De-a lungul tufăriilor dese și verzi, printre plute bătrâne, sălcii tunse și scorburoase, Râul Târgului î și răsfiră apele pe minunata

sa albie, în fâșii șerpuite, reci și străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale. Morile vuiesc pe malul stâng, învălmășind în spițele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe și se sparge de bolovanii de piatră. Peste hălăciuga de verdeață, copacii de la moara lui Crasan. Mai sus decât clădirile ora șului, a șezată în lungul șoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă. De-o parte și de alta, dealurile smărăldii se încovoaie și, depărtându-se, se prefac în muscele, muscelele se azvârlă în munți năprasnici cu creștetele brăzdate de puhoaie și pârlite de ar și ța soarelui. Și munții, încălecând unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele țării în albăstrimea cerului. Acolo, pe creștetele Craiului, Cetățuii și Păpușii, vulturii cuibează puii și-i reped la vânat. Și când cad țintă la pământ, par niște gloanțe trimise din senin. Firea vie țuitoare se mi șcă ca o secătură în a șa mândrețe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pământ, din iarbă verde, care treze ște și întunecă mintea, înalță și sugrumă orice licărire a gândului. Dacă frumusețea naturii deșteaptă închipuirea, bogăția ei năbu șe ște orice tresărire a omului. Când ea nu-și mai stăpânește uriașele minuni, omului îi răpește mintea, îi fură măre ția inimii... Deschizându-i belșugul sânului, îi răpește bogăția minții. Peste ce-a făcut natura de prăpăstios, numai geniul și prostia stăpânesc. Aici numai pătrunderea fără seamăn și neghiobia fără pic de în țeles pot prididi. A stăpâni sau a nu înțelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taină a vieții. *** Pe zăblăul verde al platoului Bughea, bubat de mu șuroaie și întins ca o velin ță zbârcită, merge de-anboulea Zobie gușatul, ticălosul și batjocora orașului. Capul lui mare ca o baniță se rezemă pe-un gât înfundat în umeri. Picioarele și mâinile-i cată anapoda. Fața, lată și scofâlcită, la fiece pas se strâmbă. Iar gu șele, înflorite ca la un curcan, și le Cetate și schit în satul Băbeni-Muscel. aruncă pe spate, și le mișcă moale și gras în mersul lui șontâcâit pe piciorul drept. Ochii adormiți nu spun nimic. Buza de jos se răsfrânge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr roșcat, ca de vulpe. Zdrențos, murdar, desculț, cu părul capului vi țioane, sărac, idiot și lini știt, Zobie î și deapănă alene picioarele, fără a ști încotro. Zorile și-au desfășurat apele lor portocalii. Orașul doarme sub poalele platoului. Zobie, rezemat în ciomagul său neted și galben, își ține drumul întovără șit de un copil, ca de vreo opt ani, bălai, cârlionțat, îmbrăcat într-o cămașă petic de petic. Copilul ține în bra țe un pisoi cenu șiu cu cercei roșii în urechi. Mirea, sărac de tată, n-are altă mângâiere decât pe nea Zobie. Cu el se-n țelege. Cu el și cu pisoiul. Și când mă-sa îi caută, adesea îi găsește ghemuiți unul peste altul. Gu șatul orcăie cu fa ța în sus. Pisoiul,

la. Că e cu părul ca fumul și cu ochii albaștri. acoperit cu păduri mărunte. și morile vuiau parcă le-ar fi luat cineva la bătaie. și pe mama cum o cheamă?. Și juca în jurul gușatului. — Nea Zobie. Așa știa Zobie să povestească ce-i trecea prin minte. Negustorii începură a zărvăi ducându-se spre târg. care mă-ntreabă mereu cum mă cheamă?. Și cerul.. iară el. Mâinile uscate se înfigeau în căma șa copilului. că o să-mi dea de cheltuială fata aia blândă. . — A. și-i arătă pisoiul din bra țe. Și privirea i se încrunta parc-ar fi văzut sânge înaintea ochilor. crețe și pitulate la pământ. Zbârciturile feței plecară spre tâmple..lipit de fruntea lui îngustă. părea ca o pieliță de argint cald. În toată liniștea surdă a platoului nu se-auzea decât glasul ascuțit al copilului și jalea veselă a lui Zobie.. Când ajunseră în muchia Gruiului. Ochii săi mici se crăpară. Ele mă mângâie și au mâinile ca puful.. Și basmele începură. vroind să-l sărute. Câțiva copii sunau din fluiere. ce frumos e cerul de Sfântul Ilie! O să avem câștig! — Aba-abu! aba-abu! îi răspunse gușatul. nea Zobie. la. și tata când a murit?. a-bu. le îndulci viața. la. Și câteva lacrimi.. nea Zobie? Ai? Gușatul dădu din cap. clătinat pe picioare. că-mi dă în toate zilele. o să-mi dea gologani fata aia. Se uită la Mirea. Și să cerem la cucoanele cu betele de argint. care asculta înmărmurit. Și Zobie cânta mereu. revărsându. și-o să bei rachiu când ne-om întoarce pe înserate la Bughea. Gușatul își luase copilul în poală. lu. — A-ba. Era vesel. Mirea vârâse pisoiul în sân. la. lu! Mirea începu să țipe ascuțit.. și unde dorm eu?. — Bade Bie. lu. Și e mititică și bună. a! ba! îngână Zobie. care dormea cu picioarele împletite și cu gâtul răsfrânt în sus. cotind după scofâlciturile feței. și fața i se deschise. Nările nasului i se deschiseră și. ca la fiece popas obișnuit. Și mă întreabă dacă plâng. Obrajii săi întunecați i se luminară. cu zâmbetul pe buze.. vesel de cu ziuă de ce-o să câ știge de la cucoanele lui cu mâinile moi ca puful. — Nea Zobie.. blândă. azi n-o să plouă ca ieri. din Nămăe ști până la Mă țău. dacă o să mai vie tata. Erau numai ei trei. arătând cu ciomagul spre soarele care se aprinsese în vârful munților. cu ochii blajini. — Nea Zobie.. Știi că mie-mi plac? Sunt frumoase și se poartă ca noi. se așezară jos ca să se odihnească. Râul Târgului șopotea în matca sa. și cu cine mă culc? Gușatul îi morfoli obrajii. la. Iar șirul muscelelor. netezindu-l u șurel pe frunte. Soarele. a-ba.și întreaga sa lumină și căldură. Pisoiul se de șteptă și se întinse lung în picioarele de dindărăt. împleticindu-se pe picioare. zâmbi. toarce caierul său neisprăvit. tremurând de răcoarea dimine ții. dacă mi-e dor de el și dacă-l visez noaptea. subțiindu-și aurul. ca un talaz cernit. Î și aruncă ochii spre răsărit. îi zise copilul apucându-l de braț. Mirea începu să întindă de ciomagul lui Zobie. ei. Ai.. îi alunecară la vale.. începu să alălăie un cântec înfiorător. înviorându-se în obraji. a-ba.. Copilul stă lângă acest sân zbârcit și negru ca pământul. — Bu. Coco șii s-auzeau la întrecere dintr-un cap până la celălalt al orașului. A șa în țelegea viața gușatul. Era un fel de înfrățire ciudată între scălămbăiarea gu șatului și cântecul bezmetic al lui Mirea.

— Ho! Ho! uite și Zobie. Cum ajunseră în dreptul Bărăției. în loc să se sperie. turtit și lat. temându-se să nu cadă. îi răspunse liniștit: — Și pe Mama-Pădurii. — Blă! ablă! na.și bate piciorul drept. Zobie se clătină pe picioare. ridicând din umeri. frumoasă-frumoasă. ablă! Așa înjura Zobie. încât i se văzu omu șorul.. Mirea-și netezea pisoiul.. Capul. ba câte unul mai sprinten se repezea ca un șoim până sub zdrențele lui Zobie și-l înhăța de hartanele zăbunului. Jelea a milă. îi trânti jos. Îl în țelesese cineva pe pământ. Gușatul se învârti în loc. Gușa sa roșie îngălbeni. Se împletici. Făt-Frumos a ucis-o cu paloșul. Și începu a. și el numai atâta vroia. Scutură din cap. opintindu-se să-l dea pe spate. Obrajii scofâlciți atârnau în jos. Apoi ridică pumnii încleștați în sus. moale de la gleznă. care cu bulgări. nea Zobie? zise Mirea. La urmă se sculară de jos mulțumiți ș-o porniră spre târg. Ciomagul îi căzu cu zgomot și se rostogoli pe pietre. Ochii i se duseseră în fundul capului. și tot sângele îi năvăli în obrajii ve ștezi ți. Scrâșnea din din ți și mesteca. cu nări răsfrânte și adânci.. Cercă să fugă. Scuipatul i-aluneca în cre ștetul copilului. sub sprâncenele de carne. Dar nu putu bâlbâi nimic. umezi și acoperiți cu firișoare de sânge. Zobie-și sfâr și povestea și. mă! Și unii azvârliră asupră-i cu coceni. oftă și plecă plângând. Se plecă binișor.. greu și mare. cu ochii căscați. Veselia îi străluci în luminile ochilor. alții cu cartofi și cu paie leoarcă de apă.. Și porni înainte. dând un chiot. sfiindu-se de bulgării ștrengarilor. a mângâiere. frumușelul maichii! — Miau! miau! — Huidu-ho! potca pământului ! — Hâr. — Ce au ei cu noi. asmu țindu-se asupra gușatului. dar se opri. copiii de pe drumuri î și făcură cu ochiul. ridică ciomagul și căscă gura. târându. Rezemându-se de ciomag.și mângâie prietenul. cel mai nebunatic. Se umflă în gât. Și când se ridică amenințător. copiii se împră știară. în fugă.. aci unei bătrâne care leagănă un copil mic și ululuie ca să-l adoarmă. Și în jalea gușatului se amesteca mânia cu un fel de rânjet. ciomagul și îl smuci. să-l vadă pe Mirea ce-i pășea în urmă cu pisoiul în cârcă. îi răpea orice asemănare de om. nea Zobie. i se clătina pe umeri. După dân șii iar se adunase droaia de copii. adunate din canalul orașului. *** 4 Și mergea Zobie bombănind o limbă pe care nimeni nu o înțelegea.— Și l-a sorbit Mama-Pădurii. îndrugând: — Și era o fată de împărat. Buza de jos se frângea pe bărbie. parc-ar fi vrut să-și mănânce dușmanii care îl necăjeau în fiece diminea ță. orcăind ca o fiară rănită. nu e așa? îngâna Mirea. . Nasul său. ducând mâna stângă la gură. Iar Viezure. na. Vi țioanele de păr ca de capră i-acoperiră fața. Și-i amenințau care cu vorba.și piciorul drept. Aci semăna unui câine care visează și latră. luând pe Mirea de mână. Ochii i se zăreau. se ducea cu sacul gol la spinare și se întorcea greoi. ho! pe el. strângând pe Mirea de mână. — U! u! răspunse gușatul. galbeni. scrâșni din din ți. îi apucă. strigând îndesat: "He! he!" Copilul.

și spuneau mulțumiți. lene șă. "gheșefturile" din preziuă. Câțiva ovrei. cu cioareci. . Când Zobie și Mirea intrară sub șirul umbrarilor. Aruncă cu mâinile și cu piciorul stâng în sus. În mâna dreaptă strângea cât putea gâtul lui Mirea. bună ziua. Cu gura căscată. se-auzi un țipăt ascu țit. și câte și mai câte. în sfâr șit. de spaimă. Luă pe Mirea de mână și ie și din târg. îngână Mirea. de sub acel morman ce colcăia. ce curgea liniștită. căzu pe brânci. căci Sfântul Ilie. Urletul i se înăbuși de copiii care veniră valvârtej asupră-i. Unul îi răpi sacul din spinare. la cele două capete ale podului. și-l trânti cu fa ța în sus. Se așezară pe două rânduri. Lumea bucureșteană. îl azvârli în râu. cu chiu. Zobie urla. Cel mai în vârstă dintre copii îl apucă. oricât. Răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce. milogilor! — Ai. râzând să se prăpădească de spaima idiotului. Și gonit de un ceaprazar. descărcau în pripă. vorbeau repede. Mirea începuse să plângă. învârtindu-l de câteva ori. încredin ța ți că se vor odihni de gălăgia nebunilor care le ațineau drumul. zuruind pietricelele în matcă și ocolind în șuvițe argintii bur țile de pietri ș. rezemat de lațele podului. și începură a-i ochi cu pietre.și mai găsea loc. cu limba scoasă afară. Ochii săi erau ca două picături de sânge. nu se sculase încă. — Ați venit cu noaptea în cap. în anul acesta. cu flori de târg. cu zeghii. Fălcile îi tremurau și buza de jos i se lungea din ce în ce. negustorii se uitară urât la dân șii. că v-arunc troaca asta în spinare! A șa-i primiră și negustorii. cerșetorilor! — Toată ziua. pe podul dinspre Flămânda. î și ie și din fire. înjurat de un toptangiu. Mirea se vârî în el. Acolo. când văzu pe unul din ei trei azvârlit în râu. — Ce aveți cu el! Ce aveți cu noi! Nu v-am furat nimica! Cătați-vă de drum ! În învălmășeala aceea gușatul izbise pe vreo câțiva cu ciomagul. Înaintând ca două armate — comandate de câte un căpitan cu chivără de hârtie —. Altul îi puse piedică. huiduit de un pantofar. Carele cu stambă. căută să muște. Altul îi dete cu nuiaua peste obraz. cu vai. îmbrâncit de un grec care vindea coase și securi. Zobie se zvârcoli. se rostogoliră unii după alții și într-o clipă o rupseră la fugă. se uită c-o privire tâmpită la apa limpede din Râul Târgului. ca de obicei. și. Îl întinseră de zăbun. sosirea cucoanelor și fetelor mari. Mirea căzuse lângă el. care în țepenise. Lupta se înver șunase. Bietul Zobie nu. Închise ochii și izbi în toate părțile cu pumnii încleștați. îl îmbrânciră. făgăduia minunea minunilor. amenin țând să zăpușească orașul cu arșița sa. Pisoiul miorlăia în sânul lui Mirea. grași și rumeni. care. Zobie începu a striga. cu lăzi și tronuri.— Lasă-l. cu ochii albi în cap și cu două șiroaie de sânge de la nas până la poalele cămă șii. Soarele se ridicase ca la două sulițe și scânteia pe cerul fără pic de nori. Se sculă bombănind. învârtind ciomagul pe deasupra capului. Gușatul se sculă de jos. Fa ța i se învine ți. Negustorii începuseră a zărvăi și a-și rândui marfa. Iar ceilalți se porniseră droaie asupra lor. Deodată se-auzi glasul unuia din cei doi căpitani strigând: "Iure ș!" Și se năpustiră cu to ții asupra lui Zobie. sunt mai frumoase și mai cu milă de sărmani. Un copil îl înhă ță de coadă și. veniți din Pitești. îi strângeau la mijlocul podului. încurcat. Dar deodată. ce-ai cu el? Ajunseră. Dar aci îi încolți din nou ștrengarii de copii. vroind să aștepte. pe la spate. și. nea Zobie. de mijloc. în târg. cărăbăniți-vă! N-are omul să se miște de voi! — La o parte. Copiii. ținându-și cu amândouă mâinile sânul în care se frământa pisoiul speriat.

îl împodobise cu flori și-i jelea la cap. î și mu șcă pielea uscată de pe ele. fără a se îngriji de cei care veniseră să-l ridice. fără strop de lacrimă în ochi. *** Procurorul însoțit de polițaiul orașului îl găsiră într-o văgăună adâncă de sub poalele Mă țăului. o legendă tristă. Lungise trupul mort și alb al copilului. o poveste de nebun și de părinte. .Când Zobie se dezmetici și deschise ochii asupra copilului. Se tăvăli pe grinzile podului. vârându-și degetele sângerate în gură. lu!". Căzu jos. Și gângâia mereu: "U. Era un fel de cântec. Își rupse cămașa de pe el și. A trebuit să-l lege ca să-i poată lua trupul copilului. lu! ah! lu. începu să tremure. lu.