantatã a corpului este semnul vizibil al unei elecþiuni: trimiþându-þi boala. Numai cã un asemenea privilegiu aduce cu sine grele obligaþii. fie cã acestea sunt membri ai familiei sau surori din rândurile comunitãþii. în epocã. Abia dupã moarte. Dacã semnele bolii rãmân ascunse. Dupã ce extrãsese din osul ºoldului o aºchie de lungimea unui deget. la începutul secolului al XVIII-lea. Sora . Cei aleºi tac nu pentru cã nu vor sã-ºi descopere corpul. Dumnezeu te-a ales. luând parte totodatã la Patimile lui Cristos. Cel puþin aºa credea. întrucât sfârºitul inevitabil este moartea. sã-l îngrijeºti pe celãlalt care se luptã cu suferinþa ºi cu moartea înseamnã sã transformi insuportabilul în dezirabil.74 Istoria corpului ºi pe acela de martor ºtiinþific capabil sã ateste incomprehensibilul ºi sã susþinã sfinþenia noilor forme de martiriu. un chirurg care tocmai îi fãcuse o dureroasã operaþie unei cãlugãriþe din Amiens. sã dai dovadã de iubire pentru aproapele tãu. un prilej de a-ºi învinge teama ºi dezgustul. Sã-þi poþi îndura boala în tãcere e un privilegiu prea rar ca sã te apuci sã vorbeºti despre el. când corpul neînsufleþit este spãlat. iar suferinþa ºi groaza sunt duse la extrem. trebuie sã ºtii sã pãstrezi secretul. ªi pentru cele care le îngrijesc pe bolnave poate sã fie o punere la încercare. boala apare deodatã în toatã amploarea ei. fiindcã sunt martiri care n-au suferit cât a suferit ea. Iatã de ce unele cãlugãriþe reuºesc sã-ºi ascundã boala câteodatã ºi zeci de ani. Pudoarea n-are nici un amestec aici. sã nu sufli o vorbã nimãnui.

nr. Recherches sur la représentation du cancer dans les biographies spirituelles féminines du XVIIe siècle“. dominarea propriilor instincte. de muribunzi. i s-a fãcut greaþã de la mirosul rãnii. sãrutarea rãnilor sale respingãtoare trimit la frecventele aluzii din literatura pioasã cu privire la cãlugãriþele cãrora nu le repugnã nici sã lingã puroiul cu sânge sau voma bolnavilor. „încercând sã-i aline durerea prin mângâieri: astfel l-a cinstit ea în nefericita aceea pe cel care. ºi-a învins repulsia faþã de una dintre tovarãºele ei întru credinþã care suferea de un ºancru purulent. 1983.Corpul. p. în vârstã de cincizeci ºi ºase de ani. Biserica ºi sacrul 75 Marguerite-Angélique Chazelle. 1720. Jacques Le Brun. iunie 1984. 73 . s-a apucat s-o îngrijeascã. cu atât semnul de elecþiune pare mai evident: rana din coastã ºi tumoarea la sân sunt astfel asociate într-un mod foarte sugestiv. Atunci a luat „petice de cârpã ce fuseserã folosite la ºtergerea puroiului din ºancru. a vrut sã aparã desfigurat ca un lepros“. în jurul braþelor.73 La rândul ei. încât toatã lumea o ocolea“. „Cancer serpit. Paris. Elisabeta din Bremen. lucru pe care l-a considerat de neiertat. dupã ce a avut viziunea lui Cristos urcând pe Golgota.74 Este o „fericire“ cãreia nu i se poate rezista: calea celor aleºi trece peste nenorocirile corpului. pe care ºi le-a pus în mânecile de la cãmaºã. a fost permanent fascinatã de moarte. Cu cât boala se apropie mai mult în manifestãrile ei fizice de rãnile lui Cristos. Biruirea propriei firi. 2. Mângâierea unui canceros. de pildã. Pe când o îngrijea pe cãlugãriþa bolnavã. reed. penitenþa prin alinarea suferinþelor aproapelui apar ca mijlocul cel mai sigur de a te apropia de Mântuitor. din dragoste pentru noi. cadavre ºi morminte ºi a simþit tot timpul dorinþa anihilãrii în faþa lui Dumnezeu. Îi mulþumesc lui Jean L’Yvonnet cã mi-a atras atenþia asupra Doamnei Guyon. În 1693. vol. 82). nici sã-ºi lipeascã buzele de niºte abcese oribile – „sãrutul franciscan“. care a primit la ea „o biatã fatã de doisprezece ani cu un ºancru ce-i fãcea chipul atât de hidos. 74 „A trebuit sã înghit puroi ºi sã ling emplastre“ (La Vie de Madame Guyon écrite par elle-même. Sciences sociales et santé. 22. la mãnãstirea Ordinului Vizitaþiunii din Albi moare Marie-Dorothée de Flotté. II. p. ºi le-a purtat aºa tot restul zilei“ ca penitenþã. în numeroºii ani pe care i-a petrecut în mãnãstire. care îi reproºa laºitatea.

1925. i-au vorbit tare ºi i-au fricþionat capul cu cârpe calde. 17–18. cit. care a fost începutul celui mai dureros cancer de care poate suferi cineva“. Cãlugãriþa a vãzut astfel împlinindu-se. dupã moarte. vol. XIV. S-a supus. Rana lui Cristos. în sens propriu: „Simþi la sân o durere ascuþitã. Ca sã nu adoarmã. care se înscrisese mai întâi în rugãciune sub forma unei viziuni. Henri-Paul Touzet. dorinþa de moarte pe care o nutrea. trupul care se nãruie îngreuiazã sufletul“. La ora unu dimineaþa. lovit de apoplexie. a paralizat complet ºi. corpul sãu sã fie dat anatomistului. într-o stare de rãpire. „La vie pathologique de saint François de Sales“. „Cancer serpit…“. pp. În anul acela. nu este oare un mijloc de a demonstra cât de puþin preþ pune pe trup. Francisc de Sales. resemnat. au trebuit sã-i facã sfântul maslu. corpul lui sã fie dat studenþilor de la Medicinã pentru disecþie. 24–27. a primit îngrijiri energice. Douã zile mai târziu. este atins de o gravã maladie ºi îºi exprimã dorinþa ca. pe acest veºmânt sinonim cu nefericirea? Astfel. în 1587. la 24 decembrie. Dureroasa maladie a devenit mijlocul de a experimenta pe propriul corp o spiritualitate caracterizatã prin imitarea lui Cristos rãnit de moarte ºi prin anihilarea în faþa lui Dumnezeu…75 9.. pp. art.76 Istoria corpului „focul mistuitor“ de a-ºi purta crucea. la sfaturile medicilor. Va scãpa însã cu bine ºi corpul nu-i va fi disecat76. a rostit aceste cuvinte de renunþare: „Înseamnã cã trebuie sã mã duc de-acum ºi dau slavã lui Dumnezeu pentru asta. dar nu Jacques Le Brun. student la Padova. pe aceastã piele. „Faceþi-i bolnavului tot ce vreþi…“ Sfântul crede cã sãvârºeºte o faptã pioasã atunci când decide ca. în caz cã va muri. 76 75 . Bulletin de la Société française d’histoire de la médecine. de a fi asemenea lui Cristos. i s-au dat sã bea poþiuni amare. Se va stinge din viaþã abia în 1622. dupã ce a contractat o rãcealã gravã la ridicarea unei cruci în memoria unei misiuni de catehizare. se întrupeazã. O viziune va da formã dorinþei sale de a pãtimi: „Vãzu în coasta ei dreaptã un fel de ranã ºi simþi o groazã cumplitã în faþa suferinþei ce-i era înfãþiºatã“. pe deasupra. Este adevãrat însã cã acest sentiment morbid a fost întreþinut poate de lunga serie de decese care i-au decimat familia.

La sfatul medicilor. Fiecare ispitire ºi * Lucrare scrisã de Jacobus da Varagine. îºi miºca imperceptibil buzele. ªi. Apoi. Din când în când. Pe 27 decembrie dimineaþa. Pe urmã a amuþit ºi. victoria asupra corpului are nevoie de timp: „Un martiriu prea scurt nu poate face un mare sfânt“. În momentele în care era treaz.Corpul. au început sã-i smulgã pãrul din cap ºi sã-i frece picioarele ºi umerii cu atâta putere. cãci toate aceste încercãri nu reuºesc sã tulbure un suflet ales. în care se relateazã vieþile a 180 de sfinþi. Florile sfinþilor. Pentru a se convinge. când l-au desprins. . 10. Atunci s-a liniºtit ºi a început sã se roage. când cei care erau de faþã începuserã sã zicã rugãciunile pentru muribunzi. ca sã nu spunã cã n-au încercat totul. care înscriu viaþa fiecãrui sfânt în aceeaºi logicã a rezistenþei la supliciile ce-i sunt aplicate succesiv. simt. deoarece poate fi pusã oricând sub semnul întrebãrii. considerã Tereza de Avila. atunci. încât i s-a dus pielea. precum Legenda auritã* sau voluminoasa lucrare a iezuitului Ribadeneira. dar nu gemea. pãrea cã vorbea cu Dumnezeu. a rãspuns: „Da. pentru cã vomita întruna. Când l-au întrebat dacã îl doare. pentru a-l smulge din braþele morþii. i-au pus de douã ori fierul încins pe ceafã ºi o datã „nasturele de foc“. apoi cãdea iarãºi în toropealã. sfinte ºi martiri creºtini (n. i s-a aplicat pe cap un emplastru de cantaride. rostind „Isus Maria“ ºi murmurând vreun psalm. publicatã în traducere franþuzeascã în 1667. cei care aspirã la sfinþenie n-au decât sã caute în lucrãrile hagiografice. Întinderea în timp a renunþãrii la valorile de naturã trupeascã este semnul unui mare caracter. recãpãtându-ºi controlul datoritã suferinþei îndurate ºi fãcând aluzie la agonia de pe Golgota. i-au luat ºi un rând de piele. îi era mai rãu. Francisc de Sales a spus: „Ce sufãr eu nu meritã numele de durere în comparaþie cu suferinþa aceea“. ºi-a dat sufletul. dar faceþi-i bolnavului tot ce vreþi“. Biserica ºi sacrul 77 i s-a putut da împãrtãºania.). care i-a fost aplicat pe creºtetul capului: l-a ars pânã la os… Plângea. I s-a luat sânge ºi a aþipit. Într-adevãr. ªtiinþa vremii nu se recunoºtea uºor învinsã. Timpul îndelungat al martiriului modern Sã-þi învingi corpul este o acþiune epuizantã.red. ba chiar îl pãrãsiserã simþurile.

ceilalþi sunt îndemnaþi cu toþii. Astfel. În conduita sfântului. cãci. preocuparea obsesivã pentru detaliu duce la elaborarea unui cod de referinþe privind spaþiul devoþiunilor – opriri pe drumul crucii. „Înaintarea în viaþa spiritualã“ ºi „Lydwine ajunge la starea iubirii desãvârºite“. Dar. ªi sfânta mai ºi moare la treizeci ºi trei de ani! Dacã nu se pot purta la fel ca misticii. din Joia Mare la ora ºase pânã în Vinerea Mare la aceeaºi orã. va fi editat pânã în secolul al XIX-lea. . cinci rãni ale lui Cristos ºi ºapte dureri ale Sfintei Fecioare – ºi momentul precis al acestora. numãr de suplicii. este vorba despre o reluare a organizãrii Evangheliilor: „Existenþa tãcutã ºi retrasã“. dupã cum se ºtie. defineºte în chilia ei ºapte locuri ce corespund marilor etape ale Patimilor. Modelele sunt vechi. al unei noi cãderi în pãcat. „Ecaterina printre oameni pentru slava lui Dumnezeu ºi mântuirea sufletelor“. Rita de Cascia. pentru a retrãi cât mai fidel ceea ce a trãit Cristos. sã retrãiascã jertfa lui Cristos în ritmul unui „orologiu al Patimilor“ de tip foaie volantã care. Raimondo da Capua. aºa cum aratã biograful ei. Biografia celei de-a doua cuprinde trei cãrþi care corespund unui numãr egal de etape din drumul ei: „Intrarea în viaþa spiritualã“. În realitate. „Moartea sfintei ºi minunile ce o însoþesc“ – o secvenþã de treisprezece sãptãmâni care corespunde cu aproximaþie perioadei liturgice a Patimilor. Aceeaºi tripartiþie o regãsim ºi în viaþa Ecaterinei de Siena.78 Istoria corpului fiecare supliciu sporesc pericolul unei slãbiciuni. în acelaºi timp. fiecare intenþie. în perioada de maximã intensitate a calendarului creºtin. „totul trebuie sã se facã în numele vrednicei de slavã Treimi“. dar fac mereu obiectul republicãrii sau al comentariilor: aºa sunt cele oferite de Ecaterina de Siena ori de Lydwine din Schiedam. totul poate fi redus la imitatio Christi. fiecare comportament sunt calchiate dupã un episod din moartea rãscumpãrãtoare a Fiului lui Dumnezeu. în Catalonia. pe care misticul îl adapteazã la propria situaþie. fiecare suferinþã depãºitã este încã un pas spre Ceruri. îi corespund o strofã a unei cântãri spirituale ºi imaginea unei secvenþe a Patimilor pe care credinciosul este îndemnat sã o contemple ca sã o interiorizeze mai bine. Biografiile se supun acestei structuri care transformã martiriul într-o cursã cu obstacole. Fiecãrui ceas din zi ºi din noapte.

Biserica ºi sacrul 79 Douã constante pot fi detectate în aceste comportamente resimþite ca împlinirea extremã a escatologiei mântuirii. fiindcã Dumnezeu mântuieºte sufletul care „scapã astfel de timpul pe care-l are de petrecut în Purgatoriu“. în secolul al XIX-lea. ªi în acest caz regãsim corespondenþa exactã dintre suferinþele corpului instituþional ºi suferinþele pe care le-a îndurat mistica. cât la mântuirea celorlalþi. La Souffrance. 31 august–2 septembrie 1989. subliniazã unul dintre biografii sfintei. Încercãrile Revoluþiei au fost pentru Katharina Emmerich ocazia de a purta cu bucurie crucea Bisericii. Însã nu este vorba oare de o ilustrare a devizei tereziene aut pati. 78 Grup de istorie religioasã (La Bussière). Aceastã întruchipare a Bisericii universale se manifestã mai cu seamã în momentele de crizã prin care trece instituþia. cãci trebuia sã La Tereza de Avila. 77 . imitându-l pe Cristos. exista în ea“. „o succesiune permanentã de boli foarte variate ca formã ºi prezentând adeseori cele mai contradictorii simptome. martiriul se desfãºoarã sub privirea celuilalt. Întâlnirea de la Dole-Montroland. ºi. deoarece el asigurã transmiterea faptelor. J. În epoca modernã. ideea cã ne aflãm în aceastã lume ca sã suferim ºi cã trebuie sã facem loc suferinþei în regulile noastre de viaþã77. cãrora le dã totodatã sens.Corpul. fie în timpul vieþii sfântului. aut mori – „sau suferi. În primul rând. Într-un context complet diferit. pe care o vede ca pe „adevãratul dezinfectant al sufletului“. reamintitã permanent în predicã ºi în textele spirituale? Aceastã suferinþã stimulatã necontenit trebuie sã aducã la rândul ei mãrturie. sau mori“ –. iar durerea este mesaj de la Dumnezeu. fie dupã moartea lui. Pentru ceilalþi acceptã ei inacceptabilul ºi suportã insuportabilul. iar acest celãlalt joacã aici un rol esenþial. Tocmai aceastã relaþie face ca trupul martirizat al misticului sã devinã „imagine sensibilã“ a trupului lui Cristos78. apar la rândul lor ca niºte mântuitori. sfinþii nu se gândesc atât la propria lor mântuire. Luându-ºi partea din suferinþele lui Cristos. „Dincolo de durerile continue ºi deosebit de pãtrunzãtoare care s-au identificat cu viaþa ei ºi care îºi aveau sãlaºul în inimã. întruchipând astfel corpul suferind al Bisericii. corpul este durere. ea nu prezintã interes decât dacã se vorbeºte – decât dacã altcineva vorbeºte – despre ea. Huysmans vorbeºte despre „purificarea prin suferinþã“.K.

la o adevãratã „izgonire a trupescului“80. Citat în Jean-Pierre Albert. îºi propune sã exprime ruptura ce intervine în viaþa pãcãtoasei: moment excepþional în care aceasta a renunþat „la plãcerile ºi bogãþiile de care era copleºitã […]. parcã dezarticulat din cauza ºocului. nr. ci ºi suferinþele mai mari sau mai mici ale mãdularelor sale luate în parte. La Vie de Anne-Catherine Emmerich. p. Nu era în tot corpul ei nici un locºor care sã fie sãnãtos sau scutit de durere. pp. 1868. „Le corps défait. Ambroise Bray. L’art du XVIIe siècle dans les carmels de France.80 Istoria corpului îndure nu numai toate suferinþele Bisericii. Toate aceste încercãri la care se supun misticii duc la o „distrugere a corpului“. cãci dãduse totul lui Dumnezeu“79. 11. pe atât de rãsunãtoare a comanditarului tabloului. Le Corps en morceaux. trebuie sã vedem în scena aceasta ºi o aluzie directã la convertirea pe cât de bruscã. În acele vremuri de reflecþie asupra propriului Karl Ehrard Schmoeger. în timp ce corpul. 40. precum ºi pentru scandalul pe care-l pricinuise la Paris […] ºi cã s-a hotãrât sã se depãrteze de toate cele pe care lumea le îndrãgeºte“81.. p. Comandat de abatele Le Camus pentru capela Sainte-Marie-Madeleine a bisericii carmelitelor din foburgul Saint-Jacques. iar atitudinile lor corporale traduc atunci clipa decisivã în care existenþa li se schimbã radical. 212–214. 80 Jean-Pierre Albert. Chipul tragic este întors spre cer. Pãcãtoasa pocãitã Sfinþii sunt surprinºi adesea în momente-cheie ale vieþii lor. al cãrui biograf subliniazã cã a fost „dintr-odatã mânat de har […] ºi de dorinþa de a face un fel de reparaþie publicã pentru prostul exemplu pe care-l dãduse. expresia mâinilor ºi cutele pe care le fac veºmintele sporesc forþa acestui instantaneu al harului în acþiune. 1982. tabloul Maria Magdalena pocãindu-se. Tema convertirii Mariei Magdalena este semnificativã pentru aceastã iconografie a clipei. 81 La Madeleine repentante. 79 . pp. catalog de expoziþie. 158–159. Terrain. Paris. martie 1992. 18. abatele Le Camus. op. Musée du Petit Palais. 94. De quelques manières pieuses de se couper en morceaux“. exprimã disperarea. Dupã câte se pare. cãci Isus o umpluse toatã de iubire pentru el“.cit. pictat de Charles Le Brun în jurul anului 1652.

pp. unde legenda spunea cã s-ar fi retras la un moment dat Maria Magdalena (n. les arts et le lettres. Spre deosebire de numeroase reprezentãri ale Mariei Magdalena82 în care aceasta. Paris. medita în peºtera din masivul Sainte-Baume* ºi sugera „un apel mai mult sau mai puþin tulbure la emoþie“. Ordinul Carmelit a avut o devoþiune cu totul deosebitã pentru ea. când Maria Magdalena. cu Sfântul Ioan. el a publicat Înãlþarea la Isus Cristos Domnul nostru prin îndreptarea duhului ºi harului sãu spre Sfânta Maria Magdalena. 1989. pãcãtoasa se bucura de cea mai mare trecere înaintea lui Dumnezeu.red. „Pretutindeni o vedem la picioarele lui Cristos“. povesteºte Tereza de Avila în Autobiografia sa. acestea îi sunt iubirea ºi convertirea. în dimineaþa Învierii. tabloul lui Le Brun exprimã „într-o manierã lucidã ºi discursivã“ lecþia de penitenþã. având ca singur veºmânt pãrul. Sfânta Fecioarã ºi pãcãtoasa. semnul ºi diferenþa în har“: unirea dureroasã a „sfintei penitente“ cu Isus. sãrutã cu patimã ºi durere mâna lui Cristos mort. Însã Cu privire la imaginile ce o reprezintã pe Maria Magdalena: „Sainte Marie-Madeleine et l’application du décret tridentin (1563) sur les saintes images“. aºa cã înþelegem de ce pocãinþa a suscitat în secolul al XVII-lea un cult fãrã precedent în favoarea marii pãcãtoase care se dovedise la fel de mare ºi în pocãinþã. În 1625. „Mã gândeam foarte adesea la convertirea ei. „Acela e locul ei ºi aceasta îi este partea.“ Bérulle a contribuit mult la dezvoltarea în Franþa a cultului Mariei Magdalena penitente.Corpul. mulþi dintre contemporani ar fi putut sã-ºi însuºeascã aceste cuvinte. înainte de a se arunca din nou la picioarele grãdinarului Cristos. 191–210. mai ales când mã împãrtãºeam. cu aceeaºi umilinþã ca la ospãþul din casa lui Simon. exceptând-o pe Sfânta Fecioarã. cãdeam la picioarele lui ºi lacrimile mele nu mi se pãreau de dispreþuit. cu certitudinea cã Domnul era acolo în mine. Spiritualitatea bérullianã a suscitat atunci dezvoltarea temei iconografice a „Plângerii lui Cristos mort“. 82 . unde sublinia cã. scena poate avea patru personaje. * Loc de pelerinaj în Evul Mediu. Iar Contrareforma s-a ataºat atât de mult de personajul acestei sfinte tocmai pentru cã vedea în ea exemplul marii penitente. spune Bérulle. sau douã. „O admiram nespus pe vestita Maria Magdalena“. Biserica ºi sacrul 81 trecut. în Marie-Madeleine dans la mystique.). Beauchesne.

PUF.83 12. pictat sau reprezentat sub formã de statuie. deja desprins de aceastã lume: trupul altuia. 1988. Aseptice sau nu. îºi aratã lumii întregi acea parte a corpului asupra cãreia s-au înverºunat cãlãii. Paris. nepãtimitor. XVIIe–XVIIIe siècle. Mai mult. De altfel. 3.82 Istoria corpului trupul pocãit nu-ºi redobândeºte nevinovãþia decât dacã se aflã în faþa unei voinþe de a ierta. atunci când stã la cãpãtâiul lui Cristos mort. Suferinþa de nespus pe care ar trebui sã o provoace mãiestria cãlãilor nu-l afecteazã câtuºi de puþin pe omul de credinþã. Cf. cu care sfântul nu se mai identificã. La Naissance de l’intime. El li se aratã. 432–433. aceste reprezentãri le reamintesc credincioºilor cã cine are credinþã învinge întotdeauna atrocitãþile martiriului. odatã stins din viaþã. nici un muºchi al corpului nu trãdeazã vreo rezistenþã în faþa agresiunii: trupul sfântului supus martiriului este unul abandonat. cea care îi proclamã identitatea ºi pe care el o exhibã în mod firesc: ochii Sfintei Lucia sau ai Sfintei Odile. iatã cã acest corp chinuit devine unul care proclamã nobleþea slujirii lui Dumnezeu. mãruntaiele Sfântului Mammès ori ale Sfântului Erasmus. Annick Pardailhé-Galabrun. Iar acea parte a corpului agresatã de cãlãi este de acum înainte semnul care permite recunoaºterea sfântului printre cei deopotrivã cu el. sânii Sfintei Agata sau dinþii Sfintei Apolonia… Înhumarea sfântului este ºi ea un prilej de a pune în valoare un corp care a suferit atât de mult ºi care se odihneºte acum pe un aºternut cu stofe în culori aprinse. Maria Magdalena îi înduioºeazã pe oamenii secolului al XVII-lea deoarece mai înainte a fost iertatã de Isus.000 foyers parisiens. Blazonul sfinþilor Sfântul martir. 83 . le reaminteºte fãgãduinþele Aproape un sfert dintre imaginile de sfinþi care apar în interioarele pariziene în secolul al XVII-lea sunt reprezentãri ale Mariei Magdalena pocãindu-se. Nici o trãsãturã a chipului. iar unele scene care înfãþiºeazã îngeri ce îndeplinesc o solemnã punere în mormânt nu pot sã nu evoce punerea în mormânt a trupului lui Cristos. un sfânt are întotdeauna posibilitatea sã revinã în amintirea credincioºilor. pp.

în definitiv. de exemplu. Când trupul sfânt a vorbit. braþele ridicate. deseori purtate de îngeri: lanþurile lui Pedro de Alcántara. cu privirea îndreptatã spre cer. pãcãtoºii nu se aventureazã sã încalce regulile. 84 Cu privire la aceastã deschidere picturalã ºi noua ei semnificaþie odatã cu sfârºitul secolului al XVII-lea. În tablou mai apar ºi simbolurile sfântului. ar fi „fost rãpit […] pânã la al treilea cer“*. ca în cazul Sfântului Ieronim pictat de Zurbarán sau al Sfântului Pedro de Alcántara pictat de Fratele Luc**. palmele întinse ºi picioarele adunate sub el. fie în afarã de trup. aspirat cãtre paradis.Corpul. Este o temã dragã Contrareformei. Poziþia corpului se supune întotdeauna aceloraºi convenþii. nu-þi rãmâne altceva de fãcut decât sã te supui. pp. un peisaj reprezintã þinutul unde sfântul ºi-a trãit viaþa pãmânteascã ºi care. ar trebui sã vedem în aceste mari compoziþii din perioada Contrareformei semnul unei sfâºieri. Sfinþii protectori sunt reprezentaþi în timpul acestei secvenþe dinamice a „rãpirii“. ªi fiindcã ºtiu cã în contractul ce-i leagã de sfânt existã obligaþii de la care nu se pot sustrage. care îl susþin în extazul sãu: un corp în imponderabilitate. pe care artiºtii au ilustrat-o adesea în mari opere realizate la comandã.tr. constituie ultima etapã a vieþii sale. cf. care. inundând scena în glorie barocã – ºi poate cã. 12.tr. Pe numele sãu adevãrat. Que reste-t-il du Paradis?.). Fayard. ºi Sfânta Maria Magdalena. 2 (n.). nu ºtiu. Biserica ºi sacrul 83 pe care nu ºi le-au þinut. de vreme ce „îngerii o înãlþau de ºapte ori pe zi sã le asculte cântãrile cereºti“. cerul s-a deschis. într-adevãr. 2 Corinteni. sau pãlãria de cardinal a Sfântului Ieronim. îºi abandoneazã corpul unor ciorchini de îngeraºi cu postúri dintre cele mai extravagante. 2000. În partea superioarã a compoziþiei. 408–439. Jean Delumeau. al unei tulburãri a spiritelor ºi. de acum înainte. sfântul. înãlþarea sa la cer cu ajutorul îngerilor. Aflat în partea centralã a tabloului. iar lumina divinã strãpunge norii. Dumnezeu ºtie“. se aflã sub protecþia lui. „fie în trup. Ea trimite la douã modele: Sfântul Pavel. iar uneori îi loveºte în carnea lor. Paris. Apoteoza sfântului. care era obiºnuitã cu asemenea stãri de extaz. Claude François (n. nu ºtiu. sfârºitul unei viziuni asupra lumii. ** * .84 În partea de jos.

Îndemnul presant adresat comunitãþilor de a nu mai lãsa sã zacã risipite osemintele morþilor duce în Bretania. Rennes. 1995. citat în Alain Croix. pentru a sta la dreapta lui Dumnezeu. la credincioºii obiºnuiþi se manifestã dorinþa de a-ºi pregãti locul lângã Dumnezeu în Cer. Trupuri în aºteptarea învierii Dacã dorinþa de a deveni parte din trupul lui Cristos exprimã voinþa sufletelor de elitã de a participa la suferinþele acestuia. este aceea de a renaºte. 1982. Le Temps de la réflexion. „La foi en la résurrection des morts“. Pânã în secolul al XVI-lea ºi chiar pânã în cel de-al XVII-lea. Aceste critici corespund unei realitãþi: viaþa în mijlocul morþilor. Dupã dispariþia trupului. 1596. 120.84 Istoria corpului 13. dormitorul credincioºilor înainte de Înviere“86. Respect. a unei viziuni asupra lumii de dincolo cu care Biserica – sau cel puþin preotul locului – pare sã se fi împãcat demult. Autoritatea ecleziasticã vrea sã impunã mai mult respect. III. vine lunga parantezã a odihnei dinaintea Judecãþii de Apoi. corpurile neînsufleþite sunt îngropate sumar în cimitirul comunitãþii. prezenþa unor oseminte împrãºtiate. Les Cimetières sacrez. trup ºi suflet. viaþa ºi moartea strâns împreunate. cãci speranþa. Presses universitaires de Rennes.85 Osemintele morþilor aºteaptã sã vinã ceasul cel mare în „pãmântul sfinþit. ordine. 86 Henry de Sponde. un fel de clãdire de serviciu unde René Marlé. mereu strãbãtutã de îndoieli. p. 155. dar pe care de acum înainte o dezaprobã ºi o combate. încã de la sfârºitul secolului al XV-lea. 85 . p. reuniunile þinute în preajma mormintelor ºi trecerea turmelor de animale prin cimitire sunt denunþate frecvent de cãtre prelaþi în cursul vizitelor pastorale pe care le efectueazã. la construirea „relicvariului“. decenþã: acestea sunt cuvintele care se repetã de obicei în textele oamenilor Bisericii. Cultures et religion en Bretagne aux XVIe et XVIIe siècles. Starea de aparent abandon în care se gãsesc locurile de veci. circulaþia permisã a morþilor prin universul celor vii atestã permanenþa unei concepþii rurale asupra existenþei. vol. eliminând dezordinea în locurile de veci ºi cerând o anumitã decenþã în ceea ce priveºte tabãra morþilor. Moartea vine sã-l ia pe credincios ºi sã punã capãt încercãrilor lui în lumea aceasta.

88 Cf. cum ar fi Saint-Thégonnec. Uneori se întâmplã chiar ca un text încadrat de un motiv vegetal ºi relatând „istoria“ mortului sã fie pictat direct pe craniu. 69–82. Reliques d’Europe et d’Océanie. în procesul-verbal al unei vizite se porunceºte „sã se facã un mic relicvariu unde sã fie puse oasele rãposaþilor“ (Alain Croix. pe care este înscris numele defunctului. deasupra unui zid de oseminte anonime ºi solidare sunt afiºate sentinþe pe post de memento mori. fãrã sã excludã totuºi individualizarea amintirii. transformat în pod cu oseminte la care se ajunge cu ajutorul unei scãri. pp. 160). se poate construi o galerie din lemn în cimitir. va fi pe deplin capabil sã gãseascã ce-i aparþine în îngrãmãdeala din osuar –. de asemenea. p. Dar cui poate sã-i fie destinatã aceastã fiºã de identitate? Sigur nu defunctului – care. în parohiile cele mai bogate din Bretania Inferioarã. ci urmaºilor ºi. la Judecata de Apoi. în 1573. Un asemenea bloc cimenteazã cu siguranþã memoria ºi credinþa religioasã a unei comunitãþi. care pot descoperi într-un asemenea text un fel de reamintire a îndatoririlor pe care le au faþã de morþi. RMN. într-un sens mai larg. cãruia îi este alãturatã sub acelaºi acoperiº o capelã a rãposaþilor. s-a perpetuat.88 Astfel. 87 . când va veni momentul. Acestea sunt îngrãmãdite sub bolta pridvorului dinspre sud al lãcaºului de cult. la Campbon. Prin aceastã sacralizare a domeniului morþii. Aceastã mutaþie la nivelul spaþiului morþii. „Ossuaires d’Europe“. din piatrã. catalog de expoziþie. tradiþia „cutiei cu craniu“. Acþiunile de strângere la un loc a rãmãºiþelor pãmânteºti ale decedaþilor se generalizeazã însã în secolul al XVI-lea ºi mai ales în cel de-al XVII-lea. ibidem. 2000. un fel de anexã unde sunt adunate cu meticulozitate oasele albite ale strãmoºilor. îndeosebi de acela al scrisului. probabil începând din secolul al XV-lea. Paris. Biserica ºi sacrul 85 sunt depozitate rãmãºiþele celor stinºi din viaþã87. se ajunge la osuarul bine construit. trecând prin cantoanele elveþiene ºi Bavaria. Relaþia dintre vii ºi morþi poate funcþiona dupã noi reguli: primii fac rugãciuni pentru odihna rãposaþilor. remarcabila contribuþie a lui Yves Le Fur. Biserica a obþinut ce ºi-a dorit. La capãtul acestei evoluþii. Din Bretania pânã în Austria. membrilor în viaþã ai comunitãþii. iar ultimii intervin pentru mântuirea celor vii – fiecare la locul lui. Acum. e însoþitã de noi obiceiuri.Corpul. în La mort n’en saura rien. care corespunde unei transformãri profunde ºi treptate a felului în care este conºtientizatã viaþa.

întreaga omenire este hãrãzitã descompunerii. aºa cum reaminteºte neîncetat Biserica. din Portugalia. În Golden Kammer din biserica Sfânta Ursula din Köln sau în Capella dos Ossos de la Evora. singurul care va fi supravieþuit descompunerii. numai cei care împlinesc poruncile lui Dumnezeu se vor bucura în Cer de o splendoare triumfalã. teatral. se va întoarce la viaþã. scena Golgotei. descompunerea trupurilor ºi dispariþia cãrnii sunt trecãtoare. „Marea frumuseþe a trupurilor de slavã“ Deºi.“ Ce-i drept. scheletele dezmembrate ale rãposaþilor denunþã deºertãciunea lumii. [Evreii] numesc acest os «Lus» sau «Luz». nici de vreun alt element. în ziua Învierii. 14. nici de foc. fiind însufleþit de duhul lui Dumnezeu. În stil rococo sau în decor grottesca. nici mãcar împrãºtierea scheletului nu va sta în calea acestei renaºteri. se dezvoltã macabrul baroc. dacã e sã dãm crezare unei tradiþii vehiculate încã din secolul al III-lea de comentatorii evrei ai Pentateuhului ºi reluate de medicul Gaspard Bauhin în lucrarea sa Theatrum anatomicum în 1621: „[…] În corpul omului – scrie el – existã […] un os care nu poate sã fie distrus nici de apã. Totuºi. Înfloresc astfel toate acele capele aurite realizate de multe ori la iniþiativa clericilor.86 Istoria corpului În þãrile în care. în economia mântuirii. Mai mult. În aceste sãli de aºteptare a Învierii. jucând încã o datã. Dumnezeu va stropi osul acesta cu o rouã cereascã. nu toþi anatomiºtii sunt de acord asupra locului în care se aflã osul cu pricina. în ziua Judecãþii de Apoi. corpul se va recompune în jurul scheletului sãu. odatã cu sfârºitul secolului al XVII-lea. osemintele deseneazã arabescuri decorative ºi ilustreazã marile momente ale Patimilor. ºi nici sã fie rupt sau zdrobit de vreo forþã exterioarã. ca urmare a vanitãþii ºi nerecunoºtinþei lui Adam. Într-adevãr. Vesalius susþine cã acesta are forma unui bob de mazãre ºi cã se gãseºte la prima . ºi atunci toate mãdularele se vor aduna în jurul lui ºi se vor uni iar într-un corp care. perspectiva mântuirii face din decãderea fizicã un accident. oasele morþilor sunt privite ca un „material de construcþie“ decorativ. o parantezã trecãtoare înainte de reconstituirea corpurilor. extraordinara înlãnþuire de cranii ºi oseminte contribuie la stabilirea unui nou raport între Trup ºi Cuvânt.

reîmbrãcarea trupului cu carne se va face invers faþã de cum s-a întâmplat dupã moarte. iar Rãii. ei exprimã un moment-cheie din istoria corpului ºi a sensibilitãþilor occidentale. În orice caz. Învierea nu are de-a face decât cu trupuri în toatã plenitudinea lor. În epoca Renaºterii. o imagine nouã a trupului celor aleºi. cu trupuri luminoase ºi supuºi. care a rezistat descompunerii. judecãtor suprem care are grijã ca Bunii. Biserica ºi sacrul 87 articulaþie a degetului mare de la picior. sã fie rãsplãtiþi. trupuri de bãrbaþi ºi femei nãuciþi care ies în sfârºit din pãmânt ca sã-i mulþumeascã lui Dumnezeu sau sã se teamã de el… Cãci toate aceste scene fascinante se desfãºoarã sub privirea unui Dumnezeu al dreptãþii. Oasele. vor redeveni umede ºi se vor acoperi cu carne ºi piele. Învierea este o apoteozã de corpuri pe care nu te mai saturi sã le priveºti. uneori neintenþionat. care încep sã ridice lespedea mormântului sau schiþeazã o miºcare. deoarece toþi considerã cã este vorba despre un os foarte dur.Corpul. despre care ºtim ce progrese a fãcut în acea perioadã. Contrareforma mãreºte numãrul tablourilor ce reprezintã Învierea. din uscate cum erau. cadavre cu cãrnuri echivoce. forme vagi ºi tulburãtoare care se miºcã sub giulgiuri. Oamenii reînvie în splendoare ºi în slavã: corpuri înfloritoare de bãrbaþi ºi femei care au aceeaºi vârstã precum Cristos la capãtul misiunii sale rãscumpãrãtoare. deºi ar putea sã fie ºi prima dintre cele douãsprezece vertebre ale regiunii toracice… Oricum. cu gãvanele ochilor goale. cu trupurile chinuite de remuºcare ºi de flãcãrile care deja le ating. Pentru a spori teama de pãcat ºi a le reaminti oamenilor de sfârºitul lumii. nici pentru cele de bãtrâni decrepiþi. Prin faþa ochilor ni se perindã toate etapele unei metamorfoze care dã peste cap ordinea obiºnuitã a lucrurilor: schelete albite. un lucru e sigur: corpul trebuie sã se reconstituie în jurul acestui oscior. Într-adevãr. aceste mari compoziþii didactice transmit. Graþie cunoaºterii anatomiei. Luca Signorelli la catedrala din Orvieto ºi Michelangelo la Capela Sixtinã au vrut sã transpunã în mari fresce consacrate episodului Învierii tocmai aceste etape ale revitalizãrii scheletului ºi corpului. ne situãm într-o tematicã a rezistenþei în faþa putrezirii universale. în vreme ce talmudiºtii îl situau la baza craniului. nu e loc aici nici pentru corpuri de prunci nevinovaþi. sã fie pedepsiþi pe veci. or. Într-adevãr. .

el radiazã de viaþã. simbolul permanenþei acesteia. Letouzey et Ané. Relicva. care – minune! – încep sã sângereze când scalpelul chirurgului le cresteazã. ed. ªi semnele care le dau dreptate nu lipsesc: corpuri ocolite în chip miraculos de putreziciune ºi care emanã o delicioasã „mireasmã de sfinþenie“. 1. 47–50.89 De îndatã ce cultul a fost autorizat. cit. XIII.88 Istoria corpului III.90 Chiar ºi mort. un corp-relicvã. 1994. 90 Douã lucrãri recente abordeazã din perspective diferite vastul domeniu al relicvelor sfinþilor: Arnold Angenendt.. 2. 383–385. Din osemintele adunate cu grijã într-o raclã emanã o forþã de care credincioºii vor sã beneficieze. sfântul continuã aºadar sã fie obiectul unei mari veneraþii. s-a instaurat obiceiul de a construi sanctuarele în jurul mormintelor de sfinþi. vol. Reliques d’Europe et d’Océanie. catalog de expoziþie. în Le Corps en morceaux. La mort n’en saura rien. trebuia ca altarul pe care se sãvârºea jertfa euharisticã sã aibã o porþiune în care sã fie închisã o bucãþicã de relicvã. al rãmãºiþelor – reliquiae – de trupuri sfinte. 1937. corpuri îngropate de multã vreme. Relicvele ºi relicvariile care le conþin îndeplinesc o funcþie esenþialã de coeziune socialã. Dar trupul sfântului este viu ºi atunci când timpul ºi-a împlinit lucrarea. RMN. este izvor de viaþã. care suscitã devoþiunea ºi întoarcerea la valorile fundamentale. col. 2312–2376. un corp matricial în jurul cãruia comunitatea se regenereazã continuu. 89 Articolul „Reliques“. pp. Iar atunci când o comunitate nu avea ºansa de a putea arãta un asemenea corp. le fragment du corps saint“. 91 Alphonse Dupront. . solicitatã cu pioºenie. un corp-matcã E mort acest corp ale cãrui rãmãºiþe sunt venerate? Sã fim serioºi! Pentru credincioºi. Heilige und Reliquien. München. pp. mai mult. Paris. Relicve ºi corpuri vindecate prin miracole Cultul relicvelor. cit. este la fel de vechi ca Biserica. 1990. Dictionnaire de théologie catholique. Die Geschichte ihres Kultus vom frühen Christentum bis zur Gegenwart. op. 92 „Reliquaires.91 Corpul sãu este receptacul al sacrului. Paris.92 Cãci trupul sfânt este ºi o marcã identitarã.

toatã existenþa comunitãþii alese graviteazã în jurul acestui corp. voinþa oamenilor de a nu se despãrþi de corpul-matcã. de la care se aºteaptã buna întocmire a vremii. ci exprimã totodatã. la sfârºitul secolului. Biserica ºi sacrul 89 În oraº ºi în regiunea dimprejur. cãsãtoria. într-o manierã foarte profundã. École française de Rome. pentru a îndepãrta rãzboiul ºi molimele ce-l însoþesc. pe virtuþile creºtine ºi pe ataºamentul faþã de miraculos. Odatã ce problema a fost rezolvatã graþie unui semn. Roma. Apartenenþa la comunitate se cristalizeazã prin intermediul corpului-matcã. care nu se mai bazeazã pe simbolistica religioasã. Actes du colloque de Nanterre (1993). sunt plimbate cu alai prin oraº pentru a pune capãt secetei sau pentru ca ploaia sã înceteze. Datoritã lui. comoarã nepreþuitã. în vreme ce între individ ºi colectivitate încep sã aparã noi legãturi. De asemenea. 1995. Dupã toate aparenþele. litigiile. moaºtele sfântului. La Religion civique à l’époque médiévale et moderne (chrétienté et islam). moaºtele sfinþilor înseamnã mult mai mult decât resturi ale unor trupuri.). 93 . Dupã moartea sfântului. ce se iscã între douã comunitãþi în legãturã cu locul unde trebuie sã se odihneascã rãmãºiþele sale pãmânteºti nu sunt doar reflectarea unor interese materiale legate de exploatarea unui pelerinaj. este aºadar esenþial pentru existenþa tuturor. oamenii simt cã aparþin locului respectiv. de corpul care genereazã ºi perpetueazã viaþa. ele fundamenteazã credinþa în niºte valori comune pe una ºi aceeaºi concepþie religioasã asupra originilor. naºterea ºi moartea sunt puse sub protecþia strãmoºului comun. Totuºi. omonimia nu este o simplã întâmplare: corps municipal [ansamblul persoanelor care administreazã un oraº sau o comunã] ºi corps de métiers [bresle] fac referire în diverse grade la corpurile sfinte fondatoare. perpetuarea familiei ºi a speciei.93 Dupã cum vedem. Acest corp-referinþã. Sã nu ne lãsãm înºelaþi. se recunosc ca fiind altfel decât ceilalþi. Întrucât corpul-relicvã al sfântului întruchipeazã permanenþa. în cursul secolului al XVIII-lea.Corpul. uneori violente. oamenii nu uitã sã atribuie trupului sfântului o virtute tutelarã. unii încep sã se distanþeze de aceste strãvechi solidaritãþi. vechile André Vauchez (coord. iar nou-nãscuþii primesc adesea numele sãu. ci pe o concepþie mai profanã asupra vieþii. marile angajamente din viaþa fiecãrui individ se iau în faþa lui.

Vizitele episcopale din secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea dovedesc importanþa transferurilor. Pentru a „trãi liber“. Ca ºi cum ar fi atât de uºor sã schimbi peste noapte mentalitãþile ºi comportamentele. Tours. pp. 167 aveau relicvarii. ci ºi sã inventezi noi simboluri. trei sau patru pentru fiecare loc de cult. sã te îndrepþi spre un viitor bazat pe om. 95 Nicole Lemaître. 94 Jacques Gélis. în Le Pays d’Étampes au XIXe siècle. în total. 1987. ei îºi exprimã dispreþul faþã de legãturile simbolice ºi se desprind de un trecut al credinþelor învechite. Leprozeriile ºi mãnãstirile deþineau cele mai multe. revoluþionarii au vrut sã le punã capãt. ºi nu. ceea ce aratã importanþa acordatã valorii lor terapeutice. episcop de Rodez. dupã ce agitaþia se va stinge. va da pentru o vreme iluzia cã reînnodarea legãturii cu vechile credinþe e încã posibilã. pe „superstiþia“ ce înconjoarã trupurile fãrã viaþã. „Les «corps saints» d’Étampes. schimb sau donaþie. Le Mée-sur-Seine. Nenumãrate relicve Începând din Evul Mediu. sã anulezi sacrul ºi sã desfiinþezi legãturile de veacuri… Lângã rugurile în jurul cãrora se danseazã carmaniola se gãseºte întotdeauna câte o femeie evlavioasã sau un bãtrân paracliser care sã culeagã de pe jos o falangã sau un fragment de humerus pe jumãtate calcinat: comoarã nepreþuitã care. „Des corps à voir et à toucher: les reliques des paroisses du Rouergue (1524–1525)“. ca înainte. 168–192. pp. în dioceza sa dovedeºte grija prelatului de a evalua calitatea relicvelor deþinute. Dintre cele 288 de locuri de cult pe care le-a vizitat în ºase luni. transformându-se în profanatori. La fin d’un culte populaire“. Cea efectuatã în 1524 de François d’Estaing. 161–162.94 2. au fost înregistrate 628 de relicve. de a consemna numãrul de relicvarii ºi de a aprecia ataºamentul comunitãþilor faþã de trupurile sfinte aflate în posesia lor. Ammatéis. toate locurile de cult s-au îngrijit sã dobândeascã relicve sfinte prin cumpãrare. este necesar nu numai sã creezi alte raporturi sociale. Golind raclele ºi împrãºtiindu-le conþinutul.90 Istoria corpului credinþe sunt încã puternice ºi nu încape nici o îndoialã cã. Revoluþionarii anticipeazã evoluþia mentalitãþilor ºi accelereazã mutaþiile. Actes du XXXe colloque de Tours. pentru care a rãmas un inventar95. Le Corps à la Renaissance. . altfel spus.

ceva mai puþin de o treime (30%). altele. 33–45. partea este egalã cu întregul. îi vindecã ºi îi mântuieºte. de vreme ce fiecare pãrticicã pãstreazã încãrcãtura de sfinþenie iniþialã: aici. ºi în altele. în ordine. el îi devanseazã. fragmentarea corpului nu tulburã conºtiinþa religioasã. giulgiul. ceea ce nu va surprinde pe nimeni. deoarece sunt mai nobile.Corpul. De fapt. Însã. în vasta panoplie a relicvelor. ba chiar ar fi pãcat ca alþi credincioºi sã fie lipsiþi de ele. Din plutonul sfinþilor obiºnuiþi se detaºeazã popularul Sfânt Blaise. 96 Jean-Pierre Albert. Ferréol. cultul relicvelor se bazeazã pe posibilitatea de a transfera sacralitatea trupului sfânt asupra credinciosului. Biserica ºi sacrul 91 Dar despre ce relicve vorbim? Dacã se poate afirma cã 90% dintre ele sunt rãmãºiþe de corpuri. Situaþia nu este specificã doar regiunii Limousin. aparþin unor personaje din Noul Testament. Loup. apoi de Maria Magdalena ºi Ana: o ierarhie care coincide cu cea a prenumelor. Eutropiu. Ceva mai la urmã. de pildã. nimic nu împiedicã rãspândirea rãmãºiþelor. Aºa cum drojdia face sã creascã aluatul care se va transforma în pâine hrãnitoare. Sfântul Petru ºi Sfântul Ioan Botezãtorul îi devanseazã pe ªtefan ºi Bartolomeu. . Drept urmare. Majoritatea acestor relicve sunt fragmentare.96 Se poate spune chiar cã fãrâmiþarea înmulþeºte binefacerile relicvei. femeile sunt reprezentate în special de Sfânta Fecioarã. bucãþica de relicvã fecundeazã comunitãþile ºi oamenii. Laurenþiu ºi Martin. sunt îndepãrtate. pp. mai controversate (buricul ºi prepuþul lui Cristos). spinii) sau cu miracolele euharistice (sfântul sânge. Din acest total. cum multe biserici au fost sfinþite fãrã sã aibã relicve ale patronului lor. fiindcã o regãsim. nu toate au aceeaºi valoare: unele sunt mai apreciate. acesta nu este reprezentat decât într-un sfert din cazuri.. sudoarea). pe Marþial. Însã. cit. Unele au legãturã cu Patimile lui Cristos (crucea. Într-adevãr. cu anumite nuanþe. art. Sebastian ºi Roch dovedesc faptul cã de încrederea credincioºilor se bucurã mai ales sfinþii tãmãduitori care le alinã durerile de toate zilele. De obicei. doar sanctuarele care sunt ºi locuri de pelerinaj pãstreazã trupuri întregi. mai încãrcate de sens. în schimb este imposibil de aflat cu precizie despre ce pãrþi ale corpului este vorba.

Les Reliques et les Images légendaires. la o gesticã a anunþãrii. în câteva inventare din secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea. coastele sunt prezente. Credinciosului. Des reliques et de leur bon usage. Sfânta Elisabeta la Heilbronn. Sfânta Margareta la mãnãstirea La Bénissons-Dieu. de cãtre Bisericã. totuºi. pp. relicva. capul Sfântului Marþial se aflã în centrul ceremoniilor în care relicvele sunt scoase ºi înfãþiºate credincioºilor98. toate celelalte relicve. craniul nu se aflã acolo. Sfântul Thibaud la Thann. Relicvã majorã. Balland. la fiecare ºapte ani. Iar acesta este esenþialul. Uneori. Odile Redon (coord. Sfânta Gertrude la Bamberg. Sfânta Maria Magdalena la Veneþia. Pierre Saintyves. 97 . la Limoges. 1912. în timp ce picioarele ºi braþele figureazã aproape întotdeauna în sanctuarele bogate în relicve. Deºi degetele-relicve nu au fost niciodatã la fel de numeroase ca braþele-relicve. Sfântul Iulian în Le Mans. Paris. Întrucât joacã în cultura oralã un rol important ca mijloc de expresie ºi trimite. 109–184. Paris. Mercure de France. pp. Capul întrece în calitate. existã totuºi o mare varietate de sfinþi ale cãror degete au fost pãstrate cu pioºenie. 98 Anne Carion. în asemenea cazuri. ºi. Sfântul Dominic la München. în Jacques Gélis. bustul-relicvariu este un fel de depozit unde au fost adunate oseminte pioase de diverse provenienþe. sunt veneraþi prin intermediul relicvei reprezentate de unul dintre degetele Patrice Boussel. oricare ar fi. Labele nu sunt prezente în mod curent. El este o sursã de inspiraþie pentru meditaþia misticilor. Capul-relicvã este de multe ori închis într-un bust-relicvariu. ca ºi mulþi alþi sfinþi. Les Miracles miroirs des corps. pp. 87–124.92 Istoria corpului deºi nu cu uºurinþã.97 Din trupurile sfinþilor dezmembraþi nu se pãstreazã totul. dacã nu ca numãr. Sfântul Toma d’Aquino la Bologna. degetul arãtãtor al sfinþilor nu este o relicvã oarecare. 1983. Fãrã sã fie foarte rãspândite.). oricum nu-i pasã. 102–168. Paris. îºi transmite încãrcãtura de sfinþenie imaginii pe care el o are în faþã. care de foarte multe ori nu ºtie toate acestea. pentru el. în istoria sfântã. Sfântul Iacob cel Mare la Messina. „Miracles de saint Martial“. Presses universitaires de Paris VIII. despre care oamenii cred cã îl reprezintã pe sfânt. el nu este niciodatã confundat cu un cap de animal: capul constituie marca umanitãþii. 1971. adesea stereotip.

. Biserica organizeazã mari ceremonii pline de solemnitate. aceste relicve puþin spectaculoase au fost ridicate la mare cinste graþie muncii meºterilor aurari. cãci ea constituie un argument cu greutate în încercarea de a menþine în sânul Bisericii sau de a recuceri populaþiile care se confruntã cu erezia. 3. 1683. au fost expuse în public tot restul zilei. ca ºi pictorii. München. cei care au asistat la aºa ceva încã spun cu emoþie cã a fost unul dintre momentele deosebite din viaþa lor. în Reallexikon zur deutschen Kunstgeschichte. în 1620. într-o carte consacratã „antichitãþilor“ din oraºul sãu natal. Basile Fleureau.). a relicvelor sfinþilor patroni Can. 100 Les Antiquitez de la ville et du duché d’Estampes. Este ºi cazul unui pãrinte barnabit* din Étampes. 1987. cu degetul arãtãtor îndreptat spre cer.Corpul. Paris. Astfel. Padova. Acestui eveniment i se conferã deseori un caracter teatral care marcheazã atât de puternic spiritele încât. cel al lui Ioan Botezãtorul care. Braunschweig ºi. Strãmutarea moaºtelor este o prerogativã episcopalã de care prelaþii se folosesc din plin în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. Bineînþeles. orfevrierii. au contribuit la rãspândirea unui model iconografic. 1207–1223. sculptorii ºi gravorii. Augsburg. VIII. am avut mângâierea sã le vãd ºi sã le sãrut…“100 99 „Fingerreliquiar“. aminteºte cu emoþie de recunoaºterea. mai ales arãtãtorul: la Basel. în Franþa. vol. Relicva pusã la distanþã Cu prilejul deschiderii mormintelor. col. pentru a rãspunde evlaviei pe care o dovedea prin strigãtele-i repetate. În tinereþe.99 Între secolele al XII-lea ºi al XVI-lea. * Ordinul Barnabit – ordin fondat în 1530 la Milano de Antonia-Maria Zaccaria (n. anunþã venirea lui Mesia. al strãmutãrii sau al scoaterii relicvelor sfântului pe altar.red. chiar ºi dupã câteva zeci de ani. care. Cantien ºi Cantienne în prezenþa arhiepiscopului de Sens: „Poporului i s-au arãtat în mai multe rânduri sfintele moaºte ºi. cele mai venerate au fost degetele Înainte-mergãtorului. Biserica ºi sacrul 93 lor. adesea înãlþate la rang de bijuterii. p. erau prezentate într-un sipet de argint cu decoraþiuni bogate ºi având forma unui deget sau într-un chivot de cristal. 361. la Saint-Jean-du-Doigt.

a cãrei amintire va rãmâne foarte vie o jumãtate de secol mai târziu în memoria istoricului Antoine Bonal. „se împãrtãºeºte din sfinþenia ºi din harul ce sãlãºluieºte în ele. oamenii atingeau ºi sãrutau moaºtele. ba chiar le purtau asupra lor în anumite împrejurãri. Deoarece se întâmpla ca oamenii sã le poarte asupra lor.94 Istoria corpului În „strãlucitorul þinut Rouergue“. în plus.. La 13 noiembrie 1551. cit. cardinalul Georges d’Armagnac. organizeazã o ceremonie impunãtoare pentru expunerea trupului Sfântului Dalmas. când moaºtele erau purtate cu alai pe uliþele din sat ori pe strãzile oraºului. Iar în ziua prãznuirii sfântului. spunea Sfântul Vasile. pe la mijlocul secolului al XVI-lea. prelatul. pentru care Evul Mediu ne oferã atât de multe exemple. toþi cei care aºteptau protecþie de la ele puteau sã le atingã sau sã treacã pe sub raclã. în vreme ce corpul era depus într-o cutie de plumb. Reforma catolicã a dorit sã limiteze acest contact 101 Nicole Lemaître. ceea ce permitea o anumitã formã de intimitate cu trupul sfânt. Contrareforma ºtie. în veºmânt pontifical. care fusese coborâtã apoi în mormânt: o frumoasã probã de liturghie având în centru un trup sfânt. într-un context antiprotestant101. art. . Pentru a-ºi asigura protecþia sau vindecarea. luase rând pe rând în mânã ºi þinuse mult timp ridicat în faþa mulþimii adunate fiecare dintre oasele sfântului. Relicvele private nu erau rare ºi. aceastã relaþie era aproape carnalã. preþioasele rãmãºiþe îi erau puse pe corp. Pânã atunci. Cãci de la acest trup mort. sã utilizeze aceste vaste adunãri menite sã menþinã credincioºii în adevãrata credinþã. episcop de Rodez.“ Dorinþa de a stabili un contact intim cu relicva se exprima încã din Antichitate prin îngroparea ad sanctos sau prin practica de a dormi pe mormintele oamenilor sfinþi. care fusese atunci de faþã. circulau. ºi totuºi foarte viu. în speranþa cã bãrbatul sau femeia cu pricina îºi va redobândi sãnãtatea. dupã aceea craniul fusese aºezat pe altar într-o raclã de argint. Dacã viaþa celui care suferea un accident era consideratã în pericol. într-adevãr. pe o scenã înãlþatã în faþa bisericii Saint-Amans. p. 165. se aºteptau minuni: „Cine atinge osemintele unui sfânt“. însã în relaþia care exista pânã atunci între credincios ºi relicvele unor sfinþi locali intervine o mare schimbare.

uneori sã le atingã ºi. Paris. Colin. raclele sfinþilor sunt de acum suspendate la o înãlþime suficient de mare sau instalate pe stâlpii care încadreazã altarul ºi nu sunt date jos. 1979. Des croyants. chiar înainte sã nascã. care relateazã la sfârºitul secolului al XVIII-lea felul în care elveþianul de la Saint-Étienne-du-Mont oferea spre a fi atinse hainele bolnavilor pe care credincioºii le aduceau la mormântul Sfintei Genoveva103. 248–249. vol. pãstratã la abaþia Saint-Germain-des-Prés. pp. însã din legalã practica devenea condamnabilã. relicvele sunt de acum înainte închise în relicvarii. oamenii nu mai pot avea un contact direct cu ele ºi trebuie sã se mulþumeascã sã le vadã de la distanþã prin geamul care le protejeazã de gesturile îndrãzneþe ale credincioºilor. aceastã periculoasã confuzie între practicile magice ºi riturile sfinte. PUF. II. Astfel. De altfel. pentru a evita „furturile de lucruri sfinte“ – furta sacra –. 103 Louis-Sébastien Mercier. aºa cum putem vedea în relatarea plinã de vervã a lui Louis-Sébastien Mercier. în 1619. Gabriel Audisio. Paris. de vreme ce utilizarea unor astfel de relicve a continuat cam peste tot. ed. 102 . Cât despre supuºi. acestora nu le mai rãmâne decât sã apeleze la substitute. Un exemplu îl constituie privilegiul reginelor. Doar personajele importante mai pot sã se apropie de rãmãºiþele venerate ale sfinþilor. sã ºi le punã pe corp. statutele sinodale de la Limoges au impus o reglementare prin care se interziceau pãstrarea relicvelor în casele persoanelor private. Într-o culturã unde atingerea are valoare de dovadã ºi unde se aºteaptã mult de la contactul direct cu corpul – chiar ºi mort – al celuilalt. 1996. 264–266. cãrora. În locurile de cult publice. comercializarea lor. atât de frecvente în Evul Mediu. Le Tableau de Paris. Jeff Kaplow. precum ºi scoaterea lor din racle pentru a fi expuse. Biserica ºi sacrul 95 corporal suspect. Les Français d’hier. li se pune pe pântece cingãtoarea Sfintei Margareta. pp. decât la mari ocazii.102 Se pare cã dispoziþia nu a fost acceptatã cu uºurinþã. în mod excepþional.Corpul. aºa cã a trebuit tãinuitã. la Luvru sau la Fontainebleau. XVe–XIXe siècle. aceastã punere la distanþã fizicã a relicvelor este puternic resimþitã. în ziua prãznuirii sfântului ori atunci când comunitatea este afectatã de o catastrofã. dupã ce au fost „scoase piuliþele“ care le fixeazã.

trupul lui Cristos. deasupra cãreia este aºezatã o lunulã din sticlã. îngenuncheat. iar. care erau legate la ceafã pentru ca pansamentul sã stea bine. pe care o þinea deschisã cu ajutorul unui suvac lãþit la capãt ca o ºurubelniþã. „Le bilan du traitement de la rage à l’intercession de saint Hubert et plus spécialement à Saint-Hubert d’Ardenne“. îºi întindea fruntea cãtre preot.96 Istoria corpului Dacã osemintele sunt acum la adãpost de „contactul degradant cu mulþimea“. dimpotrivã. Rãmãºiþele sfântului sau ale sfintei sunt puse Dr. cultul euharistic era încã intim legat de devoþiunea consacratã relicvelor: ostia de la sãrbãtoarea Sfintei Euharistii. Secole de-a rândul. Trupul lui Cristos este prezent acolo. Bulletin de la Société française d’histoire de la médecine. Dacã voia ca operaþia sã reuºeascã pe deplin. cât timp este expus astfel. Pelerinajul este o ascezã. „crestatul“ trebuia ca. menitã sã vindece de turbare. timp de nouã zile. sã doarmã singur „în aºternuturi albe ºi curate“. Aplica un emplastru pe ranã. solemnizat ºi izolat de rãmãºiþele trupurilor sfinte. din care pot fi introduse pãrticele infime în corpul pelerinului. oamenii se mulþumesc sã-l devoreze din priviri. s-a practicat aºa-numita „crestãturã a Sfântului Hubert“. 1925. La sfârºitul secolului al XV-lea. sã se spovedeascã ºi sã se împãrtãºeascã în fiecare zi. 104 . era pusã alãturi de celelalte trupuri sfinte. este însoþitã de o miºcare de recunoaºtere. douã laterale ºi unul pe mijloc. în schimb se poate arãta bunãvoinþã atunci când este vorba despre relicve vestimentare. XIV. în marele sanctuar de la Mãnãstirea Saint-Hubert din Ardenne. uneori se acceptã chiar risipirea relicvei. în perioada în care sunt ferite de contactul cu credincioºii.104 Bolnavul. apoi înfãºura fruntea pacientului cu o fâºie de pânzã neagrã prevãzutã cu trei ºnururi. cu o forfecuþã. pe care Contrareforma o accelereazã: de acum înainte. ostia este închisã într-o piesã de orfevrãrie. În scurt timp. Tricot-Royer. se produce însã o schimbare. „monstraþia euharisticã“. vol. tãia un firicel dintr-o etolã ce aparþinuse sfântului ºi o insera în incizia din piele. Aceastã separare impusã de cultul sfintei ostii nu înseamnã însã cã relicvele sfinþilor îºi pierd din valoare. iar acesta opera cu ajutorul unui bisturiu cu lamã finã ºi îngustã: prindea între degete o porþiune de epidermã ºi fãcea o incizie minusculã. întrucât valorizarea relicvelor. „sã bea dintr-un pahar ori din alt vas care sã fie numai al lui“ ºi sã respecte un regim alimentar strict.

Într-adevãr. trebuie sã operãm o apropiere între aceastã bulimie de relicve ºi pasiunea dezvoltatã pentru curiozitãþile cele mai variate. De la finele secolului al XV-lea. 256-262. Histoire du Gâtinais. trebuie sã se þinã piept criticilor din partea umaniºtilor ºi a protestanþilor. Dom Morin. superiorul abaþiei de la Ferrières. iar veridicitatea rezultatului examinãrii este imortalizatã prin atestãri scrise pe fâºii înguste de hârtie sau de pergament. un asemenea demers se explicã probabil în egalã mãsurã prin dorinþa de a satisface un gust tot mai pronunþat pentru colecþionare ºi prin voinþa de oferi o gamã largã de soluþii. relateazã povestea dificilei autentificãri a relicvelor Sfântului Benedict ºi ale Sfintei Scholastique. în acest nou context. þinând seama de efortul pe care oamenii ºi-l asumã pentru a le face credibile pe cele pe care le posedã sau pe care le cunosc. care duce uneori la o uimitoare varietate de relicve. Valoarea de întrebuinþare a relicvei constituia. 105 Dom Morin. 1630.105 De fapt. Frederic cel Înþelept. garantatã uneori de cãtre medici. adeseori era important nu atât sã se ºtie cã relicva era „originalã“. în lucrarea pe care o consacrã þinutului Gâtinais. Într-adevãr. ea este însoþitã de o examinare a „autenticitãþii“ osemintelor. care se rãspândeºte în toatã Europa în epoca Renaºterii. pp. aduse clandestin de la Monte Cassino la abaþia de la Fleury-sur-Loire. sã reconstitui o curte celestã în miniaturã ºi sã apropii astfel Pãmântul de Cer ºi de binefacerile lui? ªtim de la Luther cã Principele Elector de Saxa. care îºi permit acum sã punã la îndoialã identitatea osemintelor.Corpul. Biserica ºi sacrul 97 într-un ambalaj nou. ale cãror corpuri au rãmas adesea întregi. Sã aduni relicve nu însemna oare. Problema autenticitãþii relicvelor nu este una secundarã. cât sã se demonstreze cã ea jucase anterior un rol în cadrul cultului. . mai decent decât sicriul rudimentar din lemn mâncat de cari. în timp ce provenienþa unor oase izolate poate fi mai uºor suspectatã. într-un anumit sens. Deschiderea mormintelor nu este o simplã manipulare. ªi. într-un fel. el vorbeºte despre o recunoaºtere miraculoasã ºi vede în toatã aceastã întâmplare mâna lui Dumnezeu. mare colecþionar. sunt valorizaþi în mod firesc „micii sfinþi“ locali. asistãm la o adevãratã politicã de achiziþionare. În 1630. dovada autenticitãþii ei. Or.

p. în prima jumãtate a secolului al XVI-lea. nãdragi de-ai Sfântului Iosif ºi izmene ale Sfântului Francisc. Prinþul le aducea de pretutindeni. iar unii oameni ai Bisericii doresc o asanare a cultului în numele decenþei. 247. influenþa ºi. op. în schimbul unei contribuþii bãneºti. veniturile sanctuarului. sã obþinã reduceri importante ale pedepselor în viaþa de dincolo… Existã un întreg comerþ cu relicve. era totuºi mai puþin ambiþioasã decât colecþia pe care o alcãtuiau cele circa 7 000 de relicve adunate ceva mai târziu la Escorial. implicit. care îi scandalizeazã pe cei ce resping asemenea confuzii periculoase ºi vãdite abuzuri de încredere. le cumpãra. cit. adunase la Wittenberg un total de 17 413 relicve!106 Colecþia sa. se angaja în faþa pastorilor sã „elimine din cultul sfinþilor ºi al imaginilor tot ce slujeºte 106 Citat în Gabriel Audisio. vast palat-relicvariu închinat Sfântului Laurenþiu. Relicvele venerate ale sfinþilor ºi sfintelor care au deosebitul privilegiu de a sta lângã Dumnezeu sunt menite sã creascã notorietatea. dar ºi bucãþi din vergile ºi piroanele Patimilor… Pe scurt. Relicva în centrul controverselor Spiritul comercial nu este totdeauna absent din marile proiecte. Catolicii nu sunt de altfel ultimii care combat excesele ce-i ºocheazã.98 Istoria corpului alcãtuise la Wittenberg. . în anii 1510–1520. unde suveranii spanioli voiau sã-ºi ancoreze bazele politico-religioase ale statului. paie din ieslea în care s-a nãscut Cristos. astfel cã venerarea lor îi permite pãcãtosului. însãrcinat sã negocieze unirea Bisericilor protestante cu Biserica catolicã. pentru a le ridiculiza. Bossuet. „negoþul cu resturi“. Henri Estienne evidenþiazã. deºi cea mai importantã. o colecþie de relicve care a atras foarte repede numeroºi pelerini. În Apologie pentru Herodot. fãcea schimb. adesea false de altminteri. La un secol dupã Conciliul de la Trento. Acestor comori vii – sau considerate ca atare – le sunt asociate tot mai multe indulgenþe. fãrã sã acorde prea mare atenþie caracterului hazliu sau chiar neverosimil al unora dintre ele: petice din scutecele Pruncului Isus. 4. fire din pãrul Sfintei Fecioare ºi picãturi din laptele ei.. incoerenþele ºi înºelãtoriile care însoþesc.

aceste decizii interveneau cam târziu. trebuiau sã fie venerate în mod firesc de cãtre credincioºi. Millet. de fapt. redactat în grabã la sfârºit de întrunire. Mãsurile definitive cu privire la trupurile sfinte au fost luate însã abia în 1576. citat în Jean Calvin. cãci trecuse mult de când Luther descoperise în epistolele Sfântului Pavel cã „prin credinþã se va îndrepta omul. problema relicvelor fusese plasatã pe terenul dogmei ºi constituise una dintre controversele majore între romano-catolici ºi reformaþi. dar care se voia a fi în primul rând o acuzaþie la adresa falselor relicve. Biserica ºi sacrul 99 superstiþiei ºi câºtigului sordid“107. a reamintit vechea învãþãturã elaboratã de Pãrinþii Bisericii: trupurile sfinþilor. acuzându-i cã Citat în Patrice Boussel.Corpul. foarte repede. care fuseserã „mãdularele vii ale lui Cristos ºi Templul Sfântului Duh“. * 107 . dimpotrivã. îi fãcea pe cei din urmã sã denunþe cultul sfinþilor. Relicvele trebuiau expuse „în locuri decente ºi luminate“.108 Dacã nu era îndreptat împotriva relicvelor. recunoscând astfel cã mult dorita clarificare încã nu se realizase.). 70. cãrora le cerea eliminarea. în 1543. 1995. unde problema relicvelor a fost abordatã încã din 1565 datoritã lui Carlo Borromeo. Œuvres choisies. nu rãspundea cu adevãrat aºteptãrilor. Principiul îndreptãrii numai prin credinþã.. op. Numai cã acest decret. p. Calvin îºi publicase Tratatul despre relicve. În realitate. O. 28 (n. Calvin îi învinovãþea pe cei care deþineau relicve. cit. aºa cum fusese formulat în Confesiunea de la Augsburg. 194. fãrã faptele Legii“* ºi de când îºi fãcuse cunoscut punctul de vedere prin faimoasele teze afiºate în 1517 pe uºa capelei din castelul de la Wittenberg. Într-adevãr. De altfel. 108 Traité des reliques. în ajunul unei vizitãri de relicve pentru care erau prevãzute indulgenþe. ed. Imprecizia dispoziþiilor a fost corectatã. Apoi. p. Paris. Conciliul de la Trento. Tratatul reuºea în schimb sã discrediteze utilizarea lor ºi sã punã bazele unei concepþii protestante asupra corpului. iar orice spirit comercial era proscris. Romani. III.tr. în special de cele þinute la Milano. Gallimard. nici genul de cult care trebuia închinat relicvelor nu fusese abordat în adevãratul sens al cuvântului de cãtre participanþii la conciliu. care califica acest cult drept idolatrie ºi sacrilegiu. de conciliile provinciale.

angajându-se într-o „revoluþie simbolicã“ soldatã cu dispariþia tuturor imaginilor ºi relicvelor de sfinþi care le picau în mânã110. Westhoek. Critica la adresa cultului adus trupurilor sfinte nu era ceva nou: Guibert de Nogent. pe de altã parte. deoarece. Biserica va adopta exact opusul acestei atitudini ºi va favoriza achiziþionarea de relicve.100 Istoria corpului se fãceau astfel complici cu cãlãii… Dupã douãzeci de ani de la publicarea acestei lucrãri. Sume importante ºi un timp preþios sunt astfel consacrate punerii lor în valoare în relicvarii care Solange Deyon. odatã ce relicvele erau împrãºtiate. 109 . 1986. Pentru a învinge criticile ereticilor. Era invocat ca dovadã faptul cã aceleaºi moaºte ale unui sfânt puteau fi gãsite în mai multe locuri: capul lui Ioan Botezãtorul. un abuz era oricând posibil. op. Denunþarea cultului relicvelor era însoþitã acum de o severã criticã a cultului închinat trupurilor neînsufleþite. în legãturã cu care unii observau ironic cã „trupurile lor sunt la Roma. Les Casseurs de l’été 1566. cit. L’iconoclasme dans le Nord. prin deranjarea osemintelor. Alain Lottin. 110 Olivier Christin. reaminteau cã „omul din þãrânã e fãcut ºi în þãrânã se va întoarce“ ºi denunþau demersul ce consta în a acorda mai multã atenþie trupului fãrã viaþã al unui sfânt decât memoriei ºi spiritului sãu. iar oasele lor pretutindeni“… ªi apoi. exista riscul sã fie compromisã învierea trupurilor. în secolul al XIII-lea. rãmãºiþele sfinþilor Petru ºi Pavel. existau toate acele rãmãºiþe pãmânteºti anonime care erau adunate de prin morminte ºi despre care se pretindea pe urmã cã erau ale unor sfinþi! Calvin sublinia cã Evangheliile nu spun nimic despre relicve ºi întreba: cine le-a nãscocit? Când ºi cum au ajuns la noi? Demersul critic introducea dimensiunea istoricã: problema timpului care se scursese de când se pretindea cã fuseserã descoperite ºi pânã când erau primite pe altare era primordialã din punctul sãu de vedere. „distrugãtorii din vara lui 1566“ radicalizau demersul109. ºi canonicul Beatis. la începutul celui de-al XVI-lea. Sfinþii trebuiau lãsaþi odatã în pace în mormintele lor! Adunarea de rãmãºiþe pãmânteºti devenea de douã ori condamnabilã: cultul relicvelor era contrar speranþei de mântuire.

111 Patrice Boussel.. s-a pornit în cãutarea faimoaselor semne. sã meargã sã se roage în catacombe… O fascinaþie pe care o regãsim în Spania – legendarul Sacromonte* – ºi în Germania – oraºul Köln –. 78. dupã strãmutãrile de moaºte din secolele al VII-lea ºi al VIII-lea. urmatã de exploatarea lui fãrã ruºine. cit. Cererea sporitã de relicve provenind de la Roma. Ea se traduce printr-o intensificare a circulaþiei relicvelor. permite sã se rãspundã cererii tot mai mari de oseminte rãmase de la cele unsprezece mii de fecioare ºi dã naºtere unei fecunde teme iconografice. iar atunci când nu erau evidente. se presupunea cã existaserã cândva…111 În timpul ºederii sale la Roma în 1685–1686. unde scoaterea la luminã a unui cimitir din epoca romanã. Mabillon a constatat cã. p. când preþioasele rãmãºiþe încã nu fuseserã descoperite. În consecinþã. declarase cã în catacombe nu mai erau trupuri de martiri. unde se presupunea cã avusese loc martiriul Sfintei Cecilia (n. O fascinaþie care l-a împins pe Filippo Neri. * . op. întemeiatã la 1600 pe niºte vechi catacombe romane. custozii însãrcinaþi cu administrarea catacombelor nu arãtau prea mult respect pentru trupurile a cãror exhumare trebuiau sã o supravegheze ºi a fost ºocat sã vadã cã osemintele erau amestecate. iar identificãrile erau de multe ori eronate. este rezultatul unei adevãrate fascinaþii pentru oraºul subteran unde zac osemintele atâtor martiri din vremurile de început ale creºtinismului. Grigore al IX-lea. Oamenii au vrut totuºi sã creadã cã mai rãmãseserã ºi s-a cãzut de acord cã orice mormânt cu piatra decoratã cu o frunzã de palmier ºi în care se va gãsi o fiolã cu un depozit uscat de culoare roºiaticã înãuntru va fi un mormânt de martir.Corpul. Îndoielile pe care le-a exprimat la întoarcere în legãturã cu „acele trupuri cãrora li se zice Mãnãstire în Granada. Entuziasmul generat de aceste redescoperiri este însoþit totuºi de întrebãri referitoare la autenticitatea relicvelor. O întreagã politicã a instituþiei în favoarea trupurilor sfinte se declanºeazã pornind din epicentrul roman dupã redescoperirea întâmplãtoare a catacombelor în 1578. aceastã minã inepuizabilã.).red. o reaprovizionare a locurilor de cult devastate ºi acumularea de tezaure de rãmãºiþe pãmânteºti în sanctuarele care se bucurau de sprijin ºi dispuneau de mijloace pentru a ºi le procura. Biserica ºi sacrul 101 adoptã de multe ori dispunerea lor morfologicã. de fapt.

gãsind cã erau conforme cu scrisorile. Desigur. Violenþa controversei nu a împiedicat totuºi ca. se bucurase de mare succes. 2 vol. La rândul lor. de unde dedusese cã osemintele nu erau rãmãºiþele unor sfinþi. Société suisse des traditions populaires. cu alte cuvinte. cantoanele elveþiene catolice ºi sanctuarele din Germania renanã ºi meridionalã s-au numãrat printre marii cumpãrãtori.102 Istoria corpului sfinte ºi care poate cã nici mãcar n-au fost botezate“ au dat naºtere unui conflict cu Congregaþia riturilor. Regula cerea ca. trecut ca «Sancti Raparati martir». Geschichte der Reliquien in der Schweiz. odatã cu sfârºitul secolului al XVII-lea ºi mai ales în secolul al XVIII-lea. la sfârºitul secolului al XVII-lea. care este doar pe jumãtate. cã se gãseau acolo un os mare aproape întreg de la un braþ sau de la un picior. relicvariile au devenit. . unde practicile sãnãtoase stãteau de multe ori alãturi de comportamente magice. relicvele sã fie validate de un prelat respectând formele prescrise. preotul din Siran. Astfel. „seniorul episcop – povesteºte preotul – le-a scos din cutia pusã în mijlocul marelui altar ºi. la 24 iunie 1693. adevãrate obiecte de artã pe care prosperitatea comunitãþilor religioase ºi ofrandele credincioºilor n-au încetat sã le îmbogãþeascã. Într-adevãr. Dupã ce a citit scrisorile care dovedeau autenticitatea relicvelor. trecut ca «Sancti Magni 112 Ernst Alfred Stückelberg. 1902–1908. constituia criteriul indispensabil pentru identificarea adevãratului martir creºtin – lipsea în general. Italia a fost.. ci ale unor simpli creºtini. circulaþia relicvelor sã continue în ritm susþinut. principalul destinatar al acestei pioase întreprinderi. fãrã nici o îndoialã. încã din secolul al XVI-lea. cu atât mai serios cu cât lucrarea publicatã de el în 1698. dar nici Franþa nu pare sã fi fost prea departe: pãtimise atât de mult de pe urma profanãrilor ereticilor încât trebuia sã treacã la reaprovizionarea cu lucruri sfinte a numeroase locuri de cult. dar nu în mod egal. în Languedoc. Mabillon constatase cã fiola cu sânge – care. la sosire. altul trecut ca «Sancti Pii martir» ºi încã unul. i-a cerut episcopului care îi vizita parohia sã examineze o cutie cu relicve adusã de la Roma.112 În aceste þãri de sensibilitate barocã. toate þãrile catolice au beneficiat de ea. Zürich. De cultu sanctorum ignotorum. dupã apariþia unui decret în 1668.

ameninþa cã va interzice slujbele în parohie! Nu se mai ºtie care a fost reacþia sãtenilor. într-o bunã zi. le-a ratificat ºi le-a aprobat. despre care se spunea cã fuseserã furate cu un secol ºi jumãtate în urmã de la Digne. spiritele s-au încins ºi o mulþime de bãrbaþi ºi femei au invadat sanctuarul. op. unde se considera cã douã busturi-relicvarii conþineau moaºtele Sfântului Domnin. Valetul Sfântului Francisc de Sales adunã astfel hainele vechi ale stãpânului sãu. În caz cã nu se supuneau. prevãzând cã. . dupã cum o dovedeºte tulburarea stârnitã în 1745 de atitudinea episcopului de Senez în parohia Allons. 250. ºi liniºtea. sã îngroape în cimitirul parohial osemintele. p. pãstreazã cu grijã pãrul omului sfânt dupã fiecare tunsoare ºi pune deoparte sângele uscat pe care îl recupereazã de fiecare datã dupã ce acestuia i se ia sânge. foarte repede. Ceea ce s-a ºi întâmplat. Ibidem. dar. Episcopul le-a poruncit atunci sã goleascã relicvariile ºi. ca sã calmeze spiritele. în locul lor sunt preferate cele ale unor sfinþi contemporani. poruncind sã li se aducã cinstirea ºi cultul ce se aduc moaºtelor sfinþilor“113. 249. Nu toate autentificãrile se desfãºurau însã atât de lin. Într-adevãr. în primul rând. de cãtre un preot pe nume Gautier. Corpul dezmembrat Deoarece trupurile din catacombe nu oferã toate garanþiile de autenticitate. De altfel. prelatul a adus dupã patru ani de la Digne câteva relicve ale Sfântului Domnin autentificate în mod corespunzãtor. odatã cu acesta.Corpul. cit. totul conform cu scrisorile amintite. vor deveni relicve. persoanele care mor în mireasmã de sfinþenie fac adesea obiectul unor litigii violente 113 114 Citat în Gabriel Audisio. prelatul a bãtut prudent în retragere ºi nu a acceptat sã revinã decât cu condiþia sã se întâlneascã doar cu funcþionarii comunali ºi cu membrii consiliului parohial..114 5. Totul a reintrat în normal: enoriaºii îºi recãpãtaserã trupul sfânt ºi. pânã la sfârºitul acelei sãptãmâni. Cãutarea începe adesea încã din timpul vieþii sfântului. În faþa turnurii pe care au luat-o evenimentele. Biserica ºi sacrul 103 martir». prelatul a avut ideea nefericitã de a voi sã verifice conþinutul relicvariilor în absenþa funcþionarilor comunali ºi a membrilor consiliului parohial. p.

turcii mi l-au luat ºi l-am rãscumpãrat cu vreo douãzeci de reali ºi niºte inele de aur. au hotãrât sã le lase un braþ. din prudenþã. încât dupã nouã luni capacul s-a rupt! Întristate. pe care îl port la mine. au descoperit trupul acoperit de pãmânt. A fost pus într-un sicriu peste care s-au îngrãmãdit atâtea pietre. trupul sfintei a fost îngropat cu solemnitate. Pãrintele Francesco Ribera povesteºte ce s-a întâmplat în continuare: „Au dezbrãcat-o aproape în întregime. cãlugãriþele din mãnãstire au profitat de trecerea unui cãlugãr. ºi i-au cerut sã remedieze situaþia. […] Am lãsat-o la Avila. învelitã în hârtie. cel a cãrui mânã fusese tãiatã de pãrintele Gracián ºi care fusese luxat când demonul o aruncase pe sfânta maicã pe treptele unei scãri. pãrintele Gracián. tot în locul unde era ºi înainte. pãrintele Provincial i-a luat mâna dreaptã…“ Pãrintele Gracián. […] Când am tãiat mâna. Nici cele mai importante personaje nu scapã de asemenea sustrageri interesate. var ºi cãrãmizi. […] I-au pus alt veºmânt. ºi din ea a ieºit ulei. care completeazã relatarea lui Ribera. într-o lãdiþã închisã. de parcã ar fi fost îngropat în ajun“. Ce minune! Fãrã sã se osteneascã mai mult decât dacã ar fi . pãrintele Gregorio Nacianceno. pentru cã fusese îngropatã în veºmântul monahal. în noiembrie 1585.“ Atingerile aduse trupului sfintei nu se opresc aici. Iatã. Trei ani mai târziu. Venerabilele rãmãºiþe pãmânteºti sunt þinta unor pioase furtiºaguri: mulþimea care asalteazã trupul subtilizeazã fire de pãr ºi chiar obiecte de îmbrãcãminte. pe 4 octombrie 1582. la mãnãstirea Alba de Tormes. cum o dovedeºte exemplul Terezei de Avila. Imediat dupã ce a murit. […] Când am fost prizonier. cum a procedat: „Scoase un cuþit pe care. Dupã ce au îndepãrtat pietrele ºi cãrãmizile. iar unul dintre ei. am retezat ºi degetul mic. îl purta la cingãtoare ºi-l înfipse sub braþul stâng. înainte de asta. Dar. a primit sarcina sã-l amputeze. au învelit-o într-un cearºaf ºi au aºezat-o în raclã. pentru cã nu voiau sã le lipseascã însã cu totul de prezenþa fostei lor maici stareþe pe cãlugãriþele de la Alba de Tormes. pe deasupra. precizeazã atunci: „Am luat mâna într-un acoperãmânt de cãlugãriþã ºi. dar „neputrezit ºi neatins. au curãþat-o de pãmânt ºi în toatã casa s-a rãspândit o mare ºi minunatã mireasmã care a þinut mai multe zile. ca sã nu poatã fi furat. tot dupã spusele pãrintelui Ribera.104 Istoria corpului între comunitãþi. niºte cãlugãri din Avila au încercat sã-l ia pe ascuns ºi sã ºi-l însuºeascã.

[…] Picioarele sunt frumoase. aceºtia au confirmat cã era „cu neputinþã sã fie un lucru natural. 33–45. Culoarea trupului e asemenea cu a burdufurilor din bãºicã în care se pune grãsime de bou: faþa e puþin turtitã. cu pântecele ºi sânii de parcã n-ar fi fost din materii putrezicioase. atunci când pui mâna. art. sau doar foarte puþin: de vreme ce acest trup este izvor de haruri. Paris. La Vie de sainte Thérèse d’Avila. Jean-Pierre Albert.“ Ajunºi la Avila cu încãrcãtura lor. ªi trupul rãmase de o parte. cit. pãrintele Gracián l-a descoperit ºi l-am vãzut aºa cum era când fusese îngropat. . pp. pietre ºi var. Biserica ºi sacrul 105 tãiat un pepene ori brânzã proaspãtã. cãlugãrii au pus ca trupul sã fie examinat încã o datã de medici. retezã braþul chiar din încheieturã la fel de uºor ca ºi cum ar fi cãutat-o multã vreme ºi ar fi gãsit-o. se lasã prinsã între degete ca ºi cum moartea s-ar fi produs de curând. […] Ochii sunt uscaþi. aºa cum merg bãtrânii. dupã trei ani. e de-ajuns sã fie þinut cu o mânã de la spate ca sã stea în picioare. doar dacã nu era o adevãratã minune“. efectuatã cu aprobarea ºi chiar cu participarea Bisericii. Seuil. dar nimic nu e rupt. încât.“ Ribera a fost profund tulburat de „prezenþa“ aceea corporalã ºi de acele semne fizice de imortalitate. ºi se vede bine cã statura era frumoasã“.115 Dezmembrarea trupului sfânt116. 1950. în 1588.Corpul. se vede cã a fost lovitã de atâtea cãrãmizi. 115 116 Marcelle Auclair. care au fost aruncate deasupra când [trupul] a fost îngropat. deºi mai uºoarã. doar cã puþin aplecat în faþã. 362–365. „Când e ridicat. cum sã-þi imaginezi cã ar putea fi lipsiþi de el toþi cei care au atâta nevoie de aºa ceva! Absenþa putreziciunii ºi miresmele de sfinþenie pe care le emanã dovedesc clar cã nu ne mai aflãm în universul obiºnuit al oamenilor. dar neatinºi. bine proporþionate. […] Are culoarea curmalei. cãrnos tot. Ribera a mai avut ocazia sã-l vadã. Aluniþele pe care le avea pe faþã nu ºi-au pierdut firele de pãr. pp. a observat el. la Alba de Tormès. O asemenea minune este prezentatã ca semnul vãdit al voinþei lui Dumnezeu. cãci fusese dus înapoi. A fost din nou stupefiat de starea lui perfectã de conservare: „E drept. iar braþul de cealaltã. i se pun ºi i se scot hainele ca ºi când ar fi viu. nu scandalizeazã deloc. carnea. […] Dupã ce trupul sfânt a fost aºezat pe pat. fãrã un fir de pãr lipsã..

Relicva trebuie pusã în valoare. ca sã exercite o ºi mai mare atracþie. aur ºi pietre preþioase. relicvele corporale se pot face singure remarcate de cãtre credincioºi. sfânta limbã era expusã într-o capelã timp de opt zile spre a fi veneratã de credincioºi. dar nu-ºi datora reputaþia excelenþei mesajului pe care îl transmisese. cãreia îi fusese încredinþatã. dacã mai era nevoie. uneori se reconstituie din cearã ori din metal preþios membrul sau craniul cu pricina. ªi. în fiecare an. Reconstituirea formelor corporale este esenþialã pentru cultul unui trup sfânt într-o perioadã în care acesta nu mai poate fi atins. Atunci când este vorba despre un fragment de os dintr-un membru sau dintr-un craniu. dupã inimã“. relicva este de douã ori valoroasã: datoritã sacrului care emanã din ea ºi valorii adãugate a relicvariului. dupã ce Jeanne de Chantal a murit. De aceea. cea a lui Johannes Nepomucenus. ci tãcerii pe care sfântul ºi-o impusese când suveranul sãu îi ceruse sã încalce taina unei spovedanii. fiindcã „spusese atâtea lucruri minunate“. Acest tip de relicvã este întotdeauna în relaþie cu un episod din viaþa sfântului. De acum înainte. la sãrbãtoarea Sfintei Euharistii. limba i-a fost luatã ºi pusã într-un relicvariu din aramã.106 Istoria corpului Cultul relicvelor demonstreazã aºadar. în care relicva este apoi încastratã. oamenii se grãbesc sã-i aducã cinstire. relicva este prezentatã într-un sipet scump. se bucura ºi ea de mare celebritate în secolul al XVII-lea. Acest organ al vorbirii nu este oare cel mai bun atu al misionarilor preocupaþi sã întoarcã la adevãrata credinþã oiþele rãtãcite? Astfel. Este evident însã cã aceastã îmbogãþire face relicva ºi mai inaccesibilã pentru muritorii de rând. Dacã în sanctuar ajunge o bucãþicã oricât de micã de trup sfânt. era consideratã „cea mai preþioasã dintre moaºtele ei. Cãci achiziþionarea nu constituie decât o primã etapã. O altã limbã. 6. ca sã fie vizibilã pentru ochii credincioºilor. În mãnãstirea Ordinului Vizitaþiunii din Avignon. Limba sfinþilor constituie un bun exemplu pentru astfel de relicve „care vorbesc“. locul fundamental pe care îl ocupã corpul în imaginarul credincioºilor catolici. înconjuratã de o savantã monturã din perle. Relicve care vorbesc Atunci când interesul comunitãþii o cere. . cãrora preotul le-o dãdea sã o sãrute.

care pot sã nu se manifeste decât mult mai târziu: de pildã. Existã destule relatãri ce prezintã cu admiraþie exemple de corpuri care cer rãzbunare „pentru moartea violentã pe care au suferit-o pe nedrept“. p. Când se iveºte un pericol. alãturi de aceste corpuri de credincioºi obiºnuiþi care. În 1646. corpuri de sfinþi de aceastã datã. dupã toate regulile 117 Pãrintele Charles Cahier. Ulterior. La Gazette de France. aducându-le aminte credincioºilor de îndatoririle pe care le au. „de parcã ar fi fost viu“. Biserica ºi sacrul 107 Relicvele se fac remarcate ºi prin alte manifestãri spectaculoase. Paris. trupul sfântului se exprimã în felul sãu. spre uimirea generalã. de vreme ce sângereazã când este incizat. braþele sunt separate de corp dupã toate regulile artei.. deci. reed. Culture et Civilisation. în special prin sângerãri. pãstrate într-o bisericã din Tolentino. iar „picãturile din acest sânge. Nicolas Tolentin. . 1867. „fie pentru ca fiecare sã cearã mila lui Dumnezeu ºi sã încerce sã-i domoleascã mânia. a început dintr-odatã sã curgã sânge „cald încã ºi roºu aprins. Caractéristiques des saints dans l’art populaire. Aceastã sângerare a fost vãzutã. iatã cã se pregãteºte prelevarea ambelor braþe ale acestuia. din cadavru se scurge o mare cantitate de sânge. deoarece dau impresia cã sfideazã toate legile naturii. corpul nu numai cã pare viu. îi acuzã pe cei vinovaþi de o crimã. 17 ianuarie 1646. încât sângele care a fost adunat a cântãrit aproape trei uncii“. existã ºi altele. parcã sunt încremenite într-o eternitate. La patruzeci de ani dupã moartea lui Nicola da Tolentino. ca un semn ºi interpretarea a rãmas bãtutã în cuie. atât de mult. timpul pare sã nu aibã nici o putere asupra lor. din braþele Sfântului Nicola. când de fapt. acelaºi miracol s-a repetat de mai multe ori pentru aceste braþe separate de corp. transportate în diferite locuri. dans l’Italie“. cãruia i se spunea „taumaturgul“. au fãcut o mulþime de minuni“117. când. Bruxelles. sângerând. 1966. Prin urmare. 118 „L’effusion de sang sorti miraculeusement des bras de S. dar se ºi comportã ca atare. Corpurile neputrezite sunt considerate miraculoase. prezisese odinioarã nenorocirile de care era ameninþatã Biserica – pericolul reprezentat de turci ºi de eretici sau conflictul fratricid dintre principii creºtini – printr-o sângerare la fel de miraculoasã. fie pentru a cere rãzbunare împotriva dezbinãtorilor“118. 148.Corpul. atunci când cineva are ideea sã le strãpungã sau sã le cresteze dupã ce au fost descoperite neputrezite. Oamenii ºi-au adus atunci aminte cã acest sfânt. Dar.

119 „Când a fost deschis sicriul în care se afla trupul Sfântului ªtefan. spulberarea forþelor rãului ºi eliberarea posedaþilor. La mythologie chrétienne des aromates. 100. încât fiecare se credea în Paradis. Les Fleurs des vies des saints. iezuitul Ribadeneira. Paris.“ În aceºti termeni se exprimã în 1667 unul dintre marii hagiografi ai Contrareformei. Jacques de Voragine vedea în aceste corpuri minunate „pivniþele lui Dumnezeu. putrezirea cãrnii ar trebui sã intervinã la scurt timp dupã moarte. vindecarea bolnavilor. Hagiografii subliniazã minunata stare de conservare. f. prospeþimea membrelor ºi frumuseþea trãsãturilor chipului. pãmântul s-a cutremurat ºi din trupul sfânt a ieºit un miros plãcut care într-atât i-a parfumat pe toþi câþi erau de faþã. Autoritatea ecleziasticã vede în aceste manifestãri uimitoare o dovadã a realitãþii faptului miraculos. aºa cum o atestã. atribuite în mod firesc practicii religioase a ascetismului ºi virtuþii. de l’EHESS. iar diavolii au fost alungaþi prin puterea sfântului martir ºi cei pe care îi posedau au scãpat din robia lor. în secolul al XVIII-lea. „miroznele“ sau „buchetul mistic“. culoarea ca de miere a pielii. Odeurs de sainteté. „Sã mori în mireasmã de sfinþenie“ este privilegiul unor mari suflete – cele care trebuie imitate. 119 Jean-Pierre Albert. 120 Ribadeneira. fântâna divinã ºi mãdularele Sfântului Duh“. care identificã acest moment de plenitudine a simþurilor cu pacea paradisului. ºi numai mireasma care s-a rãspândit din preascumpele moaºte a vindecat ºaptezeci ºi trei dintre ei de felurite boli. sentimentul de beatitudine al celor aflaþi de faþã. dar care pot fi ºi rezultatul practicilor de îmbãlsãmare a corpurilor. dar este totodatã în mãsurã sã manifeste încã o inversiune. Éd. vol. . Trupul sfânt poate da impresia cã se sustrage de la moarte ca anihilare completã. Pentru credincioºi. II. templul lui Isus Cristos. Textele despre vieþile sfinþilor evocã adeseori „parfumul supranatural“. referitor la descoperirea trupului Sfântului ªtefan. 1667. La acel spectacol fuseserã aduºi mai mulþi bolnavi ºi demonizaþi.108 Istoria corpului logicii. nu încape nici o îndoialã cã bunul miros este într-un fel „semnul sensibil de elecþiune al celor mai pioºi oameni“.120 Sunt întrunite toate elementele: manifestarea teluricã ce anunþã un eveniment extraordinar. 1990. vasul cu parfum ceresc. cea a mirosului.

7. […] Dacã un miros se aratã persistent. al cãror cult îl favorizeazã. „Mirosul care emanã din acest trup sfânt. de cealaltã. ea contribuie. forme. . p. sfânta. singurul lucru de care aminteºte este trifoiul.Corpul. copilul lui Dumnezeu. 121 De servorum Dei beatificatione. Fiecare ordin are sfinþii lui privilegiaþi. situaþii –.“121 Mireasma de sfinþenie are o valoare simbolicã în limbajul religios.“ Aºa se exprima pãrintele Gracián. ºi fiecare comunitate îºi pune nãdejdea în bucãþelele de trupuri sfinte ce i-au fost încredinþate sau pe care ºi le-a procurat de la Roma prin intermediul ordinului. fãrã sã deranjeze pe nimeni. care prezenta condiþiile în care fusese descoperit trupul neputrezit al Sfintei Tereza de Avila. suav. subliniazã el. când te depãrtezi. IV. nu mai e aºa puternic. Acestui trup sfânt cãruia i se atribuie valori exemplare. atunci trebuie raportat la o cauzã superioarã. a celor douã mari noþiuni de Bine ºi Rãu. alãturi de o serie de alte valori – culori. „dar sã miroasã bine e ceva în afara naturii. ºi dacã nu existã sau n-a existat nici o cauzã naturalã capabilã sã-l producã. corpuri vindecate prin miracol Ordinele religioase au jucat un rol esenþial pe teren în aplicarea deciziilor Conciliului de la Trento. dar minunile au loc atunci când ele se fixeazã undeva. Relicvele circulã. aºa cum reiese din experienþã. dar vag. mirosind a pãcat ºi a moarte. Din 1580 în Þãrile de Jos catolice pânã în anii 1650 în Franþa. 489. „putreziciunile vãtãmãtoare“ ºi „vaporii de sulf“ ce însoþeau în mod tradiþional adunãrile sabatice. al cãrei corp suav ºi bine mirositor sublinia virtutea. este extrem de plãcut. Corpuri miraculoase. Biserica ºi sacrul 109 declaraþia lui Benedict al XIV-lea cu privire la acest tip de miracol: „Ca trupul omenesc sã poatã în mod natural sã nu miroasã rãu este posibil“. pozitive. prin opoziþie. când te apropii de el foarte tare. devenind propagandiste ardente ale cultului relicvelor în faþa contestãrii protestante. ºi nimeni nu poate spune cu ce seamãnã. copiii diavolului. iar faptul trebuie considerat miraculos. când se creeazã un nou aºezãmânt religios. la caracterizarea. i s-ar fi putut opune „emanaþiile fetide“. De o parte. plãcut tuturor.

110 Istoria corpului marea ameliorare produsã de Contrareformã este marcatã de apariþia a numeroase ctitorii religioase care sunt însoþite invariabil de înmulþiri ale miracolelor. pp. în care medicii nu mai credeau.. vindecarea supranaturalã a corpului se impune în faþa tuturor celorlalte minuni. pe care vocea poporului.122 În lunga serie a actelor divine de bunãvoinþã relatate de arhivele sanctuarelor. op. În dosarele de anchete episcopale. capãtã atunci o dimensiune neaºteptatã. Ceremonialul pe care textul îl relateazã mai apoi nu are alt scop decât sã evidenþieze caracterul supranatural a ceea ce se întâmplã: vindecarea. încurajatã în chip firesc de cãlugãri. Corpul afectat trebuie sã fi rezistat deja tuturor încercãrilor de a-l readuce la starea iniþialã ºi mai ales sã fi fost considerat un caz „incurabil ºi disperat pentru toþi medicii din lume“. miracolul se prezintã ca succesiunea a trei stãri ale corpului. cit. autorul relatãrii are întotdeauna grijã sã dea o nouã calificare miracolului. . pentru a scoate în evidenþã caracterul în acelaºi timp excepþional ºi comun al favorii divine obþinute. sã-ºi supunã corpul cu umilinþã ritualului obiºnuit al locului sfânt ºi sã promitã sã-i mulþumeascã lui Dumnezeu în caz de vindecare. îl calificã drept miraculos. Perioada de disperare ºi de suferinþã ce caracterizeazã faza preliminarã este urmatã 122 Canonicul Henri Platelle. ªi. spectaculoasã. sã insiste asupra diferitelor secvenþe ale vindecãrii miraculoase. În jurul evenimentului. Henri Platelle. ruinate de suferinþa înduratã. uneori chiar înrãutãþitã. în studiul sãu despre oraºul Lille între sfârºitul secolului al XVI-lea ºi primele decenii ale celui de-al XVII-lea. sã nu-ºi uite fãgãduinþa decât cu riscul de a se întoarce la starea nenorocitã dinainte. trebuie ca pelerinul sã accepte sã se lepede de vechiul om care dormiteazã în el. înainte sã se ajungã acolo. 37–45. dar întotdeauna prin prisma deformantã a cãlugãrului care þine pioasa contabilitate a miracolului. precizãrile aduse de martori – mai ales de cãtre medici. Cãci. în condiþiile în care fiecare trebuie sã se poatã asimila celui vindecat prin minune. odatã vindecat. este expusã în detaliu mizeria corpurilor devorate de boalã. a cãror ºtiinþã este încã la început – ne îngãduie sã distingem durerile ºi speranþele populaþiilor. Astfel. Dar. a demonstrat clar aceastã concordanþã dintre implantarea ordinelor religioase ºi creºterea numãrului de miracole.

Mulþimea celor vindecaþi prin miracol este alcãtuitã îndeosebi din oameni care au avut mult de pãtimit cu trupul. ale cãrei simptome cunosc variaþii în funcþie de loc. i-a fost de folos. însãnãtoºirea poate sã se producã în mod diferit de la un loc la altul ºi de la o persoanã la alta. înduratã cu ajutorul mijlocitorului. bolnavul are o viziune cu Sfânta Fecioarã în timp ce doarme ºi viseazã.. 17. astfel. care face puþinã ordine într-o lume dereglatã. Aceastã crizã este deseori extrem de violentã. Odile Redon (coord. s-au împãrtãºit ºi s-au rugat la Fecioara de Guadalupe.“123 Miracolul anunþã învierea trupurilor. pe drumul de întoarcere se simte mai liber. cel vindecat prin miracol este alt om. dupã ce s-au spovedit. muncitori care sunt îngropaþi sub pãmânt în cursul unor lucrãri de terasament sau þãrani care sunt cât pe ce sã se înece când îºi duc animalele la adãpat izbutesc sã se salveze. Uneori. Biserica ºi sacrul 111 de etapa de crizã. . în secolul al XVI-lea.). dupã ce ºi-a îndeplinit îndatoririle religioase. miracolul corecteazã durata vieþii ºi în cazul oamenilor obiºnuiþi. iar când ajunge acasã e aproape vindecat… Cum sã nu crezi cã e o minune? În realitate. Tot datoritã miracolului. Graþie acestui eveniment ce sfideazã orice logicã umanã. ziua Judecãþii de Apoi.Corpul. În Extremadura. apoi recreatã. pânã la urmã. au norocul sã beneficieze de o vindecare imediatã. El iese transformat trup ºi suflet dintr-o luptã neobiºnuitã care. Miracolul apare deseori ca salvare a celor slabi – la trup sau la minte – într-o lume violentã. ca ºi cum corpul ar trebui sã ajungã la paroxismul suferinþei înainte de a-ºi regãsi pacea. Dupã încercare. nefericiþii scapã uneori de tâlharii la drumul mare sau de soldaþi. op. se simte deja mai bine. intrã într-o convalescenþã 123 Jacques Gélis. de afecþiunea ºi de psihologia bolnavului. p. „În faþa divinitãþii întrupate. cit. alteori de oameni ai legii care au pus sã fie aruncaþi în fundul unei temniþe îngrozitoare. alþii. mai aproape de un ideal al trupului pregãtit pentru veºnicie. de mijlocitor. unii pelerini. cât sã se arate rãvãºitã. cere sã fie dus la sanctuar ºi. Împotriva nedreptãþii sau a violenþei exercitate asupra corpului. fiinþa suferindã a apãrut doar pentru scurt timp pe scena miracolului. El intervine atunci când totul pare pierdut. dupã o crizã gravã. miracolul se prezintã ca manifestare a unei justiþii imanente.

124 . Madrid. 17. Jeanne Fardé. 161–190. pp. astfel. Poate cã trebuie sã vedem însã în aceastã întârziere caracteristicã a efectelor miracolului o specificitate a epocii moderne. relateazã în declaraþia ei cã.). 194. situaþii sau gesturi preluate din minunile lui Cristos au inspirat în mod vizibil anumite comportamente. 129–161. alþii nu-ºi redobândesc sãnãtatea decât dupã mai multe reveniri ale bolii. neputincioasã. LXXV. pp. nr. Relatãrile de miracole. Odile Redon (coord. nr. pe genunchi ºi pe picior: în mintea fetei. 125 Odile Maisse. vindecarea subitã de pierdere de sânge a lui Anne Charlier evocã vindecarea de cãtre Cristos a femeii cu scurgere de sânge. un miracle eucharistique dans le faubourg Saint-Antoine“. Biserica influenþeazã comportamentele. credincioºii li se conformeazã. 177–185. 1989.112 Istoria corpului care poate sã dureze multã vreme. vol. op. atunci când vine momentul. o fatã de doisprezece ani. 2001. când se accentueazã criza jansenistã. Pèlerinages et miracles à Guadalupe au XVIe siècle. atestã aceastã osmozã spiritualã. 126 Jean-Claude Pie. în Jacques Gélis.. dormind pe (sau sub) mormintele sfinþilor. în sfârºit. La Saint-Nicolas-de-Port. „Anne Charlier. Revue d’histoire de l’Église de France. sfântul repeta scena vindecãrii paraliticului de cãtre Cristos. Minuni evanghelice Prin cuvânt.124 Într-adevãr. ca în cazul unui proces de vindecare medical. cit. Bibliothèque de la Casa de Velázquez. text ºi imagine. în timp ce ºedinþele de incubaþie la care se supuneau oamenii în Evul Mediu. când medicina îi obiºnuieºte pe pacienþi cu o însãnãtoºire în etape. 8. pp. în care sunt consemnate cuvintele celor vindecaþi. însãnãtoºirea este cel mai adesea treptatã. Nu este deloc de mirare aºadar cã unii dintre ei se conformeazã modelului evanghelic. par sã fi avut efecte mai rapide.125 La Paris. în 1725. ºchiopii pot sã meargã din nou pe picioarele lor ºi sã aducã lui Dumnezeu în semn de mulþumire cârjele care îi ajutau sã se deplaseze pânã atunci abia dupã mai multe ameliorãri. ea propune modele cãrora. în 1664. Sfântul Nicolae o atinsese pe braþ. „Le témoignage des fidèles: les récits de miracle de Saint-Nicolas-de-Port au début du XVIIe siècle“. în timp ce asista la liturghie în biserica din acel vestit loc de pelerinaj.126 În vârstã de Françoise Crémoux.

a cãzut greoi pe caldarâm. Anne Charlier devenise noua femeie cu scurgere de sânge care se vindecase pentru cã avusese credinþã în Dumnezeul cel viu din ostie: permanenþã a imaginilor. sã stea în pragul casei ca sã asiste la trecerea procesiunii. 9. devenise permanentã dupã ce femeia nãscuse ultima oarã. ba chiar ºi pânã la Roma. Când ziua aºteptatã a venit. Luase hotãrârea ca pe 31 mai 1725.“ Relatarea lãsatã de un om al Bisericii despre acest miracol ce reitera vindecarea femeii cu scurgere de sânge. a mai înaintat câþiva paºi. manifestându-ºi dorinþa de a urma Sfânta Euharistie pânã la biserica Sainte-Marguerite. apoi s-a ridicat. s-a ridicat. A fost ajutatã sã se ridice ºi. Se dusese pe la vreo treizeci de medici dintre cei mai mari. afecþiunea. El poate fi ºi un avertisment prin care Dumnezeu vrea sã dea de înþeles unui om sau unei colectivitãþi cã este nemulþumit. la început episodicã. dar a contribuit ºi la punerea în valoare a cultului euharistic. un meºter fabricant de mobilã din foburgul Saint-Antoine. Vindecarea miraculoasã a fost exploatatã de curentul jansenist. Pedepsiri miraculoase Miracolul nu afecteazã întotdeauna pozitiv corpul. a avut destulã putere ca sã meargã singurã. abundenta literaturã ºi bogata iconografie cãrora le-a dat naºtere cazul lui Anne Charlier au fãcut ca faima ei sã ajungã pânã la curte. ajutatã de o prietenã protestantã care a îndemnat-o sã-ºi punã încrederea în Dumnezeu ºi i-a amintit „toate minunile pe care Isus Cristos le sãvârºise în timpul vieþii sale pãmânteºti. când Sfânta Euharistie a ajuns în dreptul ei. Biserica ºi sacrul 113 patruzeci ºi cinci de ani. . cãsãtoritã cu François de la Fosse. cu ºapte ani înainte. a ieºit cum a putut în uºa casei. þinându-se dupã Sfânta Euharistie: „De îndatã. unde a fost invitatã. de sãrbãtoarea Sfintei Euharistii. Mergând în genunchi.Corpul. mai ales vindecarea orbului din naºtere. Anne Charlier suferea de aceastã „dârã de sânge“ de douãzeci de ani. A asistat la procesiune aºezatã în fotoliul sãu ºi. dupã ce a fost sprijinitã puþin. A ajuns astfel la uºa bisericii. însã fãrã nici un rezultat. a simþit cã sângele se opreºte ºi cã era cu totul tãmãduitã. Dumnezeu domneºte ºi cu ajutorul miracolului. a paraliticului ºi a femeii cu scurgere de sânge“.

Aesculape. se spunea. a avut un larg ecou în Evul Mediu datoritã gravorilor ºi pictorilor care fuseserã fericiþi sã ia în stãpânire aceastã temã. a atins Pruncul. s-a apropiat ºi a spus: „Nu cred ce aud pânã nu mã conving singurã. de cea a necredinþei Sfântului Toma. pp. vol.114 Istoria corpului atunci când îl considerã necesar. Totuºi. pe loc. apoi prin Misterele care puneau în scenã minunea cu mâna paralizatã. tot ce se referea direct sau indirect la naºterea lui Cristos – în afarã.M. 1857. Dictionnaire des Mystères.“ Auzind aceasta.“ Cum Maria i-a îngãduit. Atingerea rãnii din coastã era mai acceptabilã. Abatele Jacques-Paul Migne. Toate pedepsirile miraculoase se supun acestei logici de corectare a greºelilor omeneºti. cu mici modificãri. tema a dispãrut din reprezentarea iconograficã. pedepsirea miraculoasã frapeazã în schimb Dr. Îndoiala în faþa lucrãrii lui Dumnezeu este o manifestare de trufie pentru care ºi corpul poate sã plãteascã. cealaltã moaºã. Lamers. dupã Conciliul de la Trento. Dacã miracolul este adesea prezentat ca un proces ce se întinde pe o anumitã perioadã de timp. Unii indivizi se vãd loviþi crunt în trupul lor ca pedeapsã pentru cã hulesc sau distrug imagini venerate. moaºa a atins-o ºi. Nouvelle Encyclopédie théologique.127 Cele douã moaºe. bineînþeles. fuseserã chemate de Iosif sã o îngrijeascã pe Fecioarã dupã naºterea Pruncului. 2–10. De altfel. Zelimi. ºi amplu popularizatã prin Legenda auritã. a efectuat o palpare vaginalã ºi a constatat cu uimire virginitatea Mariei: „Fecioarã era când a zãmislit. A. fecioarã e ºi acum.J. 128 127 . ºi a putut sã-ºi foloseascã din nou mâna: necredinþa este pedepsitã. 1935. reprimând unele comportamente printr-o pedepsire miraculoasã. fiind înlocuitã. mai puþin indecentã decât evocarea naºterii concrete a lui Cristos din Fecioarã. Povestea naivã cu moaºele chemate sã ateste virginitatea Mariei fusese condamnatã de Pãrinþii Bisericii. fecioarã când a nãscut. fusese reluatã. relatatã în Evangheliile apocrife. 43. mâna i-a înþepenit… La sfatul Fecioarei. Salomeea.128 La începutul secolului al XVI-lea. iar greºeala recunoscutã ºi reparatã. Povestea aºa-ziselor „moaºe ale Fecioarei“. Alþii sunt loviþi pentru cã n-au ºtiut sã-ºi þinã promisiunile. recunoscându-l astfel ca Mântuitor al lumii. de scena clasicã a Naºterii Mântuitorului – a fost eliminat atunci din imageria autorizatã. de contele de Douhet. „Les sages-femmes de la Vierge“. prima dintre ele.

ea acþioneazã pe mai multe fronturi. pentru ca miracolul sã aducã fãrã ezitare dovada cã Dumnezeu decide întotdeauna în favoarea adevãratei credinþe. 4. vol. Sixteenth Century Journal. dar aceste treceri. de altfel. IV. Mutaþiile suferite de imaginea corpului În domeniul reprezentãrilor corpului. pot fi percepute o serie de transformãri de-a lungul epocii moderne. aceasta se exprimã prin cuvinte ºi gesturi pe care Biserica. nr. la populaþiile rurale creºtinate din epoca modernã continuã sã existe o concepþie despre viaþã care. În realitate. Conºtiinþa despre viaþã ºi viziunea asupra lumii s-au schimbat. . se înscriu în contextul unei confruntãri seculare. Christine M. „Plague imagery as metaphor for heresy in Rubens’ The Miracles of Saint François Xavier“. rãmâne vie. Pentru Bisericã este indispensabil sã gãseascã proceduri de adaptare la aceste schimbãri. Se opune cu un anumit succes progreselor ereziei. Boeckel. indiferent dacã pedeapsa vizeazã un individ sau un grup. Este o particularitate care se manifestã mai ales în perioadele de exacerbare a pasiunilor ºi a conflictelor religioase. Dupã Conciliul de la Trento. XXVII. ciuma este pusã deseori în legãturã cu erezia. deºi a fost de multe ori îngropatã în adânc.Corpul. Se strãduieºte sã controleze practicile populaþiilor. iar atunci mânia lui Dumnezeu nu se lasã mult aºteptatã. pp. pentru a le discredita. superstiþiile despre care vorbesc clericii – dar ºi medicii – nu sunt decât manifestãrile unui vechi fond cultural 129 În secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. unde evoluþiile sunt de multe ori lente. În ajunul Revoluþiei Franceze. în timpul Reformei ºi al Contrareformei sau al Revoluþiei Franceze.129 E ca ºi cum ar trebui impresionatã cât mai repede imaginaþia oamenilor. o mulþime de cãi de trecere. Biserica ºi sacrul 115 prin bruscheþea ei. Între cultura ecleziasticã ºi cultura marii mase existã o mare fluiditate. 979–995. tocmai aceastã bruscheþe îi dã ºi valoarea exemplarã. departe de a fi paºnice. în special în zona ruralã. perspectiva omului asupra propriului corp nu mai este aceeaºi ca în timpul Reformei. Într-adevãr. 1996. le calificã drept „superstiþioase“. în schimb are greutãþi în gãsirea unei riposte în faþa miºcãrii ºtiinþifice. Cf.

Care este secretul organizãrii lui? Ce funcþii au organele sale? Cum trebuie sã ne îngrijim sãnãtatea ca sã învingem moartea? Aceastã nouã preocupare pentru propria persoanã – care este o preocupare pentru propriul corp – se aflã la originea unei cereri de îngrijiri medicale cãreia practicienii din a doua jumãtate a secolului al XVII-lea se dovedesc incapabili sã-i rãspundã. atât cele în viaþã. Galilei ºi. Individul era stãpân pe corpul sãu. prin fenomenul janseniºtilor convulsionari. deºi criza jansenistã nu poate fi. Biserica s-a vãzut însã confruntatã cu o altã încercare. într-un fel. nu mult dupã aceea. cu cât corespunde unui alt mod de a fi în lume. de vreme ce naºterea sa însemnase apariþia unui nou corp. criza conºtiinþei europene este dublatã aºadar de o crizã a conºtiinþei despre corp: individul se chinuie sã se smulgã de sub influenþa marelui corp colectiv. preþul ce trebuie plãtit pentru naºterea omului modern. cu aproximaþie. Este. a favorizat ieºirea la suprafaþã a persoanei ºi a contribuit astfel la desfacerea strãvechilor legãturi cu ansamblul rudelor ºi neamurilor. Formularea legilor naturii ºi cunoaºterea mai exactã ºi mai în detaliu a corpului uman sunt rodul cãutãrilor omului cu privire la sensul vieþii sale ºi la propria-i evoluþie. Newton. Iar clericul îºi propunea tocmai sã scoatã acest corp individual de sub influenþa marelui corp comunitar ca sã-l pregãteascã pe credincios pentru moarte ºi pentru Judecata de Apoi. Imaginea care se impunea era cea a unei duble ascendenþe. Putem . Religie a mântuirii personale. Bulversarea spiritelor se manifestã în particular prin fantasma îngropatului de viu ºi mai ales. lãrgirea hotarelor lumii merge mânã-n mânã cu aprofundarea întrebãrilor legate de corp. precum ºi ale unei noi imagini a corpului prin Vesalius. Aceastã înlãnþuire de înaintaºi ºi rubedenii trimitea la o conºtiinþã diferitã despre corp. creºtinismul a valorizat individul. a unui corp experimentat în douã feluri.116 Istoria corpului care se dovedeºte cu atât mai greu de extirpat. Dacã oamenii de ºtiinþã au reuºit sã stabileascã reperele unei noi viziuni asupra lumii prin Copernic. Din secolul al XVI-lea. în domeniul religios. acest lucru s-a întâmplat pentru cã mentalitãþile evoluaserã. desigur. redusã la aceastã dezordine a corpurilor. atât de pregnanþi. strãmoºii morþi. dar se simþea în continuare solidar cu marele corp colectiv al neamului. cât ºi. Kepler. Între anii 1680 ºi 1730.

În aceastã perspectivã.Corpul. important este sã i se dea celui sau celei care se aflã într-o situaþie criticã mijloacele de a-ºi depãºi problemele ºi de a-ºi învinge angoasele. absenþa suferinþelor fizice sau morale sunt condiþiile necesare pentru înflorirea persoanei. ci. aºa cum susþin unele discursuri rigoriste. pentru a învãþa sã devinã stãpân(ã) pe sine ºi. Noua aspiraþie a oamenilor de a-ºi prelungi existenþa pãmânteascã nu poate fi separatã de ideea cã viaþa în lumea aceasta nu este neapãrat o vale a lacrimilor. Decuplarea vieþii de moartea urmatã de Judecata de Apoi produce o rupturã esenþialã în cultura occidentalã. de a-ºi accepta soarta. nici constrâns în mod abuziv. corpul nu este nici devalorizat. Acest optimism ºi voinþa umanã de a învinge soarta potrivnicã stau la baza culturii urbane a Renaºterii. Un corp protestant? Diferenþa pe care o sesizãm între abordarea catolicã ºi cea protestantã a corpului reprezintã probabil o ilustrare a rãspunsurilor diferite aduse de oamenii epocii la marile probleme care li se pun odatã cu sfârºitul secolului al XV-lea. lucru pe care îl exprimã. În acest context. începe sã-ºi facã loc ideea potrivit cãreia corpul trebuie menþinut sãnãtos ºi protejat pentru o viaþã cât mai îndelungatã. 1. Pietatea ºi lupta împotriva vitregiilor sorþii ºi a suferinþei devin astfel o practicã dãtãtoare de forþã. corpul. A-i aduce alinare ºi a-l vindeca în caz de boalã constituie un obiectiv nobil: sãnãtatea. departe de a fi un loc al pierzaniei. O dovedeºte înmulþirea tratatelor care glorificã în aceastã perioadã corpul sãnãtos ºi evitarea îmbãtrânirii sale înainte de vreme. Este o poziþie diametral opusã celei din discursul . în felul acesta. dar nu pentru a abandona partida. dimpotrivã. Biserica ºi sacrul 117 spune oare cã Biserica a gãsit mijloacele care sã-i permitã sã accepte aceastã provocare? Ce rãspunsuri aduce ea noii conºtiinþe despre corp care apare treptat în Occident? Cum se poate împãca un discurs care pretinde sã pedepseascã trupul pãcãtos cu aºteptãrile unor bãrbaþi ºi femei preocupaþi de o dezvoltare personalã care implicã tocmai valorizarea imaginii propriului corp? Din secolul al XVI-lea. Pentru protestanþi. etica protestantã. în felul ei. sã se autodepãºeascã. poate deveni o sursã de înflorire.

corpul nu este demn de dispreþ: el meritã chiar sã fie protejat ºi. asumându-þi propriul destin. Înþelegem acum mai bine de ce protestanþii au acceptat primii sã facã apel la mamoº pentru a le ajuta sã nascã pe femeile aflate în durerile facerii. în schimb. la nevoie. 2. Speranþa de a salva viaþa trebuie sã primeze în faþa oricãrei alte consideraþii. protestanta. care pune în joc douã vieþi. pentru a se contopi cu Cristos. Dar corpul lor slãbit de posturi repetate. dar fiecare are în minte altã motivaþie. care insistã atât de mult pe natura nefericitã a fiinþei create. ea nu se lasã orbeºte în puterea presupusã a obiectului care i-a fost încredinþat. Janseniºtii convulsionari Pentru a se uni cu Dumnezeu.118 Istoria corpului autoritãþilor catolice. este un fel de „piatrã a vulturului spiritualã“. Spre deosebire de femeia catolicã. Era vorba de o problemã între . Ca sã nascã mai uºor. Într-o acþiune atât de importantã. femeia protestantã se afirmã aºadar ca o persoanã capabilã sã intervinã în cursul lucrurilor. Dacã femeia catolicã rãmâne fidelã virtuþilor analogice ale „pietrei zornãitoare“. ca el sã-ºi foloseascã instrumentele. sã beneficieze de experienþa sa ºi sã accepte. în þinuturile reformate. Într-adevãr. depãºeºte acest prim nivel. rãnit de cilicii ºi chinuit de mortificãri nu era dezvãluit decât în mod excepþional. O dovedeºte exemplul femeii în durerile facerii. decenþa invocatã la catolici pentru a refuza recursul la un bãrbat nu serveºte la nimic. nici catolica nu ezitã sã apeleze la amulete creºtinate. în secolul al XVIII-lea. La protestanþi. Femeile trebuie deci sã se foloseascã de cunoºtinþele mamoºului. care simbolizeazã fãtul în pântecele mamei. salvat. se considerã cã mamoºul protejeazã mai bine viaþa decât moaºele. În Germania. nici protestanta. misticii îºi impuneau o ascezã teribilã: corpul era principala þintã a acestor bãrbaþi ºi femei pentru care totul trebuia sacrificat pe altarul cãutãrii mântuirii. care îºi pune soarta în mâinile Sfintei Fecioare sau ale altui sfânt. ale cãrei suferinþe sunt prezentate de Bisericã drept preþul ce trebuie plãtit pentru pãcatul Evei. aici. piatra e menitã în primul rând sã confere încredere în sine. o Geistliche Adlerstein care îþi permite sã treci cu bine de o situaþie periculoasã. dacã este necesar. pasivã ºi dependentã.

Primele cazuri respectã schema clasicã a vindecãrii miraculoase la contactul cu relicvele unui om sfânt sau cu substitutele acestora – în cazul de faþã. lemnul copacului care creºtea în apropierea mormântului ºi þãrâna de la locul de îngropãciune –.Corpul. iar convulsiile. printr-un soi de exhibiþie fãrã nici o reþinere. De la cause de Dieu à la cause de la Nation. promulgatã ca lege a Bisericii ºi a statului. dupã care se rãspândeºte în provincie. destituirea de cãtre Bisericã a episcopului jansenist Soanen. în jurul anilor 1720–1750. Este momentul devierilor sectare ºi sângeroase. ci despre niºte corpuri chircite. contractate ca ºi cum ar cere un ajutor din exterior. Paris. 130 . Odatã cu janseniºtii convulsionari. cât sã salveze Biserica ameninþatã. între cultul adus diaconului ºi acþiunea politicã se manifestã o strânsã corelaþie. miracolele îºi pierd caracterul popular spontan pentru a deveni argumente în lupta contra bulei Unigenitus. mormântul diaconului. al „loviturilor care Abordarea devierilor janseniste a fost reînnoitã de Catherine-Laurence Maire. În noiembrie 1730. foarte repede. în apartamente. Polemica declanºatã atestã aceastã schimbare: miracolele devin dovezi ale validitãþii Chemãrii. pivniþe ºi poduri. miºcarea se disperseazã în cele patru colþuri ale Parisului. ci chiar pãstrarea secretului. Natura riturilor se schimbã. semnul acþiunii lui Dumnezeu asupra trupurilor.130 Aici. Evenimentele care se desfãºoarã începând din mai 1727 la cimitirul parizian Saint-Médard în jurul mormântului diaconului Pâris par sã fie expresia unui curent popular spontan. într-un moment-cheie din evoluþia societãþilor occidentale. Izolatã în scurtã vreme de sursa ei vie. ne situãm într-o cu totul altã logicã. Biserica ºi sacrul 119 individ ºi corpul sãu. Le jansénisme au XVIIIe siècle. Pentru jansenist. 1999. De acum nu mai este vorba despre corpuri zguduite de „convulsii tãmãduitoare“. dar. De la convulsiile ce aduc vindecarea la devierile sângeroase ale doctrinei prefigurãrilor. iar miracolele apar ca un rãspuns la „tâlhãria de la Embrun“. din cauza crizei janseniste. corpul dã în primul rând o reprezentaþie: el cere o punere în scenã. Gallimard. de o punere la încercare voitã de Dumnezeu care cerea nu numai discreþie. se dezvãluie în realitate o nouã schimbare a conºtiinþei despre corp. iar corpurile sunt supuse altor încercãri. problema este nu atât sã-ºi salveze corpul.

Numai cã goliciunea trupului sãu. Acest sfânt îºi datoreazã cu siguranþã popularitatea rolului sãu de apãrãtor. care li se par „indecente“. ei impun ca aceste imagini. Sebastian este cu atât mai în mãsurã sã-i ajute pe cei loviþi de cumplita molimã. unul dintre marii sfinþi invocaþi de populaþiile lovite de ciumã: sãgeþile care strãpung trupul fostului soldat roman simbolizeazã rãul trimis de Dumnezeu spre a-i pedepsi pe oameni pentru necredinþa lor. Episodul janseniºtilor convulsionari trebuie pus în legãturã cu schimbarea intervenitã în sensibilitãþile religioase în anii 1720–1730. Dintre toþi sfinþii propuºi de Bisericã pentru a da învãþãturã credincioºilor. acela este cultul Sfântului Sebastian. nu este întotdeauna apreciatã de prelaþi în perioada Contrareformei. Fiindcã. drept urmare. deoarece pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea rãmâne. Evoluþia reprezentãrilor Evoluþia conºtiinþei despre corp în epoca modernã se exprimã printr-o schimbare a reprezentãrilor. sã disparã… ªi totuºi.120 Istoria corpului nãucesc“ ºi al „supliciilor dãtãtoare de putere“. 3. dacã existã vreun cult de care Biserica a avut grijã. pe care o atestã atât puternica scãdere numericã a solicitãrilor de slujbe în testamente. unul dintre cei mai reprezentaþi – dar ºi unul dintre cei mai ambigui – este probabil Sfântul Sebastian în momentul martiriului sãu. la Judecata de Apoi ºi la corp dezvãluie noi angoase existenþiale. Întrebãrile referitoare la moarte. cât ºi dispariþia treptatã a invocaþiilor adresate sfinþilor din panteonul religios. cu cât a supravieþuit supliciului. care le permite enoriaºilor sã vadã impactul sãgeþilor. Discursul transmis îmbinã strâns rugãciunea care trebuie sã alunge boala cu cãutarea mântuirii. În spatele acestor puneri în scenã stã o logicã a demonstraþiei prin violenþã. . miºcarea a fost afectatã profund ºi pentru multã vreme de episodul convulsionarilor. în cadrul cãreia cei meniþi sã dea primul ajutor îi asistã activ pe convulsionari. el trebuie vãzut ºi ca un simpton al schimbãrilor care zdruncinã societatea începând cu secolul al XVI-lea. alãturi de Sfântul Roch. în realitate. Chiar dacã janseniºtii nu au aderat nici pe departe cu toþii la aceste devieri.

1993. în istoria omului. analiza noii perspective asupra Cerului din Jean Delumeau. într-un om mai bun pãleºte atunci când totul se cufundã în violenþã: violenþã în Europa. 131 . În timp ce pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea. Apariþia unei noi dimensiuni a vieþii. 132 Cf. cu speranþele ºi entuziasmele pe care le suscitã ea. pp. op. violenþã peste mãri. cit. descoperirea de noi lumi dincolo de mãri. conferindu-i un fel de „miºcare înainte“.Corpul. Din toatã aceastã perioadã rãmâne însã o valorizare a prezentului ºi a individului care constituie. cu exploatarea sistematicã a Lumii Noi. „Les images favorites de saint Sébastien sur les retables des églises paroissiales de l’ancien diocèse du Mans“. pp. ca ºi cum „gestul s-ar putea desfãºura în deschiderea cavitãþii“. Începe o altã etapã din istoria lumii. Biserica ºi sacrul 121 Michèle Ménard a studiat în bisericile parohiale din vechea diocezã Le Mans atitudinile ºi gestica sfântului. graþie orologiului ºi apoi ceasului de mânã. cãutând cu privirea spre alte zãri ºi cu mâinile legate: „forma arhetipalã a situaþiei omului în lume“. Speranþa într-o lume mai bunã. 90. inventarea telescopului. smulgându-se Michèle Ménard.. dupã modelul venit din Italia. L’Espace et le Sacré. 2. originalitatea Renaºterii. Un corp neliniºtit care. toate acestea modificã raporturile pe care omul le întreþinea în mod tradiþional cu cosmosul: iatã cã „Cerul se schimbã“132… Dar. nu decurge uºor. trupul sfântului exprimã acum dificultatea oamenilor de a trãi într-o lume scindatã… Aceastã evoluþie ce implicã întreaga Europã a început sã se vadã mai clar în anii 1550–1560. Simetria ºi imobilitatea conferã reprezentãrii o dimensiune sacrã. se afirmã o altã conºtiinþã despre corp. Annales de Bretagne et des pays de l’Ouest. începând din secolul al XVII-lea. Renaºterea este o etapã plinã de ambiguitate. nr. 408–439. sfântul avea într-un caz din cinci braþele lãsate în jos ºi mâinile legate la spate. 357–375. controlarea spaþiului prin punerea la punct a unor noi tehnici de mãsurare ºi cartografiere. dupã cum se ºtie.131 Statuile cele mai vechi îl înfãþiºeazã încã încremenit. De multe ori contorsionat. Însã. vol. legatã de criza conºtiinþei religioase ºi de reînceperea rãzboiului. iatã cã de acum înainte statuile Sfântului Sebastian au din ce în ce mai des un braþ ridicat ºi celãlalt lãsat în jos. Organizarea timpului. ponderea profanului creºte în detrimentul sacrului atunci când artiºtii încearcã sã umanizeze statuia. Dupã aceste noi modele sunt realizate imaginile care apar în niºele retablurilor.

122 Istoria corpului din marele corp colectiv, îºi plãteºte scump emanciparea. Cãci acest corp pe care omul îl face sã treacã acum în prim-planul preocupãrilor sale, pentru a-l proteja, a-l îngriji ºi a-i prelungi viaþa, rãmâne singur în momentul morþii, lipsit de asistenþa moralã a corpului constituit din strãmoºi ºi rude, a marelui corp colectiv care nu moare niciodatã. Înfruntarea acestei singurãtãþi ºi asumarea ei sunt posibile pentru cine are credinþã. Dacã o pierde, individul rãmâne singur cu sine însuºi… ªi poate cã în aceastã bulversare a credinþelor ºi a comportamentelor trebuie sã vedem una dintre sursele majore ale angoasei omului contemporan.

2. Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului
Nicole Pellegrin

Pielea, porii, muºchii ºi nervii unui salahor diferã de cei ai unui om de calitate; la fel ºi sentimentele, acþiunile ºi manierele sale. Diversele condiþii de viaþã influenþeazã întreaga structurã, externã ºi internã; aceste diverse condiþii provin în mod necesar, pentru cã provin uniform, din înseºi principiile necesare ºi uniforme ale naturii umane. Hume, Tratat despre natura umanã, cartea a II-a.

I. A vorbi despre corp: cei umili ºi ceilalþi
Sarcina este grea ºi emoþionantã. Cei „absenþi din istorie“ sunt nenumãraþi; iar indiciile existenþei lor corporale sunt mãrunte, împrãºtiate ºi, în general, rãuvoitoare. Refracþie impurã în oglinda zbuciumatã a discursurilor alese, mulþimea celor umili – amãrâþii de oameni ºi oamenii amãrâþi – nu capãtã în general existenþã decât „graþie“ unor contabilitãþi abstracte, cele ale administraþiilor din trecut (religioase sau laice), cele ale istoricilor de astãzi. Abstracþii care sunt benefice, totuºi, atunci când numãrã suflete ºi sacramentele pe care acestea le primesc, deoarece cifrele permit în acest caz sã-þi imaginezi corpurile din perioada lãuziei, pe cele de la naºterile terestre, pe cele de la naºterile celeste prin moarte, pe cele de la uniunile (cãsãtorii ºi intrãri în religie) care le pregãtesc. Deºi abstracþii care înregistreazã suflete sau „cãmine“, registrele parohiale, catastifele de intrãri în spitale sau în mãnãstiri, recensãmintele, listele de impozitare nu vorbesc – tocmai – niciodatã despre corp, ci despre ceea ce-l însufleþeºte, despre partea cea mai bunã, care îi

124 Istoria corpului revine lui Dumnezeu: despre suflet.1 ªi nu e sigur cã celelalte surse ale cunoºtinþelor noastre asupra vieþii fizice a strãmoºilor noºtri pot sã spunã mult mai mult. Jurnalele, memoriile ºi autobiografiile (principalele noastre izvoare de informare pentru aceastã lucrare, alãturi de câteva elemente de arhitecturã, de mobilier ºi de garderobã, ºi de niºte documente juridice ºi notariale rãzleþe) sunt „texte“ care, atunci când pun în scenã agitaþia din lumea de jos, sunt toate, ºi ele, subordonate unei credinþe (cea a unui corp de îmblânzit) ºi unei necesitãþi (construcþia unui spaþiu al scriiturii ce are propriile sale convenþii ºi finalitãþi2). Aceastã dublã realitate – banalã – este capitalã, corpul nu poate fi decât absent sau secundar, în arhivele pe care ni le oferã (ºi în care se oferã) Vechiul Regim, ºi e important sã nu se uite niciodatã raþiunile religioase ale acestui fapt, cãci ele au dus la proliferarea, pe vremea lor, a tãcerilor ºi contradicþiilor, iar astãzi favorizeazã lecturi anacronice, mult prea laicizate. Pentru cã e lãsatã deoparte, adesea în mod literal (sã ne gândim la notele marginale sau din josul paginilor ale registrelor parohiale ºi la a lor abundenþã de informaþii despre boalã, violenþã etc.3), existenþa corporalã a bãrbaþilor ºi femeilor din acele timpuri se aratã ca un caleidoscop, cu imagini în miºcare ºi oarecum vagi: viziuni uneori glorioase, mai adesea
1 Despre percepþiile creºtine ale corpului, însoþitor demn de dispreþ, dar indispensabil pentru opera Învierii, vezi Marie-Dominique Gasnier, „Trouver un corps. Éléments pour une pensée chrétienne du corps“, în Jean-Cristophe Goddard ºi Monique Labrune (coord.), Le Corps, Vrin, Paris, 1992, pp. 71–90. ªi, printre mii de alte surse, extraordinarul dialog între trup ºi suflet dintr-un poem breton ce figureazã în Barzhaz Breizh (Théodore Hersart de La Villemarque, Trésor de la littérature orale de la Bretagne [1867], Coop Breizh, Spézet, 1999, pp. 487–491). 2 Geneviève Bollème, La Bible bleue. Anthologie d’une littérature populaire, Flammarion, Paris, 1975, ºi „L’enjeu du corps et la Bibliothèque bleue“, Ethnologie française, nr. 3/4, 1976, pp. 285–292. Documentaþia mea include, de asemenea, dar numai ca un contrapunct, surse mai cunoscute, ca lucrãri de prescripþii morale, tratate de medicinã ºi ficþiuni literare ºi iconografice. Michel de Certeau mi-a fost ghid ºi sursã de inspiraþie, mai ales lucrarea sa Invention du quotidien, 2 vol., UGE, Paris, col. „10/18“, 1980. 3 Alain Croix, Moi Jean Martin recteur de Plouvellec… Curés „journalistes“ de la Renaissance à la fin du XVIIe siècle, Apogée, Rennes, 1993; Marcel Lachiver, Les Années de misère. La famine au temps du Grand Roi, 1680–1720, Fayard, Paris, 1991.

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 125

însã demne de milã, ce reflectã atât date concrete, cât ºi obsesiile sfâºietoare, în special sexuale, ale clericilor, autori ai acestor viziuni. Dispreþuit în mod oficial, ascuns în mod sistematic, dar mereu renãscând, corpul propriu al indivizilor nu este glorificat decât atunci când este pus laolaltã cu alte corpuri ºi când devine, prin urmare, parte a unui „adevãrat“ corp: corp-oraþia, comunitatea de locuitori, Biserica – corp al lui Cristos ºi primul dintre cele trei ordine ale statului. Într-o lume îmbibatã de religiozitate creºtinã, corpul este pentru (aproape4) toatã lumea doar locuinþa temporarã a unui suflet nemuritor. Sexuat, din nefericire, ros de viermi pentru totdeauna, hãrãzit corupþiei ºi înlãnþuindu-ºi sufletul, corpul nu poate – în cel mai bun caz – decât sã fie un instrument folosit în interesul Mântuirii, al mântuirii personale ºi al celei comunitare în acelaºi timp. Totuºi, pentru cã va fi înviat, pentru cã este ºi imaginea lui Dumnezeu care a hotãrât sã treacã prin experienþa corporalã în propria sa viaþã de om, acest corp trebuie respectat în vederea unor scopuri ultime. Astfel, aºa cum s-a arãtat în cazul bolii sau al misticii5, toate miºcãrile corpului sunt pericole ºi promisiuni, avertismente divine ºi mijloace de sanctificare. Ele sunt un limbaj în sine, de citit ºi de dat spre citire, dar ale cãrui coduri par astãzi adesea foarte ciudate atunci când amestecã sau suprapun interioritatea religioasã ºi expresivitatea corporalã.
4 În privinþa gândirii „libertine“ ºi a formelor vechi de ateism, ca ºi pentru tot ce þine de corpul „omului modern“, remarcile de pionierat ale lui Robert Mandrou rãmân fãrã egal (Introduction à la France moderne [1500–1640]. Essai de psychologie historique, Albin Michel, Paris, 1961, pp. 294–297). 5 François Lebrun, Se soigner autrefois. Médecins, saints et sorciers, Temps actuels, Paris, 1983, pp. 11–14 (ediþia a II-a, Seuil, Paris, 1995, col. „Points Histoire“); Michel de Certeau, La Fable mystique, XVIe–XVIIe siècle, Gallimard, Paris, col. „Bibliothèque des histoires“, 1982, reeditatã în col. „Tel“, 1987 [Michel de Certeau, Fabula misticã: secolele XVI–XVII, trad. de Magda Jeanrenaud, Polirom, Iaºi, 1996]; Jean-Noël Vuarnet, Extases féminines, Arthaud, Paris, 1980. Putem regreta cã istoricii corpului, cu excepþia lui Jean-Pierre Albert (Le Sang et le Ciel. Les saintes mystiques dans le monde chrétien, Aubier, Paris, 1997), au „exploatat“ atât de puþin, pentru a descrie ºi a înþelege banalitãþile cotidiene ale trecutului, imensul corpus de texte mistice ºi de memorii ecleziastice. Nicole Pellegrin, „L’écriture des stigmates, XVIe–XVIIe siècle“, în Pierre Cordier ºi Sébastien Jahan (coord.), Les Blessures corporelles, GERHICO, Poitiers, 2003, pp. 41–62.

126 Istoria corpului Un scrib originar din Rouergue, om bun la toate al unui mare senior din Languedoc ºi cronicar autodidact, este obligat sã meargã de la Lyon la Tarare pe ninsoare, în martie 1738. Acest Pierre Prion scrie atunci cu o emoþie care aratã cã nu recurge la o formulã de-a gata: „La ieºirea din munþii ãia toate pãrþile corpului meu erau aproape complet îngheþate, privesc ca pe-un miracol faptul cã am scãpat.“ De altfel, în vara urmãtoare, atunci când e cât pe ce sã moarã sufocat de mulþimea de pe Pont-Neuf din Paris, tot un lexic împrumutat din sfera spiritualitãþii îi permite sã redea suferinþele pe care le-a îndurat: „Într-o asemenea situaþie, fusei foarte bucuros cã doar corpul îmi fu mortificat ca sã-mi salvez viaþa.“ La fel, ca sã-ºi dezvãluie profunzimea – cu totul ºi cu totul profanã – a suferinþelor din dragoste din tinereþe, Louis Simon, un þãran-þesãtor care îºi face bilanþul vieþii prin 1809, va spune: „Nu râdeam mai mult decât un suflet damnat […]“ ºi va povesti cã, puþin dupã aceea, „ros de chin, într-o zi, dãdui un pumn rãzboiului meu de þesut“6. E aici o exacerbare a simþurilor care foloseºte un vocabular gestual ºi ideologic ce nu mai este al nostru. Aceste forme de agitaþii-aspiraþii de ordin fizico-spiritual sunt specifice unor corpuri bine marcate cu pecetea credinþei creºtine. Autobiografiile sfinþilor ºi sfintelor catolice oferã exemple de acest tip mult mai tulburãtoare. De ce n-am alege s-o evocãm aici pe Marguerite-Marie Alacoque, ale cãrei automatisme senzoriale ºi impulsuri irezistibile erau înþelese pânã ºi de credincioºii mai puþin fervenþi de pe vremea sa? ªi totuºi, aceastã cãlugãriþã din Ordinul Vizitaþiunii din Paray-le-Monial e cea care scrie în 1715: „Eram într-atât de delicatã, cã ºi cea mai micã murdãrie îmi fãcea inima sã tresalte. El (Dumnezeu) mã încercã atât de greu în privinþa asta, cã odatã, voind sã curãþ voma unei bolnave, nu mã putui împiedica s-o fac cu limba ºi s-o mãnânc, spunându-i: «Dacã aº avea o mie de corpuri, o mie de iubiri, o mie de vieþi, vi le-aº jertfi ca sã vã fiu supusã». Dar bunãtatea sa, cãreia doar ei îi datoram puterea de a mã înfrânge, nu încetã sã-mi arate plãcerea pe
6 Pierre Prion, Mémoires d’un écrivain de campagne au XVIIIe siècle, Emmanuel Le

Roy Ladurie ºi Orest Ranum, Gallimard-Julliard, Paris, 1985, pp. 124, 129 ºi 94; Louis Simon, Louis Simon, villageois de l’ancienne France, prezentare de Anne Fillon, Ouest-France, Rennes, 1996, pp. 59 ºi 64 (e vorba despre o meserie ce constã în þesutul etaminei).

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 127

care i-o produsese fapta mea. Cãci chiar în noaptea de dupã, dacã nu mã înºel, mã þinu douã-trei ore bune cu gura lipitã pe rana Inimii sale sacre ºi mi-ar fi greu sã pot exprima ce-am simþit atunci ºi ce efecte a pricinuit aceastã favoare în sufletul meu ºi în inima mea.“7 Extaz al „inimii“ ºi plãcere a corpului: cum sã redai ºi, mai ales, cum sã resimþi ce însemnau aceste cuvinte la vremea lor ºi ce pot ele sã ne spunã încã? Instrumente subordonate lui Dumnezeu ºi totuºi creatoare ale propriilor lor instrumente ideologice ºi materiale, corpurile omeneºti nu pot avea strãlucirea pe care au dobândit-o în societãþile laicizate de astãzi. Plãcerile pe care le ofereau se mãrturiseau într-un limbaj care a încetat în cea mai mare parte sã fie al nostru ºi care, folosit doar de literaþi, vorbeºte înainte de orice despre corpul celor care dominã, acesta fiind unica referinþã chiar ºi atunci când nu constituie subiectul discursului.8 Sã aminteºti aceste transmutaþii (care nu sunt doar de limbaj) ºi eforturile de traducere la care sunt supuºi istoricii actuali nu înseamnã sã faci paradã de o prudenþã de prisos ºi fals modestã, ci sã vrei sã exprimi rãul necesar care îmbâcseºte probabil toate reconstituirile corporalitãþilor din trecut. Vor rãmâne exotice pentru totdeauna frumoasele culori ale fetelor drãgãlaºe, scrofulele supurânde ale cerºetorilor, osteneala fizicã a plugarului ºi a fierarului, juisãrile gurmanzilor ºi ale sodomiþilor din trecut!9 Reapariþia
Marguerite-Marie Alacoque, „Autobiographie, 1715“, în Vie et œuvres de la bienheureuse […], Poussielgue, Paris, 1915, vol. II, p. 82. 8 Iar acest lucru mi se pare adevãrat chiar ºi pentru „cultura popularã“ care hrãneºte opera lui Rabelais (Mikhaïl Bakhtine, L’Œuvre de François Rabelais et la Culture populaire au Moyen Âge et sous la Renaissance, Gallimard, Paris, 1970 [Mihail Bahtin, François Rabelais ºi cultura popularã în Evul Mediu ºi în Renaºtere, trad. de S. Recevschi, Univers, Bucureºti, 1974, pp. 31–38]). 9 Marc Bloch, Les Rois thaumaturges. Études sur le caractère surnaturel attribué à la puissance royale, particulièrement en France et en Angleterre, Istra, Strasbourg, 1924 [Regii taumaturgi: studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, trad. de Val Panaitescu, Polirom, Iaºi, 1997]; Jean-Paul Aron, Le Mangeur du XIXe siècle, Laffont, Paris, 1974; Maurice Lever, Les Bûchers de Sodome: histoire des „infâmes“, Fayard, Paris, 1985; Françoise Loux ºi Philippe Richard, Sagesses du corps. La santé et la maladie dans les proverbes français, Maisonneuve et Larose, Paris, 1978.
7

128 Istoria corpului lor, inclusiv cea a scheletelor aduse la luminã de arheologi10, nu numai cã este aleatorie, ci impune descifrãri precaute ºi interpretãri prudente. Lecturi în profunzime ºi priviri în cruciº ºi-n curmeziº.

II. „Corpul“: cuvinte ºi morþi
Dicþionarele sunt primele care dezvãluie acest exotism al realitãþilor trecutului, iar cel al lui Furetière e unul dintre cele mai pertinente.11 Articolul „Corp“ spune multe în aceastã privinþã: mai întâi, prin… lungimea lui (cele treizeci de paragrafe pe trei coloane lungi aratã cã subiectul nu îi este indiferent abatelui nostru lexicograf), apoi prin ordinea diverselor accepþii pe care le dã cuvântului ºi, în sfârºit, prin exemplele care îmbogãþesc fiecare dintre rubricile care compun articolul. Încã de la început, Aristotel, Epicur ºi „filozofii moderni“ sunt invocaþi pentru a întãri definiþia de la care pleacã (o „substanþã solidã ºi palpabilã“), pentru a-i dezbate compoziþia ºi pentru a înºirui ierarhii bizare: corpuri celeste, sublunare, elementare, angelice, planetare, naturale… Corpul uman nu apare ca atare decât în al treilea paragraf, în corelaþie cu noþiunea de animalitate ºi cu opoziþia, judecatã ca tipic umanã, dintre trup ºi suflet. O frumoasã lecþie de teologie ºi de moralã creºtinã este schiþatã în acest paragraf: „Sufletele lighioanelor sunt trupuri, mor odatã cu trupul lor. Vrãjitorii se dãruiesc diavolului cu trup ºi suflet. Evanghelia spune cã acela care are grijã prea mare de trupul sãu îºi pierde sufletul. Se zice cã un om ºi-a bãtut joc de trupul lui pentru a zice cã nu a fost cast. Omul trebuie sã-ºi câºtige existenþa cu sudoarea trupului.“ Lecþia este o condamnare, în numele Scripturii, a oricãror manifestãri corporale necontrolate. Descrierea care urmeazã, cea a „calitãþilor unui corp“, o confirmã (sãnãtatea este criteriul unui „corp bun“, adicã „neluat în stãpânire“), dar corpul nu este decât un înveliº, de hrãnit sau/ºi de mortificat (prin cãmaºa
Vezi Françoise Piponnier ºi Richard Bucaille, „La belle ou la bête? Remarques sur l’apparence corporelle de la paysannerie médiévale“, Ethnologie française, nr. 3/4, 1976, pp. 227–232. 11 Antoine Furetière, Dictionnaire universel, Arnout, Haga, 1690, nenumerotat.
10

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 129

de penitenþã sau prin post), cãci „un corp fãrã suflet [este] la figurat o armatã fãrã conducãtor“. Aspectul fizic al corpurilor umane nu apare decât dupã aceea, graþie unor descrieri detaliate ale trunchiului ºi ale veºmintelor ce îl acoperã: ambele sunt numite corps [corpuri] (vom reveni asupra acestui lucru) ºi au ca derivat cuvântul corset [corset]. Aceste descrieri sunt urmate de explicitarea unor expresii juridice ca prise de corps [arestare] sau séparation de corps [divorþ]. Apoi, printr-o asociere de idei pe care n-am putea-o numi anodinã, o bruscã schimbare de registru ºi de scriiturã duce cãtre un sens care decurge direct din vocabularul judiciar, dar care alunecã dinspre lumea terestrã spre realitãþile spirituale. „Corp se spune ºi despre un cadavru de care sufletul s-a despãrþit“: aneantizarea prin moarte permite eliberãrile din lumea de dincolo, iar putrefacþia cãrnii este o promisiune a învierii. Numeroase semnificaþii, mai obiºnuite, dar ºi mai tehnice ºi, prin urmare, mai dezvoltate, continuã aceste prime definiþii. Corpul este atunci tot ceea ce are consistenþã materialã sau intelectualã: lucruri strânsã laolaltã ca o clãdire sau o culegere de texte, fundament al unui subiect sau al unui obiect ºi, în cele din urmã ºi mai ales, „numãr de persoane care formeazã o asociaþie“ (curte suveranã, consiliu episcopal, municipalitate etc.)12. E oare nevoie sã amintim cã în literatura acelor timpuri metaforele organice sunt un mijloc privilegiat de a reprezenta legãturile de apartenenþã sau ruperea lor? Spre exemplu, „erezia“ – hughenotã – este leprã, ulceraþie, corp desfrânat sau animal cu urechi lungi, picioare scurte ºi încheieturi slabe?13 În mod evident, pentru Furetière, ca ºi pentru Richelet ºi ceilalþi lexicografi, relele specifice oricãrei fiinþe din carne nu sunt cele pe care le-ar enumera un dicþionar din secolele XX–XXI: corpul nu trebuie sã se teamã decât de pierderea sufletului ºi de cel care îl împinge „sã se destrãbãleze“, diavolul.
12 Toate aceste exemple ar merita atenþie. Ecouri ale unui sistem de gândire domi-

nant (dar nu universal), ele informeazã asupra statutului ºi modurilor de percepþie ale corpului, dar ºi asupra anumitor metode de rãzboi (corpuri de armatã – regimente, corpuri de gardã etc.), de guvernare, de construcþie etc. 13 Anne-Marie Brenot, „La pathologie du corps social d’Ancien Régime“, Sources, nr. 29–30, 1992, vol. I, p. 181, reluat în François-Olivier Touati (coord.), Maladies, médecines et sociétés, L’Harmattan, Paris, 1993.

130 Istoria corpului Lipsa de pudoare, lenea, beþia, violenþa – iatã singurele rele veritabile ce bântuie notiþele din dicþionarele Vechiului Regim. E curios cã unica boalã fizicã direct evocatã de Furetière ºi Richelet14 este „abcesul în corp“. Cât despre cei care au o „sãnãtate viguroasã“, aceºtia au corpul „nou“, „liber, agil, sprinten, degajat“, ºi, în mod ironic, cel care „nu e trãdãtorul corpului sãu […] mãnâncã bine“: el nu este de fapt decât un om „delicat ºi senzual“, deci un pãcãtos. Orice dicþionar este prescriptiv ºi, dat fiind cã trebuie sã foloseascã opoziþii simple, nu ne informeazã în mod eficient decât asupra imaginilor „comune“ ale corpului supus pãcatului. Foarte departe în aparenþã de neutralitatea generalizatã specificã scriiturii lexicologice, eul personalizat al „autobiografilor“ se joacã cu cuvântul „corp“ ºi cu perspectivele pe care acesta le admite, în moduri mult mai diversificate ca formã, dar abia diferite în fond, chiar dacã pot sã transparã stãri corporale mai obiºnuite: foame, obosealã etc. Una dintre operele cele mai apropiate, din punct de vedere cronologic ºi ideologic, de dicþionarul lui Furetière ar putea fi Jurnalul lui Alexandre Dubois, preot la Rumegies, în Tournaisis, din 1686 pânã în 1739, ºi e de reþinut faptul cã vocabula „corp“ nu e utilizatã în jurnal decât de ºase ori ºi doar cu douã sensuri. În patru cazuri, „corpurile“, precum în actualele noastre ridicãri de corpuri*, sunt cadavre pe care contextul pare sã le sanctifice: cel al unui soldat al cãrui trup, rãmas elastic, dã naºtere zvonurilor de miracol; cel al Sfântului Amand, care e dus în procesiune pentru pacea de la Ryswick; cel al unui papã coborât în mormânt; în sfârºit, cele care trebuie îngropate în masã în timpul sãrbãtorii sfântului protector din anul 1709, când ocupaþia olandezã, cu cortegiul ei de jafuri, violuri, asasinate ºi profanãri, continuã ºi multiplicã nenorocirile din „iarna cea grea“ (foamete, boli, exod)15. În celelalte douã cazuri,
14 Pierre Richelet, Dictionnaire françois, Widerhold, Geneva, 1680, p. 183, reia acest exemplu în cadrul unei expuneri docte asupra utilizãrii prepoziþiilor à [la] ºi dans [în] (le corps [corpul]). * Expresia franþuzeascã „levée du corps“ se referã la ridicarea corpului defunctului din capela mortuarã pentru a fi înhumat (n.red.). 15 Existã nenumãrate exemple ale corpului ca imagine a morþii în literatura de colportaj (vezi textele citate de Geneviève Bollème, art. cit., pp. 286–287) ºi, bineînþeles, în lucrãrile pioase ce pregãtesc pentru marea trecere (Corneille Perducius, La règle ou le Bon Usage du deuil, fãrã editurã, Valenciennes, 1655).

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 131

corpurile despre care vorbeºte Dubois sunt colectivitãþi religioase: iezuiþii („corp ce s-a dovedit în Bisericã mai degrabã formidabil decât amabil“) ºi cãlugãrii franciscani reformaþi din ordinul numit Ordo Fratrum Minonum Recollectorum, ale cãror „extravaganþe“ doctrinale (cel puþin cele ale unora dintre predicatorii lor) îl determinã pe cronicar sã formuleze remarca generalã „greºelile personale nu trebuie sã fie atribuite corpului“16. Pentru acest cleric, pronunþarea cuvântului „corp“ se înscrie deci într-o viziune a lumii pur ºi simplu… corporatistã: e un cleric care vorbeºte în calitate de membru al corpului cãruia îi aparþine, Biserica, ºi nu poate exprima, ca adevãrat purtãtor de cuvânt al acesteia, decât o viziune escatologicã ºi penitenþialã a evenimentelor la care participã. La sfârºitul anului 1709, o evocare a sfârºitului lumii ºi a cortegiului sãu de orori (ºi de speranþe) capãtã formã sub pana sa: „Judecata de Apoi fi-va oare mai înspãimântãtoare? […] Adio, an fatal! Sã nu-mi mai amintesc niciodatã de tine, doar sã-mi aduc aminte cã [sic] pãcatele mele sunt cele ce au atras aceastã mânie a lui Dumnezeu!“17 Totuºi, alte corpuri, mai vii ºi mai profane, forfotesc într-un text în care abundã tot felul de însemnãri asupra vieþii carnale a majoritãþii oamenilor: evocãri ale foametei, dar ºi ale ciumelor ºi calamitãþilor rãzboiului, descrieri ale violenþelor cotidiene ale tinerilor ºi ale celor înstãriþi, stigmatizãri ale gustului pentru podoabe al noilor îmbogãþiþi, condamnãri ale tulburãrilor pe care le iscã iubirile nelegitime18. Acestor „nefericiri“ corpul preotului din Rumegies, niciodatã numit, dar mereu iritat, le pãstreazã chiar
Alexandre Dubois, Journal d’un curé de campagne au XVIIe siècle, ed. Henri Platelle, Cerf, Paris, 1965, pp. 98, 134, 157, 119, 99, 145. Aceleaºi utilizãri ºi aceeaºi raritate la preotul Jean-Baptiste Raveneau, Journal (1676–1688), ed. Michèle Bardon ºi Michel Vissière, Presses du Village, Étrepilly, 1994, pp. 10, 37, 104, 133, 160, 225, 226, 227, 228. Funeraliile ºi procesiunile sunt singurele evenimente în care apar „corpuri“ (defuncte, sfinte ºi/sau constituite), cu doar douã excepþii ce se gãsesc chiar la începutul Culegerii sale. Acolo apare trupul-ºi-sufletul naratorului ºocat de starea proastã a altarului ºi a prezbiteriului noii sale parohii (pp. 4 ºi 7); cf. infra. 17 Alexandre Dubois, op. cit., pp. 92, 153–158. 18 Ibidem, p. 108: trei crime în ºase luni în parohie, dintre care uciderea unui tânãr de cãtre amantul surorii sale, însãrcinatã ºi îndrãgostitã cu furie în ciuda aparentei sale modestii („cu cât sunt mai sfinte, cu atât trebuie sã te încrezi mai puþin în ele“).
16

132 Istoria corpului ºi el amintirea, atunci când în 1696 lanseazã exclamaþia: „Nu se auzea vorbindu-se în acele timpuri decât despre hoþi, crime, oameni morþi de foame […]. Þi-era lehamite sã fii pe lume.“ Fãcând corp comun cu corpul parohiei sale, Alexandre Dubois, prin pana ce-i prelungeºte mâna, mãrturiseºte o extremã obosealã fizicã ºi moralã, dar pare cã n-o poate mãrturisi decât pentru cã a fost trãitã ºi împãrtãºitã în mod colectiv. Oroarea faptelor pe care aceºti clerici le povestesc, cât ºi statutul lor special de pãstori de suflete explicã tonul apocaliptic al multor autori. Totuºi, acesta nu este specific clericilor dintr-o regiune frontalierã rãu tratatã. Alte memorii, mai recente, o demonstreazã, ca, de exemplu, scrierile a doi „autobiografi“ pe care originea lor þãrãneascã le face excepþionale: Valentin Jamerey-Duval din Champagne ºi Louis Simon din Le Mans19. Amândoi sunt laici ºi catolici ºi au în comun faptul cã vor sã-ºi expunã „reuºita“: s-o povesteascã ºi sã lase urme dupã ea, poate ºi s-o scuze. Dar, dat fiind cã primul devine bibliotecar al ducilor de Lorena la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar al doilea, primar al comunei sale datoritã Revoluþiei, ei au un scris (ca formã ºi conþinut) foarte diferit. Pentru unul, dragostea de Litere serveºte drept fir roºu unor veritabile „Memorii“, iar pentru celãlalt, afacerea unei cãsãtorii din dragoste este în centrul unei povestiri multiple care se doreºte „cartea în care am scris principalele evenimente întâmplate dea lungul vieþii mele“. Ar fi util, ºi în acest caz, sã depistãm apariþiile cuvântului „corp“ ºi sã le confruntãm cu figurile, mai concrete ºi mai numeroase, ale corporalitãþii. Realia sunt numeroase în cele douã opere (vom avea ocazia sã le utilizãm atunci când va trebui, de exemplu, sã încercãm sã înþelegem modurile de a merge sau „foamea de lup“ a sãracilor), dar frecvenþa lor, chiar ºi în
Valentin Jamerey-Duval, Mémoires. Enfance et éducation d’un paysan au XVIIIe siècle, ed. Jean-Marie Goulemot, Le Sycomore, Paris, 1981, ºi Louis Simon, op. cit. Asupra statutului textelor lor, vezi remarcabilele prefeþe ce le însoþesc ºi, pentru comparaþie, prezentarea Jurnalului unui geamgiu parizian (Jacques-Louis Menetra, calfã geamgiu în secolul al XVIII-lea, Journal de ma vie, ed. Daniel Roche, Montalba, Paris, 1982) ºi introducerile la cele douã cronici din Languedoc ale unui locuitor din Rouergue aflat în serviciul seniorului din Aubais, în actualul Gard (Émile-G. Léonard, Mon village sous Louis XV d’après les Mémoires d’un paysan, PUF, Paris, 1941; Pierre Prion, op. cit.).
19

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 133

niºte texte care nu-ºi propun sã le reprezinte, vãdeºte un interes în sine. La fel ca în romanul „realist“, aceste fapte prezentate ca reale au efecte de real într-o povestire ce este, ca orice „autobiografie“, testament ºi pledoarie. Ceea ce motiveazã actul de a scrie al celor doi autori este, într-adevãr, o definiþie ca o construcþie a sinelui, în care victoria asupra materiei (cu greutãþile ei fiziologice ºi sociale împreunã) vrea sã aparã în mod retrospectiv drept rezultatul luptelor care le-au umplut toatã viaþa. Nu e o întâmplare dacã Jamerey-Duval recurge fãrã încetare la expresia „trupuri ºi suflete“ pentru a descrie douã forme de supunere: pe de o parte, legitima acceptare a morþii de cãtre creºtin, pe de altã parte, stupida ºi odioasa subordonare a francezilor faþã de regele lor. Cât despre propriul sãu corp de om suferind, el nu îl evocã în întregime ºi sub aceastã formã decât ca un „rebut al naturii“, când, cãzut într-o mlaºtinã, se trezeºte învelit „într-o lipiturã de lut foarte densã“ ºi se gândeºte cã va muri „de mai multe ori ca idee […]. Imaginaþia, ce-mi era vie, nu-mi arãta moartea ca pe o simplã despãrþire a capului de corp, ci ca pe un supliciu atroce ce distrugea viaþa prin durerea cea mai pãtrunzãtoare ºi mai ascuþitã.“20 Pasaj elocvent, care vrea sã sublinieze naivitatea obsesiilor care-l bântuiserã în perioada copilãriei grele ºi lipsite de catehism, pasaj în care eul-piele continuã sã se teamã ºi la vârsta adultã de o strãpungere ce i-ar destrãma integritatea. O viziune comunã totuºi, ce face din corpul carnal un sac de oase, în acelaºi timp vulgar ºi respectabil, viziune care stimuleazã angoase religioase ºi acte de rãzbunare socialã, de care unii au ºtiut sã se foloseascã ºi sã abuzeze când s-a ivit ocazia. Tot un preot autobiograf – ce-i drept, unul care a abdicat – povesteºte cum la Châtellerault, în 1792, s-a dorit lansarea unor zvonuri de miracol dupã ce s-a dezgropat dintr-un cimitir dezafectat al capucinilor un „corp“ perfect conservat ºi, prin urmare, potrivit pentru a reînsufleþi credinþa poporului,
20 Valentin Jamerey-Duval, op. cit., pp. 114, 115, 265, 312. E amuzant sã menþionãm

cã, pentru el, flacoanele goale sunt „trupuri fãrã suflete“ ºi cã prima lui beþie îl face sã simtã toate „transportãrile“, „încântãrile“ ºi hohotele extazului mistic (p. 215). Aceste imagini sunt, practic, mai puþin „entuziaste“ când fiii povestesc beþia unui tatã ºi ranchiuna lor (Louis Simon, op. cit., p. 30; François-Yves Besnard, Souvenirs d’un nonagénaire (1752–1842), 2 vol., ed. Célestin Port, Champion, Paris, 1880, reeditatã la Laffitte, Marsilia, 1979, pp. 65–67).

Christiane Escanecrabe. 22 Jean-Pierre Albert. orice membru al unei comunitãþi creºtine poate crede într-o supravieþuire a sufletului. ca atare. dar ea aminteºte cã sfinþenia se manifestã dincolo de moarte prin probe materiale: buna conservare a unui înveliº carnal devenit „corp“ ºi suavitatea emanaþiilor parfumate pe care le degajã. 50: Montpellier. a fost din plin satirizatã în cântecele Societãþii populare locale. 145 ºi 231. 1993. aceastã momâie cu siguranþã nu fusese pregãtitã de capucini decât pentru a face din ea un sfânt într-o bunã zi […]. dintre care. „strãinii“. în 1712. 21 . dar nu se va repeta niciodatã îndeajuns: acel corp prin excelenþã care este cadavrul (corpse. Paris. 23 Despre ororile disecþiei anatomice existã numeroase mãrturii. Death and the Afterlife in Modern France.22 Chiar ºi atunci când nu moare „în izul sfinþeniei“. Jacques-César Ingrand. Paris. 94–204). 125–129 etc. în Thomas Kselman. 1977. distingându-se tot costumul unui capucin. Se ºtie. cea a unui intelectual de þarã (Pierre Prion. Priceton University Press. A se compara cu „cloaca de putreziciuni“ a corpului feminin luat în derâdere de teologii secolului al XVII-lea (Pierre Darmon. 196. p. Paris. 50. Bonnes. Mythologie de la femme dans l’Ancienne France.. Recherches d’histoire administrative sur la sépulture et les cimetières dans le ressort du Parlement de Paris aux XVIIe et XVIIIe siècles. EHESS. expunere.“21 Întâmplarea este caraghioasã ºi. protestanþii. (cf. spânzuraþii. Plimbarã miracolul prin tot oraºul spre disperarea credulitãþii pãcãlite ºi a bigoteriei. ed. Lanore. La mythologie chrétienne des aromates. el e. refuz al înhumãrii. în fine.). l’Église et l’État. 1999. cãci cavitãþile diferitelor pãrþi erau umplute cu cânepã. el e cel pe care vrem sã-l onorãm pânã ºi în sãrãcia cea mai lucie. p. janseniºtii etc. 1983. pp. pp.134 Istoria corpului moleºitã de campaniile de decreºtinare: era vorba în realitate despre „un aranjament de oase acoperite foarte artistic cu o piele [de scroafã] cusutã reprezentând un corp. Princeton. pp. este un „oraº carnivor“). cel osândit ºi agresat fizic când vrem sã aplicãm cele mai crunte pedepse – segregaþie în cimitire. cimitirul din Saint-Florent în 1874. Cimitirele separã multã vreme copiii nebotezaþi. Odeurs de sainteté. în englezã) condenseazã aºteptãri atât de mari încât el este cel înconjurat de ritualurile cele mai complexe ale liturghiei catolice. op. chiar a corpului carnal – devenit „glorios“ – ce îi este receptacul. Seuil. vezi Jacqueline Thibaut-Payen. din cauza ºcolii sale de medicinã. pentru secolul al XVIII-lea. Gorgones. disecþie23. cit. 1990. Mémoires (1733–1803). Les Morts.

apoi capul. împrãºtierea bunurilor mobiliare ºi tentativa de linºaj. femei ºi copii. Urban Protest in Seventeenth-Century France. . passim. Emmanuel Le Roy Ladurie. caracter sacru adicã. unul „dintre serviciile milosteniei creºtine pe care le datorãm apropiaþilor noºtri ºi prietenilor rãposaþi 24 William Beick. Gallimard. dar ºi mai exemplari prin modul lor de acþiune: aruncãri cu pietre. Dat fiind cã acest coºmar a fost „trãit“ (dacã se poate spune aºa) de numeroºi excluºi de pe-atunci (oameni de teatru ºi nomazi. Les Métamorphoses de la fête en Provence de 1750 à 1820.. etc. 56–63. Robert Mandrou. în parte dezmembrate24. Manifestare extremã în care „corpul“ îºi pãstreazã totuºi destulã umanitate. locuitorii din Aix. Droz. 1579–1580. Histoire des Croquants: étude des soulèvements populaires au XVIIIe siècle dans le Sud-Ouest de la France. Cambridge University Press. Yves-Marie Bercé. 1979. 75.. se întâmplã adesea sã vedem cã dreptul la înhumare genereazã crime ºi insurecþii ºi cã pedeapsa popularã se exercitã împotriva unui mort. Geneva. pp. fie el ºi fãrã suflet. The Culture of Retri- bution. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 135 A nu avea corpul pus în pãmânt dupã deces – iatã o fricã banalã în vechile societãþi. op.1976. Fuga instigatorului acestui „tumult“ îl scutea pe acesta din urmã de aplicarea pedepsei cu moartea ºi de urmãrile ei obiºnuite: dezmembrarea ºi expunerea cadavrului. De altfel. spune un pãrinte iezuit. cit. 2 vol. necatolici declaraþi). pp. Cãci acesta este. 1997. Michel Vovelle. distrugerea documentelor scrise. Dupã modelul numeroºilor revoltaþi împotriva foamei ºi a sãrãciei. are violenþa unei pedepse veºnice. apoi abandonarea lui în voia animalelor vagaboande. sunt exemplari prin numãrul ºi diversitatea lor (bãrbaþi. p. care coboarã în stradã în toamna anului 1695 pentru a se opune acþiunii unui nou „jurat vestitor public al îngropãrii morþilor“ care refuzã sã punã în coºciug un biet om. 79–81 ºi 326–329. Paris. Cambridge. pentru a primi un ultim semn al respectului: e acoperit. justiþia oficialã nu acþioneazã diferit atunci când expune corpul sinucigaºilor ºi când îi taie mâna paricidului. Paris. Pedepsirea unui corp. cea a Infernului. 1974. în care cel rãmas în viaþã poate acapara drepturile defunctului în orice moment ºi fãrã ca acesta sã se fi pregãtit pentru marea trecere. înainte de a-i expune public „rãmãºiþele“. Aubier-Flammarion.Corpuri obiºnuite. într-o comunitate cu multiple bresle). Le Carnaval de Romans: de la Chandeleur au mercredi des Cendres.

nu faceþi niciodatã excese. pentru a nu uita de orice omenie faþã de corpurile umane ºi pentru a nu pricinui prea multã oroare celor vii. Louis Simon nu foloseºte asocierea trup ºi suflet pe parcursul relatãrilor sale ºi. Ar trebui deci sã ne întoarcem spre alte expresii ale corporalitãþii pentru a prevedea transformãrile mentale ºi textuale ºi pentru a depista ºtergerea lentã a asocierii dintre corp ºi suflet.“25 Formularea este savantã. „Curãþenie“ ºi moderaþie sunt ideile cãlãuzitoare ale sfaturilor de sãnãtate. ar putea dezvãlui noi moduri de a simþi. expuºi pe drumurile publice. dar aproape contemporan cu preotul Ingrand). de admirat. de ocrotit. ba chiar deloc. sunt de obicei acoperiþi. pe care-l presupune respectul morþilor însufleþeºte pentru multã vreme toate textele ºi toate practicile în care este pus în scenã. pentru a servi drept pildã ºi teroare pentru trecãtori. Mai puþin impregnat de religiozitate. dacã mãrturia lui n-ar fi atât de deosebitã. chiar potlogarii ºi alþi rãufãcãtori. urâþi beþia. îl alipeºte încã de adjectivul „sfânt“ pentru a descrie procesiunea de sãrbãtoarea Saint-Ovide din Piaþa Vendôme de la Paris din 1763. aºa cum se întâmplã destul de des multora. mai ales cu mâncarea ºi bãutura. aºa cum e el fãrã sentimente. mai modern sub multe aspecte (ºi. atunci când foloseºte termenul „corp“ pentru prima oarã. ªi în ce priveºte restul corpului. însã n-am putea nega cã are mare importanþã pentru cei vii. din motive psihologice ºi temporale – el este mai tânãr decât Jamerey. al memorialistului ºi al viitorilor lui cititori. Ridicaþi-vã întotdeauna de la masã când încã vã e puþin foame. în restul textului. 371 ºi 375. ªi asta chiar dacã am mãrturisi cã nu prea are importanþã. la vederea ºi la descoperirea unui asemenea spectacol. conotaþia este foarte diferitã ºi absolut profanã: nu mai e vorba decât despre corpul. . mãcar cu niscaiva zdrenþe. cit. pp. mai ales în cazul unei stricãciuni ºi schimbãri a feþei defunctului. care continuã povestirea iubirilor þesãtorului de etaminã: „Dacã vreþi sã trãiþi mult ºi pe deplin sãnãtoºi. dar acest respect prin excelenþã al corpului. Desigur.136 Istoria corpului […]. op. în primul rând. al femeilor iubite ºi despre cel. pentru corpul mort dacã e acoperit sau nu. dar.. cu nimic. Nici 25 Corneille Perducius. puþin plãcut sfiiciunii umane. care s-ar trezi tulburaþi de o asemenea oroare.

op. obsesia alimentarã rãmâne prezentã peste tot chiar pânã în secolul al XIX-lea. 28 E nevoie de cea mai mare prudenþã aici. art. 60). cit. cit. 27 26 . întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 137 un exces de muncã. passim). op. ea e inovatoare totuºi prin evitarea problemei supravieþuirii sufletului. se contureazã poate o nouã imagine a corpului: moºtenitoare a unei îndelungate tradiþii de menajare a forþelor fizice. ed. cit. Alte moduri de a gândi corporalitatea? Cel puþin dovada cã. ºi Françoise Loux ºi Philippe Richard. pp. Jean Mistler.. ºi astfel prin sugerarea transformãrilor mentale radicale ce vor frãmânta deja societatea þãrãneascã chiar de la sfârºitul secolului al XVIII-lea28. 1968. Pósturile corpului Se moare de foame în Franþa sub Vechiul Regim ºi. corpul n-a reprezentat niciodatã doar imaginea morþii ºi a unei lumi de apoi ameninþãtoare.Corpuri obiºnuite. Singura manifestare a pietãþii evocatã de acesta este semnul crucii pe primul cartuº pe care ºi-l pune în puºcã: „îmi va purta noroc“ (p. Cahiers du capitaine Coignet. III. Trãiþi mai degrabã slab decât gras ºi nu vã încãrcaþi corpul cu carne ºi grãsime. Nu jucaþi niciodatã decât ca sã vã petreceþi timpul plãcut ºi fãrã vreun interes. passim) ºi absenþa lui Dumnezeu într-o povestire din copilãrie a unui soldat cu jumãtate de soldã nãscut în Tonnerrois în 1776 (Jean-Roch Coignet. care-l caracterizeazã pe un cronicar de la sat din timpul lui Ludovic al XV-lea (Pierre Prion. Hachette. nici mãcar a unui individ. Paris. ºi nu la rãcoare. Pãstraþi-vã întotdeauna corpul curat ºi cât puteþi de îngrijit. mergeþi la foc sã vã rãcoriþi. cãci asta stinghereºte. Geneviève Bollème.“26 Dincolo de banalitatea unor asemenea axiome care poartã pecetea bunului-simþ popular ce se regãseºte în proverbe ºi în cãrticelele de colportaj27. Vezi percepþia eterogenã a unui corp legat de „spirit“. nici de nesomn.. pânã ºi în mediul rural. cit. nici de lucruri permise pe care nu le numesc.. 33 ºi 83. dacã marile crize de hranã tind sã se atenueze dupã domnia lui Ludovic al IV-lea. mereu trebuie „sã revenim la gestul degetului cãtre Louis Simon. op. Ca ºi Nepotul lui Rameau. Pãziþi-vã sã vã fie prea frig sau prea cald: dacã vã e prea cald. cãci aceste exemple sunt întotdeauna unice ºi nu pot descrie singure o evoluþie colectivã a mentalitãþilor.

ºi sã ne amintim. a mesteca îndelung mâncarea. cel puþin atunci când nu prea existã experienþã de viaþã: „îmi închipuiam cã. a nu arunca nici o firimiturã etc. Daniel Roche. în Denis Diderot. 319. la adãpost de rozãtoare (coveþi. pp. pp. ºi cerºetorii îºi pãstreazã în desagi. 116–134. el sare. 1991. procesele-verbale de ridicare a cadavrelor de cerºetori din Haut Poitou. Paris. La vie quotidienne des paysans français au XVIIe siècle. op. a slugilor ºi a puºlamalelor. 346. sertare în partea de sus a mesei etc. moartea nu poate avea în primul rând altã cauzã decât lipsa de alimente. 133. Paris. Jean-Claude Bonnet. îºi duce viaþa luând ºi executând poziþii […]. Opere alese. 1982. 245–252. 1987. Pantomima puºlamalelor este marele dans al pãmântului.124–127 [Nepotul lui Rameau. Flammarion-GF. trad. XVIIe–XIXe siècle. de fapt. doar având cu ce sã te hrãneºti. Jean Delumeau ºi Yves Lequin.. Omul nevoiaº nu merge ca oricare altul.). cea a linguºitorilor. pe cât posibil. la foamea renãscândã“. a curtezanilor. de Gellu Naum. Paris. 54. Larousse. cã „cel mai afurisit lucru e þinuta pe care nevoia ne sileºte s-o avem. trimestrul 2. 30 Soldaþii fac la fel în campanie: cf. Bulletin de la Société des antiquaires de l’Ouest.. Editura de Stat pentru Literaturã ºi Artã. cvasiobsesionale. 29 . „[nu puteam] concepe cã vreodatã poate sã-þi lipseascã pofta. p.138 Istoria corpului gura întredeschisã […]. p. pp. Paris. Seghers. 1956. Breiz-Izel ou la vie des Bretons d’Armorique (1833–1844). cei înstãriþi îºi pãstreazã pâinile în locuri potrivite. la senzaþia asta pe care o simt întotdeauna […].“ În ochii micului Pierre Goubert. 1986. se târãºte. pp. cit. 247. dulãpioare. pp. Histoire des choses banales. înºirate pe un fir. 1997. „Approches qualitatives de la pauvreté en haut Poitou au XVIIIe siècle“. 1983. Les Malheurs des temps. Hachette. Denis Diderot. op. sã întreþinã neliniºtile ºi supunerile de toate felurile pe care le poate þintui umorul negru al moralistului. Histoire des fléaux et des calamités en France.30 Pentru cel care cunoaºte „foamea de lup“ ºi trebuie „sã cânte la scripcã“ de la cea mai fragedã vârstã. Marcel Lachiver. 548–550]. Bucureºti. De la o coacere la alta. Jean-Roch Coignet. se încolãceºte. Fayard. ed. coltucele de pâine cerºite. p. p. se caþãrã. Paris. Sébastien Jahan. cit. care au supravieþuit multã vreme: a-i mulþumi Domnului pentru orice masã luatã. Le Neveu de Rameau [1762]. 91. Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin.“29 Aceastã memorie comunã a foametei nu se mulþumeºte. nu prea e posibil sã te stingi din viaþã“. aceastã emotivitate particularã produce gesturi cotidiene. Naissance de la consommation.

întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 139 Jamerey hãmesit în permanenþã. Rouger. 1967. sub pretextul cã nu suntem la fel de bine hrãniþi ca în oraºe. Pratiques et discours alimentaires à la Renaissance. nu trebuie s-o mãnânci la aceeaºi orã. Dar puþini sunt cei care ne amintesc cã aceastã constrângere nu are sens atunci când carnea lipseºte tot timpul de pe masã. L’Anorexie sainte. ºi viaþa sfintelor anorexice descrise de Rudolph Bell. cele pe care le urmãresc sufletele în cãutarea absolutului. cele pe care le practicã în mod spontan cei mai mulþi32. trezeºte mai puþinã uimire grija pe care în 1774 o aveau hangiii protestanþi din viitorul departament Vendée sã impunã interdicþii pentru postul Paºtelui tuturor clienþilor lor (Robert Sauzet. mai ales a cincea dintre Provinciale. pentru a posti. . cit. nu au ce sã-ºi scoatã din regimul lor alimentar obiºnuit. „Discours cléricaux sur l’alimentation“. dacã n-ai decât pâine drept hranã. foamea îl chinuie ºi pe un micuþ din Tonnerre care a fugit de o maºterã ieºitã dintr-un coºmar al lui Perrault (Jean-Roch Coignet. cãci nu e nimic mai hrãnitor decât pâinea. Sfaturile de dietã date de medici ºi de teologi capãtã un gust dulce-amar când sunt confruntate cu regimurile majoritãþii. 32 Vezi Pascal. Jeûne et mysticisme du Moyen Âge à nos jours. Rudy Steinmetz. în Jean-Claude Margolin ºi Robert Sauzet [coord.. Paris. Deci. el îºi propune sã le impunã noi orare pentru a-i sensibiliza la perioadele de cãinþã ale anului liturgic. cit. Le Sang et le Ciel. Paris.31 E important sã nu uitãm aceastã amintire din copilãrie atunci când trebuie sã suprapunem peste cãutarea aceasta primordialã a pâinii de toate zilele practicile concrete ale postului.187 sq. p. pp. cit. 180). vegetarieni de nevoie. ed. 1994. cele pe care le impune calendarul catolic. ed.. 4–6.-P . p. dat fiind cã enoriaºii lui. 1982. cu excepþia câtorva zile de chiolhanuri. un tovar㺠de necazuri care nu mai poate înghiþi nici cea mai micã merindã este doar un sinucigaº nebun. op. PUF. „Nu trebuie sã ne mãgulim. Contes du temps passé [1697]. Charles Perrault.. p. Doar severul (ºi optimistul) preot Raveneau regretã aceastã lipsã de respect ºi. 119 (scena se va petrece la spitalul din Tonnerre).Corpuri obiºnuite. G. Garnier. 252. ºi J. nici 31 Valentin Jamerey-Duval. p. ºi cel puþin din asta are fiecare. ianuarie–martie 1988.]. François-Yves Besnard. Revue d’histoire moderne et contemporaine.. Paris. trebuie suprimat ceva din mâncare […]. Or. 13–17. cit. „Conceptions du corps à travers l’acte alimentaire aux XVIIe et XVIIIe siècles“. pp. Cincizeci de ani mai târziu. op. Maisonneuve et Larose. e cert cã. Albert. „Le Petit Poucet“). Clerul se plânge adesea de „neglijenþa creºtinilor ºi în special a oamenilor de la þarã în þinerea postului Paºtelui“. op.

col. „La fête profanée.. ritmuri variabile în funcþie de anotimpuri ºi de ocupaþii. Raveneau dã de altfel dovadã de indulgenþã ºi se întreabã „cum li se poate îndulci postul“. ed. subliniind omnipotenþa cerealelor în meniurile majoritãþii. fie cã aceasta se face în ºezut sau în picioare. 240–244 (o descriere savuroasã a regulilor la masã într-un capitol despre „cuviinþã în patul nupþial“). 34 Despre profanarea sãrbãtorilor. Se pare cã doar în limba Jean-Baptiste Raveneau. Souvenirs d’un nonagénaire. Lille. în ferme. tãietori de lemne. Gallimard. felurile obiºnuite de a mânca ºi complexitatea etichetei þãrãneºti care guverneazã fiecare masã dezvãluie dimensiunea religioasã a oricãrei hrãniri. ed. pp. Clercs et fidèles du Centre-Ouest à la fin du XVIIIe siècle“. […] De ce. 35 François de Sales. pp. ca în Montmorillon în 1714 (Pascal Hérault. Paris. 1996. 407–420. Înlocuirea pomenilor generale cu pâine face parte din aceastã logicã a „raþionalizãrii“ al cãrei ecou e oferit de Raveneau. precum Francisc de Sales ºi alþi misionari ai „civilizaþiei moravurilor“. p. 224–248). grijuliu cum e. Paris. dar ea provoacã numeroase rezistenþe ºi violenþe tumultuoase. dar care. 33 . cit. Seuil. Serviciul de reproducere a tezelor. Respectarea strictã a postului Paºtelui pare o regulã în oraºele din centru ºi din vest cel puþin pânã pe la 1770 (François-Yves Besnard. cit. 1987. 249.34 Sacralizarea gesturilor din timpul mesei nu e. aºa cum însuºi preotul o recunoaºte.. Annales de Bretagne. atenþi sã susþinã. o creºtinare în profunzime a tuturor momentelor vieþii credincioºilor (credincioaselor). treierãtori ºi alþii care au o muncã grea“. de altminteri. 1969. pe fugã… sau pe cãlcâie. Antoine Furetière. Obiectul material ºi simbolic care este masa meritã atenþie. Manger ou les Jeux et les Creux du plat. 180). p. ca numeroºi clerici (ºi economiºti) de atunci. Frédéric Lange. Œuvres. vezi Nicole Pellegrin. articolul „Table“ (masã). 1975.140 Istoria corpului de tot atâtea ori pe zi ca în celelalte zile. sã nu se amâne masa cu o orã ºi sã nu se comande cãruþaºilor sã deshame la ora 11. pp. descrie constrângerile activitãþilor agricole asupra ritmurilor zilnice ale muncii ºi meselor.35 De regulã. „Bibliothèque de la Pléiade“. sã diminueze numãrul sãrbãtorilor pentru a evita „profanarea“ lor ºi sã reducã cerºetoria prin noi discipline ale muncii. doar o preocupare a preoþilor zeloºi. Assister et soigner en haut Poitou sous l’Ancien Régime: la Maison-Dieu de Montmorillon du début des guerres de religion à la Révolution. Journal.. op. în loc de 10? Cine ne-ar opri sã ducem merindele ciobanului pe câmp între ora 11 ºi amiazã. presupunând cã a trebuit sã dea drumul la turmã încã de la ora 9?“33 Text utopic. cit. Pentru „podgoreni.

pp. pentru comparaþie. 1995. butoaie. 1998. Academia. Grenoble. pp. nu are mare valoare monetarã (mai puþin de douã lire în Poitou în secolul al XVIII-lea) ºi abia în momentul în care îi sunt asamblate picioarele fixe ea devine centrul – fizic ºi/sau simbolic36 – permanent al sãlii comune a locuinþelor populare. dar acest element esenþial al mobilierului occidental contemporan are o istorie scurtã ºi. pp. 213. 137–149. Vezi de asemenea Jacques Péret. France–Québec XVIIe–XIXe siècle (colloque de Rochefort. oamenii care o folosesc ºi ceea ce se consumã pe ea. în Évolution et éclatement du monde rural. centralitatea sa în imaginarul dominant pare anterioarã constituirii sale în mobilã cu drepturi depline ºi cu confortul corporal pe care aceastã „invenþie“ îl genereazã. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 141 francezã acest cuvânt desemneazã în acelaºi timp o anumitã „mobilã“. atunci când e menþionatã de vreun notar. ºi nu e nimic paradoxal aici. Apports à une histoire de la vie économique et quotidienne (XIVe–XIXe siècle). Louvain. pe atunci foarte incomod aºezaþi pentru a mânca. 1982). Presses universitaires. Paris–Montréal. L ’imaginaire des nourritures. p. 37 Joël Cornette. 8–13 ºi 79–86). 1989. 1986. Trois lectures du Repas des paysans (1642)“. pp. Bulletin de l’Association des historiens modernistes des universités. 1988. de care se lovesc picioarele mesenilor. La Crèche. Aºa-zisele Dejunuri þãrãneºti pictate de fraþii Le Nain oferã ceea ce pare metafora unei mese euharistice. ºi Paysans de Gâtine au XVIIIe siècle. în Simone Vierne (coord. fãrã îndoialã. Presses universitaires de Grenoble. Geste-Éditions. 1987. 494. când aºazã în mijlocul pânzei ºi pe o farfurie la voia întâmplãrii un ºervet alb pe care strãlucesc rotunjimile rumenite ale unei pâini ºi rubiniul unui pahar cu vin. „De la salle commune à la chambre à coucher“. op.). Cu toate acestea. în Études sur la Bretagne et les pays celtiques. Jean Hani. nr.Corpuri obiºnuite. 20. ºi. Nicãieri sub Vechiul Regim aceastã piesã de mobilier.). 91–137. Inventaires après décès et ventes de meubles. în Micheline Baulant (coord. pe covata de pâine sau copaie. p. pe capre.. descrierile detaliate ale unei case burgheze din Anjou ºi ale unei mari ferme agricole de prin 1758 (François-Yves Besnard. pp. . cit. Arlette Schweitz. Brest. 453–462. regionalã: o „masã“ este mai întâi un platou de lemn care se aºazã pe suporturi. „Nourriture et spiritualité“. mobile ºi ele. „Les frères Le Nain et la culture des images dans la première moitié du XVIIe siècle. „Les meubles ruraux en haut Poitou au XVIIIe siècle à partir des inventaires après décès“. 319–330).37 36 Aceste mutãri ale mesei în spaþiul casei þãrãneºti cu o unicã încãpere ºi apariþia sufrageriei la sfârºitul secolului al XIX-lea au fost bine studiate în Bretania ºi în þinuturile Loarei (Jean-François Simon. „La table chez les paysans de basse Bretagne“.

38 . iar impresia ce se creeazã de aici înainte este cea a unei extreme diversitãþi a meniurilor. în secolul al XVIII-lea (François-Yves Besnard. un semn maxim de mulþumire mãcar gastricã. Mai mult. 1986. Orice masã a Vechiului Regim. p. acumularea. cit. nu trebuie sã aºezi pâinea pe ea cu faþa-n jos etc. Bretania. întâietatea stãpânului casei care face semnul crucii pe pâine înainte de a o tãia ºi de a o împãrþi. absenþa femeilor ºi a copiilor mici care rãmân în picioare sau retraºi sunt obiceiuri anterioare Revoluþiei. Gâtine din Poitou39). nr. nr. 196–197). a unor date noi despre alimentaþia þãrãneascã contrazice oarecum aceastã imagine. De fapt. râgâieli ºi… rugãciuni de mulþumire. op. op. de 1850 à nos jours. „L’alimentation paysanne en Gévaudan au XVIIIe siècle“. În sfârºit. Gévaudan. Gérard Bouchard. iar buzele strãlucitoare de grãsime. 1449–1467. Atotputernicia cerealelor ºi visele de grãsimi care le sunt corolarul38 au fost mult timp suficiente pentru a defini regimurile alimentare din vechime ºi alternanþa între vacile slabe ºi vacile grase. dar. Annales ESC. pp. Sennely-en-Sologne au XIIIe siècle. 6. 39 R. Édisud.142 Istoria corpului Practicile cotidiene aratã ºi mai bine aceastã sacralitate latentã. trebuie respectate regulile de întâietate care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele prevãzute de eticheta curþii: aºezarea mesenilor. pe care ar trebui mai bine sã o definim ca pe o alternanþã între eternele cereale ºi rarele preparate din porc. chiar ºi în zonele mai prospere (sau ale cãror elite rurale par „Supa grasã“ e o mâncare de sãrbãtoare în Anjou. 102). pp. 1161–1189. Haute Provence. este un altar ce comemoreazã Cina. La Vie des paysans bas-alpins à travers leur cuisine. Plon. scenã întemeietoare la care au fost consumate pâinea ºi vinul primei comuniuni creºtine. chiar ºi mai puþin încãrcatã. obiceiuri ºi interdicþii foarte vechi transformã locul unde se pune mâncarea gãtitã într-un spaþiu momentan sau permanent tabu: în Bretania este interzis sã-þi pui picioarele sau fesele pe masã. cit. „Alimentation et idéologie: le cas de la châtaigne“. Aix. Întradevãr. Périgord. 1984. ca ºi în Haute Provence. Annales ESC. Ariane Bruneton-Governatori. p. plãcerea însãºi de a fi mâncat (care este adesea o ºansã rarã) trebuie sã fie exprimatã prin semne de mulþumire: înghiþiri cu zgomote. Paris. Bernard. dacã nu gastronomicã (Anne-Marie Topalov. Acest fapt a fost dovedit de multã vreme pentru regiunile renumite ca fiind sãrace (Sologne.J. 6. Anne-Marie Topalov. 1969. tot dificilã.. e periculos sã cazi de pe ea sau sã treci un bebeluº pe deasupra ei. evident.. Le Village immobile.

iarbã-neagrã. Maloine. dar întotdeauna invizibile în descrierile resurselor locale: „rãdãcinile“ smulse cu mare trudã de „unele animale sãlbatice“ cu chip uman. Œuvres complètes. pp. erau considerate „lipsite de nobleþe“. în care au paturi bune. 40 La Bruyère. pp. Paris. nu sunt menþionate decât în descrierile îngrozitoare ale perioadelor de calamitãþi publice. „Bibliothèque de la Pléiade“. poate atenua raritatea grânelor. sunt foarte bine îmbrãcaþi ºi încã ºi mai bine hrãniþi. 210–213. cãutarea ºi pregãtirea acestei hrane accentueazã oboseala fizicã ºi înmulþesc treburile celor cãrora le revin. pe când aceste plante erau folosite ca adaosuri regulate în meniurile obiºnuite40. ferigã ºi grozamã. pp. pãmântul fu presãrat cu „bãtrâni ºi copii mici care mai aveau încã în gurã ierburile pe care le mâncau. Stareþul Sauvageon. dar care cuprinde toate aspectele a douã culturi. paroh la Sennely-en-Sologne între 1676 ºi 1710. Paris. îi reproºeazã þinutului Sologne vastele pustiuri cu mãrãciniº. 2 vol. ceea ce anunþa […] cã le va fi sortit Raiul“. Pierre Prion (op. care la cea mai micã lipsã de grâu se vede nevoitã sã cerºeascã ºi care. 1981. Importanþa acestei variabilitãþi alimentare (cantitativã ºi calitativã) este dublã pentru corpurile înfometate: pe de o parte. adicã femeilor ºi copiilor din gospodãrie. mâncând slãninã gustoasã ºi niciodatã pâine goalã.Corpuri obiºnuite. luând în derâdere regiunea Beauce. Lipsa de coincidenþã între anumite crize cerealiere ºi creºterea numãrului de decese îºi gãseºte în aceasta una dintre explicaþii. 43 ºi 152–153) supraliciteazã pe aceastã temã ºi vede „mâna lui Dumnezeu“ în efectele iernii din 1709 asupra zonei Rouergue: în pofida distribuirii fierturii de ovãz de cãtre preoþi. cit. La Bretagne aux XVIe et XVIIe siècles.. 333.. care se singularizeazã în primul rând prin nutriþie: „Cei din Beauce îi dispreþuiesc pe cei din Sologne: mândri de întinsele ºi bogatele lor câmpii mãnoase. La vie. 1951. Locuitorii din Sologne. tot moare de frig în toate iernile.. Jacques Péret. pe care le descrie La Bruyère. Aceste alimente „sãlbatice“ sunt esenþiale. 101–109. pitiþi în cazemata lor. chiar ºi sezonierã. la foi. pp. se vedea chipul lor frumos ca cel al îngerilor. la mort. existã hranã de substituþie care. pe de altã parte. sortiþi culesului ºi recuperãrii alimentelor care. nefiind cultivate. col. 1972. pp. Deºi nu e nimic mai înspãimântãtor decât moartea. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 143 astfel sau sunt mai bine cunoscute). . caracterul eteroclit al mâncãrurilor este o trãsãturã frapantã. 367–452 ºi 804–859. cit. Gallimard. op. Alain Croix. pune în opoziþie „mizerul lui þinut“ cu opulenta regiune Beauce într-o pledoarie caracterizatã de exagerarea retoricã. ºi în cel mai mare belºug.

Annales ESC. op. pp. explicã obsesiile autorilor. Dacã grâul este rar.144 Istoria corpului nu are nici mãcar lemne de încãlzit cuptoarele. Bordessoules.“ Desigur. 221). pe care se simte obligat sã-l explice: încã de la vârsta de ºase luni. op. ca ºi în alte pãrþi. Maine. fãrã nici o îndoialã. mierea. grãdinãrit ºi din creºterea la scarã redusã a vitelor de lapte.]. 41 . se pare cã ar fi refuzat sânul mamei sale. 1970. nici in. de la préhistoire à nos jours. 42 Louis Simon. nici fructe ºi care se vede lipsitã de toate cele necesare vieþii. Noi am vãzut cu admiraþie în aceastã parohie. nr. cules. pp. Saint-Jean d’Angély. nici legume. ºi Béatrice Fink. ca sã-ºi vândã untul“ (Alexandre Dubois. în Haut Poitou. cit. dar în mare se bucurau de o alimentaþie suficientã graþie resurselor din vânãtoare. 1767–1785. Despre cartof. Chiar puþin bogate în grãsimi.. ºi ei foarte rari.. ci uleiul de nuci „asezona“ supa în secolul al XVIII-lea (Jean Tarrade [coord. Languedoc)41. Este ºi cazul lui Louis Simon. vezi Michel Morineau. nu untul. Les liaisons savoureuses. Vorbele sale sunt mai puþin banale când enumerã Gérard Bouchard. care este destul de sãracã. 1995. 114) ºi. care vorbesc despre acest subiect. cit. La Vienne. care noteazã ca pe un fapt anormal dezgustul sãu faþã de lapte. unde nu se culeg nici cânepã. absentã în alte pãrþi (Poitou. cei din Sologne sufereau. atunci când grâul îi lipseºte. dar laptele nu prea“42. de malnutriþie (iar malaria contribuia ºi mai mult la aspectul lor bolnãvicios). orice ar spune stareþul-paroh. din cauza pâinii cu gust neplãcut. deºi muncesc puþin […]. vitele. 102–104. lemnul. p.. Trebuie precizat cã. Doar din zgârcenie mãnâncã marii fermieri din Tournaisis pe la 1700 „brânzã moale cu pâine de-a lor. pe când Sologne are mai multe resurse. op. produsele lactate aveau o valoare nutritivã sigurã. a „brânzei rele care se scorojeºte“ ºi a „apelor mâloase ºi clocite pe care sunt obligaþi sã le foloseascã“. Réflexions et pratiques culinaires au XVIIIe siècle. fructele ºi se întâmplã rar sã fie la ananghie. cit. Saint-Étienne. de o crizã demograficã majorã. compensând slabul consum de carne care. dar aceasta „mã obiºnui cu supa. de aceea asta mi-a plãcut întotdeauna. Raritatea produselor lactate. p. în afara câtorva regiuni particulare ºi a fermelor celor mai privilegiate. 6. Presses universitaires de Saint-Étienne. din Beauce ºi din Limousin hrãniþi toþi ºi gãzduiþi în timpul foametei din 1694. conform stareþului-paroh Sauvageon. 28. p. era doar „dreptul fermierilor ºi al muncitorilor înstãriþi“. anii 1693–1694 au fost marcaþi ºi la Sennely. mai mult de o mie de sãraci din Berry. 1986. ãºtia au peºtele. „La pomme de terre au XVIIIe siècle“.

a cartofului ºi apariþia. visând cu ochii deschiºi. pp. ce rãmân de descoperit. imagine interesantã a feminitãþii dinamice. 90.. 212. care sunt cele mai bune dintre toate. Presses universitaires de Caen. p.Corpuri obiºnuite. dar evaporate44.). 44 Þinuta capului specificã vânzãtoarei ambulante (un fizic ce are drept conotaþie independenþa în ochii bãrbaþilor de pe vremea aceea?) ar merita un studiu în sine ºi ar dezvãlui. dar periurban de vânzãtoare la mâna a doua. sã utilizeze pentru ei înºiºi produsele de la vacile lor43. op. mai puþin familiarã. Apoi au apãrut trufele galbene.tr. erau acre. care vor fi învãþat în a treia parte a secolului al XVIII-lea. îºi varsã din neatenþie gãleata cu lapte (n. în Pierre Brunet (coord. etc. a brânzeturilor de casã. op.“ Cât despre cea de-a doua inovaþie alimentarã care i se pare demnã de amintit. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 145 printre „noutãþile întâmplate în timpul vieþii mele în Franþa“ douã revoluþii gastronomice: rãspândirea. Alain Croix. toatã lumea îl ºtie în acest þinut. Dar aceasta este în primul rând consecinþa codurilor literare cãrora li se supun ºi Rétif. primele erau roºii ºi lungi. ºi ceilalþi reformatori sociali de la sfârºitul secolului al XVIII-lea.. Caen. cit. ierarhiile alimentare ºi imaginarul lor par a oferi ºi mai multe contraste decât în regiunile din vest. graþioase. printre altele. Precaritatea Louis Simon. grijulii sã adauge la prezentãrile lor mizerabiliste exemple concrete de reuºite remarcabile. Nu voi zice nimic despre binele pe care ni-l face acest fruct. cit. 830. ºi doar atunci. vezi Jean-Robert Pitte. 1987. bine-cunoscutã. cit. „Une lecture ordonnée de la carte des fromages traditionnels en France“. În Burgundia oarecum miticã a lui Rétif de la Bretonne. 221.). 202–204. fie de cãtre neguþãtoare de lapte. op. aceasta e fabricarea brânzeturilor „fãcute în þinutul ãsta de aici“. 43 . Histoire et géographie des fromages. Jacques Péret. fie chiar de cãtre clienþii lor. op.). p. p.. El povesteºte mai întâi „începutul trufelor sau cartofilor. cit. Slaba dezvoltare a creºterii vitelor de lapte în multe regiuni face deci din Lãptãreasa cu gãleata de lapte* un personaj autentic. care erau mai dulci. tehnici de a cãra (pe cap ºi pe ºold) susceptibile de a da naºtere unor atitudini particulare. Colloque de géographie historique. Despre aceastã revoluþie a brânzei ºi contrastele sale microregionale. * Personaj dintr-o fabulã a lui Jean de la Fontaine (La Laitière et le Pot au lait) care. p. Cam în aceeaºi perioadã apãrurã ºi trufele rotunde ce erau numite trufe de Lyon. apoi sosirã trufele albe sau bataþii. cu gustul lor dulce […]. garanþii ale unui viitor mai bun.. Jean Tarrade (coord.

urmatã de o omletã sau de ouã tari.146 Istoria corpului þãranilor „neînstãriþi“ din Tonnerrois se vede uºor în „obiceiul“ lor de a mânca „pâine de orz sau de secarã. fiindcã aerul liber înseteazã tare“. 3/4. dar compoziþia lor e foarte diferitã: cei mai sãraci mãnâncã în zilele obiºnuite „tocãniþã sau miel marinat.. gustare. 38–39. Rétif de la Bretonne“. cit. mâncându-ºi în acelaºi timp pâinea mare neagrã“45. luat pe la cinci dimineaþa. vãrsau apã din urcioare în pãlãriile lor. în timp ce caii pãºteau. passarille [un fel de stafide – n. deoarece plugarii din Sacy. melci ºi sardele sãrate“ (Pierre Prion. ca ºi tatãl lui Rétif. au. ei înghit o supã cu zeamã „de porc sãrat. op. mai ales pp. 20. câte trei-patru litri de vin în câte o damigeanã de rãchitã cu o butelcã plinã cu apã.tr. de ierburi [ierburi de grãdinã] sau de brânzã albã destul de bunã“. . pp. iar. Dar o parte din aceastã pâine ºi din aceastã apã merge la vitele de corvoadã. „înainte de a da ovãz cailor. din câteva nuci ºi o bucatã de brânzã albã […]. adãugau pâine ºi fãceau un fel de supã pentru aceste animale. Celelalte mese („prânz“. Ethnologie française. tributare tipurilor de sarcini de îndeplinit. îndepãrtau pietrele. Meniuri asemãnãtoare sunt oferite în mod excepþional muncitorilor agricoli din Anjou în timpul culegerii strugurilor (François-Yves Besnard. Þãranii bogaþi. o supã cu ulei de nuci sau de seminþe de cânepã […]. 1972. 215–252. obiceiuri alimentare mai bune din punctul de vedere al cantitãþii ºi al calitãþii: la dejun (masa principalã).. [sau în zilele de post] o supã cu unt ºi cu ceapã. prânzul-gustare din perioada semãnatului ºi a muncilor grele de primãvarã e luat chiar pe câmp ºi se compune din „pâine. nr. Astfel. 118). ºi o farfurie de mazãre ºi de varzã. p. Aceeaºi ierarhizare socialã a raþiilor la Aubais în Languedoc. sfãrâmau bulgãrii de pãmânt. fiert cu varzã sau mazãre. mãsline. cinã) par mult mai frugale ºi sunt la ore variabile. 81: comparaþii între regimurile alimentare þãrãneºti ºi burgheze). stãpânii lor]. cit. iatã tot ce au ca sã-ºi ducã viaþa condamnatã la o muncã asprã ºi continuã“. pe lângã o bucatã din aceastã sãrãturã. pp. salatã. 230–233.]. Aceste meniuri nu-ºi pierd deci caracterul vegetarian decât puþin ºi doar din când în când: carnea nu este folositã decât pentru mese festive sau ca ingredient secundar al supelor matinale în afara perioadelor de post ºi 45 Emmanuel Le Roy Ladurie. O bãuturã rea. „Ethnographie rurale du XVIIe siècle. ca sã le învioreze [ºi. op. dimpotrivã. cu un hârleþ în mânã.

op. Jean Tarrade [coord. nr. 1983. caise. la limita maximã ºi doar la þãranii bogaþi. bostani. Paris. moartã în 1773 la patruzeci ºi ºase de ani (François-Yves Besnard. fructe frumoase de copt […]“. 369–401). cit. 566–567. 39.46 Cât despre „prospãturile“ de tipul fructelor. 1900. crescute la oraº ºi idolatrizate de fiul sãu: „cãci aceastã bunã grãdinãreasã reuºise dupã câþiva ani de cãsãtorie sã aibã la ea acasã tot ce poate încânta gustul în materie de fructe. 65. Annales ESC. 231. 1836.. Seuil. John Lauder.]. „primele servitoare ale gospodãriilor lor“ (Jacques Cambry. 29. cum ar fi cãpºuni. castane. op. consumate din abundenþã dupã moda bretonã. Œuvres diverses. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 147 nu reprezintã. „Cahiers des Annales“. zmeurã. 47 Emmanuel Le Roy Ladurie. Jean-Louis Flandrin. la condimente precum usturoiul. 1970. Armand Colin. Pour une histoire de l’alimentation. dar care explicã recurgerea. Paris. 91–92 ºi 176). încã puþin cunoscut. p. Georges Vigarello. pp.. cit. Paris. decât o raþie de 27 de kilograme de persoanã pe an. col. Brest. dupã spusele fiilor deveniþi scriitori-hagiografi ai mamelor lor. art. Histoire des pratiques de santé. 220. p. Gallimard. Le sain et le malsain depuis le Moyen Âge. 1958. 298) ºi cã va da naºtere probabil unui (dez)gust pentru fad. nota urmãtoare) ºi cu locuitoarele din Finistère. p. .. Scottish Historical Society. 46 De reþinut cã pânã ºi pâinea e foarte puþin sãratã din cauza preþului mare al sãrii înainte de Revoluþie (Jean-Jacques Hemardinquer [coord. pp. 1999 [1993]. mere. la fel ca ºi în treburile casnice de zi cu zi. Caracterul edenic al acestor imagini ale unei copilãrii rurale transformate în mit nu poate camufla efortul fizic al femeilor care sunt. Ea constituie deci un fel de asezonare. reed. principalii agenþi ai stabilitãþii afective ºi ai promovãrii sociale a familiilor lor din gospodãriile respective. Voyage dans le Finistère ou État de ce département en 1794 et 1795. coacãze. p. „Le goût et la nécessité: sur l’usage des graisses dans les cuisines d’Europe occidentale [XIVe–XVIIIe siècle]“. nr. conducãtoare a unei mari ferme rurale.]. Vezi un alt portret al unei mame de familie. „Bibliothèque de la Pléiade“. dat fiind cã acest aport de carne (în principal porc sãrat) amestecã sarea pentru conservare cu proteinele animale. pp. Edinburgh. „mirodenia puternicã a oamenilor de rând“.47 În vis. mure. acestea sunt produsul neobositei energii a stãpânei fermei. ºi ele cu miros ºi cu gust puternic (Jean de la Fontaine. 28. ºi la grãsimi. p. pentru a îmbogãþi zeama de legume mai mult sau mai puþin rare sau variate în care se „înmoaie“ cât mai multã pâine. Journals 1665–1675. cit. Lefournier. A se compara cu sãrãntoacele întâlnite ici ºi colo de Young în 1787 ºi 1789 (cf. 162 ºi passim). 77. peste tot în Franþa.Corpuri obiºnuite. pere. 2. pp. 77. salatelor sau tartelor cu ierburi.

Armand Colin. p. 1995. Ca ºi furculiþele ºi frapierele (Xavier de Planhol. 123. nicicând în repaus („nu sunt decât soþii la masã“. 1993. dar ºi frãmântatul pâinii ºi pregãtirea hranei obiºnuite pentru animale ºi pentru oameni. 49 Martine Segalen. pp. 3 vol. op. 1953. el este rezultatul unei poliactivitãþi agricole ºi protoindustriale (creºterea animalelor.. op. Arthur Young. 305–307: femeile trebuie sã fie câte douã ca sã învârtã fãcãleþul în cazanul de fierturã. ed. H.). Voyages en France. Sée. 329–330. 78. 1995. trepiede ºi alte legãturi metalice). L’Eau de neige. Le tiède et le frais. În Cornouaille. 76. 234. grãdinãrit. numãrate. Cambridge. Paris. pp. Flammarion. o activitate în care tot corpul. 1787. este pus la grea încercare50. dupã o împãrþire strictã. „L’alimentation paysanne dans la seigneurie de Corlay“. dar variabilã. Mari et femme dans la France traditionnelle. chiar ºi pentru mesele zilnice. Olwen Hufton. tacâmurile cele mai modeste (cuþitele ºi lingurile) ºi serviciile de bucãtãrie obiºnuite meritã sã fie studiate: cântãrite. p. însã care se adaugã. în Bretania. 1931. 1986. lucru ce se uitã prea lesne. tors etc. Paris. J. Dimensiunile mari ale cazanelor ºi ale tigãilor. Cambridge University Press. Histoire et géographie de boissons fraîches. Gay Gullickson. John Locke. vol. Jean Le Tallec. p. Lough. 266). 808–809. 1676–1679. Travels in France. cer o forþã fizicã ºi o rezistenþã ieºite din comun: precum spãlatul cantitãþilor mari de rufe ºi activitãþile deosebite ce þin de bucãtãrie (tãiatul porcului. Fayard. „femeile sunt cele care frãmântã aluatul. mesele de la strânsul recoltei sau de la nunþi etc. 236. Cambridge University Press. cit. 1500–1800. 118. A History of Women in Western Europe. The Prospect before Her. New York. Mémoires de la Société d’histoire et d’archéologie de Bretagne. pe care femeile o practicã la fel ca ºi bãrbaþii. 50 Pierre Prion..). lingurile de lemn 48 . Rural Industry and the Sexual Division of Labor in a French Village. Pentru un studiu regional remarcabil alcãtuit. Spinners and Weavers of Auffay. 73. zice Prion). Aceste îndatoriri. Mémoires de la Société d’histoire et d’archéologie de Bretagne. la ceremonii sau zi de zi (cf. cit. Odile Thévenin. 1750–1850. Paris. p. dar ºi interpretate în funcþie de posesiunea lor individualã sau colectivã. reed. Vintage Books. Cambridge. aratã cã sarcinile culinare sunt.. cãrora sisteme complexe încearcã sã le asigure o oarecare uºurinþã de manevrare (cârlige de agãþat ceaunele deasupra vetrei. „La vie matérielle dans le Vannetais rural au XVIIIe siècle: l’exemple de l’alimentation“. cules. 1995). însã numai bãrbaþii încãlzesc ºi pregãtesc cuptorul“ (Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin.148 Istoria corpului Corpul trudit al femeilor franceze întâlnite de Arthur Young nu este doar un loc comun al relatãrii de cãlãtorie pe „Continent“ în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea48. la îndatoririle lor obiºnuite de întreþinere a mijloacelor (re)productive ale menajului49. 1979. 70. vol. 1788 et 1789.

. Rãmâne de fãcut un studiu asupra geografiei ºi sociologiei „plitei“. care-i permite femeii sã gãteascã la înãlþimea ei. în secolul al XVIII-lea. d’après les inventaires après décès de Genainvile (1736–1810). 222). 57). cu obrajii înroºiþi de flãcãrile unui foc în general mic ºi deschis. „Le rat de ville et le rat des champs. p. . p. Paris. 51 Conservate în pachete de proceduri sau supravieþuind în mod autonom în arhivele jandarmeriei cãlare.]. ordinea ºi elementele descrierii fiind în acest caz la fel de importante ca ºi informaþiile în cifre pe care le furnizeazã (1. cãci autorii de jurnale. unde este apanajul locuinþelor înstãrite. p. op. în Micheline Baulant [coord. de romane ºi alþi literaþi sunt în aceastã privinþã din nou cei mai bretone). ca cele ale comercianþilor din Nantes (Gilles Bienvenu ºi Françoise Lelièvre. cit. Pentru descrieri precise ºi ilustrate ale sarcinilor ºi obiectelor domestice.Corpuri obiºnuite. Nantes. plita pare mai puþin rarã în Alsacia ºi în Provence decât în provinciile din vest. Joëlle Burnouf. ºi nu cu spatele îndoit. 1992. Gambe robuste ºi paºi uºori Dacã începem sã ne facem speranþe cã vom cunoaºte statura strãmoºilor noºtri datoritã descoperirii recente a unor rãmãºiþe umane ºi informaþiilor în cifre pe care le furnizeazã dosarele militare ºi fiºele cu semnalmentele suspecþilor ºi criminalilor51. Doar rafinamentele ºi distanþãrile pe care le permit spumiera ºi firida de încãlzit farfurii au fost examinate din punct de vedere antropologic (David Hiler ºi Laurence Wiedmer. Cât despre cimitirele „active“ în epocã. Inventaire général. obiectul unei exploatãri sistematice. cit. dar o colecþie impresionantã de cicatrice de la variolã pe chipurile lor). IV. cu braþele întãrite de amestecatul fãrã odihnã în zemurile ºi supele dese (cel puþin cele din timpul recoltelor bogate). 139. Une approche comparative des intérieurs ruraux et urbains à Genève dans la seconde partie du XVIIIe siècle“. aceste semnalmente n-au fãcut încã. L’île Feydeau. Valhermeil/Société historique de Pontoise. vezi Françoise Waro-Desjardins. stãpâna casei ºi cele care o ajutã trebuie sã fie femei puternice. ºi asta în mod literal. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 149 Cu bustul aplecat pânã la partea dinspre podea a vetrei. în Jean-Claude Margolin ºi Robert Sauzet [coord. op. Dans l’intimité d’une société rurale. 1992. La Vie quotidienne dans le Vexin au XVIIIe siècle.61 m în medie pentru 82 de solicitatori de paºapoarte din regiunea Poitiers în anul III..]. „Diversification des formes céramiques et transformation des modes culinaires à la fin du Moyen Âge en Alsace“. acestea au fost rar cercetate. din pãcate. Pontoise. reconstruirea aspectului exterior al corpurilor ºi al poziþiilor lui þine încã de ficþiune.

150 Istoria corpului buni informatori ai noºtri. Presses universitaires de Grenoble.. cit. Cât despre parizieni. dar lipsa diformitãþilor corpului ºi linia marcatã a gambei sunt ºi ele puse la socotealã. pãr blond. moralã ºi dorsalã. încã analfabet. umeri laþi. Simbolistica staturii se înþelege mai bine din elucubraþiile unui tânãr cioban decât din mãsurarea recruþilor sau a solicitanþilor de paºapoarte. 51. A se 52 . „chipul sãu arãta cã era în stare sã îndeplineascã ceea ce fãcuse: înãlþime de cinci picioare ºi patru-cinci degete. ed. 117. p. Mandrin va fi mãsurat aproximativ 1. Roger Canac. modificat în mod constant de cãutarea supleþii. care sunt formate printr-o modelare socialã în care interfereazã fiziologicul. pentru cã „judecãtorul satului nostru îi depãºea în înãlþime pe ceilalþi locuitori“ ºi avea vocea puternicã. dar autoritãþile Valentin Jamerey-Duval. p. dar care puneau în valoare modele masculine anterioare apariþiei pantalonului. chircit sau alungit). 53 Michel Forest. deoarece imaginarul de felul acesta este singurul capabil sã dea consistenþã datelor statistice. Strãduindu-se sã-l facã verosimil pe un rege al Franþei descris de toþi drept omnipotent ºi cvasidivin. ed. Vis de verticalitate. Jamerey îi împrumutã o „staturã giganticã“ ºi o voce înspãimântãtoare ca „zgomotul tunetului“.52 E de reþinut cã statura înaltã este criteriul esenþial dupã care sunt evaluaþi recruþii Vechiului Regim. Portretele literare ale banditului Mandrin insistã de obicei asupra þinutei sale „dintre cele mai rãzboinice ºi cele mai îndrãzneþe“ ºi sunt evidenþiate farmece fizice dispreþuite astãzi. Chroniques d’un bourgeois de Valence au temps de Mandrin (1736–1784). p. cit. care este primul criteriu al umanitãþii. 1980.70 m). se obþine ºi se pãstreazã prin feluri de a sta (în picioare. 43 (având 5 picioare ºi 4–5 degete. Mémoires. din cauza caselor lor înalte cât o „bisericã parohialã“.. ed. Grenoble. chiar ºi atunci când nu pun în scenã decât personaje ieºite din comun sau pur ºi simplu imaginare. Aceleaºi fantasme despre frumuseþea masculinã legatã de statura înaltã la cronicarul Pierre Prion. ei nu pot fi decât „mai voinici ºi mai înalþi decât ceilalþi oameni“ în mintea micului locuitor din Champagne. aºezat. Mémoires d’un écrivain de campagne au XVIIIe siècle.“53 Aceeaºi atenþie pentru semnele distinctive (hainele fac parte din ele. sacrul ºi psihologicul. desãvârºit ºi o gambã bine fãcutã. „Impresiile“ lor dezvãluie într-adevãr cã verticalitatea.

nu se admit într-un regiment. faþa rotundã ºi plinã. . Departamentul Vienne. înãlþimea de cinci picioare ºi un deget ºi jumãtate. îmbrãcat cu o hainã. ciorapi cenuºii ºi pantofi cu ºnururi“. „Bibliothèque de la Pléiade“. * E vorba despre calendarul republican. ale ducelui de Saint-Simon asupra picioarelor curtenilor (François Raviez. pãr ºi sprâncene foarte blonde. Mai puþin bine „legat“. în Alain Montandon [coord. gurã mijlocie. gambe ºi coapse robuste. 439–453). cu vârsta între 35 ºi 36 de ani. 1998. barbã blondã. Néologie ou vocabulaire de mots nouveaux. care m-au ajutat sã descopãr aceste documente. et la vertu qu’elle a“.Corpuri obiºnuite.D. pentru secolul al XVI-lea. 2 vol. Un individ evadat din închisoarea din Châtellerault pe 25 Florar face obiectul unui mic afiº în care apare. vestã ºi pantaloni scurþi din stofã gri de culoarea cleanului. 86: L 597. Anthropos. de asemenea. à renouveler ou pris dans des acceptions nouvelles. destinat distrugerii. „Autre discours sur la beauté de la belle jambe. Moussard. domiciliat în comuna Cernay. în semnalmentele din epoca revoluþionarã ce provin din districtul Poitiers. faþã plinã ºi ovalã. mersul.). din anul al III-lea*.“54 Louis-Sébastien Mercier supraliciteazã tema gambei bine fãcute în articolul „Jambé“ [cu picioare frumoase] din a sa Néologie55: „Nu e nostim cã într-o mãnãstire. în Recueil des Dames (Pierre de Bourdeille. poésies et tombeaux. Gallimard. pãrul negru ºi drept. însemnat de vãrsat. bine legat. buze puþin cam groase. vol. p. care ni se pare o compara cu observaþiile. p. Sociopoétique de la danse.tr. se discuta pe vremuri despre conformaþia novicelor ºi cã. care nu trebuie sã fie decât un monument funerar.1991. figurã blondã ºi rumenã. 74. un emigrant este descris astfel pe un alt imprimat: „GABORIT de LA BROSSE. col. înãlþime de cinci picioare ºi cinci-ºase degete. vezi. decât bãrbaþi robuºti. 110). II. fãrã prenume. drept „MOREAU – codoº. numeroase ºi ele. 1801. Le mulþumesc lui Christiane Escanecrabe ºi lui Hélène Mathurin. 55 Louis-Sébastien Mercier. anterior gardã de corp. ochi albaºtri. în care anul al III-lea corespunde perioadei 22 septembrie 1794 – 21 septembrie 1795 (n. „Trois semaines sans voir le jour: Saint-Simon danseur de mémoire“. cu vârsta între 28 ºi 30 de ani. domn din Brantôme. 54 A. Paris. Cantonul Saint-Genest. pp.. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 151 de astãzi ar putea oare sã le descrie la fel de bine?). în zilele noastre. cu picioare frumoase […]?“ Astfel. Paris.]. Paris. cu chip plãcut. nas turtit ºi mare. Recueil des Dames.

col. sunt atât suporturi ºi instrumente ale mobilitãþii. apoi pe adult „sã se arunce înainte într-o atitudine în care pieptul devine centrul pe care se sprijinã greutatea corpului“56. Incredibilii. Pierre Prion este un observator fãrã pereche al faptelor. meritã atenþie: el se învaþã în diverse feluri pe tot pãmântul ºi în toate timpurile. În Franþa Vechiului Regim. „Archives“. A se aminti caricatura postrevoluþionarã ce îi ridiculizeazã pe nostalgicii Vechiului Regim împingându-le busturile în faþã într-un mod comic: imagini ale bãtrânilor ºi/sau ale mimilor lor. Naissances et enfances dans la vie traditionnelle. prin folosirea hamurilor. Bruxelles. Gallimard-Julliard. care separã privilegiaþi ºi sãraci.152 Istoria corpului activitate practic fãrã istorie. Gorgones. „pentru cã ea mã poartã tot atât cât o port ºi eu“ (Jean-François Pirson). p. Métaphores. rigiditãþi osoase foarte diferite de supleþea ºi curburile obþinute. cum ar fi toiegele. învãþarea – târzie – a primilor paºi a fost multã vreme facilitatã. Rétif ºi Jean-Roch Coignet. 1978. hamurile creau limite. Jacques Gélis. 59.. Muzeele din Marsilia. aducându-i totodatã alinarea unei balansãri regulate. par a fi indus un mers ce-l obiºnuieºte pe copil. 1987. op. Costumes régionaux français et voyageurs d’Ancien Régime“. întãrind verticalitatea corpului (ºi a falusului). Din aceastã cauzã. gesturilor ºi… al încãlþãmintei contemporanilor 56 . în toate mediile. în Sublime indigo. Jamerey-Duval. pp. „Les provinces du Bleu. 59 Ca ºi Menetra. Ar trebui descrise ºi înþelese diferitele obiecte de sprijin. Mireille Laget ºi Marie-France Morel. cit. Françoise Cousin et al. Entrer dans la vie. care îl separã în mod precoce pe bebeluºul european de mama lui. Paris. cât ºi semne ale puterii ºi distincþiei. Aceste legãturi din material textil. (coord. bastoanele etc. legãturã cu lumea ºi podoabã. 58 Jean-François Pirson. Nicole Pellegrin. pe alte continente. de ambele sexe. p. Încãlþãmintea este un alt atribut al mobilitãþii ºi. 48. oameni cu tocuri ºi „tãlpi plate“. rupte de pe marginea þesãturilor de lânã pentru a servi drept cordoane ºi cusute de hainele copiilor care fãceau primii paºi. datoritã purtãrii copiilor în spate ºi libertãþii lor precoce de miºcare. Bonnes. oraºe ºi sate. pe când modificãrile operate de scutece ºi corset au fãcut obiectul unor studii minuþioase57: la fel ca ºi leagãnul. Marsilia. ritmuri ºi. 1990. Lisières et bordures.).. 2000. 57 Între alþii. ea atrage privirea intelectualilor de þarã care s-au fãcut cronicarii societãþii Vechiului Regim. femei ºi bãrbaþi. Le Corps et la Chaise. p. poate.58 Ea este deci agentul unei morale a þinutei.59 Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. care. 115–118. ea este protecþie. Louis Simon. Fãrã îndoialã cã impactul acestor tactici corporale nu a fost îndeajuns mãsurat. 40.

. fabricantul sãu se mirã cu seriozitate ºi declarã „dupã ce s-a gândit mult la cauza accidentului: «Înþeleg ce s-a întâmplat». Conturul amplu al lor. vol. cit. Éléments de littérature. ºi asta nu remarcasem niciodatã la þãrãnci. . op. nu puteau sã nu trezeascã uimirea acestor mãrºãluitori de drum lung care sunt truditorii vechilor timpuri. 118). adicã în numãr mic. îmi pricinuia o mare mirare. Dovadã a unei fixaþii masculine universale ºi/sau a unor tulburãri psihice provocate de dispariþia. Se vede treaba cã nu cunoºteam încã înfãþiºarea ºi lipsa de consistenþã a acestei ingenioase maºinãrii sãi (op. pp. p. cit. dar mai ales pe majoritatea mãrºãluitorilor ºi mãrºãluitoarelor din trecut! Temerarele lor strãmoaºe.Corpuri obiºnuite. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 153 Bogaþii merg pe jos cât mai puþin posibil ºi pantofii lor din þesãturã sau din piele finã nu permit decât paºi mãsuraþi. Numeroase anecdote demonstreazã asta. 29). 6 vol. 50. p. momentanã. 208. Dar aceste „adepte ale lui Tronchin“ ºi pantofii lor plaþi ne lasã visãtori: pe noi. creând miºcãri de o elasticitate calculatã. 68) ºi este mândru cã oamenii din satul sãu din Languedoc sunt „încãlþaþi tot timpul cu ciorapi de mãtase groasã ºi cu pantofi“ (ibidem. a încãlþãmintei cu tocuri la sfârºitul secolului al XVIII-lea? 60 Jean-François Marmontel. […] mersul femeilor avea ceva languros.“60 Celebritatea doctorului Tronchin din Geneva pe lângã aristocratele vaporoase ale secolului al XVIII-lea vine de la exerciþiile fizice pe care li le recomandã ºi mai ales de la exerciþiul de mers pe jos dispreþuit pânã atunci de toate leneºele posesoare de trãsuri. Gândeam favorabil despre puterea lor pentru cã mi se pãrea cã greutatea atâtor haine era suficientã ca sã le þintuiascã locului. Née de La Rochelle. p.. de felurile de a se miºca ale oaspeþilor unui „partizan“ al lui Provins: „Erau bãrbaþi ºi femei pe lângã care bieþii þãrani îmi pãreau doar o specie de vite cu chip uman. balansându-se pe tocurile lor înalte ºi legãnându-ºi largile crinoline. Paris. În pofida stãrii ºi a condiþiei sociale mai înalte. spuse el în sfârºit. în faþa unui pantof „crãpat“ dupã o zi de purtat. I. obligate sã se sprijine în bastoane. Tânãrul ºi doar aparent naivul Jamerey-Duval se minunase deja. prin 1710.. «probabil cã Doamna a mers». a cãrui bazã descria un oval dintre cele mai largi. Aceste mândre muritoare parcã nu se sprijineau pe pãmânt decât cu dispreþ ºi poate credeau cã-i fac acestuia o mare onoare. unii dintre omologii lor din cler acordã la fel de multã atenþie acestor lucruri (François-Yves Besnard. 1787. inclusiv a femeilor ºi a celor care erau stabiliþi într-un loc. 61.

p. „neplãcerea de a merge cu picioarele goale contuziilor ºi entorselor la care acest tip de coturni“ (încãlþãminte de lemn) îi expune. fãrã a se lua în seamã forma specificã fiecãrui picior. dar nu întotdeauna purtat. 484. Saboþii purtaþi în anumite comunitãþi religioase nu au fost diferiþi pentru piciorul drept ºi pentru piciorul stâng pânã la mijlocul secolului XX. op. op.61 Încãlþãmintea. 99. departe de a-mi pãrea ridicole. 105). care pot „a se face“ fãrã a recurge la cãptuºeli din pai sau cârpã. Clio. f.. Études rétiviennes. cit. Gabriel-Robert Thibault. el va fi bântuit toatã viaþa de drãgãlãºenia picioruºelor încãlþate în mãtase ºi va detesta apariþia. în Évolution et éclatement du monde rural. Les Vêtements de la liberté. 85–86. Figures du transvestisme féminin sous l’Ancien Régime“. cit. [Pãrintele Joseph?]. p. chiar ºi din piele groasã.“ Cât despre romancierul de origine bretonã Rétif de la Bretonne. ºi Les Vêtements de la liberté. nici ca lãþime?62 Rãspândirea pantofului de piele. din aceastã cauzã. Abécédaire des pratiques vestimentaires françaises de 1780 à 1800. cit. 153. exhibat. Constitution de la Congrégation de Notre-Dame du Calvaire. dupã Revoluþie.. „L’habillement rural en Poitou au XVIIIe siècle à partir des inventaires après décès“. „L’exaltation d’un mythe: Rétif de la Bretonne et le soulier couleur de rose“. certã în secolul al XVIII-lea. iar þãrile nordice au recurs multã vreme la saboþii lor specifici) este un stigmat al mizeriei în ochii tuturor celor care se opun absolutismului 61 Valentin Jamerey-Duval. ºi „Le genre et l’habit. 10. rãmâne totuºi atunci. îmi apãreau ca tot atâtea Zeiþe. obiectul unui trafic obscur în momentul deceselor: nu constituie el oare în Poitou ºi Limousin în secolul al XVIII-lea retribuþia „spãlãtoresei de morþi“? Oare nu este el ºi un bun care se transmite de la o generaþie la alta. p. pp. .. ed. un lux de datã recentã. ed. foarte cãutat deci ºi. Cele care purtau aºa ceva. 350. f. nici ca lungime. 62 Nicole Pellegrin. nr. nu e dusã la bun sfârºit în unele provincii sortite saboþilor ºi în cazul celor mai sãraci. a pantofilor plaþi ºi a femeilor „bãrbãtoase“ care îi poartã. 142 ºi 160. l. p. p. e încã la fel pentru papucii de casã numiþi charentaises ºi pentru espadrile. Incomodul sabot (dar existã saboþi de toate felurile. Alinéa. Rãmâne de scris o istorie a ritualurilor de plimbare ºi a peisajelor pe care le determinã. Nicole Pellegrin. 34. cit.. 1989. Aix. cu excepþia oraºelor ºi a satelor din sud. p. De altfel. 7. în anotimpul cald. [1634?]. aceºtia din urmã preferã adesea. ca ºi a apariþiei accesoriilor vestimentare specifice (Georges Vigarello. a. p.. 1987. 1999.154 Istoria corpului numite mincinos turnurã. nr.

nu poate fi. dar nenumãrate. dar ºi ale gustului pentru cacofonie al acestei naþiuni.Corpuri obiºnuite. despre plãcerea de a fi sprinten ºi tânãr ºi de a putea face „tumbe ºi salturi“ (Jamerey) ºi despre slaba putere de atracþie a femeilor care au „picioare prea groase“: o asemenea persoanã. pentru a alerga dupã un hoþ în mai 1740. ed. cãruia nu-i prea place nici lui sã îi poarte. Auvergne ºi Dauphiné: „Greutatea ºi zgomotul mersului lor atrãgându-mi privirea. al cãror cap putea avea ºi o jumãtate de deget în diametru. 112 ºi 174. precum ºi diversitatea acestora rãmân de cercetat: aceste date vor contrazice. 5). se bucurã sã-i vadã pe þãranii loreni „fãrã piedici la picioare“. Atâta precauþie luatã pentru pãstrarea unor încãlþãri urâte din lemn dovedeºte mai bine sãrãcia celor care le purtau decât discursurile cele mai patetice. mult zgomot. trebuie „sã-ºi lase saboþii“ (A. el determinã ºi feluri de a merge deosebite.“63 În imaginarul cãlãtorilor. pantofii drãguþi ºi plãcerile dansului. prevãzuþi pe margine cu un cerc de fier. . ci e amplificatã de pocnetul lemnului care-i încalþã pe marinari ºi orãºence. un podgorean din Buxerolles. generalizãrile abuzive ale unor informatori rãu intenþionaþi ca Jamerey ºi autorii de topografii medicale ºi de povestiri de cãlãtorie. dupã pãrerea tatãlui lui Louis 63 Valentin Jamerey-Duval. chiar bine dotatã ºi bunã þesãtoare. fãrã îndoialã. iar pe talpã cu douã plãci din acelaºi metal prinse în cuie. Franþa este þara purtãtorilor de saboþi. iar un tânãr cioban plecat pe urmele vitelor sale are tãlpile „crãpate pânã la nervi“ pentru cã nu i-a scos din picioare (Jean-Roch Coignet. Punct de fixaþie al xenofobiei britanice. p. dar se mâhneºte din cauza spectacolului oferit în Lorena de muncitorii sezonieri care vin din Limousin. britanicii observã o lipsã de mãsurã care nu e doar verbalã. În acelaºi timp. cit. observai cã picioarele le erau prizonierele unor saboþi monstruoºi. în Poitou. Jamerey-Duval. De notat cã geografia exactã a purtãtorilor ºi purtãtoarelor de saboþi. Totuºi. Încã de pe cheiurile din Boulogne. 86: BI/2–40). rãspândite în textele autobiografice. permite de asemenea înþelegerea notaþiilor furtive. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 155 regal francez. sabotul face zgomot. cit. ºi tocmai dupã aceastã sãrãcie îi recunoscui pe dragii mei compatrioþi. el explicã fantasmele cãrora le dau naºtere gambele curate.. mai ales dacã este îngreunat iarna de noroiul ce murdãreºte picioarele tuturor celor care merg pe jos. simboluri – în ochii lor – ale mizeriei.D. op. p. Mémoires..

65 Dansul e lecþie de disciplinã. d’une ancienne civilisation paysanne à un loisir revivaliste. dansul are. 276–279. La danse traditionnelle en France. pp. pe când voi eraþi acolo. XVIe–XVIIIe siècle. SAO. permite forme rafinate ale unui exhibiþionism de care cele mai ipocrite dintre societãþi au avut întotdeauna nevoie. timpul s-a scurs.). op.P .121. 301–303.). Publications de la Sorbonne. 128. La Vie de mon père. Aceeaºi uzurã fizicã ºi la prima nevastã a tatãlui lui Nicolas Rétif de la Bretonne. pp. în Georges Duby ºi Michelle Perrot (coord. Paris. 71–73 ºi 77. Paris. III. p. Paris. pp.1976. Yves Guilcher. 1982. Desaive). cãruia gemetele apropiaþilor voºtri îi vor servi drept viori ºi prin care nu veþi face decât un singur pas din lumea celor vii în lumea morþilor. Plon. 42 ºi 74. pp. pp. „Les ambiguïtés du discours littéraire“.. ed. Comportements collectifs de la Renaissance à l’âge classique. în Histoires de corps. Marie-Claire Grassi. St-Jouin-de-Milly. 1991. „Maîtres à danser et baladins aux XVIIe et XVIIIe siècles en France: quand la danse était l’affaire des hommes“. erau treburile bãrbaþilor (Nathalie Lecomte. À propos de la formation du danseur. Histoire des femmes en Occident. acesta din urmã alege de altfel o soþie care „avea piciorul uºor ºi mergea repede“64. XVe–XVIIIe siècle. Les Bachelleries. spun ei (medicii).156 Istoria corpului Simon. datorie socialã ºi derivativã. ºi asta de la o margine a societãþii la cealaltã ºi în pofida atenþionãrilor pastorilor catolici ºi protestanþi. op. G. „La métaphore de la danse chez François de Sales“. 266). . vol. Louis Simon. Paris. cit. Nicole Pellegrin. Poitiers. 66 Jean Delumeau. cit. moartea s-a apropiat. 65 Jean-Paul Desaive. Fêtes et organisations de jeunesse du Centre-Ouest. dupã capitolul al XXXIII-lea din Introducere în viaþa cucernicã de Francisc de Sales. deºi culmineazã cu prezentarea unor imagini din lumea de dincolo: „Vai. 1998.. pp. Famdt. pp. Rouger. efecte asemãnãtoare cu cele ale bureþilor ºi ale bostanilor: „cei mai buni nu valoreazã nimic. cit. Garnier. Dansul. uitaþi-vã cum îºi bate joc de voi ºi vã cheamã în dansul ei.. Dansul 64 Valentin Jamerey-Duval.66 Destindere de douã ori tenebroasã (nu e ea oare adesea nocturnã ºi pãcãtoasã?). cu siguranþã „singurul limbaj al corpului care îi permite femeii sã se exprime la egalitate cu bãrbatul ºi în perfectã complementaritate cu acesta“ (J. 153–172. iar eu vã spun cã cele mai reuºite baluri nu prea sunt bune“. 1998. 1970. Aceastã atitudine este în mod excepþional conciliantã. 120–121. în Alain Montandon (coord. decât „nesãnãtoasã“. La Mort des pays de Cocagne. op. Complementaritate nu înseamnã egalitate într-o epocã în care dansul profesionist ºi sãritura. chiar în coregrafiile populare. Cité de la Musique.

întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 157 ãsta e adevãrata petrecere a muritorilor. scribul Prion68 este un observator atent al particularitãþilor unei provincii recent anexate. pe pãmânt. Les chemins du paradis / Taolennou ar baradoz. ce reflectã uimirea exoticã ºi solicitudinea 67 Aceste oale care sunt corpurile umane („vasele“ pântecoase ºi fragile despre care se vorbeºte în Traité des danses al protestantului Daneau) sunt fãcute pentru „a se crãpa ºi a se sparge“ una de alta când îºi asumã riscul de a se atinge în timpul dansului (Lambert Daneau. 1222–1230.. Incompatibil cu vocaþia creºtinã. întrucât „incitã la voluptate“ ºi apropie cele „douã vase fragile“ care sunt bãrbatul ºi femeia. precum în „tablourile de propovãduire“ sau taolennou folosite de misionari în Bretania67? Dacã reiterarea constantã a condamnãrilor le aratã ineficienþa. care vorbeºte întotdeauna la persoana a III-a. În dansurile lor publice ºi private bãrbaþii sunt obligaþi sã-ºi punã mâna dreaptã pe fundul dansatoarelor lor ºi sã le ridice astfel deasupra capetelor lor.“ Acest text.. 68 Pierre Prion. 33. Fanch Roudaut ºi Alain Croix. a bucuriilor inefabile ale eternitãþii. în ciuda ameninþãrilor preoþilor. „turbãrii“ lor favorite. chiar dacã ar fi obligatã sã facã asta. pregãtirea primejdioasã aici. Venit la Perpignan cu stãpânul sãu ca sã „se punã la adãpost împotriva neajunsurilor epidemice“ ale ciumei în 1722. 58. ea explicã poate ºi elanul fizic al dansatorilor ºi dansatoarelor din acel timp atunci când se lãsau pradã. p. p. evocã o Angelicã ce pare a fi fiica lui. în imagini sau în toate aceste trei moduri de expresie. cit. Alain Croix. Bãrbatul care nu s-ar conforma ar fi alungat din Roussillon pentru totdeauna […] din dansul spaniol. orale. Traité des danses. Chasse-Marée. 1579. dar ºi un martor al temerilor unui anumit numãr de educatori faþã de activitãþile fizice prea „gâdilãtoare“: „Oamenilor din Roussillon le plac la nebunie toate instrumentele muzicale. ea o va descuraja pe Domniºoara Angélique sã meargã în Spania. Dar cum sã-þi imaginezi efectele asupra credincioºilor ale acestor violente defãimãri. . op. Paris. Autorul. aceastã libertate este cam indecentã. dansul e condamnat cu o neobositã vehemenþã. fie ele scrise. Douarnenez 1988). Este o „nãscocire a lui Satan“ atât pentru protestanþi.Corpuri obiºnuite. pp. cât ºi pentru catolici.“ Formularea trebuie luatã literal: dansul duce la uitarea a ceea ce este esenþial. op. cit. cu siguranþã cã tatãl ei i-ar interzice dansul.

gesturi de schiþat. à l’usage des jeunes citoyens des deux sexes. op. Exerciþiu corporal ºi divertisment ritualizat. inclusiv în mediile nearistocratice.. Rouen. sunt poate o reminiscenþã a originii sacre a dansului. A se reciti Burghezul gentilom al lui Molière ºi replicile Maestrului de dans cãtre Maestrul de muzicã. chiar atunci când este practicat ºi iubit. funcþiile sociale multiple ale dansului. În paragraful urmãtor consacrat armelor. figuri de realizat. 41–44. în Alain Montandon (coord. a face acest lucru de faþã cu tot grupul implicat. cit. cu furie. Histoire d’un pouvoir pédagogique. p. 5. 172. Alte tipuri de dans.“71 O atitudine ce va fi pãstratã pânã ºi Georges Vigarello. prin dansuri „în cerc“. […] Aceastã atitudine semireligioasã a greoaielor noastre baiadere. „cu pasiune. Léonard. Yves Guilcher. 1978. p. cit. […] Femeile simt aceeaºi atracþie vie pentru dans ca ºi bãrbaþii. op. un (o) viitor (viitoare) partener(ã). plãcerea ºi datoria sunt amestecate deoarece e vorba despre a bãtãtori. pp. 230–236. datoritã acestui fapt. p. Leconte.. tocmai cele care îndreptãþesc sfidarea interdicþiilor religioase: a seduce ºi a alege.. Véritable civilité républicaine.). cit. în vederea cãsãtoriei. Delarge. împotriva intenþiilor lui. p. 70 Citoyen Prévost. Dar Prion aminteºte de asemenea cã dansurile vechi sunt. seriozitatea unei plãceri aproape sacre. aceastã privire a lor mai întotdeauna lãsatã-n jos. Emmanuel Bury. 60.69 Un Veritabil ghid republican de politeþe spre folosul tinerilor cetãþeni de ambe sexe îi pomeneºte încã utilitatea în anul al II-lea: dat fiind cã dansul este cel dintâi dintre „exerciþiile Corpului. „La danse et la formation de l’aristocrate en France au XVIIe siècle“. dovedeºte. Paris. pe perechi sau în lanþ. an II. Existã un maestru de dans în satul Aubais în secolul al XVIII-lea (Émile-G. sunt descrise în evocãrile 69 . […] primele sale elemente îndreaptã corpul sau îl fac agil“70. 197. 119). postúri de pus în evidenþã) ºi are. fructul ºi metoda unei educaþii fizice riguroase. cit. cunoaºterea scrimei este consideratã ca o „primã necesitate“. op. 71 Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. a exhiba astfel talente individuale ºi comune necesare definirii propriei identitãþi ºi celei a comunitãþii sale.158 Istoria corpului paternã ale unui om alfabetizat din Rouergue. dacã nu ºi mai mare. aºa ca în Armorica. ce pare sã caute mai degrabã o groapã decât plãcerea. Nicole Pellegrin. p. o nouã suprafaþã pentru treierat grânele a unui vecin arendaº.. dar ea „nu are nici o legãturã cu educaþia ce li se potriveºte tinerelor fete“. cit. Le Corps redressé. ca ºi baletele noastre contemporane. în capitolul „Dansou al leur nevez“ din aceastã Galerie bretonã. op.. pp. op. dansul este de esenþã geometricã (spaþii de parcurs.

).. „Îmi dãdui seama cã e ea dupã urma pantofilor ei. cel puþin în portretele lor. apoi fiecare pereche se desprinde pentru a înainta sau a da înapoi ºi dupã aceea dansatorul îºi învârte în mod galant partenera într-o piruetã. 72 Gérard Bouchard. deoarece Simon. dar poate e vorba despre simpli saboþi.. 55. cit. al cerurilor înspre care îºi iau zborul preafericiþii). aceºti paºi permit urmãrirea delincventului fugar sau a iubitei a cãrei eventualã pierdere provoacã spaimã. op. cãci tatãl meu nu era prea sigur de asta din cauzã cã era încã întuneric“. cit. op. Paris–Haga. 90). dar îºi pãstreazã peste tot aerul de abandon ºi de nebunie provocatoare. E de menþionat cã în zilele de sãrbãtoare tânãra fatã poartã „pantofi“. este un dans ce variazã ºi se complicã în funcþie de localitãþi. cit. 94. începe tot printr-un cerc în care se prind patru sau opt la un loc. op. Vezi Jean-Michel Guilcher. Jacques Péret. 1963. În rest. scrise sau cântate (Théodore Hersart de La Villemarque. în împrejurimile localitãþii Quimper. .73 Prin contrast. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 159 în cea mai convulsivã dintre gavote ºi în cel mai alert „jabadao* care. are rigiditatea postúrilor dobândite. la jumãtate de drum între artificiul plastic ºi habitusul consimþit. 196 ºi 208. Mouton-EHESS. þinându-ºi mâna deasupra capului ei. La tradition populaire de danse en basse Bretagne. noteazã printre „noutãþile apãrute în timpul vieþii mele“ punerea cuielor la „pantofi“ în locul „ºtifturilor“ (p. pp. p. ºi conferã o încetinealã greoaie particularã corpurilor calicilor pe care îi imagineazã pictorii de chiolhanuri sau de alte scene asemãnãtoare. cit. * Dans vechi. 197–198 ºi 296–298). op. în care sinuozitãþile cortegiului ºi atitudinile corpurilor realizate pe sãrbãtorilor sfinþilor ºi cãsãtoriilor (pp. p. 491). Aceste lentori literalmente „pompoase“ sunt de altfel bine sugerate prin imaginile pictate ale procesiunilor urbane.“ Departe de mersul eteric (eterul relativ al teritoriilor noi ºi cel. În opoziþie cu greutãþile terestre.Corpuri obiºnuite.. Incidental. chiar ºi în interiorul locuinþelor (sã ne gândim la pãmântul lor bãtucit ºi la paturile ce trebuiau înãlþate pentru a se evita bãltoacele ºi umezeala72). ºi Yves Guilcher. cit.tr. mai „promiþãtor“. de bãrbaþi ºi femei aºezaþi alternativ (n.. mereu interesat de obiectele de încãlþãminte ale concetãþenilor sãi. 73 Louis Simon. „gravitatea“ voitã a oamenilor în robe (magistraþi ºi preoþi). op. p. paºii majoritãþii se lipesc de soluri vâscoase. executat în cerc. înãlþarea sufletului-pasãre la „ultima suflare“ constituie obiectul a numeroase interpretãri. declarã Louis Simon într-o dimineaþã de disperare din dragoste.

74 Dezordine momentanã a corpurilor care o atrage pe cea.160 Istoria corpului care pictorul le încremeneºte pe pânzã sunt impregnate de o viziune a lumii în care solemnitatea funcþiilor ºi a evenimentelor trebuie sã se imprime în carnea protagoniºtilor.. dat fiind cã pot sã rãmânã goale o bunã parte din an sau sã poarte espadrile sau pantofi fini. ºi mai efemerã. pe cealaltã faþã se îngrãmãdesc scenete variate în care se agitã siluete autonome cu mimici expresive: interpreþi de „jocuri“. pe grupuri distincte. defileazã autoritãþile în mantouri cu trenã. p. trupurile se reazemã în coate. Toulouse. cât ºi regionale. 75 Instabilitatea este comunã tuturor societãþilor þãrãneºti ale Vechiului Regim.. ºi cele ale sãracilor. ceremoniile publice ºi destinderile private: în timp ce pe o faþã se desfãºoarã cu tot fastul un cortegiu bine rânduit. imaginarul epocii punea în opoziþie picioarele greoaie ºi pasul uºor. prin imaginea divertismentului profan. op. Michel Vovelle. 70–71. Braþele se ridicã. Picioarele lor. este proverbialã. cit. sprinteneala bascilor ºi a bascelor. uriaºi de bâlci. oameni care beau etc. passim ºi pp. Christian Peligry ºi Jean Pénent. Muzeul Paul-Dupuy. mici comercianþi. op. anunþã începutul unei democratizãri a postúrilor. 143–145: procesiunea Trupurilor Sfinte la Toulouse pe la 1700. ºi cele ale bogaþilor. în care. Michèle Éclache. cit. plimbãreþi. Opoziþia dintre cele douã feþe ale unui paravan din Aix în care figureazã „jocurile ºi procesiunea de sãrbãtoarea Sfintei Euharistii“ subliniazã diversitatea gesturilor atribuite diverselor grupuri sociale ºi diverselor momente dintr-o zi de sãrbãtoare. chiar ºi celor mai sedentare. 74 . 1990. ºi arendaºii înºiºi. atrag privirile cãlãtorilor. Images et fastes des Capitouls de Toulouse. picioarele se încruciºeazã. care punea alãturi religiosul ºi profanul. trebuie adesea sã se mute din fermele lor înainte de terminarea contractului (Jacques Péret. se extaziazã în faþa mulþimii de precupeþe din Aix-en-Provence au XVIIIe siècle. cel puþin în Poitou. care asistã în iulie 1785 la întoarcerea de la pescuitul de sardele la Saint-Jean-de-Luz. compunând geografii atât sociale. Aix. Guilbert. par cã-ºi iau zborul. 157). pp. printre altele locuitori ai coastelor provensale. sãrbãtoarea Sfintei Euharistii din Aix sugereazã lunga perioadã de diferenþiere a (modurilor de reprezentare a) corpurilor ºi. În timp ce emigranþii interni (muncitorii sezonieri descriºi de Jamerey ºi toþi „pribegii“ care fug de sãrãcie75) sunt celebri pentru „încãlþãrile“ lor grele. 1986. a ordinii sociale. De regulã. iar veºmintele.

de Aurel Tita. Louis-Sébastien Mercier.. p. 77 La Bruyère. op. iatã-l reþinut de picior în camera sa pentru tot restul zilei. Voyages dans diverses parties de la France et de la Suisse faits en 1775–1785. II. Bucureºti. 213. p. toate cu lenjerie albã ºi finã. Greutatea vârstei ºi deformãrile profesionale remodeleazã 76 Jacques-Antoine Guibert. p. Paris. Lyon. 395 (adãugat la a ºasea ediþie în 1691) [Caracterele sau moravurile acestui veac.. 232). Les Vêtements de la liberté. nu se mai crede îmbrãcat. O imagine la fel de superficialã e prezentã. p. ºi vol. se vede în oglindã: nu se poate sã fie mai mulþumit de cineva decât este el de el însuºi […]“77 A arunca o privire în spate asupra liniilor propriului corp ºi mai ales asupra rotunjimilor pulpei este o atitudine caracteristicã pentru o epocã în care bãrbatul frumos era evaluat în aceeaºi mãsurã dupã supleþea membrelor sale inferioare ºi dupã chip.. cit. pp. II. toate în pas alergãtor. 78 Caraccioli. 1806. Editura pentru Literaturã.78 V. 59 ºi 105. vol. cit. 74. 1968].. la alþi vizitatori ai þinutului meridional (John Locke.. Arthur Young. D’Hautel. toate cu picioarele goale ºi desculþe. La Bruyère nu a omis acest lucru într-unul dintre Caracterele sale din 1691: „Ifis vede la bisericã un pantof de modã nouã ºi-l priveºte pe al sãu ºi roºeºte. fãrã editurã. Venise la bisericã sã se arate ºi se ascunde. ed. vol. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 161 Bayonne prezente pe þãrm: „Sunt vreo cincizeci-ºaizeci înºiruite una dupã alta. 298. în aceastã lume de mãrºãluitori greoi cu mers apãsat. cu corsete roºii ºi jupoane în culori þipãtoare. fiindcã picioarele partenerelor lor sunt de obicei ascunse de rochii. cit. deºi cu o mai micã grijã pentru ornamente. cit. Greutatea ºi pliurile corpului Atenþia acordatã frumuseþii liniilor corpului masculin merge pânã la rotunjimile ce i se pot da prin învãþarea ºi practicarea dansului (plecãciunea ºi alte forme de salut sunt strâns legate de acest aspect). cit. Nicole Pellegrin. scribul Prion citat de Émile-G. op. astfel încât fac cele trei leghe dintre Saint-Jean-de-Luz ºi Bayonne în mai puþin de o orã ºi jumãtate.“76 O pulpã musculoasã are instantaneu. 18. p. 1768. op. p. op. trad.. […] îºi priveºte picioarele. I. op. . toate cu cozi împletite. dar existã unele ce nu þin de voinþã. 81.148. cit. bine fãcute. ºi e vorba mai ales de un farmec masculin. Léonard.Corpuri obiºnuite. p. sprintene. pittoresque et sentencieux. pp. un farmec erotic nebãnuit. Dictionnaire critique. 303.

Paris. Galeria Hayward. Philippe Ariès. de Montaigne aux premières retraites. Jean-François Millet (1814–1875). Georges Vigarello. Paris. 80 Érasme. cel puþin în prima sa perioadã. Herbert. cit. 82 R. art. ed. Greuze. o activitate totuºi deja pe cale de dispariþie în 1857.. 1977. „A devenit cocoºat fiindcã a stat prea mult aplecat. Munca pãmântului. „Peinture des rapports sociaux et invention . Miroirs de la vieillesse en France au siècle des Lumières. Fragonard) ºi a emulilor lor din gravurã sau literaturã (asprimile ºi drãgãlãºeniile burgunzilor ºi ale burgundelor lui Rétif ºi Binet)81.79 Dar. care tempereazã lecturile etnografice prea literale (Emmanuel Le Roy Ladurie. Despre aceste transfigurãri existã analize remarcabile în Vincent Milliot. Paris. Lancret. pp. 68–70. declarã Furetière. Povara anilor l-a încovoiat pe bãtrânul ãsta“. De aceea putem sã ne referim la unele dintre mãrturiile picturale ale secolului al XIX-lea pentru a reconstitui silueta specificã pe care o crea truda þãrãneascã. sã redea felurile de a sta în picioare sau de a se încovoia ce duc cu gândul la marcarea timpurie a corpurilor ca urmare a unor gesturi repetitive. uneori pânã la fisurã. La Civilité puérile [1530]. pentru om.162 Istoria corpului trupurile ºi efectiv le îndoaie. 1989.82 Subiectul scenei este nerealist 79 Antoine Furetière. dar care urmãresc – din diverse motive – sã îndulceascã realitatea. Les Cris de Paris ou le peuple travesti. caracterul istoric al anumitor postúri meritã sã fie amintit aici. În privinþa „infirmitãþilor“ bãtrâneþii. David G.tr. cit. De men- þionat cã în acest dicþionar termenul courbette este un termen de manej [cabrare uºoarã la cal] ºi nu are. când Millet picteazã Culegãtoarele de spice. dã corpurilor o alurã deosebitã pe care folosirea tractorului ºi a altor maºini agricole nu au fãcut-o sã disparã decât foarte recent.L. Les Vieux. actele notariale numite „de pensie“ sunt o sursã excepþionalã ce trebuie revãzutã (Jean-Pierre Bois. arcuit. dacã astãzi sunt bine-cunoscute metodele de îndreptare ce obsedeazã medicina secolului al XVIII-lea ºi publicul lor alcãtuit din pãrinþi înstãriþi ºi reformiºti de toate soiurile80. Jean-Claude Chamboredon. cea cu care se ocupã aproape trei sferturi dintre francezii ºi franþuzoaicele Vechiului Regim. precum cel al culegerii spicelor. op. Fayard. 1995. Eshel. 1992).]. Londra. cit. înfrumuseþând-o sau caricaturizând-o. Les représentations des petits métiers parisiens (XVIe–XVIIIe siècle). Troyansky. Paris. 1976. Millet a ºtiut.). Publications de la Sorbonne. Ramsay. catalog de expoziþie. Departe de egloga pictorilor de gen din secolul al XVIII-lea (Watteau. decât un sens figurativ [temenea]. 81 Toate reprezentãrile care meritã atenþie. op. curbat – n. articolul „Courbé“ [curb.

p. A face o cutã nu are doar un sens metaforic provenit din vocabularul textil.Corpuri obiºnuite. Despre munca asprã a treierãtorilor ºi despre remuneraþia lor. op. absenþa activitãþilor productive în rândul nobilimii franceze. pp.tr. 1447 (spicuirea). cutã – n. „Construing the harvest: gleaners. Aici aproape toate exemplele þin de textile („camelot“ este o þesãturã de lânã). reverenþele ºi genuflexiunile). The American Historical Review. op. op. fie pentru cã se încovoaie prea tare. cit. nr. cãrora neguþãtoria li se opune întru totul. acum sã se târâie. 6–28.. acum sã se culce la pãmânt. Alte gimnastici derivã din practicarea unor activitãþi specifice (ticuri ale meseriilor sau conduite exprimând respectul. 112). astãzi oarecum uitate. de exemplu. fie pentru cã sunt mai mereu lângã foc sau în apã […]. op. Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. cât ºi moralã atunci când vârsta îºi pune amprenta pe un chip ridându-l sau când învãþarea bunelor moravuri „îl face pe un tânãr sã se plieze înspre direcþia cea bunã. 98. ca. Actes de la recherche en sciences sociales.. acum sã alerge. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 163 (coabitarea unor secerãtori moderni cu nevoiaºe pline de demnitate). cit. acum sã sarã. . 5. ºi sã aibã alte priceperi asemãnãtoare. vezi mãrturiile contemporane (François-Yves Besnard. farmers and officials in Early Modern France“. aceasta „are în primul rând nevoie de un corp agil ºi bine fãcut pentru a se menþine cu demnitate pe timp de pace ºi în gãrzile din rãzboi.. 80. fie cã se îndoaie. mai ales când ea se adaugã la multe altele. acum sã se þinã drept. […] Se foloseºte expresia «e ca stofa care a fãcut deja cute» pentru cineva care nu se va mai schimba. Dupã pãrerea unui pãrinte iezuit. p. 18. vol. cã-i mãnâncã sãnãtatea ºi întotdeauna agerimea. Pe scurt. dar forma bondoacã a lucrãtoarelor nu induce în eroare în privinþa constrângerilor fizice ale unei munci ce le obligã sã se aplece în permanenþã ºi sã strângã în poalã grânele adunate cu greu sub arºiþa soarelui. 83 Antoine Furetière.. cit. fiindcã ea frânge toate trupurile. O sarcinã de temut pentru corp. 74. 68). articolul „Pli“ [pliu. pp.]. atât de l’éternel paysan: les deux manières de Jean-François Millet“. marca este atât anatomicã. Liana Vardi. cit. nr. prin raþiuni fizice. care cer un bãrbat mlãdios din toate încheieturile ºi în stare de orice miºcare. pe când la Erasmus ele þin de vegetale (Érasme. 1977. fie cã stau prea mult aºezate sau în picioare.“83 Cute simple ale corpului dublate de cele ale sufletului. ce servesc mai ales pentru a pune în contrast harnicii ºi leneºii ºi pentru a justifica. 1993. p. ea se poartã atât de rãu cu trupul. 17–18.

chiar aºezat pe un scaun adevãrat ºi departe de atelierul sãu. Revue d’histoire moderne et contemporaine. se explicã. 745–767. sã-ºi þinã.. cit. iar o femeie din Aubais. cit. 69. mult timp subalternele lor. op. al croitoresei exhibã. pp. „Le genre et l’habit“. corporalã. se admite cã apartenenþa la sexul feminin se recunoaºte dupã faptul cã o femeie primeºte o minge în poalã cu picioarele desfãcute. fãrã îndoialã. Trupul. Aceastã poziþie. p. picioarele strânse86. obligate. p. vestimentarã ºi moralã. op. 1977. „Le genre et l’habit“. pp. Desmar. 537–538. fie pe dedesubt (Nicole Pellegrin. cit. þinut sub control. iar un bãrbat cu picioarele strânse. Temerile – cu justificãri în natalitate – pe care le suscitã femeia cu venituri proprii sunt cu greu contrabalansate. Arlette Farge. nr. Recherches sur la féminisation des travaux de l’aiguille [XVIe–XVIIIe siècle]“. art. art. pe care mi l-a recomandat Jean-Pierre Desaive ºi care pare o reminiscenþã a cãrþii întâi din Politica lui Aristotel. fie purtaþi pe deasupra. în cazul lor. surpriza lui Pierre Prion. acesta e un fapt mai puþin banal. Acest text. care a fost soldat. 86 Atitudine cu atât mai necesarã cu cât femeilor li s-au interzis multã vreme pantalonii. p. octombrie–decembrie 1999. ca toate femeile. dupã pãrerea lui Olivier Perrin. dar utilã. 116 ºi 132: femeile din Uzès poartã pantalonaºi. pp. pe vremea pãrintelui Loryot. graþioasã.. 71. 998. vezi Érasme. p. „Les artisans malades de leur travail“. vezi mai departe). cit. 85 Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. . pânã ºi în iconografie..164 Istoria corpului de necesarã în faptele de arme. sã-ºi þinã mãcar „piciorul drept îndoit într-un fel care i-ar dezvãlui meseria“85. semnele 84 Pãrintele François Loryot. în afara patului. n-a putut sã fie niciodatã ºi a croitoreselor. 5. prin concurenþa pe care o creeazã într-o meserie monopolizatã multã vreme de cãtre bãrbaþi. poartã pantaloni în permanenþã... Invers. Paris. Les Fleurs des secretz moraux sur les passions du cœur humain. deoarece. de care nobilii fac caz. 38). Despre distanþa idealã între genunchi pentru poziþia ºezut. op. conþine de asemenea o uimitoare justificare a subordonãrii femeilor prin greutatea veºmintelor lor (Nicole Pellegrin. pe atunci specificã bãrbaþilor în Occident. Annales ESC. în mod evident. el va continua.“84 Deformarea corpurilor din cauza muncii este deja o realitate. dar cã serveºte drept justificare privilegiilor nobilimii. Supravegherea specificã a acestor muncitoare ºi prevederile deosebite legate de þinuta lor. dar sedentarã. cit. de visele liniºtitoare cu veºnica tânãrã croitoreasã: feminitate ocupatã. Poziþia specialã adoptatã de croitor ca sã coasã este pentru el o a doua naturã. ºi „Les vertus de l’ouvrage. 1614.

f. Dimpotrivã. Acestea sunt bine descrise de cãtre cãlãtorii strãini de origine protestantã. 89 Elkanah Watson. reed. Vom menþiona echivalenþa între membrul masculin ºi piciorul feminin. cel puþin 87 Nicole Pellegrin. Gregory Hanlon. Jean-Jacques Rousseau. p. cea a muncii cu acul. art. . 1951. în noroiul strãzilor) creeazã alte habitusuri. Inventaire du fonds Vandeul et inédits de Diderot.89 Viaþa sfinþilor ºi excesele lor. 459–461 ºi 499 [Jean-Jacques Rousseau. vi se vãd picioarele!88 A îngenunchea direct pe solul tare ºi rece al sanctuarelor ºi locurilor sacre (la picioarele crucifixului. Droz. se pare cã ucenica croitoreasã a gravorului Bouchardon viseazã ºi stã rãu pentru a exprima mai bine condiþia sa de neofitã. p. între imperativul falic ºi tãgãduirea galantã. expuse ºi/sau ascunse. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 165 unei discipline recente.] (Nantes. ale cãrei beneficii. 1968. cit. la trecerea Sfintei Euharistii. au fost ridicate în slãvi de pedagogi dintre cei mai diferiþi.a. aºa cum sunt Doamna de Maintenon ºi Rousseau87. or Memoirs […] including his Journals of Travels in Europe and America from the year 1777 to 1842. 1993. pp. „Les vertus de l’ouvrage“. p. 754. Garnier. „sã-ºi punã genunchii în mijlocul unei bãltoace cu noroi“. ºi ele datate istoric ºi social. sub privirea ameninþãtoare a mulþimii. L’Émile ou de l’Éducation [1762]. mãrind astfel diferenþele comportamentale de gen într-o societate obiºnuitã sã opunã ºi sã ierarhizeze cele douã sexe.tr. Confession and Community in XVIIth century France. Geneva. 196. fizice ºi morale. Elisabethtown (N. 1973. pe care Diderot o rezumã ironic în celebra formulã: Educaþia bãieþilor: Fã pipi ca un bãrbat! Educaþia fetelor: Domniºoarã. [1845?]. 232 (citarea lui Théophile de Viau de pe la 1618). Editura Didacticã ºi Pedagogicã. Nu e nici o îndoialã cã fetiþele antrenate sã tragã aþa în micile ºcoli ºi în atelierele Vechiului Regim au învãþat acolo „sã nu viseze“ ºi „sã stea cum se cuvine“. de Dimitrie Todoran. dar în acelaºi timp închise într-o apartenenþã la un sex univoc.Y. pp. University of Pennsylvania Press. 1964. p. Emil sau despre educaþie.). Men and times of the Revolution. pe cãrãrile spre capelele de la munte.. în Herbert Dieckmann. 354–356 ºi 382]. martie 1781). Paris. O educaþie a corpurilor. 129: „I reluctantly settled my knees into a mud-puddle“ [„Mi-am pus genunchii în silã într-o bãltoacã plinã cu noroi“ – n. Philadelphia. care se plâng cu amãrãciune de „fandoselile papistaºe“ ce îi obligã. Crown Point Press. „Textes inédits“. 88 Denis Diderot.Corpuri obiºnuite. trad. Bucureºti.

l’abbé de Laroque. ºi dedesubtul genunchiului“. Dacã lipsa scaunelor permanente ºi a scãunelelor de rugãciune din bisericile cu naosul gol.tr. 34). cit. op. termenul corespondent mizericordie înseamnã doar „îndurare“.“ O finanþare asemãnãtoare în 1755 la Doulon. paroisse nantaise. p. 91 Louis Simon. biserica parohialã putea sã nu aibã „decât o duzinã de jilþuri. par M. 41. ºi abia în 1772 un preot a introdus „bãncile“. aceasta fiind fãrã spãtar pentru a nu-i deranja pe cei din spate (Alain Croix. p. nu este folosit ºi cu sensul de „reazem“ (n. „o tumoare mare.. Oare nu mai mulþi. et grand vicaire du diocèse. în þinutul Nantes.. pe când celebritatea altor clerici vine din capacitatea lor (un dar al lui Dumnezeu sau disciplinã autoimpusã?) de „a rãmâne în biserici câte ºase ore în genunchi“90? Aceastã înclinaþie cãtre îngenunchere a fost luatã peste picior din plin de cãlãtorii reformaþi care vedeau în ea dovada aservirii sufletelor. de exemplu. Ar-Men. poporul era întotdeauna în picioare sau în genunchi în timpul slujbelor sau oficiilor“. „Doulon. 90 . din cauza acestei atitudini. dar ºi a trupurilor. unde enoriaºii plãtesc câte 6 lire dreptul de intrare ºi o cotizaþie anualã de 10 bani ºi pentru o lungime a bãncii de un picior. cit. amintesc cã existã un risc real în „a sta adesea ºi îndelung în genunchi“. e mai uºor de înþeles îndârjirea privilegiaþilor de a avea Anonim. op. La fel de bine se pot imagina ºi alte motive. ca. 1992. „milã“.166 Istoria corpului narative. 107: „Asta ne-a fãcut un fond din care avem cu ce sã întreþinem biserica ºi din ce s-o îmbogãþim mai apoi. Duprat.). chanoine et prévot de l’église d’Auch. tot ele fãceau din participarea la serviciile religioase o sfântã ºi uneori asprã încercare. mort în 1784 ca preot la Auch. De reþinut cã pe atunci selle [ºa] era sinonim cu siège [scaun]. au dobândit. abatele din Laroque. l’abbé ***. Nu numim oare „miséricorde“* reazemul ascuns sub scaunele din stranele catedralelor. 41. La vie des recteurs aux XVIIe–XVIIIe siècles“. care îi alina pe furiº pe canonicii forþaþi sã stea mult timp în picioare? În regiunea Le Maine din prima jumãtate a secolului al XVIII-lea descrisã de Louis Simon. genuflexiunile frecvente din ritualurile catolice ºi durata lungã a ceremoniilor fãceau mai suple încheieturile credincioºilor ºi ale credincioaselor. 1788. * În limba românã.91 Citind astfel de texte. Vie de M. pe fiecare se puteau aºeza câte trei persoane. p. ce se întindea mult ºi deasupra. Auch. p. Michel Forest. care nu plãteau decât cinci franci pe jilþ.

Fayard. fie ale oamenilor sãraci. 4. nr. 92 . întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 167 propria lor bancã în bisericã ºi de a pune pe ea „un carou“. 68. op. Aceste „moliciuni“ bisericeºti îi uimesc încã pe provinciali în 1732. Peter Cryle. pp. dar memorii mai proletare ºi numeroase informaþii judiciare descriu peripeþii asemãnãtoare în bisericile de þarã. ca ºi romanele libertine (Jacques Péret. 94 Aceastã segregare sexualã. cit. articolul „Carreau“ [carou]. octombrie 1998. interesul sãu pentru acest Antoine Furetière. mai ales p. p. cit. de câþiva ilustratori ai vieþii þãranilor (cf. deoarece aceastã practicã nu e încã generalizatã. cãutatã de preoþii Contrareformei. De altfel. 23. 57. cit. pl. p. 208. fãcând acest lucru. separaþi. dar ele coincid cu gustul generalizat ºi crescând pentru grãmezile de perne de pe paturi. Jean-Baptiste Raveneau. Nicolas Rétif de la Bretonne. care sã le asigure confortul ºi distincþia. Dobândirea taburetului de la Versailles a fost povestitã de Saint-Simon. Saint-Simon ou le Système de la Cour. el are mare grijã sã comande ºi sã instaleze noi bãnci în naos: vrea sã-i înveþe acolo catehismul pe copii. 89. cotul sau genunchiul) nu îi privesc doar pe oamenii de la curte. fie ale bogaþilor erotomani. 58.. „Breaking the furniture in erotic narrative: towards a history of desire“. Dar. 49. vol. un semn de calitate. este realizatã. op. Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin.93 Preotul Raveneau umple mai multe pagini din a sa Culegere cu ceea ce numeºte „procesul locurilor“ care îi pune faþã în faþã pe vicarul sãu ºi pe diverºi notabili din cauza ocupãrii bãncilor din stranã. pp.Corpuri obiºnuite. E o doamnã cu carou […]. 85. de asemenea.. cum se cuvine. cit. Totuºi. ºi închiriazã aceste scaune comune celui care dã mai mult. demonstreazã cât e de modern. cel puþin în imagini. Furetière precizeazã cã e vorba despre „o pernã mare sau o pernuþã pãtratã din catifea. Cele ale bãrbaþilor în robe au doar unele cu broderie de mãtase. ceea ce provoacã noi certuri între enoriaºi. Paris. op. French Studies.. 410). 409–424. femeile bãrbaþilor de arme au carouri cu galoane de argint. 18.“92 Aprigele lupte duse pentru a avea acces la un reazem distins pe care sã-þi odihneºti o parte din corp (ºezutul. pe care le scot la ivealã la fel de bine inventarele notariale. 1997. op. favorabile diversificãrii „poziþiilor dragostei“? 93 Emmanuel Le Roy Ladurie ºi Jean-François Fitou. pe care doamnele ºi episcopii ºi-o iau la bisericã pentru a se aºeza mai comod în genunchi: ceea ce e. 9). p. dupã sex94. 78. Elemente mobile ce þin de pat. dar ºi în catedrala din Meaux a lui Bossuet..

e posibil ca durerile sale de picioare sã-i explice obsesia. „se numesc într-o casã «les lieux secrets» [private]. în aceastã definiþie din Dicþionarul 95 Alain Croix. Abatele lexicolog evocã scaunele fabricate cu intenþie ºi care par cã dubleazã trupurile care se aºazã pe ele (oare n-au un spãtar. cit.. 1985. 75–83. médiateur du changement domestique? Quelques remarques méthodologiques. dar încã foarte departe de „rãzboiul bãncilor“ dus de pedagogii igieniºti din secolul al XIX-lea. Jean-François Pirson. Vedem coabitând obiceiuri vechi (a se aºeza direct pe pãmânt ºi a-i folosi denivelãrile) ºi practici noi. a se aºeza pe pãmânt. op. pe iarbã. 96 Remarcabile analize asupra diversitãþii culturale a þinutelor ºi a scaunelor ce le sunt asociate în Jean-François Pirson. „a se aºeza [înseamnã] a se pune pe un scaun. op. Histoire des commodités. a „încãperilor retrase“ ºi a altor „bude“ pentru a defeca ºi generalizarea bãncilor în comunitãþile pedagogice. cit. cit. vezi Roger-Henri Guerrand.. op. articolul „Asseoir“ [Aºeza]. Antoine Furetière. trebuie sã ne mire opoziþia. cit. pe closet. picioare.96 Totuºi.. ele însele contemporane cu înmulþirea pernelor în paturile proletare: apariþia. Despre latrine. op. p. În plus. cit. dar el adaugã la obiectul-mobilã care ne e familiar o listã de spaþii naturale capabile sã îndeplineascã aceeaºi funcþie. quelques résultats“. Paris. aceasta se întâmplã deoarece e vorba despre respectul rangurilor ºi mai ales despre onoarea ce trebuie sã i se facã eminenþei propriilor sale funcþii sacerdotale. 190. a se odihni. op. ºi Pierre Prion. Ea subliniazã ciudãþenia culturalã a alegerii poziþiei în ºezut pentru a te odihni ºi bizareria locurilor în care puteai sã iei aceastã poziþie pe vremea lui Ludovic al XIV-lea.“95 Enumerarea din dicþionarul lui Furetière surprinde la prima vedere. Annales de Bretagne. La Découverte.?). pp. rarã în afara oraºelor. Daniel Roche. ºi chiar prezbiteriile. „Le clergé paroissial. mai prozaic.. […] A se aºeza pe bãnci. Le Corps et la Chaise.168 Istoria corpului tip de mobilier nu este doar de ordin pastoral: dacã noteazã cine are dreptul la un fotoliu sau un scaun la toate adunãrile la care asistã sau despre care aflã (sinoadele organizate la episcopie ºi chiar ultima adunare protestantã din Brie). Les Lieux. p. Pentru acest lexicolog. pe scaune. braþe etc. 1987. . Într-o epocã în care mobilele cu care sunt echipate locuinþele. nu prea conþin scaune confortabile. «les lieux communs» [locul unde merge ºi regele] sau în mod absolut «les lieux» [bude] cele care sunt destinate descãrcãrii pântecelui“ [articolul „Lieu“ – loc]. 470.

Desenele lui Olivier Perrin de la sfârºitul secolului al XVIII-lea ºi gravurile care s-au fãcut dupã ele pentru Breiz-Izel ilustreazã bine aceste ierarhii mobiliare ºi constrângerile fizice care le însoþesc. adicã unui mod colectiv de „a se pune“. Noþiunile de intimitate ºi de promiscuitate tind sã devinã contradictorii. 97 Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. În orice caz. cit. Majoritatea notabililor ºi a oamenilor de rând de la oraº opteazã atunci pentru scaunul individual. particularitãþile temporale ºi regionale care caracterizeazã. în epoca în care. aceste douã mobile funcþioneazã ca semne ºi permit punerea în contrast a celor douã lumi culturale din ce în ce mai distincte care sunt oraºul ºi satul. un fotoliu pus sub placa de deasupra cãminului. 15. printr-un proces de aculturaþie fascinant. . În Bretania secolului al XVIII-lea. op. unde se vãd înmulþindu-se scaunele de pai încã de la sfârºitul secolului p. Toþi ceilalþi membri ai casei se mulþumesc cu taburete. de a aranja ºi de a mânca. despre introducerea târzie a bãncilor în ºcoli. tehnicile corporale pe care le presupun acþiunile de a se aºeza.97 Banca bretonã nu cumuleazã ea oare toate aceste întrebuinþãri. care fac încã oficiul de intermediari culturali potenþiali. 188–189. 1960. Philippe Ariès. Plon. dintre bancã ºi scaun. 68 (cumpãrarea unui scaun pentru oala de noapte la Poitiers în iunie 1722). pp. ei cumuleazã ambele tipuri de mobilier ºi-ºi dezvãluie apartenenþa la douã medii mentale. pe când þãranii rãmân fideli bãncilor „dupã moda de la þarã“.. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 169 universal. aºa se consumã fiertura de hriºcã de la cina comunã a bãrbaþilor luatã direct din acelaºi lighean de aramã. în Franþa chiar ºi pânã la o datã recentã. 187 ºi passim. L’Enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime. ºi mai ales pe aceea de a servi drept „treaptã pentru paturile din Armorica“ ºi drept covatã pentru frãmântat aluatul? Zona ruralã din Poitou. Doar sala notarialã din Galerie bretonne are scaune individuale în ediþia din 1835. cu picioarele întinse în faþã. se produce trecerea de la un obiect la celãlalt. pp. de asemenea. bãnci simple sau bãnci-cufere. Cât despre membrii clerului. Paris.Corpuri obiºnuite. de a se culca. Doar bunicul eroului din aceastã Galerie bretonã are dreptul la un scaun cu sprijin pentru spate. atunci când nu se aºazã pur ºi simplu pe jos. sau în genunchi sprijiniþi pe cãlcâie. Aceste imagini amintesc.

În secolul al XVIII-lea. 1988. 94). p. 1987. L’Histoire. se pare. deci de a se odihni ºi de a face dragoste. ianuarie 1984.170 Istoria corpului al XVII-lea ºi unde sunt înãlþate atunci. 67–69. posedã „solniþe“ ºi scaune-rezerve de sare. dar ele nu sunt bine reprezentate. caracterizeazã. „Les meubles ruraux en haut Poitou au XVIIIe siècle à partir des inventaires après décès“. „Ruralité et modernité du textile en haut Poitou au XVIIIe siècle. Diverse particularitãþi. pe saltea sau pe ceva semãnãtor ºi nu pe corpul celor ce dormeau. precum Prion la Grande Chartreuse*. * Cea mai importantã mãnãstire a Ordinului Certosiu (Ordinul Sfântului Bruno). decât pentru o micã parte din Bretania ºi din Anjou. sã-ºi împrejmuiascã paturile cu materiale textile de grosimi variabile ºi adesea de culoare verde. pe jumãtate condescendente ale preetnologilor care ºi-au rescris trecutul imediat dupã Revoluþia francezã. Astfel. 377. ca ºi Normandia. atât geografice.98 Toate sunt mobile ce necesitã zilnic dexteritãþi specifice: astfel.. bretonii din regiunea Bigouden ºi-au fãcut multã vreme paturile cu ajutorul unui baston pentru a bate ºi a trage o lenjerie greu accesibilã. „Un lit pour deux“. Bretania ºi Savoia utilizeazã. în felul sãu. Lyon. . cit.red. ºi Nicole Pellegrin. vezi printre alþii Daniel Roche. scânduri pentru aceste împrejmuiri ºi înalþã aºternuturile. art. 98 Jacques Péret. cuferele tradiþionale. graþie descrierilor pe jumãtate binevoitoare. Aceste suprapuneri textile erau o garanþie a confortului pe care o sintetizeazã. nr. Paris.. pp. 63. vol. p. pentru a fi transformate în dulapuri. „Histoire moderne et contemporaine“. dar aceastã provincie se mulþumeºte. p. în care trebuia literalmente sã te caþãri. 112e Congrès des sociétés savantes. 99 Panica scribului claustrofob ºi împãrtãºania recunoscãtoare care a urmat în zorii zilei de dupã „eliberarea“ sa ocupã douãzeci ºi patru de rânduri în povestire (Pierre Prion. iar oaspetele lor trebuia sã accepte. nici în acest caz. sã fie „înfãºurat ca într-un cavou al morþii“ într-un mare pat cu sertare99. I.). într-adevãr. fostul preot Besnard. devenit poate insomniac. cu nostalgie. despre care n-au cunoºtinþã regiunile în care nu se percepe gabelã. situatã în munþii Chartreuse. la nord se Grenoble (n. Plapuma din regiunile vestice se aºeza atunci. povestea Prinþesa ºi bobul de mazãre. La leçon des inventaires après décès“. op. 491. felurile populare de a se culca. Despre paturile pariziene populare cunoscute datoritã inventarelor de dupã decese. cât ºi sociale (evoluþia acestora e mai greu de ilustrat). cit. dimpotrivã.

sã se culce câte doi ºi uneori trei în acelaºi pat. Fermierii nu prea înstãriþi se mulþumesc cu paie pe care le aranjeazã cât mai simetric posibil în aceste paturi ºi pe care le ascund sub cearºafuri ºi cuverturi. cearºafurile. Omul de înãlþime obiºnuitã abia poate sã se întindã în ele. denumitã bizin glas. prevãzute cu douã plãpumi sau pilote din puf. cu patru coloane. Este. Proprietatea . îºi schimbã rar rufele ºi nu se spalã niciodatã. E foarte incomod sã te bagi în acest gen de paturi ºi mai ales sã ieºi din ele. în formã de panglici. cei mai sãraci nu au alt aºternut decât paiele puse pe pãmânt sau. […] Pentru a completa aceastã descriere. se închide ermetic cu ajutorul a douã panouri culisante pe orizontalã.Corpuri obiºnuite. dintr-o pânzã grosolanã. cu o saltea ºi un mindir. „care nu sunt întru totul necunoscute fermierilor din Beauce ºi din Normandia“. deschiderea. nici chiar atunci când ies din acele gropi noroioase în care îi duc datoria în zilele de muncã ºi beþia în zilele de sãrbãtoare. spun ei. cã riscã sã ºi-l spargã de tavanul lor. încât nu era uºor sã te aºezi în ele fãrã ajutorul unui scaun. Indivizii care se culcã în ele. adesea mai mulþi împreunã. care se observã în partea superioarã. de vreo trei picioare pãtrate. „un fel de cufãr pãtrat. la „o mie de leghe de capitalã“ ºi de „comoditãþile“ pariziene. În sfârºit. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 171 îºi aminteºte de nopþile copilãriei sale: „Paturile. erau împrejmuite cu draperii dintr-un fel de stofã de culoare verde sau galbenã ºi într-atât de umflate sau bombate când erau pregãtite pentru culcare.“ Din dragoste pentru pitorescul celtic. ºi vai de cel care vrea sã-ºi ridice capul. Astfel. dacã locuiesc aproape de þãrm. din lânã verde sau dintr-un fel de stofã þesutã din câlþi ºi numitã ballin (scoarþã). un fel de iarbã-de-mare micã. ei fac din patul închis breton „personajul“ central al capitolului intitulat „Ar c’havel“ („Leagãnul“). Perrin ºi Bouet sunt ºi mai atenþi la aspectele corporale pe care le induce mobilarea. ci chiar ºi pãrinþii ºi prietenii. late de cel puþin patru picioare. care îi serveºte drept intrare. […] Pe-atunci era obiceiul ca nu numai servitorii. vom adãuga cã plapuma ºi pernele sunt din pleavã de ovãz. iar cuvertura. înalt de cel puþin un stânjen. întotdeauna prea scurte. Nu existã altã cale pentru circulaþia aerului decât spaþiul cuprins între câþiva baluºtri în formã de fus foarte apropiaþi. cu condiþia sã fi existat vreo legãturã între ei.

77–79. În oraº. Les Objets de la vie domestique. numeroase sau mai puþin numeroase ºi variat aºezate la nivelul taliei sau al solului (vezi ustensile ºi tipuri de vetre în Raymond Lecoq. 369). Presses universitaires de Nancy. La Bretagne 100 . eventual. Nancy. op.. 137). fãrã îndoialã. 175–183). de animale de toate felurile. cit. pp. inventarele de dupã decese oferã perspective surprinzãtoare (Gérard Bouchard.. op. cit.. 1979. 1989. cit. împotriva cãrora se instaleazã în sud „site antiþânþari din canava“ (Jacques-Antoine Guibert. bineînþeles. p. sau puricii ºi gândacii. sã protejeze împotriva forþelor rãului ºi a morþii mereu ameninþãtoare într-o lume care se teme de întuneric102. Ustensiles en fer de la cuisine et du foyer des origines au XIXe siècle. Berger-Levrault. taburetele sau alte scaune improvizate. p. pp. în paturi colective. op. Încã ºi mai rãu. 99).. 83–84. noaptea îi înmulþeºte pe diavolii pasiunilor vinovate ºi ai fantomelor rãu intenþionate ce populeazã întunecimile veghii ºi somnului. „soþii ocupau acelaºi pat“. ceea ce nu se va mai întâmpla cincizeci de ani mai târziu (ibidem.. Alimentation et régions. lenjeria de pat este doar puþin diferitã ºi. cit. realistã în detaliu. care constituie principala avere mobiliarã a cãminelor (Gérard Bouchard. a dori sã oferi unor corpuri istovite o odihnã pe care statul în picioare ºi gesturile muncii nu o oferã. op.172 Istoria corpului acestei ierbi-de-mare de a reþine umiditatea le cauzeazã acestor necãjiþi destule infirmitãþi. cit. fãrã sã fie cãsãtoriþi. Paris. A crea un spaþiu cald ºi intim într-o salã comunã prost încãlzitã înseamnã. cit. Vezi Robert Mandrou. pp. descrierea e. p. împrejmuite sau nu cu lemn. 102 ªi. p. în Jean Peltre ºi Claude Thouvenot. pp. François-Yves Besnard. Alain Croix. 101 Asupra tuturor acestor elemente ºi mai ales asupra raritãþii lemnului de foc. Perche/Québec au XVIIIe siècle“..“100 Dincolo de pãrtinirea pitoreascã ºi de generalizarea cu aer medical din acest „tablou“ pus în scenã pentru o „galerie“ de parizieni (celtomania ºi igienismul ducând în acest caz aceeaºi luptã). op. ºi Jocelyne Mathieu. chiar în cazul burghezilor din Angers.101 Dar aceste paturi vor. op. insecte nedorite ca tânþarii sau muºtele. rozãtoare înfometate. Întreþinerea focului ºi gesturile fãcute pentru prepararea meselor depind de asemenea de forma vetrelor ºi de echipamentele lor. de asemenea. Ea omite totuºi raþiunile profunde ale unui sistem de protecþie nocturnã comun tuturor aºternuturilor vechi. 96–98). diurne ºi nocturne: gãini ºi porci (devoratori ocazionali de bebeluºi). „Analyse comparative des cuisines. 36. Dat fiind cã orice pat poate fi mormânt (ºi chiar fãrã a avea forma codificatã a „patului-cavou“). ªi în Sologne dorm mai mulþi. ºi nici bãncile. în el se stã pe jumãtate Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin.

p. cit. Aceste imagini ale unui trup care se apropie de somn cu teamã amintesc de modurile specifice de a trãi „curatul ºi murdarul“. L’hygiène du corps depuis le Moyen Âge. op. aux XVIe et XVIIe siècles. sugerând de asemenea supleþi musculare ºi rigiditãþi mentale diferite.. 105. cit. 128 sq. Roma. 95 ºi 134. Îngrijirile ºi excreþiile corpului E oare util sã revenim asupra practicilor de curãþenie ale cãror exotism ºi istorie plinã de contraste au fost revelate cu succes în mai multe studii?104 Poate trebuie mai degrabã. pp. p. op. pp. vol. rãmâne doar sã fie nuanþate plecându-se de la exemple provinciale concrete ºi de la surse ce nu sunt prescriptibile. 49. cit. Les règles de la bienséance et de la civilité chrétienne [1703]. reed. Jean-Pierre Goubert. III. Un rezumat bun al evoluþiei practicilor de curãþenie în Sara F. sprijinit pe o mulþime de perne (din aceastã cauzã „paturile lor sunt foarte scurte“). „Corps. în Jean-Baptiste Raveneau.. nr. ºi se iau mãsuri împotriva morþii subite prin numeroasele precauþii pe care le evocã manualele de politeþe. 233. Cahiers lassalliens. . ed. 104 Georges Vigarello. La Conquête de l’eau. a.). „sãnãtosul ºi nesãnãtosul“. gânduri urâte ºi mirosuri preafrumoase. Paris. povestirile de cãlãtorie ºi iconografia: afiºarea unor imagini pioase. op. de l’École. examenul de conºtiinþã ºi rugãciunile.Corpuri obiºnuite.. sã subliniem diversitatea socialã a obiceiurilor ºi dimensiunea lor psihologicã. f. Laffont. p. Éd.. cit. ºi Daniel Roche. ºi Louis Butel et al. Paris. aiasta fãcea mult rãu grânelor“). fãrã nici un fel de abluþiuni. Percepþii despre sine ºi ale sale excreta.. Jean-Michel Desbordes. pp. 1961. 803. 1985. vol. 61–66. p. Le Propre et le Sale. ºi Pierre Prion. 1986.. VI. 15 („o procesiune în câmp ca sã-i facã sã moarã.. Paris. cit. în Georges Duby ºi Michelle Perrot (coord. 19. 239–240. cit. Despre mijloacele de luptã împotriva ºobolanilor ºi a altor dãunãtori. ed. toate acestea la un loc. dezbrãcarea rapidã ºi modestã. 103 Toate aceste noþiuni au fãcut obiectul unor studii remarcabile. „publicul ºi privatul“. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 173 ridicat. Despre ritualurile protectoare ale culcatului ºi trezitului în Érasme. particularizate din punct de vedere istoric ºi social. La «Chronique villageoise» de Vareddes (1652–1830). II. în lumina noilor texte. Matthews-Grieco. Seuil.. op. Jean Baptiste de La Salle. în ciuda dificultãþii de a le descoperi ºi de a le înþelege de care ne-am putea lovi. „purul ºi impurul“103. op. apparence et sexualité“.

106 105 Anonim. pe nume Gourdan. iar rezervele de sãpun sunt foarte rare. pentru plãcerile unei doamne Furiel105. Revoluþiile acvatice care le vor face sã disparã abia încolþesc în câteva oraºe. ca toate eroinele din povestirile deocheate anticlericale ºi cele din poveºtile cu cele mai suave zâne. nr. pe cale sã devinã obiºnuite pentru cei mai bogaþi dintre voluptuoºi. 4. odatã cu apariþia lighenelor. Bourdaloue [þucal] este . fãrã sã vrea. 1952. îmi aranjam pãrul ºi boneta cât de bine puteam. îmi spãlam des faþa. prostituþia heterosexualã de mare anvergurã. dar care. La Secte des anandrynes. pieptenii de curãþat pãduchii din pãrul de pe cap (ºi din pãrul pubian?) nu sunt menþionaþi de notari. […] eu nu puteam sã mã desprind de oglindã. în fântânã. 310). reed. Briffaut.174 Istoria corpului Ficþiunea eroticã este bogatã în notaþii indirecte ce pun în valoare aceste disparitãþi. îmi curãþam mâinile. 106 La Poitiers. 1970. G.. evocã îngrijiri ale corpului oarecum futuriste. 11 ºi 21. a oalelor pentru igienã ºi a cãzilor în cãminele aleºilor sorþii. Confession de mademoiselle Sapho [1784]. în timp ce ustensilele de spãlat rufe sunt din abundenþã. p.“ Aceste toalete ale unei adolescenþe rurale par sã nu fi fost „uscate“ (ea foloseºte apa pentru a-ºi curãþa chipul. dezvãluie a contrario zonele de umbrã (jeg ºi mirosuri puternice la un loc) din practicile corporale ale majoritãþii. ca ºi la Coutances în 1788. 86 % dintre cei inventariaþi nu posedã vas de apã ºi lighean (Robert Lick. Tânãra îºi destãinuie cochetãria precoce ºi. Dupã o schemã homofobã ºi misoginã clasicã. „Inventaires après décès de Coutances“. în oglinda preotului. Paris. Scena e lungã ºi are ca scop provocarea cititorului de sex masculin. deci fãrã reflectãri ale propriului sãu corp. pp. foarte curatã. Annales de Normandie. succesul o va conduce pe eroinã cãtre „un final fericit“ (sic). greutatea de a-ºi satisface aspiraþiile într-o lume fãrã oglinzi. recrutatã de una dintre cele mai mari codoaºe din Paris. O „Confesiune a domniºoarei Sapho“ inclusã în Spionul englez relateazã în 1784 cariera unei tinere þãrãnci din Villiers-le-Bel. dar aceastã clãtire a feþei rãmâne totuºi foarte sumarã ºi contrasteazã cu lungile abluþiuni pe care i le vor impune la Paris atribuþiile sale de amantã plãtitã a unei lesbiene bogate. ea a fost nevoitã multã vreme sã se mulþumeascã „a se oglindi în gãleþile cu apã. de asemenea. eram. ºi nu vreo „cârpã“ sau pânzã de frecat).

. îmi pieptãnarã claia de pãr […] ele îmi curãþarã despicãturile […] rãspândirã în ele valuri de esenþe. cit. La întoarcere. dupã ce mã ºterserã uºor. îmi fãcurã unghiile de la picioare ºi de la mâini. mã duserã la dentistul doamnei Furiel.“ Operã a unui bãrbat pentru bãrbaþi. Lucrãrile de medicinã ºi enumerãrile notariale nu sunt singurele documente care ne permit astãzi sã trasãm istoria relaþiilor dintre trupurile proletare ºi bãi. dar e plauzibilã în aºteptãrile sale materiale. din dicþionarele secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. îmi aranjã dinþii. „Démanger“ [a avea mâncãrime]. 67)... evident. Fiindcã detaliazã o cartografie a ascunziºurilor scârboase ale corpurilor proletare feminine. „Décrasser“ [a curãþa de murdãrie]. 5–9). . Din nou. „Espouiller“ [a curãþa de pãduchi]. cit. „Punaise“ [ploºniþã]. aceastã falsã autobiografie este. mã bãgarã din nou în baie. Un tânãr cioban ajuns bãiat la grajduri ºi treierãtor în hambar are nevoie de mai multe luni ca sã scape de paraziþii ce îl devoreazã (Jean-Roch Coignet. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 175 „Începurã prin a mã îmbãia […]. fantezistã. Pentru aceasta. Dacã bãile de aburi ºi alte bãi publice au dispãrut din oraºe în „o oalã de noapte de formã lunguiaþã“. perie de curãþat]. îi curãþã. „Vermine“ [paraziþi] etc. A doua zi. pp. Vezi articolele „Crasse“ [jeg]. nu e suficient sã porþi lenjerie albã. permiþând. Surse religioase ºi juridice le completeazã pentru schiþarea unei istorii a curãþeniei ºi a nuditãþii corpurilor mai puþin liniarã decât s-ar fi putut crede. „Frotter“ [a freca]. „Frottoir“ [cârpã. pãrþile îngroºate. de asemenea. „Estriller“ [a þesãla]. Mai trebuie sã-þi ºi permiþi asta. op. care îmi examinã gura. trebuie deci sã ai acces la apã din abundenþã ºi în apropiere ºi sã ai mijloacele ºi permisiunea de a o folosi. cât ºi un act de distincþie. „Morpion“ [pãduche]. Pentru a fi curat. ºi sfaturile lui Erasmus (op. ea dezvãluie fantasme masculine predominante (ale clasei dominante). îmi curãþarã bãtãturile. legãturile dintre o culturã materialã a penuriei ºi a sa ideologie a aparenþelor ºi a pãcatului par atât de strânse.Corpuri obiºnuite. încât sunt de nezdruncinat. dupã pudicul Littré. mã coafarã. înþelegerea atracþiei pentru curãþenie la sfârºitul Secolului Luminilor: aceasta este atât un condiment erotic. apoi îmi fãcurã toaleta obiºnuitã pentru orice femeie. p. mã epilarã în zonele în care firele de pãr crescute aiurea puteau face pielea asprã la atingere. pieliþele. îmi dãdu o apã potrivitã ca sã-mi facã rãsuflarea suavã ºi dulce. de-acum înainte trebuie ca ºi pielea pe care ea o acoperã sã fie la fel. „Puce“ [purice].

învãþarea înotului de cãtre o parte a populaþiei. Un tânãr lucrãtor agricol. 219. f. de asemenea (ºi mai ales?). 157 sq. dar ºi încãierãri diverse izbucnite la marginea apelor) aratã persistenþa. „voind sã se scalde pentru a se rãcori a fost înghiþit de ape“ pe 9 aprilie 1786 în Charente (A. p. deci. XVIIe–XVIIIe siècle“. „Nager à Lyon à l’époque moderne. Vezi ºi Joseph Daquin. Aceastã activitate. de exemplu. Digne. evocã nu numai calitatea apelor termale din acest loc. Chambéry. Paris. cit. conduite de plãcere. Sub ramurile unui copac înalt.. „Le nu hurluberlu“. ed. în Jeux et sports dans l’histoire. filozoful Pierre Gassendi. pp.“ O asemenea povestire ºi multe altele (falsul înec. 138. un canonic al acestei biserici. . Mai ales când vremea le surâde ºi când ale anului Anotimpuri presarã cu flori iarba înverzitã. Ethnologie française. ci ºi plãcerile mai puþin cunoscute „ale bãilor reci din râul Bléone. 1976. cel puþin în mediul popular ºi printre tinerii de ambele sexe. dar care erau.108 Într-o parantezã a unei docte disertaþii în latinã despre originea anticã a oraºului ºi episcopiei Digne. justiþia din Charroux). 3–4. nr. dacã ne luãm dupã povestirile pe care le conþin toate arhivele de justiþie ale regatului. 1785. lângã care o groapã adâncã oferã suficientã apã pentru a înota. 229–245. Procesele-verbale (ridicarea cadavrelor de înecaþi. p. L’Église de Digne. ce permite 107 Jean-Paul Desaive. vol. Daniel Roche. Pierre Gassendi. op. II. Topographie médicale de Chambéry. mai ales tinerii ºi în special în locul cu stânci..D. unde merg sã se scalde. p. op. 1992. 118.176 Istoria corpului secolul al XVI-lea (din motive epidemiologice ºi din cauza lipsei aprovizionãrii suficiente cu apã107). Pierre Prion. ºi care mi-au amintit adesea aceste versuri: Dar culcaþi între ei în iarba fragedã. Paris. […] mese câmpeneºti care se iau în mod frecvent la malul râului dupã înot. a ceea ce noi am numi practici de igienã. 86: B VIII–37. Actes du 116e Congrès national des sociétés savantes. la malul unei ape curgãtoare Fãrã mare ostenealã îºi îngrijesc trupurile cu plãcere. 29. al morarului-marchiz de Carabas din Motanul încãlþat) atestã practicarea ºi. p. p. atunci când e frumos. 1992. CTHS.. cit. vara. practica îmbãierilor în râuri n-a încetat niciodatã. 108 Françoise Bayard. 1654. reed.

Totuºi. 590–591.118. 163. „dãunãtoare pentru corp la fel ca ºi pentru suflet“111.. cit. art. Émile-G.. mai mult decât jocurile lor în apã. passim. ºi cealaltã) aratã cã îmbãierea publicã poate fi. cit. atraºi de alþi tineri vagabonzi ºi fãrã Dumnezeu“ la malul râurilor ºi canalelor. ºi una. op. ispravã ce aminteºte cã ceea ce se pune în discuþie în zorii Epocii Luminilor (ºi poate doar atunci) e nuditatea bãrbaþilor ºi a femeilor care se scaldã. art. în incidentul de la 20 iulie 1737 ºapte femei se scaldã ºi sunt asaltate de vreo zece bãieþi pe jumãtate goi: ei le-au ridicat cãmãºile „în faþã ºi în spate […] maltratându-le goale cu lovituri furioase în toate pãrþile trupului […] cu tot atâta indecenþã câte vorbe obscene“. 110 Numeroase referinþe în Jean-Paul Desaive. ce-ºi pãstreazã o oarecare obscuritate. ºi Françoise Bayard. dacã.. 2 vol. de apariþia lenjeriei. iar dezaprobarea crescândã din textele de inspiraþie pioasã sau pedagogicã (adesea. Frumoasã ispravã. Instruction chrétienne sur le danger des bains publics. c. vezi ºi Nicolas Delamare. Lucrarea abundã în sfaturi materiale pentru baie. recurgerea la „cârpã“ ºi schimbãri din ce în ce mai frecvente (Georges Vigarello. cit.. obiºnuite pentru mulþi pe timp de varã. Antoine Furetière. XVIIe–XVIIIe siècle“. „Nager à Lyon à l’époque moderne. pp. ºi […] Ucenici ºi Calfe. Numeroase ordonanþe ale poliþiei evocã trupuri fãrã haine sau – mai des – „goale sub cãmaºã“110.. op. vol. Traité de la police. Paris. op. n. Vezi infra.Corpuri obiºnuite. articolul „frottoir“ [cârpã de frecat]). Citind atâtea descrieri ale scãldatului în apã dulce. desigur. 106–107. I.. În Lyonul secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. 1715. am putea crede în curãþenia exemplarã a tuturor acestor „Copii ºi Slujitori de Burghezi. 154–155. p. ed. ar putea contrazice sau nuanþa viziunile asupra murdãriei crescânde a francezilor dupã sfârºitul Evului Mediu109. cit. cit. Paris.. Léonard. Histoire des pratiques de santé. pp. dar insistã asupra . la ºaptezeci ºi opt de bãrbaþi ºi flãcãiandri care se îneacã. dar sezoniere. Lottin. ca ºi majoritatea proceselor pe care le dau în vileag documentele curþilor de justiþie (cãror conflicte reale le servesc drept dovadã plângerile?). 109 Compensatã. ºi Pierre Prion. 111 Anonim. cit. Putem chiar sã ne imaginãm cã ea era superioarã curãþeniei grupurilor sociale privilegiate ºi mai ales celei a pãrþii feminine a acestora. numai ocazional. pp. doar douã femei au aceeaºi soartã. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 177 spãlãri complete. 1722–1738. se merge la scaldã ºi se înoatã atât de frecvent încât nu se vorbeºte despre aceasta decât în caz de accident sau incident.

trebuie sã te acoperi în întregime cu apã. cit. în special copiii. ed. pentru jocul numit „soule“. fãrã utilitãþii sale dacã se face cu prudenþã ºi moderaþie. le adreseazã cititorilor sãi (ºi poate însuºi autorului ei) ceea ce nu e literalmente decât o urare pioasã: dorinþã nerealistã de cleric. op. 112 Absenþa unor terenuri închise caracterizeazã toate jocurile cu mingea. sã nu apari gol sub privirile nimãnui. ea e doar puþin diferitã de Véritable civilité républicaine inspiratã de igienismul ce-l are la origine pe Rousseau (Prévost. dar ºi „private“ pur ºi simplu. dacã nu ºi prin scopurile sale. Les Bachelleries. dacã e posibil. Cât despre loc: baia trebuie fãcutã în locuri îndepãrtate de privirea oamenilor sau chiar acoperite. Cât despre mod: trebuie fãcutã în liniºte. Cât despre însoþitori: trebuie fãcutã în singurãtate. examinarea spaþiilor concrete în care era permisã exercitarea funcþiilor corpului oferã perspective atrãgãtoare. dar mai mult indicã zonele fragile ale unei construcþii ideologice pe care alte date. textele normative definesc praguri de toleranþã în privinþa fizicii cotidiene a corpului. cãci aici au fost. cit. vezi Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. fac baie […]. sã-þi pãstrezi lenjeria sau cel puþin sã intri ºi sã ieºi atât de repede. dar care are dimensiunea uneia sau a mai multor parohii. totuºi speranþã suficient de plauzibilã pentru a reflecta ºi deforma pãrerea ºi comportamentele (unei pãrþi a) contemporanilor sãi. Deºi interpretarea lor e tot nesigurã. care se desfãºoarã într-un spaþiu evident ritualizat. cit. aceasta trebuie reglementatã.. numeroase neplãceri tind sã afecteze persoanele care fac asta fãrã sã-ºi ia precauþii […] de sãnãtate […] ºi […] de pudoare ºi de modestie […]. Un creºtin trebuie sã aibã peste tot o extremã pudoare. iar locurile în care se face.178 Istoria corpului O Instrucþiune creºtinã asupra pericolului bãilor publice stigmatizeazã „indiscreþia cu care numeroase persoane. puse sub supraveghere. Cãci. sau cu o persoanã de acelaºi sex. pp. încât. 238–245. op. p. Dar aceastã „instrucþiune“. pp.. când acest lucru se poate fãrã riscuri. ºi Nicole Pellegrin. mai „realiste“. 2). dacã e posibil. fãrã a vorbi de accidentele supãrãtoare care se întâmplã adesea […].“ Dat fiind cã se pot obþine numeroase avantaje fiziologice din baia publicã. . o ridiculizeazã. 169–172.. Astfel. Prin considerentele sale. ca multe altele. amuzante ºi inedite în acelaºi timp: locuri neîngrãdite pentru bãi ºi pentru majoritatea jocurilor de miºcare (vom reveni asupra acestui subiect)112. care sã fie extrem de înþeleaptã.

Pierre Prion.. obiºnuiþi de la cea mai fragedã vârstã 113 Anonim. ªi mai uimitor pentru noi. Dissertation sur un ancien usage. vizibilitatea „evacuãrilor“ lor (a acþiunilor ºi a rezultatelor acestora) i-ar jena pe unii dintre contemporanii noºtri. ceea ce se fãcea deja la vremea respectivã cu frunze (absente din decorul urban al strãzii). Sub parodia unei disertaþii academice se ghiceºte contestarea unei eventuale „civilizaþii a moravurilor“. dupã evacuare. deoarece lirismul unei poetici a materiei fecale e însoþit de elanuri savante legate de modalitãþile de a defeca ale tuturor popoarelor pãmântului. La mijlocul secolului al XVIII-lea. este cã ei nu simt nevoia de a se ºterge. Iatã ceremonialul care poate fi observat în aceste ocazii: se aºazã mai întâi astfel încât sã nu fie întorºi nici înspre rãsãrit. . nici înspre apus. pe strada du Bois. De la manière de chier. acele „batiste“ specifice la care recurg bogãtaºii delicaþi/bogãtaºele delicate114. dar. op.. apoi pleacã. cit. cit. fãrã a folosi cârpe sau hârtie. 1739). îºi ridicã sau îºi lasã în jos lenjeria ºi hainele care le acoperã pãrþile de evacuare: se aºazã pe vine. reed. cu ambele coate sprijinite pe genunchi ºi cu capul sprijinit în palme. Lue dans l’Aca- démie de Troyes. iar un pârâu ce se varsã în Sena curge prin mijlocul lui. se îmbracã la loc. În sfârºit. hârtie sau cârpe. Scena se petrece în oraºul Troyes în 1743. impuse disciplinele corpului din cele mai vechi timpuri. fãrã îndoialã. Vezi Roger-Henri Guerrand. cit. ºi actuala noastrã abandonare a toaletelor turceºti.Corpuri obiºnuite. le 28 mai 1743. op. care nu se mai gãsesc decât pe lângã autostrãzi. în mod mai subtil. Nîmes. Însã „tocmai pe malurile acestui pârâu vin oamenii de orice vârstã ºi de orice sex sã plãteascã tributul zilnic la care îi supune digestia. c. însã aceastã avalanºã de citate nu are drept unic scop decât apãrarea uneia dintre cele mai antice ºi legitime întrebuinþãri în Troyes ale spaþiului public. articolul „Mouchoir“ [batistã]. privesc ce au fãcut. 114 Antoine Furetière. p. Lacour. locuitorii din Troyes ºtiu încã sã se chirceascã pentru a defeca într-o poziþie care nu li s-ar pãrea azi comodã decât copiilor mici. 134 (Paris.. 1998. op. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 179 îndoialã. transpar ºi noi imagini sociale ale trivialitãþilor corpului.“113 Text ciudat în mai multe privinþe. dacã nu analizate.

The Body Project. 1997. i se înhaþã spada. cit. odatã cu Erasmus ºi ceilalþi autori de manuale de „politeþe creºtinã“.. cit.. e pe cale sã devinã nelegitimã. în scop contrastiv. Londra. autorizând (însoþind?) 115 Sângele din perioada menstruaþiei ºi a lãuziei ar merita ºi el atenþie (cf. 1780–1787. A se compara cu regulile pudorii emise de Erasmus (op. 254–255. 27–56). Atunci când cineva e surprins într-o atitudine despre care se ºtie cã nu e una de apãrare. An Intimate History of American Girls. chiar atunci când. a grajdului. pp. cit. Pentru îndeplinirea funcþiilor excretoare. pp. pentru ca „nimeni sã nu se poatã sustrage de la acest tip de impozit asupra pântecelor prea destinse. 340. p. lunga istorie a felurilor americane de a igieniza menstruaþia: Joan Jacobs Brumberg. p. .. 116 Bachaumont. bastonul sau pãlãria pusã pe pãmânt ºi e forþat astfel sã plãteascã o amendã cu mult mai mare decât tributul obiºnuit. Françoise Waro-Desjardins. beciului sau colþului curþii. „reþetele“ magiei negre etc. pentru zona ruralã din Vexin. Luarea în stãpânire a spaþiului public prin dejecþiile intime. Vintage. New York.. 145.“116 El precizeazã cã unele dintre persoanele astfel „surprinse“ au ºtiut sã-ºi pãstreze destul sânge-rece ºi destulã siguranþã ca sã-l acþioneze în judecatã pe deþinãtorul acestui privilegiu lucrativ. John Adamson. de origine umanã sau animalã. toþi afirmau deja cã „nu existã loc în care sã nu se afle îngerii“. Bachaumont oferã o relatare în aceastã privinþã despre tentativele de instalare a toaletelor cu platã în grãdinile Tuileries ºi Luxemburg în 1779. ºi. p. Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la République des lettres […]. op. Recursul la perifrazã ºi autoderiziune dezvãluie totuºi o senzaþie supãrãtoare ce nu exista în discursul elitelor cu un secol mai devreme. 36 vol. Rarele procese-verbale ale sinuciderilor femeilor în Vechiul Regim ºi alte documente („lenjeria mãruntã“ din inventarele de dupã decese. XIV. Se patrula pe-acolo în zadar. Despre inexistenþa (chiar ºi la Angers) pe la 1780 a toaletelor aºa-zise englezeºti ºi despre folosirea locului pentru lemne. mucozitãþile. op.. vezi François-Yves Besnard. scuipatul ºi alte „licori“ corporale115. 68) ºi cu ceea ce spune el despre privirea permanentã a îngerilor ce urmãreºte chiar ºi „funcþiile“ noastre cele mai ordinare. vol.) fac aceastã istorie posibilã.180 Istoria corpului sã-ºi ascundã excrementele. aerul liber ºi accesul direct la el (dar care pare limitat în acest caz la o singurã stradã) vor avea multã vreme trecere în rândul celor mai mulþi oameni ºi uneori chiar al celor mai însemnaþi. adicã taxarea cãcãcioºilor neînfrânaþi.

Despre modurile de a sufla nasul. Haga–Paris. în ciuda dispariþiei fizice a habitatului precar 117 Mutarea abatoarelor (ºi a cimitirelor) este anterioarã celei a iarmaroacelor (Jean-Claude Perrot. chiar ºi atunci când nu li se pot distinge conexiunile. Cholet. 1991. Astfel. orice hainã sunt. încetineala cu care s-a rãspândit în mediul popular ºi legãtura strânsã între adoptarea ei ºi apariþia tutunurilor ºi a bumbacurilor ieftine. utilitare. Locuinþele ºi veºmintele sunt deci ansambluri de indicii ºi de capcane. 118 De exemplu. Le mouchoir dans tous ses états. ºi Annie Duchesne ºi Georges Vigarello. 117–125. histoire d’un excitant sous l’Ancien Régime“. accesul la excitante mai puþin costisitoare ºi mai numeroase (cafea.118 Înveliºurile de piatrã ºi acoperãmintele textile întreþin unele cu altele ºi cu trupurile femeilor ºi ale bãrbaþilor din vechile societãþi relaþii ciudate ºi fluctuante. „Le tabac. sunt deopotrivã. împuterniciþi sã ierarhizeze ºi sã diferenþieze activitãþile concetãþenilor lor. 227 sq. circulaþia mai rapidã a bunurilor ºi a oamenilor. 1975. cit. tutun.117 Dar manifestãrile acestei compartimentãri a activitãþilor corporale – în secolul al XVIII-lea. vin) au avut multiple efecte asupra disciplinei corporale.Corpuri obiºnuite. 2000. o lecturã strict funcþionalistã a acestor „limbaje“ nu ar putea sã le explice: aceste obiecte materiale. În aceastã calitate. cu siguranþã. în pregãtire încã pentru majoritatea oamenilor – nu sunt legate doar de politeþe. . 554–568. Mouton. o în-vestire ºi o re-înveºmântare. vezi Jean-Joseph Chevalier. vol. nr. pp. VII. pp.. 2. Caen au XVIIIe siècle. Ethnologie française. 2 vol. adicã remarcabile mijloace de a comunica.). Genèse d’une ville moderne. îmbunãtãþirea selectivã a nivelului de trai. diminuarea numãrului de zile nelucrãtoare.. ca multe altele. op. despre numeroasele întrebuinþãri ale batistei. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 181 noile politici ale urbaniºtilor ºi ale legiuitorilor moravurilor. ele privesc domenii foarte diferite. Jacqueline Thibaut-Payen. Adãposturile corpului: interiorul ºi exteriorul Orice casã. p. II. precum reorganizarea spaþiilor private ºi a sistemelor vestimentare. fãrã a fi necesarã alcãtuirea unui tablou al arhitecturii rurale ºi al vestiarelor Vechiului Regim (lucrãri remarcabile permit astãzi acest lucru.). dar nu pot fi luate în considerare aici. Élisabeth Loir-Mongazon ºi Nicole Pellegrin (coord. un adãpost ºi o vitrinã. ºi mijloace simbolice de diferenþiere.

dar ºi temporalã a spaþiilor. Interesul certurilor din prezbiteriu din secolul al XVIII-lea rezidã nu numai în înmulþirea ºi îndârjirea lor (o noutate legatã atât de reºedinþa preoþilor. colecþia „Architecture rurale“ de la editura Berger-Levrault. Deci ºansa unei transformãri corporale ºi spirituale. La Maison rustique.. cf. erau într-adevãr locuri ale frumuseþii ºi luminii. pp. e bine sã ne amintim diversitatea geograficã. 1998/1). de exemplu. imobiliare sau mobile. Daniel Roche. cât ºi o ocazie de a dobândi gustul pentru frumos ºi o anumitã plãcere a simþurilor. ci ºi în fenomenele de aculturaþie pe care le reveleazã. Rioz. sau Jean Cuisenier. pp. „Les presbytères poitevins au début du XVIIIe siècle“. cât ºi de punerea în valoare a funcþiei sacerdotale dupã Conciliul de la Trento).. pp. 61). 649–658. de asemenea. op. cel puþin în secolul al XVIII-lea. 120 Un prim paragraf se referea – se pare – la o afacere legatã de dijmã din 1670 (Alexandre Dubois. Ele aratã apariþia unei atenþii (inedite?) acordate de mulþi enoriaºi (ºi nu numai de preoþii lor) unor locuri legate de reprezentare ºi de intimitate: asemenea localuri. chiar ºi cele mai degradate. numeroase articole din revistele Ar Men ºi 303 (din care nr.182 Istoria corpului majoritar ºi a hainelor cotidiene119). 57–63. Gaspard Ficelle. 56. un obiect al invidiei ºi/sau al urii – incendiul ºi reconstruirea prezbiteriului. E bine. Bisericile. ocupã primele rânduri rãmase din Jurnalul abatelui Dubois din 1686120. în care toþi puteau sã-ºi descopere sau sã-ºi satisfacã nevoile estetice universale. atât un mijloc de a urca pe scara socialã. op. Bulletin de la Société des antiquaires de l’Ouest. zis Pitã-de-secarã. 1986. cit. în care se adãposteau cei mai mulþi. PUF. sã nu uitãm rolul pe care au putut sã-l joace în aceste transformãri. cit. Jacques-César Ingrand. Le Presbytère et la Chaumière. Togirix. ca ºi linºajul ulterior al incendiatorului. Paris. Michel Vernus. cit. op. 1982. pentru cei defavorizaþi. pp. Logique sociale et comparaison architecturale. . pentru unii/unele. 1991. a bisericilor ºi a sacristiilor a fost. locuinþele în care trãiau ºi oficiau preoþii din parohii ºi discursurile construite de aceºti clerici pe tema necesitãþilor aparenþei. 110–111. greu de domolit într-un decor cotidian menit penuriei 119 Pentru casã. frecventarea casei preotului. Totuºi. devin uºor. care sunt în epocã vitrina parohiilor bogate ºi a preoþilor mãrinimoºi.. p. Curés et villageois dans l’ancienne France (XVIIe et XVIIIe siècle). Vezi Jacques Marcadé. 154–157 ºi planºele.

animalelor ºi mirosurilor urâte121.. la propriu ºi la figurat. Paris. candelabrelor. în regiunea Languedoc. Aceasta pare sã autorizeze o lecturã senzorialã a frecventãrii sanctuarelor religioase (vezi Jean-Roch Coignet. pe oamenii din sat: chemat sã predice în duminica dinaintea Naºterii Domnului în 1754.. op. op. mai trebuie amintite bucuria cântecelor ºi a rugãciunilor. Saint-Vougay. 87–88 ºi 231). 1998. ºi emoþiile suscitate de anumiþi predicatori. Fãrã îndoialã. cei din auditoriu ºi mai ales sexul slab izbucnirã în plâns. dupã declaraþia din 1776. cit. Fil de foi.. op. 1993.. Retables baroques de Bretagne et spiritualité du XVIIe siècle. Astfel.Corpuri obiºnuite. nu trebuie uitate mirosul de tãmâie (ºi cel al corpurilor în putrefacþie122) ºi scânteierea podoabelor liturgice ºi a lumânãrilor. op. 122 De reþinut cã. Dimpotrivã. cit. Despre comorile – textile ºi de alte feluri – ale bisericilor rurale. psalmodiate sau zbierate.“ Amintirile din copilãrie ale lui Jamerey sau ale lui Simon sunt pline de astfel de emoþii din bisericã ºi de încântãrile fizice care le-au modelat 121 E greu de sesizat. cit.. La enumerarea panourilor aurite din spatele altarelor. p. op. chemin de soie. Paris. adicã pentru trup. pânã ºi în cele mai umile biserici de þarã. deoarece corpul. se continuã îngroparea în pãmântul rãscolit în mod constant ºi adesea prost repavat al bisericilor (Jacqueline Thibaut-Payen. 31). ºi mai bine decât preotul paroh. pp. PUF. statuilor. passim). în timpul ºi în afara perioadelor de misiune123. e monument(al). toþi au o percepþie ascuþitã a ceea ce.. Nicicând vreun predicator de primã mãrime nu înmuie inimile pânã la o asemenea compãtimire. sau mãcar ascultate. el a þinut „dupã Evanghelia de la slujba cea mare. vitraliilor. Fastes liturgiques. pare sã fi fost în stare sã-i miºte. Étude sémiographique et religieuse. o predicã în legãturã cu Judecata de Apoi. Blois. al vechilor autobiografi îºi manifestã prea vag satisfacþia contemplativã. Soieries en sacristies. chiar dacã o simte mãcar în timpul unei opriri „la umbra unui copac“ (Louis Simon. 123 Câteva ecouri ale acestor emoþii în povestirile lui Pierre Prion (Émile-G. Pierre Prion.. catalog de expoziþie. . ºi Christine Aribaud. p. Victor-Louis Tapie et al. Léonard. cit. cit. 1993. op. Château de Kerjean. 411–428). lucrurilor. ca operã a oamenilor. un veritabil „sentiment al peisajului“. de exemplu. Muzeul diocezei. la nivel popular. Art des villes. dar în acelaºi timp nimic nu fu atât de delicat pentru mântuirea sufletului lor. sedentar sau cãlãtor. Somogy/Toulouse. Valentin Jamerey-Duval. Chantal Touvet. vezi. 1972. Muzeul Paul Dupuy. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 183 ºi îngrãmãdirii trupurilor. cit. art des campagnes. Louis Simon. op. capelanul castelului din Aubais. Atunci când anunþã cãderea ºi sfãrâmarea tuturor astrelor. cit.

pe cât e de sfânt ºi redutabil pentru ochii sufletului“. slujnicã într-o mãnãstire a benedictinelor. se înscrie la Simon (ca ºi la alþi eroi proveniþi din popor) într-o logicã în care meritul este în primul rând de naturã corporalã. de Louis Simon ºi familia sa. ªi. viitoarea nevastã a lui Simon. au ºtiut sã creeze un decor plastic ºi sonor atrãgãtor.184 Istoria corpului imaginarul ºi i-au fãcut sã aspire la lumi. ca ºi mulþi alþii. 26 ºi passim. dacã e adevãrat cã aceºti doi cronicari sunt personaje de excepþie datoritã accesului lor la lumea literatã. cit. el se apucã imediat de multiple înfrumuseþãri ºi întreprinde. op. nu e condiþionat de învãþarea cititului. „faimos cantor la bisericã. capabil sã facã roata. vocalã ºi de alte tipuri. pânã ºi în mori ºi în cocioabe. 125 Ibidem. nu uitã niciodatã sã acompanieze sãrbãtorile de 124 Louis Simon. De altfel. acest pastor. 49. Punerea în valoare a talentelor de cântãreþ ºi de acrobat ale strãbunului. p. Anne Chapeau. deoarece acesta era „tot atât de neplãcut pentru ochii trupului. pare de altfel sã fi dobândit în preajma cãlugãriþelor maniere alese care o diferenþiau oarecum de tovarãºele sale ºi care poate i-au crescut preþul pe piaþa matrimonialã ºi în inima iubitului ei. Animator plãcut al ºezãtorilor datoritã talentelor sale de cântãreþ la vioarã. refacerea altarului principal. aºa cum o aratã talentele muzicale etalate.125 Preoþii Contrareformei nu au ignorat seducþiile muzicii asupra credincioºilor ºi. vielã ºi oboi. dacã nu mai bune. Cum sã mãsori rolul de intermediari culturali al servitoarelor preoþilor sau al cãlugãriþelor? . Când pãrintele Raveneau ia în stãpânire parohia din Brie în 1676. cronicarul-þesãtor de etaminã era la fel de priceput ºi la muzica vocalã liturgicã. de ce sã ne gândim cã sensibilitatea lor ar fi diferitã de cea a concetãþenilor lor analfabeþi? Oare nu existau cam peste tot niºte Rameau. cãci odatã a fãcut roata de la halã pânã la Maurier“124. chiar dacã poate sã-l facã pe acesta mai uºor. aºa cum o pretinde Nepotul pus în scenã de Diderot? Gustul pentru strãlucire.. faimos vânãtor ºi foarte sprinten. de-a lungul a trei generaþii. În plus. mãcar diferite. ceea ce îi deschisese încã din copilãrie uºile sacristiilor ºi îi adusese prietenii ecleziastice folositoare. printre altele. atunci când încearcã sã-i atragã pe aceºtia în bisericile lor ºi sã-i converteascã. De reþinut cã strãmoºul „îºi gãseºte moartea pândind iarna raþele sãlbatice“. îi fusese bunic un om cu multe talente. p.

de clasã sau de parohie. dar mai puþin potrivitã pentru visare. care li s-au dat. ºi chiar criminale. legãturã inextricabilã între trup ºi suflet. 60–63: cântãreþii la vioarã împotriva toboºarilor în Provence). ale lui Gwyn Meirion-Jones. afronturi. lovituri de baston. Themes in the Historical Geography of France. op. e ceea ce s-a pretins multã vreme127 –. ºi cu cele. atât de urâte. în 126 . 1921. New York.“ Rivalizând cu alt grup de violoniºti susþinut de notabilii locului ºi mai ales de locotenentul criminal. 127 Ernest Lavisse ºi Charles Seignobos. p. Nu se întâmplã rar ca antagonismele sociale. 352–375. locuinþa majoritãþii oamenilor ar fi revelatoare pentru transformãrile psihismului. care sunt astãzi prea profanate de întrebuinþãrile atât de obiºnuite. dorind sã facã din aceste momente solemne ale anului liturgic douã culmi ale vieþii spirituale a enoriaºilor sãi. 183. Essai de typologie“. cu forþa. „L’habitation rurale en France. În egalã mãsurã esenþialã.. aceastã trupã de sãteni apãrase. Habitations et cohabitations“. pp. 1977. ºi ale lui Alain Collomp. 442. Paris. dat fiind cã sunt sângeroase. Histoire de la France contemporaine. 148 ºi passim pentru viori. Muzica poate fermeca sufletele. p.Corpuri obiºnuite. Academy Press. cit. A se confrunta cu tipologia ºi analizele lui Albert Demangeon. Dar eu le mulþumii arãtându-le cã Dumnezeu ar fi mai onorat de sunetul vocilor noastre decât de cel al instrumentelor. onoarea muzicii sale ºi a parohiei care o angajase. la drept vorbind. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 185 Paºte ºi de Sfântul Ioan cu cânturi pe mai multe voci ºi uneori cu piese la vioarã.126 Cu un succes relativ de altfel (intemperiile. nu sunt. 7. starea drumurilor ºi muncile câmpului îi îndepãrteazã adesea pe aceºtia de biserica sa) ºi cu diverse scrupule: se teme de farmecul profan al colindelor de Crãciun („de pãstrat pentru gura sobei“) ºi refuzã de Sfântul Ioan în 1683 propunerea unui grup de violoniºti de „a cânta la liturghie ºi la vecernie. mai recente. între satisfacþiile intime ºi demonstraþiile publice. „Vernacular architecture and the peasant-house“. dacã acestea ar putea fi evaluate cu ajutorul unor Jean-Baptiste Raveneau. de unde ºi „bãtaie. pp. Fayard. 1920. cravate rupte. Annales de géographie. mai puþin esenþiale. Paris. VIII. sã se exprime prin lupte sângeroase între bande rivale de muzicanþi (Maurice Agulhon. L’Évolution de la troisième République. pp. în Hugh D. cãci e mai greu s-o faci sã evolueze – în orice caz.). Hachette. vol. Clout (coord. 211 ºi 241 pentru colinde. „Familles. dar are uneori efecte secundare care. 1968. 343–406. pp. urmate de proces“. Pénitents et franc-maçons de l’ancienne Provence.

94–95. pp. ceea ce e foarte neplãcut pentru persoanele de talia mea. p. Marie-Noëlle Bourguet. Paris. De la Renaissance aux Lumières. de Constanþa Tãnãsescu. suportul pentru veselã.128 Prejudecata „progresistã“ a autorilor acestor generalizãri (ele vor sã acopere un întreg departament fãrã a face distincþie între locuri ºi clase) face suspecte niºte afirmaþii întotdeauna ostile ºi în mod deliberat fixiste. casele sunt aproape toate declarate „foarte mici. uneori. […] Ar trebui sã-ºi deschidã [casele] prin ferestre mari care sã le dea aer. Histoire de la vie privée. ed. Philippe Ariès ºi Georges Duby. .. Seuil. Déchiffrer la France. III. a oamenilor ºi a animalelor este tributar bogãþiei de care dispune fiecare familie. Paris. mobilele sunt îngrãmãdite unele peste altele într-o singurã camerã“. aºa cum o aratã „alinierea“ din Bretania Inferioarã (cel puþin cea postrevoluþionarã). el depinde. prefectul ClaudeÉtienne Dupin. 240–250]. Niort. 1988. 53. pp. dar fãrã a înceta sã fie devalorizate. bufetul. La statistique départementale à l’époque napoléonienne. afundate cu mai mult de un picior sub nivelul solului. pp. în timp ce ele sunt întunecoase ºi mai potrivite sã serveascã drept carcere pentru criminali decât locuinþe pentru oameni liberi“. locuinþe ºi coabitanþi“. vol. ªi în acest caz mãrturia stareþului de la Sennely-en-Sologne de pe la 1700 este excepþionalã. orologiul. La fel ca în Memoriul statistic asupra departamentului Deux-Sèvres al prefectului Dupin.186 Istoria corpului exemple suficient de numeroase ºi datate cu precizie. vol. El detestã aspectul de vizuinã ºi semiobscuritatea locuinþelor din parohia sa: „Locuitorilor nu le plac tavanele înalte. Archives contemporaines. în Istoria vieþii private. neprimind lumina decât printr-o uºã joasã ºi mai tot timpul închisã […]. 129 O îngrãmãdire mereu ordonatã totuºi. dar e marcatã de prejudecãþile unui neþãran ºi ale unui bãrbat… înalt. trad. VI. cu numeroasele sale „þinuturi“ ºi conjuncturi economice specifice. demonstreazã oricum cã. Cazul breton. De la Renaºtere la Epoca Luminilor. de asemenea. 1986. Le place sã atingã cu capul grinzile din camerele lor. 1995. cit. patul închis ºi. dacã gradul de îngrãmãdire a mobilelor129. Vechile tehnici de aranjare abia încep sã fie studiate. an IX [1801]. Descrierile habitatului þãrãnesc devin numeroase în epoca „statisticii“. în care îºi gãseau locul dulapul. Le Village immobile. Bucureºti. Plisson. 128 Gérard Bouchard. Meridiane. 507–513 [„Familii. Mémoire sur la statistique du département des Deux-Sèvres. adesea fãrã ferestre.

). sau ridicate în stoguri pe câmpuri. înflorirea simultanã a economiei pânzeturilor ºi a domeniului funciar a dus la construirea unor case duble din piatrã frumos finisatã cu scarã exterioarã ºi rezalit (apoteis. cerealele trebuiau pãstrate sub formã de snopi în adãposturi improvizate. în partea esticã a regiunii Léon. pe care îi scotea la ivealã ºi îi înmulþea fiecare creºtere demograficã. prin urmare. Astfel. numit ºi bout dehors [ieºiturã] sau cache-table [culcuºul mesei].Corpuri obiºnuite. dar aceastã arhitecturã a existat întotdeauna. Arhitectura în piatrã din þinutul Vannetais din secolul al XVIII-lea uimeºte ºi ea prin calitatea temeliilor ºi prin varietatea ºi abundenþa decoraþiunilor. unde se strecurau patul pãrinþilor ºi o masã lungã). în secolul al XVII-lea. în Bretania ºi în afara ei. inclusiv în capele. Banii de pe pânzã nu au fost cheltuiþi doar „pe vin ºi pe capele“. iar munca însãºi trebuia reorganizatã atunci când lipseau dependinþele necesare: în pofida existenþei unor case frumoase de piatrã în Bretania Inferioarã. de-a lungul timpurilor. din când în când. fie a unor turme mai mari. Aceste aranjamente. Camera cea mare de la început se subdiviza în salã. treieratul se fãcea „în timpul iernii“. determinau reamenajãri ale peisajului ºi ale reþelei de drumuri. Aceste variaþii (ale averilor ºi ale oamenilor) încadrau în peisaj un habitat nou. Ca efect neaºteptat. ºi o restrângere a spaþiului cuvenit fiecãrei familii ºi animalelor ei. ci ºi pe case solide.tr. ceea ce reducea ºi mai mult timpul de odihnã * Anul al II-lea al calendarului republican. bine descris de cãtre prefectul Cambry în anul al II-lea*. ca ºi schimbãri ale interioarelor domestice. realizarea unor circuite inedite spre fântâni ºi spre celelalte echipamente colective. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 187 de capacitatea infinit variabilã ºi proprie fiecãrui grup social de a crea noi habitate ºi de a le compartimenta. alãturi de colibele din pãmânt sau din chirpici rezervate zilierilor care defriºau landurile. grajd ºi remizã. destinate gãzduirii fie a unor noi arendaºi. mai precar ºi impuneau. ce corespunde perioadei 22 septembrie 1793 – 21 septembrie 1794 din calendarul gregorian (n. Ele au atras ºi modificãri ale caselor vechi de calitate. . la propriu ºi la figurat. gata sã primeascã douã menajuri asociate ale cãror nume gravate pe buiandrugii uºilor amintesc de unele promiscuitãþi nefamiliale.

Réunions des musées nationaux. 61. nr. vol. Itinerarele familiare ºi aproape rituale care duc la grajd.. sunt necontenite ºi „te fac sã te întrebi cine ºi când rãmânea acasã“ în satele franceze131. la cuptorul banal. Existenþa unor forme mixte de ahitecturã ruralã este atestatã în numeroase provincii. 157 (despre permanentele mutãri de la sfârºitul contractelor). cât ºi sufletele. „Architecture rurale et structures familiales dans le Léon méri- dional au XVIIe siècle“. Exemple analoge de rãspândiri în exterior a habitatului ºi de compartimentãri interioare din Provence în Campagnes méditerranéennes. 1992. Informatorii. op. Denise Gluck. 131 Pierre Goubert. Dacã paiele acoperiºului ºi chirpiciul au nevoie de recondiþionãri permanente. banca cu spãtar înalt care separã colþul-bucãtãrie de restul sãlii comune din casele de la Cap-Sizun?). pentru care îi era rezervat în toate celelalte regiuni „anotimpul urât“. Aix/Marsilia. la fântânã. Ea contrazice o viziune fixistã a „ansamblurilor de locuit“ specifice fiecãrei regiuni. la câmp. nr. pp. cit. 10 ºi 15 (de când dateazã drustilh. . la grãdinã. deplasãri ce stau la baza oricãrei practici cotidiene ºi modeleazã atât trupurile. 1. la bisericã etc. cit. op. fie cãlãtori. Permanences et mutations. p. dar nu dã informaþii. Marseille. pp. despre modul de a trãi în ele ºi despre satisfacþiile zilnice. 217–219. a ardeziei ºi a pietrei. cu siguranþã mai puþin spectaculoase decât casele solide. în ciuda afirmaþiilor observatorilor neautohtoni. se pot dovedi mai „confortabile“ din punct de vedere psihic decât edificiile mai sclipitoare ºi mai trainice atunci când în ele lucrurile nu sunt atât de îngrãmãdite. 22–24. Jacques Péret. fie notari. la piaþã. 109. ºi privirea lor nu reprezintã decât o viziune: ea nu surprinde lucrurile din interior.. p. sunt oameni de aiurea. 70 sq. Une salle commune à Goulien en basse Bretagne. Jean Jacquart. Jean-Christian Bans ºi Patricia Gaillard-Bans. CNDP . 31. 1977. 1993. Mémoires de la Société d’histoire et d’archéologie de Bretagne. „L’habitat rural en Île-de-France au XVIIe siècle“. curãþenia e mai mare ºi obiºnuinþele mai înrãdãcinate. vol.188 Istoria corpului a trupurilor. p. acestea se fac cu un cost mai mic ºi pentru o calitate a izolaþiei (realã? subiectivã? cum se poate ºti?) cel puþin egalã cu cea a þiglei. nici deplasãrile între afarã ºi înãuntru.130 Cãsuþele acoperite cu paie. 130 Michel Lahellec. pp. Paris. la pãdure. 70.. „Maisons et bâtiments agricoles dans l’Ancien Régime en Vannetais“. 1984. Revue d’histoire moderne et contemporaine.

cãminul nu este încã. cit. Casa e. pp. ºi în acest caz. pe cât se pare. „Le peigne et le miroir. Albin Michel. 98–99 ºi 259).132 Dar. 1993. L’art et la terre en Europe du Moyen Âge au XXe siècle. loc încãlzit ºi unitate de muncã familialã ºi fiscalã. Histoire du colportage en Europe.133 Doar în mod excepþional distracþiile ºi muncile zilnice se desfãºoarã. 12–13).. în Philippe Martel [coord. 1987. 1993. 238–240. exceptând poate palatele din poveºti. copiii mici ºi bãtrânii care stau mai mult în aceste locuinþe cam strâmte. cu un scop. muþenie totalã în inventarele de dupã decese ºi în autobiografii. vestimentarã) ºi viaþa de plãceri caracterizeazã aceste tãrâmuri. Paysages. Larousse. în special pp. foi gravate în toate baloturile vânzãtorilor ambulanþi. op. Aix. dacã spaþiul o permite. sã fie ornatã cu un ghiveci de flori. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 189 Aºadar. în spaþiul închis al sãlii comune ºi mai rar 132 Dosarul e sãrac ºi fragil: opere artistice sau literare prea negre sau prea graþioase (Guy Latry. La Rose et l’Orchidée. Représentations du Sud pendant la période révolutionnaire. eventual. 139. într-o lume de nonproprietari supuºi reînnoirilor de contracte.]. bineînþeles. Existã.Corpuri obiºnuite. adesea fãrã geamuri ºi întotdeauna fãrã perdele. 1994). 141: Landes. ca ºi în reprezentãrile pictate (deci aranjate) ale multor cãsuþe (Laurence Fontaine. RMN–BN. chiar ºi pentru femeile. în care se investeºte ºi pe care au învãþat încet sã-l îndrãgeascã înstãriþii de ieri ºi de demult. pentru cine ar putea sã fie casa mai mult decât un loc prin care treci ºi în care te adãposteºti doar la cãderea nopþii? Desigur. Flãcãrile unei vetre unice îi adunã aici pe toþi membrii gospodãriei ºi chiar pe câþiva vecini la vreo ºezãtoare. Christine Velut. în Vechiul Regim. L’Invention du Midi. pp. dar nimic nu aratã visul unor locuinþe mai bune (Jean Delumeau. pp. Emmanuel Le Roy Ladurie [coord. Les usages sociaux et symboliques des fleurs à Paris au XVIIIe siècle. pp. Paris. Paris. Deux voyageurs de l’an VI dans les Landes de Gascogne“. gustul pentru flori e atestat de ofrandele de buchete la aniversãri („sãrbãtorirea“). Este de asemenea ºi dintotdeauna un loc care cautã „sã fie decorat“: pereþii sunt împodobiþi de regulã cu imagini protectoare ºi se întâmplã uneori ca fereastra. în general unicã. de altfel. . 133–148. Totuºi. Paris. ºi Selecþia Reader’s Digest. pe jumãtate estetic. paysans. Édisud. pe jumãtate profilactic. obiectul favorit. cãminul e un „foc“.]. 133 Abundenþa alimentarã (ºi. XVe–XIXe siècle. absentã din tãrâmurile de vis descrise de literatura de colportaj. de folosirea podoabelor din flori naturale la nunþi ºi de regulamentele de poliþie urbanã.

„Casele care se vãd în aceste landuri [din Gasconia] sunt bine construite. se poate considera întotdeauna cã e de bun augur pentru tihna lor lãuntricã. Atunci când þãranii se duc cu gândul dincolo de nevoile simple ale vieþii ºi îºi fac timp pentru plãceri. 229–232 [„Refugiile intimitãþii“. cit. […] Aceste locuinþe din landuri. de exemplu. cit. de a face drumuri interminabile ºi de a folosi faimoasele picioroange. multe dintre ele au elemente ce þin de curãþenie ºi de eleganþã. V. pentru locuitorii/locuitoarele acestei regiuni. fie din piatrã. viaþa majoritãþii oamenilor se petrece sub semnul unei exterioritãþi.. ostil faþã de oraºele aglomerate ºi viciate. cu pereþi despãrþitori din cãrãmizi sau din lut. un du-te-vino neîncetat împiedicã dezvoltarea unui sentiment al intimitãþii pe care pentru multã vreme nu-l vor revendica decât singuraticii (singuraticele) studioºi (studioase) ºi unii voluptuoºi melancolici. unele în mijlocul unor mari luminiºuri din pãduri de pin. ed. fizice ºi mentale. uºi ºi obloane vopsite în verde sau în roºu. bine vãruite pe deasupra. copaci aranjaþi artistic ºi bãnci pe sub coroanele lor. De-a lungul întregii zile (iar noaptea nu cunoaºte nici ea alte constrângeri134). dar care îl ºi face sã uite esenþialul: nevoia. în Istoria vieþii private. umbrare. mai ales când dãdeau impresia clarã de bogãþie […] îmi aduceau aminte de plantaþiile din America septentrionalã. pp. . pp. izolate ºi împrãºtiate. sunt toate acoperite cu þiglã.“ Landurile erau pe atunci un teritoriu pustiu.. vol. multe au leagãne. op. fie din lemn. întotdeauna deschise spre exterior ºi fãrã vreo dimensiune intimã chiar ºi atunci când ei le atribuie interioritate. care îl face sã viseze pe cãlãtorul-economist de la sfârºitul secolului al XVIII-lea. în Philippe Ariès ºi Georges Duby. ca. ce determinã trupurile sã se manifeste dupã regulile unei expuneri publice constante ce nu prea permite o afirmare de sine autonomã. care îi fac sã semene „de la depãrtare cu niºte clopotniþe 134 Orest Ranum. Spaþiile pe care noi le numim private nu-i preocupã deloc pe scriitorii Vechiului Regim – oare trebuie sã amintim acest lucru? – ºi rarii cãlãtori preetnologi care le descriu le transformã brusc în locuri publice. În ferme ºi „buticuri“ (ateliere-prãvãlii ºi încãperi de locuit ale meºteºugarilor). „Les refuges de l’intimité“. 277–281].190 Istoria corpului în toiul sãrbãtorilor.

pp. […] toatã tinerimea era sub arme. luptele pentru ridicarea crucilor ºi a flamurilor la sãrbãtorile religioase bretone din secolul al XVIII-lea (Fanch Peru. Breiz-Izel. cit. pp. cit.. 154–178). Majoritatea sãrbãtorilor vechi sunt câmpuri de luptã: arene itinerante pentru „jocurile“ de agilitate de la hramuri136.). 41. decembrie 1986. „Le lever de perche. numeroase exemple în Émile-G. ºi Guy Latry. pelerinaje) ºi pentru „bravade“*. organizate tot cu ocazia sãrbãtoririi sfinþilor protectori (n. chiar dacã pe riscul lor. p. dar nu este neapãrat mai „adevãrat“. dupã binecuvântarea a douã clopote refãcute în întregime. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 191 ambulante“135. pentru a le descãrca la fiecare toast“137.Corpuri obiºnuite. op. op. pp. fizic ºi simbolic.. Sociabilitãþile din vechime dezvãluie deci fragilitatea teoreticã a reconstituirilor noastre pentru noþiunile de privat ºi public atunci când sunt folosite retrospectiv: teritoriile festive sunt uneori mai întinse decât cel al parohiei ºi rãmân cel mai adesea spaþii larg deschise. Maurice Agulhon. * Acestea sunt un fel de parade-întreceri ale tinerilor costumaþi ºi înarmaþi din Provence. în Philippe Martel (coord. ªi aceasta pentru munca lor de pãstori de turme ºi pentru plãcerea de a-i regãsi pe cei asemenea lor în spaþii din afara locuinþelor lor obiºnuite. „s-a servit masa la preot. spaþii precis definite chiar când sunt pe jumãtate deschise. 173. op.). 110 ºi 119 („tinerimile“ armate din satele din Nord). art. adicã rãniþi. cit. 271–272. pe jumãtate închise. cit. cãci de fapt acolo sunt adesea „vãtãmaþi“. cit. p. 137 Alexandre Dubois. op. 135 Jacques-Antoine Guibert. 162–163 ºi 183 (un scandal ºi agitaþie la Aubais). . de exemplu. anterior „inventãrii Sudului“ la sfârºitul secolului al XVIII-lea (Bernard Traimond. trasee presãrate cu obstacole pentru peregrinãrile religioase (procesiuni. diferã de logicile de observaþie ce vor acredita imaginea sãlbãticiei landelor. cit.. jeu de pardon trégorrois“. Pentru Sud. vezi de asemenea pp. ed. câmpuri împrejmuite destinate libaþiunilor colective specifice meselor comunitare – în ºurã sau în aer liber – de la nunþi sau de la serbãrile „frãþiilor“ ºi întâlnirilor de pe terase ºi din cârciumi etc. Când.. cit. Ar Men. p. Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. Acest text.tr. „L’invention des Landes de Gascogne sous la Révolution“.. op. Léonard. Cerul ºi Cerurile sunt deasupra ºi Strãinii (bieþi trecãtori sau tineri beligeranþi din parohia vecinã) le pot traversa fãrã dificultate. ºi Michel Vovelle. cit. 105–114. pp. op. cit. 136 Vezi.). op. 208) ºi tipologia competiþiilor între „bacalaureaþi“ ºi între alþi tineri (Nicole Pellegrin...

care vãd cu ochii lor adânciþi în orbite pânã ºi prin acoperiºul vacilor. în Istoria vieþii private. 128–141. Vezi François-Yves Besnard. pp. Paris. 1721). „Espace masculin. op. bãtând pe umeri pe la spate. ºi frontispiciile succesive ale Poveºtilor lui Perrault (Contes. Gallimard-Julliard. staule („cocinile“ sau „coteþele“ din vest). grotele în stânci ale burgunzilor. cit. 302 ºi vol. [„Familiile cutumei“. 2. pentru cã au vãzut ºi nu au nevoie sã vorbeascã despre asta. când evocã deplasãri suspecte. câtuºi de puþin. Les Amours paysannes (XVIe–XIXe siècle). bretonul Noël du Fail dezvãluie încã din secolul al XVI-lea aceastã supraveghere permanentã ºi presiunea deosebitã asupra femeilor: „Cei care voiau. […] sã fure un sãrut. II. vol. 1697..“ Prezentarea informaþiilor judiciare. cit. Spãlãtoresele ºtiu. op. cit. mitizate încã de la sfârºitul secolului al XVIII-lea ca spaþii de intimitate familialã ºi de apropiere convivialã. ceea ce astãzi pare sã evoce o mare libertate a gesturilor ºi cuvintelor.. alunecate spre subsuori prin continua miºcare a fusului. op. „Familles. Le privé contre la coutume“.. Într-o descriere celebrã a unei ºezãtori de „tors“. p. sã ridice sfârcurile. sau Amsterdam. mai bine încãlzite ºi uneori mai luminoase decât locuinþele individuale datoritã împãrþirii cheltuielilor pentru iluminat: beciuri. p. cleveteli sau amoruri clandestine. Daniel Fabre. dintre femeile din parohie. pot reuni grupuri mai largi decât familia extinsã ºi o pot face în locuri specifice. nr. promiscuitatea era extremã ºi domnea. sau de stãpânul casei culcat într-o rânã pe patul sãu împrejmuit ºi ridicat ºi cu aºa o privire. „Archives“. erau controlaþi de o grãmadã de bãtrâne. 42. subliniazã caracterul public al tuturor activitãþilor proletare ºi extraordinara perspicacitate a unei lumi care pare a fi tot timpul la pândã. Amour et sexualité dans les campagnes de l’ancienne France. 283–325] Vezi Daniel Roche. espace féminin en communauté provençale“. care. I. Annales ESC.. vol. . în mijlocul umbrelor. p. în Philippe Ariès ºi Georges Duby. 119–122. ca în toate locurile în care se duce o viaþã colectivã ce amestecã munca ºi destinderea. 541. ed. comerciale etc. VI. pp.138 ªi în aceastã situaþie. dar ºi notariale. Paris. cã nimic nu putea fi ascuns. „are“ sau „n-are“ 138 E de notat cã mixtura nu e întotdeauna o regulã. col. sã facã ochi dulci. mai încãpãtoare. 1970. Lucienne Roubin. loc al unor numeroase tranzacþii amoroase. ca ºi la cârciumã. 543–580.192 Istoria corpului ªezãtorile. Aceastã „licenþã“ fãcea totuºi parte din „datinã“ ºi permitea un control social care nu înceta niciodatã. pp. Jean-Louis Flandrin. 1975. pp. cit. cãmãruþele provensale etc.

unde întemniþãrile se terminã adesea prin evadãri. erau pãtate toate de sânge. Mai multe vecine adaugã la constatarea medicilor cã de o bucatã de timp ea dansa ºi cânta pe stradã cu copiii. La fel de revelatoare (ºi nu mai puþin lamentabilã). probabil o urmã a umilinþei celei mai teribile (o despuiere totalã). în suburbia Tranchée.“139 Aceastã ameninþare. detaliatã de toþi (toate) martorii (martorele). sinucigaºe sau fete-mame. a lenjeriei însângerate (lenjerie de pat ºi de corp) gãsite în casã ºi în afara ei ºi prin îngroparea neîndemânaticã (fãcutã anume?) a bebeluºului ale cãrui picioare „ieºeau din pãmânt“ (A.D. acest document mi-a fost dezvãluit de Yves Couturier. Acest spirit de observaþie (care nu e caracteristic doar femeilor) dã o transparenþã uimitoare fizicii celei mai intime a trupurilor. o face sã mãrturiseascã omorârea copilului.Corpuri obiºnuite. Pânã ºi în hârtiile judecãtoriilor senioriale rãsunã ecoul produs de activitãþile ilegale. Ancheta raporteazã despre cadavrul lui Louise Bruchon cã era „îmbrãcat cu o cãmaºã. Întâmplãri sfâºietoare cu asasini. ºi o gãsirã pe pomenita Nau în apropierea casei pe marginea unui drum […] pe când fãcea o gaurã în pãmânt cu o sãpãligã […]. în 1754. cea a unei tinere infanticide din Poitou: la Rouillé. a cãrei oroare însã este amplificatã aici prin enumerarea. deºi spãlate. ceea ce e de asemenea foarte banal în închisorile din Poitou din secolul al XVIII-lea. sarcini ºi naºteri scapã cu greu talentelor lor de observatoare ºi de cronicare ale satului. ea se aruncase într-un puþ-rezervor din Poitiers. cã voise sã vândã un corset abia croit chiar pentru ea („o pereche 139 Întâmplare banalã. de exemplu. care lipsea ca sã-ºi cerºeascã pâinea. B VII–265/4. cu brasiere pe corp ºi o pereche de ciorapi fãrã saboþi“ (pe care ºi-i aranjase frumos lângã fântânã) ºi cã „se vedea cã era la ciclu din cauza sângelui de pe cãmaºã ºi de pe organele de procreare“. Deflorãri. cãruia îi mulþumesc). . 86. cu un jupon cenuºiu. ca. întâmplarea ce se þese în jurul sinuciderii unei tinere servitoare: „evaporatã ºi chiar alteratã“ (calificative folosite de mai mulþi martori). în 1721. Martora o luã de guler ºi numita Nau îi dãdu o palmã. „ceea ce dãdu naºtere acestui zvon fu vederea catrafuselor numitei Nau ºi a cearºafurilor ºi lenjeriei întinse pe un gard viu ºi. ceea ce le fãcu pe toate femeile din sat sã se ducã în casa numitei Laveau. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 193 (… menstruaþie). atunci martora îi spuse: «Vei mãrturisi unde þi-ai pus copilul sau te voi dezbrãca în pielea goalã». E de reþinut cã acuzata reuºeºte sã scape de femeile care o pãzesc.

Les Essarts. Corpul: un teatru al aparenþelor? A trãi sub privirile ºi în apropierea tuturor. Sylvie Steinberg. art. 141 Daniel Roche. etc. Marguerite dite Jean Goubler“. decembrie 1740. La Culture des apparences. Cele ale hoþiilor nepedepsite. aceasta e soarta prea des uitatã a vechilor colectivitãþi.194 Istoria corpului de brasiere“) ºi cã – dovadã ºi mai sigurã cã era „deranjatã“ – „acum vreo cincisprezece zile […] îºi schimbase coafura de þãrancã într-una de oraº“140. sunt literalmente judecate dupã aspectul lor. 244–268.). Dat fiind cã vechile societãþi sunt întotdeauna ameninþate de probleme (gata sã devinã judiciare142) de vecinãtãþi refuzate. moralitatea cu îngrijirile corpului.141 VIII. statutul ºi sexul le impun cu stricteþe ºi în mod explicit. smulsul obiectului de pe cap urmeazã de obicei dupã injuriile verbale ºi precedã loviturile de pumni ºi de picioare (A.D. 2. cãci exteriorul exprimã interiorul. 86: B I/2–38. 1989. feminine ºi masculine. 1985. el însuºi de esenþã divinã ºi „cap“ al ierarhiilor sociale pe care naºterea. Clio. . 142 Gregory Hanlon. nr. dar în care – de asemenea – totul se judecã dupã „aparenþe“. cântãrite ºi sfidate în permanenþã. ca ºi recensãmântul acoperãmintelor pentru cap. 149–158. nr. 86: G 657 (procese-verbale ºi declaraþii din 19 octombrie 1721). Paris. ianuarie 1781. A. sunt exemplul cel mai spectaculos într-o lume în care totul se ºtie. în care corpurile. fãrã sã ºtim. Nicole Pellegrin. Astfel de întâmplãri aratã atenþia acordatã trupurilor celorlalþi ºi tuturor celor ce le înconjoarã (ºi le înveºmânteazã) ºi fac sã parã mai surprinzãtor succesul anumitor camuflaje vestimentare. fizice ºi simbolice. O istorie a rãnilor-contuziilor-mortificãrilor ºi a urmelor lor. Annales ESC. folosite ca mize ºi trofee în încãierãrile de la þarã ºi de la oraº. „Un brave cavalier dans la guerre de Sept Ans. Une histoire du vêtement (XVIIe–XVIIIe siècle).D. rãmâne de realizat. în armatã ºi chiar pe vasele de comerþ la mare distanþã. 10. „Le genre et l’habit“.D. Între femei. ale iubirilor ilegitime ºi ale travestiurilor. Femeile care trec drept bãrbaþi de-a lungul întregii lor existenþe. Dar oare nu continuãm ºi noi. 1999. Saint-Maixent. 79: teanc 1160. „Les rituels de l’agression en Aquitaine au XVIIe siècle“. cit. pp. pp. consimþite 140 A. noi nu trãim într-o lume subordonatã lui Dumnezeu sau vreunui rege. autoritatea cu aparenþa? ªi totuºi. Fayard. sã confundãm a fi cu a pãrea.

Despre culorile dominante ale costumelor populare ºi semnificaþia lor. „Les prétendus Sarrasins des bords de la Saône d’après un manuscrit du XVIIIe siècle“. 346 (o simbolisticã ce-i „face“ pe toþi membrii comunitãþilor religioase. ar fi declarat: „Tocmai mi-aþi dat la spate salutul pe care mi l-aþi refuzat în faþã. în ce categorie se afla fiecare cetãþean. l-a umilit pe impostor 143 .143 Nostalgicii Vechiului Regim (în numãr mare printre memorialiºtii postrevoluþionari) descriu cu toþii „demarcaþia particularã foarte pronunþatã între costumele diverselor profesii ºi ale diferitelor clase ale societãþii […] ºi o multitudine de nuanþe […] cu ajutorul cãrora se recunoºtea. sã-i facã purgaþie unui (fals) pacient ºocat de aroganþa sa144. în Nicole Pellegrin. cu varietatea sa de costume. cit. pp. aproape dintr-o singurã privire. cu ajutorul perucii specifice acestui statut. art. „Les provinces du bleu“. propice unei codificãri extreme a vestimentaþiei ºi unei percepþii rapide a limbajului acesteia. 235. dat fiind cã aceiaºi autori mãrturisesc cu toþii cã anii 1780 (ai primelor lor „amintiri“) au reprezentat „o epocã de tranziþie precipitatã […] în care excepþiile devenirã regula generalã“. în care fiecare era recunoscut/ã dupã costum. Cu toate acestea. trebuie totuºi sã fie nuanþatã. 1914. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 195 sau cãutate. ed. zeflemisiri cu voce tare ºi uneori chiar un fel de oprobriu public ar fi întâmpinat ceea ce ar fi fost considerat un travesti. Vezi. bine documentat. cu duºmãniile între sate ºi justificãrile lor mitice. XIV. deja pseudoetnice (Gaston Jeanton. cit.. nr. La fel era ºi pentru femei. p. senior de vazã. exemplul.“ Aceastã „ordine a lucrurilor“. 144 Demascându-se.. diferenþiindu-i ºi modelându-i). ºi care este obligat. O vizibilitate-lizibilitate a corpurilor ºi a comportamentelor lor. ele sunt obligate sã recurgã la tehnici rafinate de comunicare-distanþare. ºi Constitutions de la Congrégation de Notre-Dame du Calvaire. al zonei La Bresse în secolul al XVIII-lea. nu existã vreo perioadã sub Vechiul Regim în care cronicarii sã nu se ofuscheze pentru cã trebuie sã evoce – din onestitate ºi/sau din dorinþa de a crea un efect comic – siluete de parveniþi ºi de vanitoºi. între altele. un spiþer care se dãdea medic prin 1780. Société des amis des arts et des sciences de Tournus. Printre ei. iar clasificarea rochiilor era la fel de clar stabilitã precum cea a costumelor bãrbãteºti. p.“ Ofensat pentru cã nu a fost recunoscut aºa cum era din cauza anonimatului hainelor sale de cãlãtor. pacientul.Corpuri obiºnuite. ca un adevãrat „muschetar îngenuncheat“. 83–99). Râsete generale.

p. Vezi. Cei mai mulþi n-au decât o cãmaºã pe ei ºi alta la spãlat. cu excepþia duminicilor. Molliex.. 1843. fetele cu coafuri înalte de un picior ºi celelalte haine pe potrivã. pp. Jean Ogée. Nicole Pellegrin. e trist sã-i vezi. de asemenea. în timpul crizelor de la sfârºitul secolului al XVII-lea. 141–142.. iar bãrbaþii. op. Poitiers. þine într-adevãr atât de sacrilegiu. lucrãtori ai pãmântului care monopolizeazã grânele ºi uitã de sãraci ºi de dãrile cãtre parohie. cât ºi de crimã de lezmajestate. în altã parte. ed. al femeilor. Le Bouquiniste. La ei acasã sunt de-o murdãrie insuportabilã. Les Vêtements de la liberté. 11–13). ca ºi poveºtile ºi imaginile populare confirmã teama de dezintegrare socialã (o „dezmembrare“) pe care ar genera-o practicile vestimentare ieºite din comun. vol.145 În Tournaisis.“ Bãtaia de joc este acerbã ºi aminteºte ostilitatea frecventã printre oamenii bisericii fãrã a le fi specificã: aceastã ostilitate apasã asupra tuturor celor care au vrut sã se exprime contra riscurilor politice ale „amestecãrii rangurilor“ prin bruiajul vizibilitãþii aparenþelor. Léonard. 2 vol. când sunt la bisericã sau la cârciumã. Vieux souvenirs du Poitiers d’avant 1789. sunt atât de mizerabili încât fetele devin un leac al concupiscenþei bãrbaþilor.).. op. Numeroase exemple de parveniþi ºi alþi „Heliogabali“ de þarã în scrierile lui Pierre Prion (Émile-G. ºi Pierre Prion. cit. conform pãrintelui Dubois.196 Istoria corpului Sau. cit. dar cele mai periculoase sunt legate în acest context de trecerea de la un gen la altul. […] toate bogãþiile nu le servesc decât ca sã se îmbrace peste condiþia lor […]. cit. cit. Portul pantalonilor de cãtre femei. p. op. Legile care limiteazã cheltuielile. pe „copiii acestor persoane care au merinde de vânzare. ºi. 145 Alexandre Dubois. . 135 sq. fiindcã travestirea femeilor pare sã fi rãmas mai des nepedepsitã decât echivalentul sãu plãtindu-i 30 de parale pentru spãlat ºi a povestit întâmplarea întregului oraº (Léon Bellin de La Liborlière. în pofida relativei sale frecvenþe în toate armatele ºi uneori chiar în sate. îmbrãcaþi într-un fel diferit de cel potrivit pentru þãrani: tinerii bãrbaþi cu pãlãrii cu galoane de aur sau de argint. passim) ºi ale economiºtilor din secolul al XVIII-lea (pentru Bretania. 1846. ºi apoi restul. Cel puþin teoretic. Dictionnaire historique et géographique de la province de Bretagne [1778].. pp. Rennes. 114: aceºti plugari mãnâncã prost ºi îºi vând untul. I. ediþie adãugitã.. interdicþiile numeroase ºi vituperãrile moraliºtilor. Toate sunt în mod potenþial aducãtoare de dezordine.

a revenit în satul sãu meridional ºi a dus acolo o viaþã liniºtitã de dãrãcitor. pp. 1993. Jurnal de cãlãtorie în Italia prin Elveþia ºi Germania. Catherine Velay-Vallantin (coord. la întoarcerea sa la viaþa civilã în 1748. A nu se uita mila periculoasã pe care o conþine exclamaþia lui Diderot: „Femei. Obiect al admiraþiei mai degrabã decât al dispreþului. pp. art. cât vã plâng!“. pp. de cinci picioare ºi-un deget. ea „deprinse dulcea distracþie de a se îndopa cu toþi banii pe care îi aduse din armatã“. Marie-Jo Bonnet. 1980]. Paris. 7–204. Pierre Prion. ºi chiar cu graþie ºi fermitate. 1580–1581. op.147 Un comportament Texte de Vives (1542) ºi Noirot (1609). „Folio“. nr.“ Singurul sãu defect pare sã fi fost cã a iubit prea mult „datul din fãlci“: astfel. 10. Christine Bard ºi Nicole Pellegrin. Carcassonne. Odile Jacob. col. 147 Journal de voyage. în vârstã de aproximativ douãzeci ºi trei de ani. hainã. 1995. 1999. aflã acolo cã o tânãrã fusese spânzuratã „pentru niºte nãscociri neîngãduite. Aceastã fatã-bãrbat e un atlet invincibil al curajului. iarna cu pantofi. „Femmes travesties: un «mauvais genre»“. Sport-Turism. GARAE/Hésiode.Corpuri obiºnuite.146 Montaigne totuºi. sã se mânjeascã la atingerea veºmântului exterior. o descrie Prion pe „aceastã fatã mare ºi durdulie cu o înãlþime. „Le genre et l’habit“. nu poate decât „sã se coboare sub haina femeiascã. bãrbatul. Asemenea veºmânt îi vine de minune. de Anca Cristodorescu-Fuerea. Într-un mod comic. un aer bãrbãtesc ºi vorba aºijderea. iar vara mergând desculþã. apoi. în trecere prin Vitry-le-François în 1580. sã se arate […] infam“. p. 36–37. 77 [Michel de Montaigne. Clio. fata pe nume Ardate din Aubais a fost soldat. 25. Mai fericitã. cit. dupã dezertare ºi câteva cãlãtorii. menite sã suplineascã lipsurile sexului ei“: ea ºtiuse sã trãiascã din meseria de þesãtor îmbrãcatã în bãrbat. trad. Paris. citate de Nicole Pellegrin. Ed. dimpotrivã. „fata deghizatã în bãiat“ aduce atingere „dreptului divin ºi civil“. trãsãturile regulate. Bucureºti. Gallimard. dar fãrã dispreþ. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 197 masculin. aºa cum o fãceau ºi alte fete din þinutul Bassigny. nu a încetat niciodatã sã fie îmbrãcatã ca un bãrbat. purtând întotdeauna pãlãrie bine întoarsã dupã modã. 146 . de asemenea dovadã a avantajelor masculinitãþii ºi a forþei viselor feminine de subversiune sexualã. dar ea se poate fãli cu o „dorinþã de elevaþie“.). 1983. cit. Din copilãrie. ºi mersese pânã la a-ºi lua oficial (deci religios) o soþie.. Are faþa bucãlatã ca o lunã plinã. pãrul în vânt. de la vârful capului pânã la tãlpile picioarelor. 227–228. Les relations amoureuses entre les femmes du XVIe au XXe siècle. sacou ºi pantaloni scurþi dupã moda englezeascã. La Fille en garçon.. p.

121–123. cel puþin în mintea lui Prion. unui loc.. 11 (a te dichisi la Villiers-le-Bel). fiindcã rãmâne „necunoscut“ atâta timp cât nu e „înveºmântat“148. dimanche [duminicã]. nu voi hotãrî în legãturã cu asta dacã e bine sau nu. alternanþã între zilele de sãrbãtoare ºi cele de muncã. Un procuror fãrã roba sa judecãtoreascã îºi pierde orice putere în faþa rãzvrãtitelor. rituri de trecere (botez. op. cit. la drept vorbind. 71. pp. 189 (deuil [doliu]. unei comunitãþi (ce þine de oraº. 73. deces).) ºi trebuie sã (a)ducã semnele distinctive ale acestora. originar din oraºul Laon. poate sã scrie în rubrica „Quiberon“: „Se declamã mult împotriva varietãþii modelor noastre. 149 148 . Nicole Pellegrin. cãsãtorie. p. chiar dacã aceasta e mereu multiplã ºi fluctuantã: fiecare individ aparþine unui sex. I. care nu sunt întotdeauna B. François-Yves Besnard. ed. 77. abandonarea rochiei de copil. cel puþin pentru femei. voi face doar observaþia cã. ed. Souvenirs d’un nonagénaire. convertire religioasã. sã semene: îmbrãcãmintea ºi coafurile lor. cit. ed. emmaillotage [înfãºare]. de religie etc. de meserie. Aceste înveºmântãri-învestiri sunt de o mare complexitate. 30–31 ºi 303 (renunþãrile de la patruzeci de ani ºi pantofii de nuntã). 60–61 (capitolul Le premier habit d’homme [„Prima hainã de bãrbat“]. nu sunt douã sate ale cãror costume. vêtements adultes [haine pentru adulþi]).198 Istoria corpului considerat mai degrabã masculin decât feminin ºi legat. într-un Dicþionar al Bretaniei din 1778. nr. promovare. Doliu.N. amintiri de cãlãtorie. pp. pe aceastã coastã a Bretaniei. autobiografii sau reconstituiri mai abstracte – sunt ºi în acest caz cei mai buni informatori ai noºtri. cit.. mariées [mirese]. 1743 (rãzmeriþa grânelor de la Saint-Maixent). cãci trebuie ºtiut cum (ºi trebuie avute mijloacele) sã suprapui peste veºmintele menite sã-þi exprime funcþia sau statutul elemente capabile sã semnifice schimbarea. un inginer-geometru. prima împãrtãºanie. Nu existã nici mãcar un autor al Vechiului Regim care sã nu aminteascã aceste date ºi care sã nu poatã furniza exemple adecvate149. de armatã. Les Vêtements de la liberté. toate cer „luarea de haine“ specifice. cit. unui mediu. Joly de Fleury. La Secte des ananeraies. vol.. Astfel. dar cãlãtorii – fie cã povestirile lor sunt.. unui grup de vârstã. pp. Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. de veºmintele virilitãþii. care precedã La première leçon d’ivrognerie [„Prima lecþie de beþie“]). Aceastã identificare a corpului cu haina sa explicã faptul cã ea serveºte înainte de toate la declararea unei apartenenþe.: ms.

saboþii celor din Châtellerault pe care îi apreciazã meridionalul Prion etc. des costumes. op. În Haut Poitou. op. trebuie sã ne mulþumim cu generalizãri. Des images. nu sunt mai puþin scumpe din cauza asta.. 111 ºi passim. în schimb. foarte vagi din punct de vedere geografic. cit. cit. cit. în 1753 la Champagnac. Parler provinces. Desigur. În pofida condescendenþei ºi a lipsei de precizie descriptivã cãrora le cad victime. 389. 20–22. 38–39. iar celelalte sunt din lânã. sub Vechiul Regim. op.152 Totuºi. unde vin puhoi locuitorii acestor coaste.151 În alte pãrþi.Corpuri obiºnuite. 1994. op. acuzaþi de rãzvrãtire împotriva funcþionarilor de la impozite. devenite astãzi practic ilizibile. Averea nu îi face încã sã-ºi lepede costumul ºi singura diferenþã între hainele nevestei unui colon bogat ºi ale celei a unui colon mai puþin înstãrit constã în faptul cã unele sunt din mãtase. Les Vêtements de la liberté. p. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 199 de bun-gust. felurile de a fi afiºate local de diferite grupuri sociale ºi diverse clase de vârstã. cit. „haina tradiþionalã din þinut“ a unui fermier din þinutul din jurul oraºului Confolens. 150 Jean Ogée.. ca de exemplu în Arles. O asemenea afirmaþie ar putea fi aplicatã tuturor regiunilor ºi tuturor satelor din regat. Paris. sau cu date apriorice atât de ancorate în practicã încât nimeni nu s-a gândit sã precizeze. passim. de exemplu. „boneta dupã moda þãrãneascã“ a unor locuitoare din Poitiers. dar au aceeaºi formã.. 151 Pierre Prion. vol. de exemplu. ele exprimau lumea fãrã sã spunã vreun cuvânt: limbaj accesibil tuturor. constituie o realitate cu mult anterioarã secolului al XIX-lea ºi privesc mai mult sau mai puþin toate provinciile. . varietatea de costume. ed. ea nu se exprimã adesea decât prin detalii textile. cit. II. ce voia sã spunã într-un anumit moment „salopeta de pãmânt a sezonierilor din Limoges“. p. Pieþele din oraºele vecine. Precizare rarisimã: arendaºii. pp. Nicole Pellegrin. Frédéric Maguet ºi Anne Tricaud. 86:B VIII). în ciuda constantelor pãstrate din Antichitate pe care cred cã le-au descoperit în ele erudiþii din Midi. adicã de cutume. oferã sub acest aspect un spectacol foarte bizar ºi foarte variat. 68..“150 Aceasta nu este o particularitate bretonã. pp.D. succesiunea modelor regionale pare atât de rapidã încât orice reconstituire stabilã a înfãþiºãrilor este imposibilã.. 152 Nicole Pellegrin. Réunion des musées nationaux. Jacques Cambry. sunt descriºi ca „purtând de obicei un costum ºi o hainã de serj gri-alburie cu cheotori albastre“ (A. aceste caleidoscoape vestimentare nu aveau nimic arbitrar.

doamnele din Chambéry sunt „îmbrãcate dupã moda francezã“. „Printre fete ºi femei. mai puþin înstãrite. * Bagnolet. cele douãzeci ºi opt de soþii de notabili. 66.). o gramaticã a stilurilor de înfãþiºare exterioarã în care podoaba vorbeºte pentru fiinþã. Dat fiind cã locuitorii din Perpignan „au aceeaºi minte ºi feluri de a se comporta ca ºi spaniolii. în limba francezã (n. cu un umor apropiat de caricaturã. de consideraþii climatologice ºi de judecãþi asupra trupurilor153: astfel. existã douãzeci ºi opt care poartã bonetã cu volan la spate*. ** Carpan. ºi juponul cu cercuri de sârmã pe care ele îl numesc panier. pe care Prion le aºazã într-o clasã aparte. bãrbaþii nu-ºi acoperã capetele în timpul zilei decât cu o bonetã. cu panglica de orice culoare. femeile din Bordeaux sunt „foarte curate ºi bine aranjate“. 68. mai albã ºi mai catifelatã […]. ca ºi mulþi alþii. cele din Uzès poartã „pantalonaºi. amestecând în mod inextricabil trupul ºi sufletul. op. Trebuie remarcat cã Pierre Prion. au o îmbrãcãminte ºi manifestãri fizice care le disting de „colegele“ lor. Sunt trei [panglici] la boneta de paradã** sau la cea neagrã ºi numai una la mantelã. pretinzând cã sunt pentru a se apãra de curenþii ºi alizeele ce domnesc în acel þinut“ etc. Iarna ele sunt mai bine încãlþate decât cele din Poitiers“. 61. Oare din cauza proximitãþii faþã de lumea ibericã li „se urcã repede sângele la cap“ sau pentru cã nu poartã pãlãrie.. bãrbaþii nu sunt singurii care joacã un rol central în formarea stereotipurilor etnice. îºi face o plãcere din a „cântãri“ toate provinciile. pe-atunci principalul însemn al virilitãþii? De altfel. din acelaºi sat. pp. în limba francezã (n. cãci Prion. ca ºi în celelalte anotimpuri ale anului. […] iarna. cit. Aceleaºi moduri de construcþie a unor etnotipuri fizico-vestimentare la cãlãtorii strãini din secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea.tr. ei sunt mai himerici decât francezii“. În chip similar.). 113. locuitoarele din Châtellerault au „pielea mai delicatã. Intelectualul de þarã care e Pierre Prion se dovedeºte inepuizabil în acest domeniu ºi continuã sã ne evoce. formând elita localã din Aubais.tr.200 Istoria corpului justificare vizualã ºi explicitare a mãrcilor proprii unei societãþi fondate pe îmbinarea organicã ºi ierarhizatã a diferenþelor. de aprecieri asupra moravurilor. 153 . într-un amestec revelator de descrieri ale podoabelor.

.Corpuri obiºnuite. întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 201 acolo toate poartã halat ºi evantaiul în mânã. Subtilul hoþ Nivet. zis Fanfaron. cârpitã ºi lãsatã moºtenire. La Rouen. pentru majoritatea oamenilor. ed. dar pentru care se fac eforturi ca sã fie pãstratã. p. p. p. p. 118. cãci ea (de)marcheazã diferenþe atât de statut. Modalitãþile sale sunt atât de profund interiorizate încât. poartã peruci (Pierre Prion. Aceastã expresivitate vestimentarã ºi lectura sa literalã sunt bine-cunoscute. el punea sã i se arate cele mai frumoase mãrfuri din prãvãlie ºi putea descoperi mijloacele de a pãtrunde acolo. într-un castel din actualul Gers. „bunul neguþãtor de stofe“ sau „omul cucernic“: era suficient sã aparã în faþa unui comerciant din Versailles „purtând hainã maro cu bordurã aurie ºi spadã ºi […] sã vrea sã cumpere scoþându-ºi din buzunar ba o tabacherã. cât ºi de avere. ibidem. 155 Pierre Prion. Cholet. exprimând ºi rezumând chiar ºi singurã fiinþa ºi averea fiecãruia/fiecãreia. cu excepþia situaþiilor în care îi cade chiar el victimã: i se furã în trei rânduri hainele. Léonard. Altã datã. continuã sã modeleze felurile de a fi ºi modurile de a pãrea. op. . Oare nu constã ea. 92) ºi solemnizeazã inaugurarea acestui acoperãmânt ca pe un rit de trecere: înaintarea în vârstã ºi accesul la noi funcþii municipale sau judiciare locale. 54.“154 E interesant de notat cã Prion uitã sã se includã în acest teatru de umbre. 156 Nicole Pellegrin. gata sã disparã ºi sã piarã. p. 115. ºi violenþa regretelor pe care le încearcã (dorinþa sa de rãzbunare este cel puþin la fel de mare) aratã cã orice garderobã este „esenþialã“ în epocã. 2000. Astfel îmbrãcat. ºtia la fel de bine sã se dea drept „micul stãpân“. ciorapii ºi gulerul în timpul somnului (ibidem. Asupra limbajului panglicilor ca indicatoare ale vârstei. „Des voleurs. ele merg în lunile iulie ºi august sã se bage în apã pânã la gât în fluviul Vidourle. Criminalii nu ignorã acest lucru ºi ºtiu sã mizeze pe aparenþã pentru a-ºi înºela victimele amãgite fãrã dificultate cu identitãþi vestimentare de împrumut. chiar ºi când codurile îi sunt tulburate sau rãsturnate. p. pentru a jefui diferite biserici. cit. 48. Montpellier ºi Paris155. cit. cit. 46. 154 Tovarãºii lor. vezi Alexandre Bouet ºi Olivier Perrin. ba un ceas“. Émile-G. ºobolani deosebit de înfometaþi îi devoreazã pantalonii. Breiz-Izel.. ca niºte adevãraþi burghezi de þarã. 63). 61. des bébés et des morts.. op. în Le Mouchoir dans tous ses états. Le mouchoir en haut Poitou au XVIIIe siècle“. pentru a-ºi domoli sângele. la Pélissanne. doar într-o batistã sau un cufãraº?156 Avere mobiliarã.

202 Istoria corpului „el se deghizã cu o hainã neagrã. The Body and the French Revolution. dotând cu uniforme toate corpurile constituite. 55. dar reformatorii de pe atunci ai costumului. verdele îl aratã pe regalist. 1989. dit Fanfaron. disertaþie (DEA. în preot. 158 Dorinda Outram. în epitropi) i-au permis apoi sã gãseascã la Paris un intermediar cinstit de orfevrãrii bisericeºti. Yale University Press. cit. ºi Nicole Pellegrin. pp. ed. chelului îi trebuie tichie de mãrgãritar. EHESS). timp de mai multe secole. f. New Haven. p. passim. Noi deghizãri (el. a.158 ªi pentru ei.. rãmân incapabili sã scape de ideologia care a modelat. Les Vêtements de la liberté. este o reacþie nepotrivitã la aceste înºelãtorii apãrute din cauza folosirii veºmântului ca indicator autosuficient. dar cedeazã în faþa presiunilor acoliþilor sãi deghizaþi în epitropi grijulii sã doteze biserica lor cu ornamente mai moderne). Deux bandes de voleurs au XVIIIe siècle. desigur. prefãcându-se în om cucernic. jusqu’au jour qu’il a été rompu vif en place de Grève.“159 Fãrã îndoialã cã ar trebui sã ne punem întrebãri în legãturã cu consecinþele psihice ale apariþiei bumbacului pe trupurile europene obiºnuite cu asprimile – cel puþin atunci când sunt noi – ale pânzelor din cânepã ºi ale serjurilor grele. dacã nu chiar goale. Paris. 159 Caraccioli. Meurtres qu’il a fait depuis son enfance. îºi deghizã tovarãºii în servitori ºi le dãdu o livrea“. cu mai multã fineþe decât creatorii de aforisme. Nyon. 157 Isabelle Foucher. Totuºi. fãrã editurã. la aºa cap. apoi trecu la ample demonstraþii de pietate ºi de caritate care i-au deschis inima paracliserului ºi uºile încãperii unde acesta þinea cele mai scumpe podoabe. dar îl reconstituie aproape imediat. dar îl sacralizeazã pe purtãtorul ei de sex aºa-zis tare etc. Anonim. . Baramon & Mancion ses Complices. psihismul întregii societãþi: ei condamnã. Class and Political Culture. Moravurile se catifeleazã dacã porþi numai catifea. figuranþii sãi. [1729]. Sex. marcajul textil.157 Imaginarul revoluþionar al corpurilor eliberate. un poligraf din secolul al XVIII-lea precizeazã cã „podoaba îi îmblânzeºte mult mai mult pe oameni decât muzica […]. În caz de agresiune. 50. haina îl face într-adevãr pe om. roba ucide virilitatea. p. Paris. avec Beauvoir son Maître d’École. de exemplu într-o parte a regiunii Vendée. aºa cãciulã. transparente. cocarda este dovadã de civism. 1989. 141–142 (o scenetã amuzantã în care falsul preot din Rouen se preface cã preþul i se pare prea mic. precum cei din alte perioade. 4444 [1761]. Qui contient les Vols. Le Livre de quatre couleurs. aceste þesãturi se puteau dovedi foarte utile acolo unde. La Vie de Nivet.

Corpuri obiºnuite, întrebuinþãri obiºnuite ale corpului 203

þãrãncile purtau corsete din pânzã groasã, tare: dupã spusele unei contese regaliste, Doamna de La Bouëre, „acestea formau un soi de cuirasã greu de strãpuns; de aceea recruþii s-au plâns de mai multe ori de dificultatea de a ucide aceste femei“. Greutatea ºi culorile terne ale acestor veºmintecuirase au contrastat multã vreme cu strãlucirea ºi lejeritatea mãtãsurilor aristocratice ºi ale þesãturilor meridionale sau normande din bumbac indian, care se rãspândesc încet în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea.160 Atunci când apar, combinate sau nu cu dantele ºi museline, aceste îmbrãcãminþi dau corpurilor feminine o graþie duioasã care atrage privirile ºi care a dus poate la o ºi mai mare supunere a lor. Veºmintele vechi, atunci când dãinuie, pãstreazã o ciudatã prezenþã în absenþa însãºi a trupului care a locuit în ele. Emoþia pe care o stârneºte descoperirea lor întâmplãtoare (textilele nu prea rezistã totuºi în faþa uzurii, a paraziþilor sau a practicilor de recuperare-recondiþionare) se explicã prin excepþionala lor putere de comunicare. Metaforã a eului ºi relicvã prin excelenþã, orice hainã este o parte ce exprimã întregul. Impregnatã cu lichidele umane cu care a intrat în contact, ea face ºi este corp(ul).161 Atât în timpul vieþii, cât ºi dupã, atât la cãlugãriþe, cât ºi în lumea þãrãneascã, haina este „arcul butant“ al corpului, dupã cum declarã pãrintele Joseph162.
160 O evoluþie pe sectoare, deoarece în Provence portul Indian apare mult mai devreme

decât Île-de-France ºi regiunile din vest, aºa cum o aratã pânzele lui Raspal, pictor din Arles (Louis Simon, op. cit., pp. 88–89; Nicole Pellegrin, op. cit., pp. 20–22, ºi „Matelots et artisanes: l’image des Provençaux dans les recueils imprimés de costumes (XVIe–XIXe siècle)“, în B. Cousin [coord.], Images de la Provence. Les représentations iconographiques de la fin du Moyen Âge au milieu du XXe siècle, Aix-en-Provence, 1992, pp. 282–296, cf. p. 291. 161 Veºmintele sfinþilor (sfintelor), dar ºi cele ale oamenilor de vazã ºi ale criminalilor notorii, ca ºi obiectele textile legate de cadavrele lor constituie relicve venerate, dupã modelul pãrului ºi al altor rãmãºiþe (Nicole Pellegrin, op. cit., p. 59). Vezi, de exemplu, masca mortuarã din cearã a lui Cartouche ornamentatã cu pãrul lui ºi cu hainele pe care le purta în timpul execuþiei sale din 1721 (Muzeul din Saint-Germain-en-Laye) sau zdrenþele unei haine cârpite de adolescent din secolul al XVIII-lea, gãsitã într-o conductã a unui castel (Les Choix de la mémoire. Patrimoine retrouvé des Yvelines, Somogy, Paris, 1997, pp. 80–81). 162 Constitution de la Congrégation de Notre-Dame du Calvaire, ed. cit., p. 345.

204 Istoria corpului „Corpul“, acest cuvânt nu trebuie oare întotdeauna înþeles, aºa cum am vãzut deja, în toate cele patru sensuri ale sale: un ansamblu de muºchi ºi oase, individualizat sau definit colectiv, viu ºi/sau mort, dar ºi un acoperãmânt al bustului a cãrui þesãturã, întãritã de o armãturã din fanoane de balenã sau din fier ºi/sau din tigheluri, dã þinutã ºi reþinere?163 Oare nu eºti dezbrãcat când nu eºti þinut într-un corset rigid? Nu te aºezi „gol în cãmaºã (ºi pantaloni de corp)“ când te lungeºti pentru a dormi un somn lung: noaptea în patul tãu, iar ziua – pentru totdeauna – sub securea cãlãului sau sub coasa lui Cronos164? A vorbi despre corpul înveºmântat înseamnã, fãrã îndoialã, sã enunþi un cvasipleonasm atunci când corpul nu trimite la mitul originar al paradisului pierdut ºi nici nu prea poate fi gândit astfel în lumea, plinã de pãcãtoºi, de dupã Izgonirea din Rai. Perisabil ca o þesãturã ºi compus el însuºi dintr-un amestec eterogen de „þesuturi“ ºi oase, acest corp existã oare cu adevãrat sub privirea Dumnezeului creºtinilor? Este el oare altceva decât un linþoliu ºi un mormânt?
163 Corset din fier bine descris de François-René de Chateaubriand, Mémoires d’outre-tombe, Gallimard, Paris, 1952, col. „Bibliothèque de la Pléiade“, p. 20 [François-René de Chateaubriand, Memoriile de dincolo de mormânt, trad. de Bogdan Bãdulescu, Mondero, Bucureºti, 2006]. Vezi Brigitte Fontanel, Corsets et soutiens-gorge, La Martinière, Paris, 1992, p. 27 (corp din fier pãstrat la Muzeul Cluny), Nicole Pellegrin, op. cit., p. 81, ºi Georges Vigarello, Le Corps redressé, ed. cit., dar rigiditatea variabilã a „corpurilor“, geografia utilizãrilor lor ºi diatribele recurente ale cãror obiect sunt mai trebuie înþelese, aºa cum o aratã unele exemple din Poitou ºi din Savoie sau veºmintele religioase (Contesa de La Bouëre, Souvenirs de la guerre de Vendée, 1793–1796, Plon, Paris, 1890, p. 5; Joseph Daquin, op. cit., pp. 127–128). O fetiþã din Lusignan este salvatã, în 1710, de rochia ei cea nouã, pe care n-o poate strãpunge un glonþ tras asupra ei de proprietarul viei din care fura struguri (A.D. 86: B VI/78 bis: 4 octombrie 1710). 164 Louis de Pontis, Mémoires, Mercure de France, Paris, 1965, p. 185 (execuþia contelui de Montmorency în 1627: „fiind dezbrãcat, în indispensabili ºi cãmaºã de corp“). Într-o afacere cu dublã crimã din 1785, niºte þãrani refuzã sã vegheze cadavrele dacã sunt lãsate fãrã haine (A.D. 86: B VIII–300). În altã parte (Champagne-Mouton, în 1739), ruºinea suferitã de un rãu platnic, „dezbrãcat gol puºcã“ de doi vecini (aceºtia nu i-au lãsat decât cãmaºa), este atât de mare încât un martor declarã cã nici un cãlãu nu i-ar face mai mult unui criminal“ (A.D. 86: BI/2–39).

3. Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim1
Sara F. Matthews-Grieco

În studiile publicate în ultimii treizeci de ani despre istoria sexualitãþii în Europa occidentalã, corpul apare cel mai adesea sub douã aspecte. În primul rând, el este acoperit de cutumã ºi de legislaþie: ºi una, ºi cealaltã cautã sã disciplineze ºi sã dirijeze funcþiile sale de reproducere, reprimând elanurile dezordonate ale sexualitãþii din motive care þin totodatã de social ºi de spiritual. În al doilea rând, corpul apare ca agent (sau ca victimã) al (a) actelor sexuale transgresive ºi, deci, ca loc privilegiat al „crimelor“ împotriva religiei, a moralei ºi a societãþii: el atestã astfel eterna ºi relativa neputinþã a restricþiilor sociale, care urmãresc sã pãstreze practicile sexuale în interiorul limitelor stabilite de convenþii ºi legi. În Europa Vechiului Regim, anumiþi factori – precum lunga perioadã între pubertate ºi cãsãtorie, aºteptãrile create de idealuri culturale, cum ar fi dragostea curteneascã ºi dragostea romanticã sau tabuurile religioase ºi sociale faþã de relaþiile homosexuale – au determinat atât percepþia colectivã, cât ºi experienþa subiectivã a corpului ºi a sexualitãþii. Acest capitol încearcã sã descopere corpul ºi practicile sexuale din secolul al XV-lea pânã în secolul al XVIII-lea, pornind îndeosebi de la studiile din arhivele judiciare, întotdeauna pline de lãmuriri privind comportamentele indivizilor ºi obiceiurile sociale. În aceste documente, contradicþiile inevitabile dintre macrostructurã (ideologii instituþionale ºi norme culturale) ºi microistorii (experienþe subiective ºi strategii
1 Aº dori sã dedic acest eseu memoriei lui Jean-Louis Flandrin (decedat la 8 august 2001), cel care a fãcut operã de pionierat în acest domeniu ca ºi în multe altele.

206 Istoria corpului individuale) sfârºesc prin a revela complexitatea contextelor în care corpul ºi sexualitatea erau trãite în cotidian.
*

Limitele duratei luate în considerare aici sunt determinate de o împãrþire în perioade mai puþin obiºnuitã în istoria politicã ºi culturalã: Evul Mediu, Renaºtere, Reformã, Secolul Luminilor. Explicaþia acestei alegeri þine de faptul cã reabilitarea corpului omenesc ºi promovarea cãsãtoriei, caracteristice secolului al XV-lea, corespund cu începutul unei lungi perioade de preocupãri demografice ºi cu manifestarea unei atenþii cu totul noi faþã de corp ºi sexualitate. Aceste schimbãri au fost motivate de Reformã (moralã ºi religioasã), dar ºi de reacþiile provocate de ea. De la începutul secolului al XV-lea ºi pânã la mijlocul secolului al XVII-lea, Europa Occidentalã s-a strãduit sã impunã o viziune a corpului ºi a sexualitãþii compatibilã cu ordinea socialã, cu respectul pentru religie ºi creºterea populaþiei. Cãtre sfârºitul secolului al XVII-lea, atât convingerile culturale referitoare la importanþa afecþiunii în relaþiile conjugale, cât ºi legitimarea medicalã a plãcerii fizice ca expresie naturalã a corpului ºi a ataºamentului emoþional al indivizilor au început sã se impunã ºi sã faciliteze indirect expresia practicilor sexuale alternative ºi a subculturilor homosexuale. Aceastã sintezã a ultimilor treizeci de ani de publicaþii despre istoria sexualitãþii se terminã odatã cu sfârºitul Vechiului Regim, moment în care problemele demografice care perturbaserã Europa de la mijlocul secolului al XIV-lea au fost în cele din urmã rezolvate. La sfârºitul secolului al XVIII-lea, dragostea sentimentalã ºi cãsãtoria reproductivã fuseserã în mare mãsurã reconciliate – cel puþin în teorie –, dar în aceeaºi epocã o societate din ce în ce mai burghezã, dotatã cu un puternic simþ al pudorii, începe sã exileze corpul ºi sexualitatea la extrema periferie a convenienþelor. Câmpul de cercetare al acestui capitol începe aºadar cu acceptarea relativ pozitivã (deºi întotdeauna condiþionatã) a corpului ºi a sexualitãþii în Europa, la sfârºitul Evului Mediu ºi în Renaºtere, ºi se terminã cu începuturile alienãrii reciproce a fiinþei morale de cãtre fiinþa

Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 207

fizicã ce va determina la Freud ideea cã fericirea sexualã ar fi incompatibilã cu societatea civilizatã2. Istoria corpului ºi a sexualitãþii în Vechiul Regim a beneficiat substanþial de pe urma antropologiei culturale, care a contribuit la înþelegerea ritualurilor ºi a folosirii simbolice a corpurilor în aceastã perioadã: de exemplu, ridicolul voluntar al manifestãrilor numite charivari* sau limbajul gesturilor în întâlnirile amoroase ºi în ceremoniile de cãsãtorie. Istoria culturii materiale a lãmurit cu pertinenþã aceste chestiuni, acordând o atenþie sporitã regimurilor alimentare, igienei ºi mediului fizic, spaþiilor private ºi publice, hainelor ºi aparenþelor. Alte aspecte ale istoriei corpului ºi sexualitãþii datoreazã mult istoriei sociale – mai ales cea care studiazã ritmurile formãrii familiei ºi cãminului sau influenþa clasei sociale ºi a mijloacelor financiare asupra strategiilor de viaþã. Sociologia funcþionalistã îºi orienteazã la fel de mult lucrãrile, definind corpul sexual în funcþie de valorile normei ºi de cele ale devianþei.3 Cultura Renaºterii ºi a Vechiului Regim atribuiau identitãþi sociale ºi sexuale „licite“ ºi „ilicite“ persoanelor dupã criterii flexibile, ce variau de la clasa socialã, vârstã, sex, pânã la normele medicale ºi matrimoniale. Femeia care rãmânea însãrcinatã în timpul relaþiei preconjugale suferea puþin sau deloc oprobriul social dacã se cãsãtorea înainte de naºtere, în timp ce femeia însãrcinatã al cãrei logodnic dispãrea sau murea înainte de cãsãtorie era exilatã de cãtre comunitate în zona ilicitului. Indivizii puneau totuºi sub semnul întrebãrii cu regularitate astfel de identitãþi normative, amestecând categoriile sau cãutând cãi culturale alternative prin raportare la experienþa lor subiectivã, fizicã ºi sexualã. De altfel, frontierele dintre „licit“ (normativ sau tolerat) ºi „ilicit“ (deviant sau intolerabil)
Despre „alienarea“ corpului la sfârºitul Vechiului Regim, vezi George Sebastian Rousseau ºi Roy Porter (coord.), Sexual Underworlds of the Enlightenment, University of Carolina Press, Chapel Hill (NC), 1988, Introduction, pp. 1–24. * Vezi subcapitolul „Socializarea tinerilor: confraternitãþi ºi charivari“ (n.tr.). 3 Pentru o viziune de ansamblu utilã asupra abordãrilor istorice ºi psihologice aplicate la studiul corpului în societãþile trecutului, vezi Sara Kay ºi Miri Rubin (coord.), Framing Medieval Bodies, Manchester University Press, Manchester–New York, 1994, Introduction, pp. 1–9.
2

208 Istoria corpului se schimbau continuu, în funcþie de contextul sociocultural ºi valorile comunitãþii înconjurãtoare. De exemplu, în secolele al XV-lea ºi al XVI-lea, în Italia, raporturile sexuale dintre bãrbaþi tineri erau tolerate pe scarã largã, dar erau dur reprimate dacã se prelungeau ºi la maturitate. Este sarcina istoricului sã descopere cum erau percepute identitãþile sexuale, cum se stabileau pragurile licitului ºi ilicitului, în funcþie de moment ºi grup social. El trebuie sã determine ce loc era atribuit fiecãrei categorii în societatea ºi în cultura timpului, sã reconstruiascã, pe cât e posibil, modul în care individul ºi comunitatea percepeau corpurile astfel clasificate. Femeile care îºi produceau plãcere între ele puteau sã fie percepute, dupã epocã ºi context, ca biete femele cãrora le lipseºte masculul sau drept criminale care uzurpau privilegiile sociale inerente identitãþii masculine. Autoritatea ºi controlul individului asupra propriului sãu corp ºi a propriei sale sexualitãþi au fost contestate în aceastã perioadã atât de cãtre medici, magistraþi, cler, anturaj, parohii ºi primãrii, cât ºi de soþi, soþii ºi copiii lor. Ceea ce ºtim astãzi despre experienþa sexualitãþii de altãdatã vine mai ales din documente ºi rapoarte emise de cãtre autoritãþile oficiale, care reflectã, prin urmare, sistemele de valori ale instituþiilor pe care le reprezintã. Foarte rar, asemenea surse permit accesul la experienþa subiectivã a actorilor ºi, chiar atunci când supravieþuiesc astfel de mãrturii „la prima mânã“ (precum depoziþiile martorilor, scrisorile ºi jurnalele intime), ele sunt supuse contextului în care au fost înregistrate sau scrise, precum ºi condiþionãrii culturale ºi percepþiilor sociale ale celor care le-au transcris. Corpul ºi sexualitatea sa nu pot fi nici ele disociate de percepþiile culturale care determinã modul în care indivizii interacþioneazã ºi experienþa subiectivã a acþiunilor lor. Tot astfel, percepþia corpului ºi cea a sexualitãþii sale nu pot fi disociate de modul în care comunitatea judecã acþiunile individuale. Aprobând, dezaprobând sau disciplinând actorii sociali, Europa Vechiului Regim a dus o luptã îndelungatã împotriva oricãrei transgresãri sau devianþe în raport cu pragurile de toleranþã locale, servindu-se mai ales de strategii flexibile care vizau mai puþin sã dezaprobe sau sã pedepseascã abaterile unui comportament sexual nepotrivit ºi mai mult sã repare ºi sã foloseascã profitabil – în mãsura posibilului – divergenþele, raportându-le la norme.

Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 209

I. Adolescenþa ºi tinereþea: iniþieri sexuale ºi ritualuri de frecventare
Cultura sexualã a Europei Occidentale de la finele Evului Mediu la sfârºitul Vechiului Regim se caracterizeazã printr-o perioadã relativ întinsã între pubertate ºi cãsãtorie, o adolescenþã lungã (în general, mai îndelungatã pentru bãieþi decât pentru fete), care se prelungeºte din ce în ce mai mult în cursul Vechiului Regim.4 Cu toate cã sexualitatea „legitimã“ fusese teoretic limitatã la stadiul conjugal, adolescenþa nu era neapãrat o perioadã de abstinenþã sexualã nici pentru bãieþi, nici pentru fete. Dupã cum vom semnala în repetate rânduri în acest capitol, tinerii aveau la dispoziþie practici sexuale variate, care erau tolerate – mai mult sau mai puþin, dupã caz –, în mãsura în care atitudinile faþã de experimentarea sexualitãþii la vârsta lor variau semnificativ în funcþie de clasa socialã ºi mediu, urban sau rural. Ritualurile de seducþie ºi riturile tinereþii care priveau sexualitatea, practicate în Europa Occidentalã între secolele al XV-lea ºi al XVIII-lea, dezvãluie o interiorizare lentã a controlului social ºi emoþional care a însoþit extinderea la fel de lentã a duratei adolescenþei, în timpul cãreia tinerii erau
4 Randolph Trumbach, „Is there a modern sexual culture in the West, or did England never change between 1500 and 1900?“, Journal of the History of Sexuality, vol.1, nr. 2, octombrie 1990, pp. 296–309 (imagine de ansamblu asupra literaturii în discuþie). Dupã cum a remarcat Peter Laslett, vârsta pubertãþii pentru fete varia dupã clasa socialã ºi alþi factori, precum alimentaþia, dar, în general, fetele par sã atingã maturitatea biologicã între treisprezece ºi cincisprezece ani („Age at sexual maturity in Europe since the Middle Ages“, în Family Life and Illicit Love in Earlier Generations. Essays in Historical Sociology, Cambridge University Press, Cambridge–New York, 1977, p. 214). Vârsta cãsãtoriei era din ce în ce mai mare pentru cele douã sexe, în medie între ºaisprezece ºi optsprezece ani pentru fete, din secolul al XV-lea pânã la mijlocul secolului al XVI-lea, fetele de la oraº cãsãtorindu-se mai devreme decât cele de la þarã, în vreme ce la sfârºitul secolului al XVIII-lea vârsta primei cãsãtorii pentru femei ajunsese la douãzeci ºi patru – douãzeci ºi ºase de ani. Pentru bãieþi, cãsãtoria avea loc mai târziu, dupã ce îºi fãceau un rost: de la douãzeci ºi patru la douãzeci ºi cinci de ani, la începutul Vechiului Regim, urcând încet pânã la douãzeci ºi opt sau douãzeci ºi nouã de ani, cãtre sfârºitul secolului al XVIII-lea (Maurice Dumas, La Tendresse amoureuse, XVIe–XVIIIe siècle, Librairie Académique Perrin, Paris, 1996, p. 40).

210 Istoria corpului biologic capabili sã se reproducã, deci potenþial activi din punct de vedere sexual. În acelaºi timp, existau numeroase practici care, în pofida represiunii autoritãþilor sau a oprobriului public, continuau sã rãspundã vãdit nevoilor tinerilor. 1. Socializarea tinerilor: confraternitãþi ºi charivari Dezordinea moralã ºi socialã legatã de adolescenþã era pusã mai ales în seama caracterului înflãcãrat al tineretului, a resentimentului tinerilor faþã de orice autoritate ºi a elanurilor sexuale indisciplinate ale unui corp capabil sã procreeze. Pentru a controla astfel de pericole, grupuri sau asociaþii de tineri riguros constituite s-au înmulþit începând cu Renaºterea. Ele erau deosebit de populare în Franþa ºi Italia, unde reprezentau unul dintre cele mai eficiente mijloace de socializare a bãieþilor în afara familiei. Ele constituiau, într-adevãr, ansambluri colective ale cãror valori inculcate formau o percepþie despre sine ºi despre datoria socialã, precum ºi despre identitatea fizicã ºi moralã. În anii agitaþi ai adolescenþei ºi ai tinereþii, când cei mai tineri primeau educaþie departe de casã, iar cei mai în vârstã încercau sã se opreascã asupra unei activitãþi care sã le permitã sã atingã, în final, maturitatea profesionalã ºi socialã (de exemplu, dreptul de a exercita o meserie ºi de a se cãsãtori), asociaþiile de celibatari canalizau energiile potenþial subversive ale membrilor lor în activitãþi integre. Având ca scop transformarea adolescenþilor fruºti în adevãraþi paznici ai moravurilor publice ºi private, grupurile de tineri încarnau ºi întãreau colectiv – adesea ºi cu participarea celor mai în vârstã ºi a superiorilor – valorile sociale aºteptate la maturitate. În secolele al XV-lea ºi al XVI-lea, în zonele rurale, ca ºi în cele urbane, tinerii erau grupaþi în confrerii religioase ºi laice – badie, fraterne, compagnie, abaþii ale tinerilor ºi celibatarilor. Adolescenþi, tineri celibatari, chiar ºi oameni cãsãtoriþi se întâlneau aici în mod regulat, nu numai pentru a împiedica tinereþea sã semene dezordinea pe strãzi, dar ºi pentru a-ºi canaliza energiile spre activitãþi organizate: procesiuni în timpul ritualurilor religioase, piese de teatru, jocuri ºi mãºti în timpul sãrbãtorilor calendaristice, cum ar fi carnavalul. În acelaºi timp, cei care conduceau confreriile sau abaþiile pentru

Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 211

tineri aveau sarcina de a promova activitãþi interioare grupului, al cãror scop ultim era de a sublima exuberanþa, inculcându-le tinerilor valori religioase ºi morale care sã facã din ei oameni responsabili. Asigurând înainte de toate ordinea publicã, promovând valorile generaþiilor mai vârstnice ºi chiar inoculând câteva picãturi de culturã umanistã ºi o disciplinã corporalã de elitã în grupurile cele mai privilegiate, noile organizaþii rituale cãutau, de asemenea, sã-i punã pe tineri la adãpost, împiedicându-i sã se reuneascã, leneºi ºi zgomotoºi, în pieþe publice ºi pe strãzi5. Se credea cã adolescenþii lipsiþi de ocupaþie, care hoinãreau pe strãzi, puteau fi foarte uºor seduºi de sodomiþi sau de prostituate. Predicatorii itineranþi, ca dominicanul Bernardin din Siena, denunþau pãrinþii incapabili sã-ºi controleze copiii, acuzându-i chiar de proxenetism atunci când îºi îmbrãcau odraslele cu haine elegante care atrãgeau atenþia bãrbaþilor mai în vârstã, de a cãror protecþie putea beneficia apoi întreaga familie.6 Aºadar, confreriile ºi organizaþiile rituale pentru tineri erau învestite cu o funcþie suplimentarã: aceea de a le pãstra puritatea sexualã sau, cel puþin, morala orientãrii sexuale.
5 Despre confraternitãþi ºi grupuri de tineri în Florenþa secolelor al XV-lea ºi al XVI-lea,

vezi: Ilaria Taddei, Fanciulli e giovani. Crescere a Firenze nel Rinascimento, Olschki, Florenþa, 2001; Richard Trexler, „New ritual groups“, în Public Life in Renaissance Florence, Cornell University Press, Ithaca–Londra, 1980, cap. 11, pp. 367–418; Idem, „Ritual in Florence: adolescence and salvation in the Renaissance“ ºi „«The youth are coming!» Nonsense in Florence during the Republic and Grand Duchy“, în The Children of Renaissance Florence. Power and Dependence in Florence, vol. I, Medieval and Renaissance Texts & Studies, Binghamton (NY), 1993, cap. 3 ºi 4. Stanley Chojnacki ne oferã un model de documentare privind tehnicile de socializare asemãnãtoare ale tinerilor patricieni din Veneþia în Women and Men in Renaissance Venice. Twelve Essays on Patrician Society, Johns Hopkins University Press, Baltimore–Londra, 2000, cap. 9–12: „Measuring adulthood: adolescence and gender“, „Kinship ties and young patricians“, „Political adulthood“ ºi „Subaltern patriarchs: patrician bachelors“, pp. 185–256. 6 „Sodomia“ era subiectul unei predici din Postul Paºtelui dintr-o suitã de discursuri asupra pãcatului luxuria, rostite de Sfântul Bernadin în Biserica Santa Croce din Florenþa, în 1424: Michael Rocke, „Sodomites in fifteenth-century Tuscany: the views of Bernardino of Siena“, în Kent Gerard ºi Gert Hekma (coord.), The Pursuit of Sodomy: Male Homosexuality in Renaissance and Enlightenment Europe, Harrington Park Press, New York–Londra, 1989, pp. 7–31.

212 Istoria corpului În Italia Renaºterii, prin ritualul colectiv se încerca subminarea solidaritãþii de vecinãtate, pentru a favoriza mai mult confreriile religioase ºi laice, în timp ce, în nordul Alpilor, asociaþiile încercau sã privilegieze apartenenþa la o profesie, regrupând în societãþi postãvari, arcaºi sau meºteºugari tovarãºi. Paralel cu acest fenomen, asociaþii mai spontane asigurau un alt tip de socializare juvenilã. Grupuri de vârstã se reuneau cu vecinii ºi membrii comunitãþii locale pentru ritul popular charivari, o procesiune satiricã zgomotoasã, asociatã, în general, cu festivitãþile legate de cãsãtorie ºi cu elementele subversive ale moralei conjugale în vigoare. Cunoscutã drept mattinata în Toscana ºi în Italia centralã, zambramari în Piemont ºi rough music sau skimmington ride în Anglia, aceastã ceremonie zgomotoasã mobiliza o bunã parte a tinerilor în timpul nunþilor, când bãieþii din împrejurimi cereau bani mirilor ca sã închine în sãnãtatea lor, recompensându-i cu o serenadã cacofonicã atunci când suma era consideratã derizorie. Cutuma privind ceremonia matrimonialã nu era totuºi decât una dintre prerogativele tradiþionale ale grupurilor de tineri din Europa Vechiului Regim. Tinerii rãspundeau ºi de jocurile legate de întâlnirile amoroase ºi de festivitãþile din luna mai. Chiar relaþiile dintre soþ ºi soþie, dacã depãºeau normele comunitãþii, reveneau autoritãþii juvenile, susþinutã de întreaga vecinãtate. Astfel, în 1563, o femeie mai autoritarã din Londra ºi soþul sãu prea îngãduitor erau ridiculizaþi de un bãrbat, personificând soþul în fustã, purtat de alþi patru bãrbaþi ºi însoþit de o mulþime veselã în sunet de cimpoi ºi de tobã. Cortegiul, luminat de douãzeci de torþe, era animat de cântece, pe cheltuiala cuplului.7
7 Bibliografia despre charivari ºi ritualurile justiþiei populare este vastã. Vezi, dintre clasicii istoriei antropologice, Natalie Zemon Davis, „The reasons of misrule“, în Society and Culture in Early Modern France, Stanford University Press, Stanford (CA), 1987, pp. 97–123; Martin Ingram, „Ridings, rough music and mocking rhymes in Early Modern England“, în Barry Reay (coord.), Popular Culture in Seventeenth-Century England, Routledge, Londra, 1988, pp. 166–197; Edward Palmer Thompson, „Rough music“, Customs in Common. Studies in Traditional Popular Culture, The New Press, New York, 1993, cap. VIII, pp. 467–538; Jacques Le Goff ºi Jean-Claude Schmitt (coord.), Le Charivari. Actes de la table ronde organisée à Paris (25–27 avril 1977), EHESS/ Mouton, Paris–New York, 1981. Despre represiunea culturii populare în timpul Vechiului Regim, vezi: Peter Burke,

Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 213

Cei care nu respectau ierarhia de gen, rolurile consacrate celor douã sexe sau normele care reglementau practicile sexuale erau stigmatizaþi ºi pedepsiþi de grupuri de bãrbaþi, tineri ºi copii (bãieþi) care învãþau, pe aceastã cale, sã-i imite pe cei mari. Intensificarea periodicã a acestor acþiuni colective a fost explicatã prin nesiguranþa tot mai mare a bãrbaþilor în faþa relativei independenþe de care se puteau bucura femeile în timpul creºterii periodice a pieþei de muncã.8 Oricare ar fi circumstanþele care declanºau acest charivari, ritualurile teatrale exploatau ridicolul ºi ruºinea pentru a întãri codul moral al comunitãþii. Rãspândite în toatã Europa, aceste rituri zgomotoase dispuneau de un limbaj simbolic comun, al cãrui sens a supravieþuit pânã la începutul secolului XX. 2. Ritualuri de seducþie ºi practici prenupþiale Mãrturiile ce descriu ritualurile de seducþie oferã numeroase informaþii despre ocaziile care permiteau adolescenþilor ºi tinerilor sã aibã o activitate sexualã înainte de „legitimitatea“ conjugalã. Cazurile de rupturã a legãmântului cãsãtoriei, tratate de tribunalele civile sau ecleziastice furnizeazã astfel de povestiri; la fel ºi denunþurile fanatice redactate de feþele bisericeºti sau de moraliºtii reformatori ori cronicile observatorilor amuzaþi de cutumele locale. Registrele demografice privind sarcinile prenupþiale ºi naºterile ilegitime oferã, de asemenea, statistici ce permit judecãþi în legãturã cu practicile sexuale înainte de cãsãtorie. Aceste surse aratã cã o mare parte a activitãþii heterosexuale între parteneri nubili, din aceeaºi clasã socialã, era trãitã probabil înaintea cãsãtoriei. Acest fapt este sugerat de frecvenþa
Popular Culture in Early Modern Europe, Harper Torchbooks, New York–Londra, 1978; Robert Muchembled, Culture populaire et culture des élites dans la France moderne (XVe–XVIIIe siècle), Flammarion, Paris, 1978. 8 Vezi interpretarea lui David Underdown cu privire la sensul general pe care îl avea nesiguranþa în relaþiile dintre sexe din 1560 pânã în 1650, în Anglia, atestatã de dezvoltarea bãilor forþate ºi a altor ritualuri umilitoare la care erau supuse femeile-harpii: David Underdown, „The taming of the scold: the enforcement of patriarchial authority in Early Modern England“, în Anthony Fletcher ºi John Stevenson (coord.), Order and Disorder in Early Modern England, Cambridge University Press, Cambridge, 1985, pp. 161–163.

214 Istoria corpului sarcinilor în momentul cãsãtoriei ºi de numeroasele naºteri ilegitime, rezultate, fãrã îndoialã, din relaþii care nu s-au concretizat într-o cãsãtorie. Numãrul de cãsãtorii pe o perioadã datã ºi cel de naºteri ilegitime s-au pãstrat în proporþii aproximativ egale în timpul Vechiului Regim. Vârsta mamelor la primul copil este identicã, atât la femeile cãsãtorite, cât ºi la cele necãsãtorite, ceea ce aratã cã din legãturi destrãmate rezulta un numãr semnificativ de naºteri ilegitime.9 Cum se întâlneau tinerii ºi stabileau legãturi în Europa Vechiului Regim? Pânã la mijlocul secolului al XVII-lea în Anglia, începutul secolului al XVIII-lea în Franþa ºi sfârºitul secolului al XVIII-lea în Italia, tinerii din clasele înstãrite, în general, fãceau curte într-un mod formal, cu o duratã relativ scurtã ºi puþin semnificativã în ceea ce priveºte dezvoltarea intimitãþii. Existau douã posibilitãþi. În primul caz, pãrinþii ºi prietenii tânãrului bãrbat sau ai tinerei femei alegeau un consort, adesea cu ajutorul unui mediator profesionist, dupã ce în prealabil evaluau judicios statutul familial ºi perspectivele financiare ale candidatului. Dacã rezultatele acestei prime selecþii erau satisfãcãtoare, urma un acord preliminar între familiile celor doi candidaþi ºi „prietenii“ care îi susþineau, pentru rezolvarea aspectelor financiare. Din acel moment, formând viitorul cuplu, bãrbatul ºi femeia aveau dreptul sã se întâlneascã pentru a vedea dacã se acceptau, înainte ca relaþia sã avanseze mai mult. Dacã nici unul nu avea obiecþii serioase, îºi dãdeau acordul pentru uniune, în general, având încredere în judecata corectã a pãrinþilor sau fiind prea supuºi autoritãþii parentale pentru a se putea sustrage: contractul de cãsãtorie era redactat ºi semnat ºi se luau hotãrâri cu privire la cãsãtoria oficialã. În cel de-al doilea caz, în clasele înstãrite, iniþiativa era lãsatã în seama bãrbatului: dacã îl interesa o femeie pe care a întâlnit-o într-un loc public, la bisericã, la bal sau la o sãrbãtoare, el putea sã se apropie de familia sau de prietenii fetei pentru a cere permisiunea de a-i face curte. Acest drept îi era acordat dupã ce familia fetei fãcea o investigaþie preliminarã ºi îºi exprima încrederea personalã ºi financiarã în viitorul soþ. Din acest moment, îi putea face curte în mod
9 Jona Schellekens, „Courtship, the clandestine marriage act, and illegitimate fertility in England “, The Journal of Interdisciplinary History, vol. X, nr. 3, 1995, p. 435.

miºcarea romanticã va da lovitura de graþie principiului autoritãþii paterne în alegerea matrimonialã.10 În modelele cele mai înalte ale societãþii era destul de problematic sã te opui dorinþei pãrinþilor. cadouri. Oxford–New York. în Le Sexe et l’Occident. meºteºugarii. Évolution des attitudes et des comportements. negocierile privind chestiunile financiare ºi cele funciare constituiau ultima fazã a relaþiei de dragoste. trãind în secret primele etape ale relaþiei. în secolul al XVIII-lea. familiei ºi prietenilor în alegerea unui soþ sau a unei soþii. În acest caz. în paralel cu socotelile pãrinþilor ºi ale notarilor. pp. vizite. 11 Jean-Louis Flandrin. unde doar servitorii. 279–302. era cunoscut sub numele de maraichinage sau albergement11. conversaþii intime. noþiunea de individualism afectiv va pãtrunde în toate mediile sociale. În cele mai multe cazuri. tinerii erau nevoiþi sã obþinã aprobarea familiei ºi a prietenilor. mai întâi în Anglia ºi apoi în Franþa ºi Italia. riturile de frecventare amoroasã la cei umili ºi la cei care practicau meserii mecanice conþineau o practicã numitã night courtship sau bundling în Anglia. 1981. Uncertain Unions. Aceastã cutumã presupunea 10 Lawrence Stone. cuplurile din aceastã clasã socioeconomicã se puteau întâlni fãrã supraveghere la curtea regalã. Seuil. rezervat mediilor rurale. chiar ºi în familiile care posedau mari proprietãþi sau titluri prestigioase.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 215 oficial. Un tatã nemulþumit putea cu uºurinþã sã-ºi priveze fiul sau fiica de mijloacele financiare pentru a trãi la nivelul rangului lor. Oxford University Press. În Franþa ºi Italia Vechiului Regim. „Répression et changement dans la vie sexuelle des jeunes“. Paris. Totuºi. bileþele ºi expresii de dragoste ºi devoþiune. În clasele sociale „mijlocii“ ºi în rândul micii nobilimi rurale. mediatorii jucau un rol important în cadrul pãturilor sociale unde celibatarii – bãrbaþi sau femei – nu se bucurau de libertatea de a alege. 7–12. Dorinþele tinerilor erau luate în considerare mai des. muncitorii din oraºe ºi þãranii aveau o relativã autonomie. 1992. tinerii erau mai liberi sã-ºi exprime dragostea în Anglia decât în alte þãri europene. mai ales dacã ceilalþi factori – poziþie socialã ºi statut financiar – erau de la acelaºi nivel. . iar echivalentul franþuzesc. Marriage in England 1660–1753. pp. cu toate riturile aferente – în creºtere în Vechiul Regim –. în loc sã fie cele dintâi. Bineînþeles. pânã la urmã. Dar. în staþiunile termale. Fãrã îndoialã. la bal sau la vânãtoare.

David Cressy. p. de exemplu. printre altele. chiar dacã nunta nu era încã celebratã. Religion and the Life-Cycle in Tudor and Stuart England. Marriage & Death. Oxford University Press.. în Italia. în Michela De Giorgio ºi Christiane Klapisch-Zuber (coord. Astfel. l’Amour. Pentru Italia. logodnicii puteau sã bea. 243. XVIe–XVIIIe siècle. „Fidanzamenti e matrimoni dal Concilio di Trento al ’700“. vezi. Laterza. Storia del Matrimonio.12 Considerate adesea o cãsãtorie de probã. ed. Bari-Roma. Practici asemãnãtoare se regãsesc în cele mai multe þãri europene. Existã niºte convenþii stricte. Nu fac în scris contractele de cãsãtorie ºi nu primesc binecuvântarea nupþialã decât dupã ce au trãit multã vreme cu ele. 1996. Totuºi. Aceastã cutumã este împotriva Sfintelor decrete. Jean-Louis Flandrin. ºi opoziþia Bisericii ºi a statului faþã de orice practici care ar permite tinerilor sã se cãsãtoreascã fãrã aprobarea pãrinþilor. Rites et coutumes. Daniela Lombardi.216 Istoria corpului o vizitã nocturnã le reºedinþa tinerei fete. 249. pp. cu consimþãmântul tacit al pãrinþilor sau fãrã ºtirea lor. Ritual. le-au cunoscut moravurile ºi au ajuns la o concluzie privind fertilitatea trupului lor. cã mai degrabã le-ai schimba religia decât aceastã rânduialã. de exemplu. Pentru Anglia. 13 Jean d’Arrerac. În 1601. 215–250. la acest stadiu de frecventare amoroasã se ajungea doar dupã ce se rostea o promisiune de cãsãtorie în prezenþa pãrinþilor.). Vezi. „Les créantailles troyennes (XVe–XVIIe siècle)“. Majoritatea studiilor urmãresc sã documenteze conflictele dintre cutumele populare. Jean d’Arrerac descria aceastã practicã drept „cea mai neobiºnuitã cutumã din lume“: „iau femeile în cãsãtorie de probã. citat de Christian Desplat. cum ar fi créantailles troyennes. Pandectes. la Mort. din Italia pânã în Suedia ºi în Rusia. Biarritz. ºi totuºi. Tânãrul cuplu putea sã petreacã o noapte discutând în faþa focului. pentru ca tânãrul cuplu sã fie „cãsãtorit în faþa lui Dumnezeu“. vezi. sã mãnânce sau chiar sã doarmã împreunã. a prietenilor sau a unui om al Bisericii. atât de înrãdãcinatã în acest neam. Terre et Hommes du Sud. La Vie. Oxford. pp. pentru cã erau consideraþi deja sposi. . 1995. cit. în camera tinerei fete sau chiar în patul acesteia. frecventãrile nocturne permiteau tinerilor logodiþi sã-ºi exploreze compatibilitatea fizicã ºi emoþionalã. având ca rezultat o incidenþã foarte scãzutã a sarcinilor prenupþiale sau ilegitime. 61–82. magistratul din Bordeaux. Birth. în aproape toate cazurile. Bordeaux. p. în Le Sexe et l’Occident.“13 12 Bibliografia consacratã frecventãrii amoroase ºi riturilor de logodnã este vastã. uneori chiar ºi fertilitatea partenerului. înainte de a pecetlui legãtura indisolubilã a cãsãtoriei. 1997. 1601.

“15 Limbajul obiectelor „furate“ ºi restituite. 1603. Atunci când cuvintele lipsesc.14 La fel de elocvent ca limbajul vegetal. 1975. de Sfântul Ioan ºi în timpul sãrbãtorii recoltelor. vorbeau. forme ritualice de distracþie permiteau tinerilor sã se cunoascã ºi sã flirteze înainte de a trece la stadiul mai serios de curte amoroasã. Amour et sexualité dans les campagnes de l’ancienne France. Veillées* în Bretania. cel corporal joacã un rol important în întâlnirile preliminare. a unor panglici. Gillis. înainte de rãsãritul soarelui. strângeri de mânã. Gallimard-Julliard. col. 1600 to the Present. for Worse. Dãruirea unei batiste. * În limba românã. care însemnau un interes deosebit din partea unui tânãr. bãtãi cu bulgãri de zãpadã ºi alte demonstraþii de simpatie – moduri de comunicare uºor de înþeles. date ºi acceptate cadou sau refuzate ºi înapoiate era mai mult sau mai puþin universal în cadrul întâlnirilor amoroase ºi putea fi adus chiar ca dovadã într-un proces de rupturã a promisiunii de cãsãtorie. „ºezãtoare“ (n. 52v-53r. Paris.). Rennes. For Better. De 1 mai. gesturile pot fi de ajuns: ciupituri. Un pretendent putea „sã fure“ un fus lãsat sã cadã dinadins ºi pe care fata trebuia sã-l rãscumpere cu un sãrut. New York–Oxford. eschraignes la Dijon. De pildã. De Sfântul Valentin. 14 . de asemenea. Noël du Fail descrie o astfel de searã ruralã din secolul al XVI-lea. aºezându-le buchete de flori în faþa uºii. lupte simulate. a unei mãnuºi John R. râdeau ºi dansau. bãieþii impresionau fetele. sã fie pedepsite cu un buchet de urzici sau de mãrãcini. numeroase alte jocuri ºi contacte supravegheate le permiteau tinerilor sã se întâlneascã pentru a-ºi alege posibili parteneri. citat de Jean-Louis-Flandrin. jocurile ºi dansurile din luna mai erau sãrbãtorite în întreaga Europã. veglie în Toscana: aceste adunãri erau practicate în toatã Europa ruralã. Cele care aveau o reputaþie proastã sau erau vinovate cã au refuzat avansurile unui pretendent puteau.tr.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 217 Înainte chiar de frecventãrile nocturne. p. ff. Les Amours paysannes (XVIe–XIXe siècle). 121. Sub privirea pãrinþilor ºi a vecinilor reuniþi. Les Contes et Discours d’Eutrapel. observând cã „multe familiaritãþi onorabile sunt permise [aici]. 15 Noël du Fail. Oxford University Press. „Archives“. pp. în timpul carnavalului ºi al festivitãþilor din luna mai. British Marriages. tinerii munceau. 25–26. sãruturi furate. 1985.

Wellbery (coord. Cu ºiretenie. propuneri umile. Frecventãrile se puteau transforma într-o perioadã de angoasã. Evoluþia relaþiei spre intimitate. Yale University Press. Bineînþeles. Morton Sosna ºi David E. Heller. cap. 16 . frecventãrile consensuale confereau femeilor un statut ºi un rol care le plasau într-o poziþie de superioritate faþã de pretendentul lor – o situaþie provizorie. ºi Amanda Vickery. arma celor slabi ºi neputincioºi. Stanford (CA). Stanford University Press. de disperare Natalie Zemon Davis. New Haven–Londra. În joc era onoarea femeii: aceasta trebuia sã calculeze cu grijã ce favoruri putea concede în fiecare etapã. Reconstructing Individualism: Autonomy. în Thomas C.218 Istoria corpului sau monede putea însoþi mãrturisirile sentimentelor ºi era o dovadã concretã a intenþiilor unui pretendent. rugãminþi impresionante.). The Gentleman’s Daughter. atunci când logodna oficialã sau clandestinã era însoþitã de obiecte simbolice. cãrora le rãspundeau. creºterea progresivã a afecþiunii ºi a favorurilor fizice nu echivalau mereu cu o perioadã de aºteptare lipsitã de griji. pp. regulile ºi riturile curþii amoroase aveau o semnificaþie deosebitã pentru femei: frecventãrile constituiau unul dintre puþinele momente din viaþa unei femei când aceasta avea o anumitã putere decizionalã ºi se putea bucura de o oarecare autonomie. Women’s Lives in Georgian England. consacrate prin tradiþie: un inel. 2.16 De asemenea. femeile se foloseau cu pricepere de aceste cunoºtinþe pentru a-ºi impune alegerile matrimoniale sau pentru a se distanþa de alegerile fãcute de alþii. „Love and duty“. 1986. 39–86. cutumiare ºi legislative – care guvernau frecventãrile ºi logodna. putem conchide cã femeile cunoºteau bine convenþiile – în acelaºi timp. 61. practicile întâlnirilor amoroase se bazau pe consimþãmântul mutual al participanþilor ºi implicau un joc de putere între aceºtia. fãrã a risca sã parã de o inocenþã afectatã sau prea generoasã ºi mai ales fãrã sã-ºi cedeze virtutea înainte de o logodnã recunoscutã public. Ruperea relaþiilor presupunea înapoierea cadourilor. în care ele primeau atenþia bãrbaþilor. medalioane sau chiar o sumã de bani. ºuviþe de pãr. p. „Boundaries and the sense of self in sixteenth-century France“. Judecând dupã ambiguitãþile ºi justificãrile de care se foloseau în procesele în care erau acuzate de încãlcarea unei promisiuni de cãsãtorie. De altfel. Individuality and the Self in Western Thought.

Perilous Chastity. Simptomele dezordinii amoroase erau bine cunoscute doctorilor: melancholia erotica a fãcut obiectul tratatelor de specialitate încã din secolul al XVI-lea. tradus ºi editat de Donald A. mâncau ºi dormeau. logodna putea fi prelungitã pentru a permite tinerilor sã-ºi aranjeze afacerile financiare ori scurtatã pentru a evita riscul remuºcãrilor. Syracuse (NY). Iniþieri ºi învãþãturi sexuale Ce experienþe sexuale – legate de frecventãrile amoroase sau de orice altã ocazie în care se aflau în preajma sexului opus – puteau avea tinerii înainte de cãsãtorie? În casele în care camerele ºi chiar paturile erau împãrþite între pãrinþi. doctorul Richard Napier trata bãrbaþi ºi femei cu simptome ale suferinþei din dragoste. Jacques Ferrand afirmã cã iubirea este o boalã spiritualã ºi fizicã în acelaºi timp. 18 Pentru Napier ºi simptomele melancoliei erotice în secolul al XVII-lea. copii ºi servitori ºi în care. În Traité de l’essence et guérison de l’amour ou mélancholie érotique [Tratat despre esenþa ºi vindecarea iubirii sau melancoliei erotice] (Toulouse. Cornell University Press. cãci ea pune în pericol însãºi viaþa. 17 . majoritatea populaþiei trãia ºi dormea într-o promiscuitate permanentã. în ciuda condamnãrilor ecleziastice a împãrþirii patului între surori Jacques Ferrand. 88–98. trãdaþi sau se simþeau frustraþi de opoziþia pãrinþilor faþã de cãsãtoria doritã.18 3. vezi Laurinda S. Din Evul Mediu pânã în secolul al XIX-lea. Dixon. Beecher ºi Massimo Ciavolella. vezi Michel MacDonald. 1981. A Treatise on Lovesickness. 1995. care slãbeºte ficatul. atunci când o tânãrã trebuia sã se cãsãtoreascã cu un individ pe care nu-l iubea sau când suferea dupã un candidat pe care ceilalþi nu-l acceptau. nu putea fi evitatã expunerea activitãþii sexuale a adulþilor. în spaþiul limitat la una sau douã camere. Syracuse University Press. Toate acestea puteau crea o stare de anxietate chiar ºi în cazul tinerilor cu un psihic puternic. 1610). motiv pentru care trebuie luatã în serios. Cambridge.17 În secolul al XVII-lea. creierul ºi inima. Pentru slãbiciunea particularã a sexului feminin. Pacienþii sãi se plângeau mai ales de decepþii sentimentale: fuseserã abandonaþi. Cambridge University Press. Mystical Bedlam. 1990. Ithaca–Londra. familii întregi munceau. pp. De altfel.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 219 chiar. Women and Illness in Pre-Enlightenment Art and Medicine.

sexualité dans l’ancienne société. în parcurile oraºului sau pe strãduþe întunecoase. Vârsta la care aceºti copii îºi pierdeau inocenþa era destul de fragedã – treisprezece 19 Hotãrârile Sinodului de la Grenoble. copiii erau expuºi la dragostea clandestinã a servitorilor. la urma urmei. Pentru ordinele sociale inferioare. ediþie revãzutã. Familles. maison. cât ºi pentru tinerii cãsãtoriþi care locuiau sub acelaºi acoperiº. fraþilor ºi surorilor. Servitorii ºi copiii lor îºi împart paturile în funcþie de sex. În memoriile aristocraþilor sunt relatate atât de multe anecdote despre iniþierea sexualã a bãiatului de cãtre o servitoare. Monseniorul Le Camus. Totuºi. case de toleranþã sau camere închiriate –.“19 Istoria arhitecturii domestice ºi a spaþiului interior dovedeºte o separare lentã ºi progresivã a dormitoarelor în familiile bogate. odatã cu cea a corpului. taverne sãteºti. promiscuitatea nocturnã rãmâne regulã. exprimatã prin mãrirea distanþei dintre servitori ºi stãpâni ºi prin individualizarea paturilor. intimitatea sexualã era practic imposibilã atât pentru pãrinþi. încât acest tip de incident devine un topos literar. 97–98. mai ales pentru cã se credea cã sãmânþa adolescenþilor era firavã ºi slabã. acestea cereau.220 Istoria corpului ºi fraþi. afirma: „Unul dintre cele mai comune mijloace de care demonul se serveºte pentru a rãpi puritatea din sufletul copiilor. . aºadar mai puþin fertilã. este obiceiul pe care îl au unii pãrinþi de a-ºi culca odraslele în acelaºi pat cu ei […] când aceºtia încep sã aibã uzul raþiunii. În asemenea condiþii. în ciuda îngrijorãrii crescânde a autoritãþilor religioase ºi medicale privind ocaziile de homosexualitate sau de iniþieri erotice precoce. Raporturile sexuale dintre tinerele servitoare ºi bãieþi nu erau rare. parenté. citate de Jean-Louis Flandrin. cum sunt servitorii. Copiii creºteau auzind (ºi chiar vãzând) actul fizic al coitului. Raporturile ferite de privirile indiscrete par sã fi fost limitate la întâlniri clandestine ºi mai ales ilegitime în localuri publice – ºuri. între pãrinþi ºi copii mai mari de ºapte ani. în casa pãrinþilor. pp. Cât despre relaþiile legitime dintre un pretendent ºi tânãra promisã. De asemenea. Paris. 1681. dar ºi în exterior: pe câmpuri ºi pajiºti. episcop de Grenoble. acest privilegiu nu îl au decât clasele sociale ale cãror mijloace ºi moravuri permit un asemenea lux. 1984. un anumit grad de vizibilitate în sânul comunitãþii pentru a rãmâne respectabile. Seuil. În 1681.

176. în mod automat. Cu atât mai mult cu cât o servitoare care a rãmas însãrcinatã ca urmare a „atenþiilor“ stãpânului sau apropiaþilor sãi revenea în grija acestora: trebuia sã i se acorde un ajutor pânã la naºtere. a cãrei reputaþie era astfel. zece –. p. reparatã. Servants and their Masters in Old Regime France.0% pentru 1750–1789: Cissie Fairchilds.20 Pe mãsurã ce bãieþii creºteau.8% în medie între 1727 ºi 1749 ºi 42. Acest „drept“ revenea. 21 58. În „declaraþiile de sarcinã“ fãcute în Provence în secolul al XVIII-lea. ibidem. de asemenea. apoi o sumã de bani pentru cheltuielile din prima copilãrie. servitoarele sau fetele din gospodãrie care au rãmas însãrcinate refuzau sã spunã numele celui care le-a sedus. ºi chiar se gãsea un soþ înþelegãtor pentru tânãra mamã. Domestic Enemies. dragostea tânãrului nu era toleratã decât dacã rãmânea discretã. The Johns Hopkins University Press. Cissie Fairchilds. nepoþi sau veri ai angajatorului).Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 221 sau paisprezece ani. Deºi etica timpului fãcea din stãpân un pater familias pentru toþi cei care trãiau sub acoperiºul sãu. se poate presupune. sperând cã refuzul de a provoca un scandal va atrage gratitudinea materialã a seducãtorului sau a familiei sale. aproximativ 50% din relaþiile dintre stãpân ºi servitoare sunt acte ale tinerilor (fii. 174. Cum o cãsãtorie între un tânãr de familie bunã ºi o servitoare era de neconceput. cu un anumit grad de certitudine. uneori dezastruoase. cã aceste acte juridice nu reprezentau decât o proporþie foarte redusã a cazurilor. când hotãrau sã se punã sub protecþia parohiei sau sã se prezinte în faþa magistraturii locale. iar rezultatele. 1984. Baltimore–Londra.21 Cum aceste declaraþii se refereau numai la femeile singure care nu primiserã nici o indemnizaþie din partea seducãtorului. polul puterii se deplasa. p. iar servitoarea din agresor devenea victimã. se credea în continuare cã angajatorul avea dreptul de a exploata corpul celor care lucrau pentru el – dreptul la munca fizicã ºi la favorurile sexuale ale acestora. chiar nouã. pentru cã bãieþii puteau sã aibã înclinaþie pentru o anumitã promiscuitate cu servitoarele dupã cãsãtorie sau sã contracteze o boalã venericã la vârsta de zece ani. De altfel. descendenþilor bãieþi ºi celor apropiaþi stãpânului. 20 .

În general. de la arhitecturã la arte plastice. În toate clasele sociale. deºi saloanele sale erau considerate o sursã inepuizabilã de pericole. vizita continentul european. atent relatate în jurnalele Marelui Tur. la violul colectiv. Pentru nobilimea englezã. contesa de Pembroke. se dansa mult ºi se frecventau prostituatele. vezi prima parte despre „naºterile tardive“.222 Istoria corpului „Marele Tur“. tezã de doctorat. Ca atare. 23 22 . în toate oraºele din itinerar se bea. chiar dacã naºterea avea loc la zece luni dupã plecarea sau moartea acestuia din urmã.23 Însã trebuia gãsitã o partenerã binevoitoare ºi mai trebuia pãstratã o discreþie absolutã. adulterul între un tânãr ºi o femeie cãsãtoritã constituia prilejul unei noi experienþe sexuale preconjugale.“22 Pentru tinerii aristocraþi englezi sau francezi. Departamentul de Istorie (UMI). copiii concepuþi în aceste uniuni putând trece drept cei ai soþului. era un alt prilej de iniþiere sexualã pentru fiii elitelor. Victima aleasã era o femeie vulnerabilã. sugerându-i ca plecarea în Italia sã fie întârziatã un timp. Stanford University. În 1776. ceea ce l-ar putea. pãrinþii puteau spera cã fiul lor adolescent va întâlni o aristocratã sofisticatã care se va amuza cu el ºi-l va lãsa pe bãiatul încã firav sã profite de rafinamentele sale. iar în particular. 518. de la dans la scrimã. au fost cenzurate din pudoarea urmaºilor. Parisul era un loc mult mai respectabil: aici era posibilã perfecþionarea oricãrui talent. Dar o asemenea ucenicie avea riscurile ei. tulbura. pentru a-i permite protejatului sãu sã se mai maturizeze: „Nu aº vrea deloc ca simþurile sã-i fie trezite în Italia. date fiind statutul social inferior. în vârstã de ºaptesprezece ani. Lindsay Blake Wilson. Istoricii au constatat adesea cã episoadele sexuale. de la care se aºtepta o îmbogãþire a cunoºtinþelor ºi a moravurilor. Charlatanry and Professional Women Eighteenth-Century France. pentru cã acolo nu este respectatã nici o limitã a decenþei ori a moralitãþii. În general. Italia reprezenta culmea rafinamentului cultural ºi artistic. era mult mai uºor pentru tinerii cu obiceiuri turbulente sã recurgã la viol. imprudenþa sa de a se afla într-un loc izolat sau modul de viaþã neconvenþional. 1982. când lordul Herbert. preceptorul îi scria mamei. p. „Les Maladies des femmes“: Women. desigur. Ibidem. cãlãtoria de formare culturalã. Era consideratã o soluþie relativ „sigurã“.

parohiale ºi de vecinãtate. cu toate consecinþele posibile. Existã totuºi ºi alte tipuri de sarcini prenupþiale: o cãsãtorie forþatã putea avea loc dacã mariajul nu fusese urmãrit de nici unul dintre parteneri. familiile celor doi tineri. În sânul comunitãþilor unde existau reþele de solidaritate. femeile necãsãtorite erau ameninþate. Într-un sat din Piemont. mai ales dacã i se promisese cãsãtoria. o tânãrã servitoare lãsatã gravidã de un alt servitor. care nu intenþiona sã-ºi îndeplineascã promisiunea de cãsãtorie. vecinii ºi preoþii parohiei sau magistraþii locali puteau impune uniunea conjugalã pentru a pãstra onoarea comunitãþii ºi a evita umilirea caritãþii. dând astfel tânãrului bãrbat ºi tinerei fete posibilitatea de a experimenta raporturi erotice. Sarcinile preconjugale se datorau mai ales faptului cã procesul cãsãtoriei se desfãºura pe o lungã perioadã de timp. experienþa sexualã prenupþialã nu se limita la tachinãrile fiilor stãpânilor sau la jocul erotic al frecventãrilor formale. la orice întâlnire sexualã. fie tinere femei credule cãrora li s-a promis cãsãtoria. aceasta înseamnã înscrierea unui copil în registrul parohial al botezurilor la mai puþin de opt luni de la celebrarea nunþii. incluzând raporturi complete. seduse ºi abandonate. Incidenþa sexualitãþii preconjugale. în 1742. galantul recalcitrant a schimbat jurãmintele maritale cu Margarita. urmatã de riscul de a ajunge prostituatã. apãrãtorii tinerei fete l-au închis pe Domenico într-o camerã. Temându-se pentru viaþa sa. Se presupune cã e vorba despre o sarcinã prenupþialã atunci când un copil este conceput înainte de celebrarea publicã a nunþii ºi înregistrarea parohialã a cãsãtoriei. un notabil local ºi valetul sãu. Fie cã erau servitoare exploatate sexual de stãpâni. ameninþându-l cu moartea dacã nu-ºi va respecta promisiunea. . preotul. Domenico Lampiano. iar sarcina era accidentalã. poate fi calculatã prin statisticile asupra sarcinilor prenupþiale. Conform convenþiei adoptate de demografi. pânã la raportul complet.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 223 În ceea ce priveºte fetele ºi tinerele femei. îndrumat de preotul care i-a declarat apoi soþ ºi soþie. de douã pericole în strânsã legãturã: sarcina ilegitimã ºi sãrãcia. femeile erau relativ bine protejate dacã acceptau sã aibã raporturi sexuale cu un celibatar din aceeaºi clasã socialã. cu mult înainte de nunta oficialã. Înarmaþi cu fãclii ºi mãciuci. În faþa faptului împlinit. practicatã în contextul toleranþei cutumiare sau legitimatã printr-o cãsãtorie forþatã. pãrinþi ºi vecini s-au adunat pentru a apãra onoarea Margaritei Vinazza.

25 Iar un ultim tip este sarcina obþinutã în timpul întâlnirilor formalizate prin logodnã ºi vãzutã ca o dovadã de fertilitate. aceste ultime trei tipuri de sarcinã preconjugalã puteau sã alunece cu uºurinþã în afara convenþiilor ce reglementau întâlnirile. 25 Despre subiectul cãsãtoriilor forþate în Anglia. 1993. Daniela Lombardi. nr.224 Istoria corpului având dreptul de a întreþine raporturi sexuale.tr. Totuºi. regãsindu-se ºi printre comportamentele „ilicite“. disciplinând corpul ºi dorinþele acestuia. „Onore femminile e controllo sociale della ripro- duzione in Piemonte tra Sei e Settecento“.). 2001. Oricare ar fi fost alinãrile fizice (sau simptomele) ale pasiunilor trãite de tineri în perioada din ce în ce mai lungã dintre pubertate ºi canalizarea legitimã a sexualitãþii spre patul conjugal. vezi: Guido Ruggiero.24 Un alt tip de sarcinã preconjugalã putea surveni atunci când unul dintre cei doi parteneri dorea sã forþeze mariajul. Cãsãtoria însã era destinatã. . vezi Lawrence Stone. Binding Passions. 83–104. Uncertain Unions. 44. fie protestantã – încerca sã controleze conºtiinþa creºtinã. and Power at the End of the Renaissance. cit. sã rãmânã singurul locus autorizat de manifestare a sexualitãþii ºi un mijloc esenþial prin care Biserica Vechiului Regim – fie catolicã. pp. Matrimoni di antico regime. al cãror fruct va fi. chiar 24 Sandra Cavallo ºi Simona Cerutti. Pentru impactul Conciliului de la Trento asupra cãsãtoriei cutumiare în Italia secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. pe femei sã-ºi pãstreze virginitatea pânã dupã nuntã. Vârsta adultã: cãsãtoria ºi implicaþiile sale O normã dublã sau double standard* îi autoriza pe bãrbaþi sã experimenteze plãcerile amorului fizic înainte de cãsãtorie. Tales of Magic. * În original. Oxford University Press. ed. „Forced marriage“. în unele regiuni ale Europei. pp. 346–383. Evident. II.. Il Mulino. de-a lungul întregii perioade. în acelaºi timp. New York–Oxford. concepþia era consideratã o precondiþie a cãsãtoriei: aceasta indica familiilor respective cã tânãrul cuplu va procrea. 1980. în limba englezã: o normã care e aplicatã diferenþiat unor grupuri sociale similare (n. Quaderni storici. instituþia cãsãtoriei nu era decât una dintre soluþiile posibile de a rãspunde dorinþei sexuale. automat. Marriage. Pânã în secolul al XVIII-lea. obligându-le. ilegitim. Bologna.

„The double standard revisited. „Datoria“ trebuia sã rãmânã însã între limitele bunei-cuviinþe sexuale. Past and Present. Patul conjugal a devenit chiar o „arenã“. supusã prioritãþilor morale ºi demografice ale Bisericii ºi Statului. forma cea mai obiºnuitã a relaþiilor heterosexuale. vol. pp. ºi contestarea acestei teze de cãtre Bernard Capp. dat fiind faptul cã exista – în ochii instituþiilor religioase ºi medicale – o distincþie imperativã între concretizarea legitimã a apetitului uman natural ºi excesele desfrânãrii. 26 . impunându-le soþiilor restricþii morale mai riguroase decât cele aºteptate din partea soþilor. Relaþiile cele mai intime dintre indivizi deveneau astfel o temã disputatã. nr. aprilie 1959. februarie 1999. Comportamente conjugale între procreare ºi plãcere Majoritatea interdicþiilor referitoare la relaþiile sexuale legitime dupã cãsãtorie ne dezvãluie existenþa unei duble funcþii a acestei instituþii. 2. Vezi articolul de pionierat al lui Keith Thomas. violul erau destul de comune în cãminele Vechiului Regim. iar tinerii puteau avea raporturi carnale legitime. XVI. vol. Sexualitatea conjugalã a fost. pp. În Europa Occidentalã.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 225 dacã familia era constituitã legal. Plebeian women and male sexual reputation in Early Modern England“. fireºte. în care preocupãrile ecleziastice pentru salvarea sufletelor se îmbinau cu sfaturile medicale privind procrearea responsabilã. se acordã legitimitate slãbiciunii omeneºti prin transformarea patului conjugal într-un lãcaº care prevenea pãcatul desfrânãrii. „The double standard“. Journal of the History of Ideas.26 1. Pe de altã parte. ªi în aceste situaþii amintitul double standard cântãrea greu asupra acþiunilor ºi atitudinilor bãrbaþilor ºi femeilor. problemele extraconjugale. scopul principal al raporturilor fizice dintre soþi era zãmislirea unor progenituri sãnãtoase ºi numeroase. Dacã Sfântul Pavel spunea (despre bãrbaþi ºi femei) cã „e mai bine sã se cãsãtoreascã decât sã ardã“. Totuºi. seducþia. 70–100. concepþia – catolicã ºi protestantã – privind datoria conjugalã acorda fiecãrui partener dreptul de a solicita îndeplinirea acesteia. 195–216. Pe de o parte. sexualitatea a rãmas un subiect de un acut interes religios ºi medical. mai frecvente chiar decât indicã statisticile din arhivele judiciare. 20.

care trebuiau menþinute în sfere diferite: primul era sexualitatea conjugalã. Paris.226 Istoria corpului existau douã aspecte majore ale heterosexualitãþii. a cãrei cumpãtare asigura cele mai bune condiþii de procreare. . de asemenea. piedici indirecte. în timp ce. ale cãrei contopiri înflãcãrate erau considerate puþin fecunde. registrele de naºteri aratã cã populaþia Europei Occidentale – chiar ºi în regiunile protestante – încerca sã respecte aceste perioade de abstinenþã cutumiarã. Deºi relaþiile sexuale din acele zile nu erau considerate pãcate grave dupã Reformã ºi Contrareformã. ritmurile muncii sezoniere puneau piedici 27 François Lebrun. ca abstinenþa predicatã de Biserica Catolicã în anumite zile: duminica. Recomandãrile medicale puteau fi divulgate verbal sau prin cãrþi de „secrete“ ºi reþete. ciclurile de concepere par a fi împãrþite aproape uniform. 1985. p. dragostea pasionalã însoþitã de excesele plãcerii. Existau. în zilele sfinte ºi în zilele faste. Acestor condiþii teoretice ce reglau sexualitatea cuplului li se adãugau apoi condiþiile materiale: tributul fizic cerut de corp în anumite anotimpuri. Acestor restricþii directe asupra sexualitãþii matrimoniale li se adãugau. Restricþiile religioase erau enunþate în timpul jurãmintelor sau transmise cu ocazia spovedaniei. de asemenea. Cãsãtoria nu putea fi celebratã în acele zile. chiar prin sfaturi din literatura popularã medicalã ori prin tratate savante despre actul de procreare ºi biologia femininã. separãri temporare ale cuplului.27 În centrele urbane. 37–38. când unul dintre parteneri pleca în cãlãtorie ca pelerin. Sexualitatea conjugalã era condiþionatã de un întreg ansamblu de discursuri cu caracter normativ care circulau în diverse medii. zilele sfinte din preajma Paºtelui ºi cele ºase sãptãmâni ale Postului Mare. marinar sau soldat. La Vie conjugale sous l’Ancien Régime. iar al doilea. în momentele anului „autorizate“ pentru procreare. între o sutã douãzeci ºi o sutã patruzeci de zile în secolul al XVI-lea. când munca agricolã desfãºuratã de la rãsãrit pânã la apus lãsa prea puþinã energie întâlnirilor cu caracter erotic. Armand Colin. printre care Postul Paºtelui – în total. nici de tempus feriarum. în regiunile rurale. care cuprinde conform Conciliului de la Trento (1563) perioada din Postul Crãciunului (între cinci ºi ºase sãptãmâni).

în general. cât ºi în cele rurale. Acest gen de creºtere sau descreºtere sezonierã este confirmat în întreaga Europã ruralã. ajungând la temperaturi propice desfrânãrii. De altfel. De exemplu. când se recoltau grâul sau alte cereale. atât în rândul cãsãtoriilor. tinerilor fiindu-le permise mai multe contacte sexuale pe sãptãmânã) François Lebrun nu subscrie la aceastã explicaþie ºi atrage atenþia cã devoþiunile maritale asociate cu aceste luni nu au devenit importante decât în secolul al XIX-lea (ibidem. Totuºi. denunþat adesea de episcopi ºi de alþi reprezentanþi ai Bisericii în secolul al XVII-lea ºi al XVIII-lea. plecând de la vârsta partenerilor. în porturile maritime ca Honfleur ºi Port-en-Bessin. 28 . în secolul al XVIII-lea. puþine cãsãtorii erau celebrate la apogeul muncilor agricole. de teama de a nu zãmisli. în timpul carnavalului. în Franþa. în Normandia.28 De asemenea. pânã în prezent. august ºi septembrie. înregistrând variaþii între porturi ºi sate. numeroase nunþi erau oficiate în lunile iulie. în aceastã perioadã consacratã neghiobiei. În schimb. în principal asupra ceremoniilor maritale. care recomandau o anumitã frecvenþã a raporturilor (calculatã. primãvara a constituit întotdeauna un vârf demografic al procreãrii. între jumãtatea lui iulie ºi jumãtatea lui august. Aceastã creºtere anualã a naºterilor – legitime ºi ilegitime – era explicatã de autoritãþile medicale prin faptul cã aceste luni temperate reprezentau cel mai bun moment pentru a procrea. la Crulai. cât ºi în cel al sarcinilor. un copil nãtâng. moderaþia în actul conjugal era indicatã de toate autoritãþile. Superstiþiile ºi tabuurile cutumiare aveau ºi ele o influenþã asupra ciclului anual al procreãrii ºi al naºterii. determinând scãderi semnificative în registrele demografice. Cãldurile toride ale verii riscau sã încãlzeascã uterul. între vale ºi munte. în funcþie de trãsãturile dominante ale recoltelor sau în funcþie de alte activitãþi desfãºurate în localitãþi. în intervalul dintre douã anotimpuri de pescuit (pentru scrumbii ºi heringi). pentru cã bãrbatul care îºi lua femeie în luna consacratã Fecioarei risca sã ajungã sub papucul soþiei sale. al cãrei „foc“ provoca sterilitatea. Dimpotrivã. nu a fost prezentatã altã explicaþie a acestui tabu. atât în zonele urbane. Se considera cã este mai bine sã se evite luna mai pentru cãsãtorie.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 227 suplimentare raporturilor conjugale. p. trebuia sã fie evitatã conceperea unui copil. 40).

care a confirmat cã prescripþiile alimentare cu privire la raporturile sexuale au rãmas curente în secolul al XVI-lea ºi al XVII-lea. 1976. Mulþumim lui Allen Grieco. dar care riscau. ºi ideea cã este imposibil sã împarþi hrana disponibilã între doi copii: urma ca amândoi sã se îmbolnãveascã ºi sã moarã. sã aibã un efect contraceptiv. Sânii ºi uterul erau imaginate ca fiind intim legate: laptele matern era versiunea purificatã a sângelui menstrual. 29 Despre efectul regimului asupra libidoului. Edward Arnold Publishers. Populazione et alimentazione: saggio sulla storia demografica europea. nourriture et imaginaire alimentaire en Italie (XIVe–XVe). Bologna. 1989. vezi Thomas McKeown. în plus. clapon ºi piper. în consecinþã. tezã de doctorat. care aveau efecte afrodiziace. 1987.30 Raporturile sexuale din timpul alãptãrii puteau „otrãvi“ laptele. de exemplu.228 Istoria corpului ºi care. Alãptarea ºi sarcina erau considerate funcþii incompatibile: era de neconceput ca o femeie sã dea sân ºi sã hrãneascã. Londra. era promovat atât de autoritãþile religioase. Classes sociales. opinia comunã era mai strictã: cuplul trebuia sã se abþinã complet de la relaþii sexuale în anumite perioade – menstre. 30 Pentru douã perspective diferite asupra istoriei alimentaþiei ºi a importanþei acesteia pentru populaþia Europei de la începutul perioadei moderne. cât ºi de medici. iar menstrele ºi sarcina îi diminuau valoarea nutritivã. dar ºi a mamei. stãri fizice în care femeia devenea indezirabilã. vezi Allen J. umaniºti ºi autori de tratate despre cãsãtorie. Conform acestora. în acelaºi timp. un fetus. The Modern Rise of Population. care presupunea un control strict al pasiunii sexuale. prescriau un regim de urmat: mâncãruri ºi condimente „calde“. având în vedere carenþele de vitamine ºi malnutriþia cronicã de care suferea majoritatea populaþiei din Europa Vechiului Regim. de observaþii empirice cu privire nu numai la sãnãtatea pruncului ºi a fetusului. mai ales însoþite de vin în exces. Grieco. desigur. Massimo Livi Bacci. Paris. stricându-i gustul. sarcinã ºi alãptare –. Il Mulino. De aici. École des Hautes Études en Sciences Sociales.29 Principiul „castitãþii matrimoniale“. deºi unii medici ºi oameni ai Bisericii au autorizat raporturile sexuale în timpul sarcinii (pentru a evita ca bãrbatul sã caute consolarea în altã parte ºi. Aceastã convingere era întãritã. sã cadã în pãcat). De altfel. controlate ºi apte sã conducã la procreare. raporturile sexuale dintre soþi trebuiau sã fie moderate. .

credinþa comunã vedea în el o amintire lunarã ºi veninoasã a inferioritãþii femeii. de-a lungul întregii perioade. relaþiile carnale erau. pentru cã. O progeniturã imperfectã putea. 402–428. Gallucci sub titlul „«Menstruum quasi monstruum»: monstruos births and menstrual taboo in the sixteenth century“. Cunoaºterea legãturii dintre fertilitate ºi menstre era mai degrabã vagã: se ºtia cã animalele concepeau pui când erau în cãlduri. 32 31 . problematice.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 229 În timpul menstrelor. pp. atitudine care reproducea ierarhia sexelor ºi. sângele menstrual era asociat de medicina popularã cu o posibilã otravã. de asemenea. iar bãrbatul se afla deasupra. în opoziþie cu „pasivitatea“ femininã. în Edward Muir ºi Guido Ruggiero (coord. 1–25. Baltimore–Londra. Naºterea hermafrodiþilor era atribuitã. 19–23. Interzisã de Biblie31 ºi de toate autoritãþile. Totuºi. The Johns Hopkins University Press. natura „coruptã“ a acestei materii era consideratã nocivã pentru copiii concepuþi astfel. Sex and Gender in Historical Perspective. întãrea convingerile culturale legate de cea mai importantã „activitate“ masculinã. maladivi sau cu malformaþii erau semnele iresponsabilitãþii pãrinþilor. De aceea copiii monstruoºi. 2–6. Deºi teorii medicale erudite începeau sã considere sângele menstrual un fel de excrement. La fel. unei rãsturnãri a poziþiei „normale“ practicate de bãrbat ºi femeie: femeia lua poziþia superioarã. nr. în plus. pp. naºterea monºtrilor era pusã pe seama raporturilor pasionale („ca fiarele“) sau a unui „libido excesiv“. Selections from Quaderni Storici. o evacuare a deºeurilor nedigerate. 1980.).32 De la teoriile medicale galenice din secolul al XVI-lea pânã la tratatele medico-legale de la sfârºitul secolului al XVIII-lea. se credea cã era foarte posibil ca ºi femeile sã procreeze în timpul menstrelor femeii. vezi Ottavia Niccoli. Despre poluþie dupã naºtere. vezi Leviticul 12. Despre acest subiect. de asemenea. 44. din asemenea raporturi blamate putând rezulta monºtri. orgasmul feminin a fost considerat indispensabil pentru succesul procreãrii: elibera „germenul“ În special în Leviticul 15. „«Menstruum quasi monstruum»: parti monstruosi e tabù menstruali nel ’500“. aºadar. între alte cauze posibile. tradus în englezã de Mary M. Quaderni storici. a rolului acesteia în pãcatul originar. conceperea în timpul menstrelor transgresa un profund tabu cultural. sã fie consideratã rodul unei poziþii „incorecte“. Singura poziþie legitimã pentru concepere era acea în care femeia stãtea culcatã. practicate în timpul coitului.

soþul trebuia sã-ºi lege testiculul stâng. Paris. 1981. cel care în 1559 se declara „descoperitorul“ acestui organ.34 Construirea corpului feminin ca o versiune imperfectã a bãrbatului a avut totuºi un rol însemnat în promovarea principiului plãcerii feminine: de ce femeia nu putea spera sã juiseze asemenea bãrbatului. pentru cã ei îi trebuia o dotã (chiar ºi atunci când intra la mãnãstire) ºi pentru cã. chiar ºi textele teoretice mai erudite erau pline de reþete despre cum sã naºti bãiat: femeia trebuia sã se culce pe partea dreaptã imediat dupã contact (se credea cã partea stângã a uterului naºte fete). ºi Pierre Darmon. Paris. îngrijirea pãrinþilor bãtrâni revenea în cele din urmã fiilor. coincide cu teoria anatomicã monosexistã contemporanã. în Making Sex: Body and Gender from the Greeks to Freud. în caz contrar. La fel de importantã era ºi dorinþa pãrinþilor de a determina sexul copilului. Opinia lui Realdo Colombo. Un bãiat (un moºtenitor) era dorit mai mult decât o fatã. 34 Colombo a preluat ºtafeta de la Vesalius ca profesor de anatomie la universitatea din Padova. deºi era recunoscut ca „centru al plãcerilor feminine“. Cf.33 Rolul clitorisului în orgasm nu era înþeles în întregime. Manualele de sfaturi conjugale ºi tratatele populare despre tehnicile de procreare. vezi Évelyne Berriot-Salvadore. Seuil. forma un copil perfect. Literatura popularã a sfaturilor medicale. Harvard University Press. fiindcã. De re anatomica. Veneþia. un destin. Honoré Champion. fetele cãsãtorite pãrãsind vechiul cãmin. dublul sãu perfect? Dacã bãrbatul ejacula înainte ca femeia sã atingã orgasmul. 1993. dat fiind cã acesta asemãna clitorisul cu un soi de membru masculin.230 Istoria corpului feminin care. Un corps. 1559. destinate cititorilor (atât din pãturile mijlocii. La femme dans la médecine de la Renaissance. considerã cã monosexismul aristotelic a supravieþuit timp îndelungat în secolul al XVIII-lea ºi a coexistat paºnic cu teorii care susþineau identitãþi biologice separate. Thomas Laqueur. Matteo Realdo Colombo. retenþia fluidelor generatoare ºi a cãldurii sexuale i-ar fi dãunat sãnãtãþii. amestecat cu cel al bãrbatului. pentru ca dreptul (socotit cel care dã sãmânþa masculinã) sã poatã funcþiona în timpul contactului.). Principalul obiectiv al raporturilor sexuale era procrearea. se considera cã este de dorit ca aceasta sã se stimuleze singurã pentru a obþine calmarea. Le Mythe de la procréation à l’âge baroque. 1992. în plus. cât ºi din clasele înalte) preocupaþi sã conceapã copii în mod informat ºi 33 Pentru o viziune de ansamblu asupra teoriilor medicale privind procrearea la începutul perioadei moderne. Cambridge (Mass. .

Un exemplu de acest gen de fertilitate „naturalã“ este cãsãtoria dintre lordul ºi lady Bristol. Lady Bristol a avut primul copil. The Facts of Life. Majoritatea textelor descriu sexualitatea ca fãcând parte din proiectul divin pentru perpetuarea ºi înmulþirea speciei. la 15 octombrie 1696. dând naºtere unei serii de copii. Olanda ºi în Germania.35 Sfaturile medicinei populare au jucat astfel un rol central în creºterea cãsãtoriilor din dragoste. Roy Porter ºi Lesley Hall. Maryanne Cline Horowitz. întãrind tot mai mult convingerea cã o cãsãtorie bazatã pe o afecþiune reciprocã nu putea produce decât o descendenþã numeroasã. Jean H. a sarcinii ºi a perioadei de treizeci sau patruzeci de zile care permiteau femeii. precum The Complete Midwife’s Practice Enlarged [Toate rânduielile moaºei explicate pe larg] (Londra. ofereau reþete pentru a ghici sexul fetusului. ºi necesarã pentru a asigura succesul actului de procreare. în Marilyn J. când tânãra avea nouãsprezece ani. pentru a-ºi încheia cariera de mamã prolificã la vârsta de treizeci ºi nouã de ani. New Haven–Londra. pp. pp. Cambridge University Press. au avut succes la mijlocul secolului al XVII-lea. Cambridge–New York.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 231 responsabil. în decembrie 1697. 86–94. aflate la pat. sãnãtoasã… ºi masculinã. Boxer. The Creation of Sexual Knowledge in Britain. Women in the Western World. 1650–1950. 1690) ºi Tableau de l’amour conjugal de Nicolas Venette (Paris. 2 ºi 3. Maccubbin. un cuplu pe parcursul celor cincisprezece sau douãzeci de ani dintre cãsãtorie ºi menopauzã? Fertilitatea naturalã – fãrã nici o contracepþie sau abstinenþã în afara menstrelor. ºi a continuat astfel. Quataert ºi Joan W. Scott. sã-ºi revinã dupã sarcinã – se împarte în intervale de la o naºtere la alta de douãsprezece-optsprezece luni. cãsãtoriþi la 25 iulie 1695. apoi o fatã. Franþa. Yale University Press. în Robert P . Câþi copii putea avea. Tratatele destinate publicului larg. 1987. 1987. . 1500 to the Present. 1–90. cap. afirmând în acelaºi timp cã plãcerea fizicã este ºi naturalã. în Anglia. dupã ce a dat naºtere 35 Despre manualele de procreare. un bãiat. „The secrets of generation display’d: Aristotel’s masterpiece in eighteenth-century England“. vezi: Roy Porter. 1–21. Tis Nature’s Fault. fiind reeditatã de mai multe ori de-a lungul secolului al XVIII-lea. Connecting Spheres. Oxford University Press. „The «science» of embryology before the discovery of the ovum“. 1659). în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea. Oxford–New York. Unauthorized Sexuality during the Enlightenment. pp. în timp ce compilaþii vulgarizante precum Aristotle’s Masterpiece [Capodopera lui Aristotel] (Londra. 1995. în realitate. 1686) erau traduse în principalele limbi europene.

Weidenfeld & Nicolson. alãptarea provoca o scãdere temporarã a fertilitãþii. Dacã în trecut mamele nãºteau un numãr maxim de copii. 1500–1800. care foloseau. New York–Londra. acest obstacol natural în calea procreãrii se diminua semnificativ: cuplul trebuia sã aleagã între abstinenþa sexualã ºi practicile contraceptive. scãderea ratei mortalitãþii copiilor este însoþitã de o investiþie emoþionalã în naºterea fiecãrui copil. 1987. cel puþin atât timp cât pruncul era hrãnit astfel. ed. În cazul femeilor care îºi hrãneau la sân copiii sau al celor angajate ca bone. în consecinþã. ne confirmã ipoteza existenþei unei planificãri familiale deliberate în clasele mijlocii ºi în cele privilegiate. cu ecou asupra strategiilor de procreare. pp. Perioada cuprinsã între douãzeci ºi patru ºi treizeci ºi ºase de luni. ºi Lawrence Stone. Lordul Bristol nu ar fi avut decât unsprezece ani de acces sexual la soþia sa din cei douãzeci de ani de fertilitate ai acesteia: Randolph Trumbach. . în general.. laptele animal fiind considerat nepotrivit pentru nou-nãscuþi. spre sfârºitul secolului al XVII-lea pãrinþii din clasele înstãrite începuserã deja sã acorde mai multã atenþie fiecãrui copil. cãci scãderile puternice ºi periodice ale numãrului de copii nãscuþi în familiile cu stare.36 Totuºi. pentru a asigura supravieþuirea unora (pânã la începutul secolului al XVIII-lea.37 Obligaþiile economice ale tatãlui s-au repercutat asupra 36 Dupã calculele lui Randolph Trumbach. 191–206. Pentru cã înþãrcarea parþialã avea loc odatã cu apariþia primilor dinþi (în jurul vârstei de ºase luni). Familles. vezi Jean-Louis Flandrin. pp. maison. The Rise of the Egalitarian Family. respectatã în familiile în care femeia îºi alãpta copilul. 173–175. 1979. doar unu-doi din patru nou-nãscuþi atingeau vârsta adultã). Aristocratic Kinship and Domestic Relations in Eighteenth–Century England. aceste naºteri în serie nu erau posibile decât pentru femeile care aveau bone ºi care puteau. cit. Educaþia ºi luxul necesar menþinerii rangului social impuneau o planificare bugetarã serioasã pentru pater familias. The Family. Academic Press. 415–424. pp. Sex and Marriage in England. sã fie disponibile pentru soþ la numai o lunã dupã naºtere. Spre începutul secolului al XVIII-lea. sugereazã cã erau folosite metode contraceptive. 37 Despre curbele demografice care indicã folosirea contracepþiei la diferite clase sociale în Franþa ºi în Anglia. parenté. Londra. Toate celelalte mame îºi alãptau copiii.232 Istoria corpului la douãzeci de copii în douãzeci de ani de cãsãtorie. o dãdacã.

Recomandând femeilor bãi cãlduþe ºi exerciþiu fizic moderat. parenté. Or. Jean-Louis Flandrin. aceastã prescripþie nu devenise regulã. dat fiind faptul cã un control al naºterilor. menþionând-o atunci când evocã amorurilor ilicite ale doamnelor de la curte. apãrea o sarcinã. 210. reþete ºi medicinã popularã erau pline de „secrete funeste“. de-a lungul întregii perioade a Vechiului Regim. chiar ºi mai puþin pioase. coitus interruptus era cu siguranþã cea mai rãspânditã metodã. fiind siguri cã majoritatea vor supravieþui pânã la maturitate ºi cã investiþia în educaþia acestora nu va fi risipitã de o moarte precoce. oricare ar fi fost metoda contraceptivã utilizatã. dar o condamnã întru totul în contextul cãsãtoriei. Cf. Deºi unele cupluri. aratã la ce nivel erau rãspândite metodele contraceptive. precum ºi de reþete mai puþin explicite pentru „a face florile sã înfloreascã“ (menstrele). singurul mijloc „legitim“ de a evita concepþia era abstinenþa. îºi asumaserã convingerea cã era absolut inacceptabilã întreþinerea de raporturi sexuale fãrã posibilitatea procreãrii. dupã cum afirmã seniorul de Brantôme în Dames galantes [Doamnele galante]. Care erau formele de contracepþie cel mai des utilizate în contextul sexualitãþii conjugale? Informaþiile despre acest subiect sunt puþin numeroase. Doamnele din înalta societate nu pãreau a ezita sã recurgã Brantôme admite aceastã practicã în cadrul raporturilor ilicite. numite ºi „arta de a înºela natura“. maison. în cazul în care erau „întârziate“.38 Metoda era condamnatã ca „pãcatul lui Onan“: abia la începutul secolului al XVIII-lea aceastã referinþã biblicã la evacuarea lichidului seminal în afara uterului a fost identificatã cu masturbarea. În fine. Chiar dacã moraliºtii creºtini denunþau orice limitare a posibilitãþii de procreare în timpul contactelor sexuale. Cãrþile de sfaturi. ci ºi de cuplurile ilegitime. în pofida tuturor precauþiilor mai mult sau mai puþin „legitime“. p. utilizatã nu doar de cuplurile logodite ºi cãsãtorite.. cit. era considerat împotriva normelor divine ºi a obiectivului principal al cãsãtoriei. Familles. ed.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 233 dimensiunilor familiei pânã spre sfârºitul secolului al XVIII-lea. În afara abstinenþei. curba demograficã a fertilitãþii conjugale. moment în care cei bogaþi au reînceput sã procreeze urmaºi. ea putea fi întotdeauna întreruptã. 38 . moaºele ºi doctorii le sugerau în mod indirect ºi tehnici pentru a elimina fetusul. dacã.

masturbarea mutualã sau penetrarea analã. prezervativul era. entuziasmatã de succesul sãu: „Nu mai sunt gravidã (cât de inteligentã sunt). 1990. Basil Blackwell. lady Caroline Fox îi scria soþului. fiind lungã de optsprezece – douãzeci de centimetri ºi fixatã cu panglici verzi sau roºii (unele exemplare de la sfârºitul secolului al XVIII-lea sunt chiar ornate cu imagini erotice). vezi Angus McLaren. Pentru contracepþie ºi avort în Europa la începutul perioadei moderne.40 Pericolul unei sarcini era bine-cunoscut: o femeie din zece murea în urma Randolph Trumbach. În 1725. 1992. Obstrucþiile vaginale – cu bureþi impregnaþi în oþet – ºi teaca prezervativã erau.. The Rise of the Egalitarian Family. iar refuzul consolãrii legitime îl putea conduce spre aventuri amoroase. în general.). situaþie în care soþia era consideratã vinovatã de conduita greºitã a acestuia. plãcerea oralã. cu excepþia cazurilor în care soþul accepta sã practice contracepþia: coitus interruptus. Oxford. fiind asociate însã. Odatã cu introducerea cauciucului. Cambridge (Mass. dar sunt ºi mai sigurã ca înainte de adevãrul temerilor mele“. Contraception and Abortion from the Ancient World to the Renaissance. în uz înainte de secolul al XVIII-lea.“39 Alte metode contraceptive erau mecanice. a doua zi. Harvard University Press. femeile aveau puþine mijloace de protecþie. Cunoscut în Franþa ca „veºmânt“ ori „învelitoare englezeascã“. ed. Temându-se de o nouã sarcinã. 40 39 . iar în Anglia ca French letter. la începutul secolului al XIX-lea. cit. Femeia avea obligaþia moralã ºi religioasã de a-ºi lãsa soþul sã acceadã la corpul ei. sau cu excepþia cazurilor în care erau folosite subterfugii ca obstacole vaginale sau abortive. despre locul în care se retrãsese pentru a-ºi reface sãnãtatea dupã douã sarcini foarte apropiate. John Riddle. fãrã îndoialã. aceste materiale inconfortabile au devenit demodate. cu sexul ilicit. limitat la mediile prostituatelor ºi la iubirile adulterine. Utilizat mai mult ca mãsurã de prevenire a bolilor venerice ºi numai secundar ca modalitate de contracepþie. în general. lady Fox revine. Totuºi. 172. A History of Contraception from Antiquity to the Present Day.234 Istoria corpului la astfel de strategii în cazul unei sarcini inoportune. teaca prezervativã era fãcutã din in sau din intestine de oaie. îi descria soþului mijloacele de care s-a servit pentru a se elibera: „Nu sunt deloc mulþumitã de tine – scria ea – am luat asearã un remediu în speranþa cã-l voi elimina. p. Aºadar. Bath.

1967. a doua. difuzate de romanele epocii. aceasta a nãscut la 8 iunie 1524. mai ales în secolele al XV-lea. Guillaume Versoris fusese deja cãsãtorit de cinci ori: nu existã date despre prima soþie. 41 . care pare sã se fi strecurat în aceastã epocã în clasa medie ºi superioarã. cit. Sex and Marriage in England. Versoris era cãsãtorit cu a cincea soþie de cinci ani. Dezvoltarea individualismului afectiv. maison. dar a murit o lunã mai târziu. În 1530. parenté. trebuie sã fi durat pânã la începutul secolului al XVIII-lea.). iubirii ºi înþelegerii sexuale. Versoris ºi-a luat o a treia soþie. Aceste idei au fost progresiv asimilate altora (romantice) despre fericirea conjugalã. când jurnalul sãu se întrerupe. A patra soþie se numea Ysabeau Gallope. Toþi aceºti factori au contribuit. p. al XVI-lea ºi al XVII-lea. bun ºi dezirabil). Un alt exemplu de cãsãtorie în serie este oferit de viaþa lui Gregorio Dati: Gene Brucker (coord. The Family. ed. Familles. încurajat de ideologia natalistã ºi de convingerile creºtine despre datoria maritalã. partea a IV-a. desigur. determinând o transformare a sexualitãþii conjugale ºi o dezvoltare a uzului metodelor contraceptive în relaþiile dintre soþ ºi soþie.. a nãscut la 9 aprilie 1523. grija crescândã a soþului pentru sãnãtatea ºi bunãstarea soþiei reprezintã o parte dintre factorii care au condus la limitarea naºterilor în sânul familiei. cit. la motivarea cuplurilor cãsãtorite de a-ºi administra propria Jean-Louis Flandrin. cãsãtoriile în serie reprezentau cutuma. construind un climat din ce în ce mai favorabil compatibilitãþii în cãsãtorie. sporirea investiþiei emoþionale. 42 Lawrence Stone. la 15 iulie 1523. moment în care opinia publicã s-a schimbat. Loïse Barjelonne. Two Memoirs of Renaissance Florence. Harper and Row. New York. pentru bãrbaþii grãbiþi sã-ºi asigure descendenþa. dar a murit la nouã zile dupã aceea.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 235 complicaþiilor la naºtere sau de febrã puerperalã. Jeanne Houdon. dar ºi financiare în copii. În 1530. la naºtere. s-a cãsãtorit cu Versoris la 17 iunie 1526 ºi a murit zece luni mai târziu.42 Dincolo de planificarea familialã deliberatã..41 Masacrul femeilor ºi al mamelor. mai ales în Franþa ºi în Anglia. „The closed domesticated nuclear family. The Diaries of Buonaccorso Pitti and Gregorio Dati. 1640–1800“. dar cuplul nu avea încã nici un copil. desigur. funcþiile reproductive sunt identificate din ce în ce mai mult cu principiul plãcerii „naturale“ (în consecinþã. 209. ed.

Mutamenti della famiglia in Italia dal XV al XX secolo. Bruxelles. Feltrinelli. Milano. mai puþin „actul esenþial“. inventând companionul gentilom: il cavalier servente sau cicisbeo. clasele organizate dupã criteriul profesiei ºi mediile comerciale au menþinut practica mariajului aranjat pânã la sfârºitul secolului al XVIII-lea. vezi: Marzio Barbagli. . cu dansul ori cu teatrul. Toþi cei care au descris acest obicei. iar ultimilor nãscuþi nu le permitea sã se cãsãtoreascã.43 Se pare cã. Sotto lo stesso tetto. 1993. fenomen asemãnãtor. celelalte. Etosul aristocratic a dezvoltat chiar o strategie particularã pentru satisfacerea nevoilor sociale. La restaurazione sessuale. relaþia dintre un cavaler servant ºi doamna sa era rareori adulterinã. Charles de Brosses. Lettres familières d’Italie. aristocraþia.. În schimb.236 Istoria corpului fertilitate într-un mod relativ autonom. Observatorii contemporani aveau tendinþa de a asimila aceastã practicã cu o formã a adulterului „legitimat“ în galanterie ritualã. prin frivolitate. Per una storia della sesualità in Italia tra Cinquecento e Settecento. 1988 [©1984]. cit. reþinute de sentimentul religios. Compatibilitatea dintre soþi a devenit din ce în ce mai mult un obiectiv în sânul claselor mijlocii ºi înstãrite din nordul Alpilor. ignorând dictatele mai represive ale religiei ºi moralei. ajungeau la un acord cu duhovnicul: numeroase familiaritãþi îi erau permise acestui cicisbeo. Complexe. doar clasele cele mai înalte au continuat sã se supunã cãsãtoriilor de convenienþã. observã cã doar vreo cincizeci de femei servite de un cicisbeo (dintre cele aproape cinci sute din tot oraºul) se culcau cu acest galant. 44 Charles de Brosses. pp. în Italia. „Mariti e cicisbei“. „Il cicisbeo“. Îi obliga pe primii nãscuþi sã se opreascã la un partener ales de pãrinþi. cap. Il Mulino. 6. 2. Promiscuitate popularã ºi libertinaj aristocratic În Anglia ºi Franþa. citându-l pe ambasadorul Franþei la Veneþia. Pentru cicisbeo. emoþionale (ºi chiar sexuale) ale consorþilor.44 43 Romano Canosa. cãlãtori amuzaþi care vizitau Italia sau moraliºti scandalizaþi. au remarcat nemiloasele strategii matrimoniale ale nobilimii. ed.2. La restaurazione sessuale. Oamenii Bisericii o condamnau drept joacã trândavã ce conducea la o apropiere vinovatã dintre cele douã sexe. Romano Canosa. 1995. de fapt. VII. Bologna. 109–110.

Tarrant Reeves. în general. Broken Lives.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 237 În ceea ce priveºte fenomenul adulterului în restul Europei Occidentale. în regiunile unde cãsãtoria din dragoste devenise o practicã obiºnuitã. O femeie rezonabilã trebuia sã închidã ochii la relaþiile soþului sãu. continua sã guverneze relaþiile extraconjugale la toate nivelurile societãþii. În cazul femeilor. care trebuiau sã atenueze. pentru cã reputaþia sexualã a femeilor era mai fragilã decât cea a bãrbaþilor (femeia avea mai mult de pierdut) ºi pentru cã obligaþiile cãminului. deci. de infidelitate repetatã din partea soþului. sensibil mai micã. pp. în acelaºi timp impunându-le femeilor castitatea. acel double standard care dãdea bãrbaþilor o libertate sexualã mai mare.45 Adulterul feminin era considerat. prestigiul ºi reputaþia virilã. de abuz fizic ºi verbal. chiar dacã Biserica îl denunþa ca blamabil din punct de vedere moral. S-a presupus cã bãrbatul nu a ºtiut sã-ºi satisfacã soþia ºi a ajuns de râsul vecinilor. . De la mijlocul la finele secolului al XVIII-lea. îngrijirea copiilor ºi prieteniile feminine umpleau viaþa femeilor cu satisfacþii emoþionale acceptabile social. femeia acuzatã de infidelitate putând sã-ºi dezonoreze ºi sã-ºi arunce în ridicol soþul ºi întreaga casã. dacã el dovedea discreþie în cazul acestor pãcate neînsemnate. Un soþ înºelat pierdea. în mare mãsurã. Adulterul feminin pare sã fie mult mai rar. Separation and Divorce in England (1660–1857). consecinþa anilor de neglijenþã conjugalã. vina soþului. În 1699. Stephen Seagar d’Aldgate ºi-a dat seama cã soþia îl înºela cu ucenicul sãu. mai puþin pentru înalta aristocraþie ºi curþile princiare. adulterul comis de soþ era considerat mai mult sau mai puþin „normal“ în Europa Vechiului Regim. 1993. iar toleranþa în faþa cruzimii verbale ºi fizice. XV–XVI. de la care se aºtepta sã-ºi supravegheze ºi sã-ºi satisfacã sexual soþia (pentru ca ea sã nu fie nevoitã „sã priveascã în altã parte“). rezistenþa femeilor în faþa infidelitãþii soþului era mai mare. nevoia unui alt tip de relaþii în afara cercului imediat al familiei ºi prietenilor. Oxford–New York. într-o oarecare mãsurã. nu cheltuia sume mari cu amanta ºi nu provoca scandal în casã. Oxford University Press. adulterul flagrant era. ºi cã era însãrcinatã cu acesta. În general. S-a scris despre el o baladã 45 Lawrence Stone.

semn al dizgraþiei sale. Servants: English Domestics in the XVIIIth Century. cap. Dacã fata avea patroni înstãriþi. ucenicii ºi servitorii împãrþeau un spaþiu interior adesea restrâns. 47 Cissie Fairchilds. Exploatarea sexualã a servitoarelor ºi frecventarea prostituatelor reprezentau. Oxford. Despre servitori ºi relaþiile sexuale cu angajatorii lor. Manhood in Early Modern England. iar în faþa casei cineva a pus o pereche de coarne. Honour. pp. . cu discreþia necesarã. de obicei.. Bridget Hill. de fapt. Sex and Marriage. pentru cã apelul la lege era întotdeauna ultima soluþie. 164–192. 6. pe mulþi bãrbaþi sã evite raporturile complete ºi sã se mulþumeascã cu mângâieri furate ºi masturbãri mutuale. favoriza relaþiile intime dintre proprietar ºi servitoare. „The sexual vulnerability and sexuality of female domestic servants“. Londra–New York. Însã trebuie subliniat cã relaþiile sexuale dintre stãpân ºi servitoare nu se terminau mereu printr-o sarcinã sau un scandal. de cele mai multe ori. p. pp. de asemenea. p. cele mai comune forme ale activitãþii extraconjugale. de monotonia muncii sau de singurãtate ºi de restricþiile impuse vieþii lor sociale. 165. 1999. „Dreptul“ stãpânului asupra corpului celor care îl serveau era.47 De ce întreþineau servitoarele relaþii sexuale cu stãpânii cãsãtoriþi. 1996. desigur. vezi ibidem.46 Promiscuitatea fizicã ce domnea în cãminele de altãdatã. cauza acestui tip de adulter. Sarcinile erau tratate. ed. cap.238 Istoria corpului satiricã. 70. „Sexual relations between master and servant“. motivate 46 Elisabeth A. Domestic Enemies. Clarendon Press. de sarcina servitoarei ºi de nerecunoaºterea responsabilitãþii de cãtre stãpân. în general. atunci putea sã primeascã o dotã ºi sã i se gãseascã un soþ. Totuºi. doar foarte puþine legãturi dintre stãpâni ºi servitori se terminau în faþa tribunalelor. sã aranjeze cu dãdaca o întrerupere de sarcinã sau sã plãteascã cheltuielile de sarcinã ºi naºtere. cit. fiind cauzat. Longman. teama de boli venerice sau de un angajament sentimental bulversant îi determina. Foyster. unde stãpânul. Relaþiile fizice stãpân-servitoare puteau fi. soþia ºi copiii lor. 3. 44–63. Stãpânul o putea convinge pe servitoare sã acuze un membru din propria clasã socialã sau un alt servitor. riscând astfel sã-ºi piardã locul din cauza geloziei stãpânei ori sã fie alungate în urma unei sarcini? Raporturile sexuale puteau fi motivate de frustrarea fizicã.

se gãseºte. afirma cã a rezistat avansurilor stãpânului. de a-i deparazita în pãrþile cele mai intime ale corpului lor. care au avut loc între 1660 ºi 1669. dupã cum o dovedesc numeroasele memorii ºi jurnale intime. Pentru o analizã a jurnalului lui Samuel Pepys din punctul de vedere al practicilor sexuale. de asemenea. o relaþie extraconjugalã putea fi încurajatã de un soþ care aºtepta o recompensã în schimbul infidelitãþii consoartei sale. practica adulterului feminin ca strategie de promovare masculinã era mai flagrantã. de a-i trezi dimineaþa. cit.. erau singurii cãrora li se putea încredinþa sarcina de a-ºi îmbrãca sau dezbrãca stãpânul ori stãpâna. Într-o „declaraþie de sarcinã“ fãcutã de o slujnicã de la þarã. cit. pp. The Family. bãrbaþi sau femei. ed. presiunea pe care o exercitau atunci când verificau dacã acestea îºi duseserã la bun sfârºit treburile reuºea sã le biruie rezistenþa. din raþiuni de convenienþã: munca unui individ putea permite reconstituirea unui cãmin funcþional.49 Printre raporturile sexuale cele mai favorizate de condiþiile de proximitate. majoritatea cu femei cãsãtorite ai cãror soþi aveau legãturã cu biroul unde lucra Pepys ºi unde. aceºti soþi înþelegãtori puteau obþine diverse posturi sau pensii. hãrþuirea fãrã rãgaz. Domestic enemies. de inegalitatea socialã ºi de dependenþa faþã de un binefãcãtor. dacã o nepoatã sau o norã muncea ca guvernantã ºi Cissie Fairchilds. Impactul mortalitãþii asupra echilibrului unei familii conducea la formarea unor noi cãmine „incestuoase“. 166.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 239 de ameninþarea cu reþinerea salariului sau cu alungarea. Servitorii. vezi Lawrence Stone. 49 48 . p. Thérèse Roux. în cele din urmã. Cert este cã tentaþia de a întreþine relaþii sexuale cu o servitoare era generalizatã. 552–561. Chiar dacã slugile începeau prin a se opune stãpânilor. dar cã. „Gentlemanly sexual behaviour: case histories“. a trebuit sã-i cedeze pur ºi simplu pentru cã îi era stãpân. prin intervenþia sa. Jurnalul lui Samuel Pepys oferã informaþii preþioase asupra acestui schimb de favoruri. dar acesta se regãsea. reclamanta. Sunt relatate aici peste cincizeci de întâlniri erotice extraconjugale..48 Cât despre soþii. de o promisiune a unei recompense materiale sau chiar de o afecþiune realã. ed. Sex and Marriage in England. ºi la celelalte pãturi sociale. de a-i aºeza seara în pat. incestul. de asemenea. La curte.

Venier ºi familia tinerei Marcella au preferat Un bun exemplu al acestui tip de „compromis“ la populaþiile rurale este povestea lui Martin Guerre. în majoritatea cazurilor. adesea. soþului. în general. Pelegrino Venier. ºi cãsãtoria forþatã. ºi Domnului Isus. pentru cã trupul unei femei aparþinea tatãlui. Violul. 1998. a violat o foarte tânãrã aristocratã. Dar. Seuil. având în vedere statutul sãu de nobil). De la sfârºitul Evului Mediu pânã în secolul al XVIII-lea. The Return of Martin Guerre. sau spectrul ruinei totale putea fi îndepãrtat. mai multã atenþie din partea tribunalelor – adicã pedepse mai severe – decât agresiunea sexualã în sine. între doisprezece ºi paisprezece ani) era sever condamnatã ºi chiar pedepsitã cu moartea. implicând o femeie de statut social superior violatorului.50 Pe lângã adulter ºi incest. iar dacã era violatã o femeie cãsãtoritã. Venier era condamnat sã aleagã între un an la închisoare. XIVe–XXe siècle. dacã era fecioarã. justiþia negocia cu familiile pentru a gãsi o soluþie mai puþin drasticã ºi a permite victimei sã-ºi recapete reputaþia. Marcella Marcello. Harvard University Press.51 Dacã o fatã nubilã îºi pierdea virginitatea. Paris. desfrâul ºi seducerea cu promisiunea cãsãtoriei alimenteazã cronicile violenþei ºi sãrãciei. o crimã împotriva proprietãþii. urmat de plata unei dote de 1600 de ducaþi cãtre fatã (sentinþã destul de uºoarã.)–Londra. Judecata emisã de tribunal era întru totul tipicã prin intenþia sa conciliantã. asociate cu violul ºi primeau.240 Istoria corpului amantã în acelaºi timp. erau sancþionate cu aceeaºi rigoare. a fost contestat doar când a început sã pretindã bunurile familiei vitrege. 1983. dacã o vãduvã cu mulþi copii accepta sã trãiascã – ºi sã doarmã – lângã cumnatul sãu. dacã era cãlugãriþã. La mijlocul secolului al XV-lea. Cambridge (Mass. Histoire du viol. în arhivele judiciare se gãsesc alte tipuri de raporturi sexuale ilicite în afara cãsãtoriei. un nobil din Veneþia. în principiu. era atacatã onoarea soþului. Violenþa fizicã ºi furtul erau. valoarea sa pe piaþa cãsãtoriilor era sever diminuatã. Vezi Natalie Zemon Davis. Presupusa sa identitate nu punea probleme cât timp îºi ajuta familia ºi satul. violul era considerat. 50 . dacã era cãsãtoritã. 51 Vezi Georges Vigarello. Violurile care depãºeau frontierele sociale. Deflorarea unei copile înainte de vârsta pubertãþii (în general. Procedurile judiciare în caz de viol erau întotdeauna foarte sensibile la vârsta ºi statutul victimei.

Legatã. În timp ce se întorcea pe jos la casa stãpânului sãu. Servitoarele ºi femeile din clasele cele mai umile. p. sã restabileascã „onoarea“ sa ºi a familiei ºi sã-i „recalifice“ valoarea pe piaþa matrimonialã localã. condamnându-l pe violator sã plãteascã tatãlui fetei. a fost clement: tribunalul a luat în considerare diferenþa socialã dintre agresor ºi victimã. dacã depãºeau acea protecþie moralã ce le era acordatã de bunã-cuviinþã. Nunta a fost celebratã la 12 martie 1468. se îndepãrtase de oraº. În iunie 1466. 53 Jean-Pierre Leguay. pp. atacate pe drumuri pustii. dar chiar ºi pentru cei inferiori. au „profitat“ de ocazie. Cei trei tineri.53 Femeile din pãturile sociale modeste erau considerate prãzi uºoare pentru cei superiori din punct de vedere social. care se aflau singure pe stradã. o sumã care sã-i mãreascã dota micuþei. cu gura acoperitã cu o batistã. La violenza sessuale nella storia. cãsãtoritã într-un sat vecin. Ospãtãriþele din taverne. erau la fel de vulnerabile ca ospãtãriþele din taverne sau ca semenele lor de la þarã. Oxford–New York. 1992. deºi era vorba de flagrant delict ºi de martori. The Boundaries of Eros. fiica unui pictor respectabil. Jehannico Darbieto. împreunã cu doi prieteni bretoni au abuzat o fetiþã de aproximativ doisprezece ani. în schimb. În starea lor de turmentare. mai ales cã agresorul era din acelaºi mediu social ca victima. „Un caso di «violenza» nel Medioevo: lo stupro di Margot Simmonet“. de doi marinari în niºte clãdiri în construcþie. 1985. Bari–Roma. aceºtia din urmã nu puteau contracara o rezistenþã hotãrâtã. Sex Crime and Sexuality in Renaissance Venice. chiar în Chelsea. de unde ºi tendinþa lor de a agresa în grup. pe cai ºi uºor ameþiþi. de exemplu. pe jos.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 241 cãsãtoria. . erau considerate aproape niºte prostituate. Victima. ceea ce le punea într-o poziþie destul de vulnerabilã în faþa clienþilor ameþiþi. Oxford University Press. Jehan Simmonet. ea a fost violatã de aceºtia. violurile în cazul persoanelor inegale din punct de vedere social erau tratate cu totul altfel. 106. care i-au furat ºi cei patru 52 Guido Ruggiero. în împrejurimile oraºului Rennes.52 Cãsãtoria forþatã dintre persoanele egale din punct de vedere social era una dintre soluþiile violului unei fete nubile. în Alain Corbin (coord. singurã. Margot Simmonet. un tânãr comerciant spaniol. chiar dacã aceasta nu rãmãsese însãrcinatã. Procesul. 3–24. pentru a merge în vizitã la sora sa.). în 1768. servitoarea Sarah Harbour a fost atacatã. Laterza. o indemnizaþie de treizeci de scuzi de aur bretoni.

iar rãnile vaginale. Semnele fizice ale violenþei pe corpul victimei. abia Noul Cod Penal din 1791. când acestea erau egale. cicatrice ºi rãni pe pielea fetei. al fetelor de la þarã de cãtre notabilii locali. potrivit cãruia o femeie adultã nu putea fi violatã împotriva voinþei sale. mai ales dacã se transmiteau boli venerice. Statutul legal al violului ca tip de furt sau crimã împotriva proprietãþii rãmâne. Londra. The University of Chicago Press. trebuia înfruntat cliºeul „ºtiinþific“ puternic înrãdãcinat. În Franþa. Sex and the Gender Revolution. p. în mod surprinzãtor. iar sarcina nu putea surveni decât dacã femeia simþea plãcere în timpul actului sexual. cu atât mai fermã îi fusese rezistenþa… cu cât era mai mare morala victimei. constant pe tot parcursul Vechiului Regim.242 Istoria corpului sau cinci ºilingi pe care îi avea în buzunar. mai ales dacã statutul lor social era modest. Regula explicã. violul era dificil de dovedit. va abandona copilul nãscut din aceastã întâlnire nefericitã la Foundling Hospital. Chicago. . cu atât era mai certã vina agresorului. ci. I. supurãrile puteau dovedi realitatea penetrãrii. vol. frecvenþa deciziilor luate în afara procedurilor legale pentru a introduce compensaþii bãneºti atunci când rangurile sociale erau diferite sau pentru a constrânge la cãsãtorii forþate. Zece luni mai târziu. Din aceastã regulã elementarã cu privire la relaþiile dintre sexe ºi dintre clasele sociale a rezultat relativa impunitate cu care se solda violul servitoarelor de cãtre stãpâni. care datoreazã mult principiilor revoluþionare de egalitate. de asemenea. strigãtele auzite de martori puteau fi utilizate pentru a demonstra folosirea forþei ºi lipsa de consimþãmânt a victimei. pur ºi simplu. obligaþia probãrii revenea femeii ºi eventualilor martori în favoarea sa. 54 Randolph Trumbach. În aceastã perioadã ºi pânã la o datã mai recentã. în opoziþie cu „crima împotriva proprietãþii“. al vânzãtoarelor ambulante de cãtre soldaþi. Totuºi. calificã violul drept „crimã împotriva persoanei“. Corpul devenea astfel un semn exterior ºi vizibil al virtuþii victimei: cu cât era mai mare numãrul de vânãtãi. ca existând pe pãmânt numai pentru satisfacerea nevoilor sexului tare. 283. De fapt. 1998. Heterosexuality and the Third Gender in Enlightenment London.54 Violul era produsul unei culturi în care femeile erau considerate nu doar inferioare bãrbaþilor. a domnit convingerea cã violul dezonora victima mai mult decât o ataca.

Fete credule. CNRS. Les Amours illégitimes. precum ºi prin reprimarea deprinderilor sexuale. vezi. între 1676 ºi 1786. La restaurazione sessuale. Statisticile mai aratã o creºtere puternicã spre mijlocul secolului al XVIII-lea în Anglia. bãrbatul acuzat de paternitate era presupus vinovat. precum ºi în Franþa ºi Italia în ultimele douã decenii ale secolului. semne particulare. seduse ºi lãsate însãrcinate. misiunea dificilã de a dovedi o paternitate ilegitimã revenea femeii. pentru a nu muri în pãcat. partea a III-a. Explicaþiile 55 Marie-Claude Phan. În ceea ce priveºte progenitura. . În consecinþã. 1986.. „La deflorazione con promessa di matrimonio“. Paris. prin influenþa Reformei protestante ºi catolice. ed. explicatã. Pãrerile privind cauzele care au determinat creºterea ºi scãderea naºterilor nelegitime în Europa Vechiului Regim se contrazic. Randolph Trumbach. 13. Sex and the Gender Revolution. Probabilitatea morþii garanta cã aceasta spunea adevãrul. Rata copiilor ilegitimi scotea în evidenþã proporþiile îngrozitoare ale exploatãrii sexuale a servitoarelor: în Languedoc. Totuºi. abia sosite de la þarã. malformaþii). 229–324. De-a lungul celei de-a doua jumãtãþi a secolului al XVI-lea. alungate de parohii avare ºi repudiate de propria familie. în timp ce doar 25% erau rezultatul logodnelor rupte sau violului. cap. erau abandonate de stãpâni indiferenþi. plasate ca servitoare. dovezile au devenit mai elaborate: mãrturiile trebuiau sã ateste. cit.55 În secolele al XV-lea ºi al XVI-lea. procedura tradiþionalã a frecventãrii amoroase. mai ales dacã era „numit“ la naºterea copilului de femeia pe care o fecundase. Histoires de séduction en Languedoc (1678–1786). sã expunã chiar ºi scrisorile schimbate de amanþi. Se întâmpla adesea ca femeile din clasele inferioare sã fie violate ºi apoi „plãtite“ cu câteva monede pentru a „dovedi“ cã erau prostituate. care trebuia sã aducã probe ale „inocenþei“ sale. 75% dintre naºterile ilegitime rezultau din seducerea servitoarelor.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 243 Declaraþiile de sarcinã ºi registrele parohiale de asistenþã a sãracilor sunt pline de poveºti triste cu abuzuri sexuale ºi emoþionale. sã confirme presupusa intenþie de cãsãtorie. ed.. printre altele –. erau cãutate semnele „naturale“ – anomaliile fizice. în secolul al XVIII-lea. comune presupusului tatã ºi copilului nelegitim (pãr roºu. cit. pp. „Illegitimacy and Rape“. în general. Pentru acest subiect. se remarcã o diminuare semnificativã a acestora. de exemplu. de asemenea: Romano Canosa.

din diverse motive. Multe cupluri tinere trebuie sã se fi regãsit în situaþia lui Frances Storey ºi a amantului sãu. Giovanna Da Molin (coord. XV–XX). unirea legalã nu mai era rezervatã moºtenitorului desemnat ºi primei fiice. Cacucci.56 Numãrul cãsãtoriilor era în creºtere. Bastardy and its Comparative History. de asemenea. permiþându-li-se. ceea ce sporea. ºi-ar pierde reputaþia ºi.244 Istoria corpului propuse pentru aceastã recrudescenþã sunt numeroase. Manchester University Press. rare. Pe de o parte. Pe de altã parte. s-au cunoscut la Londra prin 1772–1773 ºi s-au promis unul celuilalt. 1997. 1996. Amândoi servitori. Sex and the Gender Revolution. probabil. fapt datorat unei dezvoltãri a productivitãþii financiare. Courtship. Londra. disparitatea socialã sau abandonul anterior al unui soþ sau al unei soþii. prin urmare. ed.. moravurile familiilor înstãrite se schimbã. ºi fiilor mai mici sã se cãsãtoreascã. Bari.. care aveau raporturi sexuale sau trãiau împreunã nu se puteau cãsãtori. Mai multe cãsãtorii înseamnã mai multe întâlniri ºi. posibilitatea de a gãsi de lucru ca servitoare. 56 . Senza famiglia. cel mai adesea. cele mai comune fiind: restricþiile ce apãsau asupra relaþiilor de rudenie. riscul sarcinii. 284. mai multe ºanse ca logodna sã nu devinã cãsãtorie.57 Despre fenomenul naºterilor nelegitime în Anglia ºi în Italia de la începutul perioadei moderne. în acelaºi timp. Illegitimacy and Marriage in Early Modern England. Edward Arnold. cit. 57 Randolph Trumbach. p. Perspectiva completã pentru Europa rãmâne cea a lui Laslett et al.). chiar dacã puþine ajungeau la tribunal. insuficienþa mijloacelor financiare pentru a fonda un cãmin. Tinerii pãrinþi hotãrãsc sã-ºi abandoneze fetiþa la Spitalul Foundling: cei doi promit sã vinã dupã ea îndatã ce se vor putea cãsãtori. scade vârsta bãrbaþilor ºi a femeilor în momentul primei cãsãtorii: cuplurile erau mai puþin mature. 1980. Nu trebuie ignorat nici faptul cã multe dintre persoanele care îºi fãceau curte. Manchester ºi New York. Cazurile de concubinaj ºi de bigamie nu erau. vezi Richard Adair. în cazul tinerilor în primele momente ale industrializãrii. Naºterea unui copil fãrã a avea posibilitãþi sã întemeieze un cãmin îi pune în faþa unei alegeri dureroase: dacã mama ar cãuta o salvare în mila publicã ºi ar munci într-un workhouse parohial pentru a-ºi putea creºte copilul. Modelli demografici e sociali dell’infanzia abbandonata e dell’assistenza in Italia (secc.

ei puteau întotdeauna sã se alãture „subculturii ilegitimitãþii“. Imperativele sãrãciei puteau sã le determine pe tinerele femei fãrã slujbã sau perspectivã maritalã sã se alãture unui alt tip de subculturã. conducerea municipiilor ºi autoritãþile locale ºi-au unit forþele pentru a promova prostituþia ca pe o soluþie în faþa desfrâului. unde se gãseau femei mame de bastarzi. În 1415. pentru a salva onoarea oraºului ºi a evita mânia divinã. Temerile creºteau. În Languedoc. Guvernãrile municipale de la sfârºitul secolelor al XIV-lea ºi al XV-lea din Franþa ºi Italia erau. unde puteau spera sã supravieþuiascã pânã ce li s-ar fi ivit ocazia unei alte îndeletniciri ºi unde existau chiar posibilitãþile unei cariere pentru o fatã care se descurca bine. ale cãror escapade amoroase ameninþau virtutea femeilor ºi a fetelor cetãþenilor onorabili. în mod particular. În cazul în care eºuau în atingerea statutului matrimonial. 3.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 245 Efectiv. servitori –. Familii întregi practicau acest tip de strategii reproductive. Spre sfârºitul secolului al XIV-lea în Franþa. sau case în care femeile aveau statutul de concubine recunoscute. stareþii din Florenþa au acceptat sã finanþeze construirea a trei bordeluri municipale pentru a controla mai bine distracþiile celibatarilor. repetând schema ilegitimitãþii din generaþie în generaþie. Cetãþenii puteau astfel sã cearã o licenþã pentru a administra un bordel . nãscuþi adesea din taþi diferiþi. aceºtia riscau sã derapeze înspre practici sexuale mult mai infame. tulburate de desfrâul unui procent însemnat de celibatari – ucenici. cei care nu puteau accede la sexualitatea „legitimã“ din sânul cãsãtoriei nu duceau obligatoriu o viaþã de celibatari. jocuri ºi prostituate. se credea cã desfrâul va ajunge sã atragã mânia lui Dumnezeu asupra întregii populaþii urbane. muncitori. concesii pentru construirea caselor de toleranþã se fãcuserã deja din secolul al XIII-lea. Prostituþia Grija pentru moralitatea publicã ºi sãnãtatea corpului social a condus la instituþionalizarea comerþului sexual spre sfârºitul Evului Mediu. aceea a sexului tarifat. ca sodomia. Amatori de bãuturã.

Chicago. cu odrasle nelegitime. pentru haine sau bani erau considerate ca fiind un permanent pericol social. cit. al unui adãpost. Locuinþa datã prostituatelor. Jacques Roussiaud. 1988. camerele pentru practicarea comerþului sexual erau considerate un rãu mai mic decât riscul de corupere a femeilor respectabile. acestea pierdeau ºi dreptul de a aparþine societãþii „oneste“: aºadar. The Boundaries of Eros. Flammarion. Binghamton. Astfel. Mondadori. mai rãu. University of Chicago Press. Oxford University Press. Serena Mazzi. Richard Trexler. Guido Ruggiero. ºi de cea a regelui. 31–65. seduse ºi abandonate. 58 . din moment ce nu mai aveau nici o virtute de apãrat. Anglia nu a cunoscut aceeaºi dezvoltare a bordelurilor municipale ca Europa continentalã: Ruth Mazo Karras. bordelul municipal avea funcþia de a proteja societatea urbanã de un procent semnificativ de femei fãrã relaþii sau legãturi. zonele clar delimitate pentru recrutarea clienþilor. 1985. Otis.58 Logica era urmãtoarea: bordelurile erau grupate în cartiere specifice. „Il Saggiatore“. Pierzându-ºi castitatea. Milano. 1996. The History of a Medieval Institution in Languedoc. Roma. în plus. La prostitution médiévale. care altfel ar fi încercat sã seducã femei „onorabile“ sau. scrupulos înregistrate. ar fi încercat sã-ºi satisfacã între ei dorinþele nepotolite. Common Women: Prostitution and Sexuality in Medieval England. Prostitute e lenoni nella Firenze del Quattrocento. majoritatea femeilor care ajungeau sã-ºi ofere trupul în schimbul unei mese. un serviciu de „sãnãtate publicã“ pentru celibatarii zgomotoºi. Paris. ed. Oxford–New York. NY. Despre prostituþie în secolul al XV-lea în Italia ºi în Franþa. vezi Romano Canosa ºi Isabella Colonnello. 1989. Leah L. iar femeile care lucrau aici erau. pp. „Florentine prostitution in the fifteenth century: patrons and clients“. însãrcinate.246 Istoria corpului care beneficia în acelaºi timp ºi de protecþia municipalitãþii. Acestea puteau fi seduse de spectacolul hetairelor îmbrãcate dupã ultima modã. Violate. pe care pierderea virtuþilor le transforma într-o sursã de potenþiale dezordini sociale. Prostitution in Medieval Society. ale cãror bogãþie relativã ºi aparentã libertate puteau atrage fetele ingenue spre un mod de viaþã corupt. Storia della prostituzione in Italia dal quattrocento alla fine del settecento. 1993. 1991. pentru a le controla mai uºor. sãrace ºi fãrã prieteni. MRTS. The Women of Renaissance Florence. Sapere 2000. era absolut normal ca ele sã ofere un derivativ sexual autorizat.

pentru a rãmâne în oraº câteva luni sau câþiva ani. fecioare violate ºi vãduve fãrã resurse. de hranã din belºug ºi haine elegante. religioase ºi demografice se amestecau cu indecizia autoritãþilor municipale de la sfârºitul Evului Mediu ºi din Renaºtere de a organiza ºi de a promova prostituþia. Ufficio dell’Onestà înregistra prostituate provenind din toatã Peninsula Italicã sau chiar din regiuni mai îndepãrtate. În Franþa ºi în Italia. Victime în acelaºi timp ale propriei naivitãþi ºi ale sãrãciei. Spania. În Florenþa secolului al XV-lea. Prostituatele îi plãteau administratorului casei un anumit procentaj din câºtigul lor pentru camera sau . Prostituþia încuraja heterosexualitatea ºi. aceastã categorie profesionalã pare sã fi funcþionat mai mult sau mai puþin în acelaºi mod. prin urmare. departe de tunetele mâniei divine. departe de coºmarul demografic al sodomiei sterile. fete de la þarã. În alte cazuri. majoritatea intrau în meserie destul de tinere. adesea. în general. o listã de aºteptare). Germania ºi Polonia. femeile se adresau direct autoritãþilor municipale pentru a fi angajate la bordelul public (unde era. pentru a proteja restul oraºului de violenþele ce însoþeau viaþa rãu famatã a tavernelor ºi a bordelurilor. Intrarea în aceastã viaþã era adesea urmarea unor nenorociri: fete de meºteºugari ºomeri. multe dintre ele erau seduse de promisiuni de bunãstare imediatã. Comportamentele obscene ºi femeile cu proastã reputaþie erau cantonate de acum înainte în zone bine delimitate. Femeile care ajungeau în bordelurile municipale ale Europei în secolul al XV-lea ºi la începutul secolului al XVI-lea erau. Interesele morale. specializaþi în arta de a convinge femeile „oneste“ sã ducã o viaþã „de pãcat ºi de corupere“. potenþialul de procreare. între paisprezece ºi ºaptesprezece ani ºi rãmâneau active pânã în jurul vârstei de treizeci de ani. înainte de a schimba localitatea dupã capriciile pieþei sau succesul personal. servitoare fãrã serviciu. promisiuni înflorite de linguºitori cu inima de piatrã.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 247 Teama de relaþiile sexuale dintre bãrbaþi a fost una dintre motivaþiile permanente care au favorizat toleranþa faþã de prostituþie. seduse ºi abandonate. erau vinovaþi cã atrag mânia lui Dumnezeu pentru ceea ce era considerat drept unul dintre pãcatele abominabile contra naturii. de origine socialã relativ modestã. De asemenea. Franþa. Exista posibilitatea ca sodomiþii inveteraþi sã piardã dorinþa de a se cãsãtori ºi de avea copii. ca Olanda.

Se pare cã în toatã Europa a existat o prostituþie ruralã înfloritoare. printre care ºi pastorul local. precum ºi regata curtezanelor de la Veneþia: o întrecere cu gondola. 60 59 . printre distracþiile tradiþionale la Carnavalul de la Roma. 1979. Pânã la urmã. Croom Helm.60 Prostituatele locale itinerante constituiau un sector profesional relativ omogen.59 Deºi în anumite oraºe existau bordeluri municipale. pe la începutul secolului al XVII-lea. de sãrbãtoarea Sfintei Magdalena ºi de Rusalii. de naturã itinerantã. ele dãdeau deseori un alt procentaj unui bãrbat – amant. 70–71. pp. de exemplu. Instituþionalizarea prostituþiei a transformat statutul femeii uºoare: din muncitoare ocazionalã specializatã în prestaþii sexuale ea a devenit o profesionistã însãrcinatã cu pãstrarea moralitãþii publice.248 Istoria corpului apartamentul lor. nu toate prostituatele lucrau în acest gen de instituþie: bãile publice. deseori o vãduvã. cazãrmile. Vãduvele. pentru hranã ºi. în caz de sãrãcie. cit. La Pensford. Întrecerea femeilor uºoare figura. cam peste tot exista o prostituatã a satului sau a cartierului. trãia o femeie cãsãtoritã care servea comunitatea. Geoffrey Robert Quaife. prin care aceste femei delectau spectatorii. cãreia discreþia îi conferea o anumitã respectabilitate socialã ºi cãreia i se plãteau serviciile în naturã. Londra. Paralel. diversificarea profesionalã se accentua Leah L. în mediul urban. în timp ce.. prostituatele participau la întreceri pe jos. chiar pentru lenjerie ºi haine. fetele bãtrâne ºi nevestele abandonate constituiau o altã categorie de femei susceptibile de a recurge la principala lor resursã inalienabilã – corpul – ca la un capital economic. pp. drumurile de pelerinaj. La Beaucaire ºi la Arles. Prostitution in Medieval Society. Wanton Wenches and Wayward Wives. primind bãrbaþi cãsãtoriþi ale cãror soþii erau indispuse temporar din cauza vreunei sarcini sau boli ºi burlaci fãrã o partenerã stabilã. ed. tavernele ºi casele particulare angajau ºi ele prostituate. beneficiind în plus de participarea la festivitãþile ºi serbãrile urbane. uneori. unii soþi puteau chiar sã-ºi exploateze dreptul de proprietate asupra trupului soþiei ca o sursã uºoarã de venit. Prostituþia avea o identitate socialã recunoscutã. Peasants and Illicit Sex in Early Seventeenth-Century England. soþ sau servitor – care putea sã le aducã clienþi. Otis. 146–152. Calendarul târgurilor ºi al pieþelor. precum ºi migrarea temporarã a lucrãtorilor agricoli aduceau numeroase posibilitãþi celor mai sãrace fete „publice“.

„Questo Negozio è Aromaticissimo“. vol. Rosenthal. Beck.63 În schimb. cortigiana onesta – frumoasã. în vârstã sau bolnave. Etosul profesional al curtezanei „cinstite“ presupunea o anumitã loialitate. care îºi vindeau corpul învãþãceilor sau muncitorilor cu ziua. la Roma. În vârf. ºi în vârf – curtezanele rafinate. luni sau chiar ani. 62 Despre prostituþia în Roma secolelor al XVI-lea ºi al XVII-lea. existau mai multe categorii de femei. pp.H. nr. 1975. 1992. în mãsura în care ea nu-ºi permitea decât un singur amant odatã. În oraº.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 249 tot mai mult. poziþia ierarhicã a unei curtezane era determinatã de statutul social al clienþilor ei. The Honest Courtesan. Secker & Warburg. Somtuosa Meretrize. pentru o pâine ºi jumãtate. C. 2 vol. La tariffa delle puttane di Vinegia. Veronica Franco. la un nivel intermediar – prostituata bordelurilor particulare. prostituata Camilla la magra [cea zveltã] era situatã ceva mai jos în ierarhia profesiei: în pofida Despre curtezana „cinstitã“ ºi rolul ei în viaþa socialã ºi culturalã a Italiei din perioada Renaºterii. Londra. tezã de doctorat în filologie. În Roma secolelor al XVI-lea ºi al XVII-lea. Citizen and Writer in Sixteenth-Century Venice. prostituþia a continuat sã hrãneascã numeroase femei ºi sã rãspundã nevoilor urgente ale libidoului masculin. În 1535. „Julia Lombardo «Somtuosa Meretrizie»: a portrait by property“. 1988. A Sociocultural Study of Prostitution in Early Modern Rome. deseori timp îndelungat. noiembrie 1998. Chicago–Londra. München. care serveau elitele sociale. Jahrhundert. 1. Renaissance Quarterly. European University Institute (Fiesole). XLI. meretrice sau puttana. vezi: Monica KurzelRuntscheiner. exista o ierarhie a prostituþiei: cel mai jos – prostituata de stradã. cum ar fi cortigiana. University of Chicago Press. Die Kurtisanen Roms in 16. Julia Lombardo atinsese o culme a succesului: tariful ei era printre cele mai ridicate dintre cele menþionate într-un ghid al prostituatelor de la Veneþia. care se defineau prin termeni mai mult sau mai puþin onorabili.62 Între aceste douã extreme. 61 . Töchter der Venus. Chiar dupã închiderea bordelurilor municipale din secolul al XVI-lea – mãsurã motivatã în principal de Reformele religioase ºi de împotrivirea lor fermã la sãvârºirea pãcatelor trupului –. 44–83.. Courtesans of the Italian Renaissance. Margaret E. 63 Cathy Santore. inteligentã ºi cultivatã – avea talente ºi un nivel de viaþã echivalent cu cel al elitelor ecleziastice ºi aristocratice care se întâlneau la ea.61 În josul ierarhiei se aflau prostituatele sãrace. Tessa Storey. 1995. vezi Georgina Masson.

aºteptând sã gãseascã altceva mai bun. 1991. The Prospect Before Her.64 O fizionomie atrãgãtoare nu era singura podoabã necesarã succesului unei curtezane. care a fost pe rând servitoare. Altele. exploatat pe piaþa cãsãtoriei sau pe cea a sexului comercial. Roma–Bari. sau cea a lui Lady Emma Hamilton (1765–1815). talentul literar sau muzical. prostituta romana“. anuarele sau ghidurile prostituatelor – fenomen propriu centrelor urbane renumite pentru prostituatele lor – au devenit mai mult Elisabeth S. sã-i afirme „respectabilitatea“. în Ottavia Niccoli (coord. 1996. femeile care prelucrau bumbacul numai sezonier formau cea mai mare parte a prostituatelor ocazionale. Cele care îºi pierduserã deja virtutea se puteau gândi cã nu aveau decât de câºtigat. doi negustori. Inteligenþa. 64 . au hrãnit. Altele recurgeau la prostituþie ca resursã temporarã. în acelaºi timp. Cohen. prostituatã. speranþele cu care numeroase femei îmbrãþiºau aceastã profesie. pp. fãrã îndoialã.65 Trupul unei femei ºi eventuala frumuseþe a acesteia constituiau un capital fundamental. Anumite cariere fabuloase. Laterza. dacã aveau norocul sã scape de boalã. Astfel.). precum ºi capacitatea de a fermeca erau calitãþi indispensabile pentru parvenirea socialã. din punct de vedere social ºi economic. un medic ºi un cãpitan. Servitoarele între douã slujbe. cap. titlul de cortigiana pe care aceasta ºi-l însuºea urmãrea sã flateze clientela ºi. metresã ºi. care l-a primit pe Regele Franþei Henric al III-lea în timpul unei ºederi regale la Veneþia. pp. puteau nãdãjdui sã strângã o zestre suficientã pentru a se cãsãtori sau pentru a fonda propriul lor bordel sau chiar pentru a cumpãra destulã lenjerie ºi mobile ca sã trãiascã din închirierea lor. cum ar fi un gentilom. 163–196. educaþia. Harper Collins. „Kept mistresses and common strumpets“. cum ar fi cea a celebrei curtezane Veronica Franco (1546–1591). 65 Pentru o viziune de ansamblu asupra prostituþiei în Europa.250 Istoria corpului unor clienþi foarte respectabili. soþie de aristocrat. între secolele al XVI-lea ºi al XVIII-lea. 299–331. în sfârºit. Rinascimento al femminile. A History of Women in Western Europe. a cãror supravieþuire – ca ºi cea a copiilor lor ºi a altor persoane care depindeau de ele – þinea de recurgerea la aceastã „activitate“ cu normã parþialã. „Camilla la Magra. þesãtoarele ºi croitoresele fãrã ocupaþie. Londra. vezi Olwen Hufton. 8. într-o profesie foarte competitivã.

între sfârºitul secolului al XVII-lea ºi începutul secolului al XVIII-lea. în vizitã la Roma în 1580. prostituþia urbanã a continuat sã se dezvolte în Europa. ‘Tis Nature’s Fault. . În Parisul secolului al XVIII-lea. în Robert P . s-a rãspândit o modã 66 Vern. il nome loro et il nome delle loro pieze et le stantie ove loro abitano – era vândut clandestin. oferite de curtezane de înaltã clasã par sã fi evoluat încetul cu încetul. ca ºi ale aptitudinilor lor în arta amorului. 62–63. pe lângã experienþele turistice de rigoare. cit. cum ar fi flagelarea. actualizatã periodic. ed. De exemplu. ediþii anuale ale The List of Convent Garden Ladies or Men of Pleasure’s Kalendar furnizau descrieri deosebit de ispititoare ale damelor care figurau acolo. în timp ce o publicaþie trilingvã de la începutul secolului al XVII-lea – Le Miroir des Plus belles Courtisanes de ce temps / Spigel der Aldarschoonste Courtisanen deses tyts / The Looking-Glass of the fairest Courtiers [sic] of these tymes [Oglinda celor mai frumoase curtezane ale acestor timpuri] – lãuda portretele celor mai cunoscute curtezane din Europa. Majoritatea acestor ghiduri au cunoscut numeroase reeditãri între secolele al XVI-lea ºi al XVIII-lea. Renumitele distracþii nocturne. Ele includeau informaþii amãnunþite despre calitãþile fizice ale unor curtezane ºi despre competenþele lor în anumite tehnici erotice. L. La Londra.. Pe de o parte. Michel de Montaigne. actualizate ºi adãugite în permanenþã. între 1760 ºi 1793. sosit la Veneþia la începutul secolului al XVII-lea.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 251 decât simple liste de nume. pp. ºi englezul William Hole. Bullough. exista o publicaþie turisticã analogã – Les Filles du Palais-Royal –. Un ghid publicat la Veneþia în 1566 – Questo si è il catalogo de tutte le principal et più honorate cortigiane di Venetia. curtezanele din Peninsula Italicã aveau o reputaþie extinsã la scarã europeanã: orice cãlãtor care se respecta petrecea cel puþin o noapte cu una dintre aceste sirene. În 1681.66 În pofida desfiinþãrii bordelurilor municipale în cursul secolului al XVI-lea ºi a interzicerii lor în oraºe. „Prostitution and reform in eighteenth-century England“. au consemnat. o noapte petrecutã cu o curtezanã ºi tariful cerut de aceasta. Maccubbin. de adrese ºi de tarife. un ghid al prostituatelor de la Amsterdam – Amsterdamsche Hoerdom – se vindea în toatã Olanda. spre un dublu fenomen.

. unde sexul comercial continua sã prospere. European University Institute (Fiesole). Ludovic al XIV-lea a proclamat trei ordonanþe care cereau încarcerarea „destrãbãlatelor“ din regiunea parizianã. prostituþia a continuat totuºi sã fie alimentatã de un flux constant de tinere dezonorate sau lipsite de resurse. muzicienii. alei întunecoase. în materie de legislaþie împotriva prostituþiei. „Questo Negozio è Aromaticissimo“. Funcþia curtezanei pare a se fi pierdut în pãturile medii ºi superioare. s-a impus instituþia acelor cicisbeo (mai cu seamã în Peninsula Italicã). s-a produs o evoluþie importantã privind comportamentul oamenilor faþã de prostituate. intelligentsia. . în principal pentru a combate dezordinea publicã ce însoþea jocurile de noroc ºi bordelurile. la sfârºitul secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. vezi Romano Canosa. Pe de altã parte. Prostituþia fusese declaratã ilegalã în Franþa.67 În Franþa ºi în Anglia. într-o etapã urmãtoare. cit. rangurile înalte ale clerului. 68 Despre prostituþie în Parisul secolului al XVIII-lea. chiar dacã metresa întreþinutã ºi favorita de la curte au continuat sã joace un rol important în practicarea sexualitãþii „ilicite“ în vecinãtatea instituþiei „licite“ a cãsãtoriei. Paris. Acest tip de mãsurã a fost reiterat pe parcursul secolului al XVIII-lea. precum ºi artiºtii în vogã. pentru a opri industria divertismentului sexual. unde se adunau nobilimea (bãrbaþi ºi femei). cãrora li se adresa o clientelã formatã mai ales din celibatari. 2 vol. în taverne. când Carol al IX-lea a interzis toate bordelurile din regat. comerþul sexual continua sã se practice la nivelurile inferioare ale societãþii. ceea ce diminua rolul social ºi cultural al curtezanei ca maestrã de ceremonii. noiembrie 1998. În Franþa. a cãror galanterie a adus cu sine o mobilitate mai mare în rândul femeilor. ºi Tessa Storey. ed. La restaurazione sessuale..252 Istoria corpului a saloanelor sau a „conversaþiilor“ de elitã. tezã de doctorat. în 1561. oamenii de litere. 1987. bordeluri. A Sociocultural Study of Prostitution in Early Modern Rome. La Prostitution et la Police des mœurs au XVIIIe siècle.68 67 Despre aceastã evoluþie. vezi studiul impresionant scris de Érica-Marie Benabou. Problema centralã în cele douã þãri rãmânea aceea a menþinerii ordinii sociale. Perrin. mai ales în marile complexuri urbane din Paris ºi Londra. În schimb. Deºi a devenit astfel mai puþin organizatã ºi neîngãduitã de lege. odatã cu creºterea populaþiei.

în urma unor întâmplãri nefericite. în parte. Arestarea. vezi Olwen Hufton. 2. le dãdeau bunãtãþi fetelor ºi clienþilor lor. la nevoie sã corupã poliþia ºi sã furnizeze destui clienþi negustorilor din colþ. Unul dintre avantajele profesiei era cã permitea femeilor. multe dintre ele ajungeau sã trãiascã destul de confortabil. ele erau. cap. 69 Despre rolul prostituþiei în economia localã. The Prospect Before Her. cap. dezvãluie un puternic simþ al independenþei. „Kept mistresses and common strumpets“. ºi Gamini Salgado. pp. de care depindea o parte importantã a pieþei urbane a bunurilor ºi serviciilor. Prostituþia era o instituþie complexã a plãcerii. Questo Negozio è Aromaticissimo. ºomajul servitorilor ºi neplata chiriei sau a mobilierului. toleranþa faþã de ele. încarcerarea sau proscrierea unei prostituate. la „numerele speciale“ oferite în vreun bagnio sau dacã era extinsã la traiul într-un palat. indiferent dacã munca lor era limitatã la jumãtate de normã. în general.M. „The suburbs of sin“. La toate nivelurile pieþei. sã-ºi gestioneze singure veniturile. astfel încât prezenþa lor sã fie beneficã anturajului. J. îºi sfârºeau zilele la azilul de sãraci sau la spitalul de boli incurabile. ed. 1977.. mobilã ºi camere. dar aveau ºi locuinþe în care munceau servitori. chiar de rang mijlociu. bucãtari. Dent & Sons. care constituie una dintre rarele surse ce ne transmit nemijlocit vocea prostituatelor. 8. probleme vecinilor. în absenþa altor agenþi. cit. coafori ºi birjari. cit..Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 253 Rolul economic al prostituatelor ºi al curtezanelor celebre explicã. uneori. „matroanele“ din bordeluri închiriau haine. Londra. interesate sã se înþeleagã bine cu vecinii lor. Oare cât încasau aceste femei? Transcrierile mãrturiilor din cadrul proceselor ce aveau loc la tribunalele de moravuri publice. 49–64. The Elizabethan Underworld. Tessa Storey. cum ar fi proxeneþii. Târfele din taverne ºi bãi încurajau clienþii sã mãnânce ºi sã bea. putea avea repercusiuni importante asupra cartierului în care locuia: privarea negustorilor de vin ºi a bãcanilor de afaceri avantajoase. În ciuda numãrului mare de prostituate care. . ele jucau un rol important ca pivot al economiei locale. metresele întreþinute ºi curtezanele nu numai cã se foloseau de toate atuurile modei cerute de poziþia ºi de patronii lor. ed.69 Chiar dacã prostituatele le fãceau.

Roma–Bari. ca ºi în cel al majoritãþii femeilor din timpul Vechiului Regim. Vezi. Siguranþa financiarã ºi fizicã era un lux pentru femeile necãsãtorite de rang inferior. iar prostituatele. nevoite sã mãreascã cohorta de servitoare sau de þesãtoare. sã gãzduiascã. povertà femminile. vãduve sau abandonate. Oxford–New York. întemeiatã în aceeaºi perioadã. Il Mulino. Laterza. o prostituatã de rang mijlociu care s-a descurcat bine ar fi putut pune deoparte destui bani pentru a-ºi face o zestre sau. în 1618. L’Ospedale dei mendicanti nella Firenze dei Medici.254 Istoria corpului deseori la fel sau chiar mai bine decât femeile necãsãtorite. Dupã aceastã vârstã. 1922. oferite de cãsãtorie sau de formarea de tinere recrute. S-au înmulþit refugiile pentru femeile bãtute. În cazul prostituatelor. Atât Italia Contrareformei. sãraci. The Evolution of Women’s Asylums Since 1500. Astfel. 1994. ca ºi servitoarele ºi þesãtoarele aveau conºtiinþa clarã cã-ºi puteau îmbunãtãþi soarta atât timp cât erau tinere ºi frumoase. Donne recluse nella Roma dei Papi. Bologna. Daniela Lombardi. Oxford University Press. s-a dezvoltat un anumit numãr de strategii instituþionale care permiteau femeilor sã evite sau sã renunþe la comerþul sexual. sunt dovezi ale unei politici sociale care viza segregarea ºi încarcerarea. Angela Groppi. 1988. Povertà maschile. indiferent de profesia lor. La Madeleine. ºi La Maison du Bon Pasteur de la Dijon. sã formeze ºi sã angajeze femei mai tinere. de exemplu. la fel ºi mãnãstirile pentru prostituatele care se cãiau ºi aºezãmintele pentru orfani. ar fi acumulat destulã experienþã pentru a putea. mai rãu. cu scopul de a asigura ordinea socialã ºi moralã în oraºe. cât ºi Franþa catolicã s-au angajat cu entuziasm în noile forme de filantropie al cãror scop era protejarea „sexului slab“. . la rândul ei. Sherrill Cohen. pentru vãduvele sãrace ºi fetele în pericol de a-ºi pierde virtutea.70 Monastero delle Convertite la Florenþa ºi Mãnãstirea Santa Maria Maddalena de la Pistoia erau deja funcþionale la sfârºitul secolului al XIV-lea. durata obiºnuitã a pãstrãrii frumuseþii feminine era cuprinsã între cincisprezece ºi treizeci de ani. bãtrâni ºi bolnavi. From Refuges for Ex-Prostitutes to Shelters for Battered Women. crearea adãposturilor pentru prostituatele „pocãite“ 70 Bibliografia despre acest subiect este enormã. fondatã la Paris. Pe lângã strategiile individuale de „retragere“. I conservatori della virtù.

vezi Olwen Hufton. Cele care erau acuzate de delincvenþã ºi de dezordine cu caracter sexual erau aspru pedepsite: biciuirea publicã. poate pentru cã osândea femeia pe viaþã. de certitudinea cã mântuirea nu trebuia refuzatã celor care se cãiau sincer. New York–Oxford. Intrând într-o comunitate religioasã. Cu toate acestea. The Prospect Before Her.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 255 era motivatã întotdeauna de o convingere religioasã. Întârzierea Angliei în materie de case de corecþie pentru prostituate (în loc de închisoare) se datoreazã. în 1746. încarcerarea. cãruia i s-a alãturat destul de repede o secþie la Lock Hospital (fondat. pentru a trata bolile venerice).. fãrã îndoialã. severitatea pedepselor aplicate prostituatelor a scãzut în secolul al XVIII-lea. alungarea. deportarea sau chiar însemnarea cu fierul roºu erau pedepse curente. a declanºat o schimbare treptatã în tratamentul aplicat delincventelor sexuale recunoscute. Authority and Sexuality in Early Modern Burgundy (1550–1730). Pentru o analizã a diferitelor abordãri în ceea ce priveºte prostituþia în þãrile catolice ºi protestante. Farr. ed. cap. 71 . unde se James R. fiind mai degrabã o victimã decât o pãcãtoasã sau o trimisã a diavolului. Oricum. În Franþa. Oxford University Press. deportarea prostituatelor „recuperabile“ – adicã relativ tinere ºi încã nu iremediabil desfrânate – a condus la popularea coloniilor cu femei de vârsta cãsãtoriei (între cincisprezece ºi treizeci de ani). Conºtientizarea progresivã a faptului cã prostituata era motivatã mai ales de sãrãcie. cit. p. 141. 1955. 8. a fost fondat la Londra Magdalen Hospital. Abia în 1758. O mãsurã mai puþin drasticã era condamnarea la o ºedere de câteva luni într-un spital sau într-o închisoare – cum ar fi refugiul de la Sfânta Pelaghia. ca extindere a Spitalului Pitié –.71 Anglia a adoptat cu o oarecare întârziere formula adãpostului sau a refugiului pentru reabilitarea prostituatelor ca alternativã la închisoare. aversiunii acestei þãri protestante faþã de orice instituþie care seamãnã mai mult sau mai puþin cu o mãnãstire „papistaºã“. fãrã a-i da posibilitatea sã se îndrepte. expunerea la stâlpul infamiei. nu toate prostituatele reuºeau sã rãmânã în cadrele religiei ºi ale legii. fondat de doamna de Maintenon în 1662. „Kept mistresses and common strumpets“. Însemnarea cu fierul roºu a dispãrut spre mijlocul secolului al XVII-lea. o prostituatã putea sã-ºi reabiliteze familia ºi onoarea.

De altfel. în 1762 existau aproximativ 25 000 de „fete. prin urmare. uniforma ºi ambianþa pioasã le întorceau pe femeile pierdute de la viaþa lor pãcãtoasã. A rezultat de aici un model de fapte ºi sancþiuni penale. Dupã arhivele prefecturii poliþiei din Paris. format din perioade alternante de desfrâu ºi încarcerare. aceste „alte“ practici se distingeau net de cultura heterosexualã – licitã sau ilicitã –. ci ºi cu o altã serie de practici erotice. Aceºti factori se conjugau ºi creau un teren fertil pentru sãrãcia femininã ºi o uºã deschisã pentru prostituþie. raiduri ale poliþiei sau ale organizaþiilor civile. celor mai multe prostituate „recuperate“ le reveneau ocupaþii instabile ºi cu venit scãzut – vindeau produse alimentare.256 Istoria corpului presupunea cã regimul de muncã neîntreruptã. într-o oarecare mãsurã. în 1797. cum ar fi organizaþia britanicã Society for the Reform of Manners –. În pofida campaniilor ocazionale împotriva prostituatelor foarte tinere – elanuri reformatoare ale oamenilor Bisericii sau ale magistraþilor zeloºi. . unde populaþia era mai micã de 600 000 de locuitori. asemenea mãsuri preventive nu puteau decât sã limiteze. la fel cum predominau ºi inegalitãþile pe piaþa muncii. unde femeile nu aveau pregãtire profesionalã ºi primeau salarii mult mai mici decât cele ale bãrbaþilor. Totuºi. Acel double standard domina încã moravurile sexuale care permiteau bãrbaþilor celibatari sã aibã o anumitã experienþã înainte de cãsãtorie. numãrul mare de prostituate care îºi duceau viaþa pe strãzile din oraºele Europei. spãlau rufe. comerþul sexual continua sã ofere tuturor claselor sociale o soluþie temporarã sau permanentã la patul conjugal. prostituate ºi femei uºoare“ în acest oraº. Acest comerþ coexista nu numai cu cel matrimonial. Fenomenul atinsese proporþii considerabile ºi era departe de a scãdea. coafau ºi fãceau munci textile (cusutul ºi broderia) –. care nu le permiteau sã se întreþinã ºi se aruncau. La Londra. magistratul Patrick Colqhoun a estimat cã existau 50 000 de femei care trãiau din prostituþie într-un oraº de 1 000 000 de locuitori. din nou în stradã. punând astfel probleme foarte diferite conºtiinþei morale ºi celei spirituale ale Europei Occidentale. În timp ce majoritatea bãrbaþilor aveau o meserie la care se întorceau dupã ce ieºeau din închisoare.

lovite de efectele dãunãtoare ale practicilor considerate nesãnãtoase. homosexualitatea ºi lesbianismul au fost pe rând ignorate. Onanismul Masturbarea. în timp ce încadrarea sexualitãþii în medicinã – începând cu a doua jumãtate a secolului al XVII-lea – urmãrea mai degrabã sã trateze corpurile individuale. deci. Paris. nici femeile. cit. tolerate sau reprimate de-a lungul Vechiului Regim. cunoscutã sub numele de „viciul solitar“ sau „pãcatul lui Onan“ este dificil de încadrat în repere. deci. Pentru teologi. dacã se cãsãtoreau. VIII (BNF cota D 6502). alãturi de coitus interruptus. Somme des Pechez. consideratã una dintre cele mai grave transgresãri sexuale. de adulter ºi de prostituþie. Religia ºi lumea laicã s-au mobilizat periodic pentru a duce pe calea cea bunã un corp social vinovat de pãcate „împotriva naturii“. aceºti tineri erau în stare sã întreþinã acest viciu în patul conjugal ºi. acesta este un pãcat „împotriva naturii“. coexista cu alte posibilitãþi de împlinire eroticã. sã evite conceperea. cartea a II-a. aºa cum o fãcuse personajul din Vechiul Testament. sodomie ºi zoofilie. Era. masturbarea implica simultan refuzul datoriei conjugale ºi crima contracepþiei sub forma coitus interruptus. 186. Familles. Masturbarea. 1601. Se presupunea cã tinerii care se pretau la practicarea sexului solitar îºi pierdeau interesul pentru cãsãtorie: „Bãrbaþii nu vor mai dori sã se însoare. 38: 6–10).. 72 Jean Benedicti. Dupã teologi. continuând sã facã acest lucru ani de zile ºi chiar. sã se mãrite. ed. citat de Jean-Louis Flandrin. 1.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 257 III. p. de concubinaj. Între toleranþã ºi respingere Numeroase cercetãri recente cu privire la practicile sexuale „alternative“ au demonstrat cã modelul comportamental heterosexual. Corpul ºi „celelalte“ forme ale sexualitãþii. atâta timp cât majoritatea datelor rãmân indirecte. . cap. maison. zoofilia. dacã prin aceastã practicã îºi potolesc poftele ruºinoase. vai. sanctificat prin cãsãtorie sau trãit în echivalentele ei aproximative de depravare. pânã la moarte. Onan (Facerea. parenté.“72 Chiar mai rãu.

despre care mulþi nici nu se gândesc cã ar fi legatã de trup. 75 Roy Porter ºi Lesley Hall. cit. aº fi lãsat-o sã se mângâie pânã la douãzeci ºi patru de ani fãrã sã se mãrite.“76 73 74 François Lebrun. p. regulamentele sinodale de la Boulogne le recomandau preoþilor sã-i examineze pe tineri cu privire la „poluþia voluntarã. în loc sã o pun într-un loc unde sã dea roade: nu voiam sã fiu duºmanul doamnelor care îi urãsc de moarte pe cei care le priveazã astfel de ceea ce le este datorat.75 La mijlocul secolului.258 Istoria corpului Totuºi. Maurice Daumas. Acest lucru însemna cã orice preot putea absolvi orice enoriaº din parohie care mãrturisise practicarea masturbãrii. destul de rãspânditã. Les Amours paysannes. p. ed. 76 Jean-Louis Flandrin. în prima ediþie a lucrãrii La Vraie Histoire comique de Francion [Adevãrata poveste comicã a lui Francion] (1622) fãcea o observaþie asupra vieþii în ºcolile pariziene. cit. care va fi suprimatã în ediþiile urmãtoare: „Cât despre mine. tot în Anglia. tânãrul adolescent James Boswell a aflat cu oroare de la un prieten de la ºcoalã cã plãcerea pe care a simþit-o urcându-se în copaci era o practicã „fatalã“. 42. În Les Caquets de l’accouchée [Cotcodãcelile lãuzei] (1622). ed. p. fãrã îndoialã. La Vie conjugale sous l’Ancien Régime.. În 1744. p. exclusiv de episcop. The Facts of Life. datã fiind gravitatea lor. Era singurul pãcat „împotriva naturii“ care nu se gãsea pe lista „cazurilor rezervate“ de care putea fi absolvit. 7. ed. fãrã îndoialã.“74 La începutul secolului al XVII-lea. ed. O asemenea inocenþã era. care îºi vizita fata care tocmai dãduse naºtere celui de-al ºaptelea copil. autoritãþile ecleziastice ºi opinia publicã par sã fi considerat masturbarea solitarã un rãu mai puþin grav.“73 Izolarea adolescenþilor în ºcoli unde accesul celuilalt sex era interzis îi fãcea pe tineri sã caute plãceri compensatorii.. La Tendresse amoureuse. ucenicul John Cannon ºi prietenii acestuia se foloseau de o carte de medicinã popularã ce aparþinea mamei celui dintâi pentru a se masturba în grup. 94. cit. exclama exasperatã: „Dacã aº fi ºtiut cã fata mea avea sã rãmânã grea atât de repede.. În ce priveºte literatura. o mamã. Charles Sorel. nu eram deloc îndrãgostit de plãcerea aceea ºi aº risipi inutil o sãmânþã foarte bunã.. cit. 164. fãrã a mai fi obligat sã-l deranjeze pe superiorul sãu: frecvenþa actului îl banaliza. citind capitolele referitoare la tehnicile de procreare conjugalã. . ea aborda subiectul cu un umor dezamãgit.

a II-a. Les Instructions pour les confesseurs du diocèse de Chalon-sur-Saône [Instrucþiunile pentru duhovnicii diocezei Chalon-sur-Saône] (Lyon. 186. Londra. 68–69. maison. medicul englez Edward Baynard. printre care ºi vindecarea de impotenþa provocatã în tinereþe „de acest viciu ºcolar blestemat al masturbãrii. este vorba despre gândurile necinstite. Familles. De aici vine contradicþia permanentã dintre manualele de spovedanie ºi tratatele medicale în privinþa masturbãrii. citat de Jean Stengers ºi Anne Van Neck. pentru pãstrarea sãnãtãþii sau chiar pentru salvarea vieþii individului. bãrbaþi ºi femei ca fiind necesarã stãrii de bine: abstinenþa genera un exces toxic. 1682) pun întrebarea: „Care sunt în prezent pãcatele de moarte cele mai obiºnuite?“. pãcatele din timiditate ºi necurãþie“77. Din secolul al XV-lea pânã în secolul al XVII-lea.. Medicii considerau scurgerea regulatã a fluidelor sexuale la adulþi. nociv. iar rãspunsul este: „În cazul tinerilor. lãudând virtuþile bãilor reci. p.“78 Citat de Jean-Louis Flandrin. 44. Problema era diferitã în cazul adolescenþilor: practicarea plãcerilor solitare îi putea lipsi de forþa vitalã necesarã creºterii. Câþiva ani mai târziu. cit. pp. 1706. adicã despre reveriile erotice ºi masturbarea solitarã. ed.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 259 Din punct de vedere medical. tratatele de teologie ºi manualele de spovedanie nu au încetat sã dezbatã presupusa contradicþie dintre nevoia de evacuare a spermei alterate ºi stãtute. Histoire d’une grande peur. rezultatul fiind echivalent cu cel provocat de o muncã fizicã peste puterile unui tânãr. de l’Université de Bruxelles. The History of Cold Bathing: Both Ancient and Modern. încât îl face pe adult ridicol în ochii femeilor. medicii ºi teologii cãdeau de acord în privinþa adolescenþilor. fiindcã prejudicia sãnãtatea adultului. parenté. p. al cãror echilibru trebuia sã garanteze sãnãtatea individului. Éd. ed. 78 77 . Astfel. principalul inconvenient al masturbãrii era legat de economia fluidelor corporale. Dezvoltarea fizicã ºi mentalã putea fi vãtãmatã de înclinaþia spre masturbare. Teoria medicalã susþinea cã reþinerea fluidelor sexuale în exces era pur ºi simplu nedoritã. 1984. fãcea o listã a binefacerilor lor. Bruxelles. ºi statutul de pãcat capital al „poluþiei“ lascive. O anumitã preocupare pentru masturbare ca pãcat specific bãieþilor a început sã transparã în discursul teologic din secolul al XVII-lea. viciu prin care tânãrul e pierdut pentru totdeauna ºi care înmoaie atât de tare pãrþile. la masturbation.

Scopul principal al acestei broºuri era sã vândã o pudrã despre care se presupunea cã vindecã sifilisul. prostituþie ºi problemele legate de vãduvie nu dãdea decât puþinã atenþie masturbãrii. faptul cã trata numeroase alte „vicii secrete“ ca pe niºte patologii vindecabile deschidea perspectiva exploatãrii comerciale a acestui gen de literaturã alarmistã. în 1710.260 Istoria corpului Începutul secolului al XVIII-lea constituie un moment propice pentru un atac mai virulent împotriva oricãrei practici – erotice sau de altã naturã – care putea pune în pericol sãnãtatea ºi nevinovãþia tineretului. Aveau sã aparã numeroase reeditãri ºi suplimente (ºaisprezece ediþii din 1710 pânã în 1737). de la adolescenþã pânã la bãtrâneþe. de cãtre cititori. and all its frightful consequences in both sexes considered. care descriau în amãnunt trista lor experienþã de declin fizic ºi mental. care murise din cauza acestui obicei funest: scopul preventiv se sprijinea pe terorismul medical. cauzat de practicarea viciului solitar. with spiritual and physical advice to those who have already injured themselves by this abominable practice. Ceea ce l-a determinat pe Tissot sã scrie acest tratat a fost spectacolul îngrozitor al decãderii unui tânãr ceasornicar. La Londra. cu toate cã aceasta era prezentatã în toate formele ei. a apãrut un pamflet anonim intitulat Onania. o traducere germanã. or the heinous sin of self-pollution. Ca ºi în cazul celeilalte maladii caracteristice perioadei respective – sifilisul –. fiecare ediþie fiind îmbunãtãþitã cu scrisori compuse. Totuºi. apãrutã . traducerea englezeascã din 1766 a fost reeditatã de ºase ori înainte de 1781. Reeditãrile ºi traducerile s-au înmulþit: aproximativ douãsprezece ediþii au fost publicate în francezã de-a lungul secolului al XVIII-lea. Broºura Onania a fost tradusã în germanã (1736) ºi nu au întârziat sã aparã numeroase imitaþii. declinul celui care se masturba începea printr-o slãbiciune uºoarã ºi se termina printr-o prãbuºire totalã a corpului ºi a spiritului. Tratatul lui Tissot descria toate simptomele ºi toate stadiile slãbirii fizice datorate viciului solitar. la femei ºi la bãrbaþi. teoretic. voluntare ºi involuntare. Primul tratat medical consacrat în întregime masturbãrii a fost L’Onanisme ou Dissertation physique sur les maladies produites par la masturbation [Onanismul sau Disertaþie asupra maladiilor produse de masturbare] (1760) de Samuel-Auguste Tissot. Aceastã culegere de sfaturi pseudomedicale despre sexualitate.

s-au tipãrit patru ediþii între 1774 ºi 1792. omologatã de ºtiinþã. pp. Nu numai masturbarea. în Sex in the Middle Ages. A Book of Essays. În acelaºi timp. New York. ci ºi o mulþime de alte practici sexuale erau încadrate în noua ordine sexualã. Medicul mersese mai departe decât teologul în economia moralã a reprimãrii sexuale. Garland Publisher. 1991. legitima plãcerea eroticã drept fenomen „natural“. era un flagel în mod potenþial mortal. compusã din dovezi de acte sexuale cu animale ºi din referinþe imaginare asupra raporturilor dintre oameni ºi animale. 2. vezi Joyce E. refuzând plãcerea eroticã atunci când ea se îndepãrta de ecuaþia heterosexualã. cu caracter epidemic. ºtiinþa medicalã impunea o cunoaºtere mai atentã a caracterului „nenatural“ al oricãrei alte forme de activitate sexualã. Cât despre Italia. acesta avea sã devinã obiectul unei paranoia în masã. fãrã nici un fel de îndoialã. Zoofilia În aceastã ierarhie a devierilor sexuale în raport cu ordinea „naturalã“. zoofilia era. Sursele care vorbesc despre practicarea zoofiliei în Europa. tratatele medicale despre monºtri. sunt la fel de eclectice ºi de sporadice ca ºi cele despre masturbare. 173–186. El înlocuia etosul religios al reprimãrii cu o condamnare desacralizatã ºi „ºtiinþificã“. „Bestiality in the Middle Ages“. de unde rezulta ºi promovarea relaþiilor heterosexuale ca schimb „natural“ ºi necesar de fluide între bãrbaþi adulþi ºi femei adulte. 79 . În secolul al XIX-lea. manualele de spovedanie ºi arhivele juridice conþin informaþii eteroclite: ele ne oferã o imagine „problematicã“ a zoofiliei. a fost urmatã de opt reeditãri înainte de 1798. cea mai urâtã dintre toate crimele atribuite plãcerilor carnale.79 La începutul Evului Mediu. din secolul al XV-lea pânã în secolul al XVIII-lea.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 261 în 1767. Lucrãrile medievale despre plante ºi animale. în secolul al XVIII-lea. Masturbarea nu mai era un pãcat. Lucrãrile despre cãinþã grupau transgresãrile sexuale în funcþie de gravitatea ºi caracteristicile lor. Încadrarea sexualitãþii în medicinã. zoofilia era comparatã Despre atitudinile ecleziastice în ceea ce priveºte zoofilia în Evul Mediu. Salisbury.

vezi Keith Thomas. zoofilia. un artizan pe nume Simon a fost acuzat cã a întreþinut raporturi sexuale cu o caprã. om ºi animal. bãtut. Pantheon Books. în general: spânzurarea ºi arderea pe rug pentru ambii parteneri. a devenit obiectul unor mãsuri mai riguroase. ca ºi homosexualitatea. iar mâna dreaptã i-a fost amputatã. când s-a intensificat represiunea în materie de moralitate sexualã publicã ºi privatã. dar incapabil de ejaculare. 1983. New York. 81 Guido Ruggiero. A fost convocatã o echipã de medici ºi de chirurgi pentru a-i examina organele genitale ºi au fost angajate douã prostituate pentru a vedea dacã poate fi „corupt“. ed. Acest verdict medical i-a salvat viaþa. . A History of the Modern Sensibility. primarul din Loens l-a condamnat pe Guillaume Guyart. Neputând sã aibã relaþii sexuale „normale“. pp. cit. sã fie spânzurat ºi ars împreunã cu cãþeaua sa. The Boundaries of Eros. încât un raport sexual cu un animal era echivalentul unui raport cu un obiect inanimat. În 1606. a unui tablou de stâlpul spânzurãtorii ºi declarãm toate bunurile 80 Despre apropierea dintre oameni ºi animale în Europa de la începutul perioadei moderne. În Veneþia secolului al XV-lea.262 Istoria corpului cu masturbarea: animalele erau socotite atât de diferite de oameni. La sfârºitul Evului Mediu.81 Pedeapsa pentru zoofilie era severã. 114–115. ceea ce sporea gravitatea actului ºi agrava astfel pedeapsa pentru om ºi pentru animal. Schimbarea atitudinii faþã de animale ºi faþã de naturã a provocat ºi o modificare de percepþie asupra naturii pãcatului: animalele începeau sã fie considerate mai apropiate de fiinþele umane. Man and the Natural World.. care se ascunsese prudent. În ciuda fugii lui Guyart. Incapacitatea lui fizicã l-a fãcut sã capete o sentinþã mai clementã decât arderea pe rug: a fost însemnat cu fierul roºu. el s-a justificat afirmând cã nu putea avea relaþii cu o femeie ºi cã nu putuse sã se masturbeze (corumpere se) timp de mai bine de trei ani din cauza unui accident.80 Spre sfârºitul Evului Mediu ºi în timpul Renaºterii. zoofilia a fost asimilatã homosexualitãþii. S-a dovedit capabil de erecþie. Departe de a nega aceastã acuzaþie. primarul a hotãrât cã sentinþa trebuia totuºi executatã „prin agãþarea unei efigii. el cedase ispitei „anormale“ cu o caprã. iar legislaþia împotriva zoofiliei s-a dezvoltat pentru a fixa ºi a menþine limite bine definite între oameni ºi animale. in absentia.

. 1906). întâi. 266–279. 176–177. The Lost History of Europe’s Animal Trials (ed. pp. pp. de fiecare datã când se întâmpla sã fie singur cu Dowdeney. procesele pentru zoofilie de la tribunale prezentau. De exemplu.84 Animalele citate ca fiind parteneri în acest tip de transgresare Edward Payson Evans. Ca în cazul altor transgresãri sexuale. mai ales în regiunile rurale.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 263 dobândite de el ca fiind confiscate. Probabil cã acest incident l-a fãcut pe fierar sã-ºi piardã rãbdarea ºi a declarat apoi la tribunal cã. lemnul pe care stãtea ca sã ajungã la þinta lui ºi chiar vaca au fost toþi arºi în piaþa publicã. mai rãu. ed. Aceastã practicã nu era o problemã decât atunci când gusturile dobândite în tinereþe se prelungeau la maturitate. zoofilia era vãzutã ca un „joc de bãieþi“ ºi astfel. pp. 84 Ibidem. 83 Geoffrey Robert Quaife. sã închidã uºa grajdului ca sã poatã sodomiza calul. The Criminal Prosecution and Capital Punishment of Animals. cit . zoofilia pare sã fi fost mai mult sau mai puþin bine suportatã de comunitãþile locale ºi sã nu fi atras atenþia autoritãþilor decât atunci când era vorba ºi despre un comportament care depãºea limitele toleranþei colective. cã a intenþionat. ca ºi masturbarea. 25–27. care avea o tavernã la þarã. când acesta era ocupat sã punã potcoave iepei. În ciuda severitãþii pedepselor impuse contravenienþilor. a fost acuzat cã a vrut sã sodomizeze un fierar din sat sau. conform observaþiilor din manualele de spovedanie ºi rapoartelor întocmite dupã vizitele pastorale. 82 . Wanton Wenches and Wayward Wives. acesta îi punea mâna la prohab ºi îl lua de „membrul intim“. În 1550. se pare cã relaþiile sexuale dintre oameni ºi animale erau destul de curente în Europa Vechiului Regim. Sancþiunea a fost „exemplarã“: Gion. la începutul secolului al XVII-lea. Din acest motiv.83 În lumea ruralã. era socotitã mai puþin gravã decât desfrânarea. dându-i de înþeles cã ar vrea sã-ºi satisfacã poftele unul cu altul. aproape fãrã excepþie.“82 Comunitatea scandalizatã trebuia „satisfãcutã“ printr-un spectacol terapeutic ºi edificator. 1987. un bãrbat adult prins asupra faptului de martori scandalizaþi. Faber & Faber. Londra. George Dowdeney. agricultorul Jacques Gion a fost vãzut sodomizând o vacã.

chiar de condiþie umilã. În secolul al XV-lea. apar mai rar în procese. 156–158. 3. 165. iepe ºi vaci. Sodomia De la începutul secolului al XV-lea pânã la sfârºitul celui de-al XVII-lea. se întâmplã foarte rar sã existe acuzaþii de sodomie ºi zoofilie. ed. de obicei. probabil. 1969. cap. Manualele de spovedanie ºi rapoartele rãmase în urma vizitelor pastorale indicau cã raporturile sexuale cu un animal erau relativ frecvente la þarã. Animalele mai mici. catârce. Comunitatea se aºtepta de la bãrbaþi sã-ºi limiteze activitatea sexualã strict la sfera relaþiilor heterosexuale – prostituatã ocazionalã. poate doar în momentul morþii sau la jubileuri. de vârstã ºi de sex. pp. Paris. atitudinea privind relaþiile sexuale dintre bãrbaþi era determinatã.“86 Experienþa lui de duhovnic l-a convins de un dezacord ireconciliabil: astfel de practici erau atât de neobiºnuite în ochii Bisericii ºi atât de obiºnuite în ochii locuitorilor de la sate. Christophe Sauvageon apropie zoofilia de practicile homosexuale ale tinerilor ºi adolescenþilor. el observã cã însurãtoarea prea târzie deschide poarta pericolelor homosexualitãþii ºi zoofiliei. Flammarion. Omogenitatea relativã a cazurilor prezentate la tribunal este. practic. în principal. caracteristicã atitudinilor europene. „Luxure“. Un monde que nous avons perdu. animale domestice de talie mare: mãgari.85 La fel. pentru cã pãzirea acestora era încredinþatã copiilor ºi femeilor. ºi practicile „deviante“: „De asemenea. mai ales în rândul bãieþilor. 86 Peter Laslett. . Când Jean Gerson denunþã sodomia masculinã în secolul al XV-lea. El vede o legãturã indirectã între toleranþa faþã de experimentul sexual la vârsta adolescenþei. descriindu-i pe enoriaºii sãi din Sologne. Les Amours paysannes. citat de Jean-Louis Flandrin. p.. dar nu era valabilã în cazul celibatarilor adulþi. de la sine. datoratã faptului cã toleranþa experimentãrii sexuale era relativ mare în cazul tinerilor. se pare cã a prosperat o subculturã 85 Confessional.264 Istoria corpului sexualã sunt. cum ar fi caprele ºi oile. încât credincioºii nu simþeau nevoia sã vorbeascã despre asta decât în perioadele din calendarul confesional în care iertarea venea. cit. fermierã adulterã sau servitoare complezentã.

Forbidden Friendships. ed. „Sodom and Venice“. la modã printre elitele urbane. cel „de-al treilea sex“. Sodomia era periculoasã mai ales deoarece se presupunea cã se opune principiilor structurante ale societãþii – familia. cu toate cã termenul s-a folosit cel mai adesea pentru a desemna relaþiile homosexuale masculine. Aspetti sociali e repressione di giustizia. Roma. Il „vito nefando“ nella Venezia del seicento. Ele aveau o autoritate specialã pentru a ancheta crimele sexuale ºi pentru a le pedepsi. pp. Feltrinelli. mergând de la contactele heterosexuale extravaginale pânã la raporturile cu animale ºi relaþiile homosexuale între bãrbaþi sau între femei. 1985. Michael Rocke. Aceste crime puteau merge de la transgresãri împotriva lui Dumnezeu (mai ales raporturile sexuale din mãnãstiri ºi dintre creºtini ºi evrei sau musulmani) pânã la crime „împotriva naturii“ (onanism. care le permitea sã reglementeze moralitatea publicã. aceastã subculturã sexualã îºi dezvoltã o identitate proprie. La sodomia a Firenze e a Venezia nel Quattrocento. însã sodomia distrugea societatea pornind chiar de la fundamentele ei. În secolul al XVIII-lea. odatã cu libertinajul. 1991. Devenind mai degrabã subteranã în epoca reformelor religioase. Jouvence. ameninþând astfel organizarea sexualã ºi identitatea sexelor. cât ºi legislaþia referitoare la sexualitatea masculinã ºi femininã. care a influenþat. Storia di una grande paura. Homosexuality and Male Culture in Renaissance Florence. Guido Ruggiero. zoofilie ºi sodomie) ºi proxenetism (administrarea bordelurilor publice).. atrãgând mânia divinã asupra tuturor comunitãþilor care permiteau asemenea acte. ea reapare doar în a doua jumãtate a secolului al XVII-lea. 1988. la fel de mult atitudinea socialã. Dumnezeu ºi moralitatea religioasã puteau fi ofensaþi de creºtinii care pãcãtuiau cu evrei sau de dezvirginarea unei cãlugãriþe. New York–Oxford. niºte oraºe din Italia centralã ºi septentrionalã au stabilit comisii judiciare de investigare specifice. The Boundaries of Eros. cit. . 109–145. Milano. Transgresarea cunoscutã sub numele de „sodomie“ cuprindea toate raporturile sexuale care nu aveau funcþie reproductivã. Gabriele Martini. La sfârºitul Evului Mediu.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 265 homosexualã în oraºe precum Florenþa ºi Veneþia. legãtura heterosexualã ºi reproducerea –. Oxford University Press.87 87 În ce priveºte sexualitatea masculinã în Italia de la sfârºitul Evului Mediu ºi Renaº- tere. vezi Romano Canosa. probabil.

guvernul Florenþei a creat Ufficio di Notte. The Society of Renaissance Florence. pedeapsa primitã pentru aceastã crimã era identicã cu cea primitã pentru erezie: moartea prin spânzurare. însã doar 2 000 au fost gãsiþi vinovaþi. A Documentary Study. 66. Quaderni storici. Lucca. „Ofiþerii de noapte“ din Florenþa au urmãrit mai mult de 10 000 de bãrbaþi ºi de bãieþi acuzaþi de sodomie între 1432 ºi 1502. p. ºi numai în cel mai rãu caz.“88 În 1458. ci ºi împotriva comunitãþii ºi a lucrurilor neînsufleþite. pentru a îndepãrta ameninþarea pedepsei divine: „Aºa cum ne învaþã Sfânta Scripturã. a inundat ºi a distrus lumea întreagã pentru astfel de pãcate îngrozitoare. Sentinþele mai puþin severe. amenzile ºi chiar simplele avertismente. de-a lungul secolului al XV-lea. . ºi-a revãrsat mânia asupra oraºelor Sodoma ºi Gomora ºi. 90 Michael Rocke. p. închisoare. precum pedeapsa corporalã. de la simpla amendã la pedeapsa corporalã. de asemenea. cel al recidiviºtilor. 202. exil. „dorind sã extirpe viciul Sodomei ºi al Gomorei. pedeapsa cu moartea n-a fost aplicatã decât în cazurile de flagrant delict sau de recidivã. în secolul al XV-lea. atât de contrar naturii. nr. Concilio di Dieci a introdus. 109. Har- per & Row. încât mânia lui Dumnezeu Atotputernicul s-a îndreptat nu doar împotriva fiilor omului. au crescut proporþional cu numãrul de cazuri aduse în atenþia magistraturilor municipale. Dumnezeul nostru Atotputernic. În 1418. New York. puþin dupã aceea. Florenþa ºi Veneþia. 89 Guido Ruggiero. ed. vol. Numãrul denunþãrilor a început totuºi sã punã probleme pentru renumele acestui centru urban.“89 În Evul Mediu.266 Istoria corpului În oraºe precum Genova. „Il controllo dell’omosessualità nella Firenze tardo-medioevale“. au fost create magistraturi speciale pentru a combate o practicã ce risca sã degenereze în flagel.. urmatã de arderea ºi de împrãºtierea cenuºii. decembrie 1987. cit. fiind condamnaþi cu sentinþe variabile. urând pãcatul sodomiei ºi voind sã-l stârpeascã. o serie de legi vizând controlul sodomiei. la Veneþia. 1971.90 Aceastã severitate nuanþatã urmãrea mai mult sã îngrãdeascã excesele decât sã extirpe o practicã ce pãrea a fi din ce în ce mai mult o realitate rãspânditã în relaþiile dintre bãrbaþii de la oraº ºi mai ales la adolescenþi. urmatã de arderea pe rug. Cu 88 Gene Brucker. 22. la moartea prin spânzurare. Cu toate acestea. The Boundaries of Eros.

atitudinea curentã faþã de „prosteala“ sexualã a tinerilor (aºa cum erau numite adesea masturbarea. autoritãþile guvernamentale au continuat. în general. Pe de o parte. Cosimo I de Medici s-a neliniºtit din cauza unui numãr important de prevestiri: un cutremur de pãmânt în regiunea Mugello ºi o furtunã. în timpul cãreia au fost lovite de fulger cupola catedralei ºi turnul palatului guvernatorului. intrând astfel în rândurile persoanelor adulte heterosexuale ºi reproductive.. „Change and continuity in the policing of sodomy in the sixteenth century“. activitãþile de la Ufficio di Notte deveniserã o sursã de ruºine pentru întreaga populaþie. pentru a se repara proasta reputaþie a Florenþei. . Pe de altã parte. în care partenerul mai tânãr (în general. În 1542. Forbidden Friendships. Pedepsele împotriva sodomiþilor au rãmas deosebit de dure doar în caz de flagrant delict. era atât de mare.91 Au fost formulate numeroase ipoteze pentru a explica aceastã relativã indulgenþã. cu o condiþie: tinerii respectivi. pe când cel mai în vârstã (între nouãsprezece ºi treizeci de ani) juca un rol 91 Michael Rocke. pânã în secolul al XVIII-lea inclusiv. în mod regulat sau ca experienþã adolescentinã. Guvernarea îºi relua însã preocupãrile de ordin moral de îndatã ce o calamitate naturalã. având de la doisprezece la optsprezece ani) lua o atitudine „pasivã“. Chiar ºi în aceste momente de vigilenþã represivã. Dacã relaþiile sexuale aveau loc între un adolescent ºi un tânãr celibatar. pp. cit. o epidemie sau o foamete bântuiau Toscana.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 267 vreo cincizeci de cazuri pe an – aproape câte unul pe sãptãmânã –. odatã deveniþi cetãþeni adulþi ºi responsabili. Oficiul a fost desfiinþat în 1502. având un impact negativ asupra economiei locale. ed. sã facã act de rectitudine socialã ºi moralã cãsãtorindu-se. de negustori ºi de cetãþeni de seamã acuzaþi de practica sodomiei. ca ºi împotriva tuturor viciilor considerate susceptibile de a atrage mânia divinã. 227–235. zoofilia ºi sodomia) consta în ignorarea practicilor adolescentine. sã trateze sodomia cu relativa indulgenþã din trecut. încât o pedeapsã drasticã risca sã aibã consecinþe grave: sã goleascã oraºul de resurse umane importante. l-au convins pe marele duce de necesitatea unor pedepse mai severe împotriva sodomiei. numãrul de meºteºugari. ca ºi în cazul prostituþiei.

mai acceptat în cazul unui adolescent. de altfel. Giovanni Bragarza. de exemplu. probabil din cauza eleganþei deosebite a copiilor bogaþi. autoritãþile tindeau sã închidã ochii. în mod normal. 115–116. pierderea Guido Ruggiero. 93 92 . Ca ºi violul heterosexual. Începuserã. cadouri. Ca ºi femeile.. bãieþii aparþineau unei categorii de frontierã. bani. The Boundaries of Eros. Vezi. copiii mai mici de doisprezece ani erau convinºi sã se supunã bãrbaþilor mai în vârstã. aºadar. pp. adesea provocându-le puternice rãni corporale. deoarece stãpânul lui i-a dat-o în cãsãtorie pe una dintre nepoatele sale. luându-l astfel în familia lui. ed. prin norma masculinã legatã de rolul activ ºi de penetrare. îndeosebi în cazul minorilor. mai mult copil decât bãrbat. unde întreþinea cu el raporturi „pe la spate. era. Nicoleto adoptând poziþia pasivã. ed. Aceste raporturi au durat trei sau patru ani înainte de a fi descoperite. cit. documentele transcrise de Gene Brucker. câteodatã însã ºi în pãturile superioare. cit. 204–206. cel al femeii în raporturile heterosexuale. în care sexualitatea nu era încã bine definitã. Dumnezeu n-a pedepsit nici un oraº din cauza unui viol heterosexual. dacã activitatea homosexualã continua ºi la un adult cãsãtorit. Seduºi cu mâncare. sã schimbe rolurile. The Society of Rennaissance Florence. pp. considerat a fi încã în plinã dezvoltare ºi.. aºa cum va fi la vârsta adultã. Rolul pasiv. nici o scuzã nu mai era valabilã. Au fost arºi de vii amândoi. jucãrii. Totuºi. În al doilea rând. În primul rând. Nicoleto Marmagna. Au fost pierduþi însã. de fapt. întreþinea raporturi homosexuale cu servitorul lui. atraºi în case unde li se punea cãluº la gurã ºi erau agresaþi. haine. Pe la mijlocul secolului al XV-lea. care erau „bãrbaþi“ imperfecþi dupã teoria medicalã în vigoare ºi care aveau în ochii legii acelaºi statut ca ºi copiii. între coapse“. Totuºi.92 Se pare cã Giovanni a profitat de aceastã relaþie. un gondolier din Veneþia.268 Istoria corpului „activ“ de penetrare. violul homosexual era pedepsit cu extremã severitate. Nicoleto îi dãduse lui Giovanni un pat în propria lui casã. care era.93 Reacþia împotriva unor astfel de crime ºi violenþe faþã de bãieþi era totuºi mai severã decât împotriva unor crime asemãnãtoare faþã de fete. Sau erau chiar violaþi. pentru cã au continuat sã întreþinã relaþii trupeºti dupã cãsãtoria lui Giovanni. acesta îºi gãsea victimele printre sãracii ºi tinerii de rang social modest.

în taverne ºi în hanuri. unde puteau sã bea ºi sã se joace departe de controlul familiilor lor. poziþia activã sau pasivã ºi evitarea scandalului erau respectate. Formau un fel de bande locale. pp. Toate aceste grupuri.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 269 virtuþii unei fetiþe putea fi „reparatã“ cu bani sau printr-o cãsãtorie. structurile de sociabilitate masculinã au contribuit la formarea unei identitãþi de grup. Existau. în mãsura în care. operând ca ºi prostituþia în locuri uºor de identificat ºi furnizând o gamã de servicii ºi oportunitãþi. 148–191. de asemenea. reþele de protectori ºi de clienþi prin care cetãþenii mai în vârstã puteau intra în contact cu bãieþii tineri. ed. Forbidden Friendships. „Great love and good brotherhood: sodomy and male sociability“. aºadar. prieteni din acelaºi cartier sau colegi de confrerie. 94 Michael Rocke. fãceau parte dintr-o singurã culturã socialã masculinã. deºi diferite. care corespundea unor etape specifice ale vieþii ºi unor forme de sociabilitate. se adunau în ateliere. care aveau relaþii unii cu alþii. În fine. Tinerii se reuneau la bãile publice. sodomia.. din lumea muncii sau a meºteºugãritului. Era vorba în acest caz de slãbiciunea cãrnii faþã de absenþa femeilor.94 Cultura homosocialã masculinã includea. cu maeºtri ºi iniþieri pentru noii membri. adesea în grupuri. În contextul urban. trebuie s-o spunem din nou. . cu un puternic element homoerotic. se întâlneau la ºcolile de muzicã. cât ºi familiei lor. închisorile. „Industria plãcerilor“ a devenit treptat mai vizibilã. în timp ce pentru un bãiat aceastã crimã compromitea însãºi ordinea (divinã) a naturii. Sodomia era mai ales practicatã în colectivitãþile exclusiv masculine. provenind. existau adunãri mai omogene de adolescenþi ºi de bãrbaþi tineri. în general de origine socialã inferioarã: îi recompensau pe aceºti paramours înlesnindu-le anumite favoruri atât lor. ce nu excludeau relaþiile sexuale cu femeile. consideratã cauza acestui viciu „contra naturii“. în general. în farmacii ºi în patiserii. comunitãþile de piraþi ºi de marinari. precum mãnãstirile. de gimnasticã sau de scrimã. Însã apariþia unei identitãþi sexuale ºi sociale proprii nu pare sã se fi produs înainte de sfârºitul secolului al XVII-lea sau înainte de începutul secolului al XVIII-lea. convenþiile privind vârsta. cit.

aveau soþii. „Homosexuality and the court elites of Early Modern France: some problems. Se presupune cã aristocraþi precum Lordul Hervey sau Lordul George Germain ºi-au luat soþie sau amantã pentru a putea ascunde un interes mai mare pentru masculi. Young. au fost înlocuiþi la începutul secolului al XVIII-lea cu un fenomen mai rãspândit. de la aristocratul titrat pânã la zilier. Aristocraþii libertini. James M. precum Lordul Rochester. în aproape toatã Europa. Saslow. pp. Identitatea socialã ºi culturalã a libertinilor la modã se baza atât pe stilul lor de viaþã vãdit epicurian. Londra–New York. vezi Randolpf Trumbach. Reclaiming the Gay and Lesbian Past. 90–105. în Martin Duberman. atât Parisul. în Kent Gerard ºi Gert Hekma. Macmillan. Libertinajul a devenit exclusiv heterosexual. „Homosexuality in the Renaissance: behaviour.).96 95 În ce priveºte homosexualitatea în mediile de la curte. gender and sexual identity in modern culture: male sodomy and female prostitution in Enlightenment . amante ºi amanþi. Chauncey (coord. în principal. Cvasidispariþia pedepsei cu moartea pentru sodomie. identity and artistic expression“.95 Dupã anii 1720. and an example“. ca erou militar. „Sex. fondatã. La sfârºitul secolului. care au inspirat în a doua jumãtate a secolului al XVII-lea o modã prin care oricãrui desfrânat care se respecta îi plãceau atât Ganimede. King James VI and I and the History of Homosexuality. Wilhelm al III-lea putea sã se afiºeze cu favoriþii sãi sodomiþi la fel de bine cum putea sã etaleze versiunea „macho“. aristocraþii versaþi. ed. some suggestions.. 105–128. homosexuale. vezi: Robert Oresko. ºi chiar. pp. a apãrut o culturã sexualã jovial libertinã ca reacþie la represiunea moralã din perioada Reformei. diseminatã în întregul oraº. Michael B.270 Istoria corpului Spre mijlocul secolului al XVII-lea. particulare (precum flagelarea). Penguin-Meridian. zoofiliei. 96 În ce priveºte aceastã tranziþie. The Pursuit of Sodomy. mai vizibile ºi mai problematice. în anumite cazuri. Martha Vicinus ºi George Jr. la curtea de la Londra. precum ºi diminuarea semnificativã a urmãririi pentru aceastã crimã s-au datorat mai ales unei preocupãri crescânde pentru alte forme de criminalitate. Londra. heterosexuale. tradiþional acordatã nobilimii. Casele de toleranþã specializate primeau bãrbaþi din toate clasele sociale. nu mai privea ºi dragostea pentru ceilalþi bãrbaþi. cit. cât ºi Londra aveau o subculturã sexualã înfloritoare. libertatea sexualã. cât ºi pe o definire a virilitãþii care excludea relaþiile sexuale cu alþi bãrbaþi. Ele rãspundeau tuturor gusturilor. 1990. cât ºi Venus. În 1700. 2000. Hidden from History. pe o industrie a plãcerilor legatã de prostituþie (masculinã ºi femininã).

în atenþia tribunalelor cazuri de comportament dereglat. nr. au încercat sã elimine toate viciile ºi pãcatele din regiune. ceea ce este cel mai important pentru istoria prostituþiei ºi a homosexualitãþii. 1995. Kent Gerard ºi Gert Hekma. în Anglia. Michel Rey. „Subcultures and sodomites: the development of homosexuality“. St. dar ghidate de fanatism religios ºi de un anumit milenarism providenþial. sodomiþii erau vãzuþi ca fãcând parte dintr-un grup specific. France. acuzate de încurajarea celorlalte pãcate. o culturã sexualã alternativã ce avea. formate în mare mãsurã din meºteºugari ºi negustori. concepþia puritanã asupra pãcatului susþinea cã orice om se putea face vinovat de toate tipurile de pãcat carnal ºi cã Reforma ºi mântuirea erau o problemã personalã. New York. în mod triumfal. înjurãturile ºi blasfemiile. ale predicilor ºi ale rapoartelor despre activitãþile militante ale societãþilor erau publicate sub formã de broºuri pentru a convinge ºi obþine adeziuni. reprimând orice tip de transgresare imaginabilã: nerespectarea Sabatului. cit. Sodomiþii care frecventau tavernele sau Molly Houses manifestau o afectare efeminatã în ceea ce priveºte hainele ºi vorbirea: manierismul lor crea. jocul. vezi Alan Bray. . în definitiv. Florenþa. 58–75. 2. precum Society for the Reform of Manners. Homosexuality in Renaissance England. vol. 1997. Institut Universitaire Européen. English Sexualities 1700–1800.97 Pânã în 1660. The Pursuit of Sodomy. beþia. homosexualii practicanþi au simþit nevoia de a trece treptat drept heterosexuali.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 271 Datoritã acestui fapt. având London“. între sfârºitul secolului al XVII-lea ºi începutul secolului al XVIII-lea. Italie. pp. în plus. Journal of the History of Sexuality.. Descinderile justiþiare în taverne ºi în casele de toleranþã. Angleterre 1450–1650. ed. nu se mulþumeau sã aducã. unde se adunau homosexualii. Mother Clap’s Molly House. Tim Hitchcock. graþie pamfletelor populare. casele de toleranþã. Columbia University Press. New York. 1992. 186–203. recoltarea tipului de material „senzaþional“ care garanta succesul acestei propagande. pp. 97 Despre istoria homosexualitãþii în Europa secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. ci foloseau în egalã mãsurã presa popularã pentru a mobiliza opinia publicã în favoarea cauzei lor. 2. Transcrierile proceselor. permiteau. L ’Amitié à la Renaissance. The Gay Subculture in England 1700–1830. 1990. Aceste societãþi. De acum înainte. o expresie publicã. octombrie 1991. Martin’s Press. Londra. Rictor Norton. GMP Publishers. organizaþii reformatoare. La începutul anilor 1690. comportamentele obscene ºi dereglate ºi. seculare.

avea organele celor douã sexe dezvoltate în mod egal. care nu aparþinea nici sexului masculin.272 Istoria corpului un „al treilea sex“. L’Amitié à la Renaissance. drept bãrbaþi „imperfecþi“ (pentru cã erau în parte feminini) sau drept femei „mai aproape de perfecþiune“ (pentru cã erau în parte masculini). În aceste cluburi. Michel Rey. cit. dacã era „perfect“ conceput. La strãzile. Faptul nu era specific doar Angliei. un martor scandalizat descrie o adunare la Taverna Six Moineaux din Marais. sã cultive un decor social rafinat ºi sã adopte pseudonime inventive. tipice în societatea masculinã a secolului al XVIII-lea (zidarii ºi alþii). dat fiind monosexismul persistent din teoria medicalã. . cit. se atingeau ºi fãceau gesturi obscene.. precum cele de la curtea regalã ºi societãþile secrete. observaþiile empirice ºi ºtiinþa anatomicã au început sã schiþeze ideea conform cãreia ar exista o altã posibilitate în naturã. precum ºi o schimbare în opinia publicã: aceasta presupunea existenþa în relaþiile sexuale dintre bãrbaþi a unui gust ieºit din comun ce-i deosebea pe homosexuali de ceilalþi bãrbaþi. Nou-veniþii erau numiþi „cãsãtoriþi“ ºi toatã lumea încerca sã-i seducã. un „al treilea sex“ care.99 98 99 Despre hermafrodiþi. Making Sex. în acest mediu protejat. ed. ci se situa mai curând în exteriorul culturii heterosexuale „normale“. Arhivele Parisului dezvãluie în egalã mãsurã o evoluþie a culturii ºi a stilului de viaþã al homosexualilor din prima jumãtate a secolului al XVIII-lea. În 1748. cultura caselor de tip Molly Houses va prospera de acum înainte la Londra ºi în alte mari oraºe: ea oferea o ambianþã de club sau de societate secretã. sensul unei identitãþi împãrtãºite. unde bãrbaþii le imitau pe femei cu o batistã pe cap. nici celui feminin. sodomiþii puteau sã-ºi exprime gustul pentru eleganþã. Bãrbaþii se împãrþeau în cupluri. În acea epocã. 186. fãcând gesturi preþioase. ed.98 Confruntatã cu oprobriul social. tratatele medicale despre hermafrodiþi aveau sã ajungã la aceleaºi concluzii. parcurile ºi tavernele care ofereau ocazii de întâlnire sau de solicitãri se adãugau localurile private. aºa cum o fãceau ºi alte grupuri sociale cu o culturã ºi o identitate aparte. Înainte hermafrodiþii erau consideraþi. p. vezi Thomas Laqueur. permiþând homosexualilor practicanþi sã dobândeascã. De-a lungul secolului al XVIII-lea. Topografia locurilor urbane de întâlnire a evoluat ºi ea.

ci mai curând ca pe o diferenþã întru totul tolerabilã. rapoartele poliþiei reflectã aceastã schimbare de mentalitate. Lesbiene ºi „frecangioaice“ Relaþiile sexuale dintre femei nu erau decât rar sau niciodatã puse în paralel cu homosexualitatea masculinã. considerate în mod inevitabil imperfecte ºi nesatisfãcãtoare. De altfel. În timp ce primul termen este de origine biblicã ºi desemneazã prohibiþia religioasã a unei serii de practici sexuale. nu era totuºi decât partea vizibilã a aisbergului. 4. în timp ce relaþiile sexuale dintre femei erau ridiculizate. în care relaþiile dintre bãrbaþi. la fel ca ºi masturbarea. Natura a creat bãrbatul ºi femeia în aºa fel încât libidoul puternic al sexului slab sã garanteze cã ea va alege întotdeauna penetrarea heterosexualã. De-a lungul anilor 1730. Identitatea distinctã dezvoltatã de homosexuali în Franþa ºi în Europa. dupã modelul „vechii“ culturi sexuale. Acesta este motivul pentru care relaþiile sexuale între bãrbaþi erau luate în serios. partea ascunsã funcþiona. în prima jumãtate a secolului al XVIII-lea. într-o mare mãsurã. . De unde aceastã consecinþã inevitabilã: relaþiile sexuale dintre femei scãpau legislaþiei cu privire la conduita sexualã necuviincioasã. sexul extraconjugal ºi zoofilia continuau sã fie relativ tolerate atât timp cât nu provocau nici un scandal public. Cultura sexualã evident falocentricã a Europei Vechiului Regim definea sodomia prin actul penetrãrii. deoarece doar actul care comporta penetrarea ºi ejacularea putea fi definit ca o adevãratã relaþie trupeascã. cu excepþia cazului în care ele recurgeau la un falus artificial.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 273 Ritualurile ºi codurile vestimentare ale cluburilor de homosexuali consolidau identitatea de grup ºi creau un sentiment de apartenenþã la o culturã sexualã specificã. cel de-al doilea dateazã din secolul al XVI-lea ºi derivã din etosul grecesc unde desemneazã un bãrbat al cãrui interes erotic se îndreaptã doar spre alþi bãrbaþi. abandonând folosirea termenului „sodomit“ ºi înlocuindu-l cu acela de „pederast“. Masturbarea mutualã între partenere feminine nu era deloc consideratã o practicã sexualã. nici mãcar ca pe o crimã. ca o alegere privind stilul de viaþã. elitele cultivate nu percepeau sodomia masculinã ca pe un pãcat.

cele din ºcoli ºi din penitenciare ofereau alte contexte în care raporturile senzuale dintre femei puteau avea loc foarte uºor. de exemplu. vezi Judith Brown. 1986. scuzabilã la fete.274 Istoria corpului preferând-o masturbãrii solitare sau iubirii lesbiene. care nu fãcea decât sã deschidã apetitul pentru experienþa mai sãþioasã a penetrãrii heterosexuale. de a rãmâne caste. de o plãcere deºartã ºi frivolã.100 La Milano. Era un mijloc. pp. 101 Ibidem. din când în când. de altfel. Celibatarele trãiau împreunã pentru a-ºi împãrþi cheltuielile ºi pentru a pune în comun veniturile lor mici. penitenþa era de la ºapte la cincisprezece ani. la sfârºitul secolului al XV-lea. Relaþiile feminine de muncã ºi de sociabilitate fãceau ca femeile sã-ºi petreacã cea mai mare parte a timpului în compania altor femei. Mãrturiile despre relaþiile erotice dintre femei sunt destul de rare. Oxford–New York. nu-i vedeau decât rar. coitul într-o poziþie „împotriva naturii“. prin lipsa ei de severitate. The Life of a Lesbian Nun in Renaissance Italy. Oxford University Press. Comunitãþile feminine religioase. Immodest Acts. alãturi de care regãseau adesea mai mult confort emoþional ºi fizic decât lângã bãrbaþi. de asemenea. interesul restrâns pentru relaþiile erotice feminine: pentru un bãrbat care ºi-a mãrturisit raporturile trupeºti cu un alt bãrbat. dacã o femeie „copula cu ea însãºi sau cu o altã femeie“. Pentru teologi. sexualitatea lesbianã: e vorba. Aceastã sentinþã dezvãluie. zoofilia. 7–13. în general. datã fiind cvasiinvizibilitatea lor. La mijlocul secolului al XV-lea. sodomia. Femeile îºi împãrþeau patul cu alte femei de la naºtere pânã la cãsãtorie ºi chiar dupã aceea.101 Arta ºi literatura din secolul al XVI-lea menþionau. chiar dacã iniþierea sexualã putea începe – dupã toposul recurent din literatura eroticã a secolului al XVIII-lea – cu o degustare saficã a plãcerii sexuale. trebuia sã facã doi ani de penitenþã. pe care. cu o trezire a simþurilor. copulaþia „unei femei cu o altã femeie“ era consideratã o transgresare clasatã printre celelalte crime legate de pãcatele cãrnii: masturbarea. teologul florentin Antoninus desemna raporturile erotice dintre femei ca pe al optulea dintre cele nouã tipuri de pãcate ale cãrnii. 100 . ca în reprezentaþiile de la Fontainebleau – picturi sau stampe – ale Dianei Pentru un rezumat al atitudinilor religioase faþã de relaþiile dintre femei.

S-a întâmplat doar atunci când a fost folosit un instrument falic.102 Aceastã sexualitate era consideratã ºi o formã legitimã de ucenicie sau de pregãtire destinatã sã punã în valoare dragostea cu bãrbaþii. sodomie. sentinþele erau mult mai uºoare: biciuirea sau penitenþa publicã. New York–Londra. 126. Pierre de Bourdeille. coitus. aceastã malformaþie datorându-se unei masturbãri excesive din timpul tinereþii sau unui hermafroditism parþial sau incomplet. Explicaþia Patricia Simons. relaþie între un bãrbat ºi un alt bãrbat. The Haworth Press. 102 . Vie des dames galantes. Le Livre de Poche. Însã pedeapsa capitalã n-a fost decât rar aplicatã. 1994.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 275 ºi ale nimfelor sale la baie. Dupã pãrerea lui Brantôme. Brantôme reia. frecându-se unele pe altele într-un mod destul de explicit. masturbare mutualã. p. 103 Ibidem. Gay and Lesbian Studies in Art History.104 O parte din problema relaþiei sexuale dintre femei se datora faptului cã nu exista o terminologie adecvatã. Ceea ce se presupunea cã fac împreunã femeile era numit în diverse moduri: scurgere. pp. conform cãruia femeile care aveau clitorisul hipertrofiat erau fiziologic capabile sã îndeplineascã asemenea acte. senior de Brantôme. oricare alta nefiind decât un paliativ. ªtiinþa medicalã avea ºi ea punctul ei de vedere. era o cutumã practicatã de nenumãrate doamne de la curte. Femeile care fãceau aceste lucruri erau numite „frecangioaice“ sau „tribade“. fãcut din lemn.). necurãþie sau murdãrire reciprocã a femeilor. 81–122. 13–17. „Lesbian (In)Visibility in Italian Culture: Diana and Other Cases of donna con donna“. 1962. Pentru crima „mai micã“ a masturbãrii reciproce. Carol Quintul declara cã orice „impuritate“ – relaþie cu un animal. puþinele legi care menþioneazã clar sexualitatea lesbianã nu o trateazã ca pe un delict minor. copulaþie. În 1532. folosirea lui nu s-a generalizat decât în secolul al XIX-lea. tot la Brantôme. în Whitney Davis (coord. un loc comun: informatoarele lui i-ar fi mãrturisit cã dragostea cu un bãrbat ar fi mai bunã. Paris.103 În ceea ce priveºte legislaþia criminalã laicã. Immodest Acts. 104 Judith Brown. Deºi cuvântul „lesbianã“ a apãrut în secolul al XVI-lea. ºi chiar ºi atunci trimitea mai degrabã la o acþiune decât la o categorie de persoane. cit.. relaþie între o femeie ºi o altã femeie – merita moartea pe rug. ed. de altfel. pp. piele sau sticlã. în lipsã de ceva mai bun.

Women Who Dressed as Men in Pursuit of Life. pp. Hunt detaliazã oportunitãþile pe care femeile le puteau avea în mod natural în cursul vieþii lor ºi care puteau sã le ofere posibilitatea unor întâlniri erotice „invizibile“: „The sapphic strain: English lesbian in the long eighteenth century“.. Tim Hitchcock. ceea ce a fãcut sã tremure mâna scribului era o altfel de experienþã misticã povestitã de Benedetta: mãrturisea cã. 1996. Benedetta a fost condamnatã la închisoare. trupul ei a fost invadat de mai multe ori de un înger pe nume „Splenditello“ ºi cã. în mãnãstire. 1989. libertatea de miºcare ºi mai marele potenþial financiar erau motivaþii egale. cap. cit. Amazons and Military Maids. femeile purtau uneori îmbrãcãminte bãrbãteascã pentru a beneficia. În 1623. murind la vârsta înaintatã (pentru acea perioadã) de ºaptezeci ºi unu de ani. fãrã ca aceasta sã ameninþe premisa culturalã fundamentalã a falocentrismului. Liberty and Happiness. „Tribades.). pp. Rictor Norton. Cross Dressing. Julie Wheelwright. University of Pennsylvania Press. Margery R. În ciuda relativei lor invizibilitãþi. cap. Rudolf M. Londra. graþie deghizãrii. Pandora Press. Dekker ºi Lotte Van de Pol. „Tommies and the game of flats“. Harper Collins. Londra. sora Bartolomea. Sex and Gender. 1999. Bullough ºi Bonnie Bullough. 232–251. în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea au fost consemnate prin lege diverse stiluri de viaþã lesbiene.106 În lumea laicã.105 În Italia Contrareformei. 117–118. Mother Clap’s Molly House. cross-dressers and romantic friendship“. 105 . 6. de privilegiile sexului superior. 1993. stareþã a unei mãnãstiri din Pescia. De altfel. în aceste momente. Prerogativele masculine. a întreþinut raporturi fizice cu o altã cãlugãriþã. 107 Despre travestirea femeilor. se cãsãtoreau chiar cu femei. 270–296. chiar mai puternice decât seducerea sexului „opus“.. cit.. University of Pennsylvania Press. Londra. British Lesbian Culture 1668–1801. ªi-a petrecut acolo restul vieþii. 106 Judith Brown. Singlewomen in the European Past. Macmillan Press. cit. vezi Emma Donoghue. 1250–1800. Philadelphia. deoarece ea afirma cã biologic era posibil ca douã femei sã doreascã sã facã dragoste împreunã. 76–92. Vern L. unele trãiau ca niºte bãrbaþi. a fost interogatã de Inchiziþie pentru a verifica viziunile ºi miracolele cu care se lãuda. ed.276 Istoria corpului lesbianismului prin teoria „clitorisului falic“ era deosebit de convingãtoare. Passions Between Women. în Judith M. Philadelphia. Immodest Acts. aflat în extaz. The Tradition of Female Transvestism in Early Modern Europe. 1989. pp. XV. Froide (coord. pp. cf. Bennett ºi Amy M. ed.107 Unele femei Pentru o viziune de ansamblu a diferitelor stiluri de viaþã la care lesbienele puteau accede în Europa Vechiului Regim. ed. English Sexualities. Benedetta Carlini. în Toscana.

adesea din raþiuni economice ori pentru a scãpa de prostituþie.). care erau. „«Passing women»: a study of gender boundaries in the eighteenth century“. Mary Price. Boston (Mass. Sexual Underworlds of the Enlightenment. pentru a se ascunde de autoritãþi sau a se lansa în activitãþi criminale.). într-atât de mare era celebritatea ei. a început o carierã militarã care a condus-o în Lumea Nouã în 1603. cu care se cãsãtorise în iulie 1746. libertãþii ºi uºurinþei de a gãsi un loc de muncã de care se bucura sexul tare. inclusiv de posibilitatea de a trãi cu o altã femeie.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 277 purtau costum bãrbãtesc pentru a urmãri o persoanã iubitã. unde oamenii veneau sã o vadã. trad. pentru a cãlãtori în siguranþã pe drumuri periculoase. Catalina de Erauso. dupã ce a fugit de la mãnãstirea ei din Spania. agresive ºi mai ales sã se abþinã de la orice activitate sexualã susceptibilã de a le dezvãlui înºelãtoria. Beacon Press. în general. din engl. a fost examinatã ºi declaratã încã virgo intacta. Circulau în toatã Europa portretele cu ea în uniformã militarã. medic mincinos. Cuvânt înainte de Marjorie Garber. în George Sebastian Rousseau ºi Roy Porter (coord. a continuat sã se îmbrace în haine bãrbãteºti ºi sã vândã produse medicale prin pieþe ºi târguri. Odatã ieºitã din închisoare. bine tratate atunci când subterfugiul era descoperit. 109 Lynne Friedli.109 Catalina de Erauso. de Michele Stento ºi Gabriel Stento. de femei-soldat. Mary Hamilton.108 Travestirea mai era practicatã de actriþe ºi curtezane. 108 . Lieutenant Nun: Memoir of a Basque Transvestite in the New World. ceea ce nu le împiedica sã invoce motivaþii patriotice atunci când erau descoperite. unde a participat la cucerirea actualei Republicii Chile. cit. Descoperitã dupã douãzeci de ani de travestire. Altele chiar se înrolau ca marinari sau soldaþi. ed.. ceea ce i-a adus o oarecare celebritate. pentru a fugi de un soþ abuziv. de exemplu. ºi de femei care îºi asumau rolul de bãrbat pentru a beneficia de toate avantajele mobilitãþii. pp. Rolul de soldat le impunea sã fie curajoase. 1996. care puteau sã îmbrace din când în când haine bãrbãteºti cu o impunitate relativã. Aceastã female husband a fost condamnatã la biciuire în patru sate diferite ºi închisã timp de patru luni. A primit chiar o dispensã papalã pentru a-ºi sfârºi zilele în haine bãrbãteºti. a fost condamnatã pentru fraudã ºi imposturã atunci când soþia ei. 234–260. a denunþat-o cã a folosit un instrument pentru a o penetra.

). „Tribadele“ sunt de acum înainte asemãnate cu prostituatele. Un studiu al delincvenþei poporului în Amsterdam la sfârºitul secolului al XVIII-lea a dezvãluit totuºi o incidenþã semnificativã a lesbianismului la baza scãrii sociale. nici o Molly House specializatã nu se aflau la dispoziþia femeilor care îºi iubeau semenele. Society and Regulation of Sexuality in Modern Europe. ale prostituþiei ºi meseriilor prost plãtite. A chemat chiar ºi alte vecine ca sã se uite printr-o gaurã din perete la cele douã amante pasionale. Ceea ce aveau în comun aceste femei. „Tribades on trial: female same-sex offenders in late eighteenth-century Amsterdam“. tribunalul nu s-a arãtat deloc îngãduitor: în loc sã le lase pe cele douã femei sã plece cu avertismentul obiºnuit (cum capitulo gravissimo). Forbidden History: the State. ca ºi criminalele subversive. Neavând decât puþinã mobilitate în spaþiul public. Fout (coord.278 Istoria corpului Femei acuzate cã au avut relaþii sexuale cu alte femei nu apar decât rar în dosarele de procedurã judiciarã: „tribadismul“ nu era considerat un delict criminal.110 Definirea legislativã a relaþiilor sexuale dintre femei drept crimã pedepsitã prin lege nu apare decât la sfârºitul secolului al XVIII-lea. dincolo de gusturile lor sexuale. mai ales în locurile unde coabitau femeile sãrace ºi celibatare. opunându-se în acest context „frecangioaicelor“ proaste ºi ineficiente. 424–445. pp. 110 . în cazul omologului sãu masculin. Theo Van der Meer. o subculturã homosexualã cu propria sa identitate de grup. Chicago. 1992. ele se grupau în perechi sau în grupuri mici. care trãiau împreunã de nevoie. era înainte de toate sãrãcia. care se mulþumeau cu masturbarea solitarã sau mutualã în lipsa bãrbatului. În asemenea circumstanþe. locuri de viaþã în comun caracteristice societãþii urbane din Vechiul Regim. le-a declarat vinovate – cu atât mai mult cu cât au fost surprinse in flagrante delicto – ºi le-a condamnat la închisoare. University of Chicago Press. Aceastã femeie le-a pândit când fãceau dragoste într-un hambar. Victime ale cãsãtoriilor ratate. ambele categorii urmând a fi controlate ºi disciplinate. o vecinã le-a denunþat pe Anna Schrender ºi Maria Smit pentru cã au comis „acþiuni grave“. sexul feminin nu se bucura de aceeaºi libertate care favorizase. Nici o reþea clandestinã. În 1798. în John C. nici un loc de rendez-vous public sau privat.

înflorirea prieteniei romantice la clasele mijlocii ºi privilegiate este cea care a garantat femeilor lesbiene un loc acceptabil. femeile care proveneau din clasele mijlocii ºi privilegiate au dezvoltat un stil de viaþã ce presupunea relaþii lesbiene. 1981. Rãmâne o întrebare deschisã pentru secolul al XVIII-lea: a cunoscut el oare începuturile unei subculturi lesbiene. Unele. New York. un anumit rol. intitulat Satan’s Harvest Home.Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 279 În aceeaºi epocã. deºi relativ invizibil. poate. cunoscute astãzi sub numele de „prietenie romanticã. istoria evoluþiei sexualitãþii lesbiene pare sã permitã astfel situarea în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea a începutului unei identitãþi specifice în cazul femeilor care iubesc alte femei sau care au raporturi fizice cu alte femei. 111 . Surpassing the Love of Men. aveau mijloace materiale pentru un trai independent. precum celebrele „Ladies of Llangollen“. Eleanor Butler ºi Sarah Ponsonby au trãit toatã viaþa una lângã alta. Au creat un model de prietenie femininã de elitã.“111 Este foarte dificil de stabilit cât de mult au putut depãºi prietenia afectuoasã. la celãlalt capãt al scãrii sociale. îmbrãcându-se cu haine mai mult sau mai puþin bãrbãteºti ºi întreþinând crema societãþii literare ºi artistice de la sfârºitul secolului al XVIII-lea ºi începutul secolului al XIX-lea. Chiar dacã specialiºtii nu sunt de acord cu modul în care cele douã expresii sexuale ale identitãþii lesbiene – soþul feminin ºi prietena femeie – au putut sã influenþeze dezvoltarea unei adevãrate culturi sexuale alternative. Între timp. Quill/William Morrow. în sânul reþelei complexe a sociabilitãþii feminine. Cum sexualitatea este în egalã mãsurã o construcþie culturalã ºi un comportament corporal biologic înnãscut. aparþinând unui grup identificabil. în timp ce Game of Flats jucat la Twickenham. Romantic Friendship and Love Between Women from the Renaissance to the Present. chiar dacã aceasta nu s-a bucurat de vizibilitatea corespondentului ei masculin? Folosirea termenului „Tommy“ pentru a desemna o lesbianã apare în Anglia. travestirea – care a permis femeilor din clasele sociale Studiul fundamental despre acest subiect rãmâne cel al lui Lillian Faderman. în care raporturile fizice au jucat. pare sã indice o conºtiinþã a presei populare privind practica atribuitã unui anumit tip de persoanã. în a doua jumãtate a secolului. acele efuziuni epistolare ºi declaraþii de dragoste sentimentale între femeile cãsãtorite sau celibatare. dupã un pamflet din 1749.

sexualitatea a devenit privilegiul prostituatelor. nevoia de autonomie economicã sau chiar. era toleratã pe scarã largã dacã era discretã. cu deschideri frontale discrete pe care erau brodate fraze pioase precum: „Cu voia lui Dumnezeu“. prostituþia. masturbarea. * În Europa. moralã. Trusourile fetelor de familie bunã includeau ºi niºte cãmãºi de noapte enorme. în anumite cazuri. sodomia ºi lesbianismul au fost considerate pãcate mai mult sau mai puþin grave. pe de altã parte. socialã ºi religioasã a corpului a condiþionat. Tinerii nu mai puteau sã aibã raporturi cu alþi bãieþi fãrã sã fie pedepsiþi: virilitatea era definitã doar prin atracþia faþã de femei. însã trebuia sã fie urmatã la vârsta adultã de raporturi heterosexuale ºi reproductive limitate la cadrul cãsãtoriei.280 Istoria corpului inferioare sã-ºi asume privilegiile corpului ºi ale identitãþii sociale masculine pentru a-ºi satisface setea de libertate. formatã dintr-o heterosexualitate . în marea ei varietate. însã ele erau mai mult sau mai puþin ignorate atât timp cât scandalul public era evitat ºi discreþia era respectatã. Polarizarea sexelor ºi împãrþirea femeilor în mame sentimentale. spre sfârºitul secolului al XVIII-lea. frontierele dintre practicile erotice consimþite. a sexului ºi a sexualitãþii s-a ºters pentru a opune douã tabere diferite. zoofilia. percepþia medicalã. fiind de acum înainte definite ca soþii ºi mame lipsite de pasiuni. Femeile nu au mai fost luate drept versiuni biologic imperfecte ale bãrbaþilor: erau considerate un sex propriu. diferit de cel masculin. ºi curve senzuale. În secolul urmãtor. Experimentarea adolescentinã. aceastã concepþie „fluidã“ a corpului. În plus. satisfacerea iubirii pentru o altã femeie – a început sã-ºi piardã definitiv ºarmul excentric ºi impunitatea relativã. Sexul extraconjugal. a cãrui sexualitate se putea modifica odatã cu vârsta. al vicioºilor ºi al bolnavilor mintali. la sfârºitul Evului Mediu ºi al Vechiului Regim. reacþiile faþã de funcþiile biologice. de impulsiile fizice ºi dorinþele individului. corpul uman a fost conceput mai întâi ca un instrument moral. în schimb. Femeile ºi-au pierdut libidoul agresiv. au marcat declinul vechii culturi sexuale pluraliste. Totuºi. Pânã la începutul secolului al XVIII-lea. A apãrut o culturã falocraticã triumfãtoare. pe de o parte. tolerate sau reprimate puteau sã varieze dupã sex ºi clasã socialã.

Aceastã nouã culturã sexualã avea sã impunã. pe tot parcursul secolului al XIX-lea. convingerea persistentã conform cãreia corpul fizic era duºmanul „natural“ al individului moral care îl locuia. .Corp ºi sexualitate în Europa Vechiului Regim 281 strictã. care a dat naºtere faimoasei neînþelegeri a lui Freud în ceea ce priveºte psihicul feminin.

chiar foarte pregnant. defulãri ale exaltãrilor locale sau exhibãri ale meritelor. în sãrbãtorile din calendar. conform cãreia miºcarea fizicã ar ajuta la evacuarea „pãrþilor“ interne. Jocul poate atunci sã fie exerciþiu. cu o regularitate întru totul tradiþionalã de aceastã datã. Columbia University Press. instalate în majoritatea spaþiilor ºi momentelor vieþii. În aceastã lume. 1 . o viziune particularã asupra organicului. Du jeu ancien au show sportif. acþionând prin frecare ºi încãlzire. el se poate lãsa în voia distracþiei. unde se infiltreazã de asemenea. al XVII-lea ºi al XVIII-lea. Paris. jocul Georges Vigarello Vechile jocuri fizice nu se identificã în general cu sportul: nu au nici dispozitivul instituþional al acestuia. privite. expulzând umorile a cãror stagnare ar reprezenta un pericol. 1978. cele ale unei societãþi ordonate cu practici foarte stricte din punct de vedere social. Exerciþiul. de asemenea. ele existã ºi prin efectele sociale ºi fizice scontate: cele ale miºcãrilor. ºi Georges Vigarello. nici organizarea sa selectivã. El poate. conflicte. zilnic. La naissance d’un mythe. The Nature of Modern Sports. cele ale punerii în scenã sau cele ale ritualurilor.4. Seuil. dintr-odatã. Corpul reflectã. o lume unde ludicul se infiltreazã uneori fãrã preaviz în interstiþiile muncii. a trândãviei. 2002. sã fie mai mult „carne“ decât „trup“. pasiune ce riscã sã determine orice corp sã devinã strãin faþã de sine însuºi ºi faþã de Dumnezeu. tensiuni. ele oglindesc o lume dominatã de timpul de lucru ºi de timpul religios. Jocuri de noroc sau jocuri cu premii. From Ritual to Record. Dar corpul „vechi“ mai reflectã ºi o viziune asupra moralei: în timpul jocului. corpul reflectã concretizarea unor pasiuni ºi a unor sociabilitãþi: convergenþe. fragmentate. New York. îndelung cizelate1. activitate beneficã: el purificã. Ele existã totuºi în Franþa ºi în Europa secolelor al XVI-lea. Vezi Allen Guttmann.

p. deºi portretele lor pãstreazã însemne militare evidente. o intensitate cvasimuscularã. a aparenþelor sale. de a fi „zdravãn“ sau de a fi „vârtos“3. vol. compensând faptul cã era mic de înãlþime prin apariþii de cavaler somptuos5. de exemplu. calul acoperit cu valtrap. Calitãþi ce þin mai degrabã de intuiþie atunci când sunt precizate: este vorba despre a fi „bine fãcut la trunchi ºi la membre“2. adesea asemãnat cu Sfântul Gheorghe în acelea de la Madrid sau Valladolid. de exemplu. vol. E imposibil de conceput descrierea unui mare personaj fãrã a i se evoca energia fizicã. 4 Ibidem. jocul 283 I. începându-ºi galopul6. VI. Paris. III. bineînþeles. vitejiile. scoþându-i ochiul unuia dintre maeºtrii sãi de arme. jucat la început cu mâna ºi abia mai târziu cu diverse obiecte. Muzeul Prado. de exemplu. în sfârºit. 279. Nobilimea ºi exerciþiul (Secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea) În zorii Franþei moderne. 1865. 1838. secolul al XVI-lea). rezistenþa la obosealã.tr. Tot atâtea imagini se modificã pe nesimþite în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. nãvalnic. un „strãmoº“ al jocului de tenis de astãzi (n. ºi el mare amator de turniruri. Suveranii din secolul al XVII-lea. luptele individuale. Este vorba. nu mai sunt reprezentaþi în poziþii de luptãtori. sau ºarjând cu lancea la Marignan. Pierre de Bourdeille. Chroniques de la maison de Bourgogne. * De fapt. un joc cu mingea peste fileu. Les Chroniques de Metz [secolele al XV-lea ºi al XVI-lea]. p. presãrate cu simboluri: armurã ºi lancea în mânã.Exerciþiul. înmulþind partidele de vânãtoare. Œuvres. portretele acestuia din urmã. corpul încordat pentru atac. Puterea are laturile sale corporale: îi trebuie o robusteþe vizibilã. Dar calitãþi ivite din corespondenþe cu totul ºi cu totul concrete: Francisc I. vigoarea corporalã ºi manifestarea ei continuã sã fie un semn al puterii. 5 Robert Macquéreau. senior de Brantôme. 1548. 122 (prima ediþie. a punerilor sale în scenã: atitudine mai puþin masivã. de „tenis“*. Trebuie sã-ºi expunã voinicia. de o reînnoire a reprezentãrilor puterii. de forþã. turnirurile. El trebuie sã dea dovadã de tãrie. 3 2 . Madrid. Metz. 6 Tiþian. înainte de a fi el însuºi strãpuns de lancea lui Montgomery4. Carol Quintul. E vorba în egalã mãsurã ºi de o reînnoire a reprezentãrilor corpului. Portretul lui Carol Quintul. Paris. Henric al II-lea. p.). 1864. 273. 678. e vorba despre jocul numit „jeu de paume“. p.

cu locul mai important pe care-l acordã mãiestriei fizice. Paris. cel mai bine toate aceste transformãri: jocurile. p. în rândul elitei ºi al nobilimii din secolul al XVII-lea. chiar la începutul secolului al XVI-lea. foarte repede. Asediaþii acceptã provocarea. de þinutã.284 Istoria corpului modelatã de eleganþã. nimerindu-l pe ducele d’Enghien. o violenþã ce-l uimeºte pe cititorul de astãzi. acþiunea începe. pe care le-am reþinut aici. mai ales. fãrã îndoialã. dar. este deci convergentã cu o istorie ce ia inevitabil în considerare valorile unei anumite societãþi. prestanþei. Un ansamblu de repere practice ºi imaginare totodatã. spre marele regret al regelui ºi al întregii curþi“8. creãrii unei veritabile arte a curþii în cele din urmã. Forþa frontalã ºi arta combatantului Jocurile de la curte au. Provocarea lansatã de Francisc I lui Saint-Pol. 566. Nouvelle collection des Mémoires pour servir à l’histoire de France. obiectele aruncate devin eteroclite. îl rãneºte atât de grav încât „la câteva zile dupã aceea muri. dar mai tragicã: de data aceasta. vol. 1838. Francisc propune sã fie atacat acest rege în batjocurã: sã i se asalteze reºedinþa cu ouã. Istoria unora dintre aceste jocuri. 1. secolul al XVI-lea]. Mémoires [ms. sunt cei mai buni martori ai unei noi culturi corporale a nobililor din Franþa clasicã. face parte dintre acestea. p. 8 Ibidem. Modificãrile exerciþiilor nobile în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea sunt cele care aratã. de o reînnoire a valorilor atribuite excelenþei fizice. un tãciune aprins îi atinge capul „adevãratului“ rege. un cufãr aruncat de la o fereastrã.. Saint-Pol tocmai sãrbãtorise Epifania ºi gãsise „bobul regelui“ în plãcinta tradiþionalã. ia o turnurã haoticã: loviturile se intensificã. în Joseph-François Michaud ºi Jean-Joseph-François Poujoulat. unul dintre locotenenþii sãi. cu reculul lor în faþa violenþei. 132. V. axate mai mult pe rafinamentul pozei ºi al veºmintelor decât pe exprimarea fizicã a forþei. mere ºi bulgãri de zãpadã „pentru a susþine efortul“7. E vorba. Încãierarea se terminã prost ºi confuz. 7 Guillaume du Bellay. . Aventurã aproape identicã în 1546. ºi mai în profunzime.

cu spada în mânã. La Amboise. chiar agresivã. o energie frontalã. înainte de a fi încolþiþi sub ochii spectatorilor înghesuiþi la ferestre. cât de mult se hrãneºte simbolistica regalã din actele cele mai „realiste“: înfruntarea fizicã ºi posibilele ei avataruri. de exemplu. vol. Importante rãmân atacul cu arme de rãzboi. de asemenea. fãcute din lemn ºi cercuri de fier. . Gaston Paris.Exerciþiul. importanþa ei în jocurile nobilimii la începutul secolului al XVI-lea. în special. în 1515. care erau bile voluminoase umplute cu aer ºi la fel de mari ca un fund de butoi. majoritatea dintre ele. Reconstituirea luptei. 1517. Paris. Imagine oarecum excepþionalã. trãgeau cu praf de puºcã ºi ghiulele. jocul 285 Aceeaºi notã violentã ºi la vânãtorile desfãºurate în spaþii împrejmuite. 1885. se reproduce un oraº din lemn înconjurat de ºanþuri apãrate de mai multe sute de oameni. asaltul în mãrime naturalã. ce treceau printre asediatori ºi îi rãsturnau fãrã a le face vreun rãu“. Sala. în Joseph-François Michaud ºi Jean-Joseph-François Poujoulat. Techener. cu cât evocã în mod direct 9 N. 10 Robert de La Mark. pare teribil de excitantã. ed. acestei imagini a forþei: o evocare abia voalatã a asaltului ºi a bãtãliilor. Histoire des choses mémorables advenues au règne de Louis XII et de François Ier (1499–1521). 44. Imaginea regelui cãpitan. sa vie. Sãrbãtoarea de la Amboise dezvãluie cel puþin prezenþa mereu latentã a luptei. unde. unde „animale sãlbatice“ sunt hãituite în dezordine. cit. op. pe jos. întrucât presupune pregãtiri ºi investiþii.. citat de Paulin Paris. ciocnirea cavalerilor. E vorba de figura prinþului bãtãios conducându-ºi armata. Études sur François Ier. pentru botezul Delfinului. Luptele cãlare cu lancea ºi turnirurile sunt mult mai frecvente ºi cu atât mai importante la începutul secolului al XVI-lea. în timp ce „tunuri uriaºe. Unul dintre mistreþii buimãciþi se repede printr-o galerie. unde mai mulþi mistreþi au fost bãgaþi într-o curte interioarã a castelului. aºa cum se întâmplã la Amboise în 151710. p.9 a) O „forþã“ pusã în scenã Jocurile nobile corespund. Ea aratã. Francisc nãvãleºte în incintã cu trupa lui coloratã. Regele îºi face o datorie de onoare din a-l ucide cu propria sa mânã. Urmeazã atacul condus de regele în persoanã. son règne. V. p.

Dar posibilele lor similitudini cu duelul le fac fascinante. 101. acel joc al lãncii rezervat doar gentilomului ºi care rãmâne cadrul formal al duelului. François de Scépeaux de Vielleville. cãsãtoriile celor puternici. astfel încât numitul Tartarin îºi rupse lancea la jumãtate de picior de vârf ºi bunul cavaler îl izbi în partea de sus a apãrãtorii braþului ºi-ºi frânse lancea în cinci-ºase bucãþi când trâmbiþele rãsunarã cu putere. pentru a nu fi incomodat de distanþa prea mare faþã de þintã. de crezurã toþi cei din companie cã i se rupse braþul. Paris. cu fazele lor. ªi. 1960. ibidem. Histoire du gentil seigneur de Bayard [secolul al XVI-lea]. Doar ele sunt evocate în memorii sau cronici. p. 61. încoronãrile. Sunt asociate cu sãrbãtorile solemne. Ele sunt jocuri. altfel spus. D’Épinay îl rãneºte pe reprezentantul lui Somerset. Întrecerea cãlare are loc la Boulogne. 12 Ibidem. cu dramele lor. intrãrile în oraºe. întreceri cãlare relatate una câte una. Balland. pentru a-l înfrunta pe ducele de Somerset ale cãrui cuvinte au lezat „onoarea Franþei în plin consiliu“11. cãci întrecerea fu minunat de frumoasã.286 Istoria corpului actul rãzboinic: înfruntarea cal contra cal. chiar dacã îndemânarea nu poate fi neglijatã12. 11 . momentele lor culminante. Înfruntare pe care nu ezitã sã o punã la cale Vielleville în 1549. vol. prioritatea e acordatã forþei brute. ºi îl face prizonier. IX. înarmându-l pe d’Épinay. Lovituri contabilizate. Sfaturile date de Vielleville ginerelui sãu spun multe despre prioritãþile corpului: „a se þine bine“ pe cal.“13 Imaginea forþei este predominantã: de la avântul cailor la înfruntarea lãncilor. a nu arunca lancea decât de la „trei sau patru paºi“ pânã la adversar. dupã ce-ºi oblojirã rãnile. Mémoires [secolul al XVI-lea]. se întoarserã pentru a doua oarã ºi aºa se întâmplã cu Tartarin cã lancea lui îndoi apãrãtoarea de braþ a bunului cavaler mai sus de cotierã. bolnav. Nu toate turnirurile sunt dueluri. Ele nu constituie obiectul aceloraºi priviri. a da cea mai violentã loviturã cu putinþã. nici al aceloraºi aluzii precum celelalte practici ludice de la începutul secolului al XVI-lea. 13 Le Loyal Serviteur. imaginea transpusã a vechilor lupte dintre cei de sânge diferit. ciocnire dupã ciocnire: „Gonirã unul spre celãlalt. p. ginerele sãu.

termenul de întrecere* fiind mai degrabã rezervat înfruntãrilor individuale. în 1559. ºi la fel se petrece ºi cu referinþele corporale. devine prea ºocantã.). unde furia jocului îi tulburã pânã ºi pe spectatorii cei mai blazaþi. 77. Lupta la grãmadã de la sfârºitul întrecerii de la Valladolid din 1517 este ultima de acest gen din Spania: „Sângele oamenilor ºi cailor ºiroia din toate pãrþile. 1870–1877. Renouard. Vederea platoºelor însângerate. cu viziera strãpunsã de lancea lui Montgomery: accidentul marcheazã atât de tare memoria secolului. Structura întâlnirilor se modificã: înfruntarea armurilor nu se mai subînþelege. cu datul masiv din coate ce puncta întrecerile. cu „încãierarea colectivã“ ce rãmãsese pânã atunci momentul culminant al sãrbãtorii. E vorba despre termenul joute.tr.. Isuse» […] domniºoarele þipau ºi plângeau de mila care li se fãcea. practicile ludice sunt regândite. Învãlmãºeala nu mai figureazã printre provocãrile de la mijlocul secolului: e. Herscher. Le Livre des tournois du roi René [secolul al XV-lea]. din 1517. Journal de ma vie [secolul al XVII-lea]. 4 vol. denunþate fiind dupã ce moare Henric al II-lea. atunci când turnirurile par încã atât de vii. Viitorul Carol Quintul o spune dupã turnirul de la Valladolid. Ea e cea care a dat pentru multã vreme sensul cuvântului turnir14.. oamenii care priveau spuneau «Isuse. 15 Robert Macquéreau. se produc schimbãri profunde în secolul al XVI-lea.Exerciþiul. Paris. p. jocul 287 Totuºi. 165. încât duce practic la condamnarea jocului. Paris. * 14 .“15 Loviturile impresioneazã la mijlocul secolului. vol. b) Înfruntarea ºlefuitã ºi jocul simbol Prima schimbare importantã: interzicerea. Hotãrârea lui Henric al IV-lea de a interzice întrecerile dupã acest accident pune capãt unei istorii comparabile cu cea a duelului. Pânã la înlãturarea lui definitivã în 1605. fãrã nici un dubiu. Marile state Cf. în care Bassompierre e izbit de o lance ce se frânge când îi strãpunge zona inghinalã16. cit. cu lancea“ (n. 16 François de Bassompierre. prea confuzã ºi prea riscantã. I. la începutul secolului al XVI-lea. al cãrui sens în general este cel de „luptã individualã cãlare. a rãniþilor cãlcaþi în picioare. din pricina întrecerilor cãlare desfãºurate de-a lungul zidurilor Luvrului. a „luptei la grãmadã“. a trupurilor de-a valma. p. op. 1986.

1975). nu dispare. vor fi gata sã-ºi serveascã prinþul când îi va chema sau va avea nevoie de ei. Repere pãstrate ºi jocuri modernizate. Paris. stilul ºi spiritul jocului. CNRS. zdruncinând totodatã. 18 Cf. se impun dupã 1550: jocul cu inelul ºi jocul cu momâia. Belin. Nici un adversar nu i se pune în cale celui care galopeazã. cu provocãrile lor. Yates. 1989. Mânuirea lãncii se aflã în centrul acestor jocuri. Prezenþa lor salvgardeazã fixarea valorilor luptei. prin menþinerea formei lor. Lucien Clare. în special. ce dau iluzia unei supravieþuiri a acestora. Caxton propune ca aceste înfruntãri publice sã se þinã mãcar o datã pe an: „Astfel. dar cu condiþii mai „strãvezii“ ºi cu o desfãºurare ºi ea reglementatã. Cu mult timp înainte de 1605.). Þinta nu mai 17 Frances A. Un asalt împotriva unei momeli deci. Paris. 1983. Tehnica e mai importantã decât înfruntarea. în plus. Le symbolisme impérial au XVIe siècle. frecvent asociate. 177 (prima ediþie englezeascã. disputele senioriale care aduc a întreceri. fiecare dintre aceste practici e bazatã pe un gest precis: trimiterea lãncii printr-un cerc atârnând deasupra arenei în cazul jocului cu inelul ºi izbirea lãncii (pânã la rupere. Tolereazã deci din ce în ce mai puþin o violenþã pe care nu o pot controla. Étude historique et ethnolinguistique d’une famille de jeux équestres. * În francezã.288 Istoria corpului centralizate ºi moderne tolereazã din ce în ce mai puþin solidaritatea de neam. La Quintaine.18 Rezervate pânã atunci doar pentru antrenamentele cavalerilor.“17 Însã nobilimea reuºeºte sã perpetueze mitul unei puteri legendare mai degrabã prin reorganizarea acestor jocuri. Latura rãzboinicã. dacã e posibil) de un obstacol fix în cazul jocului cu momâia*. Douã practici. quintaine [momâia] desemneazã o þintã fãcutã de obicei dintr-un þãruº înfipt în pãmânt ºi un scut fixat în partea de sus a acestuia (n. Vãrsarea de sânge este evitatã cu mai mare certitudine. Astrée. Doar instrumentul dirijeazã gestul. gentilomii vor regãsi vechea tradiþie a cavaleriei ºi. .tr. Ici-colo existã reacþii pentru a încetini dispariþia treptatã a luptelor individuale ºi a turnirurilor. iar îndemânarea. decât forþa ciocnirii. suprimând totuºi pericolul pe care îl presupun. p. noile practici se substituiau deja întrecerilor. sângele vãrsat ºi codul aproape sacru. În Anglia sfârºitului de secol al XVI-lea. la Course de bague et le Jeu de têtes. curând. în schimb. coaliþiile lor.

Eticheta vine sã completeze tehnica: o mixturã de eleganþã ºi de dibãcie. de exemplu. bineînþeles. Lupta e transpusã. 205. p. E ceea ce aratã ºi Brantôme. p. Þinutele se schimbã ºi ele: concurentul îºi pierde harnaºamentele în a doua jumãtate a secolului al XVI-lea. alura. afirmare a identitãþii. curând. fie cu regele. de exemplu. ce implicã mai mult agerime ºi dexteritate. Essai sur la souveraineté dans la France du Grand Siècle.“19 Þinuta de curte dovedeºte în ce mãsurã gestul nu mai e în acest caz decât memorie ºi simbol. Journal. a zisului an 1570. de fapt. dar cu tot cu formele sale: respectarea riguroasã a unui traseu al cursei. purtând pe cap toci de velur cu panaº. Paris. înveºmântat cu o hainã ca cea cum era îmbrãcat defunctul rege Francisc. evocându-i pe concurenþii de la sfârºitul secolului al XVI-lea. Payot et Rivages.Exerciþiul. D’Auville. E o bãtãlie. 20 Joël Cornette. Forþei ºi agerimii trebuie sã li se adauge eleganþa. exigenþe mai numeroase. evitarea oricãrei miºcãri bruºte a calului ºi mai ales adoptarea unei þinute. cãrora li se impun. un mod particular de a respecta buna-cuviinþã. în Revue de l’Anjou. dar era atât 19 Jean Louvet. desigur. . 300. dar mai mult ca dispozitiv formal ºi mai puþin ca pericole. însoþit de mari seniori înveºmântaþi în acelaºi fel. fie cu alþii. eliminând orice întâlnire. o „refeudalizare imaginarã“ ce determinã „nobilimea militarã sã joace ºi sã mimeze un rol rãzboinic ºi politic pe care era pe cale sã-l piardã“20. Imaginile de forþã frontalã dispar în beneficiul unor modele mai subtile. c) Eleganþa ºi sociabilitatea Se pare cã jocurile de ciocnire frontalã sunt. galopeazã destul de „frumos“ pentru a i se uita eºecul lãncii sale: „Mareºalul d’Auville fãcea de obicei cele mai frumoase curse din lume atunci când concura la inel. impunerea unei linii bine desenate geometric pentru vârful de lance. Le Roi de guerre. judecate ca excesive în secolul al XVI-lea. Stofele ºi catifelele devin banale pentru galopurile combatanþilor: „În ziua a nouãsprezecea a lui februarie. Joc cu inelul. Récit véritable de tout ce qui est advenu digne de mémoire tant en ville d’Angers […] qu’en autres lieux. 1854. 1993. printre primii. Fie ºi numai jocurile cu inel simbolizeazã asemenea reînnoiri. mai complexe. jocul 289 e decât un spaþiu geometric. regele Carol þinti inelul în grãdina amintitei abaþii de la Saint Aubin.

1679–1680. I. 23 Marc de Vulson de la Colombière. calculate. câºtigã. pentru a privilegia. pe când „doar“ premiul al treilea merge la „cel care va fi tras cât mai aproape de cercul pictat pe fruntea momâii“23. p. forma gesturilor ºi pe cea a aparenþelor. 371. III. p. vol. Dincolo de retorica flatantã. 22 21 . În sfârºit. e suficient ca Vulson de la Colombière sã descrie. Le Vrai Théâtre d’honneur et de chevalerie. în 1638. L’Instruction du Roy en l’exercice de monter à cheval. dar în care eleganþa.“21 Imagine rãzboinicã. dar dominat de prestanþã ºi de „graþie“. senior de Brantôme. ci ºi poporului dumneavoastrã. desigur. dar galopurile lui valorau cât nimerirea înãuntru. cit. în definitiv. în care ascendentul militar se pãstreazã. întrecerile „ideale“. Pierre de Bourdeille. adãugând de altfel ºi pistolul la armele tradiþionale. cea a regelui mânuind direct forþa. op. corespondentul psihologic al miºcãrii. excelenþa miraculoasã a spiritului vostru“22. Paris. bineînþeles. atunci când îl sfãtuieºte pe Ludovic al III-lea în vederea întrecerilor lui de la Luvru. Maestrul de echitaþie insistã asupra libertãþii aparente a miºcãrilor. Antoine de Pluvinel. Paris. ou le Miroir héroïque de la noblesse. accentul este bine pus pe stãpânirea de sine. vol.290 Istoria corpului de nefericit pentru cã arunca rar prin cerc din cauza vederii sale pe care n-o avea prea sigurã. 1625. fãrã sã ezite. De exemplu. E de-ajuns sã prezinte o ierarhie a premiilor atribuite pentru ca execuþia formalã ºi eleganþa sã-ºi confirme importanþa: premiul întâi „pentru cel care va fi fãcut cea mai frumoasã cursã ºi îºi va fi executat tragerea cu pistolul cu cea mai mare graþie în lupta individualã“.. E nevoie de marile tratate de cãlãrie din secolul al XVII-lea ºi de constituirea unei veritabile arte a curþii pentru ca o asemenea prioritate sã devinã ºi mai evidentã: ca în cazul lui Pluvinel. Un mod ca oricare altul de a sublinia importanþa câºtigatã de punerea în valoare a atitudinilor ºi a þinutelor transformate în spectacol. Imaginea regelui participant la turniruri. El detaliazã pe larg alura. Acestea sunt cele pe care regele trebuie sã le arate poporului: regele trebuie sã concureze frecvent în public „pentru a face cunoscutã nu numai nobilimii. 131. 548. invocând expunerea publicã a regelui la jocul cu inelul. Recomandã gesturi controlate. p. face loc unei imagini mai complexe. sugereazã un ansamblu de calitãþi aproape intelectualizate.

cele din Bretania de exemplu. Humanitas. p. constã în a face din teatralizare un element al mizei înseºi. p. importanþa cortegiului ºi a cavalcadei. de H. Descrierea din Mercure français rezervã mai multe pagini paradei de la turnirul din Napoli din 161226 ºi doar câteva rânduri desfãºurãrii luptei. 1863–1866. 26 Le Mercure français. Aventura fictivã în secolul al XV-lea pune la încercare în primul rând „adevãratul curaj“25. ºi Georges Chastelain. La drept vorbind. 2002. Ceea ce dã o importanþã deosebitã intrãrii în scenã. Le Déclin du Moyen Âge. prin chiar etimologia lui. p. Lupta rãmâne neapãrat „realã“. trad. Ficþiunea joacã un rol în cadrul lor. Paris. întãrind în acelaºi timp convergenþa 24 Vezi Olivier de la Marche. II. Premiile. „Caruselul“. vol. se îndepãrteazã cu siguranþã de modelele primitive teatralizându-se.R. Leiden. 1839. mai ales. aºa cum este încã la începutul secolului al XVI-lea. nimic altceva decât jocuri cu inelul ºi cu momâia. 84 (ediþia I.Exerciþiul. creând scene ºi tablouri. Mémoire sur la maison de Bourgogne [secolul al XV-lea]. nume dat de secolul al XVII-lea acestor serbãri publice de tip nou. Dar arta asaltului ºi înfruntarea pericolului rãmân ºi în aceastã situaþie valorile centrale. 1967. Bãtãlia ce pare realã e în centrul momentului culminant. Originalitatea serbãrilor din secolul al XVII-lea. Choix de chroniques et mémoires de l’histoire de France. 113]. dar precedate de defilãri ale unor escadroane înzorzonate ºi figuranþi savant costumaþi. Radian. 440. . aratã. în Jean-Alexandre Buchon. nu sunt legate decât de jocul cu lancea ºi de cel cu spada. Olivier de la Marche sau Chastelain descriu mai multe turniruri organizate pentru a elibera „o prinþesã prizonierã“ sau pentru a ataca tot felul de „cavaleri rãtãcitori“24. jocul 291 Nu cã arta spectacolului însãºi ar fi necunoscutã înainte de jocurile de la curþile moderne: cel puþin din secolul al XV-lea. Turnirurile din Evul Mediu timpuriu. 1938) [Amurgul Evului Mediu. asociind în acelaºi timp mitul cu puterea suveranului. Paris. Lupta poate exploata în acest caz referinþele romaneºti. Œuvres [Cronici de la 1419 pânã la 1470]. O modalitate de a mãri interesul prin integrarea unei culturi literare. 1612. în schimb. Bucureºti. turnirurile acceptã teatralizarea. 25 Johan Huizinga. Payot. Animale ºi personaje mitice pot incomoda la intrãrile în arene.

26. Expresia cea mai desãvârºitã a jocului este creatã de caruselul din 5 ºi 6 iunie 1662. gentilom încã tânãr. a se impune prin înfãþisare mai mult decât prin luptã. Saint-Eustache sau Saint-Paul“29. patruzeci de cai conduºi cu mâna ºi optzeci de rândaºi. 704. Ea merge pânã într-acolo încât exerciþiile ºi galopurile regelui devin cele ale unui soare ce-ºi face „cursa lui printre alþi aºtri“30. „Bouquins“. plus aghiotantul ºi mareºalul.. conduce prima dintre cele cinci trupe îmbrãcat cu o hainã din aur ºi argint presãratã cu rubine27. argintiu ºi roºu înflãcãrat. Nangis. Les Fêtes à la cour du Roi-Soleil. mai 1679. Fiecare dintre aceste trupe dispune de o suitã direct proporþionalã cu importanþa conducãtorului ei. auriu. 1984. jocul reprezintã puterea în aceeaºi mãsurã în care o promoveazã. 1995. proþãpit în costum de imperator roman. Paris. France classique. p. p. p. 1589–1715. Paris. Paris. avec les noms des Princes et Seigneurs qui doivent courir la bague. Punere în scenã a curþii reunite. 29 René ºi Suzanne Pillorget. dupã un principiu ce leagã cât se poate de intim aparenþa ºi puterea: „Escadronul regelui numãra patru timpaniºti.“28 Þinuta vestimentarã ºi fizicã se impune pânã într-atât încât cãlãreþii eliminaþi „s-au dus sã se fãleascã prin mulþimea din cartierele Saint-Gervais. iar ducele de Guise ca „rege american“. op. organizat în onoarea Delfinului. 31 Le Mercure Galant. 1662. 28 Marie-Christine Moine. 61. nu prea înstãrit. 30 Relation des magnificences du Grand Carrouzel du Roy Louis XIV. cit. nãscut cu un an mai devreme. col. prezenþa la joc e cea care suferã modificãri: a juca pentru a se arãta. Toþi purtau culorile lui Ludovic al XIV-lea. douãzeci ºi patru de valeþi înarmaþi. . douãzeci ºi patru de trâmbiþaºi. 705. Paris. Gazeta Le Mercure Galant interpreteazã Caruselele regale ca pe un simbol al monarhiei: „Marile serbãri sunt aºa de glorioase pentru un stat pentru cã ele sunt un semn al liniºtii acestuia ºi al bunei ºi fericitei guvernãri a suveranului sãu. Robert Laffont. Ducele d’Enghien ºi-o conduce pe a sa ca „rege al Indiilor“. dar de 27 Vezi René ºi Suzanne Pillorget. douãzeci ºi patru de paji purtând lãncile ºi scuturile acoperite cu blazoane ºi devize. spectacol atât de important încât a dat numele sãu locului în care s-a petrecut: Ludovic al XIV-lea. France baroque.292 Istoria corpului posibilã dintre carusel ºi balet. les testes et la méduse…. p.“31 Generalizând. dacã nu pentru a lua ochii.

67. jocul 293 origine nobilã. cãci nu intrarã acolo decât cei mai cinstiþi oameni de la curte. cit. . În schimb. pentru o luptã la porþile oraºului.“32 În primul rând. Pieptarul ºi diversele harnaºamente îl costã 400 de scuzi. în acest caz. Pe scurt. prâslea fãrã avere. în ciuda continuitãþilor aparente. Pentru Bayard. negociazã cu neguþãtorii. Doar un avans dat de câþiva neguþãtori ºi ajutorul prietenilor apropiaþi îi permit sã adune suma. Aceastã practicã implicã responsabilitãþi. Averea lui e neînsemnatã. Are nevoie „sã reuºeascã“ la curte. Doar cu aceastã condiþie împinge în faþã. impune „mersul la risc“. aºa cum i-o permite obârºia. Iar prezenþa. este de asemenea în cãutarea unor ajutoare financiare pentru a purcede la primele sale turniruri. op. organizator al luptei. pericolul. κi spune sie însuºi cã e un „prost luptãtor“. Deºi. Reuºitele la întrecere modificã de altfel cariera militarã a lui Bayard. sã-ºi afiºeze apropiaþii. Demers cu atât mai remarcabil cu cât Nangis nu vizeazã nici un premiu în mod explicit. 1862. îºi asumã o cheltuialã. ªi el. Totuºi. ªi el aºteaptã o promovare în urma întrecerii. Trebuie insistat aici asupra diferenþelor faþã de trecut. În 1605. Paris. dezvãluie aproape fãrã sã vrea aceastã schimbare. cautã. Nangis o spune cu simplitate: „M-a costat 400 de scuzi. Nangis va servi în armatã. Mémoires (1600–1640). p. în ultimã instanþã. 75.Exerciþiul. deºi câteva forme subzistã. face demersuri pe lângã prieteni. Strategia lui e evident una socialã: sã participe la serbãrile celor mari. sã se numere printre cei din mica elitã din preajma ducelui de Nevers.33 Ele profileazã gradele ºi prestigiul. þine sã joace.. sã-ºi asigure sprijin. prezenþa e utilã. sprijinul regelui. consideratã de el însuºi excesivã. [Dar] aceastã micã galanterie îmi ridicã puþin moralul. miza este una iniþiaticã. Aºteaptã o însãrcinare. De la Bayard la Nangis transformarea este completã. de o recunoaºtere ce contopeºte datoria moralã ºi forþa fizicã. serveºte unor scopuri care nu au legãturã cu arta combatantului. E vorba despre o treaptã în drumul spre „onoruri“. ºi de multã vreme. în 1490. Le Loyal Serviteur. Ea reclamã aventura asalturilor. vitejia proprie rãzboiului. Bayard. Dar diferenþa constã în mizã. Nangis nu poate plãti. 32 33 Nicolas de Nangis de Brichanteau. p. pentru a-ºi sublinia apartenenþa.

de a sublinia o competenþã proprie Le Mercure Galant. statutul nobilimii e cel ce s-a schimbat. 36 Jean-Pierre Labatut. p. Le Mercure Galant. Labatut o spune astãzi în felul sãu. noiembrie 1679. de a-ºi aminti originea militarã fãrã a fi neapãrat sub arme. din 1719. De la Bayard la Nangis. Paris. 119. ci practici devenite semne. 1978. din 1679: „Nu se renunþã la exersarea continuã cu armele ºi nobilimea îºi face aºa o plãcere din asta încât meseria rãzboiului nu va fi nicicând uitatã în Franþa. noiembrie 1719. 89. de origine burghezã ºi duci de Tresme în 1648. în celãlalt caz o nobilime formatã prin practicile de la curte. povestind tot ceea ce gloria celor din neamul Potier. o nobilime orientatã aproape în exclusivitate spre meseria armelor. d) Jocuri militare ºi jocuri de curte Dar interesul istoric al acestor jocuri constã în faptul cã permit nuanþarea ºi precizarea acestei diferenþe. p. fãrã nici o îndoialã. Les Noblesses européennes de la fin du XVe siècle à la fin du XVIIIe siècle. Într-un caz. Victoria în jocul cu inelul sau în lupta de la porþile oraºului nu pot sã-i modifice „poziþia“. Paris. Imaginea e banalã. O modalitate. 35 34 . Jocurile sale la fel. În Le Mercure Galant. sunt de origine militarã. Diferenþa aproape stereotipalã. în arta de a juca. O origine amintitã ºi subliniatã în mod constant. îi „datoreazã morþii eroice a doi fii ai primului duce în lupte recente“36. p. îndeplinind sarcini ºi funcþii. Prezenþa sa la joc e cea a unui curtean. Ceea ce rãmâne e faptul cã aceste întreceri la inel. PUF. Nobilimea s-a schimbat. pentru putere. 96. prezentate drept oferite „de cãtre Zeul Marte“35. bineînþeles.294 Istoria corpului Nangis nu trãieºte aceleaºi aºteptãri. Paris. chiar dacã participarea sa este obligatorie. de exemplu. Totuºi. Idealul militar rãmâne o valoare fundamentalã pentru nobilime.“34 Sau întrecerile cãlare de la Dresda. când sunt descrise cursele de la Saint-Cloud ºi de la Fontainebleau. Ele nu mai sunt neapãrat practici ale combatanþilor. De unde douã strategii în arta de a parveni ºi totodatã. O modalitate. practicate din plin pe parcursul întregului secol al XVII-lea. E acolo ca sã placã. rolul simbolic al acestor jocuri trebuie bine cântãrit. pentru celebrarea cãsãtoriei dintre Prinþul Elector ºi arhiducesa Josefina. pentru anumiþi nobili.

340. Brusca ºi intensa putere a acesteia se adaugã la ceilalþi factori ºi face cavaleria din ce în ce mai vulnerabilã. L’intelligence au pouvoir. omul pe cal îºi pierde locul central pe care l-a ocupat multã vreme. jocul 295 soldatului fãrã a o pune obligatoriu la încercare. Eficacitatea ei îºi arãtase pentru prima oarã limitele atunci când ºarjele lui Carol Temerarul fuseserã curmate de suliþaºii elveþieni la Grandson ºi la Nancy. în 1680. cu cizme accesorizate „cu o finã broderie de aur ºi argint în dreptul genunchiului ºi pe o parte“37. Ibidem. în definitiv. februarie 1680. rãmânând totuºi „arma cea nobilã“. Cel mai important. Þinute de salon sau de manej. 286. Ele sunt fãcute pentru a arãta o atitudine. Fayard. p. Schimbarea armei implicã schimbarea rolului. La drept vorbind. o þinutã. 1971) 40 Armã utilizatã timp de câteva decenii. e vorba despre ceva „intermediar“ între archebuzã ºi muschetã. înlocuitã progresiv prin portul armei de foc. mai 1683. pentru a aminti o apartenenþã. jocurile nu mai sunt exerciþii. galopând la Saint-Germain. pentru o nobilime în schimbare. Paris. p. cu cât istoria lui vine de departe din trecut. de exemplu.Exerciþiul. Mânuirea lãncii nu mai este decât exerciþiu ºcolar în secolul al XVII-lea. 38 37 . sau prinþi galopând la aceeaºi datã „cu surtuce stacojii“38. dar cu atât mai important. Londra. mai mult pentru a „semnifica“ lupta decât pentru a se antrena în vederea ei. Ea resimte nevoia de a le pune în scenã ºi de a le expune. Tocmai de aceea devine un semn al apartenenþei militare ºi totodatã un semn al tradiþiei. impunând o reechilibrare a genurilor de arme pentru a da mai multã greutate infanteriei ºi artileriei. 1974 (prima ediþie. fie „poitrinal“40. 39 Cf. fie pistol. Dar o face deja într-un mod mai simbolic Le Mercure Galant. Louis XI. Paul Murray Kendall. Nu mai vizeazã cu adevãrat antrenamentul. Paris. e cã nobilimea din secolul al XVII-lea resimte nevoia de a-ºi „reactiva“ idealurile militare. Dovada o reprezintã arhaismul tehnic al acestor întreceri în secolul al XVII-lea.39 Strivirea cãlãreþilor burgunzi atrage dupã sine o revizuire totalã a importanþei date lãncii. Lancea e un instrument abandonat de cavalerie de la mijlocul secolului al XVI-lea. Valoarea lor e simbolicã: Delfinul.

Ordinul militar nu va fi decât unul printre altele. viziune asupra universului Se produc ºi alte schimbãri în afarã de dispariþia violenþelor ºi de creºterea prestanþelor: o privire nouã asupra înlãnþuirii ºi a ordinii miºcãrilor corporale. sunt singura ocazie. noiembrie 1682. Viziune asupra miºcãrilor corpului. ca localizare a vânatului. Atunci când turnirurile ºi derivatele lor îndepãrtate vor face loc curselor de cai. de maniera de a explica dinamica ºi efectele ei. Noutatea þine atât de punerea în scenã a corpului. prestanþei. îndelung pregãtite ca itinerar. Vânãtorile lui Ludovic al XIV-lea. a) Baletul ecvestru. Dar raportul þine mai mult de aluzie decât de realitate. Paris. de fapt. cât ºi de reprezentarea logicilor miºcãrii: e vorba mai ales de legãtura dintre miºcãrile membrelor ºi cele ale lumii. este absolut necesar sã se evoce forþa luptei: imaginea puterii nu e posibilã fãrã ea. de la cavaler la cãlãreþ În primul rând. ci reprezintã întotdeauna o imagine a rãzboiului. pânã la transformarea completã a artelor miºcãrii în secolul al XVI-lea. de a evoca distracþiile belicoase ale regelui: „Dacã nu vã vorbesc în fiecare lunã despre vânãtorile regelui nu e pentru cã acest divertisment nu s-ar numãra adesea printre plãcerile lui. de exemplu. 2. în rândul elitelor. valoarea lor ºi eficacitatea lor. 41 Le Mercure Galant. Exact aºa cum Ludovic al XIV-lea o face mai simbolic în comparaþie cu Francisc I. . un mod inedit de a-ºi imagina forma lor. p. Cum exerciþiul face bine la sãnãtate ºi cum acesta nu numai cã întreþine vigoarea. Reorganizarea jocurilor aratã. întinderea ºi complexitatea miºcãrilor: punerea în scenã a gesturilor. prinþul nostru are sufletul prea rãzboinic pentru a-l abandona. la sfârºitul secolului al XVII-lea. societatea de la curte îºi va fi transformat complet viaþa nobiliarã. precum ºi mai marea lor stãpânire diversificã registrul abilitãþilor. cum s-a reorganizat însãºi cultura corpului. dispariþiei forþelor frontale.“41 Altfel spus. între secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea: printr-o atenþie progresivã acordatã îndemânãrii.296 Istoria corpului decât o fãcea nobilimea din secolul al XVI-lea. 336.

un semn al competenþei ºi capacitãþii. piruete. 1971. în care se înmulþesc isprãvile cavalereºti ale acelor diversi erranti înainte de biruinþa definitivã a „Cavalerilor“ înconjurându-l pe suveran. ce încheie apoteotic serbãrile organizate pentru nunta ducelui Alphonse cu Barbara de Austria în 1565. 44 Étienne Saurel. „Lettres de Parme (1618. cabrãri. 1627–1628) et débuts du théâtre baroque“. geometrizarea traseelor. ca ºi dependenþa curþilor. 1964. „aere distinse“. Ca. în care o bãtãlie fictivã trebuie sã asigure triumful prinþului în faþa spectatorilor curteni. 43 42 . ci ºi de figuri ºi întoarceri. ªi o virtuozitate totodatã. Tempio d’Amore. impunând calului o disciplinã cu totul ºi cu totul ineditã: nu mai e vorba doar despre galopuri frontale ºi opriri. Le Lieu théâtral à la Renaissance. Societatea de la curte inventeazã baletele cu cai. p. de exemplu. Nu doar despre schimbarea de direcþie. pentru care exigenþele sunt integral modificate: „Asistãm la transformarea unei tehnici militare ce leagã omul ºi calul într-o tehnicã fãrã scop rãzboinic. CNRS. direct pusã în serviciul unei ideologii ºi al unei monarhii absolute: imaginea valorizatã a cavaleriei pentru a simboliza puterea prinþului. a cãror originalitate a fost subliniatã de Roy Strong: drame jucate de la cap la coadã. Paris. ci ºi de alurã. din Parma anului 1628. Aceastã exigenþã e cu atât mai dezvoltatã în secolul al XVI-lea cu cât circumstanþele scenice merg mult mai departe de întreceri ºi de carusele. Stock. p. mãsurã ºi uneori chiar de ritmul pasului. Pânã la teatrul Farnese. O practicã fãrã precedent: „artã nouã ce nu-ºi cautã þelul decât în ea însãºi“44. un semn de apartenenþã la un ordin. Rezultatul este o strunire diferitã a calului. care devine exaltarea subiectivã a propriilor sale modalitãþi. Ceea ce face ca „a încãleca“ sã nu mai fie o stare. Paris. Temã militarã. estetizatã. 102. însã în acest caz în întregime jucatã. jocul 297 Echitaþia este unul dintre cele mai bune exemple. fãrã îndoialã. 205.Exerciþiul. un brusc belºug de îndrãzneli pânã atunci ignorate: volte. în Jean Jacquot (coord. unde primele puneri în scenã sunt cele ale unor imense turniruri ºi balete ale cãlãreþilor43. cei ai „Onoarei ºi Virtuþii“42. Histoire de l’équitation des origines à nos jours.). într-o culturã a corpului adaptatã Ibidem. ci o ºtiinþã particularã. I. Laving.

dar ea împinge în prim-plan iscusinþa curteanului mai mult decât pe cea a rãzboinicului. În acest caz. p. Aux amateurs de livres. Cuvintele însele se schimbã pe parcursul secolului al XVI-lea. pe „cavaler“. mai multe sensuri.). precum la Sully. Vrin. conducându-se dupã principiul ordinii lumii. Paris. I. „cãlãreþ“ înlocuindu-l. Les Recherches de la France. aºa cum o fãceau deja baletele cu cai prin cercurile lor concentrice ºi succesive48. ºi reproduce cu perseverenþã imaginea unei curþi dispuse strict ºi „la metru“ în jurul regelui. Mimetism 45 Guy Bonhomme. cãlãreþ. Historiettes. accentuând disputele între ºcoli. Luarea la cunoºtinþã a lui Pasquier în ale sale Cercetãri asupra Franþei din 1570: „Am abandonat mai mulþi termeni franþuzeºti ce ne erau foarte naturali. a ordona are. Les Jeux à la Renaissance. 1987. 49. „Le cheval comme instrument du mouvement humain à la Renaissance“. înmulþind investiþiile pedagogice. Actes du colloque de Tours. la curþile din secolul al XVI-lea. Le Corps à la Renaissance. Paris. concretizate în acele vaste dispozitive scenice ce-l ridicã pe prinþ pe un piedestal.298 Istoria corpului la un nou rol al nobilimii în centralizarea regalã. Gallimard. 1990.“46 Ucenicia devine în mod inevitabil diferitã. aºa cum vor fi fiind planetele în jurul Terrei. „La naissance de l’art équestre à la fin du XVIe siècle“. 48 Vezi André Stegmann. în mod evident. în Philippe Ariès ºi Jean-Claude Margolin (coord. 1960.“45 Arta ecvestrã continuã sã susþinã un ceremonial. pentru cã au intrat peste ei niºte bastarzi. comparaþiile nesfârºite ale competenþelor ºi abilitãþilor. Dar adevãratele schimbãri se petrec în altã parte. în acei dansatori care-i încercuiesc poziþia pentru a-l sacraliza mai eficient. Paris. 1982. Dansul de curte e o punere în aplicare a fascinaþiei secolului al XVI-lea pentru corespondenþele dintre microcosmos ºi macrocosmos. 46 Estienne Pasquier. . de exemplu. 124 (prima ediþie. care danseazã „singur singurel“ pe sunetele lãutei în faþa câtorva curteni47. col. Paris. Cãci din cavalerie am fãcut cãlãrie. b) Baletul ºi geometria Aceeaºi importanþã e atribuitã ºi dansului. din cavaler. „Bibliothèque de la Pléiade“. 1595). p. vol. mai minuþioasã. 1643. 47 Gédéon Tallemant des Réaux. susceptibil de a deveni pasiune individualã. p. întinsã pe mai mulþi ani. 338.

incapabilã încã sã întrevadã legea ciocnirii sau a inerþiei. „Le ballet de cour remis à jour“. pp. ºi încã în ºi mai multe ºi diferite feluri. McGowan. „Origines de la pensée scientifique moderne“. 1983. 1968. Histoire du ballet. Histoire de la science. se înºiruiau în lanþuri.). o regularitate. desenând figuri variate într-o îmbinare ºi cu un simþ al proporþiilor ce minunarã asistenþa. Nu cã aceastã viziune ar elimina orice forþã ocultã50: ea mai degrabã integreazã mecanica decât o inventeazã. cea a „Puterii Supreme“ din Baletul monseniorului duce de Vendôme. Aimery Somogy. „Encyclopédie de la Pléiade“. figurã „însemnând caracterul perfect“49. în Maurice Daumas (coord. Mémoires. . 50 Vezi Robert Lenoble. jocul 299 mãrturisit pânã ºi în titlul anumitor figuri. Paris. ºi astea pe diametru. 32. sau cea cu triunghiuri întretãindu-se în interiorul unui pãtrat. cele ale geometriei promovate de ºtiinþa secolului al XVI-lea. 51 Citat de Margaret M.“52 Aceastã ordine este ºi mai bine marcatã în 49 Ballet de monseigneur le duc de Vendosme dansé lui douzième en la ville de Paris dans la grande salle de la maison royale du Louvre puis en celle de l’Arsenac. 35–36. Paris. chiar sexangulare ce intervin în mai toate zilele între planete ºi sferele lor celeste“51. nr. 1610. Gallimard. citat în Ferdinando Reyna. Paris. E ceea ce transpun ºi mai bine rigidele figuri geometrice calculate pentru Baletul comic al Reginei din 1581: „Ele dansarã marele balet de 40 de transformãri în figuri geometrice. printr-o comparaþie cu „conjuncþiile ºi opoziþiile triangulare ºi cvadriangulare. imprimându-le o ordine. Dar ea înscrie pentru prima oarã miºcãrile corporale în vaste ansamble geometrizate. 52 Balthazar de Beaujoyeux. de exemplu. p. ºi imediat în triunghi. el însuºi închis într-un cerc. când în cerc. 1963. 2. însoþite de alte câteva pãtrãþele ºi figuri mici. […] Aceste evoluþii sub formã de figuri geometrice erau uneori în triunghi. 456. ca.Exerciþiul. le 17 et 18e jour de janvier 1610. apoi se transformau în cerc. o disciplinã vizualã pe care nu le aveau. reprezentat la curtea Franþei la 17 ºi 18 ianuarie 1610. având-o în vârf pe reginã. E ceea ce transpune Tuccaro la sfârºitul secolului al XVI-lea într-o foarte ciudatã Artã de a sãri. La Recherche en danse. col. p. când în pãtrat. Reperele motricitãþii sunt dintr-odatã perturbate: a se deplasa înseamnã a se supune unor noi legi ale universului.

de exemplu.). în care abundenþa de costume ce reprezintã sãlbatici. de la forþã la calcul Trebuie sã analizãm din nou cum s-a inventat spada. Giovanni Borelli. precizia mecanicã a coregrafiei56. rãzboinici sau magicieni înfrumuseþeazã. lovitura de împungere (cu vârful) ia locul loviturii de tãiere (tãiºul vechilor cavaleri). Scrima se naºte din luptã.53 Baletul clasic asociazã mai mult ca oricând coregrafia cu geometria. ballet de cour de René Descartes“. dar tot fãrã sã permitã o analizã metricã a miºcãrilor corporale a cãror complexitate sfideazã orice calcul. 1680. 54 53 .. Simplele descrieri ale luptelor Cf. avec machines. ca ºi cea a miºcãrilor corporale în Europa modernã. dar ºi dintr-un paradox special: descoperirea altor instrumente de asalt. Abandonarea armurii gãurite de gloanþe e cea care permite atacul cu vârful spadei: nu se mai ciopârþeºte. prin arta spadei se manifestã cel mai evident restructurarea calitãþilor fizice de dorit. 56 Vezi Description particulière du Grand Ballet et Comédie de Naples de Pélée et Thétis. printre care Furia. furii. Biblioteca Institutului. urmãrind o implacabilã geometrie a paºilor. cit. cum s-a dezvoltat. „La Naissance de la paix. c) Spada. op. 55 Vezi Ferdinando Reyna. se strãpunge. 51. în Jean Jacquot (coord. maestru de balet recomandat Cristinei de cãtre filozof. Niciodatã voinþa de a geometriza nu s-a impus atât de mult ca în acest domeniu. p. Rãzboiul. cum a evoluat scrima savantã. op. pentru a celebra pacea din Westfalia din 1648. Apollo. manuscris 1005. Nu e. piesã pentru a cãrei punere în scenã colaboreazã cu Antoine de Beaulieu. etc. cit. Niciodatã modalitãþile de a învãþa nu s-au înnoit într-o asemenea mãsurã. De motu animalium. baletul La Naissance de la paix [Naºterea pãcii]. Totuºi. Agnes Beijer. nici o surprizã în faptul cã Descartes danseazã la curtea Cristinei de Suedia. pentru a aprecia mai just transformarea modelelor corporale ºi a sensurilor lor. Roma. [1654]. când mecanica precizeazã mai clar legile universului. în care regele a jucat mai multe roluri.54 Nici o surprizã în faptul cã Ludovic al XIV-lea participã la balete însufleþite de maºini inspirate de Torelli sau de Buffequin55. în particular cea a armelor de foc.300 Istoria corpului secolul al XVII-lea.

“60 Fandarea e acuzatã cã submineazã energia. foarte diferitã. cel nobil fugea de reputaþia de bun practicant al scrimei ca fiind jignitoare ºi se ferea s-o înveþe ca pe un Le Loyal Serviteur. asupra intensitãþii ciocnirilor sau a scânteilor provocate în armurã. jocul 301 indicã schimbarea decisivã. 321. 2002. 58 57 . Paris.. ci asupra combinaþiei ºi pregãtirii gesturilor ce permit atacul brutal ºi brusc. senior de Brantôme. Seyssel. de asemenea. o schimbare în evaluarea forþelor ºi a abilitãþilor. din 1492. 1888. între secolul al XV-lea ºi al XVI-lea. The Two Angry Women. Violence et culture de l’épée dans la France moderne (XVIe–XVIIIe siècle). strãpungând corpul. nu a ºtiinþei […] ºi.“57 ªi evocarea duelurilor din secolul al XVI-lea. exprimã aceste rezistenþe. p. p. 83. vechii spadasini nevãzând decât mistificare ºi perfidie în noile principii. Pierre de Bourdeille. Discours sur les duels [ms. secolul al XVI-lea].“58 Comentariile pe marginea asalturilor nu mai întârzie asupra vreunei puteri oarbe a loviturilor. 1599.“61 Montaigne. în care spada se frânge de armurã din cauza unei lovituri oblice: „Bunul cavaler îºi rupse spada în douã bucãþi. p. Londra. în ochii sãi semn de calcul mai mult decât de bravurã. un conflict în ceea ce priveºte pertinenþa acestei înnoiri. de exemplu. 1873. 1885). L’Escrime et les Escrimeurs depuis le Moyen Âge jusqu’au XVIIIe siècle. op. Ca. un adevãrat viteaz se va vedea þepuit ca o pisicã sau ca un simplu iepure. în beneficiul unei practici „vicioase“: „Aceastã modã dãunãtoare ºi crudã de a se bate cu sabia lungã îi este proprie doar jocului de atac cu vârful. cit. Croiser le fer. în copilãria mea. 59 Despre istoria spadei. în special o abandonare a forþei. printre alþii. de fragilitate mai mult decât de hotãrâre: „Onoarea luptelor constã în pizmuirea curajului. Champ Vallon..Exerciþiul. face sângele sã þâºneascã: „Marchizul de Maguelair îºi ucise omul cu o împunsãturã directã de spadã pe care mai bine aº reprezenta-o decât aº povesti-o. Hervé Drevillon ºi Pierre Serna. evocarea turnirurilor lui Bayard. citate în Egerton Castle. unde spada. Paris.59 Una dintre primele consecinþe este o deplasare a reperelor culturale. vezi textul remarcabil al lui Pascal Brioist. 76 (prima ediþie englezeascã. 15. Annales d’Elizabeth. 60 Henry Porter. p. printr-un cortegiu de metafore din lumea animalã: „Atunci un bãrbat puternic. 61 Abraham Darcie. vituperând împotriva unei scrime savante.

2 vol. amplã proiectare a corpului în faþã cu o categoricã ºi întinsã înaintare a piciorului: „Când veþi vrea sã daþi o loviturã de împungere. dacã n-ar dezvãlui. 76 (prima ediþie englezeascã. în schimb. Succesiunea textelor despre spadã. Eseuri. deodatã. „Bibliothèque de la Pléiade“. lovituri grupate în categorii ºi în serii. dinspre putere spre dibãcie. la marea transformare ce reorienteazã motricitatea nobilã dinspre forþã spre prestanþã. Trattato dello schermo. devine o adevãratã fandare a corpului. ce încep sã exploateze tãiºul spadei. De la un tratat la altul. cit. 1966]. Ceea ce contribuie. 782 (ediþia I. op.302 Istoria corpului meºteºug al subtilitãþii. Editura ªtiinþificã. cu vârful. Lucrul cel mai semnificativ în aceste texte este cã ele integreazã 62 Michel de Montaigne. 1950. în tratatul lui Vizani din 1575. prestanþa ºi agilitatea. în elan: lovitura directã. 1575. Nici în acest caz nu e nimic uimitor: plecându-se de la atenþia acordatã vârfului. amplitudinea miºcãrilor. . citat de Egerton Castle. noua sensibilitate: existenþa unei strãdanii originale având ca obiect impulsurile ºi stãpânirea lor. spre mijlocul secolului. se construiesc ºi se adaugã. îmbogãþirea tehnicii corporale poate fi urmãritã în detaliu. Observaþii anodine totodatã. faceþi astfel încât piciorul drept sã înainteze cu un pas mare ºi lãsaþi-vã imediat braþul stâng sã cadã. dupã ce a fost. Urmeazã loviturile. miºcãrile câºtigã în spaþiu. totodatã. 65 Ibidem. Trattato di scientia d’arme con un dialogo di filosofia. Essais. 5. Veneþia. rãmâne un exemplu privilegiat în aceastã privinþã: în aceste texte. 1580) [Michel de Montaigne.“64 Nimic uimitor în aceste adãugiri: miºcãrile câºtigã în libertate odatã cu dobândirea aceluiaºi principiu. cu diversitatea sa progresivã de apãrãri ºi atacuri. 1553.65 Cu parade.“62 Observaþii în curând depãºite. pentru un timp. de Mariella Seulescu. un simplu pas. prin insistenþa lor. în tratatul lui Agrippa din 155363. abãtându-se astfel de la virtutea adevãratã ºi purã. tactica. col. trad. între începutul secolului al XVI-lea ºi mijlocul secolului al XVII-lea. Roma. p. în secolul al XVI-lea. 1885). Paris. încetul cu încetul. p. Bucureºti. cel al luptei cu spada. mobilitatea. 63 Camillo Agrippa. 64 Angelo Vizani. Gallimard.. Lupta cu spada favorizeazã tocmai combinaþiile calculate de miºcãri.. Miºcare limitatã a braþului combinatã cu o scurtã înaintare a piciorului din faþã ºi mai ales cu un pas înapoi al piciorului din spate. p. Mai întâi.

la Agrippa67. drepte. exerciþiile nobilimii ºi-au restructurat formele între secolul al XVI-lea ºi al XVII-lea. de ierarhizare. miºcãrile urmeazã conturul unor figuri regulate. Consecinþa este tocmai promovarea unor atitudini mai bine stãpânite. Aceste forme nu numai cã au îndreptat atenþia spre alte lucruri de învãþat. 66 67 Joachim Meyer. Calcul mai ambiþios totodatã. unghiuri. Camillo Agrippa. unde figurile aleargã pe sub paºii atacatorilor. ce nu pot fi explicate decât de schiþele unei proiecþii a universului. mobilizând noi calitãþi ale corpului. în acest caz.. care determinã miºcãrile plecând de la o combinaþie de cercuri ºi de poligoane înscrise în ele. pentru a respecta mai bine exigenþa geometricã: oare picioarele nu trebuie sã se conformeze liniilor ºi unghiurilor drepte?66 Sala presupune existenþa unei pardoseli cu dale perfecte. Jocul acesta cu direcþii ºi þinte se foloseºte de combinaþiile de curbe. 3. dar ºi de sensibilitatea lor. Augsburg. Calcul mai complex. op. O ºtiinþã. 1572. în întregime pitagoreicã însã. fiindcã este vorba ca prin ele sã se imagineze cele trei dimensiuni ale miºcãrii. Joachim Meyer îi pune pe elevii sãi sã se miºte pe dale clar desenate. jocul 303 perfect noul imaginar matematic: spadele devin unelte geometrice. au înnoit pedagogiile. Fãrã nici o îndoialã. cit. tehnica „de vârf“ se preteazã unor asemenea sistematizãri: cu manipularea ei strict direcþionalã ºi importanþa codatã acordatã executãrii paºilor. Getrutkt zu Augspurg. dacã nu mai elegante: geometrizarea gesturilor este convergentã în acest caz cu alte transformãri legate de mãsurarea lor. Dar. în fine. Se schimbã totul mai ales în privinþa modului de desemnare a valorilor corpului. 6.Exerciþiul. ele au creat nevoia unor noi maeºtri. Intervine o schimbare totalã între educaþia corporalã a cavalerului ºi cea a curteanului. dar ºi de dobândire a lor. efectuate în secolul al XVI-lea. vezi „D’una figura geometrica“. încadrându-se în noi dispozitive sociale. raportul dintre linii ºi lovitura datã nu prea devine mai perceptibil: imaginarul matematic sfârºeºte în ezoterism. . Prestanþa se învaþã? De la balet la jocul cu spada. de la echitaþie la jocul cu lancea. în care cifra nu are valoare decât în ea însãºi. adâncimea adãugându-se dimensiunilor laterale. p.

pânã în vârful ei.“69 E foarte diferitã mãrturia lui Bassompierre. echipat cu toatã armura.“68 Exerciþiile ar ilustra competenþe. unde învaþã „a urca pe cal cu Jean-Baptiste Pignatelle“70. îºi mãsura puterea cu ceilalþi scutieri la aruncarea lãncii sau în alte întreceri de rãzboi. ed. iar dansul ºi muzica la nouã ani. apoi altã datã alerga sau mergea mult pe jos pentru a se obiºnui sã-ºi pãstreze suflul […]. . ibidem. Mémoires. vol. Nouvelle collection des Mémoires pour servir à l’histoire de France. Viitorul prieten al lui Henric al IV-lea începe sã înveþe cititul la cinci ani. Fãcea saltul înarmat complet […]. Aºijderea sãrea fãrã sã punã piciorul pe scara de la ºa pe un bidiviu.. Urmeazã câþiva ani de colegiu în Lorena ºi în Germania ºi mai ales o lungã cãlãtorie în Italia. Boucicaut. arme ºi dans pe lângã maeºtri luaþi drept cei mai savanþi din Europa: la Mantova mai întâi. pp. la Florenþa. unde Bassompierre îºi perfecþioneazã învãþãtura în materie de echitaþie. 220. prezintã în memoriile sale practicile de iniþiere ca pe tot atâtea activitãþi cumulate: „se strãduia sã goneascã un bidiviu fiind complet înarmat […]. începând din 1596. Acesta face diferenþa între exerciþii ºi le defi neºte utilitatea. VI. ale cãrui memorii îi reconstituie tinereþea cu cea mai mare meticulozitate. considerat multã vreme 68 Le Livre des faicts du Mareschal Boucicaut [ms.304 Istoria corpului a) Exerciþiile care iniþiazã Trebuie fãcutã o comparaþie concretã între formarea vechiului cavaler ºi cea a curteanului: între exerciþiile „Bãieþandrului Boucicaut“ de pe la 1380. cit. apoi la Bologna. ºi cele ale lui Bassompierre de la sfârºitul secolului al XVI-lea. când era acasã.. II. rãzboiul rãmâne obiectivul aproape unic. 70 François de Bassompierre. secolul al XV-lea]. seria I. Aºijderea se urca pânã sus printre doi pereþi de ipsos. Altã datã fãcea dintr-o bardã sau dintr-un mai o armã ca sã-ºi întãreascã braþele […]. […] Aºijderea se urca pe spatele unei scãri înalte rezemate de un zid. gentilom din Nancy nãscut în 1579. actele definesc direct calitãþile corpului. viitor mareºal al Franþei. 69 Ibidem. fãrã sã o atingã cu picioarele. seria a II-a. p. vol. în Joseph-François Michaud ºi Jean-Joseph-François Poujoulat. Rãzboiul pãtrunde încã în cotidian chiar ºi prin jocurile considerate simple distracþii: „Apoi. 219–220. de exemplu. p. Pentru Boucicaut. la Napoli. 16. asta nu înceta nicicând.

92–93 [François Rabelais. de exemplu. Gallimard. a mânui armele. 72 71 .Exerciþiul. de Ileana ºi Romulus Vulpescu. pe când el nu fãcea parte din învãþãturile lui Boucicaut. 40–43]. 75 François Rabelais. toate trei devenite artele specifice ale gentilomului. Les Sports et les Jeux d’exercice dans l’ancienne France. Gargantua ºi Pantagruel. s-au reglementat. 1901. în Œuvres complètes. Editura Ion Creangã. insistând asupra esteticii dansatorului. iatã cele trei practici însuºite de cãtre Bassompierre în Italia. 74 Vezi supra. la fel ca ºi manejurile ºi profesorii de echitaþie. Paris. nici ierarhia lor. Mai precis. Paris. devine brusc indispensabil. o trilogie se impune în locul diversitãþii puþin categorisite ºi exclusiv rãzboinice de la sfârºitul Evului Mediu: a se þine pe cal. dat fiind cã dansul. tânãrul bãrbat e înrolat într-un balet dansat la curte. pe ai cãrui unsprezece actori þine sã-i aminteascã pe rând: „Am vrut sã-i numesc deoarece era o elitã de oameni atât de frumoºi ºi de bine fãcuþi cã nu se putea face ceva mai bine. „Bibliothèque de la Pléiade“. Aceastã trilogie se impune de asemenea în faþa lungilor enumerãri de practici construite pentru a ilustra la începutul secolului al XVI-lea calitãþile fizice ale prinþului: insistenþa asupra gesturilor de luptã schimbate între Francisc I ºi Henric al VIII-lea la Camp du Drop d’Or73. 73 Jean-Jules Jusserand. p. Plon. în 1598. Ibidem. trad. s-au specializat.71 Ucenicia aceasta a dansului este de altfel judecatã ca fiind atât de importantã. pp. Tot atâtea cumuluri date deoparte de noul model de nobleþe: învãþãturile s-au restrâns ºi s-au aprofundat. Ibidem. p. 19. p. a dansa. încât în ziua întoarcerii sale în Franþa. Bucureºti. arta de curte s-a impus definitiv. Nici numãrul lor de altfel. toate trei indicând o competenþã distinctivã ce nu-i aparþine decât acestuia. cea la fel de interminabilã a jocurilor practicate de Gargantua75. Nevoia de exerciþii nu iese slãbitã din asta. 1989. pp. jocul 305 drept cel mai bun maestru ºi a cãrui extremã bãtrâneþe îl opreºte pe tânãr sã-ºi continue lecþiile mai mult de douã luni. Maeºtrii de dans vizitaþi în fiecare dintre oraºele traversate sunt sistematic amintiþi. 17. 1955. interminabila listã de jocuri practicate de Henric al II-lea74. col. p.“72 Insistând asupra cunoºtinþelor tehnice ale cãlãreþului. 177. 283. Gargantua [1534].

Hotãrârea de a le preda e consideratã echivocã. „Les civilités de l’âge moderne“. 76 François de La Noue. p.).78 Mai mult. de îndatã rãspânditã: „graþia“*. Nu cã aceastã calitate s-ar defini cu uºurinþã: „ea nu e altceva decât o anumitã luminã ce izvorãºte din frumoasa alcãtuire a lucrurilor ce sunt bine compuse. 1621. 1558). E nevoie de o expresie pentru a desemna o nouã calitate. p. ªi Sintagma din limba francezã este la bonne grâce ºi înseamnã „bunãvoinþã“. p. 1994. Iar fãrã aceastã proporþie. rupând-o definitiv cu simpla survolare a practicilor efectuatã de Boucicaut. 79 Jacques Revel. Paris. Aceastã „graþie“ trebuie sã sugereze o alurã ºi o þinutã: ea dã distincþie. 61. ale cãrei urme trebuie sã se imprime în fiece gest al elevului pânã-ntr-atât încât sã parã „naturalã“76. binele nu ar fi frumos ºi frumuseþea nu ar fi plãcutã“77. 145. p. dar ºi „graþie“. cititorul trebuie sã se gândeascã la toate aceste sensuri cumulate (n.306 Istoria corpului b) Calitãþile care disting Cuvintele se schimbã ºi ele atunci când la valorile tradiþionale ale bãrbatului de arme se adaugã cele considerate mai subtile ale curteanului. aceastã «graþie» care vã fac diferit de alþi oameni ºi care vã sunt recunoscute de ceilalþi aleºi. L’art de bien dresser les chevaux. Gallimard. eleganþa.“79 Alura. se pare. „amabilitate“. Galatée ou la Manière dont un gentilhomme doit se gouverner en toute compagnie. 1562. Recurgând la abstracþiile formale. Într-un numãr mare de texte se admite cu greu cã eleganþa aristocraticã ar putea într-adevãr sã fie învãþatã: „Din naºtere. Politesse et sincérité. „graþia“ se impune. Esprit. apare acest «dar». Paris. La fiecare ocurenþã a cuvântului „graþie“ din acest subcapitol. La Cavalerie française et italienne. 534 (prima ediþie italianã. prestanþa ar trebui sã fie moºtenite la fel ca ºi nobleþea. aºa cum pare cã ar proveni din fiecare dintre ele. 1969 (prima ediþie italianã. vezi în Eugenio Garin. 5 sq. capitolul „La mythologie antique“. * . prin acea imagine a echilibrelor ºi a simetriilor pe care secolul al XVI-lea pretinde cã a redescoperit-o în Antichitate. 77 Giovanni della Casa. bine potrivite unul cu altul ºi toate la un loc. „eleganþã“ ºi „naturaleþe în comportament“. Ea trebuie sã se gãseascã în fiecare dintre exerciþii. Paris. Paris. 1954). 78 Despre tema Antichitãþii în secolul al XVI-lea. Moyen Âge et Renaissance.tr. dobândirea acestei calitãþi nu e neapãrat evidentã.

forþã. mai precise: un corp se contureazã fiind definit ºi de atributele sale. vol. Dorinþa de a desemna. Garnier-Flammarion. p. pe parcursul secolului al XVI-lea. 161]. în lucrarea sa Le Courtisan. Sunt evocate calitãþi fizice mai numeroase. 81 Baldassare Castiglione. VI. de exemplu. Arthaud. mai degrabã imagini decât mecanisme. 1987. La Civilisation de la Renaissance. Baldassare Castiglioni. pp. . cu posibila lor opacitate. p. vigoare“83. agilitatea ºi forþa. p. Le Livre du courtisan [1528]. de Dan Chelaru. o figurã mai controlatã a omului de curte. Paris. la funcþiile organice sau la muºchi pentru a le ilustra. vol II. The Compleat Gentleman. p. 1995.. 273. Paris. forþa. ed. Întrebãrile în legãturã cu ceea ce diferenþiazã reînnoiesc totodatã. din 1528. nouã învãþãturã distinctivã. cercetãrile ºi cuvintele referitoare la tot ce þine de corp. Meridiane. Trebuie spus ºi cã aceste calitãþi rãmân cât se poate de intuitive.“81 Nouã calificare a corpului. Bucureºti. va fi fost „foarte nervos ºi cu puþinã carne pe el“84. Trei calitãþi predominã în acest demers devenit mai abstract: „graþia“. Œuvres.82 Peacham. Valoarea fizicã e exprimatã prin niºte proprietãþi. se opreºte la „abilitate. a cãrui forþã este pe larg subliniatã în secolul al XVI-lea. prima de acest gen. Civilizaþia Renaºterii. nu numai de actele sale sau de modalitãþile sale de a proceda. senior de Brantôme. 432 [Jean Delumeau. trad. aceastã hotãrâre e luatã în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. presupunând mai întâi cã nu e murdar ºi neîndemânatic. corespondenþa englezeascã a curteanului italian. 62–63. La Chataigneray. trebuie sã înceapã devreme ºi sã le înveþe principiile cu maeºtri buni. Copiii trebuie 80 Jean Delumeau. 207.Exerciþiul. eu spun cã cel ce va voi sã ºtie bunele maniere ale exerciþiilor corporale. îndepãrtatã definitiv de vechile modele medievale. chiar de a descrie un corp bine educat câºtigã în faþa celei de a numi doar exerciþiile pe care acesta trebuie sã le realizeze. îndemânarea. 83 Henry Peacham. instrumentând cu orice preþ „un program educativ“80: „Oricât s-ar spune în proverbele obiºnuite cã graþia nu se învaþã. 1634. mai degrabã impresii decât explicaþii. asociazã îndemânarea. Nici o aluzie. 84 Pierre de Bourdeille. p. 82 Ibidem. Carnea ºi nervii sunt singurele elemente citate. Londra. 58. cit. în a sa Compleat Gentleman. jocul 307 totuºi.

89 Michel de Montaigne. cit. Calitãþi considerate astãzi evidente sunt ºi ele ciudat de absente. 338. vol. Trévoux. sau „robust ºi agil“91. ºi ei. 1716). cea a unui corp „deznodat“: „foarte robust. II. vol. nervii sunt „tuburi“ ºi „odgoane“ totodatã în aceastã viziune a secolelor al XVI-lea ºi al XVII-lea. În schimb. o figurã privilegiatã se ghiceºte de la un text la altul. 86 Jacques de Solleysel. seria I. op.. 91 Pierre-Victor Palma Cayet. fãrã s-o specifice sau s-o obiectiveze vreodatã: cãpitanii spanioli care. de „nervii tensionaþi“. slãbuþi. 68 (prima ediþie. sunt descriºi „fãrã pic de grãsime. op. Commercy. viteza corpului: rapiditatea de execuþie nu este numitã. p. 2. p. senior de Brantôme. Caii.. p. cit. p. vol. Le Parfait Maréchal qui enseigne à connaistre la beauté. 90 François Eudes de Mézeray. vol. conducte purtând „spre toate pãrþile corpului spiritele necesare pentru miºcare ºi sentiment“87. 87 Noël Chomel. 601. p. Paris. 88 Pierre de Bourdeille. cea a lui Henric al IV-lea 85 Noël Chomel.308 Istoria corpului sã aibã în primul rând „nervii întãriþi“85. II. dat fiind cã îi bat pe elveþieni. de „nervii scurtaþi“. minunat de agil ºi de suplu“90. p. II. cit.. vioi ºi sprinteni ºi iuþi de picior (cum se zice)“88. O succesiune de metafore abordeazã aceastã temã în secolul al XVI-lea ºi în al XVII-lea. forma sub care acþioneazã nu este nici precizatã. nici examinatã. Histoire de France. Vezi indexul la cuvântul „Nerf“ [Nerv]. de exemplu. iatã imaginea lui Henric al II-lea evocat de Mézeray. 174. 380. Nici o viziune mecanicã în aceste analogii cu cordajele. nici topologic reperate. 1654). de „nervii scrântiþi“ sau de nervii „înþepeniþi“86. la bonté et les défauts des chevaux…. 1675 (ediþia I.. Iar ca singurã imagine dominantã. Dictionnaire œconomique concernant divers moyens d’augmenter son bien et de conserver sa santé. op. cit. Chronologie novenaire [ms. 68. Ele confirmã doar în ce mãsurã dificultatea de a evalua elementele corpului condamnã evocarea acestora la aluzia metaforicã: „cablurile“ nu sunt nici inventariate. semne obscure de supleþe ºi de fermitate. cea a nervilor rãmânând partea centralã a cãrnii. sau tatãl lui Montaigne descris antrenându-se cu „tãlpi plumbuite pentru a-i fi mai uºor la alergare ºi la sãrituri“89. în Joseph-François Michaud ºi Jean-Joseph-François Poujoulat. op. Noþiunea de vitezã nu este clar numitã.. slãbiciunile lor sunt legate de „nervii întinºi“. 1646. XII. 1741. nu capãtã forþã decât în mod direct proporþional cu calitãþile nervilor lor. secolul al XVI-lea]. I. .

92 93 Pierre de Bourdeille.95 Charles d’Arcussia din Aix petrece un timp la curþile din Ferrara ºi Torino. senior de Brantôme. pp. acesta trebuind sã îmbine exigenþele aproape opuse ale meseriei armelor ºi ale curþii. p.“93 „Deznodate“ este sugestiv. deznodate ºi uºor de obiºnuit cu tot felul de exerciþii de rãzboi ºi de plãcere.. pot rãmâne banal de generice.Exerciþiul. 162. Dar cuvintele. vol. cit. op. Calitãþile sunt precizate. jocul 309 evocatã de Palma Cayet. foarte suple. Expresia propusã de Faret într-un text care. op. pe când adãugarea exerciþiilor de „plãcere“ la exerciþiile de „rãzboi“ exprimã aici. cit. cea a contactului viu cu noile practici. 16. diversificate în secolul al XVI-lea. p. odatã transformate. 95 François de Bassompierre. Siguranþa forþei combinatã cu contrariul masivitãþii. face cãlãtoria în Italia în 1596 însoþit de un fost guvernator ºi de doi gentilomi „aparþinând“ tatãlui sãu. Nicolas Faret. 1630. 25. Trebuie urmãritã schimbarea exerciþiilor chiar în instituþii pentru a mãsura mai bine importanþa reprezentãrilor. cit. c) Instituþiile care formeazã Curþile italiene rãmân multã vreme de-a lungul secolului al XVI-lea locul privilegiat al acestor ucenicii. Paris. miºcãrile corpului vor adãuga o esteticã eficacitãþii. impunând cãlãtoria la Florenþa. Primele mari tratate de echitaþie. pe care o traduce printr-un „corp bine fãcut ºi cu o staturã frumoasã“92. cea a iniþierii nobile. în secolul al XVII-lea. aºa cum s-a vãzut. Brantôme furnizeazã o versiune venitã din Italia: con bel corpo desnodato et di bella vita. op. . chiar dacã termenul nu dã lãmuriri.. p. L’Honneste homme ou l’Art de plaire à la cour. 22–23. ºi tot italieni sunt ºi primii maeºtri invitaþi la curþile europene94. una dintre marile schimbãri. Idealul corporal al curteanului va asocia cu forþa o nouã dexteritate. 94 Ferdinando Reyna. adjectivele pot fi doar convenþionale. Cuvintele care caracterizeazã corpul exersat au devenit mai bogate. vine în prelungirea celui al lui Castiglione: „Membre bine formate.. la Roma sau la Napoli ca pe o cãlãtorie simbolicã. de dans sau de scrimã sunt italiene. sau corp puternic ºi „dezlegat“. IV. în manierã proprie. metaforã intuitivã a puterii unitã cu cea la fel de intuitivã a „dezlegãrii“. Bassompierre.

o lungã perioadã. 2. Bucureºti. Pluvinel. p. exerciþiile nobilimii. p.99 Tema cãlãtoriei iniþiatice îºi pierde din atracþie atunci când se dezvoltã cultura curþilor ºi când se exportã. 4. cunoºtinþele venite din Italia. Les Regrets [1558]. 1866. unul dintre primele tratate franceze moderne de vânãtoare cu pãsãri de pradã96. a timpului pierdut: „În cele douãzeci ºi douã de luni cât am rãmas în Italia. Ludovic al XIII-lea o confirmã în 1629. 1553. p.“102 Amenajatã încã de la începutul secolului al XVII-lea în oraºele Caen. „Bibliothèque de la Pléiade“. înainte de a redacta. în Poètes du XVIe siècle. […] Nu existã nimic mai necuviincios decât sã trimiþi un tânãr ca pe un mânz rãtãcit. 1599. Acolo învãþãturile corpului Vezi Philippe Salvadori. Paris. La Noue propune crearea la Paris a unei academii pentru „a predispune la toate exerciþiile potrivite“.310 Istoria corpului în 1570. 452. Institutions d’éducation militaire jusqu’en 1789. Gallimard. am vãzut pierzându-se 15 sau 16 gentilomi de familie foarte bunã. a pericolelor sale. concretizeazã acest proiect în ultimii ani ai secolului. La Flèche sau Riom. 99 Vezi Joachim du Bellay. Conferinþa ºoimilor. 1996. 97 96 . Angers. unde ar veni „copiii de 15 ani care ºi-au început studiile în casa pãrinþilor lor sau în universitãþi“100. Alexandre de Pont-Aymerie. 102 Ibidem. academia pregãteºte. p. precum în cazul picturii sau al sculpturii. decretând drept Academie Regalã stabilimentul lui Pluvinel instalat pe strada Vieille-du-Temple: „Nu vor fi numiþi acolo decât gentilomii cu vârsta de 14 sau 15 ani bine proporþionaþi. 1975] 100 Charles de Montzey. Fayard. Napoli. a cheltuielilor provocate. „rãpindu-i Nobilimii ocazia de a fugi în Italia“101. Paris. 81. creatã uneori prin iniþiative private. maestrul de echitaþie al regelui.. 101 Alexandre de Pont-Aymerie. Pont-Aymerie insistã asupra greutãþilor cãlãtoriei. op. [Pleiada (Antologie liricã II). 98 Ibidem. cit. Paris. Paris.97 Dar la sfârºitul secolului al XVI-lea se dezvoltã o criticã a acestor instruiri italiene. câteva decenii mai târziu. 49. p. 66. viguroºi ºi potriviþi pentru meseria pentru care sunt chemaþi. col. p.“98 Aceste critici amintesc în felul lor de nostalgia lui Du Bellay izolat în responsabilitãþile sale de la Roma din anii 1550–1560. Univers. Bologna înainte de a le evoca splendorile ºi capcanele posibile în 1599. Pont-Aymerie stã douãzeci ºi douã de luni la curþile din Milano. La Chasse sous l’Ancien Régime. L’Académie ou Institution de la noblesse.

publié et annoté par la Société des bibliophiles françois. p. 1873. cumpãtul“108. p. 101. Paris. 105 6. 1711. o mai mare parte din proiectul pedagogic. gestul. par les chevaliers associés en faveur de la noblesse. Paris. „de la orele 2 la orele 4 ºi jumãtate“103. 01–715 (31).000 de lire pentru maestrul-ºef de echitaþie la mijlocul secolului al XVIII-lea. 104 103 . traduit pour la première fois. A. 284. 1 200 pentru fiecare dintre maeºtrii de arme ºi de dans. jocul 311 se limiteazã la cele ale echitaþiei. 1.N. mai 1688. Heures et règlements pour messieurs les pensionnaires. 106 Le Mercure Galant. 01–715 (91). în secolul al XVII-lea. 108 Jean Croiset.105 Spectacolul anual de întreceri la inel sau de exerciþii predate în aceste academii confirmã recunoaºterea publicã evidenþiatã în Le Mercure Galant: „Nu era nici mãcar unul care sã nu-ºi arate dibãcia ºi care sã nu câºtige la inel de douã-trei ori cu o graþie care încântã toatã asistenþa foarte numeroasã. Voyage de Lister à Paris en 1698. Iniþiatorii colegiului iezuit vãd în asta o cerinþã definitivã. un mod de a învãþa mai bine politeþea..Exerciþiul. Paris.“107 Dorinþa de a reglementa din ce în ce mai bine artele gentilomului ocupã de altfel. gentilom englez ce viziteazã Franþa la mijlocul secolului al XVII-lea ºi face din aceastã demonstraþie o distracþie obligatorie: „Am mers la academia Domnului Del Camp sã vãd mai mulþi seniori francezi ºi englezi fãcându-ºi exerciþiile în faþa unui popor de spectatori bãrbaþi ºi femei de calitate. Ceremonia se sfârºi cu o gustare. Règlement pour l’établissement d’une académie dans la ville et au faubourg de Paris. Folosirea timpului e bine reglatã: arme ºi cal dimineaþa.“106 Spectacol la care se opreºte ºi Lister. Tratamentul maeºtrilor subliniazã existenþa unei ierarhii a practicilor. dans dupã-masa. urmat de predarea matematicii ºi a desenului. maestrul de echitaþie fiind mai bine retribuit decât maeºtrii de dans ºi de spadã. A.N. la care se adaugã lecturi de istorie ºi de geografie. dansului ºi spadei. elevii sunt interni sau externi timp de doi ani (trei într-un aºezãmânt parizian fondat în 1670104). de a-ºi stãpâni mai bine „aerul. 1670.500 pentru fiecare dintre cei doi asistenþi ai sãi. 22. Ibidem. Acolo. Vezi ibidem. confirmând definitiv conþinutul exerciþiilor nobile. Paris. introducând de îndatã aceste învãþãturi nobile ºi mergând pânã la a le organiza ºi a le promova pentru elevii ale cãror nume le fac obligatorii. 107 Martin Lister. p.

el trebuie sã garanteze „inflexiunea ºi dulceaþa vocii. El contribuie la învaþarea luãrii de atitudini. Maeºtri „particulari“ pot însoþi în aceste stabilimente elevii înstãriþi. André Schimberg. 115. cãlãria sunt pentru prima oarã în secolul al XVII-lea obiectele unui învãþãmânt de colegiu. Ibidem. ei se dau dupã oamenii de calitate. Aceste discipline nu sunt obligatorii. L’Éducation morale dans les collèges de la Compagnie de Jésus en France sous l’Ancien Régime. 1891. dansul. dar totodatã conºtiinþã crescutã a mizei sociale ºi a importanþei distinctive a acestor deprinderi ale corpului. 417). Paris. p. împrumutã aerul tinerei ºi strãlucitoarei curþi“ (p. inculcã stãpânirea fizicã: supravegherea gesturilor. dacã nu edificatoare. Pentru prima oarã. op. eleganþa gestului. „cei mai dibaci“ în fiecare dintre aceste arte.111 O altã disciplinã. în care buna-cuviinþã ºi comportamentele se supun unor reguli bine stabilite. Odatã cu el. 111 Cf. deºi sunt indicate cu fermitate. pur ºi simplu pregãtirea pentru viaþa mondenã într-o societate a reprezentãrii. Mânuirea armelor.312 Istoria corpului Dorinþã neîndoielnicã de a face concurenþã academiilor judecate de unii drept „funeste pentru inocenþã“109 sau vag deficiente prin posibila lor deschidere cãtre universul militar. 113 Jean Croiset. cit. deghizãrilor ºi mascaradelor“112 din secolul al XVI-lea. p. de asemenea.. teatrul. aceste piese prost primite pânã atunci sau jucate pentru valoarea lor distractivã. arta de curte merge dincolo de exerciþiile nobilimii pentru a transforma vechea întrebuinþare pedagogicã a „farselor. corectarea þinutei. 116. vizând o artã a corpului menitã „a da o nobilã îndrãznealã“113. Le Collège d’Harcourt-Saint-Louis. 112 Henri-Louis Bouquet. ceea ce dezvãluie în trecere importanþa lor semnificativã ºi aratã. „vin la o orã stabilitã sã dea ore ºi nu va þine decât de voi sã nu mai fie nevoie sã luaþi altele în altã parte“110. demnitatea mersului ºi a Ibidem. Teatrul este în întregime reconsiderat în colegiul clasic. dezvãluie cât de importante ºi cât de noi sunt practicile corpului în colegiul clasic. Joc al posturilor ºi al rolurilor. 110 109 . 120. p. 1913: „Iezuiþii cedeazã din ce în ce mai mult în faþa spiritului lumii. Alþii. 179. Paris. p. teatrul e centrat pe educaþie. cât de bine ºtiu iezuiþii sã se adapteze la uzanþele mondene.

1892. cum atenþia acordatã „graþiei“ ºi þinutei sfârºeºte prin a influenþa grupuri sociale mai largi decât nobilimea. Paris. atitudinea elegantã ºi distinsã“115. 145. cele ale costumului. investiþiile fãcute în semnele fizice. decenþa ºi graþia cumpãtãrii“114. 4. iulie 1678. dar. Se observã bine cum o societate nouã difuzeazã în definitiv un model corporal ºi modalitatea de a ºi-l însuºi. învãþarea tehnicii nu e predominantã în acest caz. Charles Porée. mersul nobil. 93. Iatã o modalitate de a impune oarecare repere ce þin de rãzboi sau de fast în rândurile celor a cãror misiune nu este totuºi lupta. el confirmã existenþa unei miliþii burgheze. 115 Joseph de Jouvancy. 1692).Exerciþiul. Paris. ca ºi dansul nobilimii. la drept vorbind. 116 Le Mercure Galant. Totuºi. O artã mondenã a corpului independentã de mãiestria dobânditã prin mânuirea armelor. a) Companii burgheze Atunci când Henric al III-lea confirmã existenþa unei companii de archebuzieri la Chalon-sur-Saône în 1578 (?). Ferté. cu privire la premiul obþinut prin tragere la þinta-papagal de la Montpellier. Christianis litterarum magistris de ratione discendi et docendi. 44 (trad. ediþia I. apropiate de societatea de la curte care le-a inspirat. 114 . paradelor ºi premiilor în Franþa clasicã. dar ºi la solemnitãþi. în schimb. ea creeazã exerciþii specifice. sunt determinante. þel al serbãrilor. la a face „gestul liber. Societatea de la curte se pregãteºte prin ucenicia în jocul actoricesc. ale atitudinilor ºi ale actelor. jocul 313 portului. p. dar mizând pe modelul nobil. veche instituþie de apãrare a oraºelor medievale însãrcinatã cu Pãrintele Charles Porée. citat în Joseph de La Servière. întâlnirilor. prin dans sau echitaþie. El contribuie. cele ale þinutei. 1899. se impune în definitiv în pedagogie: pentru aceasta. p. Un professeur d’Ancien Régime: le P. obiecte folosite la exerciþii. de H. p. Parade burgheze ºi „lupte de îndemânare“116 Exemplul nobil rãmâne ºi în fundalul unei practici care a priori nu este nobilã: cea a tirului.

la care mai mulþi tineri ºi alþii se dedau într-atât cã nu iau pauzã nicicând ºi se feresc de lene. Les Compagnies de papegay. ca ºi o scutire de „impozite. Preluarea de cãtre puterea regalã. existenþa unor exerciþii organizate cu regularitate de aceastã companie civilã pentru antrenarea membrilor sãi ºi proprietatea asupra unui loc în care se reuneºte. cu movilã mai ales. p. paza ºi apãrarea celor oraºe sau fortãreþe. ºi un spaþiu întins pentru a permite tirul. incluzând o clãdire ºi o „grãdinã“. f. valorile de-a 117 Ordonanþã a lui Ludovic al IV-lea de la 26 ianuarie 1715. amenajarea locurilor cad în sarcina companiei. în unele oraºe din secolul al XVI-lea. 118 Ibidem. garnizoana „oamenilor de arme“ aflatã în solda regelui. Delaunay. ai cãrei membri au drept avantaj o scutire de pândã. des arbalétriers et des arquebusiers. De unde dorinþa uneori nemãrturisitã de a evita cheltuielile unei garnizoane. Paris. 35. a. p. Cea de la Brest. unitate „compusã din elita burghezilor ºi a locuitorilor“117. 1852. p. definitivã în secolul al XVII-lea. A confirma compania înseamnã a-i confirma jocurile. vezi supra. fãrã îndoialã. Recherches historiques sur les corporations des archers.A. 81. El confirmã. de asemenea. 84.“118 Prezenþa acestor companii poate chiar sã suplineascã. cu defilãrile lui. 19. Étude sur les anciennes compagnies d’archers.314 Istoria corpului protecþia armatã. conceputã pentru a ocroti oraºul. 1879. cumpãrarea armelor. 121 Recunoaºterea acestor companii le dã membrilor lor avantaje fiscale. (c. 1880). citatã de Victor Fouque. p. serbãrile lui. 119 Vezi Gaston Lavalley. serbãrile. a serviciilor de apãrare ºi de supraveghere locale nu grãbeºte totuºi dispariþia acestor companii „privilegiate“121: le e suprimat rolul militar. de exemplu. confirmatã de Henric al II-lea la 3 mai 1549119: serviciul militar. 120 Vezi „privilegiile“ în L. particulièrement à Caen. . permiþând existenþa unei companii burgheze. ca atunci când va fi nevoie se vor folosi la instrucþia. legate de o veche tradiþie a faptelor de rãzboi sau de garnizoanã. Paris. rolul real sau imaginar în protejarea unei cetãþi: „Noi considerând cã jocul ºi meseria archebuzei e cinstitã ºi tare trebuincioasã pentru siguranþa ºi apãrarea oraºelor ºi a fortãreþelor din regatul nostru. biruri ºi colecte“120. Paris. d’arbalétriers et d’arquebusiers. dar li se menþine rolul social.

97. Aix. revãrsare sau dezastru“124. Sociabilitatea lor. . 127 Le Mercure Galant. în caz de „dezordine“125. 14. Étude sur le jeu de l’arc. jocul 315 dreptul simbolice. 1925. 129 Auguste Janvier. în schimb. cea din Amiens. p.. arcul sau arbaleta. 1885. Numãrul lor atestã unde sunt implantate: 41 existã în Bretania anului 1671128. ªi mai ales participarea la festivitãþile civile ºi religioase ale oraºului: compania din Aix conduce defilarea la procesiunea de Sãrbãtoarea Sfintei Euharistii. se gãseºte în altã parte. 36 participã la câºtigarea premiului oferit de „archebuzierii“ din Troyes în 1624130. Les Chevaliers du noble et hardi jeu de l’arquebuse d’Autun. Paris. Le Mercure caracterizeazã serbãrile lor drept „galante“. ele fac armele sã persiste în cetate. d’arbalétriers des villes de Picardie. 1885. p. mai 1678. 38 la cel oferit de „archebuzierii“ din 122 Louis Mouan. cit. cit. op. Amiens. pp. 130 Jean-Pierre Finot. 125 Auguste Janvier. Asta nu înseamnã cã a dispãrut orice misiune colectivã: compania din Bonneil e solicitatã la începutul secolului al XVIII-lea în caz de „incendiu. 124 Étienne Moreau-Nélaton. Autun. În 1678. 59. p. în caz de „pericol iminent“126. p. dar ºi la bravada de Sfântul Ioan122. archers d’aujourd’hui. 42–44 ºi 174. Les Archers et les Arbalétriers de Troyes. compania din Dijon vine în întâmpinarea prinþului de Condé la vizitele sale în oraº ºi „îl însoþeºte la intrarea sa“123 înãuntrul acestuia. relatând distracþiile Companiei arcului din Montpellier. Notice sur les anciennes corporations d’archers. cea din Autun. 1912. 1886. op. 73. La Compagnie de l’Arquebuse dite de Sainte Barbe (souvenirs historiques de la ville d’Aix). p. p. Troyes. Numeroase companii îºi obþin recunoaºterea atunci când pot revendica o armã strãinã de cele din timpul lor: de exemplu. 1858. p.Exerciþiul. 4 în oraºul Amiens la sfârºitul secolului al XVII-lea129. Archers d’autrefois. El ieºea dintr-o cutie gãuritã prinsã de vârful sãgeþii lor.“127 Aceste companii ce amestecã diverºi membri ai nobilimii cu notabili cooptaþi sunt indisociabile de tradiþie: „locuri ale memoriei“. 42.. oferindu-le membrilor lor existenþã publicã ºi reprezentativitate. 161. Paris. Fleurs et bouquets. 71. unde flãcãiandri cu sãgeþi ºi tolbe „trãgeau cu praf de Cipru pentru doamne. 128 Henri Stein. 123 Eugène Desveaux. 126 Eugène Desveaux.

uniforma. 134 Le Mercure Galant. p. miºcãrile marþiale. de exemplu. sau cea creatã de „cavalerii“ din Cesana. 1875. pot fi prezenþi la concurs. 136 L. „toþi foarte sprinteni ºi în bunã rânduialã“135. cãlare într-o frumoasã rânduialã. op. mai puþin regulatã. canalizând mulþimea ºi festivitãþile. de a jongla 131 132 Oudart Coquault.. Învingãtorul. Jocurile Olimpice atât de faimoase la greci reîncepeau o datã la cinci ani ca sã punã la-ncercare tinereþea. „veniþi din toate oraºele“133 ca la Soissons în 1658. În cea de-a doua. mobilizeazã. 58. Aproape o mie de trãgãtori. Aluzia la jocurile greceºti este reluatã cu regularitate în apeluri. E vorba în primul rând de „a se face admirat“137. 270–271. aºa cum se întâmplã la Meaux în 1717: „Domnilor. cit. iatã imaginea creatã de „cavalerii archebuzei“ din Dijon cu ocazia serbãrii de la Autun din 1688: „bine aranjaþi. obþine noi dispense ºi primeºte semne de onoare. op. 42 la cel oferit de „archebuzierii“ din Reims în 1687132. 133 Oudart Coquault. Delaunay. cit. Premiile. numit rege pentru un an. anualã. 137 Victor Fouque. companii din oraºe diferite se înfruntã într-un concurs la þinte dotat cu un premiu.A. p. . 285. 369. El favorizeazã pompa ºi accentele rãzboinice: parada. 1646–1662. op. cit. 92.. 135 Le Mercure Galant. p. p.A. întreþine vechea tradiþie de tras în þinta-papagal. 369. b) Îndemânare ºi „curaj“ Douã serbãri dau ritmul jocurilor. aprilie 1688.“136 „Frumoasa graþie“ a curteanului nobil nu constituie în acest caz obiectivul principal.316 Istoria corpului Soissons în 1658131. […] Fãrã îndoialã cã dupã exemplul acelor vechi înþelepþi ne-au permis toþi regii noºtri exerciþiul armelor. op. desigur. îmbrãcaþi lejer ºi purtând fiecare pene albe“134. p. pasãre de lemn fixatã în vârful unui stâlp pe care ºi-o disputã trãgãtorii dupã o ordine ierarhicã: întâlnirea se terminã odatã cu atingerea pãsãrii. cea mai mare parte a activitãþii acestor instituþii. cit.. pp. 58. Tirul promoveazã simbolul. p. Prima. mergând înaintea „cavalerilor“ din alte oraºe în 1685. octombrie 1685.. L. Mémoires. Reims. Delaunay.

precum cele din Vieþile oamenilor iluºtri de Plutarh. îi plãtii d-lui Tallard. încoronându-vã. 140 Gaston Lavalley. primul rezervându-ºi gradul de cãpitan. de a miza pe „eroic“139. subliniind împãrþirea netã între rangul nobiliar ºi rangul burghez. p. Édisud. suma de 32 de lire pentru care îmi fãcu chitanþã exact dupã copia de la un cont pe care i-l datoram pentru galanterii de pe când eram flãcãu ºi apãrusem la tragerea la papagalul de lemn. 153. Les Compagnies de papegay. cele ale forþei. 142 Daniel Ligou. p. Maurice Agulhon noteazã o proporþie identicã pentru compania din Aix-en-Provence. de a-ºi modela corpul în funcþie de performanþele imediat accesibile. 151. p. Ibidem. al doilea pe cel de stegar ºi pe cel de locotenent. particulièrement à Caen. Colloque d’Aix-en-Provence. Reims. 139 138 . desigur. neguþãtor droghist. 147. 84–85. 1976. 71. 143 Maurice Agulhon. notari. ed. 47. Histoire des arquebusiers de Reims. o treime dintre membri sunt nobili într-o majoritate de membri burghezi sau neguþãtori. tot felul de ofiþeri pun în practicã un anumit model Édouard de Barthélemy. jocul 317 cu îndemânarea ºi cu armele. „Un document sur le jeu de l’arquebuse à Aix à la fin de l’Ancien Régime“. Paris. Plon. mai 1971. pp.143 Avocaþi. vã vor fi un adãpost plãcut pentru învingãtori. p. ibidem. procurori. p. 1873. Aix-en-Provence. La mijlocul secolului al XVII-lea. citate de cei din Reims la premiile oferite de ei în 1687: „Vom ridica pretutindeni arcuri de triumf pentru a vã primi ºi a vã acoperi. Le Notaire et son Roi. 1998. cit. dacã nu ale luptei: „Virtutea nu se fãcea vãzutã în ochii Antichitãþii decât printr-un port maiestuos ce susþinea polul cu capul. Daniel Ligou142 socoteºte cã în compania de archebuzieri din Dijon dinainte de 1740. Étienne Borrelly (1633–1718).“141 Pe primul loc e miza socialã. un Nîmois sous Louis XIV. de a exploata referinþele antice învãþate în colegii.Exerciþiul.“138 E vorba mai ales de a împãrtãºi valorile clasice ale nobilimii inventând practici ce pot fi aplicate altor grupuri. veþi avea fruntea umbritã de ramuri de palmier ºi de lauri care. tânãrul notar Borrelly se împrumutã pentru a se prezenta la tirul de la Nîmes în cea mai potrivitã þinutã: „Pe 18 iunie 1658.“140 O exigenþã elitistã ºi costisitoare. „Les chevaliers de l’arquebuse à Dijon au XVIIIe siècle“.. în Le Jeu au XVIIIe siècle. 141 Robert Sauzet.

Ei nu pot practica anumite meserii: de exemplu.A. nu sunt admiºi 144 145 Ibidem.. cit. op. Recrutarea membrilor companiilor reflectã sociabilitatea din Vechiul Regim. Meºteºugarii ºi proprietarii de mici prãvãlii predominã în companii dupã 1750: „Se bãnuieºte cã funcþiile onorifice ale bravadei nu îi mai intereseazã destul pe oamenii de vazã pentru a accepta sã piardã bani cu ea ºi doar meºteºugarii mai umili acceptã acest sacrificiu pentru a dobândi un pic din acea consideraþie de care nu le e încã lehamite. Tot atâtea repere ce se sting pe nesimþite odatã cu secolul al XVIII-lea. sensibili mãcar la mitul militar. Asemãnarea lor cu cele din sportul de astãzi e frapantã la prima vedere: întâlniri competiþionale organizate de instituþii ale cãror regulamente publicate sunt recunoscute de toatã lumea. la Caen. scoate la ivealã foarte repede diferenþe caracteristice faþã de sport. cit. Ei însoþesc nobilimea. Recrutarea archebuzierilor poate suferi atunci modificãri. 366.“144 c) O societate sportivã? Trebuie totuºi sã ne oprim asupra dispozitivelor puse în funcþiune de aceste companii. p. 85. în 1697. 30.. p. cu un pahar într-o mânã ºi cu sticla umplutã de vin în cealaltã.318 Istoria corpului de prestanþã. 252 (1700). ce reuneºte patru provincii. în schimb.. apostolice ºi romane ºi sã fie cunoscut drept om cu þinutã moralã“147. gruparea temporarã a unor competitori veniþi din locuri diferite. . Exhibã o valoare a corpului. iar premiul general. L. 147 Étienne Moreau-Nélaton. cit. p.“146 O privire mai atentã. dacã nu la cel cavaleresc. când se estompeazã modelul militar nobil ºi se contureazã demnitatea burghezã. p. op. Aceºtia nu puteau sã se angajeze din proprie iniþiativã: ei sunt cooptaþi ºi plãtesc dreptul de înscriere. Nu pot hotãrî în privinþa opþiunilor personale: fiecare trebuie „sã aparþinã religiei catolice. 146 Victor Fouque. op. o datã la douãzeci de ani145. „premiul provinciei“ având loc o datã la cinci ani. ritmicitatea relativã a acestor înfruntãri. Delaunay. le ofereau cu cordialitate de bãut. spectatori numeroºi ce asistã ºi sãrbãtoresc jucãtorii: „Ei furã opriþi la fiecare pas de locuitori care.

jocul 319 decât „burghezii nãscuþi în oraº sau locuind în oraº de zece ani. când va considera de cuviinþã. efervescenþa. 43. op. Participanþii sunt selecþionaþi oficial dupã criterii independente de experienþa lor competiþionalã: întovãrãºirea lor presupune existenþa unui anumit prag de apartenenþã religioasã ºi socialã. chiar dacã au ºtiut sã sporeascã numãrul de întâlniri competiþionale între oraºe. de arbaletrieri sau de archebuzieri nu ar putea fi considerate precursoarele cluburilor. pentru un timp. orice decizie importantã trebuind sã fie vizatã de autoritãþile acestuia: „Camera oraºului va putea. 1991. numiþi de oraº. reguli unitare. citate în Françoise Lamotte. pentru a le corecta. II. Ele rãmân inechitabile. dar ºi a finalitãþilor lor. controlul Categorizate. avantajaþi fiind deci primii jucãtori. cu condiþia sã nu fi fost valeþi sau servitori“148. 43. CTHS. artele fizice ale nobilimii constituie un univers specific: discipline omogene. Actes du 116e congrès national des sociétés savantes. a le pune în practicã sau a le valida dupã cum va vedea cã e nevoie. Tirul anual se desfãºoarã într-o ordine strictã în care primii sunt ofiþerii. cit. Ierarhia internã a companiei e ºi ea specificã. sistematizate în privinþa învãþãturilor necesare pentru a le practica. 149 Articolul 13 al Statutelor companiei de archebuzieri din Autun. Jocurile. p. 1992. La aceasta se adaugã o supraveghere riguroasã a companiei de cãtre oraº. „Les compagnies de papegay en Normandie“.. . chiar dacã au reuºit.Exerciþiul. Ele sunt organizate ºi 148 Statutele companiei de archebuzieri din Caen din 1697. p. Ofiþerii pot fi aleºi sau. 1723.“149 Companiile de arcaºi. sã ofere un reper militar ºi un model corporal unor notabili dornici sã parvinã. Chambéry. inegalitatea socialã transpunându-se astfel în inegalitatea competiþionalã. El se sfârºeºte odatã cu þintirea pãsãrii. e numit pe viaþã de cãtre puterea regalã. O ierarhie banalã în vechea Franþã. dar ale cãrei consecinþe influenþeazã modul de a juca. Paris. relaþionând ºansele fiecãruia cu locul sãu printre rangurile sociale. Ele nu au inventat sportul. Cãpitanul. în general nobil. uneori. sã le ordone cavalerilor sã-i prezinte extrase conform legii din hotãrârile ce le-au luat între ei. citate în Eugène Desveaux.

tr. puse în serviciul unei imagini. 1883–1893. 283 (n. Mult mai disparate ºi spontane sunt însã jocurile practicate pe scarã socialã largã: fãrã a fi cu adevãrat învãþate sau predate.tr. vezi nota traducãtorului de la p. quebracho. ele pun în valoare clipa. 12 vol. Practici excitante.). popicele. biliardul sau datul pe gheaþã iarna150. cu un ciocan-crosã de lemn (le mail) cu care se loveºte o mingiuþã din meriºor (n. patinajul. împrãºtiate în spaþiu ºi timp. ci ales dupã inspiraþia de moment. trasul cu arbaleta ºi chiar Jeu de paume. evocã un numãr impresionant de jocuri practicate de acest muncitor din Lille la sfârºitul secolului al XVII-lea: jeu de paume.tr. Jeu de mail este un joc foarte apropiat de crochet. 150 Vezi jocurile pomenite uneori zilnic în Louis François du Bouchet de Sourches. les bourloires***. perfecþionate în timp. gaiac. 1854–1860. schimbãtoare ºi ca forme. Jocurile miliþiilor burgheze care le imitã au ºi ele aceastã unitate. se impun evidenþei mai mult decât comentariului. ºi Philippe de Courcillon de Dangeau. jeu de mail**. Paris. modelate în copilãrie. cu excepþia sãrbãtorilor ciclice în onoarea sfinþilor protectori. Mémoires sur le règne de Louis XIV publiés d’après le manuscrit authentique. a) Pariuri ºi dispersare Memoriile lui Chavatte. fãrã sã reiasã cum se desfãºurau sau ce peripeþii provocau.). cu toatã neînsemnãtatea ºi nepãsarea lor. jucat în aer liber. Journal de la cour de Louis XIV depuis 1684 jusqu’à 1715. distracþii relatate de Sourches sau de Dangeau pentru a descrie curtea de la Versailles sau de la Marly. Paris. abia numite. 1. ºi ca dispozitive. momentul nu e dinainte stabilit. chiar ulm) (n..320 Istoria corpului comentate. jocul cu crosa. 13 vol. chiar ºi pentru jocurile practicate de nobili în afara academiei (militare): jeu de paume*. ** * . înotul. Comentariul apare de asemenea rar. *** Joc practicat pe o pistã (la bourloire). cu un fel de discuri (les bourles) tãiate din trunchiuri de copac (nuc. senzaþia. practici fragmentate Aceste activitãþi seamãnã cu jocurile copilãriei. cea a unei înfãþiºãri exterioare distinctive.. ele mai mult stimuleazã corpul ºi-l pun la treabã decât îl pun în scenã. modest vopsitor de lânã contemporan cu Ludovic al XIV-lea. Locul în care se desfãºoarã este vag fixat. toate jocurile fiind însã amintite în grabã.).

nu sunt gândite ca fiind omogene sau ca formând un ansamblu coerent. un tip unitar de comportament. În primul rând. Flammarion. p. douã feluri de a se înfrunta. Paris. hotãrâte pe loc: un soldat elveþian ia cu asalt catedrala din Amiens prin cãþãrare. 1979. Douã moduri de a juca. începutul ºi sfârºitul lor. un contemporain de Louis XIV. cu probele sale ce respectã regulamentul ºi sunt eºalonate pe parcursul unui an.Exerciþiul. Vopsitorul de lânã nu se prea opreºte de altfel asupra acestor activitãþi dincolo de certurile sau de accidentele pe care le provoacã. fãrã nici un fel de regularitate sau sistem. Nici un raport în acest caz cu sportul modern. ºanþurile oraºului pentru tir. dimpotrivã. sau un alt tânãr bãrbat escortat de o duzinã de persoane 151 Alain Lottin. 337. jocul 321 „jocul de lance cu cal de lemn“ pe strãzile sau în ºanþurile oraºului. El subliniazã pe scurt „numãrul mare de persoane“ care joacã „în diverse locuri de pe lângã meterezele oraºului“152 sau. 486. p. cãrora li se asociazã mai multe nuanþe în funcþie de grupurile sociale. cu omagii ºi recompense pentru învingãtori. . piaþa din faþa bisericii pentru jeu de paume. uneori neaºteptate. în urma unui pariu din 1594154. 336. În schimb. dacã nu chiar imprevizibile: ele nu se pot nicicum clasifica. p. 152 Ibidem. uneori. nu-i reconstituie niciodatã peripeþiile. ºi jocurile cu premii. ºi nu se opreºte decât când se aºazã pe fleºã. 153 Ibidem.151 Chavatte joacã cel mai adesea dupã bunul sãu plac sau în funcþie de pariuri. toate direct legate de structurile societãþii din Vechiul Regim. a cãrui organizare dezvãluie. nu povesteºte niciodatã vreo întâlnire. 154 Louis François Daire. lãsându-ºi sabia deoparte. Amiens. orice teren pãrând susceptibil de a deveni unul de joc. prezenþa „tinerelor fete“ ce urcã pe caii de lemn153. Histoire de la ville d’Amiens. ªi în privinþa locurilor de desfãºurare existã puþine menþiuni. în care actorii înºiºi pun bani. 1757. supus unui anumit program pe ore ºi unui anumit calendar. drumurile înzãpezite pentru jocul cu crosa. cu durata lor. înlãnþuirea lor. pariuri nenumãrate. practicile sale sunt schimbãtoare. Aceste jocuri fizice din universul clasic se împart în douã categorii: jocurile de noroc ºi pariuri. Chavatte ouvrier lillois.

cardinalul de Guise.158 Lucruri fãcute cu pasiune la urma urmelor: de exemplu. Paris. Câºtigurile sunt asimilate cu plata unei aºa-zise munci încã de la mesajul regal adresat parlamentului de cãtre Francisc I în 1545: „Tot ce se va câºtiga la jeu de paume va fi plãtit învingãtorului ca o datorie rezonabilã ºi dobânditã prin munca sa.322 Istoria corpului se zbate într-o barcã a cãrei vâslã e în spate. Jurnal. Paris. fãrã ca spectatorii de pe mal sã ºtie care e miza exactã155. pariul asigurã o gravitate minimalã. p. La Magnifique Histoire du jeu de paume. Traité de la police.“157 Spectatorii intervin uneori pentru a-i ajuta financiar pe jucãtori. aºa cum se întâmplã la „tripoul Marais du Temple“. Colloques [1524]. rãmâne cea a unor împrejurãri la voia hazardului. Mercure de France. pe Tamisa. citat de André de Luze. În general. 1913. 489. p. 1933. nu poate fi imaginat în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea fãrã o sumã de bani lãsatã la baza fileului. . de asemenea. cu mici excepþii. p. Élisabeth Belmas. vezi. Pariul mobilizeazã fiecare actor atunci când practica. toate jocurile obiºnuite sunt construite în jurul unui pariu: le jeu de paume. 1965]. le jeu de mail. departe de a fi cea a unei instituþii. 1705. adãugând adesea la jocul cu mingea jocul de cãrþi sau de zaruri. afirmã Colocviile lui Erasmus de pe la 1530. popicele. 114 [Samuel Pepys. Paris.). Despre jeu de paume. Sports et jeux d’adresse. 175 (ediþia I. 22. 1996. „Jeu de paume“. de Costache Popa ºi Ileana Vulpescu. I. Jocul. Paris. 1985. ale cãror nume ºi funcþie le au de altfel. în 1648. Jeu de paume este un exemplu potrivit. Journal [1660–1669]. Permite prezenþa seriozitãþii în condiþiile în care nici o organizaþie nu garanteazã luarea vreunui angajament de cãtre jucãtorii care se înfruntã pe parcursul unor întâlniri întâmplãtoare. altfel jocul lâncezeºte“156. bilele. în Lucien Bély (coord. vol. 158 Scrisoare a lui Gui Patin din 1648 care-l evocã pe ducele de Beaufort. Editura pentru Literaturã Universalã. Mod primitiv de a juca. Dictionnaire de l’Ancien Régime. unde mai multe „cumetre de la Hale“ aduc douã sute de scuzi pentru a-l susþine pe ducele de Beaufort. 1880). citatã de Henry-René d’Allemagne. la sfârºitul secolului 155 Samuel Pepys. la 1 mai 1653. Sãlile sunt concepute ca tot atâtea tripouri. trad. 157 Nicolas Delamare. E imposibil de înþeles altfel aceste vechi contracte ce prosperã în epoci ºi spaþii diferite: „Trebuie sã joci pe ceva. p. Paris. El întreþine un risc ºi creeazã o tensiune. 156 Érasme. PUF.

1876). II. Dictionnaire des fiefs et des droits seigneuriaux utiles et honorifiques….. dar ºi cele mai populare. întâlniri. Paris. articolul „Bachelleries“. 1765. curse sau sãrituri în Provence. se îndârjeºte sã joace. Imprimerie du Centenaire. vol. angajeazã un valet doar pentru îndemânarea acestuia la jeu de paume ºi îl însãrcineazã sã-i fie partener de antrenament159. 1980. cu terenurile sale fãrã limite bine precizate. cu grãmezi masive. op. de asemenea. repetându-se în timpul sãrbãtorilor respectate de toatã lumea: Epifania. vol. 162 André Delort. mai ales cea între tineri. un învingãtor ce-ºi expune forþa sau îndemânarea în faþa tuturor. Paris. în ciuda unui picior de lemn. p. întreceri pe apã la Montpellier162. Louis François du Bouchet de Sourches. reuºind pentru un timp sã se amãgeascã160. unde participanþii Jacques Auguste de Thou. Les Jeux sportifs de pelote et de paume en Belgique du XIVe au XIXe siècle. I. cit. câþiva ani mai târziu. un festin ce reactiveazã solidaritãþile comunitare. jocul 323 al XVI-lea. mingea trebuind împinsã într-o tabãrã dupã ce a fost lansatã în prealabil dintr-un loc neutru. Marsilia. Recunoaºterea ºi competiþia. sau Revarolles. Bruxelles. Mémoires [1553–1601]. lansarea pietrei ºi curse ºi la Metz161. legate de sãrbãtoarea vreunui sfânt protector local. Lãsata Secului. 334. rãmân stimulentul acestor înfruntãri regulate. 161 Vezi Joseph Renauldon. cu luptele sale haotice continuate uneori ºi în râuri sau chiar în mare. 210. 49. 163 Vezi Julien Desées. sunt cele din timpul sãrbãtorilor parohiale generalizate sub multiple forme: lupte în Bretania. Mémoires inédits sur la ville de Montpellier au XVIIe siècle (1621–1693). cu atât mai important cu cât antreneazã mai mulþi jucãtori ºi cu cât recurge la modelele cele mai directe de confruntare: joc cu mingea. p. 1967. p. ciclice. Laffitte. Floriile… Jocul numit la soule mai ales. cãrora distracþiile nobile cu inelul sau cele mai comune cu þinta-papagal le-au demonstrat posibila regularitate. Jocurile mai revelatoare. p. cu ciocniri corp la corp. uneori jeu de paume la Lille sau la Odembourg163. 88 (ediþia I. b) Jocurile cu premii Dispozitivul e cu totul diferit în cazul jocurilor cu premii. La soule este jocul cel mai reprezentativ pentru marile jocuri sãteºti. Formula variazã foarte puþin: competiþie între parohii. 160 159 . aºa ca la Vologne în 1557.Exerciþiul. în care orice loviturã e permisã. 1838.

324 Istoria corpului din Gouberville se bat în valurile Canalului Mânecii164. acesta din urmã fiind descris în 1602 ca „joc în realitate grosolan ºi brutal. cu violenþele sale ºi cu rãzbunãrile sale înregistrate periodic de parlamente: „Se strecurau o mulþime de beþivi care îºi maltratau cu lovituri de baston duºmanii atunci când îi recunoºteau ºi adesea chiar persoane cu care n-aveau nici o legãturã. parohii sau „teritorii“. 15. 170 (ediþia I. ºi anume knappan sau hurling. alegerea ponoarelor. martie 1735. 1844. regulamentele lor fãrâmiþate. confruntând între ele sate. Mingea. 168 Jean Barette. ghem umplut cu stofe decorate cu panglici pentru jucãtorii din Condé-sur-Noireau168. Annales de Bretagne. mai ales. p. ce scot în evidenþã mai puþin echipa ºi mai mult învingãtorul. 1870). 1911–1912. 165 Hotãrâre a Parlamentului Normandiei. dupã delimitarea nevralgicã Alexandre Tollemer. 15. Londra. Rouen. p. în acest joc.“165 Violenþe în masã ºi în zona ruralã din Anglia. The Survey of Cornwall. Aceastã defulare a pasiunilor locale cu siguranþã poate juca mai multe roluri. 27 ianuarie 1694. 1653. citatã în André Dubuc. p. 166 Richard Carew. 164 . 169 André Dubuc. Condé-sur-Noireau. dispozitivele lor locale. citat în Louis Gougaud. poate fi comparatã cu un spirit infernal. Ea rezolvã conflictele regionale. op. Amiens. „La soule en Bretagne et les jeux similaires du Cornwall et du pays de Galles“. 1940. cu fragmentarea lor geograficã.. Mouton. la jocurile echivalente cu la soule. La Choule normande et ses survivances. 599. 700. Totul se poate schimba de la un loc la altul: forma sau materialul mingii. dispunerea pe teren. în care totuºi abilitatea îºi are meritul ei ºi care seamãnã pe alocuri cu operaþiunile de rãzboi.“166 La soule este totodatã tipic pentru jocurile Vechiului Regim. Paris. p. soluþioneazã de asemenea conflictele din interiorul comunitãþii: mai ales înfruntãrile între celibatari ºi cãsãtoriþi. 167 Adrien de Heu. […] Bila. 170 Le Mercure Galant. 1972. p. cit. Coutumes générales du bailliage d’Amiens. bilã din meriºor în Flandra169 sau simplã bucatã de lemn la Bourges sau Le Mans170. p. înfruntãrile dezorganizate. e susceptibilã de variaþii la fel de mari ca ºi cele ale graiurilor: „burduf din piele umplut cu aer“167 în zona ruralã din Picardia Franþei tradiþionale. Histoire de la ville de Condé. secolul al XVI-lea]. 65. cel care duce mingea în locul prevãzut. Un sire de Gouberville [ms.. 1602.

591. în schimb. 174 Journal d’un bourgeois de Paris. ed. 173 Vezi Nicole Pellegrin. Alegerea practicilor. c) Calitãþile fizice ºi intuiþia Douã calitãþi fizice continuã sã predomine în aceastã diversitate de înfruntãri: forþa ºi îndemânarea. respiraþie sau chiar la muºchi. Les Bachelleries. totodatã abilitatea. sau lansãrile unui obiect asupra unui animal împiedicat. * Un fel de minge-ghem (n. învingãtorul trebuind sã aºeze în timpul sãriturii o monedã de argint într-o cãpiþã de fân173. ochit rând pe rând de fiecare jucãtor: secera aruncatã 171 Text din secolul al XV-lea. ca în cazul jocului la soule. p. 1965. regele unei abaþii a tineretului sau al unei bachellerie. lângã Cholet. 1982. cu mare ºiretenie ºi cu mare dibãcie“174. 5 septembrie 1427. acele confrerii care. Paris. aproape de Niort. Nici o aluzie nici în acest caz la vitezã.. citat în Henry-René d’Allemagne. reuºeºte sã ducã un ghem de la marginea satului pânã la piaþã. În plus. cit. Le Folklore pendant la guerre de Cent Ans. în vechea Franþã. 171. confirmã dubla reprezentare: locul important acordat înfruntãrii directe. Rituels. ca în cazul ciudatei sãrituri cu calul pretinse de la membrii acelei bachellerie din Maulevrier. citate pe alocuri începând din secolul al XV-lea pentru jeu de paume. permiteau unei clase de vârstã sã exercite presiuni asupra comunitãþii sãteºti. În acest caz. p. Poitiers.Exerciþiul. 1979. agresivitãþii chiar. dupã o competiþie fizicã. 172 Vezi Natalie Zemon Davis.tr. reglementeazã riturile de trecere prin acþiunile cvasiiniþiatice ale jocurilor: sãrbãtoarea anualã poate desemna. Sports et jeux d’adresse. aceastã luptã sãlbaticã a tuturor împotriva tuturor. résistances au XVIe siècle.). . citat de Roger Vaultier. savoirs. sau sãritura cu calul la Maleuvrier. în care învingãtorul. de exemplu. mobilizând tensiunile sexuale ale grupului. Les Cultures du peuple. acest joc de la care se aºteaptã lovituri date „cu mare putere. jocul 325 din vechile colectivitãþi. La Honfleur. existã o încercare impusã în mod repetat: cursa cu l’esteuf * de la Champdenier. p. Paris. Aubier. 54. p. în rarisimele comentarii ce limiteazã resursele remarcabile ale corpului la elementele cele mai generale. 170. în pofida loviturilor. unde „tinerii cãsãtoriþi joacã la soule contra tinerilor valeþi necãsãtoriþi din acel oraº în fiecare an la poarta dinspre Le Havre“171. organizând serbãri sau charivari172.

177 Michel Vovelle. 1989. Vezi capitolul 3. înfruntare ce urmeazã dupã Vezi Joseph Renauldon. p. viziune intuitivã mai degrabã decât raþionalã. În aceste ultime situaþii. se impune din plin în faþa oricãror vorbe. Aubier-Flammarion. Practica. cit. înfruntãri fizice mereu latente: violenþa e vizibilã în jocul la soule. dupã competiþiile de dupã-amiazã177. André Delort. pp. îndemânarea ºi agresivitatea se combinã. I. Instrumente mentale ale elitei pentru a descrie corpul anonimilor. încãierãrile aproape ritualizate dintre þãrani ºi meºteºugari. Aceleaºi calitãþi sunt imediat asociate cu indivizii ºi mai puþin cu consecinþele posibile ale exerciþiului: calitãþi direct puse la încercare mai degrabã decât vizibil modelate. op. Les Métamorphoses de la fête en Provence de 1750 à 1820. 301. vol. Vovelle aminteºte loviturile de baston ce încheie „anual ºi în mod ritualic“ unele sãrbãtori din Provence sau bãtãile cu pietre între vecinii din Saillans ºi din Bargemont. Neimetz se oprea în 1727 la „jocul cu gâsca“. loviturile de pumn date într-o pisicã ale cãrei gheare au fost tãiate175. camuflatã ºi mai subteranã în luptã. cu ochi care-i strãluceau în cap“176. 1976. ca acel ofiþer al regelui ce relateazã întrecerile pe apã de la Montpellier de la 18 august 1634 ºi descrie bãrbatul care conduce „trupa însuraþilor“ contra „celor din tineret“: „om cu faþã sãnãtoasã ºi hotãrâtã. ferindu-i sã-i învinuiascã ºi mai mult pe semenii lor.. p. observatori ce mânuiesc scriitura ºi discursul. în timpul unei violenþe generalizate“178. dar în mod sistematic prezentã. pietrele aruncate într-un cocoº la Pierrevent în Provence. La Violence au village (XVe–XVIe siècle). Muchembled insistã asupra frecvenþei jocurilor de aruncare într-un animal.326 Istoria corpului într-o pasãre la Senlis. cu o staturã avantajoasã ºi bine proporþionatã. trebuie spus acest lucru. 178 Robert Muchembled. aºa cum impune. 176 175 . ºi mai simplu.. le corps-à-corps“. amintind fãrã tãgadã cã violenþa iese cel mai des la suprafaþã în timpul sãrbãtorilor. seara. în schimb. 143–144. acte „susceptibile de a elibera oarecum pasiunile oamenilor. Dar de cãtre martori care nu aparþin culturii jucãtorilor. p. Brepols. Bruxelles. la numele de oraºe ºi de jocuri. Înfãþiºarea fizicã este cel mult schiþatã uneori. Paris. variind în funcþie de opþiunile locale ºi de jocurile alese pentru distracþiile calendaristice. cit. 89. op. „Le territoire du moi. 62.

jeu de paume. Pe scarã mai largã. între efervescenþã ºi putere. Al doilea se bazeazã doar pe noroc. Trebuie adãugat ºi cã ea înseamnã totodatã dezvoltarea unor practici neîmpãrtãºite de sexe sau grupuri sociale. J. de a o deturna ºi uneori de a o suprima.C. aºa ca în ºah. practici separate Statutul deosebit al acestor jocuri fizice. * Hoca este un joc în care se folosesc treizeci de bile.). sã înãbuºe violenþele ºi pasiunile.tr. 228. 1727. Practici controlate. rãzboiul**. tocmai viziunea asupra acestor jocuri în Vechiul Regim creeazã o neîncredere moralã. Séjour à Paris. loteria*.tr. cum sunt jocul de zaruri. Istoria acestor jocuri e prin urmare cea a acþiunilor întreprinse pentru a le circumscrie ºi a le repera. 179 .). diminuarea mizelor pe bani. faraonul***. Neîncrederea e cauzatã de dezordinea ºi chiar de bãnuita imoralitate a unei activitãþi judecate drept prea liberã. de Rusalii: „a se zbate“ pentru a smulge cu dinþii capul unei „gâºte vii“ suspendate în mijlocul apei179. a) Interdicþia ºi pariul În primul rând. Un triplu obiectiv limiteazã încetul cu încetul aceastã practicã: diminuarea brutalitãþii. un mod cât se poate de concret de a confirma. Primul este cel în care doar mintea ºi îndemânarea sunt precumpãnitoare. c’est-à-dire instructions fidèles pour un voyageur de condition. De unde tendinþa de a o organiza. dispersarea lor provoacã în mod inevitabil o interminabilã confruntare cu autoritatea: o opoziþie între exces ºi constrângere. *** Joc de cãrþi asemãnãtor cu stosul (n. ** Lansquenet este un joc de cãrþi asemãnãtor cu actualul „rãzboi“ (n. dame. prin intermediul corpului. Nu cã posibila lor inocenþã ar fi contestatã direct! O clasificare arhaicã opune în mod distinct „trei specii de Joc. bilele se amestecã într-un sac ºi se extrage una singurã pentru a vedea ce s-a câºtigat sau ce s-a pierdut (n. p. libertatea lor.tr. ea este istoria unui imperceptibil control exercitat asupra corpurilor: a unor supravegheri presupuse capabile. Neimetz. jocul 327 întrecerile de pe Sena de la Suresnes. la urma urmelor.Exerciþiul. distanþele ºi diferenþele. o suspiciune difuzã. diminuarea „inutilitãþii“ aparente a jocului.). în care se introduc bucãþele de papirus cu numere imprimate. 2. Leiden.

citatã în Pierre Collet. Mãiestria ºi competenþa fizicã.). 183 Hotãrâre a Parlamentului din Paris. reºedinþele ambasadorilor strãini. pe de alta de noroc. înmulþind interdicþiile în privinþa cãrþilor de joc ºi a zarurilor: „Sã facem foarte limpezi opririle ºi interdicþiile pentru persoanele de orice calitate ºi condiþie de a þine tripouri în vreun oraº sau loc din Regatul nostru sau de a se întâlni pentru a juca cãrþi sau zaruri. Abrégé des cas de conscience de J. 184 Ordonanþã din 1611. cit. mai multe spaþii care se sustrag de la legea comunã: curtea ºi.tr. ºansa sau întâmplarea. 898. vol. La Vie quotidienne du joueur sous l’Ancien Régime. 901. . E ceea ce repetã ordonanþele moderne. 180 Pierre Collet. 1771). I. I.tr. 185 Olivier Grussi. Jocul de noroc va deveni singurul ostracizat. p. bazat în întregime pe aptitudinile proprii jucãtorului. cit. în special pentru Paris. depinde. 14. îi murdãresc. 8 februarie 1708. pungãºiile.. Paris.). *** Un joc asemãnãtor cu vechiul ecarte ºi cu actualul tarnib (n. 182 Pierre Collet. poate fi considerat „cel mai cinstit exerciþiu cu care-þi poþi petrece timpul ºi cel mai puþin scandalos“181. „iscusinþa“ investite într-un joc fac ca banii câºtigaþi sã fie consideraþi legali.328 Istoria corpului Piticotul* ºi popa-prostul**. coþcãriile. celelalte sunt interzise. 344 (prima ediþie. tratatele de poliþie. op. bourgs.). Paris. 1771. p. op. cit. 905. aºa ca pichetul. prin urmare. care e mixt. I. paroisses et seigneuries de la campagne. tablele. Jeu de paume de exemplu. cele care vor uºura înºelãciunile. desigur. 181 Jeanne d’Albret citatã în André de Luze. construit exact pe aceleaºi principii ca ºi „Comoara lui Piticot“ din librãriile din ziua de azi (n. Paris.tr. p. Templul. 53. pe de o parte de iscusinþã. Dictionnaire ou traité de la police générale de villes. în schimb.“180 „Jocurile de îndemânare“ sunt. subtilizând „sume considerabile de la un mare numãr de oameni de la þarã atraºi de plãcerea de a juca ºi de speranþa într-un câºtig pe care nu-l obþin aproape niciodatã“183. hotãrârile parlamentelor. 1775. vol. vol.. Palatul Regal. ** Jeu de la blaque (n. foarte bine diferenþiate de „jocurile de noroc“: primele sunt tolerate.. p. p.“184 Rãmân. Hachette. Al treilea. triumful***. Pontas.185 * Jeu de l’oie e un joc pentru copii cu zaruri ºi o spiralã din cãsuþe pe care se miºcã pionii. cu tot cu „tovarãºele lui de rele“182. op. citatã în Edme de La Poix de Fréminville. p.

vol. Interdicþii în legãturã cu jeu de paume sunt specificate încã din secolul al XVI-lea: Parlamentul decide la 10 iunie 1551 „interzicerea de a construi orice nou spaþiu pentru jeu de paume în Paris ºi la periferiile sale“188. înainte de a le stoarce sume considerabile dezvãluindu-ºi brusc puterea ºi talentul186. tineri ai nimãnui. jocurile de îndemânare se populeazã cu personaje echivoce: pungaºi care trãiesc din jeu de paume ºi din jocurile anexe. ambiguitatea pariului determinã o persecuþie generalizatã. de exemplu. fraierii ºi speculanþii lui: Montbrun. la sfârºitul secolului al XVII-lea. cu câteva decenii mai devreme. frecventând jeu de paume din strada Mazarine. p. p. Daymar. interdicþii reiterate la 23 mai 1579 ºi la 6 februarie 1599189. dar trãind din resurse „dubioase“ ºi mai ales „frecventând toate acele jeux de paume unde se joacã cãrþi“. nici tâlhar adevãrat.. Amsterdam. certãreþ. 489. convingându-i metodic pe jucãtorii londonezi de propria sa nepricepere. Mémoires. în cealaltã margine a societãþii. op. care aplicã cele mai vechi legi ale triºatului. 401. amic de desfrâu al domnului de Dauzy. 188 Nicolas Delamare. 1879–1928. De exemplu. devenit de atunci duce de Nemours. inclusiv pentru jocurile de iscusinþã.. ruinat în pariuri de tot soiul. 190 Vezi Henry-René d’Allemagne. 135. nici criminal. Miza naºte suspiciuni. 1701. pentru Charles Privé. sau Fontpertuis. neastâmpãrat. cit. cit. Plata în bani duce la o posibilã depreciere. . XV. mare jucãtor de jeu de paume“187. „protector“ al prostituatelor de pe strada Grands-Augustins. 189 Ibidem.Exerciþiul. p. ed. bine fãcut. tânãrul duce d’Estrées.190 Rapoartele de poliþie care evocã. 180. la 186 187 Montbrun. I. mari seniori care-ºi ruineazã averile. folosea timpul ºi banii tatãlui sãu la Paris. Paris. Chiar ºi jeu de paume are ºarlatanii. Numãrul de sãli de joc scade la Paris între începutul secolului al XVI-lea ºi mijlocul secolului al XVII-lea. Mémoires. vol. tânãr cleric acuzat cã preferã jeu de paume bisericii: „În loc sã studieze. Sau. Louis de Saint-Simon. Aceleaºi observaþii. citat de Saint-Simon. jocul 329 Cu toate acestea. Sunt pronunþate condamnãri. unde poliþia socoteºte cu scrupulozitate miile de lire pe care le pierde. Boislisle. p. în 1627. op. trecând de la 250 în 1500 la 114 în 1657. „un caraghios înalt.

În cel mai fericit caz. cit. El existã în negativ: timpul sãu nu e niciodatã timpul adevãrat. Le Cabinet satyrique. Mai în profunzime. Cu alte cuvinte. viaþa lui nu e niciodatã viaþa adevãratã. principiu al abandonului mai degrabã decât principiu al construcþiei. op. Paris. chiar dacã poate isca tulburãri ºi pasiuni precum se întâmplã la Lille în 1691. ºi apoi aceºtia furã prinºi ºi întemniþaþi“194. El aparþine registrului „concupiscenþei“. I. Les Jeux au royaume de France du XIIIe au début du XVIe siècle. Paris. apreciate. spaþiul ºi timpul sãu sunt vide. zaruri ºi scrimã. vol. Scãpat de sub control. 195 Mathurin Régnier. ba chiar mai priceput.“193 Jocul îºi pãstreazã în acest caz o parte întunecatã. op. desigur. cit. între alþii. Paris. „pãcat ce ispiteºte umanitatea“195. 338. dacã nu negative. Vezi. dupã spusele lui Régnier. pus pe „distracþie“. ajutând Claude Haton. Valoarea jucãtorului nu reuºeºte niciodatã sã evite o anumitã depreciere. jucãtorul nu ar putea fi preamãrit. p. în care era la fel de expert ca ºi în predici. Louis François du Bouchet de Sourches. Mémoires [1553–1582]. dar lipsit de unealta mentalã prin care sã-ºi explice încântarea. opoziþia tradiþionalã dintre joc ºi seriozitate devine centralã. 1990. 1867. la cãrþi. corolar abia atenuat al pãcatului. 193 Jean-Michel Mehl. el se lasã în braþele ei ca în cele ale tentaþiilor cãrnii. impulsiv. 353.330 Istoria corpului jeu de paume. Fayard. unde un jeu de paume desfãºurat pe lângã o procesiune îi întãrâtã pe oamenii din Armentières care „au tãbãrât pe cei din Lille. vezi satira 1. 194 Vezi Alain Lottin. 192 191 .. 1618. în afarã de cea a unei slãbiciuni surde: jocul vechi este plãcere deplinã mai degrabã decât muncã sau strãdanie. deºi spectacole publice susþinute de profesioniºti ai jeu de paume sunt autorizate la Paris în jurul anului 1690192 ºi. p. inclusiv în aluzia lui Montaigne care respinge jocul de ºah pentru cã e prea captivant: „Îl urãsc ºi fug de tot ce nu e destul de joc ºi se zbenguie prea serios. drept care cei din Lille se rãzbunarã. Nici o viziune asupra corpului în acest caz. fiindu-mi ruºine sã-i acord o atenþie care ar folosi la vreun lucru bun. p. 23.“191 b) Carnea ºi nu trupul Consecinþa e tocmai bruierea imaginii corpului: calitãþile fizice scoase în evidenþã nu sunt niciodatã departe de o oarecare lipsã de cuviinþã.

Paris. Gallimard.. 197 Robert Muchembled. cit. trad. tentaþia. col. 2000. înainte de a cheltui miza la taverna „Tambourins“ ºi de a se bate pânã la sânge dintr-o ceartã la beþie197. „Exercices et jeux physiques. spune Pascal într-un text cu siguranþã extrem. conduce spre impuls. p. p. prin urmare. 198 Vezi Pedro Cordoba. Sau exemplul banal al celibatarilor din Saint-Omer deciºi „sã câºtige banchetul la jeu de paume“ într-o zi din 1577. a cãrui tonalitate caracterizeazã parþial viziunea clasicã asupra jocului. 225). capriciul primeazã în orice explicaþie a jocului. Aluziile din poemul despre Mizeria ajutoarelor de brutari din Paris ºi de la periferiile sale. în Œuvres. Les Éditions ouvrières. p. [Blaise Pascal. În acest caz. Aion. „Cea mai mare mizerie umanã“199. în schimb. 199 Blaise Pascal. 1147. insistã Sfântul Francisc de Sales în 1601. nimic nu conduce spre imaginea unui câºtig moral sau a unei bogãþii interioare. citat în Robert Beck. orizonturile sale. 1990: „Sistematizarea noþiunii de carne o frâneazã pe cea de corp ºi. Anturajele sale sunt cele ale tavernei. „Bibliothèque de la Pléiade“. de care jocul nu e niciodatã considerat complet distinct. Desigur.] 200 „Quand on peut jouer ou danser“ (Saint François de Sales. dorinþã. în Augustin Redondo (coord. op. col. „Rãgaz ºi nu extaz“200. Paris. cel care-i face mingile de jeu de paume. jocul 331 astfel la tratarea oboselii de dupã muncã. Cugetãri. Œuvres complètes. 1969. 276). singurul reper pozitiv. Paris. Pensées [1656]. ale serbãrii ºi ale strãzii. carnea primeazã în orice imagine a corpului. Regele. cele ale nepãsãrii ºi ale tovãrãºiilor complice. Gallimard. 1997. / Sã bea clondire reci se duc în cabarete“196. „Bibliothèque de la Pléiade“. acordã la sfârºitul secolului al XVII-lea o pensie de 800 de lire lui Jourdain. Nimic încã din aceste practici populare nu conduce spre imaginea unui corp „antrenat“.). 1954. nu toate „slãbiciunile“ ºi pariurile sunt diabolizate.Exerciþiul. Histoire du dimanche de 1700 à nos jours. de exemplu. pentru care sportul va constitui un exemplu. poftã. precum cel pe care sportul va reuºi sã-l inventeze198. ºi o pensie identicã lui 196 La Misère des garçons boulangers de la ville et des faubourgs de Paris [1715]. asociind dansul ºi jocul în aceeaºi „condescendenþã“ senzualã. Oradea. p. Totul. Introduction à la vie dévote [1609]. pe cea de sport în sine“ (p. 88. Publications de la Sorbonne. 296. repères pour une analyse“. de Maria Ivãnescu ºi Cezar Ivãnescu. . Le Corps dans la société espagnole des XVIe et XVIIe siècles. Paris. care „Jucându-se dupã Vecernie cu bile ºi palete.

203 Jean-Baptiste Montfalcon. Oameni cu livrea ºi alþi tineri îºi permit lipsa de bunã-cuviinþã de a juca pe strãzile cele mai umblate ºi 201 202 Louis de Saint-Simon. agitaþia. independent de orice instituþie. E vorba de pariuri consimþite prin bunã înþelegere. zarurile. Curtea îºi exercitã în acest caz. c) Sãrbãtorile. Lyon. La curte practica nu ar putea fi contestatã. ca ºi pentru jocurile de noroc. Histoire de la noble ville de Lyon. cãrþile de joc. violenþa. chiar violenþa. 322. jeu de mail ºi altele. mare jucãtor de jeu de mail. Jocurile de exerciþiu efectuate în timpul slujbei religioase sunt primele vizate. Vezi supra. 1847. Mai degrabã practica majoritarã a pariului neliniºteºte puterea. jocul pe bani e acolo un semn de îmbelºugare. acele jocuri practicate fãrã limite ori marcaje. XII. aºa ca la Lyon în 1582: „Se ordonã þãranilor ºi locuitorilor din Lyon sã asiste la serviciul divin în zilele de duminicã ºi la sãrbãtorile solemne. cu acel contur final al unei imagini echivoce a jocului. confirmând în ce mãsurã sunt ele hãrãzite înfruntãrii cu autoritãþile: „Au fost informaþii cã mai mulþi particulari. . al cãrei efect concret s-a vãzut în dispariþia „tripourilor“202: un efort greoi. notã. de transgresare: acorduri încheiate de la jucãtor la jucãtor. op. Bãieþi de Prãvãlie. vol. Dimpotrivã. Meºteºugari.“203 Sunt vizate ºi debandadele. care merge pânã la limitarea acelui jeu de paume. bilele. menit sã combatã dezordinea. într-un stat ce nu pare capabil sã le asigure gestionarea. fãrã orare ori duratã fixatã. controlul Pe fondul acestei aversiuni confuze trebuie înþeleasã încercarea de a controla jocurile în vechea societate. în afara oricãrei veritabile reglementãri colective. cit. p. sã furnizeze rachete ºi palete ºi sã primeacã persoane care sã joace în sus-numitele zile. De unde balansarea între cei doi termeni ai unei alternative în secolul al XVII-lea ºi al XVIII-lea: toleranþa sau interdicþia. cât va þine serviciul divin. p. popicele. ca sã le fie parteneri de antrenament prinþilor de sânge201. ºi cu aceleaºi pedepse sunt prohibite ºi oprite tripourile. în timpul cãrora. cu riscurile lor de înfierbântare. de atotputernicie. le va fi interzis tuturor domnilor jucãtori de jeu de paume sã-ºi întindã jocurile.. un drept indiscutabil. 82.332 Istoria corpului Beaufort. de la individ la individ.

1981.). ceea ce tulburã libera trecere ºi siguranþa pe strãzi. cit. p. 12 noiembrie 1671. 206 Esprit Fléchier. 205 Daniel Roche. ºi chiar mai devreme în oraºe. 337. Paris. jocurile lor. p.tr. jocul 333 în pieþele publice Badminton*. 14 iunie 1700….) Ordonanþe de poliþie din 6 mai 1667. acea decizie luatã printre multe altele. Domnul de La Forest de Thoyrs. p. Mémoires sur les Grands Jours d’Auvergne [ms.. O ofensivã care ajunge inevitabil ºi la acele bachelleries**.“204 Sãrbãtorile. dintre Sãrbãtoarea Sfintei Euharistii ºi Sfântul Ioan. Seneºalul nostru. mai ales. organizarea procesionalã ºi creºtinã sfârºesc în secolul al XVIII-lea. De exemplu. hotãrârea Tribunalului excepþional din Auvergne. Paris. serbarea permisã. 351. cit. 207 Citat în Nicole Pellegrin. cu premiile lor.tr. Aceste instituþii de grup.. 1984. p. 204 * .Exerciþiul. bãtãi sângeroase care se petrec acolo ºi ucideri care se întâmplã“206. în Edme de La Poix de Fréminville. la mijlocul secolului al XVII-lea: „În anul 1651. ed. beþii. convergenþa dintre Contrareformã ºi puterea de stat: tentativa de a reduce numãrul de zile în care nu se lucreazã. grupurile lor de tineret ºi regii lor. blasfemii execrabile. jocuri ºi festinuri“207. legile temporare ºi charivari. Popice. din 1665. Beþigaºe. Mercure de France. puse Volant (n. op. acuzate încetul cu încetul de coruperi abominabile realizate în timpul zilelor de carnaval „prin dansuri. Le Peuple de Paris.. nu mai pot fi tolerate în secolele al XVII-lea ºi al XVIII-lea de un stat ce pãtrunde în þesutul social ca niciodatã pânã atunci. de a reorganiza ciclurile timpului ºi plãcerile colective. expune trecãtorii pericolului de a fi rãniþi. organizaþii de tineret care se ocupau cu organizarea sãrbãtorilor religioase ºi populare în vestul Franþei (n. 281. 153. de a interzice „balurile publice […] baluri care sunt cauza a tot felul de lascivitãþi. Aubier. De unde exemplul din Montpellier.“205 Aceasta înseamnã ofensiva notabililor civili ºi religioºi pentru a coloniza spaþiile licenþioase. prin a câºtiga în faþa petrecerilor tradiþionale. O ofensivã cu efecte evidente: spectacolul solemn. de a imprima un caracter creºtin ritmului ºi obiectului lor: „E vorba în primul rând de a face mai moral calendarul ºi de a recâºtiga momentele importante ale ciclului distracþiilor colective tradiþionale dintre carnaval ºi postul Paºtelui. sunt mult mai supuse în secolul al XVII-lea unei dorinþe de a le controla. Les Bachelleries. ** Un fel de frãþii. secolul al XVII-lea]. marþi. chiar parþiale ºi limitate. ziua a treia a lui februarie.

op. 212 Citat în Louis Gougaud. unde John Wesley constatã în 1743. la fel de importante. p. ºi asta în timpul magistraturii domnului de Murles. 601.. I. op. la mijlocul secolului al XVIII-lea. cit. 188.. suprimarea alegerilor de ºefi de tineret în oraºele din Languedoc. precum cea care caracterizeazã la soule. p. Vezi Robert Sauzet. cit. pentru Cornwall. dar este ºi mai ostracizat dupã un înec colectiv provocat de urmãririle în apã de la Pont-l’Abbé.. Interzis de Parlamentul din Rennes în 1686.“212 Nu e vorba despre nimic altceva în acest caz decât despre dezvoltarea unei toleranþe tot mai mici faþã de violenþã în statele moderne. existã ºi alte limite. Paris. 1991. Sport et civilisation. La Civilisation des mœurs. 146. dar ºi Norbert Elias ºi Eric Dunning.. p. ibidem. Calmann-Lévy. art. Sunt tot atâtea repere ce aratã André Delort. Paris. în 1660. ele sunt ºi mai abitir denunþate. Fayard. 209 208 . cit. 211 Louis Gougaud. sportul preferat al oamenilor din Cornwall. decenþe. cit. p. în timpul cãruia se rãnesc atâþia membri ºi atâtea vieþi sunt sacrificate.210 Cât despre violenþe.211 Interdicþiile se propagã ºi în Anglia. vol. jocul se menþine totuºi în Bretania. 150.334 Istoria corpului sã se publice o ordonanþã prin care se interzicea oricãrei persoane de orice calitate sã mai aleagã vreodatã un ºef de tineret ºi de a mai face vreuna dintre acþiunile care se fãceau abuziv în numele sãu. de data aceasta interioare jocurilor. indecenþe Dincolo de aceste decizii luate pentru a opri violenþa ºi a redefini excesele. la sfârºitul secolului al XVII-lea. p. despre un control progresiv asupra agresiunilor individuale. op. cã „nu prea se mai aude vorbindu-se acum despre acel joc de hurling.“208 Ludovic al XIV-lea ordonã. pentru care Norbert Elias a reuºit în mod remarcabil sã multiplice exemplele. trasate pentru a-i deosebi pe cei care le practicã sau pentru a-i exclude pe cei care nu trebuie sã le practice. aºa cum a arãtat-o Natalie Zemon Davis pentru Maugouvert ºi parohiile din jurul oraºului Lyon. 1994.213 d) Distanþe.209 Genul acesta de instituþie decade rapid în secolul al XVIII-lea. 586. 213 Norbert Elias. 210 Natalie Zemon Davis.

cântatul sau folosirea instrumentelor muzicale. jocul 335 în ce mãsurã se impun frontierele dintre jucãtori. vol. 1737. Ar putea fi popicele. cit. 218 Jean Barbeyrac. 217 Jean-Baptiste Thiers. vol. bilele despre care se considerã cã „le stau rãu unei femei sau unei fete“217 din cauza agitaþiei pe care o provoacã sunt aproape exclusiv masculine. 445 (prima ediþie. p. p. 258. II. Traité du jeu où l’on examine les principales questions de droit naturel et de morale. cele pe care le descrie Brackenhoffer în timpul cãlãtoriei sale în Franþa de la mijlocul secolului al XVII-lea. p. neevocând decât dansul. insistã asupra „posturilor care nu s-ar potrivi unei persoane de sex feminin“218. foarte puþine jocuri rãmân acceptabile pentru femei. nu ar putea juca împreunã în aceste exerciþii din Vechiul Regim: jocurile lor se dovedesc ireconciliabile. cit. 220 Baldassare Castiglione. 219 Jean-Baptiste Thiers. p. II. 215 Jean Barbeyrac. Traité des jeux. Cartea curtezanului afirmã cã trebuie înlãturat orice exerciþiu „aspru“ pentru femei. 239. p. precum cele ale lui Thiers sau Barbeyrac. p. p. 98. .Exerciþiul. Paris. 446. 1735). le jeu de paume. Bãrbaþii ºi femeile. ducând la distincþia dintre jocurile care „se cad“ ºi jocurile care „nu se cad“215. cit. în ce mãsurã se accentueazã distanþele care-i fixeazã pe mulþi practicanþi în gesturi ºi locuri diferite. op. La soule. Tratatele de jocuri. Excluderile se impun dincolo de imprecaþiile moraliste ºi vag formulate ce le recomandã femeilor „a nu juca decât rar ºi întotdeauna cu multã circumspecþie ºi indiferenþã“216. op.. Voyage en France.. în special cele care cer forþã ºi efort. 1687.221 Ar putea fi ºi badmintonul. 257. 216 Ibidem. Amsterdam. cit. descriind „femeile de prãvãlii […] lovind fluturaºul cu mici palete fãcute cu coarde din maþe foarte asemãnãtoare cu coardele 214 Vives citat în Jean-Baptiste Thiers. 265. în special. traduits d’après les manuscrits du musée historique de Strasbourg.. Paris. op. acel joc a cãrui practicã specific femininã e evocatã de Locatelli când trece prin Lyon în 1665. referinþe ce echivaleazã toate cu interdicþia. 1643–1644. 1925..220 Existã deci o mulþime de modele implicite ce le interzic jocurile femeilor. op. 221 Élie Brackenhoffer. Dintr-odatã. Vechile stavile religioase ce calificã aceste „soiuri de adunãri“ drept „ciume ale castitãþii“214 se concretizeazã în moravuri. ca ºi asupra „amestecurilor de persoane“219.

înfrumuseþate cu galerii sau încãperi anexe. delimitate de pieþele bisericilor. op. p. când de 250 de ori. stabilimente uneori luxoase în secolul al XVII-lea. 1987. 64. iar cele mai îndemânatice de 300 de ori înainte de a-l lãsa sã cadã pe pãmânt. Tot jocul constã în a-l þine în aer cât mai mult timp posibil“222. Mercure de France. La fel de importantã este discriminarea socialã: o societate structuratã pe ordine îºi compartimenteazã inevitabil ariile de joc. I. Scrisoarea din 15 aprilie 1671. 228 Doamna de Sévigné.“223 Domniºoara de Montpensier aminteºte în trecere în ce mãsurã aceastã discriminare sexualã poate fi mai puþin tranºantã pentru nobilime: badmintonul. Terenurile de jeu de paume frecventate de Chavatte.336 Istoria corpului de rachete. Gallimard.229 Terenurile de jeu de paume frecventate de notabili sunt acoperite. vâneazã iepuri cu ogari englezeºti. cit. 226 Ibidem. iar Doamna de Sévigné. Paris. unde sunt predate artele gentilomului. 223 Domniºoara de Montpensier. Anvers. traduits sur les manuscrits autographes. 257. p. Un joc pomenit cu regularitate de Domniºoara de Montpensier care mãrturisea cã i-a consacrat mai multe ore pe zi în timpul verilor din anii 1650: „Îl jucam douã ore dimineaþa ºi tot atât dupã-masa. sunt în aer liber. 225 Ibidem. biliardul. col. Paris. vol. „Bibliothèque de la Pléiade“. când de 200. 1905. Correspondance. Ele ºi-l trimit una alteia. mœurs et coutumes françaises (1664–1665). p. 1730 (prima ediþie). Paris. care pot mobiliza tot felul de servitori 222 Sebastiano Locatelli. aºa cum s-a vãzut. 257. p. dar ºi vânãtoarea rãmân tot atâtea practici împãrtãºite de sexe în rândul elitei.. 227 Marie Mancini. le jeu de mail. Discriminarea sexualã în jocurile nobilimii se gãseºte în altã parte: academia ecvestrã. un univers din care femeia e vizibil exclusã. 221. 250. constituie. curþile sau ºanþurile oraºelor. Mémoires. 229 Alain Lottin. le jeu de mail al fiicei sale de la Grignan228. p. muncitor þesãtor contemporan cu Ludovic al XIV-lea. Mémoires (1676). Marie Mancini poate sã-ºi povesteascã vânãtorile227. 224 Ibidem. La fel. Veriºoara regelui insistã asupra pasiunii sale pentru „jocurile de exerciþiu“224: ea construieºte un spaþiu pentru jeu de mail la Saint-Fargeau225. 334. p. . un biliard în casa ei de la Choisy226. 1972. Voyage en France.

cit.Exerciþiul.230 ªi mai importantã decât terenurile separate este interdicþia explicitã care se referã la jocuri. Iar acest lucru circumscrie inevitabil practica ºi concretizeazã excluderea. 484. dar el nu joacã. 235 Jean-Baptiste Thiers. 260..“231 Un cleric. întreþine un maestru de paume ºi ºase marcatori de curte sau artizani de mingi ºi rachete. cit. Paris. 310. 232 Statute sinodale ale lui Estienne Poncher. p. 1992. permiþându-i chiar lui Chamillard sã obþinã „un minister graþie frumoaselor relaþii pe 230 Statute ale maeºtrilor de paume din Bordeaux (1684). nu ar putea sã-l joace. de dispoziþii ale episcopilor ºi cardinalilor: „Le interzicem clericilor sã joace biliard. jocul 337 ºi pot furniza jucãtorilor ustensile rafinate. în André de Luze. cit.. papuci de piele ºi de lânã. Actes du 116e congrès des sociétés savantes. 234 Nicolas Delamare. maniere. în Jeux et sports dans l’histoire. vol. p. de exemplu. jeu de paume sau vreun alt joc public împreunã cu laici ºi sã aparã vreodatã în cãmaºã ºi în izmene în acest scop. Biliardul poate astfel deveni un joc pentru curteni. op. Chambéry. cit. bonete de bumbac ºi cãmãºi de in. „prosoape fine“. Ludovic al XIV-lea a jucat de câteva ori jeu de paume în tinereþea lui. p. maioul jucãtorului de jeu de paume n-ar putea fi purtate de cei pe care o asemenea împopoþonare ar risca sã-i „dezonoreze“235. p. op. Jocul ar putea face sã disparã ceea ce permite „menþinerea autoritãþii printr-o atitudine gravã“. 365. 1991. „Le jeu de paume et la noblesse française aux XVIe et XVIIe siècles“. op. scuzabile pentru unii. pune sã se construiascã un teren somptuos la Versailles. op. considerat prea trivial în secolul al XVII-lea. aºa cum o aratã Dangeau. 233 Jean Barbeyrac. p. vol. cit. biliardul. dar care nu le-ar sta bine altora“233. nici el.234 Boneta. episcop al Parisului. Jeu de paume... practicile sale sunt riguros constrânse de o succesiune de statute sinodale. 231 Jean-Baptiste Thiers. CTHS. 485. preferând. pe care îl practicã frecvent ºi în timpul cãruia pãstrarea hainei ºi a pãlãriei pare a garanta controlul ºi demnitatea236. Existã „priviri. nu ar trebui sã implice pe toatã lumea: „Un magistrat nu ar putea niciodatã sã-l joace fãrã sã i se diminueze demnitatea ºi fãrã sã-ºi compromitã gravitatea. II. 236 Vezi Jacqueline Boucher. . 1532.“232 Obstacolul e creat de incompatibilitatea dintre gesturi ºi un anumit statut social. I.. dintre atitudinile impuse de joc ºi un anumit ascendent dobândit de actor.. le interzicem chiar ºi sã se uite la cum joacã alþii. papucii. op.

cit. 237 .238 E greu sã se punã de acord ritualurile din ce în ce mai ceremonioase ale nobilimii cu efervescenþa acelor jeux de paume sau jeux de mail. bile.. 241 Alexandre Tollemer. 240 Baldassare Castiglione. La Civilité. p. ne duserãm sã dãm cu crosa lângã bisericã pânã la cãderea nopþii. sã-i doboare la pãmânt“. op. prea nedemnã ar fi înfrângerea în faþa unui þãran. lupte. 85. p. Niciodatã nu trebuie sã permitã nimãnui sã-i atingã. apoi reveni la Vecernie. biliard. 200. 119. la Mode.“241 Preoþii contemporani cu Gouberville joacã încã jocul cu crosa pe unde-i poartã funcþia în aceeaºi regiune normandã: „Preotul din Tourlaville plecã de-acasã dimineaþa ºi se duse sã þinã slujba la Tourneville. 1997. le Bon Ton du XIIIe siècle au XIXe siècle. vol. pe când alte jocuri „mai active“ sunt respinse. dupã vecernie. eticheta secolului al XVII-lea stabileºte atitudini ºi comportamente chiar în sânul tehnicilor fizice ale jocului: „La jeu de paume. l’Étiquette. trebuie sã se aibã grijã sã nu se ajungã în posturi ridicole sau groteºti. Paris. op. p.. Nu le stã nicicând bine sã lupte cu egalii lor.. citat în Alfred Franklin. „mai ales în luptã“240. op. I. dar insistã deja ca gentilomul sã reacþioneze „din amabilitate ºi nu pentru a rivaliza cu ei. Apoi dãdu cu bastonu-n minge tot restul zilei“242. 168. cit. jeu de paume cu supuºii sãi în Normandia secolului al XVI-lea: „De Ziua Maicii Domnului. 238 Mariana citat în Jean-Baptiste Thiers. 1670. cit. participã încã la soule. cit. deoarece se presupune cã distrug orice solemnitate: „Suveranii nu trebuie sã se amuze cu toate soiurile de jocuri.“239 Consecinþa este tocmai extinderea discriminãrii: nu numai cea care þine de dispozitivele ºi spaþiile diferite dupã nivelul social. 242 Citat de André Dubuc. 128. Paris.. 1908. Pe scarã mai largã de altminteri. mail. La Civilité qui se pratique en France. ci ºi cea referitoare la jocurile pur ºi simplu „neadmise“ în funcþie de grupurile sociale. aleargã sau sare cu þãranii“. p. Castiglione admite încã în 1528 cã al sãu curtean „luptã. 239 Antoine de Courtin. p. Gouberville. 14. sã-i împingã. Saint-Simon ou le système de la cour.338 Istoria corpului care i le asigurã abilitatea sa“237. Fayard. senior de Vologne. Aceasta înseamnã cã aceste interdicþii s-au impus lent în lumea clasicã. Paris. p. totodatã joacã ºi bile ºi jeu de mail: „Mã dusei la Saint-Simon citat în Emmanuel Le Roy Ladurie. op.

348.“243 Persoane diferite însoþesc un preot. un maestru de echitaþie. un gentilom. op. jucând jeu de paume cu enoriaºii sãi din Noyellessous-Lens. exact cum se intensificã. pe 10 august 1529. 294.247 e) Solidaritatea corpurilor Altfel spus. p.. 245 Ibidem. în Artois. la întrecerile la inel sau la tirurile la þinta-papagal. odatã cu Contrareforma. 247 Le Mercure Galant între 1685 ºi 1690 citeazã 22 de întreceri la inel ºi 8 tiruri la þinta-papagal.244 Încã un preot. astfel încât Le Mercure Galant de la sfârºitul secolului al XVII-lea îºi limiteazã interesul doar la „carusele“. Robert Muchembled. op.. Preoþii „pasionaþi“ de jocuri sunt încetul cu încetul denunþaþi la fel ca ºi cei care trãiesc în concubinaj sau cei brutali. câºtigã totuºi în importanþã. 246 Ibidem. Eticheta socialã.Exerciþiul. controlul ºi moralizarea clericilor. adâncind distanþele fizice dintre potenþialii jucãtori. scrie la Roma în 1625 „cã i-a lipsit de slujbã pe mai mult de o sutã de pastori“ ºi chiar a intentat „un proces unora dintre ei din cauza moravurilor lor ºi a insuficienþei doctrinei lor“246. pp. p. ºi mai mult solidaritãþile prealabile ce determinã comportamentele ludice. fãcând legãtura între mai multe practici interzise. aceste puneri în scenã sunt decisive în Franþa Vechiului Regim. 167. se ceartã cu ei de la mizã. Promiscuitatea seniorilor ºi a supuºilor lor din timpul înfruntãrii de la soule sau din luptã nu mai poate fi conceputã. 102–103. jocul 339 Saulsemesnil la preot pe care îl gãsesc lângã casa lui ºi împreunã cu mai mulþi oameni din amintitul loc care dãdeau în bile. „îºi doboarã unul dintre adversari cu o loviturã de cuþit în piept. la jocul de bile de la Autricq. oameni de condiþii sociale amestecate. Arhiepiscopul din Cambrai promovat în 1612. Indivizii Alexandre Tollemer. înainte de a avea chiar el ochiul scos de altcineva“245. cit. cit. 244 243 . De unde acele întâlniri foarte diferite de cele din sportul de astãzi. în 1655. Ele ilustreazã mai mult ca oricând mizele simbolice ale jocului. printre care ºi cea a jocurilor. p. cea a nobilimii ºi a curþii.

supravieþuind în nestatornicia zilelor. Nu-ºi transformã niciodatã legãturile. aceeaºi fidelitate seniorialã. acest subiect pune problema raportului dintre sfera vieþii publice ºi cea a vieþii private248. Niciodatã jucãtorul nu apare în aceste situaþii ca independent. În schimb. aceastã practicã de la care actorul aºteaptã un efect asupra corpului: sãnãtate întãritã.340 Istoria corpului puºi faþã în faþã se gãsesc aºa în numele unor legãturi ce preexistã jocului: aceeaºi colectivitate sãteascã. jocul subliniind cât de mult rãmâne în acest caz existenþa privatã dependentã de existenþa publicã. cu excepþia evidentã ºi nuanþatã a jocurilor de pariuri. 3. pânã ºi în ceea ce priveºte propriile lui distracþii. în Pierre Goubert ºi Daniel Roche. p. . cea a câºtigului în vigoare ºi în sãnãtate obþinut prin miºcarea repetatã: 248 Vezi „Vie publique. potrivirile ºi nepotrivirile. tabãra îi este alocatã. II. Acelaºi jucãtor nu-ºi alcãtuieºte sau realcãtuieºte niciodatã grupul sau solidaritãþile. Les Français et l’Ancien Régime. aceeaºi comunitate de vârstã sau de condiþie socialã. Ceea ce nu înseamnã cã orice jucãtor se aratã sensibil faþã de aceastã aºteptare: rezultatul scontat e prea departe pentru a constitui atracþia jocului. apropieri foarte specifice ce-i dicteazã corpului. Desigur. angajamentele sau provocãrile în contracte. 1984. Locul îi este indicat înainte de a juca. nu se pune problema ca el sã le conteste sau mãcar sã fie conºtient de ele: jocul reproduce sociabilitãþi considerate normale în Vechiul Regim. organe mai puternice. putând sã decidã asupra apartenenþelor sau isprãvilor sale. diferenþa dintre vechiul joc ºi sportul de astãzi. înfruntãrile îi sunt profilate înainte ca el sã fi consimþit: poziþia corpului sãu este direct dictatã de apartenenþele sale sociale ºi culturale. 55. în ce mãsurã individul particular locuieºte într-un spaþiu ºi un timp care sunt pe deplin dictate de ordinul public cãruia îi aparþine. ordin social. practici limitate Dincolo de plãcerea jocurilor. vie privée“. e imposibil sã ignorãm aspectul voit sanitar al exerciþiului. Practici de sãnãtate. deoarece sunt evidente. dar ºi creºtinat. Ceea ce confirmã. rezultatul e destul de clar recunoscut pentru a sta dintotdeauna la baza unei certitudini. vol. trebuie s-o repetãm. Pe scarã mai largã. extreme ale contingenþei. Armand Colin. Paris.

Vrin. Histoire des doctrines de l’éducation physique. tot marele principiu al medicinei strãvechi este în centrul discursului: imaginea tradiþionalã a unui corp fãcut din umori limiteazã întreþinerea acestuia la împrospãtarea ºi expulzarea lichidelor. p. 97 (ediþia I. Paris. p. pãrþi mai ferme. 23. de unde nu sunt atât de tare ºi devreme lucrate. deoarece canalele sunt în acest fel curãþate ºi din plin. Paris. Din aceastã asanare repetatã se nasc rezistenþa ºi soliditatea fizicã. o bunã hrãnire ºi expulzare a excrementelor ºi o minte mai promptã în treaba ei. Igiena rãmâne decisivã în acest caz. E ceea ce transpune Ambroise Paré în 1580 în limbajul sãu laborios ºi imaginativ: „Miºcarea mãreºte cãldura naturalã de unde rezultã o mai bunã digestie ºi. prin intermediul frecãrii naturale între pãrþile care se lovesc una de alta. „La restauration du galénisme“. Le Livre pour santé garder [secolul al XIII-lea]. Paris. nimic nu indicã asemãnarea ei cu cea de azi. „ea face cãldura sã creascã ºi sã întãreascã“249. a cãrui carte inauguralã despre gimnasticã este difuzatã pe scarã largã în Europa între secolul al Aldebrandin de Sienne. agitã pãrþile sale. vechile tratate de sãnãtate prelungesc în primul rând reperele antice. 1965). îi contractã organele. 1911. Œuvres.Exerciþiul. 1585. 1977. a) Evacuarea umorilor Din acest punct de vedere. afirmã textele medievale. cele ale lui Hipocrate sau Galenus250: miºcarea fizicã ajutã la uºurarea corpului. 249 . De la gymnastique aux sports modernes. în consecinþã. îi expulzeazã umorile a cãror stagnare ar putea neliniºti. 32. 251 Ambroise Paré. Champion. 250 Vezi Jacques Ulmann. numitul exerciþiu lasã deprinderile corpului ºi respiraþia ºi alte acþiuni mai puternice. p. ceea ce se manifestã la þãrani ºi la alte soiuri de oameni care sunt foarte munciþi. Nimic nu se opune acestei certitudini în Europa modernã. dure ºi robuste. în schimb. jocul 341 „vom spune cã ea e potrivitã pentru pãstrarea sãnãtãþii“. Iatã plãcerile exerciþiului…“251 Canale mai bine evacuate. Mercurialis. ºi mai ales nimic nu garanteazã punerea ei deliberatã în practicã: vechea viziune asupra corpului permite mii de substituiri posibile între efectele exerciþiului ºi numeroase alte efecte.

1644 ºi 1672.“257 De 252 Hieronimus Mercurialis. Temã reluatã cu regularitate de tratatele de sãnãtate contemporane cu aceastã carte: „Exerciþiul fereºte de boli grave corpul uman în care eliminã progresiv elementele inutile ale oricãrei digestii. p. Ithaca (N. cit. 57. Paris.342 Istoria corpului XVI-lea ºi al XVII-lea252. p. 1979.“256 Furetière o spune mai simplu în dicþionarul sãu din 1690: „Toate bolile nu sunt pricinuite decât de umorile pãcãtoase [cele care au «malignitate sau surplus»]. 255 Este foarte clar cã descoperirea circulaþiei sângelui „cântã prohodul“ galenismului (Maurice Caullery. Index).255 Stagnarea lichidelor rãmâne reprezentarea majorã a rãului. 1690. et conservation du corps humain. imobilitatea ºi cantitatea lor excesivã continuã sã fie considerate adevãratele pericole: „Se întâmplã de asemenea ca adesea canalele de sânge sã se înfunde sau sã se rupã când licoarea pe care o conþin este mai densã decât ar trebui sau în prea mare cantitate. op. Totuºi. 253 Hieronimus Mercurialis citat în Jacques Ulmann. Cornell University Press. Actes du Colloque de Tours. Paris.“254 Descoperirea circulaþiei sângelui în 1628 nu prea schimbã rolul acesta rezervat miºcãrilor corpului. 1569.). Smith. 1577. tant anciens que modernes. vezi Vivian Nutton. p. & de tous vivres qui sont communément en usage.. 257 Antoine Furetière. 1177). 256 Jean Deveaux. 1682. ed. este de asemenea clar cã „teoria umorilor continuã sã predomine în secolele ce urmeazã“ („Théorie des humeurs“. p. De arte gymnastica. aºa cum nu prea schimbã nici locul acordat umorilor.. 106. „Les grandes étapes des sciences biologiques. Encyclopaedia Universalis. auquel est amplement discouru des choses naturelles. Padova. p. articolul „Humeur“.. Le Médecin de soi-même ou l’Art de conserver la santé par l’instinct. 1998. Dictionnaire universel contenant généralement tous les mots français. Despre Mercurialis. 1561. în Le Corps à la Renaissance. sporeºte asigurãrile cu privire la aceste efecte asupra evacuãrii: exerciþiul „creºte cãldura naturalã ºi frecarea diferitelor pãrþi ale corpului pe care o provoacã duce la o mai mare fermitate a cãrnii ºi o insensibilitate la durere“253. „Les exercices et la santé: Hieronimus Mercurialis et la gymnastique médicale“. 254 Régime de vivre. cit. 6. cit. Paris. 295. Y. la Renaissance et les débuts du XVIIe siècle“.]. avec plusieurs receptes bien approuvées: le tout nouvellement recueilly des bons autheurs. 1601. The Hippocratic Tradition. 1587. în Maurice Daumas [coord. op. ceea ce dã prilejul unui mare numãr de boli. . vezi ºi Wesley D. Aceastã ediþie e urmatã de alte ºase în doar un secol: 1573. care trebuie evacuate. Leiden.

259 Mme de Sévigné. ca purgaþia sau luarea de sânge. jocul 343 unde acel rol foarte specific al exerciþiului asimilat cu o purificare. trad. Editura pentru Literaturã. 260 Gui Patin. III. 1968. 353. p. op.“260 Flamant nu spune altceva în a sa Art de conserver la santé [Arta de a pãstra sãnãtatea]. p. 822 [Scarron. acele scene identice evocate în memorii sau romane: „Jucãtorii îºi terminarã partida ºi urcarã într-o camerã pentru a fi frecaþi. 1632. Art de conserver la santé. 622. Gui Patin nu spune altceva în scrisorile sale atunci când recomandã recurgerea la flebotomie la mijlocul secolului al XVII-lea: „Parizienii noºtri fac de obicei puþinã miºcare.“259 b) Corpul poros. Gallimard. . 261 Flamant. col. omiþând pânã ºi sã citeze exerciþiul ca practicã apreciatã. acel obicei al jucãtorilor de jeu de paume de a fi frecaþi cu nãdejde dupã joc pentru a transpira mai mult înainte de a fi uscaþi. Paris. 1967]. Scrisoarea din 9 august 1689. de exemplu: actul de a evacua umorile prin miºcare sau cel de a evacua sângele cu ajutorul scalpelului vor fi în esenþã echivalente.“258 Transpiraþia rãmâne prima virtute a exerciþiului. Bucureºti. De unde rezultã aceastã ambiguitate a sfatului medical în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea. exerciþiul ºi limitele sale Trebuie totuºi subliniatã consecinþa precisã pe care o are referirea cu prioritate la evacuare: cea de a priva exerciþiul de orice specificitate. care nu impune în mod explicit exerciþiul pentru a enumera apoi activitãþile analoge: „Dacã sângele vostru pãcãtuieºte prin cantitatea lui. Aceastã referire face ca efectele exerciþiului sã fie uºor de înlocuit cu cele ale altor practici. vol. într-atât de mult miºcarea fizicã e consideratã echivalentã cu alte practici de evacuare261. p. din 1691. „Bibliothèque de la Pléiade“. Paris. cea pe care Doamna de Sévigné o pomeneºte cu insistenþã în legãturã cu marºurile sale din jurul oraºului Vitré: „Asudãm în fiecare zi ºi credem cã e admirabil pentru sãnãtate. Paris. Traité de la conservation de la santé. Romanþul comic. în aceastã stare ei nu sunt aproape niciodatã uºuraþi de orice rãu pe care-l pãþesc dacã sângerarea nu merge înainte cu putere ºi din belºug.Exerciþiul. 1978. de Radu Albala. care ar putea 258 Scarron.. 1691. beau ºi mãnâncã mult ºi devin foarte pletorici. cit. Le Roman comique.

puteþi adãuga la sângerare exerciþiile. cit. 266 Jean Héritier. Scrisoarea din 18 ianuarie 1644. prevenind rãul. carnea mai vârtoasã. mai cu seamã cãrnuri macre. p. sudorificele. în care credinþa într-o stare aproape lichidã a corpului permite 262 A. Paris. Le Promeneur-Quai Voltaire. dieta. cantitãþi aproape controlate. mai multe sângerãri pe lunã pentru Ludovic al XIII-lea. 51]. 21. 264 263 . „Extrait de la relation d’Angelo Correr“.. 234. în vârstã de trei ani: „despovãrat prin vene“ de catarurile din cauza cãrora „credea cã se va sufoca“263. practica privilegiatã de întreþinere a corpului în Franþa clasicã este nu atât exerciþiul. cinau ºi mai cumpãtat decât în celelalte zile. chirurgul sãu.266 Mai important e faptul cã referinþa la echilibre subtile clarificã ºi mai mult logica vechilor reprezentãri. 265 Cf. niºte plãmâni întãriþi.“267 Viziune complet intuitivã. 1987. þinând cont de umiditatea aerului. mai uscate ºi cu mai puþine sucuri. 1989. Les Ambassadeurs vénitiens. Giovanni Comisso. Incizia repetatã îi dã chiar o vigoare pe care nu o avea înainte. de l’âge d’or de la saignée aux débuts de l’hématologie. Gui Patin. cât luarea de sânge. 314.. pe care Bouvard. p.“264 Nu e nici o îndoialã: luarea de sânge precoce face fiinþele mai robuste. pe care o descoperã îngrijind o „afecþiune bronºicã“ a fiului sãu. Porchon. lichide vizibile. Gui Patin vede în ea garanþia cea mai sigurã a forþei. Denoël. pentru a cumpãni jilãveala aerului ºi faptul cã nu lucraserã aºa cum erau obiºnuiþi.“262 Cu alte cuvinte. Paris. o rezistenþã mãritã: „Astãzi el e cel mai puternic dintre cei trei bãieþi ai mei. din 1639265. Ibidem. foarte îndepãrtatã de a noastrã. Paris. vol. ambasadorul veneþian. 267 François Rabelais. 99 [ed. îl incizeazã ºi de patruzeci ºi ºapte de ori într-un an. I. p. op. Les Règles de la santé ou le régime de vivre des sains. 50. copilul apare transformat. 1846. logica de evacuare dusã la limitã: scurgere imediatã. Lettres. rom. p. p. absenþa sau prezenþa exerciþiului: „Întorcându-se acasã. Se recurge la ea din ce în ce mai mult în rândul elitei secolului al XVII-lea: mai multe sângerãri pe lunã pentru cardinalul Richelieu în culmea puterii. p. Paris. La Sève de l’homme. De asemenea.344 Istoria corpului sã vã sufoce sau sã pricinuiascã ruperea vaselor sau sã se strice. dupã mãrturia lui Angelo Correr. Maeºtrii lui Gargantua le sugereazã mai bine decât alþii. calitatea hranei. 1684.

impune în primul rând supravegheri atente în secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea: aerul pâclos. miºcarea violentã este consideratã în acea perioadã cea mai neliniºtitoare: ea rezervã surprize.“271 Logica imaginilor. dupã cum se vede. cel a cãrui densitate „constipã subit porii“268. 270 Benoît de Nursie. cu cât îi determinã parþial funcþionarea. Essai sur les maladies des artisans. ceea ce alte practici. vulnerabil în faþa curentului ºi a umiditãþii. întrerupând transpiraþia. III. Asta ne avertizeazã. 1700). Paris. 271 J. 1551. este pãtrunderea aerului în corp. o grijã frecventã la Doamna de Sévigné: „Am aflat cã soarele se duse la culcare într-un nor furios pe 24 decembrie (lucru straniu) ºi cã ceaþa fu foarte deasã. vol. de exemplu. nenumerotat. 820. riscã sã stânjeneascã fluxul umorilor determinat de exerciþii.. în care impregnarea ºi exsudaþia dobândesc un rol central. Antidorio per il tempo di peste [secolul al XV-lea]. 19. p. 1630. p. ca luarea de sânge. Miºcarea membrelor evacueazã fluidele în exces. p. purgaþia. 269 Doamna de Sévigné. mai ales a aerului rece. cu evacuãrile blocate de îndatã ce-au fost declanºate. 42 (prima ediþie italianã. Paris. cã nu trebuie deloc sã ne plimbãm în acest anotimp. cit. De unde pericolul miºcãrilor fizice sau al plimbãrilor efectuate pe vreme de ceaþã. acþionând invers. Scrisoarea din 25 ianuarie 1690. e un risc subliniat de multã vreme de tradiþie: „Nu se ia pauzã [dupã exerciþiu] pe vreme vântoasã. Aceastã viziune a unui corp poros. în care ploaia poate umidifica organele interne. Florenþa. Bernardin Ramazzini. op.“270 Sau infiltrarea aerului epidemic. În plus. pot s-o facã la fel de bine. De conservatione sanitatis [secolul al XV-lea]. „fãcând umorile sã putrezeascã. 1777. cel pe care deschiderea porilor îl grãbeºte dupã un exerciþiu prea solicitant. înfierbântând sângele. veninul periculos traversând porii deschiºi de cãldura miºcãrii: „Corpurile ai cãror pori rãmân deschiºi sunt cele mai predispuse la infecþie. Soldi. saturând pielea. dragi surori. sudaþia. nu este cea de astãzi.“269 Clima ameninþã cu atât mai mult transpiraþia. 268 . Celãlalt pericol. riscul exerciþiului pe timp de ciumã.Exerciþiul. jocul 345 compensarea lipsei de exerciþiu printr-o mâncare mai uscatã. Cãci atunci prin distilare aerul ar gãuri ºi ar pãtrunde prin pori ºi ar intra pânã în pãrþile interioare ale corpului.

277 Activitatea regelui reprezintã. art. p. ei sunt victime ale „unor rupturi de viniºoare la rinichi“ sau îºi pierd odatã cu sudoarea „pãrþile cele mai bogate în spirit din sângele lor“275. 1572. Le Gouvernement nécessaire à chacun pour vivre longuement. 119 (prima ediþie italianã. de aici respingerea sa înainte chiar de a i se stabili mecanismul sau limita. „exces“ ce scapã categoriilor igienice într-un univers în care sãnãtatea are ca prim reper sobrietatea. Henri de Monteux. menþionând. cit. p. la sfârºitul secolului al XVII-lea. Textul lui Cornaro serveºte drept model lucrãrilor de igienã clasice. deveniþi „slabi“. exuberanþã. a acelei apropieri de greºealã care este orice exces legat de mâncare sau bãuturã. o agitaþie „rapidã ºi turbulentã pentru cã a fost pe un tobogan pe care-l fãcuse A. Paris. cit. p. 274 Nicolas Abraham de La Framboisière. 43. 138. sã fie ferit de orice boalã periculoasã.. Grenoble. Vehemenþa sa ameninþã o regulã ºi o mãsurã încã prost definite. 1845. Conseils pour vivre longtemps. sã fie alinat. 1600. norma: vânãtorile lui marþiale ºi calme. permiþându-i corpului sã se purifice. p. fragilizând corpurile fiindcã le epuizeazã lichidele sau le oferã aer „stricat“: exerciþiul „greu ºi brusc […] secãtuieºte ºi vlãguieºte“273. acei servitori însãrcinaþi uneori sã meargã înaintea trãsurilor stãpânilor lor. Paris. Porchon. Conservation de la santé et prolongation de la vie.346 Istoria corpului aþâþând febra“272. Se crede cã „alergãtorii“. Jurnalul de sãnãtate al regelui aratã acest aspect. Millon. într-o zi din vara anului 1666. p. Efortul prea însemnat nu ar fi decât aventurã. 336. macinã corpul“274.. 1558). lãsând porii larg deschiºi. Paris. „fac mult bine la sãnãtate ºi întreþin vigoarea“278.276 El rupe echilibrele aºteptate de la corpul sãnãtos. 278 Le Mercure Galant. De aici certitudinea pericolului pe care-l reprezintã. „sleiþi de puteri“. în care sãnãtatea este aproape idealizatã. cu vânatul lor rãspândit într-un spaþiu închis. 275 Ramazzini. noiembrie 1682. 277 Vezi Vivian Nutton. 276 Vezi Luigi Cornaro. 1700). pe când o vânãtoare prea intensã e socotitã periculoasã. 303: „Mercurialis nu înceteazã sã repete peste tot cã excesul este periculos“. 273 272 . el „slãbeºte încheieturile […]. ar fi frecvent loviþi de astm sau de hernie. De la sobriété. p. op. ºi în acest caz. 125. „Les exercices et la santé: Hieronimus Mercurialis et la gymnastique médicale“. 1991 (prima ediþie. Les Maladies des artisans.

Millon. Anturajul se neliniºteºte imediat. p. medicii se alarmeazã: regele nu ar putea sã se gândeascã la un exerciþiu atât de brusc! Cu atât mai mult cu cât consecinþa pare jenantã: „o îngreunare a capului însoþitã de miºcãri confuze.. universul sãu se limiteazã la spaþiul cotidian. de pe corabie. 1916. 279 . ameþeli ºi slãbiciune în toate membrele“. 283 Domniºoara de Montpensier. dupã ce a dus câteva luni o „viaþã sedentarã potrivnicã sãnãtãþii“. Nimic nu ar putea justifica agitaþia exageratã.Exerciþiul. un oarecare drum parcurs. veþi fi aici în mare tainã ºi vã veþi plimba cât vã va plãcea. Mémoires [1643–1682]. nici de un spaþiu deosebit: Brienne. legãnãrile din trãsurã. ea se stabileºte un timp la Pons pentru a practica nu vânãtoarea sau badmintonul. zilnic: o plimbare pe jos.“283 Obiectul unui exerciþiu de sãnãtate se limiteazã la agitarea umorilor. jocul 347 în mod special în parcul de la Versailles pentru propria lui distracþie“279. dar ceea ce permite menþinerea unei „transpiraþii insesizabile“282. 427. 1990. p. c) Mai degrabã umorile decât muºchii Exerciþiul de igienã trebuie sã fie simplu. cit. Le Corps du Roi-Soleil. 280 Vezi Michèle Caroly. cu fluxurile ei regulate ºi mãsurate. cele provocate de maºini sau de animale. Grenoble. pe la 1680. Paris. Imago. nivel suficient al exigenþei de igienã: „Pons […] E un aer curat. 281 Louis Henri de Loménie de Brienne. ceea ce-i mirã pe câþiva vizitatori. p. Journal de santé du roi Louis XIV de l’année 1647 à l’année 1711. Domniºoara de Montpensier îºi descrie exerciþiile în 1679. insistenþa asupra efectelor lor de evacuare a lichidelor sau de întãrire a cãrnii duc pânã la a face legitime frecãrile pasive. îl descrie pe diplomatul Chanut fãcându-ºi exerciþiul prin „cultivarea grãdinii lui de zarzavaturi cu propriile sale mâini“281. p. Paris. De aici. ºi punerea lui în practicã mereu posibilã. Exerciþiul nu are nevoie nici de un timp. de pe cal. 282 Vezi descoperirea acestei transpiraþii infra. op. banal de accesibilã. Toate declanºeazã acelaºi Antoine Vallot. 2004. de exemplu. Aceasta are alte consecinþe asupra formelor ºi conþinutului miºcãrii propuse: importanþa acordatã frecãrilor interne. pânã la „mici atacuri“280. practica fiind socotitã prea nedemnã. ci plimbarea. 86. p. 152. Antoine d’Aquin ºi Guy-Crescent Fagon. 206. 181.

Credinþã profundã. Paris. clasificând miºcãrile în acte „cu motiv intern“ ºi acte „cu motiv extern“. vol. A Treatise of the Rickets. Doamna de Maintenon o spune cât se poate de simplu. aºa cum vrea cutuma pentru copiii nobililor sau burghezilor din secolul al XVII-lea. trebuie spus. A aºeza acel obiect pe busturile tinere. a afirma cã e fãcut pentru „a garanta statura dreaptã“286 înseamnã a acorda mai multã atenþie unei fasonãri a corpului obþinute printr-un amestec din exterior decât unei fasonãri a corpului obþinute printr-o anumitã dinamicã interioarã. ºi de Mauriceau. 247. sugerându-i fratelui sãu „sã mãnânce puþin. care sugereazã purtarea unui corset cu balene de cãtre nepotul ei al cãrui trup i se pare „cam nevolnic ºi predispus la a se strâmba“288. privilegiindu-le pe cele care combinã cele douã caracteristici: „A cãlãri este o miºcare cu motiv intern ºi cu motiv extern“. 3 (prima ediþie latineascã. certitudinea cã rolul sãu de proptea este singurul garant al þinutelor drepte ºi al dezvoltãrilor supravegheate dezvãluie o ciudatã indiferenþã faþã de muºchi.348 Istoria corpului efect de ciocnire între pãrþi. dar des“ ºi mai ales „sã se plimbe pe cal cu trãsura ºi cu barca. vol. Lettres [secolul al XVII-lea]. împãrtãºitã ºi de Doamna de Sévigné. 288 Doamna de Sévigné. 127. p. de asemenea. sã meargã puþin“284. ferindu-l pe om de relele cele mai diverse „atunci când e blând ºi suav“285. Le Corset dans l’air et les mœurs du XIIe au XIXe siècle. Mai trebuie dat ºi exemplul corsetului pentru a cântãri toate particularitãþile unui exerciþiu centrat în exclusivitate pe efectele asupra umorilor. împãrtãºitã de Doamna de Maintenon. p. Paris. Scrisoarea din 23 iulie 1676. Doamna de Maintenon. Henri de Monteux.. Miºcarea temperatã favorizeazã transpiraþia imperceptibilã. 347. Glisson vorbeºte aici despre un rol preventiv ºi nu despre un rol terapeutic. Medicii din secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea o spun într-un mod mai savant. cit. 286 Francis Glisson. 1668. II. împãrtãºitã. Frecãrile provocate acþioneazã asupra celor mai fine umori. citatã de Fernard Libron ºi Henri Clouzot. 1933. înseamnã a privilegia forþa aparatului în faþa forþei muºchiului. cit. p.. 287 Doamna de Maintenon. Recursul tradiþional la acest înveliº rigid. care-i sfãtuieºte pe elevii ei „sã nu fie niciodatã fãrã corp [corset] ºi sã fugã de toate excesele care sunt acum obiºnuite“287. p. încãlzind sau „zvântând“ sucurile. Londra. 285 284 . 1665). op. 32. II. op. p. Toate asigurã acelaºi echilibru al umorilor. 1752.

ceea ce poate neliniºti uneori. ºtiinþificã. 1989. ci ar garanta un mers „normal“. ca ºi în al XVII-lea. De la reînnoirea forþelor la mãsurarea lor Universul miºcãrii gestuale ºi al reprezentãrilor acesteia se schimbã odatã cu secolul al XVIII-lea. 65. 290 Vezi Michel Antoine. Fayard. p. Reglementeazã fluxuri. care e cea mai decentã ºi cea mai potrivitã pentru om. îndreaptã privirea spre bilanþuri ºi efecte. fãrã asta. mai mult decât înainte. Dar aceastã atenþie aproape exclusivã acordatã efectelor asupra lichidelor lasã în umbrã ceea ce ar permite sã se mãsoare efectele asupra muºchilor ºi a funcþiilor. o evaluare diferitã a consecinþelor miºcãrii. locul inedit rezervat dezvoltãrii ºi perfectibilitãþii. de exemplu. Louis XV. care insistã asupra necesitãþii imperioase ca bebeluºii sã fie înfãºaþi. III. pare sã afecteze viziunea clasicã asupra exerciþiului corporal. excitã simþurile. mai mult decât înainte. jocul 349 mamoºul reginei la mijlocul secolului al XVII-lea. A doua modificare priveºte importanþa mai mare acordatã François Mauriceau. se pare. 1648. culturalã. nerenunþând la el decât la vârsta de 11 ani290. nu este încã strãdanie. prin calcularea forþelor. Realismul cifrei. Corpul. O triplã modificare. „pentru a da micului trup figura dreaptã. devine obiect al mãsurãrii ºi al recensãmântului. din aproape în aproape. Corpul care se agitã ºi care (se) joacã e tocmai cel care provoacã emoþie. p. 472. agitaþie ºi înfierbântare. El este în acelaºi timp cel care uºureazã ºi purificã. mobilizând umorile. dar ºi socialã.Exerciþiul. Maladies des femmes grosses […] et indispositions des enfants nouveau-nés. Prima se referã la importanþa determinantã acordatã mãsurii ºi eficacitãþii. doar o atitudine corectã. El ar trebui menþinut mãcar pânã la consolidarea relativã a oaselor. 289 . El îmbatã. Paris. Paris. ar merge poate în patru labe“289. O viziune mai mecanicã asupra lumii impune. iar copiii încorsetaþi: mai ales cei mai mici. Ludovic al XV-lea. în secolul al XVI-lea. Exerciþiul nu este încã ceva ce acþioneazã cu precizie asupra unei arhitecturi morfologice. El rãmâne. anticiparea unor rezultate ºi progrese. ºi pentru a-i obiºnui sã se þinã pe cele douã picioare. Corsetul nu ar garanta.

nu e nici o noutate în privinþa referinþei la aceste douã atribute dominante.350 Istoria corpului colectivitãþilor. L’Économie politique. Igiena. vor trebui mobilizate în mod colectiv. forþei oamenilor ºi a populaþiilor. Corpurile. Redescoperirea forþei? Forþa chiar devine o calitate mai genericã ºi mai abstractã în discursurile din Secolul Luminilor. trebuie transformatã chiar viziunea asupra corpului. mai mult decât înainte. resursã organicã specificã insinuatã în muºchi ºi în nervi. Arta de „a perfecþiona specia umanã“291 e enunþatã ca proiect atât de omul politic. Era nevoie de imperceptibila neglijare a calitãþilor umorilor. Paris. întâietatea acordatã modalitãþilor de excitare faþã de fostele modalitãþi de purificare. în a sa Essai de perfectionner l’espèce humaine [Încercare de a perfecþiona specia umanã] din 1754. Totuºi. era nevoie de virtuþile oarecum misterioase cãpãtate de tonus sau de sensibilitate pentru ca exerciþiul corporal sã-ºi gãseascã o nouã legitimitate. Paris. va avea de proiectat înfãþiºãri noi. 292 Charles Auguste Vandermonde. 1763. adicã în cele ale notabililor ºi ale medicilor. prin abandonarea treptatã a referinþei la umori.. primul „susþinãtor al vieþii“292. mai mult decât înainte. cât ºi de medic. 1. 1766. Projet pour enrichir et pour perfectionner l’espèce humaine. 47. Comunitatea îºi ia drept misiune sã acþioneze asupra corpurilor. op. I. forþa ºi frumuseþea. Vandermonde. Joachim Faiguet de Villeneuve. mai mult decât rezultatele la care ajunge. prioritatea din ce în ce mai evidentã acordatã curiozitãþii fiziologice în faþa simplei curiozitãþi anatomice. Jacques-André Millot. se întinde la nesfârºit pe tema a douã proprietãþi fizice considerate determinante. insistenþa asupra rolului fibrelor ºi al muºchilor. 1801. cit. Essai sur la manière de perfectionner l’espèce humaine. vol. privilegiate multã vreme de medicina strãveche. L’Art d’améliorer et de perfectionner les hommes. Paris. p. cea a lui Hipocrate sau Galenus. 291 . Charles Auguste Vandermonde. Tocmai aceastã cãutare a unei dinamici fizice unificatoare e trãsãtura caracteristicã. de exemplu. ci în tentativa sistematicã de a prezenta „forþa“ ca factor unificator. Desigur. A treia modificare vizeazã tocmai o nouã reprezentare a funcþionãrii corpului: de exemplu.

ca în Enciclopedie. a) O naturã degeneratã Un subiect aparent independent de orice viziune asupra corpului dezvãluie o progresivã rãsturnare a reperelor începând din anii 1730–1740: insistenþa asupra accentuãrii slãbiciunilor fizice. iar belºugul. cit. Jean-Jules Jusserand. 294 Jean-Jules Jusserand. dar ºi asupra colectivitãþilor.Exerciþiul.“295 Civilizaþia ar putea deveni moleºealã. cit. al rechizitoriului totodatã. Referinþa e cu atât mai semnificativã cu cât se asociazã cu alte douã: cele cu privire la progres – asigurarea unei „perfectibilitãþi nelimitate“293 – ºi la acþiunea posibilã ºi novatoare asupra organismelor. p.. Esquisse d’un tableau historique des progrès de l’esprit humain. Discursurile recurg la istorie pentru a se opri asupra dispariþiei treptate a jocurilor clasice ale nobilimii. care regretã. pentru cã noi nu avem alte obiecte de cercetare decât ceea ce numim agremente. de exemplu. 1794]).“ (Condorcet. Encyclopédie des sciences et des arts. plictiseala ºi inutilitatea. 410.. o stranie dispariþie a vigorii: „Anticii îºi fãceau un titlu de glorie din a fi robuºti. p. devenite pentru totdeauna desuete odatã cu începerea Regenþei ºi cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea. în al sãu Eseu asupra poeziei epice. . Éd.“294 Tonul este cel al doleanþei prolixe. strãvechile mânuiri ale lãncii. p. 1971. unde se denunþã excesul de lux. cele derivate din vechile turniruri. op. La Guérinière pretinde în 1736 cã vede „spre ruºinea 293 „Perfectibilitatea omului este într-adevãr nelimitatã. 77 [ediþia I. din întrecerile la inel. la adãpost de influenþele aerului. ca sã-ºi târâie lâncezeala de la o casã la alta. un om care s-ar consacra prea mult exerciþiilor ni s-ar pãrea demn de dispreþ. […] Ei nu-ºi petreceau zilele lãsându-se purtaþi în trãsuri. Tema este în primul rând moralã. slãbiciune. caruselele înzorzonate. articolul „Gymnastique“. dobândirea confortului susceptibil de a ameninþa forþa ºi sãnãtatea: „În secolele noastre moderne. 295 Jaucourt. aceasta nu înseamnã nimic altceva decât decadenþã. jocul 351 dorinþa aceasta de a explicita ºi de a dezvolta o vigoare consideratã perfectibilã ºi tãinuitã. Dupã pãrerea autorilor de tratate de arme sau de echitaþie. aºa cum este Voltaire. Sociales. op. fructul luxului nostru asiatic. cursele de cai. Paris. 418.

1998. op. ecologici“ (ibidem. de altfel. Essai sur les mœurs [1745–1746]. aºa cum o aratã John Komlos pentru Austria299. citat în Jean-Jules Jusserand. La Révolution démographique. Dissertation sur l’éducation physique des enfants depuis leur naissance jusqu’à la puberté. cã s-au degradat ca înfãþiºare exterioarã. 58. Aceasta nu înseamnã.“298 Ceea ce nu înseamnã. climatici. Fayard.352 Istoria corpului [sa] cã moliciunea e preferatã acestor nobile exerciþii“296. II. 410. p. Histoire des populations de l’Europe. la sfârºitul secolului al XVII-lea. 415. 1750–1914. care fãceau altãdatã trupurile mai robuste ºi mai sprintene. nu a mai rãmas aproape nimic în afarã de vânãtoare. bineînþeles. Subiectul e cu totul altul. Tema unei anumite degradãri se banalizeazã totuºi la mijlocul secolului al XVIII-lea. 299 Citat în Alfred Perrenoud ºi Patrice Bourdelais. p. vol. 1762. vizând formele ºi alurile fizice. în Jean-Pierre Bardet ºi Jacques Dupâquier (coord. chiar dacã acest recul poate fi însoþit uneori de o scãdere a staturii medii. chiar dacã acest recul nu este întotdeauna legat de asanare. Paris. E vorba despre o prãbuºire ºi dupã pãrerea lui Voltaire în Eseu asupra moravurilor: „Toate aceste jocuri militare încep sã fie abandonate ºi din toate aceste exerciþii. cit. p. 59). cã s-au prãbuºit ca morfologie. p. cã discursurile ar fi expresia unei reacþii nobiliare sau cã ar sugera chiar menþinerea jocurilor din ce în ce mai anacronice. „Le recul de la mortalité“. atitudinile. aºa cum o aratã Perrenoud ºi Bourdelais.. p. 414. pãtrunse de ideea unor reînnoiri „necesare“ mai mult decât de cea a unei restaurãri. se terminã. Ibidem. cã discursurile traduc o istovire fizicã realã: reculul mortalitãþii e atestat în Europa dupã 1750. insistând asupra influenþei unor fericite schimbãri climatice ºi ecologice300. 297 296 .“301 Sentiment cu atât mai semnificativ.). Se afirmã cã trupurile s-au schimbat în mod concret. axate pe fortificarea corpurilor. iar referirea la jocuri e circumstanþialã: discursurile sunt orientate cãtre viitor. cu cât Cearta dintre Antici ºi Moderni. 298 Voltaire. 35. Paris. p. 300 Alfred Perrenoud ºi Patrice Bourdelais au arãtat într-un mod extrem de pertinent pentru secolul al XVIII-lea influenþa „factorilor biologici. Ibidem. 301 Jacques Ballexserd. þinutele. cã s-au îndepãrtat de un ideal pentru care statuile antice fuseserã tot atâtea modele: „Se pare cã specia umanã degenereazã constant în Europa. iar Danet pretinde în 1766 cã vede „arta armelor cãzutã la noi în uitare“297.

307 Buffon. Siluetele ºi scheletele se transformã odatã cu timpurile ºi locurile. va ajunge la decadenþã. dar ºi o anumitã neliniºte în privinþa contrariului. totul dezvãluie o voinþã de a progresa. nouã ºi în ceea ce priveºte aºteptarea perfectibilitãþii: privirea mai sistematicã asupra staturilor fizice. IV. nãscut în 1752. 396. Paris. vol. lansându-se în observaþii nemaiîntâlnite pânã atunci: el verificã timp de ºaptesprezece ani. se crede cã cele ale contemporanilor din 1750 ar fi „degenerate“: „Se aude în fiecare zi spunându-se cã Natura degenereazã ºi cã. 70–71 (ediþia I.306 Buffon confirmã ºi mai mult aceastã sensibilitate. op. Existã un cuvânt care apare cu regularitate. VI. statura unui tânãr cu „cea mai frumoasã creºtere“307. 304 Jean-Charles Desessartz. în Œuvres philosophiques.Exerciþiul.. relele sclaviei“302. 303 Ibidem. în favoarea superioritãþii Modernilor. PUF. epuizatã în curând. jocul 353 dimpotrivã. din lunã în lunã. p. cit. o alterare atât de vizibilã la animale încât ea face „pipernicitele noastre oiþe“ de nerecunoscut în comparaþie cu „muflonii din care au provenit“303. pp. 6 vol. 1836. De l’homme. 306 Condorcet. este vorba despre o nouã exigenþã în aprecierea corpului. în Œuvres complètes. ou réflexions sur les moyens de procurer une meilleure constitution aux citoyens. cu centimetrul de mãsurat înãlþimea ºi cu echerul. 1749–1767). 1954. pp. ºi anume cuvântul „degenerare“: rezultatul unei influenþe „debilitante“ exercitate de „timpul climatic.“304 Pe scurt. calitatea hranei. p. Traité de l’éducation corporelle des enfants en bas âge. „De la dégénération des animaux“ [1766]. statistica mai frecventã a debilitãþilor ºi infirmitãþilor. 1760. Variantã „corporalã“ a temei al cãrei model a fost furnizat de Condorcet în al sãu Tablou istoric al progreselor spiritului uman. pentru care Buffon propune o teorie dupã 1750. Încearcã sã identifice ritmurile de creºtere. Paris. Paris. 302 . 9–10. ameninþarea apasã asupra „conformaþiei naturale a corpului nostru“305. Buffon. 305 Jean Verdier. Cours d’éducation à l’usage des élèves destinés aux premières professions et aux grands emplois de l’État. 1772. Paris. „cifrarea“ mai precisã în urma comparãrii lor. b) Responsabilitate „de stat“ Cu alte cuvinte.

dacã are 250 de livre (125 kg) ºi mai mult“308. cocoºaþi. S’accomplir ou se dépasser. 311 Vezi Jean-Charles Desessartz. IV. în schimb. Acesta e „deja gras“ în cazul în care cântãreºte 200 de livre (100 kg). Buffon e primul care propune mãsuri precise: greutatea unui bãrbat de cinci picioare ºi ºase degete (1. 102. 10. dar care subliniazã mãcar hotãrârea de a examina în mod mai obiectiv mãsurile fiecãruia. 541. Essai sur le sport contemporain. vol. 312 Vezi Brouzet. 1783. p. a lui „tot mai mult“ ºi a posibilei sale critici. 12. cu cât e însoþit de o altã cercetare de precizie: cea fãcutã cu scopul de a vedea care sunt corespondenþele de dorit dintre talia ºi greutatea corporalã. Paris. vezi Isabelle Queval. Les Numéros. Aceasta înseamnã mai ales cã noile doleanþe cu privire la morfologie presupun o revizuire a aºteptãrilor educaþionale. Paris. „cu mult prea umflat. II. 310 Vezi Jacques Ballexserd. ciungi sau ologi?“309 Tocmai în acei ani ai mijlocului de secol se inventeazã „educaþia fizicã“310. p.“313 Tot în acei ani de la mijlocul secolului apare tema unei responsabilitãþi de stat foarte 308 Ibidem. Gallimard. evalueazã pierderea eventualã în dimensiuni dupã obosealã sau câºtigul dupã odihnã.81 m) trebuie sã fie între 160 ºi 180 de livre (80–90 kg). „prea gras“ dacã are 230 de livre (115 kg). o chemare la antrenament ºi fortificare: „Cum de oamenii care þin frâiele guvernului nu sunt frapaþi sã întâlneascã la fiecare pas în Paris pitici. dacã nu chiar iluzorii. op. 2004. . expresii ºi proiecþii inedite care reînnoiesc vechea tradiþie a igienei: „Corectarea acestor constituþii atrofiate este triumful educaþiei fizice. Pe tema perfectibilitãþii în secolul al XVIII-lea. de a sublinia cantitãþile ce aratã îndepãrtarea mai mare sau mai micã de silueta consideratã normalã. în fine. cit.354 Istoria corpului comparã dezvoltarea din perioada iernii cu cea din perioada verii. Essai sur l’éducation médicinale des enfans et sur leurs maladies. op. cit. 1754. cit.. La drept vorbind. Rolul lor. p. sunt rezultate modeste. „educaþia corporalã“311. Amsterdam. ºchiopi. „educaþia sanitarã“312. Journal œconomique. de a indica praguri. op. Gestul e cu atât mai revelator. 309 Charles de Peyssonnel. e de a preciza limitele unei bune sau rele constituþii. vol. p. Vezi ºi „Dégradation de l’espèce par l’usage du corps à balaine“. Nici o explicaþie nu vine sã justifice aceste cifre. 1771. 313 Jean Verdier.

mãrirea forþei colective a braþelor. Institut de l’environnement. 1741. Paris. 1976. jocul 355 specifice. Paris. pãtrunde cu siguranþã în imaginarul unei noi politici a corpului. 121 (ediþia I. II. Rapport du physique et du moral à l’homme [1802]. p. Raþionamentul economic. vol. op. 316 Georges Cabanis. Appel des étrangers dans nos colonies. Andry de Boisregard. 1993. în Œuvres philosophiques de Cabanis. Essai d’éducation nationale ou plan d’éducation pour la jeunesse. col. op. Paris. I.Exerciþiul. respingere aparent marginalã. Paris. 314 . ºi totuºi determinantã. sã se extindã stabilimentele pentru bãi reci construite la iniþiativa guvernului318. 356–357. L’Orthopédie. „Corpus des philosophes français“. adicã: menþinerea longevitãþii. vol. „L’hôpital comme équipement“. 1763. 28. Exerciþiul. Paris. 317 Charles Auguste Vandermonde. pp. 319 Vezi Louis-René Caradeuc de la Chalotais. Vandermonde doreºte „ca un stat atât de înfloritor ca al nostru sã punã sã se construiascã sãli de gimnasticã dupã modelul celor care au fost construite de greci“317. cit.. Paris. cea legatã de fortificarea fizicã a populaþiei. 115. p. Millot sugereazã. 1990). cit. „înmulþirea supuºilor ºi a animalelor“314. Toate aceste dorinþe sunt la fel de irealizabile în viitorul apropiat ca ºi educaþia publicã propusã în acelaºi moment de Coyer sau Caradeuc de la Chalotais319. p. PUF. câþiva ani mai târziu. 1956. dar ºi o nouã conºtientizare de cãtre comunitate profileazã perspectiva unui „stat igienist“. 1770. „Points“. Iatã un proiect pe care îl reiau revoluþionarii ºi statul din secolul al XIX-lea: „Trebuie ca igiena sã aspire la perfecþionarea naturii umane în general.“316 Un proiect în care exerciþiul dobândeºte evidente resurse pentru a fi încurajat. 315 Pierre Rosanvallon. 320 Nicolas Andry de Boisregard. 318 Jacques-André Millot. Seuil. ºi Gabriel-François Coyer. col. Denis Laurent Turmeau de la Morandière. citat de Blandine Barret-Kriegel. în schimb. cel care cautã sã schimbe omul „printr-o acþiune bine calculatã asupra mediului individului“315. L’État en France de 1789 à nos jours. 1763. Plan d’éducation publique. c) „Totul trebuie sã vinã dinãuntru“320 Un exemplu poate dezvãlui chiar ºi de unul singur profunzimea schimbãrilor de reprezentare la mijlocul secolului: critica la adresa corsetului. în Les Machines à guérir. Paris.

pun pur ºi simplu o greutate de cãrat pe umãrul respectiv. Les esprits animaux sunt „entitãþi materiale care sar gãsi în sânge ºi care.]. este ºi primul care subliniazã posibila deficienþã a centurilor cu balene sau din fier susceptibile de a susþine talia celor tineri. Fãcând o mutare minusculã ºi totuºi crucialã. p. Andry aºazã greutatea pe umãrul mai lãsat. Polaritatea s-a schimbat: „Efortul naturii e cel ce trebuie sã facã totul aici. nici simplã întãrire. în 1741. acþioneazã direct asupra morfologiei. miºcarea muscularã în locul aparatului corector. pentru a lãsa în jos un umãr mai înalt decât celãlalt al unui copil. mobilizeazã forþele modelatoare. De aici acel rol conferit unei dinamici încã neclare a corpului. ºi paideia. pãtrund în suflet cu ocazia impresiilor sensibile. a gãleþilor sau a altor obiecte în care muºchiul. iar muºchiul. nu numai încordare dezordonatã a muºchilor. Totul se schimbã odatã cu aceastã inversare: corpul devine o osaturã activã ºi nu una pasivã. ºi nu corsetul. câtã vreme mâna dumneavoastrã e cea De la cuvintele greceºti orthos. sã-l îndrume ca sã se miºte într-o anumitã parte pentru a compensa o „întorsãturã a ºirei spinãrii“. întreþinând pasiunile“ (Angela Ion [coord. Andry de Boisregard se osteneºte „sã impunã“ miºcãri voluntare: sã-l oblige pe copil sã priveascã într-o anumitã direcþie pentru a-ºi corecta „o întorsãturã a gâtului“. Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã. în virtutea conexiunii strânse dintre corp ºi spirit. Bucureºti. 60) (n.tr. Exerciþiul este învestit cu o eficacitate pe care nu o avea: nu e numai simplã purificare a umorilor. Dicþionarul istoric critic de literaturã francezã. ci miºcare corectivã ºi orientatã din punct de vedere anatomic. emanaþii care erau considerate principiul vieþii ºi al sentimentului. impunând miºcarea activã în locul miºcãrii pasive. Corpul se corecteazã exersând: el îºi „reorganizeazã“ pentru prima oarã morfologia. „drept“. „educaþie“.356 Istoria corpului primul care a propus o ortopedie321. Les esprits sunt un fel de corpuri uºoare ºi subtile. pentru prima oarã. 1982. acele centuri pe care tradiþia clasicã le impune obligatoriu copilului de condiþie.). Andry dã argumente rãsturnând miza exerciþiului. obligând miºcarea muscularã sã preia puterea de corecþie. inversând mai ales acea practicã fãrã vârstã a doctorilor ºi a dãdacelor care. De aici vin acele exerciþii de ridicare a scãrilor. * 321 . Este acel efort interior ºi secret care dirijeazã spiritele animalice*.

1801. I. nimic care sã exprime la fel de exact ideea de slãbiciune ºi de infirmitate. 1762) [Jean-Jacques Rousseau. Natura acþioneazã „dinspre interior înspre exterior“323. Nu existã clasificãri ale exerciþiilor sau înºiruiri precise. acea resursã distinctã a corpului obþinutã prin exerciþii ºi miºcãri. dimpotrivã. vol.Exerciþiul. muºchii nu muncesc de la sine. fãrã îndoialã. Bucureºti. Johann Kaspar Lavater. spune în felul sãu Lavater. devenitã aproape generalã în zilele noastre. veþi vedea cã se întãreºte din zi în zi. 77 (prima ediþie. spiritele animalice din corpul copilului sunt leneºe. spune ºi Hufeland. câþiva ani mai târziu. 325 Jean-Jacques Rousseau. 1793). 323 322 . date mamelor pentru „îngrijirea copiilor lor“: „Nu cunosc nimic mai vãtãmãtor. p. sã-ºi întindã micile sale membre. Garnier. 18–19 (prima ediþie germanã. miºcãrile sugerate sunt cele din spaþiul imediat. În schimb. p. proiectul rãvãºeºte complet viziunea clasicã asupra exerciþiului conferindu-i muºchiului o putere ignoratã pânã în acel moment: devine o resursã distinctã ºi precis orientatã. a. f. Paris. Comparaþi-l cu un copil bine înfãºat de aceeaºi vârstã. subliniind libertatea forþelor exercitate de corp asupra lui însuºi: „Când începe sã aibã putere. preluat de igieniºtii din a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea. prin imaginea unui cetãþean care se bucurã de cea dintâi dintre autonomii: Ibidem. pp. de Gheorghe Adamescu. nici vreo grupare sau sistematizare a lor. 1841. veþi fi uimiþi de diferenþa progresului lor. Obiectivul vizat este. 1973]. Paris. jocul 357 care acþioneazã.“324 Pe când.“322 Forþele trebuie sã se gãseascã în subiectul însuºi. Physiognomonie ou l’Art de connaître les hommes. Emil sau despre educaþie. L’Émile. Trebuie ca totul sã vinã dinãuntru. Avis aux mères sur tous les points les plus importants de l’éducation physique des enfants. 324 Cristoph Wilhelm Hufeland. 100. Trebuie acþionat „dinspre interior“. Paris. nu spune altceva atunci când denunþã înfãºatul ºi corsetele.. lãsaþi-l sã-ºi dezvolte. exprimatã. 39 (ediþia I. în niºte „sfaturi“ editate de mai multe ori. o nouã libertate. ca acea caracteristicã a naturii umane. Editura Didacticã ºi Pedagogicã.“325 Aceasta nu înseamnã cã se inventeazã exerciþii specifice clare sau cã se naºte gimnastica de astãzi: obiectele utilizate sunt cele din universul cotidian. de exemplu. lãsaþi-l sã se târascã prin camerã. de a acþiona din exterior asupra interiorului. Nici Rousseau. trad. p. trebuie solicitatã vigoarea „internã“. 1780).

mijloace pe care nu trebuie sã le împiedicãm niciodatã. care nu-i aparþine decât lui. 1795. Vezi infra.“328 În schimb. cât de o propagare a undelor Ibidem. „«Tonusul» fibrelor“. Geneva. Analogiile predominã: tensiune electricã.)]. 327 326 . Edinburgh. articolul „Fibre“. Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences. Sintezele lui Alexander Monro din 1795 recunosc relativa ignoranþã în privinþa contracþiei muºchiului ºi a „velocitãþii“ nervului. nu e nici o îndoialã: referinþa la aceastã fermitate rãmâne absolut intuitivã. independenþã cu siguranþã imprecisã. I. Tot ele sunt cele pe care aceeaºi miºcare le poate întãri. vol. 329 Alexander Monro. dar bine subliniatã: „Natura are. Cucerire hotãrâtoare a unei prime posesiuni. 1778. 386 [În englezã. aceastã dispunere de propriul corp este sugeratã în acest caz în termenii unui „naturism“ comod. 328 D’Alembert ºi Diderot. Tonusul. nu suntem în mãsurã sã spunem“ (n. A System of Anatomy and Physiology […] compiled from the Authors. în original: „Cum ºi de unde dobândeºte o astfel de velocitate. mai mult decât umorile.“326 Nu e nimic altceva decât versiunea fizicã a interminabilei dezbateri iluministe pe tema constrângerii ºi libertãþii. forþa ºi elasticitatea lor determinã calitãþile corpului.tr. se pare cã þine mai puþin de o purificare a umorilor. devin principiile prime. 437. des arts et des métiers. durificãri variate. p. p. pentru a întãri corpul ºi a-l face sã creascã. contracþie elasticã. de exemplu. excluzând totodatã apelul la vechile imagini ale canalelor ºi spiritelor animalice (how and whence it acquires such a velocity. p. Fibrele.358 Istoria corpului puterea asupra propriului corp. Aceasta duce la noi stadii de eficacitate: efectul miºcãrii. referire vagã la gesturile unui sãlbatic sau ale þãranului.327 Lungul articol consacrat fibrelor în Enciclopedie confirmã noile mize: „E foarte probabil cã temperamentele ºi tonusul atât de celebre în medicinã depind în mare parte de mai marea sau mai mica fermitate ºi forþã a fibrelor ºi a lamelor. is not in our power to say329). Ele sunt cele care susþin miºcarea. d) Fibre ºi nervi Trebuie adãugat cã în mijlocul secolului al XVIII-lea se schimbã cea mai tradiþionalã dintre imaginile funcþionãrii corpului. 71.

Recherches physiologiques sur la sensibilité. I. E nevoie de maºina lui Rabiqueau din 1775 pentru ca acest rol conferit oscilaþiei sã fie precizat pânã la caricaturã: un „manej mecanic“333 în care sunt aºezaþi copii fragili sau oarecum diformi. p. 889 (ediþia I. permiþând astfel exersarea unei echitaþii practicate într-o încãpere. Montesquieu o confirmã ca niciodatã. se preconizeazã un program în care miºcarea. 1751). sistem de fier ºi de lemn miºcat de fire ºi resorturi. 330 . Enciclopedia lui Diderot consacrã de altfel mai multe coloane unei maºinãrii susceptibile de a reproduce alurile calului ºi efectele lor benefice asupra cãlãreþului. cãruia un servitor poate sã-i þinã frâiele pentru a-l face „sã execute toate miºcãrile pe care persoana care alege acest tip de exerciþiu le considerã potrivite“332. Nouveau manège mécanique. Gallimard. p. jocul 359 ºi oscilaþiilor. 1778. înainte de a le promova ca practicã privilegiatã de întreþinere: „Nu existã þinutã mai bunã pentru sãnãtate decât cea de pe cal. în cele din urmã. 1786. un fel de scaun care se balanseazã.“330 Influenþã cu atât mai fericitã. iar miºcarea grãsimii. Paris. regimul pot mãri consistenþa fibrelor. socotind cu scrupulozitate impulsurile primite pe ºaua unui cal. vol. Manejul lui Rabiqueau ar fi ridicol dacã n-ar confirma noua viziune asupra tensiunilor fizice. aerul. 1195. în Œuvres complètes. climatul. acest centru „sfrenic“. Geneva. Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences. cu cât anatomiºtii sensibilitãþii transformã diafragma. Mes pensées [ms. 333 Charles Rabiqueau. col. transformând. jonglând cu metaforele rezistenþei ºi duritãþii: „Se înþelege destul de bine cã o forþã mai mare a acestor fibre face vasele mai încordate ºi muºchii mai viguroºi. Montesquieu. fiziologiile. secolul al XVIII-lea]. vol. 332 D’Alembert ºi Diderot. Pe scarã mai largã. Paris. Fiecare pas fãcut trimite o pulsaþie diafragmei. ºi pe parcursul unei leghe sunt aproximativ patru mii de pulsaþii în plus faþã de câte ar fi fost altfel. Ea le „stimuleazã“. 1778. „Bibliothèque de la Pléiade“. des arts et des métiers.Exerciþiul. p. într-un loc foarte special de influenþare ºi de întãrire a corpului: într-o zonã spre care converg cele mai complexe reþele de nervi331. Maºina scuturã în toate sensurile corpurile prinse de ea ºi le dã „lovituri comoþionale“ cu ajutorul unor braþe articulate. în fine. Paris.. 94). 331 „Diafragma joacã unul dintre primele roluri din istoria iritabilitãþii“ (Paul-Victor de Sèze. Imagine pe deplin fizicã. XII. 1949.

de la modurile de a proceda pânã la cele de a gândi: „Aceastã fermitate poate sã-ºi extindã efectele chiar ºi asupra creierului ºi sã dea mai multã consistenþã mãduvei care primeºte impresiile simþurilor. 336 Julie de Lespinasse. în Lettres. mai ales forþa ºi viteza.360 Istoria corpului mai promptã. exerciþiul mai este ºi diferit prezentat. indicat mai frecvent în pedagogii. dar ºi a efectelor sale. Paris. pe nesimþite. „plimbarea de sãnãtate“ devine foarte familiarã în mediul cultivat. calitãþile corpului sunt cele care.“334 Rezultatul ar putea cuprinde chiar comportamentul în ansamblul sãu. obiect al vigilenþelor ºi calculelor. . Fie cã e vorba de mãsurãri sau precizãri. Condorcet face comentarii în faþa lui Julie de Lespinasse cu privire la propriile sale drumuri pe jos sãptãmânale. Ibidem. desprinse încetul cu încetul de vechiul fond de atribute fizice. Cu alte cuvinte. Buffon umblã prin locuinþa sa cu paºi mari. fãrã îndoialã. Evocat mai frecvent în memorii sau povestiri. totodatã executat mai frecvent. eficacitatea Schimbarea practicilor este. a) De la sfârºitul luãrilor de sânge la plimbãrile de sãnãtate În primul rând. Jocurile. pe care-i numãrã pentru a-ºi evalua mai bine exerciþiul. p. la urma urmei. constituie obiectul unei noi percepþii. care îl conduc de pe strada Antin la casa sa din Nogent. urmãrit mai mult ca înainte ºi în privinþa desfãºurãrii. calculul. 1876. mai limitatã decât cea a reprezentãrilor lor. 2. de prea multã vreme intuitive sau amestecate. ºi totuºi. atunci când nu poate ieºi: 334 335 Ibidem. pretinzând cã acestea l-au „fortificat în mod vizibil“336. de analize în spaþiu sau urmãriri ale timpilor.“335 Subminarea modelului corpului preschimbã negreºit efectele aºteptate de la exerciþiu ºi de la miºcare. 305. tocmai ponderea exerciþiului suferã transformãri în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea. Scrisoare din 1776. se aºteaptã pentru prima oarã rezultate progresive ºi calculate din partea corpului: e un mod de a-i face „randamentul“ sã intre în modernitate.

Paris. Paralela 45. p. […] Tinerele noastre sclifosite adoptarã acest mijloc curativ ca pe o nouã modã. Gymnastique médicale. Ducele d’Orléans îl consultã. 1931. Paris. citat în Jean-Jules Jusserand. pe cei care alcãtuiesc publicul luminat al Europei: „Doctrina sa fu cea a miºcãrii ºi a exerciþiilor corpului. 1779]) [Jean-Jacques Rousseau. unde fac în fiecare zi de la o mie opt sute pânã la douã mii de paºi. mare iniþiator al regimurilor frugale. plimbãrile sale. dar al cãror succes determinã adoptarea unor obiecte ºi gesturi noi. Medic din Geneva. 1818). 429. cit. Œuvres complètes. 272 [prima ediþie. Tronchin se numãrã printre cei care combinã cel mai bine proiectul unei întãriri a fibrelor cu cel al unei cãliri morale. E ceea ce contestã în mod inevitabil opinia antifeministã a lui Mercier. 2002]. Un singur accident a fost suficient ca sã le arunce din nou Buffon. în 1780. o pãtrundere preromanticã în codri ºi vãi. boschete. 1340–1341. ce apare pentru prima oarã desigur. verdeaþã. Mercure de France. rochii scurtate ºi lipsite de cercurile de sârmã. Voltaire îl calificã drept un „mare bãrbat“341 pe acest inventator al unor practici aparent banale. pârâuri. el îi primeºte.. 1282 (ediþia I. trad.“337 Rousseau. face din mersul pe jos o temã culturalã. Paris. Les Contre-confessions. Paris. apariþia birourilor înãlþate pentru a se putea lucra în picioare sau a acelor „tronchines“. 341 Voltaire. ºi mai mult. începând din anii 1745–1750. Piteºti. p. 1827. dar ºi sãnãtatea. Rêveries du promeneur solitaire. jocul 361 „Mã plimb în mai multe rânduri prin apartamentul meu. 340 Doamna d’Épinay. 338 „Umbriºuri rãcoroase. ocazie. de a-ºi proiecta acolo aventura interioarã338. prezentând în detaliu hrana sa din produse lactate ºi fructe. 1780. un mod de a-ºi cunoaºte mai bine conºtiinþa. naturale. sã urce pe cal. al exerciþiilor ºi al bãilor reci. în Correspondance générale. op. 339 Clément-Joseph Tissot. 1989. frigul pãtrunzãtor „care o fortificã“340. 337 . Paris. 197.Exerciþiul. veniþi sã-mi purificaþi imaginaþia“ (Jean-Jacques Rousseau. pp.“339 Doamna d’Épinay merge la el pentru lungi sejururi. Histoire de Mme Montbriand. vol. I. fãcute pentru a uºura mersul. „Lettre du 3 décembre 1757“. III. 1885. p. vol. Scrisoare din 2 aprilie 1771. Visãrile unui hoinar singuratic. atestând în acelaºi timp practica respectivã: „Femeile noastre au vrut încã de pe vremea lui Tonchin sã facã exerciþiu. de Mihai Vora. p.

Verdier creeazã în 1770 un curs de educaþie pentru „elevii destinaþi profesiilor dintâi ºi marilor funcþii de stat“346 ºi propune pur ºi simplu ca prin exerciþiu sã fie schimbat „un corp cu un altul“347. Paris. Dar la bal îºi recapãtã forþele aproape incredibile. 1772. Scopul ar fi de a aduce exerciþiul „la îndemâna întregii lumi“349. Paris. vol. 3. IX. De exemplu.362 Istoria corpului în starea lor favoritã. p. vol. 1994. de exemplu luarea de sânge. p. 342 Louis-Sébastien Mercier. 348 L’Élève de la raison et de la religion. 1781). atât de puternic susþinutã de Gui Patin în jurul anilor 1640–1650. Paris. chiar dacã uneori se dovedeºte obligatoriu pentru a „îngriji“. op. Tableau de Paris. recurgerea mai spontanã la exerciþiu. de asemenea. revendicarea prezenþei sale în ºcoli sau pedagogii. . mai ales pe cea numitã „de precauþie“. 1164 (ediþia I. p. Mercure de France. Scrisoare din 18 ianuarie 1644. nu prea mai sunt utile decât gentilomilor meniþi profesiei armelor“348. 324. susceptibilã de a face copiii mai rezistenþi din punct de vedere fizic prin purificarea regulatã a corpurilor lor. 345 Louis-Sébastien Mercier. „acele exerciþii care. IV. 347 Ibidem. Activitatea didacticã este cu atât mai revelatoare. în Lettres. I. p. Paris. ou Traité d’éducation physique. cele ale copiilor de condiþie. inactivitatea. de a-i reevalua I. De unde constatarea lui Mercier din 1782: „Se ia sânge mult mai puþin. cu excepþia dansului. 1788. 325. 99. vol.343 Acest act nu mai este decât „fantezie dãunãtoare“344 un secol mai târziu. oboseºte nervii ºi cã e incapabil sã „întãreascã“. fãcând pentru totdeauna arhaice practicile clasice.“345 De unde rezultã. vol. 1782–1788. insistenþa asupra efectelor sale stimulatoare. 344 Guillaume Buchan. 343 Gui Patin. p. cu cât pretinde sã submineze practicile corporale clasice. 346 Jean Verdier. doar chirurgii în vârstã îi mai supun pe oamenii simpli acestei periculoase evacuãri. inevitabila modificare a practicilor. p. 314. 349 Ibidem. p. 1846. morale et didactique suivi d’un traité d’éducation des filles. cit. 312. Tableau de Paris. în special echitaþia ºi practica armelor. Médecine domestique. fiind acuzat cã slãbeºte fibrele.“342 Aceasta înseamnã totuºi cã formele de fortificare corporalã se modificã radical în secolul al XVIII-lea. Paris.

nici împãrþirea pe muºchi nu s-au impus deocamdatã cu claritate: exerciþiile de braþe sunt pur ºi simplu alcãtuite din jocurile cu mingea.. IV. Paris. evalueazã cât se poate de empiric apariþia pragurilor de obosealã în funcþie de condiþiile diferite ºi de dozarea încãrcãturilor355. Scrisorile lui Buffon o demonstreazã prin socotirea paºilor pe care acesta îi fãcea în apartamentul sãu ca sã execute o minimã activitate în zilele ploioase.351 Caietele lui Montesquieu o demonstreazã prin calcularea impulsurilor transmise cãlãreþului la fiecare pas al calului. p. cit. 236. 360. sau Coulomb. în Traité des machines simples. 1821 (disertaþie susþinutã la Institut des sciences. ºi el. care. care suportã greutãþi mãsurate ºi din ce în ce mai mari353.. de mâini sau de picioare“. 355 Charles Augustin de Coulomb. în 1785). iar exerciþiile de picioare din alergãri sau „câteva exerciþii ºcolãreºti“350. cu scopul de a mãsura ciocnirile suportate într-o leghe. ºi Buffon comparã forþa oamenilor cu cea a animalelor când îi evocã pe „hamalii din Constantinopol purtând poveri ce cântãreau nouã sute de livre“354. I. p. Paris.352 Notele lui Désaguliers o demonstreazã prin cãutarea poziþiilor susceptibile de a permite corpului sã ducã cele mai grele încãrcãturi. Învãþãturile se referã pentru prima oarã pe rând la zonele morfologiei: un nou sistem va fi inventat. „miºcãri de braþe. E nevoie s-o repetãm: categoriile de exerciþii rãmân încã amalgamate. clasificând exerciþiile dupã pãrþile repertoriate ale corpului. Andry de Boisregard propune un repertoriu eteroclit de exerciþii. jocul 363 exigenþele. în pofida noutãþii lor. aºa cum s-a vãzut deja. p. dezvoltând sistemul. p. p. cit. 1751. 353 Jean-Théophile Désaguliers. 359. 100. Dar nici analiza anatomicã. vol. 351 350 . 91. „La force des hommes“. op. 352 Vezi supra. în 1785. Jean Verdier. apar acele stranii structuri de lemn în care se strecoarã discipolul lui Newton. op. 354 Buffon. Vezi supra. b) Cifra ºi forþa Cifra câºtigã totuºi un loc pe care nu îl avea.Exerciþiul. Astfel. vol. Verdier preia principiul în ºcoala sa. de a-l imagina în primul rând pe cel care dezvoltã corpul ºi mai puþin pe cel care satisface codul social. Cours de physique expérimentale.

L’Émile. exerciþiul îºi schimbã sensul. pe 16 iunie 1787. ceea ce conteazã mai mult e eficacitatea dobânditã: sarcina îndeplinitã mai mult decât punerile în scenã din trecut. Cifra mai este ºi mãsura progresului în învãþare. cea pe care o pomeneºte Rousseau. printre altele. dar ºi de o nouã imagine a eficacitãþii. cât ºi când coboarã. E vorba. p. dincolo de intenþiile de stimulare. […] L-aº duce pe elevul meu la poalele unei stânci: aici i-aº arãta ce atitudine trebuie sã ia. n-aº face toate maimuþãrerile lui Marcel. bolovãnoase. este contestat în obiectivul sãu exclusiv de a-i învãþa pe nobili cum sã arate ºi cum sã „se“ arate. pentru a putea sã meargã cu uºurinþã pe cãrãrile povârnite. Dansul nobilimii. 357 Ibidem. p. Recurgerea la cifre. ea insistã asupra exerciþiilor regulate. desigur. ed. pentru care Doamna de Genlis dã un exemplu dintre cele mai expresive în anii 1780. . cel al maeºtrilor de dans. cit. sugerând pentru dans cu totul alte finalitãþi: „Dacã aº fi profesor de dans.. Marcel este un „celebru maestru de dans din Paris […] care fãcea pe extravagantul din viclenie“ (nota lui Rousseau).“356 Dincolo de efectele musculare. Asta duce la a lua în serios aceastã alunecare a reperelor ce þin de civilitate cãtre alte repere ce þin de comportamentele „naturale“: indiciile dupã care corpurile îºi stabilesc valorile nu mai sunt aceleaºi. este un semn al acestei transformãri. „Domnul duce de Chartres. 148. Reperele burgheze în plinã dezvoltare la mijlocul secolului al XVIII-lea pun pe primul plan modelele ce þin de eficienþã în detrimentul modelelor ce þin de aparenþã. cum sã-ºi aºeze când picioarele. când mâna. supunându-i pe copii unor mãsurãtori ºi calcule: la sãrituri.364 Istoria corpului Miºcarea corpului s-a desprins definitiv de iuþeala mâinii pentru a deveni obiectul unor calcule variate. Distanþarea se produce la nivelul exerciþiului „care tinde numai sã se deosebeascã“357 ºi mai ales al celui ce are în vedere doar manierele frumoase. anevoioase ºi sã se avânte din colþ în colþ atât când urcã. Spectacolul e din ce în ce mai puþin important în aceste practici ale distincþiei. 137. L-aº face mai degrabã rivalul unei cãprioare decât al unui dansator de la operã. despre o nouã imagine a preciziei. Preceptor al copiilor din familia d’Orléans. cum sã-ºi þinã corpul ºi capul. ce miºcãri trebuie sã facã. fidelã cititoare a lui Rousseau sau Tissot. 356 Jean-Jacques Rousseau.

361 Pe aceastã temã. vezi cartea lui Cristophe Studeny. op. pariurile se modificã. Aceasta merge pânã la practica grãdinãritului. semnificã ºi o nouã modalitate de a mãsura exerciþiul în timp. determinând sistemul exerciþiilor ºi reînnoirea sa.“360 c) Cifra ºi timpul Cifra. unde se pot strecura lame de plumb pe mãsurã ce forþele lor sporesc. 18. II. 100.Exerciþiul. cit. pentru prima oarã. de a compara duratele. 1825. în secolul al XVIII-lea. Paris. p.“359 Aºa cum ºi roata de scripete instalatã în camera copiilor din familia d’Orléans devine treptat mai grea. la cronometru. tãlpile de plumb ataºate de pantofi. vol. Mémoires inédits. L’Invention de la vitesse. centrându-se în mod special pe performanþele cailor. 12 secunde pentru a traversa podul Sèvres plecând de la Porte de la Conférence. dar numeroase care dezvãluie insesizabila dezvoltare a unei preocupãri pentru „rapiditate“361. cifra stã la baza învãþãrii ºi a progresului. ea ghideazã interpretarea. consemnând victoria ca pe o performanþã realizatã: de exemplu. jocul 365 treisprezece tãlpi ºi puþin. recurgând la arbitri. într-o cursã cu trei cãlãreþi. p. Caroline-Stéphanie-Félicité du Crest de Genlis. fratele sãu. Ceea ce nu înseamnã cã viteza se distinge deja cu claritate de forþã: „Se poate evalua forþa dupã continuitatea exerciþiului ºi uºurinþa miºcãrilor. treisprezece tãlpi“. Fiecare rezultat este scrupulos notat pentru a adapta mai bine forþele ºi progresia. 359 358 . 360 Buffon. Paris. Gallimard. cit. încã din ultimii ani ai secolului al XVII-lea. deºi în ghete ºi pantaloni de piele. fãcând din timp o provocare ºi o constatare. 443–444. de a confrunta vitezele. exemple eteroclite.. 1995. vol. greutatea obiectelor transportate. la escaladarea copacilor „s-au cãþãrat amândoi pe doi copaci mai înalþi de zece picioare ºi cu un diametru de trei degete ºi jumãtate“358. de exemplu. Din acest punct de vedere. Tot pentru prima oarã. unde fiecare alergãtor a pariat 100 de ludovici de aur pe propria lui Citat în Jean-Jules Jusserand. ridicatã ºi proporþionatã regulat în funcþie de creºterea în vigoare. IV.. Pentru prima oarã. op. care devine ºi ea obiect de mãsurãtoare: „Gãleþile lor au fund dublu. pp.

Cum se poate calcula timpul.366 Istoria corpului victorie362. relatând pariul câºtigat de englez365. La Gloire et le Jeu. schimbare constatatã. repede ºi departe. 1991. Turnirurile ºi derivatele lor îndepãrtate lasã locul vânãtorii ºi curselor de cai. Paris. Viteza îºi impune propriul sãu spectacol ºi specificitatea ei. aprilie 1692. p. cel mai repede. deoarece Postcook poartã „un ceas cusut pe braþul stâng. Le place sã parieze pe cel care va ajunge cel mai departe. De altfel. Dar astfel s-au impus un calcul original. cursele englezeºti au inaugurat la sfârºitul secolului al XVII-lea o nouã investiþie în vitezã: „Amatori de miºcare. pentru prima datã. dar ºi pentru cã spectatorii. p. 366 Nicole de Blomac. Ceea ce impune instalarea a douã ceasuri marinãreºti. se posteazã de-a lungul drumului ºi la sosire. verificate ºi sincronizate în prealabil. ªi mai revelator e pariul pus de milord Postcook în 1754: de a parcurge distanþa dintre pãdurea Fontainebleau ºi marginea Parisului în mai puþin de douã ore: tentativã originalã. Saillans pierde la o distanþã de treizeci de secunde cele 6000 de lire pariate de ducele de Courtevaux. I. 1897. proprietari de spaþii largi. unul la Versailles ºi unul la Les Invalides. Journal historique du règne de Louis XV (1715–1724). dar ºi dispreþuitã de Mercier: „Gustul pentru caii care aleargã a înlocuit Le Mercure Galant. 365 Vezi Jean-Nicolas Dufort de Cheverny. 236. 165 (prima ediþie. pretinde Luyne. Mémoires sur la cour de Louis XV. 461. Paris. 1990. 1886). 363 362 . Perrin. Paris. des hommes et des chevaux. ibidem. p. 463. precum ºi o modalitate ineditã de comparaþie. mizele simbolice ale jocurilor marþiale au fost deturnate sau au dispãrut. 1766–1866. englezii vâneazã mult. n. „douãzeci de mii de suflete“. 19. 364 Jean-Nicolas Dufort de Cheverny. unde îl citeazã pe ducele de Luyne. p. Fayard. vol. Mai complex e pariul marchizului de Saillans din 1726: sã ajungã de la grilajul palatului Versailles la cel de la Les Invalides în mai puþin de o jumãtate de orã363. dacã nici un arbitru nu e capabil sã urmãreascã alergãtorul? Trebuie inventat arbitrajul.“366 Acest lucru atestã totodatã o modificare definitivã în privinþa investirii limitate la arme: odatã ce ordinul militar a devenit un ordin printre altele. astfel încât sã vadã tot timpul ora când galopeazã“364. Edmond-Jean Barbier.

Buffon. excelenþi pentru vânãtoare ºi curse“368. 315–316. viguroºi. vol. prinþii de sânge vor sã meargã repede. ªi expresiile se schimbã. 373 Citat în Pierre-Jean Grosley. Mémoires sur la cour de Louis XV et de Louis XVI [ms.Exerciþiul. sunt bine raportate la timp. de a socoti timpul pe distanþe scurte pentru a evalua rapiditatea: ºase minute fac niºte „patinatori buni“ pentru a parcurge în ambele sensuri marele canal de la Versailles lung de „800 de stânjeni“370. în 1742373. Aspectul cel mai important e pãtrunderea vitezei în exerciþii ºi chiar în comportamentele cotidiene. Doamna de Genlis calculeazã viteza elevilor sãi: „puþin mai mult de un minut“ pentru a parcurge „aleea cu platani care are. pe care Buffon îi descrie ca fiind „puternici. aproximativ 550 de picioare“372. la Roma.. dar expresia courir (rouler) à tombeau ouvert înseamnã „a merge cu vitezã foarte mare. atunci când „regele. I. vol. I. la mijlocul secolului. op. Tema vitezei e abia schiþatã într-un calcul rar pânã ºi pentru amatori în secolul al XVIII-lea. op. 369 Louis-Sébastien Mercier. 20. 519. „exact trei minute“ face atelajul regelui între curtea de la Trianon ºi cea de la Versailles371. cele ale elitei.. iar miºcãrile. 368 367 . cit. cutezãtori. La Condamine este primul care transpune astfel viteza în performanþã: „37 de picioare pe secundã“ pentru calul a cãrui evoluþie o urmãreºte cu un „ceas cu secunde“. Cifrele nu sunt deocamdatã cele date de cronometru. p. cit.“367 Viteza pretinde lucruri noi. p. 1770. e absentã din Racing Calendars din Anglia. p. op.. mai mult decât înainte. p.. în lungime. Ducele de Cro capãtã obiceiul. 370 Emmanuel de Croÿ. cit. 253. Paris. rezistenþi la obosealã. op. desigur. vol. II. 95.. dar spaþiile. foarte repede“369. vol. 443. fãrã nici un fel de prudenþã“ (n. chiar ºi restrânse. cit. 1164 (ediþia I. V. Lausanne. regina. aºa cum se întâmplã cu tombeau ouvert* strigatã scutierilor la sfârºitul secolului al XVIII-lea. * Traducerea literalã e „mormânt deschis“. de exemplu caii englezeºti. pp. se supun calculului duratelor. Londres. 371 Ibidem. p. jocul 367 spiritul cavaleresc stins complet. de exemplu. secolul al XVIII-lea]. 1897. 1781).). Grosley reia timpii realizaþi în curse la sfârºitul secolului pentru a-i transpune în Louis-Sébastien Mercier. dar e susceptibilã de a rãvãºi evaluãrile din trecut: raportul dintre distanþa parcursã ºi timpul scurs.tr. p. 372 Citat în Jean-Jules Jusserand.

106. p. care dã un impuls tuturor acþiunilor naturale. ci combustie de tip nou. ce înfãþiºa plãmânul ca pe o maºinã de energie. cu suma greutãþilor ridicate la o înãlþime determinatã“375. paralela exactã dintre oxigenul consumat ºi efortul depus. p. asupra modulãrilor sale. Mémoire sur la respiration. ªi totuºi. Drummont de Melfort deduce consecinþele pentru uzul colectiv în 1777. 1790. Respiraþia nu mai era rãcire a sângelui sau presiune exercitatã asupra arterelor ºi a inimii. îºi mãreau absorbþia de oxigen „direct proporþional. Antoine Laurent de Lavoisier. pentru a le supraveghea mai bine schimburile gazoase respiratorii.368 Istoria corpului unitãþi parcurse pe minut sau pe secundã. 375 374 . fãrã îndoialã. cit. 1736. aºa cum afirma tradiþia medicalã376. cele care permit sã se distingã pentru cavalerie viteze ºi paºi diferiþi în funcþie de numãrul de stânjeni parcurºi pe unitatea de timp. din plãmâni. identificând în mod clar principiul respiraþiei. imaginea Citat în Nicole de Blomac. Oamenii puºi la treabã de cãtre Lavoisier. ªi aceasta pentru cã. aºa cum am vãzut. nici un efect asupra practicãrii concrete a exerciþiului.. nici o schimbare nu apare în tratamentul suflului dupã aceastã descoperire a lui Lavoisier. Paris. de la aerul care. op. Puteau fi inventate mai ales noi tipuri de rezistenþã împotriva pierderii suflului. 376 „Circulaþia sângelui. Lavoisier sublinia un raport nou ºi exact: proporþionalitatea dintre aerul respirat ºi munca efectuatã. 42. în care folosirea unui gaz special devenea o condiþie a exerciþiului ºi a desfãºurãrii sale. p. de exemplu. Învãþarea ºi progresul puteau fi pregãtite altfel.374 O unitate de vitezã transferabilã ºi comparabilã de la un alergãtor la altul era pur ºi simplu pe cale de a se constitui. primeºte ea însãºi unul. Era indicatã o nouã cifrã a lucrului corporal. ªi aceasta. dar mai ales asupra intensitãþilor sale. în camere închise. Essai physique sur l’œconomie animale. deoarece modelele de efort corporal trimiteau încã ºi în mod paradoxal la energii neclare: de exemplu. Paris. 227). împinge cu putere sângele spre inimã“ (François Quesnay. Rezistenþa ºi oboseala puteau fi analizate altfel. d) Inventarea energiei? Descoperirea oxigenului de cãtre Lavoisier în 1777 ar fi putut transforma mai în profunzime viziunea asupra exerciþiului.

Paris. veche referinþã la focul vital. sudaþie ºi muncã. p. „indispensabilã celor care trebuie sã se antreneze“380. The Preservation of Health. Travaux et recherches en EPS. Ea este expresia concretã a unei paralele constante între cantitatea de hranã. art. de exemplu.. „La théorie cinétique des gaz“. Sadi Carnot. martie 1980. Containing All that Has Been Recommanded by the Most Eminent Physicians. Paris. 380 John Fothergill. Desigur. p. cantitatea de transpiraþie. obiecte ale unor pariuri din ce în ce mai mari în Anglia sfârºitului de secol. nici de jochei. numãr special de istorie. ºi din cauzã cã echivalentul mecanic al cãldurii nu putea fi luat în considerare cu adevãrat: formula ºtiinþificã a energiei. Paris. Histoire des sciences. dar existã mãcar începutul unui echilibru între ceea ce intrã ºi ceea ce iese: se preconizeazã dieta. pune bazele unei crescãtorii „de înaltã perfecþiune“ în ferma de la Dishley-grange la mijlocul secolului al XVIII-lea.). 1826. nu este încã descoperitã la sfârºitul secolului al XVIII-lea. Gallimard. al schimburilor cu eficacitate ºi progres calculate. metoda este cea a unor crescãtori care vizeazã rentabilitatea animalelor: e vorba de lenta intrare a agriculturii în modernitatea cifrei ºi a calculului. Tema schimburilor ºi a eficacitãþii lor mãsurate este totuºi exploatatã la sfârºitul secolului al XVIII-lea. cantitatea de muncã.Exerciþiul. durata ºi cantitatea de exerciþii dupã un Lavoisier însuºi face referire la „lampa“ sau la „lumânarea aprinsã“ (op. 41. Réflexions sur la puissance motrice du feu et les moyens propres à développer cette puissance. Nu s-ar putea spune cã primeazã vreo viziune asupra energiei. 35). E nevoie de transpunerea sa în teorie de cãtre Carnot în 1826378 ºi mai ales de rãspândirea ei la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a putea avea efect în biologie. lampa consumându-se odatã cu viaþa377. 1963. Vezi Rodolphe Vuillard ºi Maurice Dumas. Londra. vezi articolul important al lui André Rauch. 378 377 . 1762. Citat în André Rauch. p. „La notion de training à la fin du siècle des Lumières“. Empiricã ºi deja precisã. jocul 369 lumânãrii ce absorbea aerul în timp. Maurice Daumas (coord. col. 905. 379 În ceea ce priveºte tema în ansamblu. INSEP . transformând pânã ºi morfologia taurilor ºi a cailor379. cea a transpunerii caloriilor în lucru mecanic. „Bibliothèque de la Pléiade“. Metodã alcãtuitã din dietã. Bakewell. al rentabilitãþii ce rezultã din intrãrile ºi ieºirile din corp. cit. cit. pe când s-ar fi putut imagina un principiu al randamentului. antrenamentul nu era probabil ignorat nici de boxeri.

382 John Sinclair. 1807.“382 Regula impusã treptat exerciþiului nu este numai cea a unei anumite morale. În timpul antrenamentului. baia. mai netedã. lansarea greutãþii pânã se încearcã un sentiment de lehamite. alergarea pe o milã. II. mai coloratã ºi mai elasticã. The Code of Health and Longivity: or Concise View of the Principles Calculated of the Preservation of Health and Atteinment of Long Life. 381 . pielea devine tot mai transparentã. Edinburgh. vol. 103. întoarcerea acasã ºi luarea unei mese bune“381. art. „culcarea la ora zece seara. p. or a System of Boxing. ci ºi cea a unei anumite eficacitãþi. La aceasta se adaugã câteva indicii pentru a repera corpurile bine antrenate: „Starea pielii este criteriul dupã care amatorii evalueazã un subiect gata de exerciþiu.370 Istoria corpului regulament. cit. trezirea la ºase-ºapte dimineaþa. 1789. Citat în André Rauch. Londra. frecþia imediatã. The Art of Manual Defence.

om de curte ºi medic al regelui. mult denigratã. A History of Magic and Experimental Science. o gravurã de anatomie. Paris. o reputaþie extraordinarã ºi a jucat un rol considerabil atât în istoria ideilor. Paris. Despre istoria fiziognomoniei. Alte câteva mulaje de expresii faciale aºteaptã pe etajerã sã fie examinate. New York.1 I. a fãcut sã vorbeascã de asemenea fruntea-i ºi ochii pentru a le putea dezminþi. Graeme Tytler. consideratã cel mai adesea astãzi drept o formã de psihologie arhaicã. un savant studiazã un bust de gips. Georges Lantéri-Laura. Pe jos.2 Fiziognomonia era pe atunci departe Marin Cureau de la Chambre. o lucrare de chiromanþie. 1.5. Natura nu a dat omului doar vocea ºi limba pentru a-i tãlmãci gândurile. Pe perete. L’art de connaître les hommes. Într-un cuvânt. p. între secolele al XVI-lea ºi al XVIII-lea. Tradiþia fiziognomonicã Este vorba de ºtiinþa fiziognomoniei. a cunoscut totuºi. Columbia University Press. Aceastã artã a descifrãrii limbajelor corpului. spune înainte de toate: aici se elaboreazã o ºtiinþã a semnelor ºi a limbajelor corpului. dacã ele ar fi fost mincinoase. ci bãnuind cã el ar putea sã abuzeze de acestea. 1659. Frontispiciul cãrþii L’Art de connaître les hommes [Arta de a cunoaºte oamenii] (1660) de Marin Cureau de la Chambre. 1967. 2 1 . ea a rãspândit sufletul în înfãþiºare ºi nu e nevoie de ferestre ca sã-i vezi miºcãrile. cât ºi în cea a sociabilitãþii. câteva instrumente de mãsurat. aplecãrile ºi obiceiurile. fiindcã ele apar pe chip ºi sunt înscrise în el cu însemne care se vãd ºi se cunosc atât de bine. Histoire de la phrénologie. 1923–1958. 8 volume. Oglinda sufletului Jean-Jacques Courtine În penumbra cabinetului sãu. vezi mai ales: Lynn Thorndike. PUF.

1989. traces. Flammarion. B. „Symptômes. gata sã gãseascã la suprafaþa anatomiei umane simptomele morbide. 1991. Histoire d’un face à face. Seuil. Milano. 2004. Pisa. 1988 (ediþia a II-a. écriture“. Lucia Rodler. Rivages. Il corpo specchio dell’anima. Marc Renneville. Colin Jones. arte ale tãcerii. 2002. Un vast domeniu al ºtiinþei amplificã ecoul acestui enunþ care se aude pe toatã durata epocii clasice: manuale de retoricã. Historia de la fisiognomica. 1988 (trad. De Boek.. Carlo Ginzburg. Martin Porter. 2004. 1981. Jean-Jacques Courtine ºi Claudine Haroche. pp. pentru a face corpul sã vorbeascã. I silenzi mimici del volto. Rhétorique du corps. 1994). 2001). 1974. Bollati Boringhieri. 4 Vezi Michela Sassi. Le Langage des crânes. în prescripþiile lor consacrate tehnicilor corporale de actio. L’Anatomie des passions. IRSA. 1988. Chicago University Press. 1999. Paris. 2000. Philippe Dubois. 3 Vezi Jean Bottéro.372 Istoria corpului de a fi singura care sã afirme: corpul vorbeºte. Istmo. Mythes. François Delaporte. Flavio Caroli. Physiognomy in the European Novel. Torino. 1450–1780. apoi prin Faces & Fortunes. Actes de la recherche en sciences sociales. Histoire du visage. L ’Invention du corps. Paolo Getrevi. Rombach. Moshe Barash. lucrãri de medicinã. Martine Dumont. Cambridge. Text-Bild-Wissen. emblèmes. Homme-animal. Milano. Angeli. du musée de Strasbourg. Viena. 1997. septembrie 1984. L’Harmattan. manuale de politeþe. Imago hominis. 1996. care te învaþã sã mãsori gestul ºi vorba. tratate pentru pictori. Oxford University Press. Chicago. Princeton University Press. Strasbourg. pe fundamentele fiziognomoniei stabilite de Antichitatea greco-romanã4. 2000. precum ºi indiciile caracterului. Nadeije Laneyrie-Dagen. Paris. Morphologie et histoire. Paris. Physiognomical Books in Europe. arte ale conversaþiei. Paris. Teoria e storia della fisiognomica. engl. „Traces. Racines d’un paradigme indiciaire“. Flammarion. Payot. The Science of Man in Ancient Greece. signes. 1988. Paris. Storia della Fisiognomonia. 1995.). „Le succès mondain d’une fausse science: la physiognomonie de G. 1999. Julio Caro Baroja. Paris. Mondadori. Lavater“. Laurent Baridon ºi Martial Guédon. Fisiognomica e modelli culturali del Medioevo ad oggi. Oxford. Princeton. 1991. Liège. .) Geschichten der Physiognomik. Freiburg. care te ghideazã în reprezentarea figurilor pasiunii… Aceste arte ºi ºtiinþe îºi întemeiazã existenþa pe o bazã antropologicã foarte veche: de la primele tratate de divinaþie mesopotamianã3. Le scritture del volto. Corps et arts: physiognomie et physiologies dans les arts visuels. care reclamã o reþinere a corpului. Les Empêcheurs de penser en rond. About Face. Paris. 1991. Une histoire de la phrénologie. Rudolf Campe ºi Manfred Schneider (coord. Milano. Pacini. 70–200. pp. Divination et rationalité. Madrid. Yves Winkin (coord. Exprimer et taire ses émotions du XVIe au début du XIXe siècle. Éd. La scienza dell’uomo nella Grecia antica. PUF. 2–30. La représentation de l’homme du Moyen Âge à la fin du XIXe siècle. în exigenþele stãpânirii de sine ºi ale observãrii celuilalt pe care le preconizeazã.

Youssef Mourad. p. pasiuni. de exemplu. sentimente. care traverseazã ºi leagã domeniile fragmentate ale ºtiinþei pentru care fiziognomonia constituie formularea cea mai sistematicã: privirea este „poarta“ sau „fereastra“ inimii. indicii. dintre ceea ce este perceput din subiect drept superficial ºi ceea ce este profund. ªi totuºi. dacã e sã urmãm pãrerea înþeleptului. o naturã psihologicã… – ºi domeniul corpului – semne. ea ºtie toate pasajele care le pot strecura în suflet. aprilie 1956. fiziognomonia nu are ca singur scop constituirea unei ºtiinþe. trãsãturi fizice… Fapt exprimat de metaforele fãrã vârstã în care se recunoaºte paradigma expresiei umane. un scop. a companiei nu se poate face fãrã ea. care interzice conversaþia cu un mânios sau invidios ºi compania celor rãi. înclinaþii. Ea aratã ocazia ºi momentele favorabile în care trebuie sã acþionãm. cine ne poate feri de aceste întâlniri proaste dacã nu Arta despre care vorbim?6 Înþelegem astfel de ce dezvoltarea spectaculoasã a fiziognomoniei la începutul secolului al XVI-lea a fost întru totul contemporanã cu aceea a 5 Vezi. iar. Fiindcã ambiþia lui Cureau este de a furniza fiecãruia un ghid de conduitã în viaþa civilã: Acesta este ghidul cel mai sigur pe care îl putem lua pentru conduita în viaþa civilã ºi cel care va voi sã-l foloseascã se va feri de multe greºeli ºi primejdii în care ar putea cãdea în orice clipã. ªi apoi. vizibil ºi invizibil. 6 Marin Cureau de la Chambre. s-a sistematizat încetul cu încetul legãtura dintre omul exterior ºi o fiinþã interioarã. Anne DenieulCormier. sã vorbim: ne învaþã maniera în care sã o facem. urme. dacã trebuie sã inspirãm o pasiune. 1939. expus ºi ascuns. ªtiinþa care se elaboreazã în penumbra cabinetului pare irezistibil atrasã de lumina care.Oglinda sufletului 373 tradiþiile Evului Mediu occidental ºi arab5. un sfat. emoþii. La Physiognomonie arabe et le Kitab Al-Firasa de Fakhr Al-Din Al-Razi. alegerea servitorilor. în plan secund. lucru reamintit foarte bine de frontispiciul Artei de a cunoaºte oamenii. 6. scaldã o altã scenã: cea a curþii ºi a civilitãþii. La Biologie médicale. Geuthner. „vocea“ sau „pictura“ pasiunilor. Librairie orientaliste P . corpul. […] Nu existã acþiune în viaþã în care aceastã artã sã nu fie trebuincioasã: creºterea copiilor. între un regat al sufletului – caractere. a prietenilor. „La très ancienne physiognomonie de Michel Savonarole“. extras. Paris. op.. cit. Pe scurt. . manifest ºi latent. mãrci.

cit. 6–7. dezaprobã ºi sancþioneazã anumite practici. XI. succesele ºi eclipsele tradiþiei fiziognomoniei între secolele al XVI-lea ºi al XVIII-lea au fost strâns legate de istoria transformãrii legãturilor sociale. pp. Paris. vol. Ea prescrie tehnici ale corpului. Ea promoveazã norme corporale. vezi Jon Snyder. 8 Marin Cureau de la Chambre. tot aºa cum renaºterea sa spectaculoasã în opera lui Lavater va sta mãrturie pentru redefinirea identitãþilor.374 Istoria corpului politeþii: „Pentru a practica politeþea. legitimeazã habitus-uri. Astfel. 9 Louis-Sébastien Mercier. Berkeley. în ceea ce-l priveºte. de altfel. nu existã disimulare atât de profundã în care sã nu creadã cã poate pãtrunde ºi cãreia sã nu pretindã cã îi smulge aproape toate vãlurile cu care se acoperã.“9 ªi Cureau. Despre disimulare ºi legãtura ei cu fiziognomonia. 1982. Reputaþia de care se bucurã ea în cursul secolului al XVI-lea ºi în prima jumãtate a secolului al XVII-lea însoþeºte dezvoltarea societãþii de curte. Dissimulation. Louis-Sebastien Mercier îi identificã pe asasini dupã înalþimea micã: „Sufletele crude sãlãºuiesc în trupuri scunde. Trebuie sã cunoºti oamenii ºi sã descoperi ce anume îi motiveazã.“8 Ea contribuie ºi la construirea discriminãrilor sociale ºi a diferenþierilor sexuale în câmpul privirii. The Culture of Secrecy in Early Modern Europe. Norbert Elias. contemporanã cu rãsturnãrile sociale ale ultimului sfert de secol al XVIII-lea. trebuie sã ai darul observaþiei. La Civilisation des mœurs [1939]. împinge spre marginile privirii distorsiuni. p. University of California Press. Tableau de Paris.“7 ªi de ce. În fine. 131–132. care o dubleazã încã din Antichitate. Ea face mai mult decât sã înveþe descifrarea limbajelor sufletului „rãspândit în afarã“. unei dorinþe de transparenþã individualã ºi socialã ºi vrea sã-ºi asigure identitãþi ºi intenþii când percepþia lor devine tulbure: „Aceastã Artã – urmeazã Cureau – ne învaþã sã descoperim scopurile ascunse ºi acþiunile secrete. Calmann-Lévy. 7 . Rãspunde. în general. Paris. p. În tradiþia comparaþiilor dintre morfologia oamenilor ºi cea a animalelor. ea vine sã interogheze limitele figurii omeneºti prin jocurile hibridãrii ºi ale metamorfozei. Fiziognomonia este aºadar purtãtoare a unei istorii a privirii asupra corpului. descoperã în proporþie tipul ideal de frumuseþe. 1782–1788. 117. 2005. stabileºte o definiþie „medie“ a fizionomiei. monstruozitãþi. op. deformãri.

Nimic nu mai însufleþeºte aceste fizionomii fãrã chip. pp. simptom al unei maladii ºi stigmat social. trãsãturã a unui caracter. însemnul graveazã urme permanente ºi ireversibile: se vede aici. Londra. Fiecare dintre noi ºi-ar purta destinul scris pe frunte: un însemn. percepþiile a ceea ce are o semnificaþie în corp se deplaseazã.. Jérôme Cardan. cit. aceste figuri ale unui om fãrã expresie. Jean-Jacques Courtine. Claudine Haroche. caracterul omului. Orice detaliu individual ºi expresiv se ºterge din catalogul monoton al figurilor care alcãtuiesc metoposcopiile lui Cardan sau ale lui Saunders. op. Metoposcopie…. op.11 II.Oglinda sufletului 375 crede cã gãseºte îndãrãtul farmecelor feminine viciile ei nenumãrate: „Aceastã graþie fermecãtoare […] nu e altceva decât o mascã înºelãtoare care ascunde un numãr infinit de defecte. Physiognomonie & Chiromancie.47. 23–154. Marin Cureau de la Chambre. „Semnãturã“ a astrelor imprimatã în carnea omeneascã. cit. o memorie. literalmente. Métoposcopie. 1658. ce poate fi totodatã semn de soartã bunã sau rea. Semnele au moºtenit o organizare ternarã: ele þes relaþii analogice între un însemn corporal. Aceste descifrãri ale fizionomiei au totuºi ºi ele o istorie: de-a lungul perioadei clasice. folosirea acestuia din urmã. cataloage de metoposcopii din secolul al XVI-lea: Richard Saunders. sensibilitãþile faþã de expresia individualã devin mai complexe. iar privirea care scruteazã corpul este ghidatã în examinarea sa de o infinitate de simpatii ºi asemãnãri care leagã lumea mare a universului de microcosmosul corpului omenesc. Paris. El scufundã corpul omenesc într-un timp imobil. publicarea tardivã a lucrãrilor lui Cardan ºi Saunders. Gândirea fiziognomonicã este atunci dominatã de astrologie.. 1653. 12 Vezi. 11 10 . lectura înfãþiºãrii umane se transformã. Corpul ºi semnele sale Începând cu anii 1550 se publicã metoposcopii. în special. un semnificat psihologic ºi o putere tutelarã – astre. divinitãþi sau naturã… – care vin sã pecetluiascã relaþia semnificantã. p.“10 Privirile îndreptate de fiziognomonie asupra corpului construiesc prin urmare o imagine.12 Metoscopia este pentru chip ceea ce chiromanþia este pentru mânã.

13 . 21. omul-maºinã înlocuieºte omul-zodiac. Fiziognomonia încearcã sã facã din miºcare un semn. nr. William Harvey a descoperit în 1628 principiul circulaþiei sangvine. Conferinþele lui Le Brun scriu primul capitol al unei anatomii a pasiunilor. în acelaºi numãr. al unei filozofii ºi al unei estetici a pasiunilor recunoscute ºi stãpânite. vehiculate de tratate. 1655 (prima ediþie latinã. Hubert Damisch. în acest mod. percepþiile asupra corpului. În fiziognomonia lui Le Brun. tind sã se deplaseze sensibil. Raportul dintre interioritate ºi înfãþiºare capãtã atunci sens într-un alt univers de referinþã: cel al medicinei. privirea pare în prezent sã se îndepãrteze de corp. o nouã profunzime ºi expresivitate. Fãrã îndoialã. Acolo unde tradiþia fiziognomonicã anterioarã pãrea orbitã de cãtre detaliu. della Porta este un om al secolului sãu prin preocupãrile pentru astrologie ºi „magie naturalã“ ºi prin recursul la comparaþiile zoomorfe care rãmân fidele doctrinelor semnãturilor ºi simpatiilor. 1994. care câºtigã. Indiciile nu mai sunt confundate Giambattista della Porta. Rouen. Porta consacrã ochiului o carte întreagã din lucrarea sa: în ochi el vrea sã surprindã privirea ºi în privire. În 1668. precizia ºi acumularea observaþiilor naturalizeazã o figurã umanã. de asemenea.376 Istoria corpului În secolul al XVI-lea totuºi. New Haven (Conn. Jennifer Montagu. expresia. Grija pentru metodã. Yale University Press. La Physionomie humaine.). figurile se încarcã lent de o dimensiune psihologicã. al geometriei. al calculului. care vor bulversa considerabil tradiþia fiziognomonicã. Dar existã ºi o altã raþionalitate ce lucreazã în Fizionomia umanã. Din corp dispar încet prezenþele magice ºi virtuþile oculte care îºi fãcuserã în el sãlaº. strãinã lor pânã atunci. 1586). primãvara 1980. în vreme ce acesta se încarcã de o lizibilitate mai regulatã. 14 Textul ºi gravurile conferinþei vor fi publicate de mai multe ori dupã moartea pictorului ºi reluate recent în Nouvelle revue de psychanalyse. „L’alphabet des masques“ ºi. The Expression of the Passions. Napoli. Vezi. Este cazul contribuþiei majore a fiziognomoniei în citirile corpului din vremea Renaºterii: Fizionomia umanã de Giambattista della Porta13. Charles Le Brun pronunþã în faþa Academiei Regale de Picturã ºi Sculpturã faimoasele sale Conferinþe despre expresia pasiunilor14. Ea are atunci tendinþa de a se anima.

Paris. Dar. cum sufletul nu are formã care sã poatã avea legãturã cu vreo formã materialã. puþin câte puþin. 94–95. 15 . Odatã cu distanþarea privirii ºi cu dezincarnarea semnelor. 16 Buffon. nu constituie nici o analogie pe care sã se poatã fonda mãcar niºte conjecturi rezonabile. IV. cum figura umanã se dezvrã