ROMAVIA

SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC
Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Primus Getarum et Europae Legislator

Z A L M O X I S

ROMAVIA

SUFLETUL NEAMULUI ROMÂNESC
Legenda nemuritorilor din Valea Dunării Primus Getarum et Europae Legislator

Z A L M O X I S

Bucureşti- 2011

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Sufletul neamului românesc.- Bucureşti : Anima Mundi, 20113 vol.      ISBN 978-606-92885-0-4       Vol. 1. : Legenda nemuritorilor din Valea Dunării – Zalmoxis- primus getarum et Europae legislator.- 2011. – ISBN 978-606-92885-1-1 821.135.1-91-34

Dedic această carte Mamei mele dragi, ROMÂNIA

Pentru comenzi ne puteţi contacta la: www.rolcris.ro Depozitul de carte RolCris Impex S.R.L. Adresa: Bd-ul Al.I. Cuza Nr. 50 Tel.: 072.221.46.96; 021.222.22.23 Contact: Editura Anima Mundi animamundiom@yahoo.com www.sufletulneamuluiromanesc.ro

Copyright © 2011- Editura Anima Mundi Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Editurii Anima Mundi.

Mulţumesc pe această cale tuturor românilor treziţi care au ajutat la realizarea acestei cărţi.

CUPRINS
Capitolul I REVELAŢII DIN LUMEA ZEILOR TRACO-GETO-DACI
București – Centru inițiatic.........................................................11 Ucenicul cel iubit........................................................................11 Ritualul de lângă Sfinx................................................................15 Peștera Ialomiciorei....................................................................18 Întâlnirea lui Codrin cu părintele Kalinic...................................21 Clarvăzătorul Grigore Albu Gral................................................23 Retragerea părintelui Kalinic din societate................................25 Secretele Peșterii Ialomicioarei (1)............................................28 Secretele Peșterii Ialomicioarei (2)............................................30 Biblioteca umanității..................................................................31 Zalmoxis.....................................................................................33 Dionisos......................................................................................35 Neamul Agatârșilor.....................................................................37 Continența sexuală și opusul ei – Desfrânarea...........................39 Mnesarhos tracul …...................................................................48 Pitagora …..................................................................................48 Eliberarea lui Zalmoxis din sclavie.…........................................51 Marele Melchisedec – Zalmoxis …............................................52 Regele Zalmoxis..........................................................................56 Belagines sau Legile frumoase …...............................................58 Zalmoxis Zeul.….........................................................................61 Învățătura Kogayon. Legenda Nemuririi....................................63 Ştiinţa Nemuririi. Importanța trezirii sufletului.........................71 Ştiinţa Nemuririi. Purtăm în noi o împărăţie nebănuită.............75 Alte iniţieri în Kogayon...............................................................76 Cum a ajuns Bucureştiul centru iniţiatic....................................78 Despre Muntele Kogayon...........................................................80 Înțelepciunea lui Zalmoxis.........................................................83

Atlantida – Destrămarea epocii zeilor.….....................................89 Platon, primul istoric care vorbește despre Atlantida.…............95 Edgar Cayce și profețiile din starea de transă.….......................96 Migrația atlanților.…..................................................................98 Zeul Rama.…..............................................................................99 Traco – Geto – Dacia, Axa Spirituală a Lumii...........................104 Vechea civilizație europeană- descoperiri arheologice.…........110 Expoziții care au cucerit lumea.…............................................115 Vechea civilizație europeană- surse lingvistice.…....................120 Sufletul Neamului Românesc şi Egregorul subtil colectiv.…....129 Egregorul religios.….................................................................131 Despre harta subtil energetică a ţării.......................................135

Herculane, staţiunea paradiziacă.............................................186 Cheile Corcoaiei.......................................................................191 Constantin Brâncuşi şi Sufletul Neamului Românesc.…..........192 Despre viaţa înţeleptului Brâncuşi............................................197 Efectul de piramidă al Coloanei Infinitului................................204 Drumul iniţiatic al Ansamblului monumental de la Târgu Jiu...205 Peştera Polovraci …..................................................................211 Meditaţia din Peştera Polovraci. Momentul Eliberării spirituale a Înţeleptului Zalmoxis............215 Triunghiul energetic Corbii de Piatră – Nămăieşti – Cetăţuia lui Negru Vodă...........................................................219 Biserica rupestră Corbii de Piatră............................................220 Meditaţia de la Corbi. Apelul Uriaşilor – Salvaţi planeta Pământ.......................................................224 Urme ale uriaşilor pe acest pământ.........................................226 Biserica rupestră Nămăieşti.….................................................234 Meditaţia de la Nămăieşti. Îmbrăţişarea îngerilor...................237 Realităţi din lumea subtil-astrală a Împărăţiei lui Dumnezeu...238 Megaliţii misterioşi de la Cetăţuia............................................241 Biserica rupestră Cetățuia lui Negru Vodă..............................242 Meditaţia de la Cetăţuia. Arhanghelul Mihail – Marele Erou spiritual.............................................................252 Anul Dacic sau al Marelui Lup Alb...........................................257 Glasul eternului început...........................................................260 Cinstire eroilor neamului.........................................................261 Slănic Prahova..........................................................................263 Simbolistica sării.......................................................................264 Peștera Sfântului Apostol Andrei..............................................266 Meditaţia de la Peştera Sfântului Andrei.Vestea cea bună.......270 Templul de cretă de la Basarabi...............................................272 Meditaţia de la Basarabi. Muntele Kreaţiei.............................274 Grădina Edenului......................................................................278 Cetatea Histria.........................................................................281

Capitolul II HARTA SUBTIL ENERGETICĂ A ROMÂNIEI
Pelerinul român........................................................................141 Sarmisegetusa- prezentare istorică..........................................144 Calendarul dacic-precizie astronomică.....................................149 Sarmisegetusa scanată din satelit............................................150 Drumul către Cetatea Sarmisegetusei.....................................152 Brilinsky, păzitorul porților Sarmisegetusei.............................154 Deschiderea în plan subtil a porților Sarmisegetusei..............157 Zona sacră................................................................................158 Meditația de la Marele Sanctuar Circular...............................162 Sarmisegetusa – încercare de discreditare..............................165 Religia solară a dacilor..............................................................170 Nunu e timpul să ne trezim......................................................172 Sarmisegetusa – Cartea Kogayonului.......................................172 Astrologia la daci......................................................................177 Libertatea sfântă a dacilor........................................................178 Despre medicina sacerdotală la geto-daci................................179 Ţara Moţilor şi Avram Iancu.....................................................185

Capitolul I REVELAŢII DIN LUMEA ZEILOR TRACO-GETO-DACI
Meditaţia de la Histria..............................................................284 Regatul Shambalei. Lumea înţelepţilor planetei Pământ.........286 Insula șerpilor...........................................................................289 Ansamblul rupestru de la Țâpova.............................................294 Domnul Moldovei......................................................................296 Ceahlăul....................................................................................298 Meditaţia de pe Ceahlău. Centrul planetar de purificare.........309 Uriaşii de la Scăieni..................................................................313 Complexul rupestru de la Nuku – Aluniș..................................314 Meditaţia de la Nuku. Endonisul sau despre cum a apărut scrierea...........................325 Trovanții din zona Munților Buzăului.......................................329 Templul Ursitelor.......................................................................330 Templul Ursitelor – Prima biserică creștină din lume..............334 Templul Ursitelor – Cartea Ursirii............................................338 Orășelul Sânzienelor.................................................................340 Glosar........................................................................................347

Bucureşti – Centru Iniţiatic Şcoala de parapsihologie Uroboros din Bucureşti face parte dintr-un complex mult mai mare de şcoli iniţiatice. Printre acestea amintim: Şcoala de astrologie, Dedublări astrale, Îngeri, comuniune cu Iisus, Shivaism, Ayurveda, Hatha-Yoga etc. Atât baza, fundamentul spiritual, cât şi vârful acestor şcoli, sunt compuse din învățături spirituale secrete, care au fost dezvăluite numai celor pregătiţi să le cunoască. Toate aceste şcoli pleacă radiant dintr-un singur centru: Universitatea Atman sau Mişcarea de Revelare a Sinelui Nemuritor Atman – MRSNA. Din rândul acestor tineri aspiranţi sunt câţiva care se lasă ghidaţi din subtil de Creatorii de Lumină. Dorința lor este să meargă pe Firul Ariadnei până la Rădăcinile din care s-a născut Neamul Românesc. Scopul călătoriei spirituale: CINE SUNTEM NOI?

Ucenicul cel iubit
La chemarea Sfinxului răspunde Codrin, un tânăr în a cărui inimă freamătă dorul nestinselor aspiraţii ale acestui neam românesc. El este un iniţiat al Şcolii Uroboros.

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Timpul acordat drumului Bucureşti – Sfinx, 5 ore, cu tot cu telecabina de la Buşteni. Sfinxul îl aştepta. Purtat ca de o undă tractoare, Codrin se simţise ca într-un zbor continuu până la Sfinx, aşteptând să-l îmbrăţişeze cât mai repede. Trăise magia drumului savurând aproape fiecare clipă care îl apropia de el iar acum se afla la picioarele lui. Asculta liniştea deplină. Niciun sunet. O tăcere dumnezeiască îi încremenea tot trupul, iar prezenţa inefabilă a Sfinxului îi permitea să simtă cu uşurinţă sacralitatea acelui moment. „ Îţi multumesc Ţie, Doamne, pentru că l-ai păstrat până şi în aceste timpuri atât de întunecate! O, Martor tăcut, îţi mulţumesc pentru că exişti! Tu, Sfinx nemuritor, trezeşte inimile noastre!” A închis apoi ochii și a intrat în meditație, invocându-l pe Sfinx să îl conducă subtil către sferele înalte de energie ale Macrocosmosului. Un fuior de energie ca un arc de cerc s-a creat atunci între Brahmarandhra1 Sfinxului și Brahmarandhra băiatului, ce i-a făcut inima să vibreze într-un mod tainic. Foarte puţini oameni ştiu că pe cuşmelia (capul) Sfinxului există o adâncitură rotundă care corespunde cu „moalele capului” la om. În tradiţia esoterică, această deschizătură se mai numeşte şi „Poarta lui Brahma”. Proiecţia conştientă prin acest tainic locaş Brahmarandhra Sfinxului- Bucegi al fiinţei umane permite realizarea
1 Termen cu semnificație mistică, provine din limba sanscrită; Brahma = spiritul cosmic și randhra = deschizătură.

unui salt gigantic de conştiinţă, prin trecerea de la nivelul global de conştiinţă actuală la o nouă treaptă în care, în universul nostru lăuntric, se trezeşte şi se dinamizează din plin starea supramentală de conştiinţă. Printre altele, această transformare facilitează trezirea şi dinamizarea unei anumite forme superioare de genialitate.

Brahmarandhra Sfinxului- Bucegi

Codrin simţea cum vibraţii înalte îi pătrund întreaga fiinţă şi îl pun în acord cu energii din ce în ce mai elevate. Conştiinţa i se expansionă atingând cerurile fericirii prea-pure. Simţea că face parte din acest univers, că aparţine demult acestor locuri. Nu descifrase încă misterul Sfinxului, dar dorul de el, de energia pe care o emana, îl ajuta să evadeze din cămăruţa lui de la bloc, alăturându-se astfel celor care colindă cu multă recunoştinţă plaiurile munţilor noştri. Plin de aspiraţie şi recunoştinţă, se avânta să îmbrăţişeze aceste tărâmuri mioritice, să atingă pietrele sacre pe care le întâlnea, iar ele îl încărcau mereu cu o energie nouă, binefăcătoare. Nu după mult timp, s-a făcut simţită apropierea unui grup de turişti gălăgioşi. Multe fotografii, râsete. Din fiinţa lor se degaja o anumită stare de fericire subtilă la vederea Sfinxului. Simţeau dorinţa de a se apropia de el, de a-l atinge. Înconjurându-l curioşi, cei mai mulţi îl priveau cu uimire, iar apoi se aşezau lângă el, simţindu-se cuprinşi de o stare de împlinire, de împăcare interioară, de linişte şi pace. Trăind o stare de contemplare, gândurile li se
13

12

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

opreau pentru câteva secunde, intrând astfel în comuniune cu propria lor natură interioară, cu Scânteia divină nemuritoare din ei înşişi. Apoi au reînceput să vorbească. În zece minute maxim au plecat. S-au convins că există. Dacă ar fi avut anumite capacităţi extrasenzoriale trezite, ar fi auzit binecuvântarea Sfinxului, care îi încărca energetic şi le transmitea la fiecare în Babele – M. Bucegi parte, în profunzimea inimii lor: „ Eşti Suflet în Sufletul Neamului Românesc!” Aceasta este graţia Sfinxului care reconectează subtil la sufletul neamului pe toţi cei care aud şi urmează prin el chemarea străbunilor, chemare care se revarsă necontenit dinspre munţi către şesuri. Turiştii au plecat grăbiţi- uşuraţi de multele poveri ale sufletului şi, bineînţeles, de multe boli ale trupului- să prindă ultima telecabină de la 16.30 care coboară de la Cabana Babele la Buşteni. Misteriosul megalit a rămas neclintit cu privirea aţintită către depărtări numai de el ştiute. Codrin se lăsă îmbrăţişat din nou de liniştea din jurul Sfinxului. El dorea să rămână peste noapte la cabană şi să plece a doua zi, duminică.

Cabana Babele, Platoul Babele- M. Bucegi

Ritualul de lângă Sfinx
În urma celor plecați, au apărut trei fete vesele, sprintene, care îngânau o melodie. Îți era mai mare dragul să le privești. L-au rugat pe băiatul nostru, pe Codrin, să le fotografieze cu Sfinxul. - Mulțumim, au spus ele, privind fericite la fotografiile de pe aparat. Fetele au scos apoi din lateralele rucsacelor câte o coroniță din flori. Au mers la megalitul care are formă de lingam, aflat la circa 20 de metri în partea stângă a Sfinxului și, înconjurându-l încet, au început să cânte lent. În acest timp aruncau cu flori micuțe de munte spre Shivalingam2 și în jurul acestuia. Totul a durat aproximativ 10 minute, timp în care Codrin a pătruns parcă într-o lume demult uitată, plină de magie şi mister. S-a simțit conectat cu ele poate și datorită ritmicității mișcărilor lor și a cântecului care se auzea încet, lin, dar sacadat și pătrunzător. - Vino soa-re lu-mi-nos Și prin ce-ruri și pe jos Și stră-ba-te lu-mi-le, Îm-pă-ra-tu-le! Des-chi-de por-ți-le! (ultimul vers îl cântau mereu de două ori)
2 În tradiția hindusă, simbol al lui Shiva (Dumnezeu Tatăl); lingamul (organul sexual masculin) reprezintă în tradiţia hindusă simbolul puterii divine creatoare şi al conştiinţei divine care pătrunde astfel în întreaga manifestare; este confecționat din diverse materiale (lemn, piatră, pietre prețioase, aur etc.)

Sărutul cel dintâi- M. Bucegi, Platoul Babele. I se mai spune şi Sărutul Babelor

14

15

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Shivalingam-ul- Megalitul de lângă Sfinx- M. Bucegi

Să reverși în lumea mare Harurile Tale. Ce în noi sunt tăinuite Și zăgăzuite. Să fie descoperite. Munților, Bătrânilor, Scară faceți până la noi, Craiul zilei să coboare Colo la izvoare. Rază roditoare. (de două ori) Codrin simțea cum prinde rădăcini în pământ, cum devine una cu Sfinxul. Un dor necunoscut din inima lui răspundea chemării lor. - Tu, cel ce veșnic ești, La viață să te trezești! Ca pe o chemare din profunzimea sufletelor lor au rostit ele, de trei ori, întorcându-se către Sfinx, locul unde se afla și Codrin. După o scurtă pauză, în care au rămas cu ochii închiși, au continuat cântând lent: - Poarta cerului deschisă, Lumina-n suflet aprinsă. (de trei ori)
16

Au rămas cu coronițele pe cap, s-au îmbrățișat pline de afecțiune, apoi s-au așezat pe jos râzând, glumind și uitându-se cu coada ochiului la Codrin. Dacă nu le-ar fi făcut poze cu aparatul lor de fotografiat automat, ultramodern și ar fi ţinut cont de faptul că una are fardul cu sclipici argintiu, alta auriu, iar cealaltă violet la ochi, ar fi crezut că sunt niște zâne venite special ca să îl inițieze în tainele Sfinxului. „Teniși, blugi... chiar și așa sunt niște zâne”, își zise el și se duse la ele, dorind să afle ce au făcut acolo, considerând că sunt de la vreo școală inițiatică și au realizat un ritual de comuniune cu energia Sfinxului. - Foarte frumos, nu am mai Shivalingam-ul de lângă Sfinx văzut așa ceva. Sunteți de prin zonă?, zise el ștrengar, arătând către coronițe. Ele au început să râdă. - Da, zise ușor cea mare, ne place muntele. Și îl privi drept în ochi. Și ție? - Da, zise el încet, căci era încremenit de frumusețea și profunzimea ochilor fetei. - Păi, dacă e așa, hai la drum, au zis ele. Trei perechi de ochi îl priveau. Era soarele la răsărit sau azurul cerurilor? Era profunzimea asfințitului? - Inima plină de iubire este cheia cerurilor, îi zise cea mare. - A iubi înseamnă să încetezi doar să exişti şi să începi să trăieşti, se auzi glasul celei mijlocii. - Aşa cum iubim, aşa suntem, îi șopti cea mică.
17

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Codrin trase aer în piept și vocea îi păru ușor răgușită. - Fie ca iubirea să ne împlinească toate dorinţele, zise el. Ce joc frumos creau buzele lor! Cerul părea și mai albastru... Lumina le strălucea în inimi, ca o horă erau aurele lor. - Dar unde vă duceți?, reluă el întrebările. - Ia, unde ne poartă dorul, râseră ele, ascunzându-și ochii. - Mergem la peșteră, jos, la Ialomicioara, zise cea mijlocie. - La mânăstire?, întrebă el. - Nu, la peșteră, zise ea cu un ton hotărât, dar melodios. - Se poate vizita și după-amiaza?, le întrebă el. - Da, nu-i absolut nicio problemă!, zise cea mică râzând. - Atunci, hai!, zise el vesel și cu toții au râs bucuroși. Pe drum, însă, nu a apucat să vorbească cu ele așa cum și-ar fi dorit, căci fetele au luat-o înainte, cântând vesele și uitându-se șăgalnic în urmă după el. Și parcă mai repede se depărtau de el. Nici Codrin nu voia să cedeze și să arate că ar fi interesat prea mult de ele, așa că mergea săltând în urma lor, râzând din când în când de giumbușlucurile lor. De fapt, plutea în urma lor fericit, de parcă mergea prin „Grădina Raiului”. Nu avea încă de unde să știe cât de adevărat era acest lucru. Imn de slavă cânta inima sa. Ce poate trezi mai repede inima unui om decât o femeie frumoasă, veselă și care este plină de dor de Dumnezeu? „O, Doamne, cât de minunat ești!”, spunea el în inima lui. Fetele se ascundeau după tufe, după mici movilițe, iar când el se apropia, ele fugeau cu cozile în vânt la vale. Și uite așa, un traseu pe care îl parcurgem în mod obişnuit într-o oră și jumătate, Codrin l-a parcurs în 40 de minute, până la telecabina din apropierea Mânăstirii Peştera Ialomiței.

Aşezământul unde se pot caza turiştii în cadrul Mânăstirii Peştera Ialomiţei

Peștera Ialomicioarei
Peștera Ialomicioarei, la intrarea căreia se găseşte şi Mânăstirea Peştera Ialomiței, se află așezate aproape de Valea Horoabelor, sub muntele Bătrâna, în Bucegi, la doi pași de cabana Padina și de hotel Peștera. Intră la mânăstire, crezând că le va găsi pe fete. Dar nici urmă de ele!
18

„Poarta asta duce către altă lume...”

„Unde v-ați ascuns?”, se întrebă el. „Înseamnă că au plecat spre peșteră fiindcă e târziu și vor să prindă ultima intrare”, gândi el. După ce a aflat de la o femeie care curăța niște pește cât costă cazarea peste noapte, coborî în grabă scările până la Ialomița cea învolburată, traversă podețul și urcă voinicește către intrarea în peșteră. La intrarea în Peștera Ialomicioarei se găseşte aşezământul mânăstiresc, care este asemenea unui zid de protecție către peștera sacră. „Poarta asta duce către altă lume”, își zise Codrin, privind plin de admirație simbolistica picturii de pe tavan. Era sublimă pictura cu îngerii Domnului care se luptă pentru noi şi ne susţin în permanenţă pentru a ajunge la Dumnezeu.
19

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mânăstirea Peștera Ialomiţei

Fotografie realizată după o meditație în Grota Urșilor, Peștera Ialomicioarei

Plăti intrarea și, admirând bisericuța de la gura peșterii, parcurse toate galeriile în căutarea fetelor, dar nu le mai întâlni. Se întoarse la sala cea mare, Grota Urșilor, se așeză pe o piatră și intră în meditație. Cum închise ochii, își simți sufletul cum se umple de lumină. Cu cât se interioriza, Lumina eteric-astrală de la intrarea focalizându-și mintea în zona în Peștera Ialomicioarei inimii, dar mai ales pe dorința de a pătrunde în acea lumină interioară, cu atât starea devenea tot mai puternică, până ce îi cuprinse întreaga ființă. Fericit, contempla lumina interioară cum se expansiona cu mult în afară. „Este atât de ușor”, își zise el, „să ne umplem de lumină în acest loc!”. Dacă ar fi putut privi în subtil ce se petrece, ar fi văzut mulțimea de entități de lumină care îl impulsionau și îl susțineau energetic. Erau ca o roată de lumină în jurul lui și fuioare albe formau o sferă ușor ovoidală care se conecta la toate sinapsele băiatului. Conștiința lui avea claritatea unui cristal și devenise beatifică. Pe lângă el au început să treacă turiști francezi. A încheiat meditația, dar
20

sufletul îi pulsa în continuare plin de recunoștință față de Dumnezeu. Când cobora scările din Grota Urșilor spre ieșire, auzi iar cântecul fetelor, care era însă mai plin de dor. Ca o jale, ca o tânguire. Și, dintr-o dată, preț de câteva secunde, i-a apărut în fața ochilor o imagine cu cele trei fete care cântau în picioare, aflate în jurul unei mese rotunde, aranjând niște plante, iar el le privea de undeva de sus, de deasupra. Imaginea se estompă, apărându-i din nou treptele și grota în care cobora.

Întâlnirea lui Codrin cu părintele Kalinic
Starețul Mânăstirii Peştera Ialomiței deschise ochii, oprindu-se din rugăciune. Îi apăruse chipul lui Codrin. „Așa cum am prevăzut, a ajuns cu bine băiatul nostru... și, cum toate au un timp al lor, ne vom ocupa acum de asta”, își zise părintele stareț, mângâindu-și barba. - Să-l aduci la mine pe băiat, îi spuse el fratelui Manuil. - Prea-bine, părinte, îi răspuse acesta, ieșind în grabă. Afară, Codrin l-a abordat pe primul călugăr întâlnit și l-a întrebat dacă îl poate vedea pe părintele stareț. Manuil aprobă din cap și îl conduse cu pași lenți, așezați, spre camera părintelui. - Doamne-ajută, părinte! Numele meu e Codrin. Binecuvântează, părinte! Și se aplecă să sărute mâna dreaptă a starețului, dar acesta și-o retrase ușor.
21

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mulțumit de umilința pe care o dovedea băiatul, îi puse mâna pe cap timp de câteva secunde. Codrin se simți cuprins de o pace beatifică. Mirosul de mir, tămâia arsă, ochii blânzi care păreau că privesc dincolo de lumea aceasta, totul în jurul lui îi inspira un aer de sfințenie. „Tinerețea fără de vârstă a părintelui îl face să semene cu un înger, cu un serafim”, observă Codrin. - Hai, spune! Ce te aduce aici?, zise părintele prietenos. - Am fost pe la peșteră. - Și ce-ai văzut?, îl întrebă direct părintele, uitându-se parcă ușor pe deasupra capului lui Codrin. Acesta își duse mâna la frunte. Stătea încă în cumpănă dacă să-i spună cele petrecute sau nu. Dintr-un imbold interior, își ascultă intuiția, se destăinui. - Păi am văzut trei fete care cântau în peșteră. Părintele, aplecându-se ușor, cu degetul arătător al mâinii drepte arată către inima lui Codrin. - Dar inima ta ce spune? - Cred că a fost cât se poate de real. Însă ceea ce nu înțeleg este faptul că pe aceste fete le-am întâlnit sus la Sfinx, iar acum le-am văzut cântând într-o cameră ascunsă în peșteră. - Despre planul astral și lumile angelice ne vorbește în Biblie și apostolul Pavel, în Corinteni, 12, 2-5: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup – nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda, iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele.” Urmă o scurtă pauză. - Dar, în ce zi suntem astăzi?, îl întrebă părintele, fără nicio aparentă legătură cu cele discutate. - În 24. - Păi vezi, 24 iunie. Și îl fixă cu privirea. În subtil, lucrurile se petreceau cam așa: între cei doi se crease o breșă
22

subtilă, o legătură. Mărturisirea plină de încredere a lui Codrin despre anumite lucruri „sensibile” care, de către alții, ar fi fost catalogate drept halucinații a fost într-un mod benefic primită de părinte și, cum legile firii sunt universal valabile, el activase legea prieteniei „spune și se mărturisește”. Acum era rândul părintelui să dăruiască încredere. El aștepta acum ca mesajul emis de el să fie recepționat corect de Codrin. Au trecut câteva secunde și, spre bucuria părintelui, Codrin spuse puțin mirat, dar încântat: - Ziua de Sânziene! - Așa este!, îi confirmă cu încredere părintele stareț. Tocmai ce te-ai întâlnit cu ele! Și îi zâmbi bucuros. Ochii fericiți ai lui Codrin se topiră în ochii părintelui. Se regăsiră unul în celălalt sufletește și intrară spontan în meditație. Toaca mânăstirii începu a chema călugării la masa de seară.

Clarvăzătorul Grigore Albu Gral
Imediat ce răsări soarele, cei doi, părintele și Codrin, se îndreptară în liniște spre intrarea din Peștera Ialomicioarei... În noaptea care a trecut, Codrin a aflat mai multe despre părintele Kalinic și cum a dobândit acesta darul de a cunoaște adevărata realitate care ne înconjoară, partea nevăzută, subtilă a manifestării.

Dimineața, la picioarele Bucegilor

23

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Pe băncile Facultății de Istorie, îl întâlnește pe conf. prof. Grigore Albu Gral, care i se descoperă ca fiind, de fapt, un ursitor, un clarvăzător al neamului românesc. Grig, cum îi spun cei apropiați, a crescut lipsit de simţul văzului, căci nu vede deloc, dar asta nu l-a împiedicat ca, la 18 ani, să fie deja membru al Uniunii Scriitorilor și să urmeze apoi studiile universitare.

Până în prezent, profesorul Albu a organizat 6 expoziții de acest gen în România. Pentru prima dată, în expoziție apare harta Atlantidei, pe care nu o are nimeni, în afară de România, hărțile Africii, așa cum arătau ele în perioada atlanților, hărți ale Americii de Nord și de Sud, cum erau după cutremur, matricea care face obiectul lucrării din Peștera Ialomiței. Toate aceste lucruri, toate aceste informații istorice extraordinare, pe care le-a revelat profesorul Albu, nu sunt promovate bineînțeles de marii „academicieni” și „savanți” ai țării, care aparțin unor anumite grupuri de interese. Profesorul este dat ușor și în mod politicos la o parte, pentru a nu i se promova știința, iar istoria românilor să rămână așa cum ne-au scris-o alții.

Retragerea părintelui Kalinic din societate
Părintele Kalinic devine în acest mod conștient de verosimila manipulare în masă a românilor și a cetățenilor acestei țări. Nu mai are încredere în societatea în care trăiește și în sistemul care este compromis. Ca și profesor, părintele Kalinic este sătul de educația pregnant materialistă a noii societăți care se dezvoltă. - Omul s-a născut pe acest pământ pentru a-și găsi fericirea. Școlile, spune el, nu explică legile spirituale ale fericirii și nu îi învață pe elevi că înțelepciunea constă în a ghida viața omului în perfectă armonie cu Voința Divină. Tinerii care aud astăzi în școli și universități că omul nu este decât un „animal superior” devin adeseori atei. Ei nu sunt pregătiți să facă o cercetare spirituală, nici să considere că omul este, în esența sa, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Emerson a zis: „Căci numai ceea ce avem în interior putem vedea în exterior. Dacă nu întâlnim zei, aceasta-i din cauză că noi nu adăpostim niciunul”. Cel care își imaginează că numai natura sa animală este reală rămâne străin aspirațiilor divine. Un sistem educațional care nu prezintă Spiritul ca fiind motivul principal al existenței umane oferă ignoranță sau falsă cunoaștere. Pentru că zici: „Sunt bogat, am dobândit nenumărate bunuri și nu duc lipsă de nimic. Şi nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol”. ( Apocalipsa, 3.17) Educația acordată tinerilor în epoca zalmoxiană era ideală. Acolo exista un sentiment al solidarității și al responsabilității, o ocazie amplă pentru
25

Profesorul Albu citește diferite materiale la conferința de la Baia Mare, folosindu-și clarvederea, deci nu cu ochii fizici.

Grig este clarvăzătorul a cărui menire a fost aceea de a scoate la lumină istoria atât de ocultată a acestui neam românesc, este omul de știință care şi-a dedicat întreaga viață descoperirii codului fonogenetic al limbii pe care o vorbim cu atâta drag. Profesorul Grigore Albu Gral a expus 44 de texte runice descoperite și interpretate de el. Runele sunt concepte religioase care sunt mișcate într-un spațiu holografic reprezentat prin figuri geometrice. „Această expoziție indică cea mai veche scriere omenească moștenită de la atlanți, mai bine zis de la zeii atlanți”, a menționat profesorul Albu.
24

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

dezvoltarea încrederii în sine. Exista un înalt standard de disciplină autoimpusă și o atitudine severă față de îndatoriri, acțiuni lipsite de egoism și sacrificiu combinate cu respectul de sine și cel acordat celorlalți, un înalt simț al nobleții și un țel măreț al vieții umane. - Ei, spune părintele, tocmai pentru că aceste rădăcini, aceste apartenențe la sufletul unui neam, să nu mai existe, au găsit găselnița cu Comunitatea Europeană și astfel granițele țărilor să fie desființate. Ei spun că oricum ne globalizăm și istoria nu mai are sens. Iisus însă, ne-a revelat că neamurile se înfăţişează în faţa Domnului, neamurile ca o creaţie firească divină veşnică, opuşi contopirii cosmopolite, federative. Dumitru Stăniloae spune: „Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic. Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei. Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”. Urmând linia individ – neam – Dumnezeu, unită prin forța esențială a iubirii divine, avem o contopire a împlinirii individului și neamului într-o unitate inseparabilă. Tinerii ar mai trebui să știe că una dintre condițiile necesare pentru ca un individ să fie sănătos într-o societate este satisfacerea condiției de apartenență. Cei care nu au această condiție împlinită, cei care nu simt că au rădăcini, nu sunt în totalitate sănătoși și nu pot fi fericiți. Dar tinerii nu știu încă asta. „Vedeți, peste tot e la fel”, zic cei de la putere, „nu numai la noi! Și apoi, dacă vrem bani, trebuie să facem ca ei... așa că hai să legiferăm și la noi prostituția, homosexualitatea și drogurile... Restul nu mai contează. Lăsați-ne pe noi să avem grijă de voi.”
26

Vezi tu, Codrin, omul politic este omul care are grijă de noi, el este cel care, strigând sus și tare, își asumă toate responsabilitățile. El este apoi cel care, prin egoismul și lăcomia sa, strangulează aspirațiile tineretului, ale generației viitoare. Pentru societate, prioritar este să elimine acești oameni care au pierdut simțul omeniei, simțul dreptății. Codrin, considerat încă din școala generală ca având o memorie de elefant, îi recită atunci părintelui Kalinic, aproape fără să răsufle, un fragment din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu: „În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri... Şi apoi în Sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău... ţară! .............................................
27

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi- nişte mişei!” Cu inima aproape bolnavă, părintele Kalinic decide să se retragă în sihăstrie, în munți, în zona Bucegilor, unde devine la scurt timp călugăr la Mânăstirea Peştera Ialomiței. Urmează apoi Teologia cu frecvență redusă la Târgoviște, între anii 2004 - 2009 și, așa cum îi prezisese Gral, devine în câțiva ani starețul Mânăstirii Peştera Ialomiței. „Abia de aici”, a zis el, „au început miracolele!”...

Secretele Peșterii Ialomicioarei (1)
Au mers prin galerii până au ajuns la Grota Urșilor. S-au așezat fiecare pe câte o piatră. - E timpul, a spus părintele Kalinic, uitându-se la ceas. A aprins tămâie, a scos un clopot nu prea mare și, după ce a sunat de câteva ori din el, au intrat în meditație. După aproximativ 15 minute, lumina lor interioară se unea cu lumina exterioară, căci grota era luminată acum și în planul fizic. Codrin și-a dat seama de această manifestare neobișnuită. A deschis ușor pleoapele. În fața ochilor se derula o imagine care i-a făcut sufletul să-i tresalte intens. În mijlocul acestei proiecții de lumină, strălucitor îl privea Zalmoxis, în ipostaza sa de rege al dacilor liberi, pe cap având o coroană asemănătoare cu cea a domnitorilor români. Brațele îi erau deschise larg ca pentru a-i îmbrățișa. O mare bucurie și o mare putere se revărsa din ființa sa în timp ce se îndrepta spre ei. Imaginea albstrălucitoare se estompă uşor, apoi dispăru complet. Codrin, care încremenise de fericire, închise ochii și lacrimi de recunoștință i se scurseră pe obraji. După ce se mai adună puțin, se întoarse către părintele Kalinic.
28

- Ce minune!, exclamă Codrin, care mai avusese anumite viziuni, dar niciodată nu se manifestaseră în planul fizic cu ochii deschiși. Zalmoxis! - Da! Zalmoxis ți-a urat bun venit!, zise mulțumit părintele Kalinic. O, Doamne, slavă Ție, Amin! - Dar ce s-a petrecut?, întrebă acum uluit Codrin. După câteva minute, părintele Kalinic se adresă lui Codrin. - Vezi tu, Codrin, această peșteră este foarte specială. Aici se manifestă zone de interferență cu alte planuri subtile. Ele sunt asemenea unor zone de dispersie energetică. Adică până la un anumit punct este energia de adaptare, care este a omului și după aceea este energia propriu-zisă a peșterii. Aceste câmpuri energetice sunt într-o permanentă ieșire în evidență. Se ascund, apar... ca în teatrul cu umbre chinezești. Aceste câmpuri subtile sunt peste tot și apar după o anumită lege dată. „Un fel de sistem holografic, care intră în rezonanţă cu câmpul de forță al omului, scoţând astfel în evidenţă anumite clișee akasha-ice”, gândi Codrin După o scurtă tăcere, părintele Kalinic continuă: - Aici este un mediu hrănitor, care permite transformarea omului în ființă superioară ca și conștiință, tocmai prin faptul că te pune pe tine însuți să cauți și apoi, „găsind”, să te poți hrăni spiritual evolutiv din acel mediu, din acea ambianță. „Exact ca în meditația de ieri când doream să amplific lumina din mine însumi și grația devenea tot mai mare”, gândi Codrin. - Spune-mi, te rog, părinte Kalinic, de ce erau adorați oamenii precum zeii? - Pentru că asta devine orice om care se îndumnezeiește, zeu pe pământ sau în ceruri. Depinde de el unde vrea să-și continuie viața, pe pământ pentru a ajuta și celelalte ființe sau într-una dintre lumile paradisiace rezervate ființelor care se unesc conștient cu Dumnezeu în spirit. Viața oricum este eternă, Codrin, depinde de noi cum vrem să o trăim. În timpurile îndepărtate ale primei sale existenţe, omul jurase credinţă Creatorului său şi umbla înconjurat de lumină, asemeni zeilor. Astăzi nu mai aspiră decât la această lume pământească, ce îl îmbie la o acţiune materială, lipsită de esenţă. Căutătorul sincer a început însă în mod înţelept să caute răspunsuri în interior, să se cunoască pe sine. Pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, o veche
29

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

maximă spune: „Homo nosce te ipsum” şi înseamnă „Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi”, iar în continuare scria „şi vei cunoaşte astfel tainele universului şi toţi zeii”. Remarcăm aici cuvântul cunoaştere. Se dorește o cunoaştere superioară, o conștiință atot-cuprinzătoare a legilor universale. Oricine poate atinge această cunoaştere pe calea înţelepciunii inimii, iar cel care aplică această înţelepciune a legilor universului devine nemuritor.

Secretele Peșterii Ialomicioarei (2)
Ajunși în curtea interioară formată între peșteră și așezământ, părintele Kalinic se opri ca și cum ar fi așteptat ceva sau pe cineva și se uita periodic, la scurt timp, la ceas. - Acum, zise părintele Kalinic, și intrară în așezământ. Traversând un hol micuț, părintele Kalinic, şi Codrin, trecură pe lângă două încăperi care miroseau plăcut a plante de munte. În prima, sacoșe întregi de plante se zăreau la intrare, zeci de plante erau agățate pe bârne, altele pe mese. Doi călugări tineri selectau plante medicinale. În cealaltă cameră se realizau tincturi, se împachetau plante. „Uite un mod plăcut lui Dumnezeu de a întreține mânăstirea”, își zise Codrin, știind că plantele medicinale sunt acum din ce în ce mai căutate în țară. - Ele nu crează efecte adverse, spre norocul celor care le folosesc, și îi tratează de multe alte boli, datorită faptului că energiile lor benefice se răsfrâng asupra trupului, vindecându-l, spuse părintele Kalinic, completându-i gândurile. În capătul holului intrară pe o ușă care părea că apăruse de nicăieri, într-o încăpere micuță de 3/3 m. Spre surprinderea lui Codrin, aceasta era goală, doar în podea se vedea o intrare dreptunghiulară de 1/1,5 m. Codrin aprinse lanterna pe care o avea în rucsac și coborâră mai multe trepte care erau numai din piatră. În fața lor se deschidea acum un coridor lung, destul de înalt. Lanterna lui Codrin care avea fasciculul destul de puternic, nu pătrunse însă prea mult în întunericul coridorului. - Lumină!, zise părintele Kalinic ridicând mâna. Întregul coridor deveni luminos. Codrin împietri, mintea i se opri în loc și apoi îi fu cuprinsă de o anumită stare de extaz, căci această demonstrație a forței spirituale pe care o manifestase părintele Kalinic îl făcu să își dea seama de grația care i se oferea. Imediat ochii i se umeziră de recunoştinţă.
30

În scurt timp au ajuns la o intersecție de coridoare, de la care au mers aproximativ 15 minute, timp în care Codrin, pe fondul unei stări euforice, își simțea mentalul mult mai clar și mai dinamizat. Treceau periodic prin câmpuri de aer proaspăt, răcoritoare, ca și cum uși nevăzute se deschideau înaintea lor. Acestea erau, de fapt, baraje energetice asemenea unor câmpuri subtile purificatoare, care permiteau eliminarea energiilor negative din aura umană. Părintele Kalinic i se adresă: - Dacă cei nevrednici, adică cei nefericiți, ar reuși să pătrundă în acest canal de energie divină, ei ar deveni asemenea unor copilași fericiți și beatifici și s-ar opri în loc sau s-ar întoarce imediat, incapabili de a comite vreun rău, deoarece energia acestei peșteri hrănește „sămânța”, iar aceasta este în totalitate numai de la Dumnezeu. Celor ca tine însă le trezește și „mintea cea din urmă”. Și arătă spre frunte. „Înțelepciunea inimii”, fu inspirat să gândească Codrin. - Părinte Kalinic, spune-mi, te rog, când au fost construite aceste galerii? - Păi, a trecut ceva vreme, cam prin anul 5000 înainte de Hristos. „Au peste 7000 de ani!”, își spuse gânditor Codrin. Perpendicular pe coridorul principal au început să apară din loc în loc coridoare scurte.

Biblioteca Umanității
Din primul moment în care intrară, Codrin rămase înmărmurit de nesfârşitele coloane de rafturi care se întindeau de o parte şi de alta a uriaşei săli. - În aceste cărţi stă scrisă toată înţelepciunea omenirii, din toate domeniile: artă, istorie, religie şi toate ştiinţele care au fost vreodată abordate; toată ştiinţa şi toată învăţătura care a fost dată vreodată omenirii şi toate secretele lumii. Codrin privi profund impresionat sala în care mai multe fiinţe umane îmbrăcate în alb lecturau cu atenţie din cărţi. Părintele Kalinic spuse: - Vom merge totuşi în Sala Cristalelor. Acolo se află şi Oracolul, cu ajutorul căruia vom afla mult mai uşor ceea ce ne interesează. Pătrunseră apoi într-o sală, mai mult ovoidală, însă foarte spațioasă, unde pereții, podeaua și plafonul boltit scânteiau multicolor. Codrin rămase extaziat
31

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de dantelăria cristalelor de mari dimensiuni dintre care se deosebeau unele de-a dreptul impresionante, ce depășeau 1 m înălțime, cu puternice sclipiri de diamant. Farmecul deosebit al galeriei consta în varietatea nebănuită de cristalizări curioase, de o diversitate unică, irepetabilă. În mijlocul camerei se găsea o masă mare, rotundă, înconjurată de 12 scaune. Ceea ce îl impresionă şi mai mult pe Codrin era faptul că masa din centru împreună cu cele 12 scaune semănau foarte mult cu Masa Tăcerii a lui Constantin Brâncuşi, doar că acest ansamblu era realizat dintr-un material foarte lucios. - Atât în cărți, cât și în cristale, se află înscrisă întreaga istorie a noastră, a omenirii. Poți citi cărțile sau poți afla mai repede, accesând cristalele. Codrin merse încântat spre cristale. Acestea se găseau așezate ca pe o treaptă. Coborând dinspre perete, ușor oblic, oprindu-se undeva la nivelul plexului solar al lui Codrin, creând în jurul sălii un brâu de lumină scânteietoare. Atingându-le pe rând, încercă să intre în comuniune cu ele. La fiecare atingere simțea o activare preponderentă în mijlocul frunții, dar nu reuși să vadă nicio imagine. După câteva încercări se hotărî să aibă răbdare şi să-l întrebe pe părintele Kalinic cum trebuie să procedeze. De fapt, Codrin nu reușise să acceseze memoria cristalelor, deoarece el încă nu știa să se proiecteze, la nivel mental, în structura cristalelor. În subtil, camera era luminată feeric de cele mai frumoase culori, care țâșneau din cristale asemeni unei ploi de lumină. Câmpul generat de cristale nu era static, ci într-o continuă modulație, ceva asemănător cu dansurile sacre, dar întrepătruns de fulgerătoare lumini, intens colorate, care izbucneau din cristale. Acest limbaj al cristalelor se completa la nesfârșit într-o energie fluidică, de o anumită densitate rafinată, astrală. Fuioare de energie strălucitoare, de diferite culori încărcau aurele celor doi. La Codrin, un fuior mov-violet luă locul unuia de un albastru intens. Pe fondul relaxării întregului corp, acesta simți o căldură în zona inimii și, în același timp, o briză energetică ce îi răcorea întreaga frunte. Se duse către părinte, care îl aştepta zâmbind liniştit. - Sau poţi întreba Oracolul, spuse el puţin misterios, conducându-l pe Codrin la masa cea rotundă pe suprafaţa căreia se distingeau acum diferite
32

semne grafice. Luând loc pe unul dintre scaune, masa se dovedi în curând a fi un adevărat pupitru tehnologic, căci după ce părintele apăsă pe un semn grafic, în centrul mesei a fost proiectată holografic o fiinţă luminoasă, îmbrăcată în alb. Părintele Kalinic se interioriză şi rosti cu putere: - OMERON ZALMOXIS! Fiinţa de lumină ridică mâna în semn de binecuvântare, după care dispăru. În dreptul lui Codrin se ridică, tot în sistem holografic, un ecran mare cât un monitor uriaş. Codrin mai observă că, după ce părintele rostise formula sacră, o anumită zonă a cristalelor devenise mai luminoasă. Oracolul se deschisese, iar părintele îl privea pe Codrin care zâmbea fericit, căci scrierea aleasă a străbunilor noştri era afişată pe ecran.

Zalmoxis
Numele lui înseamnă: Stăpân peste Zămislire. XIS = de Stăpân ZALMO = Împuternicit. Părintele Kalinic, care îl ajuta să înţeleagă mai bine toate aceste aspecte, îi spuse: - Zalmoxis este Împuternicit de Stăpân... peste Zalmă, adică peste Zămislire. Zalmo = este nume masculin. Zalma = este nume feminin. Deci, zalma e a femeii și zalmo e a bărbatului și astfel... ZALMOXIS este Stăpân peste Zalmă, Stăpân peste Zămislire. Foarte mulți s-au străduit să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care cei mai mulți l-au numit Zamolxis, o schimbare nejustificata a numelui făcută și de Strabon (63 î.Hr. – 19 d.Hr.) în „Geografia”, schimbare care a fost preluată de aproape toți cei care i-au studiat pe geți. Însă există și mărturii arheologice, prin descoperirea de la Histria, în 1959, a unei inscripții datată ca având 300 de ani î.Hr., menționând pe regele get Zalmodegikos. Acest nume sintetizează funcţia politică de rege cu cea spirituală întru Zalmoxis. Se anulează astfel orice altă etimologie a numelui lui Zalmoxis, iar cei interesaţi de viaţa marelui înţelept Zalmoxis ar fi trebuit să ţină cont de această inscripţie.
33

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Sau de scrierile marelui istoric Herodot de la care avem cele mai multe informaţii despre Zalmoxis, spuse Codrin, care păstra în memorie aproape toate scrierile istorice despre strămoşii noştri. - Într-adevăr, zise părintele Kalinic, cel care ne aduce cele mai importante informații despre Zalmoxis și geto-daci este „părintele istoriei”, Herodot. Despre strămoșii geto-daci a scris însuși învățatul Herodot din Halicarnas (circa 484 – 425 î.Hr.) care, alcătuind o vastă operă în care s-a preocupat de istoria popoarelor din vremea sa, este pe drept cuvânt considerat „părintele” acestei științe, al cărei nume derivă chiar de la titlul cărților sale, „Istorii”. Informațiile transmise de acest erudit sunt deosebit de prețioase, fiind culese direct de autor în lungile călătorii de cercetare. Ani de-a rândul a străbătut lumea, luându-și însemnări, peregrinând prin Asia Mică, Persia și Egipt, ajungând și pe coasta vestică a Pontului Euxin (Marea Neagră). Datele adunate din locurile pontice reprezintă cel dintâi izvor scris referitor la populațiile care au trăit în zona vărsării Dunării în mare. De scrierile lui ar trebui să se țină cont. Chiar dacă sunt culese de la elinii (grecii) de pe coasta Mării Negre, majoritatea sunt destul de exacte. Ceea ce însă nici Herodot nu a ştiut cu siguranţă este faptul că Zalmoxis s-a născut în anul 633 î.Hr., din iubirea lui Gebeleisis, ursitoarea, cu Got, o căpetenie tracă. Gutan-ul, adică Mesia, prevăzut de Rama atlantul în lucrarea „Tracia geti Hristo komase to Rama Gutan it siat Mesia” din Peștera Ialomicioarei, ajunge să fie, pentru prima dată, Omul-Zalmoxis. Părintele, care se afla lângă Codrin, îl ajuta să înțeleagă mai ușor anumite informații. El îi spuse, indicându-i citatul: - Acest citat este din scrierea runică, scriere care încă se găsește parțial și în Peștera Ialomicioarei și înseamnă: „Dare de seamă tracică de la Rama, Gutanului, văzut Mesia”. Zalmoxis, cât a fost pe pământ, a avut o viață tipic lumească. În copilărie, poartă numele de Laios. Este un copil căruia îi place să studieze de mic și arată un interes deosebit pentru descântece și folosirea plantelor de leac. Este luat sub protecția preoteselor zeiței Hestia, Stăpână a Focului Sacru, și inițiat în tainele oculte ale alchimiei interioare pe baza elementului foc. În acea perioadă, grecii erau în expansiune și nu numai că încercau să
34

controleze piața comercială, dar și să acapareze un teritoriu cât mai mare din Dobrogea. Astfel, se iscau adeseori lupte pentru eliberarea teritoriilor ocupate. Tracii prinși în lupte erau transformați în sclavi și vânduți pe piețele grecești. Datorită înțelepciunii și cunoștințelor sale vindecătoare, Laios este trimis să ajute pe tracii răniți în aceste războaie cu grecii. În anul 608 î.Hr., la vârsta de 25 de ani, Laios este însă prins și luat prizonier de către greci, apoi transformat în sclav pentru a putea fi vândut pe pieţele din Grecia. În noaptea în care este prins, zeița Hestia, protectoarea sa, împreună cu zeița Gebeleisis, mama sa, îl înștiințează într-un vis inițiatic de misia şi învăţătura spirituală pe care trebuie să o acorde şi celorlalte neamuri care s-au îndepărtat de adevărurile esenţiale ale filonului tracic din care făceau parte. Atunci i se dă de către mama sa, zeița Gebeleisis, numele inițiatic de ZALMOXIS = Stăpân peste Zămislire.

Dionisos
Conform necesităților acelor timpuri, Zalmoxis este trimis din țară atât pentru a cuprinde în conștiința sa modul în care se desfășurau acțiunile și mentalitatea societății din acea epocă, dar și pentru a fi de un real folos acesteia în anii care vor urma. Pe de altă parte, la geto-daci era necesară manifestarea energiei însămânțării, a înmulțirii neamului trac. Însărcinat pentru acest lucru era vărul său mai mare, Dionisos, născut de zeița Semele, una dintre cele trei divinități ale marelui popor trac. Acestea sunt: Gebeleisis, Semele și Bendis. Bendis este el însuşi un cuvânt compus din doi termeni, unde „dis” este un suspin- de înzeit, al structurilor vii, „ben”. De la ea avem Banatul. Zalmoxis apare, în chip providențial, din Gebeleisis, femeia cu poala albă, și se știe că femeile care au poala albă e o minune să mai rămână și însărcinate. Și toată lucrarea pe care a făcut-o Zalmoxis a fost o lucrare de laudă a mamei sale, Gebeleisis, și, în același timp, de angajare a ființei pentru sfințire. „Credința lor este că ei nu mor și că cel care piere se duce la Zalmoxis, o ființă divină (daimon), pe care unii îl cred a fi același cu Gebeleisis” (Herodot). Dionisos era cel împuternicit ca zeu de Biserică. Împuternicit să angajeze de născuți după practica dată de Biserică, după învățătura anumitor preoți ai acelor timpuri. Dionisos, fiind fiul lui Semele, și Semele fiind însămânțarea, avea
35

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

menirea de a înmulți populația: „cel împuternicit să angajeze de la naştere zeii”. Dio = zeu nis = de născut Os = particulă de împuternicire angajată pentru înzeire, aşa cum avem şi la Hristos. Acesta era Dionisos, fiul lui Semele și vărul primar a lui Zalmoxis, cu care nu s-a înțeles niciodată. Dacă i s-a spus și Bachus, acest lucru s-a spus de la folosul de baci (BachusBaci), de sceptru al încreării, al înmulţirii neamului. - Acum înțeleg cum unii istorici au asociat faptul că Zalmoxis mai avea un frate, numindu-i chiar gemeni, zise Codrin către părintele Kalinic. - E o greșeală. Este vorba de Dionisos, pe care îl găsim menționat și în Iliada, împreună cu adoratoarele sale, pe care Homer le mai numește şi „doici”. Dionisos este zeu al acestor locuri, pentru că aici au locuit agatârșii, în zona râului Mureș, după cum menționează și Herodot în „Istorii”: „...Râul Maris (Mureş) izvorăște în țara agatârșilor și se varsă și el în Istru”. De aici vine Dionisos și adoratoarele sale. - Iar Tucidide (460 – 369 î.Hr.), istoricul și omul politic din Atena, scrie că „...geții, peste care dai dacă treci de munții Haemus... se învecinează cu agatârșii, au aceleași arme și sunt toți arcași călări”, spuse şi Codrin cu ochii închişi, încercând să-şi amintească din memorie cât mai multe despre agatârşi. Părintelui Kalinic îi plăcea interesul pe care îl dovedea Codrin. Continuă explicaţiile, cu mai multă plăcere.
36

Neamul Agatârșilor
- Agatârșii locuiau din bazinul superior al Mureșului și până pe coasta de răsărit a Carpaților, acolo unde se află astăzi regiunea Bacăului- Bacău, Suceava. Acesta este și motivul pentru care există foarte multe similitudini între oamenii acestor locuri, care sunt vestiți prin afinitățile lor de parteneriat, fie într-o direcție, fie în alta și ceilalți, care sunt dincolo, în zona Bacăului, mai ales Ghimeș Palanca, Comănești până spre Onești și dincoace, mergând spre Vatra Dornei. Adică exact zona care era ocupată, în urmă cu 2.000 de ani, de agatârși. Și să știi că agatârșii erau un neam care a fost mai „comunist” decât am fost noi timp de 50 de ani. La ei chiar erau toate în comun, iar „comunismul” a durat vreo 700 de ani, de la venirea lui Dionisos și până când au venit romanii și l-au risipit. Romanii au luat ce am avut mai bun, mai frumos, și cu asta „ne-au civilizat”. Ne-au stricat multe dintre obiceiurile noastre, care veneau de mii și mii de ani pe fir strămoșesc și amestecul romanilor aici n-a fost în niciun caz binefăcător. În comunitatea tracilor agatârși, legile străbune erau transmise din vechea scriere runică şi păstrate pe cale orală, cel mai adesea prin cântece. Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că „în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină scrise cu litere, pe o columnă de aramă”. Despre legile agatârşilor scrise şi cântate vorbeşte şi Aristotel (Pobl., sect. xix, 28), iar Herodot (lib. I 211), aminteşte de un rege al agatârşilor, Anacharsis, care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei – 694 î.Hr., „care a compus o lucrare în versuri despre legile agatârșilor păstori. - Da, într-adevăr, zise şi Codrin, încântat de explicaţiile părintelui Kalinic. - Ceea ce și Herodot confirmă este faptul că în această comunitate a tracilor, care purta și numele de agatârși, se dorea o societate lipsită de ură și pizmă, în care oamenii să se îndrăgească între ei, în care să nu existe ostilitate și luptă, unde fericirea să domnească, toți fiind precum frații și ajutându-se cu bucurie între ei. Toate lucrurile erau în comun, nu exista competiție între ei. Tot ce se producea, tot ce se lucra, se punea la îndemâna tuturora și, astfel, agatârșii trăiau precum zeii. Ei se iubeau unii pe alții, fără însă a pune accentul pe căsătorie, ci pe relații armonioase de cuplu, iar raportul sexual era un întreg ritual care se realiza cu anumite scopuri energetice, nu se făcea cum îl facem
37

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

noi astăzi. Exista și posibilitatea ca un bărbat să aibă mai multe iubite, însă și femeia avea acest drept. Fiecare cum îi plăcea să trăiască. Astfel, relațiile între ei se realizau numai pe baza bunei înțelegeri și, fiind eliberați de ideea de posesiune, aveau conștiința liberă, iubirea fiind singurul lor mod de a acționa. Relațiile deveneau în acest mod mai trainice și de lungă durată. „Am spune”, gândea Codrin, „și fără să ne ascundem după deget, că această comunitate a agatârșilor era modelul ideal de societate pe care și-ar dori-o orice popor”. Pe timpul acela, femeia își arăta potențialitatea, ea trebuia să atragă bărbatul, adică ea era Adoratoarea și, în același timp, Inițiatoarea. Bărbații agatârși erau la fel de viteji precum zeii din ceruri. Fiind atât de deosebiți, acești bravi bărbați erau foarte iubiți de femeile trace. Ele își așteptau cu multă bucurie și cât mai frumos gătite, asemeni unor zeițe, bărbații care erau plecați la păstorit sau la război, organizând diferite sărbători ritualice la venirea lor. AGATIRSIA înseamnă „a fi văzut după primeneală”, după gătire. Asta însemnă AGATIRESIA sau neamul agatârşilor. Bineînțeles că nici bărbații nu se lăsau mai prejos. Ei se îmbrăcau elegant, chiar foarte luxos, se împodobeau cu diamante și obiecte din aur și își vopseau corpul sau părul în culoarea albastră, asemeni zeilor. De altfel, fiind atât de bine situați în această zonă protectoare a munților, agatârșii reprezentau ultima comunitate care păstra tradiția tracilor hiperboreni. În această comunitate charismatică a crescut Dionisos și și-a transformat ființa prin practicarea tehnicilor și ritualurilor spirituale specifice comunității din care făcea parte. Anumiți preoți ai comunității
38

îl vor lua sub ocrotirea lor și vor reuși să îl convingă, mai ales după ce l-au pus conducătorul agatârșilor, că, pentru o anumită perioadă de timp, este necesară înmulțirea neamului trac. Să nu ne închipuim acum că, gata, vine Dionisos și reușeste el să-i convingă rapid pe agatârșii care constituiau o comunitate bine conturată să se angreneze în fuziuni amoroase de grup, de tipul orgiilor sexuale.

Continența Sexuală și opusul ei – Desfrânarea
Lui Dionisos nu i-a fost ușor să dezvolte, am putea spune, „Cultul Fecundității”, deoarece agatârșii aveau legile lor divine pe care le respectau, mai ales când era vorba de amor, deoarece atât bărbații, cât și femeile realizau fuziunile amoroase cu iubire și continență sexuală. Agatârșii organizau într-adevăr și ritualuri de grup, dar erau considerate foarte sacre, fiind realizate și consacrate în totalitate lui Dumnezeu. Aceștia se uneau amoros în anumite momente astrologice speciale, în templele străbune. Se aduceau ofrande formate din fructe și flori, se sacraliza spațiul și se invocau entitățile de lumină protectoare, după care începea un ritual complex în care nu se punea accentul pe trăirea stării de plăcere, ci pe amplificarea stării de conștiință și comuniune extatică cu Dumnezeu. În acest mod se realizau fuziunile amoroase de grup, în care fiecare făcea amor cu iubita lui. Aceste fuziuni amoroase sacre se realizau numai cu continență sexuală și iubire reciprocă, deci fără să se piardă controlul energiei sexuale sau al potențialului creator (lichidul seminal), femeia nefiind pusă în situația de a rămâne mereu însărcinată, iar bărbatul să se epuizeze fără rost. Energia spirituală rezultată din aceste ritualuri sacre era uriașă și profund transformatoare spiritual, deoarece nu era energia doar a unui singur cuplu de iubiți ci, să zicem, a 30 de cupluri de iubiți care empatizau cu acea energie divină sublimă, extatică (adică, energia rezultată nu era 1x30, ci 30x30). Acesta era și unul dintre secretele realizării cu succes a continenței perfecte amoroase la agatârși: meditaţia profundă în timpul fuziunilor amoroase, astfel încât ei rămâneau nemişcaţi chiar şi ore întregi. Apoi, datorită faptului că ritualul se desfășura într-un cadru sacru, expus, nu exista posibilitatea ca vreun participant să greșească cu ceva, deoarece ar fi fost eliminat definitiv și
39

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

irevocabil de la ritualurile sacre. Ei știau din experiență proprie că numai cel ce deține controlul energiilor și pasiunilor sale și practică continența sexuală, acela experimentează extazul divin și devine una cu zeii. „RAMO HAM!”, spunea transfigurat bărbatul, „Fie ca focul să ardă!” „RAGAYAMI!”, răspundea extaziată femeia. „Ardem împreună!” În acest mod se uneau mistic cuplurile de iubiți, în corpul beatitudinii, al extazului divin, permițându-le inițiaților ca, prin acest joc divin al iubirii și al freneziei amoroase, să aibă acces la misterele creației. Aceasta era societatea agatârșilor, cu reguli, coduri și legi fixe care veneau din vechime, de la marea civilizaţie a zeilor hiperboreni. Dionisos, influențat de anumiți preoți ai Bisericii de atunci, a reuşit însă să „îi păcălească” am spune, introducând vinul la aceste ritualuri sacre ale agatârșilor, spunându-le: „Uitați-vă la mine și la iubitele mele cât suntem de fericiți și de extaziați, datorită acestui nectar magic”. Bineînțeles că iubitele lui se deschideau și mai mult sufletește de la dulceața vinului, iar el nu pierdea potențialul sexual, că doar devenise zeu pe pământ prin grația mamei sale Semele, Zeița Însămânțării, și astfel îi era ușor să controleze energiile, dar câți au puterea de a rămâne conștienți în fața tăriei vinului? Apoi și celelalte femei au început să experimenteze extazul băuturii, atrăgând în acest joc periculos pe ceilalți bărbați. Și după cum știm, „băutura fură mințile oricui” (se știe despre alcoolici că ei nu pot să își mai contracte sfincterul urinar și ajung să sufere de incontinență urinară). Așa au pățit și agatârșii, începând să-și piardă potențialul sexual (incontinență sexuală), iar femeile să rămână cât mai des însărcinate.
40

„Cultul lui Dionisos” a luat amploare, la ritualuri participând grupuri cât mai mari de oameni, care poate că nici nu făceau parte din comunitatea agatârșilor, deoarece băutura părea că îi unește pe toți și „uite ce iubire mare a trezit în noi”. Toate acestea se realizau însă pe fondul bun sufletesc pe care îl aveau tracii noștrii. Femeile și bărbații au ajuns chiar să plimbe pe străzi obiectele sacre de adorație și în special shivalingam-ul (falusul), pe care mai înainte abia îndrăzneau să-l atingă în templele sacre.

Faimosul shivalingam (falus) pe care îl găsim atât de frecvent în tradiția hindusă, este ca o „pecete a Divinului”, este simbolul cel tainic al lui Shiva (Dumnezeu Tatăl), prin care se revelează adoratorului starea de Conștiință Dumnezeiască și, implicit, modul în care se creează Universul. Astfel, Shiva fuzionează la nesfârșit cu iubita sa cosmică, Maha Shakti sau Sfântul Duh. Creația însăși este menținută prin această fuziune atotrealizatoare, polaritate permanentă între + și-, masculin și feminin, zi și noapte, soare și lună. Marii înțelepți spun că: „Dacă Marea Mamă (Maha Shakti) nu ar fi existat în veşnicie împreună cu Tatăl Ceresc (Dumnezeu), fiind fără încetare intim şi
41

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pe deplin unită amoros cu Esenţa Lui absolută (Paramatman) şi cu Voința sa Omnipotentă, rămânând într-o nesfârşită stare de orgasm divin al creaţiei neîncetate (Ananda), atunci nimic şi nimeni nu ar mai fi existat anterior în veşnicie. Dacă ar fi fost aşa, nimic şi nimeni nu ar mai fi existat după aceea în eternitate. Totodată, trebuie să ne dăm seama că, dacă ar fi fost aşa, atunci nici întregul univers (Macrocosmosul) nu ar fi existat şi nici noi, oamenii, nu am fi existat. Într-o asemenea situaţie, pe care ne-o putem imagina şi o putem presupune prin REDUCERE LA ABSURD, ar trebui totodată să fim absolut siguri că nimic şi nimeni nu ar mai urma să existe în viitor şi nimic nu ar mai urma să continue să existe în eternitate. Dacă absolut nimeni (inclusiv noi oamenii) nu ar fi existat şi nu ar fi fost înzestrat cu conştiinţa existenţei de sine (care îi permite să-şi dea seama: „Cuget, deci exist”), atunci ar fi fost imposibil să se ştie că Dumnezeu există”. Dumnezeu este Omnipotent, Omniprezent și Omniscient. El creează şi potenţează în permanență cu a sa preaiubită Shakti întregul Macrocosmos. Shakti este intim fuzionată cu preaiubitul ei cosmic, Shiva. În acest mod, femeia îl adoră neîncetat pe Dumnezeu. Acest aspect se reflectă și în viața „obișnuită” a oamenilor, prin atracția continuă dintre bărbat și femeie. Ce poate trezi inima unui bărbat mai repede decât o femeie frumoasă, vitală, care debordează de o senzualitate jucăușă? - Aşa este, zise Codrin, dând din cap aprobator. „Iar pe o femeie știm ce o încântă cel mai mult la un bărbat!”, îşi spuse poznaş Codrin în mintea lui. - În acest mod, prin fuziunea amoroasă realizată cu consacrare, iubire reciprocă și continență sexuală, ne expansionăm conștiința, bucurându-ne de stări minunate de extaz divin și devenim una cu Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”, Facerea, 2:23-24. Adică o singură conştiinţă. Dacă fuziunea amoroasă generată de jocul divin Shiva-Shakti s-ar opri, atunci și manifestarea ar înceta căci, într-adevăr, cu un lingam (falus) adormit nu se poate
42

crea nimic, iar în cazul în care se pierde potențialul sexual (lichidul seminal), acea persoană în niciun caz nu mai este la fel de energică și efervescentă ca înainte. Toată lumea știe că, la scurt timp, persoana respectivă este cuprinsă de vlăguire, oboseală, frustrare, somnolență și se poate trezi și cu vreo 8 – 10 copii. Pe de altă parte, însăși Biserica avertizează că rolul căsătoriei este acela de a procrea, de a da naștere copiilor și nu acela de a deveni desfrânat și practicant al onanismului. Poți pierde lichid seminal o dată, de două ori, pentru a avea copii, dar ce vom face cu zecile, sutele de pierderi seminale și ce se petrece cu psihicul uman? Fiecare om este dator să înțeleagă că desfrânarea (incontinența sexuală) duce la consecinţe grave asupra sufletului şi psihicului celui cuprins de această patimă. În Biblie ni se spune: „Să nu fim desfrânați”. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. Să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfințenie și cinstire, nu în patima poftei, cum fac neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu”. (1 Tesaloniceni 4:3-5). Desfrânarea (masturbarea cu pierdere) sau onanismul vine de la Onan (Geneza 38), fiul lui Iuda, care își arunca la voință sămânța pe pământ. Prin acest lucru, Onan își pierde dreptul divin la viață, încalcă legile divine, își scurtează singur numărul zilelor și moare foarte repede în comparație cu ceilalți oameni care, în acele timpuri, trăiau foarte mult și se mai știe că unii dintre ei aveau chiar foarte multe soții (iubite). E clar că ei cunoșteau secretul continenței, altfel nu ar fi făcut fericite sute de femei și, în niciun caz, nu ar mai fi avut o viaţă atât de lungă, cei mai mulți trăind peste 500 de ani, datorită acestei practici spirituale deosebite de care s-au bucurat cei din „epoca de aur”. Iată un secret pe care ar trebui să-l afle toți acei oameni care Îl caută și Îl iubesc pe Dumnezeu: continența sexuală îți permite să sacralizezi întreaga ființă și, în mod miraculos, îți prelungește foarte mult anii fericirii trăiți pe acest pământ. Doctorii psihoterapeuţi avertizează că desfrânarea perverteşte mintea, trupul şi sufletul. Pe lângă variatele efecte psihice negative ale masturbării (cu pierdere), Sf. Nicodim accentuează faptul că acest păcat deschide în suflet şi în minte porţi de intrare pentru influenţe demoniace şi distorsionarea completă a înţelegerii sexualităţii umane şi a imaginii pure pe care ar trebui să o atingă omul în viaţa sa spirituală.
43

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

La ce duce în timp incontinența sexuală, desfrânarea? La refuzul sexualității, la inhibare, frustrare, nervozitate și neîmplinire. Bărbații se simt cu timpul vlăguiți și atunci fac și ei amor când „se încarcă”, când îşi revin, iar la femei apare frica de prea multe avorturi, de prea mulți copii. Omul nu-și va mai accepta sexualitatea și va ceda numai atunci când îl ia valul, când nu mai face față energiei sexuale, erotice, atât de mari. Această energie este atât de uriaşă, pentru că ea este energia creației, iar omul, nefiind informat în acest sens de către societatea de consum, nu știe decât să se elibereze de aceste „tensiuni”, care, de fapt, țin universul în manifestare. E ca și cum „îți tai singur creanga de sub picioare”. Ani de zile am fost obișnuiți să pompăm energie în jos, să „ne eliberăm” de acel „stres”, să ejaculam fără să conștientizăm consecințele dezastruoase care se abat asupra psihicului și asupra sufletului nostru. Acum trebuie să ne luptăm cu ceea ce am creat, cu această obișnuință care ne rănește continuu sufletul și ne vlăguiește de puterea creatoare, ne secătuiește de o neprețuită comoară, pe care, odată ce am dat de fundul sacului, nimeni și nimic nu mai are cu ce să o umple. Astfel, înainte de a deveni impotenți și nevolnici, este bine să ne luptăm cu noi înșine și nu cu alții. Această stare de prostituție nu ne aparține. Nu am avut de unde să știm astfel de lucruri de la televizor sau din reclamele pentru Viagra. Am să-ţi spun şi un banc pe această temă: «Iţic vine acasă şi o găseşte pe Rashela cu Ştrul. Se supără tare şi vrea să se răzbune pe Rashela, dar un prieten de-al lui, John, îi dă un sfat: „Nu fă asta”, îi spune prietenul. „Dacă faci ceva, o să mergi la închisoare sau o să fii spânzurat. Mai bine fă amor cu ea până moare.” Ideea i s-a părut bună lui Iţic, aşa că a făcut amor cu soţia sa timp de un an de zile, zi şi noapte. John a venit în vizită într-o zi şi a fost şocat să-l găsească pe Iţic îmbătrânit, tremurând din toate încheieturile, în timp ce soţia lui arăta superb, plesnind de sănătate. „Cum de pari aşa bolnav, iar ea e atât de bine?”, Întrebă prietenul. „Taci, nu-i spune nimic”, se rugă Iţic, „ea nu ştie că e pe moarte.”» Ar fi bine să înțelegem odată pentru totdeauna că energia sexuală este sacră, iar potențialul creator este un bun de care trebuie să avem mare grijă, pentru că el ne apropie de divinitate atunci când noi nu îl risipim inconștienți, ci îl transmutăm și îl sublimăm conștienți în etajele superioare ale ființei noastre.
44

Mesajul lui Iisus este edificator: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter” (Matei 5, 32). Deci, iată, însuși Iisus ne avertizează că există un singur motiv real de a părăsi pe femeia iubită (soția), și anume acela de a manifesta în relație (ea sau el) incontinența sexuală sau DESFRÂNAREA! Multe sunt iertate celor doi iubiți (soți), dar iată că unul dintre aspectele absolut necesare unui cuplu trainic și plăcut Domnului este ca femeia să nu fie desfrânată (adică să aibă orgasm cu descărcarea potențialului sexual creator) și nici să vlăguiască pe bărbatul iubit de potențialul creator (fără de care virilitatea acestuia este afectată în mod permanent, ducând în final la impotență prematură și vlăguire pe diferite nivele ale ființei), ci să practice continența sexuală și să îşi manifeste calităţile de INIŢIATOARE, deoarece ea a fost înzestrată nativ de către Dumnezeu cu această putere de a transmuta și de a sublima energia sexuală în etajele superioare ale ființei, în comparație cu bărbatul care se aprinde foarte repede sexual și controlează astfel mai greu energia sexuală. Astfel, femeia trebuie să aibă mai multă răbdare cu bărbatul pe care îl iubește când vine vorba de amor, dar să fie și foarte fermă atunci, pentru ca astfel să își poată îndeplini menirea sacră de INIŢIATOARE. Acolo unde este cazul însă, și bărbatul o poate iniția pe femeie. Marii înțelepți spun că „în cazul amorului cu transfigurare și continență, cei doi iubiți nu trebuie niciodată să fuzioneze de dragul plăcerii, ci trebuie să folosească energia plăcerii pentru a se transforma, pentru a evolua, pentru a face salturi spirituale”. În lumina acestor dezvăluiri, amorul se transformă treptat, într-un act divin cu o durată nesfârșită, în care cei doi își elevează în permanență conștiința datorită energiilor colosale pe care acum ajung să le stăpânească prin identificarea cu Conștiința Divină. Asta ca să înțelegem mai bine de ce agatârșii sau yoghinii inițiați sunt practicanți neabătuți ai acestui act divin creator și cât de importantă este continența sexuală în practica spirituală. Lângă Sfinx se găsește și acum un străvechi Shivalingam care confirmă, încă o dată, pentru cei sceptici, primordialitatea acestor locuri sacre și practicile spirituale deosebit de valoroase realizate de strămoșii noștri, practici secrete
45

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Bucegi- Sfinxul, iar în dreapta Shivalingam-ul (falusul)

pe care ni le reamintesc la ora actuală doar tantricii și taoiștii. Părintele Kalinic îşi continuă explicaţiile: - Băutura le-a luat însă mințile agatârșilor și au început să rămână cât mai multe femei însărcinate. Lingam-ul, din simbol al Conștiinței (Dumnezeu Tatăl) în Manifestare (Duhul Sfant sau Maha Shakti) ajunge simbol al fecundității obișnuite. Nici nu se punea problema care e tatăl. Se dorea ca în comunitate să se nască cât mai mulți copii. Ultimul bărbat cu care a trăit femeia, acela era declarat tatăl, prin înțelegere. Asta promova Dionisos. Dar acest proces a fost considerat de Zalmoxis imoralitate. Căci s-a ajuns până la a nu se mai cunoaște calitățile urmașului. Astfel de manifestări în masă implicau, pe de o parte, unele probleme din punct de vedere medical. Pe de altă parte, însăşi femeia era pusă în pericol, pentru că, datorită orgiilor sexuale, ea nu ştia ce bărbat a trăit cu ea. Dacă bărbatul respectiv era sănătos sau nu era sănătos. În acest mod, adoratorii lui Dionisos au ajuns în contradicție cu abioii (ţărănimea-vegetarienii) sau cu „cei fără avere”, dar și cu preotesele „Focului Sacru”. Să vedem cum ni-l descriu istoricii greci și romani pe zeul Dionisos: „Lăsat în grija nimfelor, micului Dionisos i s-au dat, în loc de jucării, boabe de struguri. Și tot ele au încercuit fruntea acestui zeu frumos și vesel cu ghirlande verzi și
46

struguri aurii și dulci. A fost astfel primul care a gustat din beția atât de veselă de care au profitat nimfele și satirii. Ajuns bărbat în toată firea, Dyonisos a pornit să împrăștie în lume rodul parfumat și îmbătător al viței-de-vie. Umbla într-un car tras de lei și tigri și era urmat de un cortegiu gălăgios format din nimfe și satiri, care dănțuiau și cântau în jurul lui, iar vinul curgea gârlă. Dionisos era însoțit de doici sau thyade, iubitele lui aflate într-un continuu extaz.” Pentru romani, vinul devine băutura esențială, chiar dacă Dionisos se transformă în chefliul zeu Bachus. În Imperiul roman vinul era cerut și produs în cantități enorme, romanii fiind cei care au extins cultura viței-de-vie în Spania, Franța și Germania. Bachus s-a bucurat de un cult extraordinar, iar împărații romani erau atât de cuceriți de mirajul vinului, încât încetau orice activitate pentru a se ocupa de culesul viilor! La Roma, în anul 186 î.Hr, ajung să fie interzise aceste Mistere (ritualuri) ale lui Dionisos de către Senatul Republicii, considerându-se că pun în primejdie siguranța statului și moralitatea publică. Căci, după adversarii acestor Mistere ale lui Dionisos, „în cursul lor nu se considera nimic interzis de morală”. Odată cu epoca creștină, se va insista asupra transformării omului dionisiac în Noul Dionisos, mulți călugări creștini luând numele de Dionisie, tocmai pentru a se implementa astfel ideea de regenerare, reintegrare a omului în divinitate. Să nu ne mire că, în timp, datorită faptului că umanitatea s-a aflat într-o continuă decădere spirituală, această planetă ajunge să devină planeta lui Bachus și a desfrânaților lui Onan. În contrapondere cu Dionisos, în acele timpuri se va manifesta Zalmoxis care, prin propriul său exemplu de răbdare, iubire și înțelepciune, va face ca focul sacru să ardă în inimile tuturor dacilor, iar continența sexuală, pe care călugării o vor numi de acum înainte „starea de sfințenie”, va deveni o practică fundamentală pentru sacerdoții daci. În acel moment, însă, și pe fondul faptului că necesitățile acelor timpuri cereau o înmulțire a oamenilor, nobilii traci sunt atrași de compania lui Dionisos și nu sunt create premisele manifestării spirituale ale înțeleptului Zalmoxis, care este „trimis” în afara țării pentru a fi chemat la momentul oportun.
47

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mnesarhos tracul
În acest mod, Zalmoxis este prins și luat sclav, apoi dus în insula Samos. Acolo el este răscumpărat de Mnesarhos tracul. Acesta era la origine tot dac, din zona Banatului, născut în localitatea Deva. Mnesarhos, devenind în scurt timp unul dintre cei mai pricepuți metalurgiști din Dacia, prin topirea și prelucrarea fierului care avea mare căutare în acele timpuri, fiind atras de comercianții greci, se mută în insula Samos, unde deschide noi ateliere de metalurgie. Pentru a se proteja, el și încă vreo câțiva cumpărau de pe piața sclavilor cât mai mulți traci și daci, deoarece aceștia erau de încredere și buni luptători. Astfel, el scăpa mulți traci de la sclavia din Grecia, care era extrem de dură în acele timpuri. Tânărul Zalmoxis învăță foarte repede tainele metalurgiei și își dovedeşte apoi geniul creativ prin noile metode și tehnici de prelucrare a metalelor, obținând, spre bucuria lui Mnesarhos, cea mai bună calitate a mărfurilor de pe piața comercială. În câțiva ani de la sosirea lui Zalmoxis la atelierele lui Mnesarhos, acesta devine mare armator și cel mai bogat ionian al locului, vasele sale străbătând Mediterana și nu numai. La atelierele lui Mnesarhos se realizau însă și o mare producție de vase ceramice. Sub îndrumarea lui Zalmoxis, iar mai apoi a lui Mnesarhos, aceste vase sunt decorate cu însemne tracice care, ulterior, ajung din Grecia și în celelalte țări ca însemne ale grecilor, când, de fapt, sunt luate din tradiția veche tracă. De altfel, spuse părintele Kalinic, și zeii sunt cumpărați tot de aici, de la noi.

purta numele de Pitagora şi va deveni primul „fiu spiritual” al lui Zalmoxis. Dată fiind recunoscuta înțelepciune a lui Zalmoxis, care avea deja 50 de ani, Mnesarhos îl numește învățător – sclav învățător, cum îi spuneau grecii – al micului Pitagora. Dorea ca și fiul său să devină la fel de înțelept ca Zalmoxis. Astfel şi-a ales Zalmoxis primul discipol, pe care îl va iniţia treaptă cu treaptă în Ştiinţa Nemuririi. Pitagora se dovedește pe măsura mentorului său căci, la vârsta de numai 14 ani, descoperă tabla înmulțirii și celebra „teoremă a lui Pitagora”, care stabileşte relaţia dintre ipotenuză şi cele 2 catete ale unui triunghi dreptunghic. Grecii, fiind orientați către comerț și dezvoltarea economiei, primesc cu entuziasm noile metode de calcul.

Pitagora
Focul Sacru al Cunoașterii divine îi ajută și îi protejează atât pe Zalmoxis, cât și pe cei din jurul său. Anii trec și, datorită descântecelor și plantelor cu care Zalmoxis trata orice boală, i se duce vestea în toată insula și oricine venea la el era vindecat fără să i se ceară niciun ban. Atunci când soția lui Mnesarhos rămâne însărcinată, ea este ajutată de Zalmoxis. El invocă din planurile cerești superioare un suflet nobil care să se reîntrupeze pe pământ, în casa lui Mnesarhos. Acest copil binecuvântat va
48

Această imagine ilustrează una dintre multele demonstraţii vizuale. Această demostraţie simplă, dar nu și elementară, arată „Teorema lui Pitagora”. Pitagora devine un fel de Tarzan al antichității, îi spuse părintele Kalinic zâmbind. Descoperirile sunt inspirate, de fapt, de Zalmoxis și totul se face pe elementul numit foc, ca simbol al cunoașterii divine și al transformării interioare. Având principalele concepte despre foc (despre modul cum acționează conștiința divină), Pitagora își construieşte adevărata filozofie mistică de mai târziu, cea pe care a expus-o cu multă înţelepciune: „Omul poartă în interiorul său o parte din energia primordială divină care supravieţuieşte la moartea corpului, în lumea astrală, pentru ca, în acord cu comportamentul etic al vieţii sale anterioare, să se reîncarneze în alt corp şi
49

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

sã trăiască altă și altă existenţă, şi tot așa în mod succesiv, până la întoarcerea finală la Divin.” El susţinea existenţa elementalilor şi a geniilor, a divinităţilor intermediare ca fiind zeii, precum şi a unei Divinităţi Superioare ca început şi sfârşit al tuturor lucrurilor. Despre „muzica sferelor”: Pitagora a experimentat depășirea limitelor corpului fizic prin intermediul conștiinței și astfel a auzit ceea ce numim „muzica sferelor”. El credea că oricine își purifică simțurile poate avea această experiență: „astfel, ființa poate percepe lucruri invizibile altora și auzi ceea ce altora le este Pitagora, adoratorul lui inaudibil”. Apollo hiperboreul Pitagora consideră muzica drept o armonie a numerelor și a cosmosului, el însuși (cosmosul) fiind reductibil la numere sonore, aceasta implicând să se dea numerelor întreaga plenitudine inteligibilă și sensibilă a ființei. El a dezvăluit că un sunet armonios este produs de mișcarea corpurilor cerești, totul fiind o simfonie cosmică în inima întregii realități. Soarele, planetele și stelele produc o muzică celestă ca o pulsație din interior, ce se deplasează de-a lungul stringurilor vibratorii ale orbitelor proprii. Recurgerea la ajutorul muzicii, cu timbrele, tonalitățile, ritmurile și instrumentele sale diferite, este unul dintre mijloacele de a fuziona intim prin rezonanță, cu plenitudinea vieții cosmice. În toate civilizațiile, actele cele mai intense ale vieții sociale sau personale sunt subliniate de manifestări în care muzica joacă un rol mediator, pentru a lărgi comunicările până la limitele absolutului. Se disting, din punct de vedere inițiatic, trei tipuri simbolice de muzică. Primul tip, muzica mundană sau muzica cosmosului: Iluzia lumii corespunde armoniei astrelor provenind din mișcarea lor, din succesiunea anotimpurilor și din fuziunea elementelor. Melodia este cu atât mai ascuțită, cu cât mișcarea este mai rapidă și cu atât mai gravă, cu cât ea este mai lentă. Cosmosul devine astfel un magnific concert. Al doilea tip, muzica humană sau muzica ființelor umane, ca instrument muzical: Muzica omului îl conduce pe om și îl face să se perceapă în sine însuși. Ea
50

presupune un acord al sufletului și al corpului, o armonie a facultăților sufletului și a elementelor constitutive ale corpului. Al treilea tip, muzica instrumentalis sau muzica instrumentelor: Muzica instrumentală este o armonie ce rezultă în urma îmbinării mai multor instrumente. Dacă muzica este știința modulațiilor, a rezonanțelor, a măsurii, se înțelege că, în ordinea macrocosmică, ea va fi arta prin care se atinge perfecțiunea. Deci cum înţelegea Pitagora armonia? Astfel: armonia este valoare ascendentă: UT(DO) VELASIS - REZONARIS FIBRIS - MIRA GESORUM - FA MURITORUM - SOLVE POLUTI - LA BILEATU - SANCTE IOANES Tot de la el ne rămâne și sistemul de scriere a notelor muzicale, sistem care este folosit și în ziua de astăzi de toţi cei care studiază muzica. Multe alte lucruri bune s-ar putea spune despre elevul cel ascultător al lui Zalmoxis, Pitagora, de la a cărui şcoală spirituală se vor inspira, peste secole, toţi marii învăţaţi greci şi romani.

Eliberarea lui Zalmoxis din sclavie
Când Pitagora (care este şi el tot unul de-ai noștri, ținându-se cont că părinții lui erau de origine traci, din Deva) a împlinit 15 ani, Mnesarhos tracul se declară mulțumit de munca prestată de Zalmoxis și îl eliberează. Stăpânii obișnuiau ca, pentru merite deosebite, să elibereze câte un sclav atunci când copiii lor împlineau 15 ani. Asta se petrece la vârsta de 65 de ani ai lui Zalmoxis, prin anul 568 î. H. În acelaşi timp, în țară, încep să se dezvolte condițiile prielnice întoarcerii lui Zalmoxis, căci tracii se înmulțiseră îndeajuns. Eliberat din sclavie, Zalmoxis cel înțelept, îmbarcat pe corabia „Apollo” dăruită de Mnesarhos, pleacă la Atena, unde încearcă, pe parcursul unui an, o mișcare filosofică, promovând cultul adorării zeiței Hestia și a Focului Sacru. Grecii nu aveau nevoie de filosofi pe vremea aceea, pentru că erau prea ocupați
51

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

cu alte treburi... cum să facă averi, iar înțelepciunea cu care venea Zalmoxis nu era pe placul lor, mai ales că era și sclav eliberat. El se convinge repede de situația în care se aflau grecii și lasă jumătate din discipolii pe care și-i făcuse la Atena, să se ocupe în continuare de cultul zeiței Hestia, cult care, de altfel, va fi adoptat peste câțiva ani la greci, cât și la romani, sub forma adorării Zeiței Vesta (cu vestalele ei) sau Zeița Fecioară (cu fecioarele ei). Apoi, Zalmoxis pleacă spre Orient, la evrei, în casa lui Israel, pentru a aduce un anumit echilibru între forțele care se desfășurau acolo.

Marele Melchisedec – Zalmoxis
Aici Iacob era la mare strâmtoare, deoarece fratele său Esau revendica dreptul de întâi născut, dorind chiar să-l omoare, pentru a intra în posesia bogățiilor pe care acesta le-ar fi dobândit de la patriarhului Avraam. Pe de altă parte, Avraam, inspirat fiind de Dumnezeu, dorea să-i transfere nepotului său Iacob funcţia de conducere a casei lui Israel, ceea ce implicit însemna şi preluarea tezaurului evreiesc. În mod providențial apare înţeleptul Zalmoxis care, trebuie menționat, ajunsese la un înalt grad de realizare și forță spirituală, lăsându-se acum în permanență condus de voința cea atotputernică a lui Dumnezeu. Evreii din neamul lui Avraam, cât şi Iacob, sunt uimiți de modul plin de înțelepciune în care acționa Zalmoxis și de vastele cunoștințe pe care le avea acesta în toate domeniile. După ce înţelege cu ce probleme se confruntau aceştia şi simţind natura bună a lui Iacob, Zalmoxis îi promite că îl va ajuta negreșit în acțiunile lui de a aduce pacea între neamurile evreiești, dar era necesar ca Avraam să-i urmeze întru totul planurile sale de acțiune. Acesta este de acord, îl numește consilierul lui personal și astfel Zalmoxis îl învață pe acesta cum să își învingă dușmanii. Ajutând într-un mod plin de înțelepciune căpetenia evreiască într-o serie de războaie, Zalmoxis este numit Melchisedec sau „Făuritorul de capcane”, deoarece, într-un an și ceva, datorită capacității și înțelepciunii primite de la Dumnezeu, aduce subordonarea tuturor vecinilor și a rudelor aflate în conflict cu casa lui Avraam. Melchisedec mai înseamnă și „cursar” sau cel care știe să întindă curse.
52

Astfel, Avraam câștigă război după război și întregul tezaur evreesc, împreună cu turme nesfârșite, intră în posesia nepotului său Iacob. Adevărul este că aceste lupte s-au dat între zeii buni ai lui Dumnezeu și zeii cei răi ai Imperiului Întunecat. Zeii cei răi nu vor uita niciodată înfrângerea pe care le-a adus-o Melchisedec – Zalmoxis, nutrind încă de pe atunci răzbunarea. Odată cu echilibrul adus în zonă, Zalmoxis devine foarte respectat și va rămâne, în folclorul și în legendele iudeilor, un adevărat „Fiu al lui Dumnezeu”, chiar dacă cei mai mulți se întreabă și astăzi, citez: „Cine a fost, deci, Marele Preot al Salemului, cel ce se numea Melchisedec și care a fost, totodată, un adevărat rege al regilor drept și bun?” și „unde este țara păcii, Salemul?” (Marea Evanghelie a lui Ioan). Îndreptându-ne atenția către Biblie, găsim câteva informații importante despre cel care a fost considerat în unanimitate rege al regilor, al dreptății și al păcii: „Şi când se întorcea Avraam, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat

Melchisedec- Zalmoxis, împărțind pâine și vin învingătorilor

53

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Melchisedec pe Avraam şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!». Şi Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate”. (Geneză, 14, 17 – 20) Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel (7: 1): „Căci acest Melchisedec a fost rege al Salemului și preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt”. „Melchisedec acesta, după însemnarea numelui Melchisedec- Zalmoxis său, este întâi împărat al neprihănirii, apoi și împărat al Salemului, adică împărat al păcii; fără tată, fară mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu.” (Evr. VII, 1-2) Este interesant faptul că în Biblie sunt descrise amănunțit fiecare familie și trib cu referiri la durata de viață a celor mai importanți membri, dar despre Melchisedec nu se spune nimic, nici că ar fi avut părinți- nu se spune nimic despre părinții lui- și nu se spune nimic nici despre sfârșitul zilelor lui. Este evident că cei care au scris doctrina evreiască la „Întâlnirea de la Paros” (anul 300 î.Hr.) au omis special să scrie tot adevărul despre „regele cel bun și drept”, Melchisedec, deoarece ar fi trebuit să dea în vileag mult adevăr și multe legende cu ajutorul cărora ei îşi puseseră în evidenţă seminţia. Textul esenienilor de la Qumran, Genesis Apocryphon, (grota 11, cu privire la Melchisedec), pune în evidenţă aceste aspecte, iar epistola Sfântul Apostol Pavel este edificatoare privind adevărul ascuns (epistola către evrei a Sf. Ap. Pavel, cap. 5): „Hristos este Arhiereu în veci, preot după rânduiala lui Melchisedec. Pentru cei tari trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. [...] 5. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». 6. În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec». 7. El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa,
54

8. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, 9. Şi, desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică. 10. Iar de Dumnezeu a fost numit: Arhiereu, după rânduiala lui Melchisedec. 11. În privinţa aceasta avem mult de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit... 13. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. 14. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul.” Tâlcul acestor „multe şi grele lucruri” pe care Iisus le-a revelat discipolilor săi, este unul și același: Melchisedec este Zalmoxis și, astfel, Zalmoxis redevine Părintele Spiritualității Creștine, ceea ce pentru „Marii Preoți” evrei ar înseamna recunoașterea Adevărului despre Sfânta Tradiție Spirituală a străbunilor noştri: „...pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchizedec” (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 5: 19-20) De altfel, Iisus spune foarte clar: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei, 5, 17). Exact la această sfântă lege strămoşească, rânduită de marele înţelept şi eliberat Zalmoxis, considerat pe drept cuvânt Fiu al lui Dumnezeu, se referă Iisus. Demn de menționat este faptul că, în secolul al II-lea d.Hr., o sectă gnostică iudeo-creștină, s-a intitulat chiar „a melchisedechienilor”, deoarece ei au realizat că ideea de „Fiu al lui Dumnezeu” a apărut în istorie pentru prima dată nu odată cu Iisus Hristos, ci încă din Vechiul Testament sub chipul lui Melchisedec, deoarece în Psalmi se spune despre Iisus și învățătura sa: „Domnul s-a jurat şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec!».” (Psalmul 110, 4) Ştiind toate aceste lucruri şi cunoscând faptele făţarnicilor preoţi ai iudeilor, Sfinții Apostoli, la protosinodul de la Ierusalim, din anul 50 d.Hr., au luat marea decizie a separării de iudaism împreună cu toți laicii aflați de față (Fapte XV, 2223). În acest mod a apărut religia creştină, religia iertării şi a iubirii, separată de religia iudaică, o religie condusă din umbră de Imperiul Întunecat. Avraam şi Iacob au mulțumit regelui din țara păcii, pentru ajutorul și
55

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

învățătura primită și i-au dat lui Melchisedec zeciuiala din toate bogățiile. Asta însemna o grămadă de bani pe timpul acela, pe care Zalmoxis îi aduce în țară, trecând mai întâi cu corabia pe la Muntele Athos unde, pe vârful cel mai înalt al acestui munte, se afla Templul lui Apollo. Acest zeu solar hiperborean, pe care îl descoperiseră comercianții greci pe Insula Albă (Insula Șerpilor), fusese adoptat de aceștia foarte repede, deoarece tuturor negustorilor care treceau cu corabia prin apropiere și îi lăsau ofrande le mergeau bine afacerile. Astfel, ei i-au făcut un măreț templu la Muntele Athos, pentru ca tuturor comercianțior greci să le meargă bine. Zeul hiperborean Apollo ajunge să fie adorat mai mult ca zeu al binelui, zeu al fericirii, al muzicii și frumuseții, și mai puțin ca simbol al luminii divine pe pământ, preoții fiind plătiți cu bani grei de către negustorii greci, pentru a câștiga favorurile zeului Apollo. Zalmoxis îi inițiază timp de câteva luni pe adoratorii lui Apollo cum să-și trezească și să-și amplifice lumina creatoare din propria ființă, prin iubirea ardentă și sinceră, spunându-le: „Așa cum arde o lumânare, așa trebuie să ardeți și voi, până veți deveni asemenea Soarelui nestins. Atunci, afacerile vor merge de la sine.” În drumul său spre casă face o escală și pe Insula Albă, de la gura Dunării, pentru a aduce cinstire zeilor hiperboreni, apoi ancorează corabia sa în portul de la Histria.

Regele Zalmoxis
Ajuns în țară, deschide pentru bărbați un fel de „Casă a întâlnirilor”, undeva în zona Gorjului, în care invită toate căpeteniile triburilor trace și îi învață că sufletul e nemuritor. A înţelege de ce marele înţelept şi eliberat Zalmoxis a fost atât de iubit şi de adorat de neamul liber al dacilor este o datorie a fiecărui român din ziua de astăzi, căci de la El avem Legea Sfântă a nemuririi sufletului. Zalmoxis le spune că omul nu poate ajunge la nemurire decât curățindu-se de orice fel de patimi, iar carnea și vinul murdăresc sufletul. Le explică că există, undeva, un loc unde, după moarte, îi așteaptă toate bunătățile și fericirile cerești, un loc unde vor trăi precum zeii și vor mânca împreună cu ei, la masa nemuririi. Asta prindea foarte bine la tracii obișnuiti cu războaiele, gata oricând să moară pentru libertate, familie și pământurile lor dragi,
56

fiindcă atunci, ca și acum, exista Legea strămoșească a pământului (dacii erau stăpâni pe pământurile lor), care îi făcea să fie strâns uniți cu munții, cu natura. - Va veni UN TIMP ŞI UN LOC în care vor fi toate bunătățile lumii și acolo voi fi și eu cu voi!, le spunea Zalmoxis. Astfel le-a vorbit el despre noul concept al viitorului, de EDENTRACIA sau Raiul Tracilor pe Pământ (epoca de aur). Această Casă a întâlnirilor, situată undeva în zona localităţii Târgu-Jiu, este transformată de către Zalmoxis într-un Centru inițiatic. Părintele Kalinic îi spuse: - Nu întâmplător în această zonă a țării se află „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși. Devenind foarte cunoscut, el cumpără titlul de rege, cumpără titlul de Mare Preot pentru că „ceva” era să fii rege și „ceva” era să fii Mare Preot. Pe vreme aceea nu se alegeau regii... titlurile se cumpărau, ca la piață, cine dădea mai mult. Cumpărai titlul și erai Rege sau Mare Preot în fruntea Bisericii! Părintele Kalinic spuse, închizând ochii şi lăsând capul în jos: - LEGEA E VALABILĂ ȘI ASTĂZI! E o chestiune formală. Zalmoxis cumpără amândouă titlurile, ajunge rege, ajunge Mare Preot și, în timpul acesta, are și libertatea de a spune ce gândește. Pe vremea aceea, regele era totuși rege și Marele Preot cu atât mai mult. El își dezvoltă doctrina, se poartă frumos cu poporul, iar Dionisos se retrage în Dobrogea, lângă mare, într-o localitate care era populată în mare parte de ionieni. La acea vreme, așezarea era numită Kmuni sau Krunoi, care în grecește însemna „izvoare”, datorită abundenței izvoarelor carstice din zonă. Mai târziu a fost redenumit Dionisopolis, după numele zeului Dionisos, cel plăcut tuturor grecilor. Adoratori ai cultului lui Dionisos vor rămâne fără îndoială în toate zonele traco-geților, în special printre tarabostes, care „vor ține mai multe neveste”, așa cum descrie și Herodot în „Istorii”. În noua societate pe care o dezvoltă Zalmoxis, mai ales că era în partea de sud a țării, se accepta ideea de dublu, de bărbat – femeie, ca să se ştie care e sănătatea femeii şi care e sănătatea bărbatului. Deci era o chestiune de sănătate socială; cum să păstrezi o societate sănătoasă. În această conjunctură, doctrina lui Zalmoxis câștigă mulți adepți, care vor urma sfaturile pline de înțelepciune ale acestuia.
57

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Văzând că poporul îl ascultă, le dă „Legile frumoase” sau învățătura „Belagines”, pe care o cunoştea de la înțeleapta zeiţă Hestia, Stăpână a Focului Sacru. Acestea cuprindeau îndatoririle fiecărui membru al comunității în raport cu ceilalți și cu spațiul holografic în care trăiau, accentul fiind pus pe respectul față de tot ce a creat Bunul Dumnezeu.

Belagines sau Legile Frumoase
„Belaginele stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II, p. 19). Părintele Kalinic spuse: - Europa a fost gândită de Kogayon ca un infinit continuu și după această gândire își urmează istoria. Istoria europeană este Belagines și nimeni nu a modificat esenţa tradiției, această permanentă învățătură pentru urmași. Intrarea omenirii în noua ordine economică pentru mileniul următor a făcut din Belagines un curs Belgia dovedit. Învățătura ia mereu altă formă față de ce era la bază. Rezultatul ne obligă să ținem cont de asemenea schimbări datorate nevoii noastre de a-L percepe pe Dumnezeu sau de a ne înălța la El prin suflu divin. Înălțarea („Otia”) este modul originar prin care oamenii au primit împuternicire pentru o viață însemnată, de speranță, de înzeire, dar și de certitudinea că vor fi înzeiți. - Istoria este atât de frumoasă pentru cine o înţelege, zise Codrin minunându-se de făgaşul pe care o urmează aceasta în timp. În Belgia avem la ora actuală sediul legislativ european. Deci, fundamentul legilor constitutive și de drept ale omului sunt „Legile Frumoase”, transmise generațiilor de Zalmoxis, zeul nostru sfânt, legi care veneau din moși strămoși de la mare civilizaţie a zeilor hiperboreni, zise Codrin mai mult ca pentru el. - Într-adevăr, marii istorici ne confirmă această realitate. Platon (Critias, II, 259) spune că: „în regatul lui Atheas, care domnise peste hyperboreni din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere pe o columnă de aramă”. Iordanes („Getica”, c. 11) spune despre „Legile Frumoase” că se numeau „Leges Belagines”. Scriitorul Iamblicus (33 d. Hr., Fontes I, pag. 19) adaugă că Zalmoxa-tracul, „le-a întocmit legile” şi „le-a scris”. Codrin, amintindu-şi şi el de istoria „Legilor frumoase”, adăugă mulţumit: - Iar Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al dacilor, preocupat de cultivarea
58

supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează până astăzi sub numele de „Belagine” (Fontes II, p. 416-417), şi tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască şi să impună mai cu hotărâre, actualizând legile vechi. - Şi Dionisie Exigul (465-545), dac de origine, cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducând era noastră de la Hristos, responsabil al Marii arhive sinodale a Bisericii din Constantinopole, a avut în biblioteca sa Belaginele. „Filosof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta. Dionisie Exigul a ţinut legătura cu dacii de-acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi şi printre slujitorii preoţi.” (N. Dură, „Străromânul Dionisie Exigul şi opera sa”, Rev.„Ortodoxia”, 1979, p. 7). Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii. În documentele istorice ale Banatului se numesc „Jus Walachie”, în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, „Lex Vlachorum” sau „Jus et Consuetudo”; în Ungaria, „Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo” sau „Mos Valachorum”. În Polonia se numeau „Jus Valachorum”. (apud N. Densușianu. op cit., p. 879) Romanii, pentru a controla cât mai în siguranţă populaţia de pe teritoriile ocupate, aveau nevoie de legi cât mai bune. La început, pentru a se pune bine cu populaţia autohtonă preluau tot ce găseau mai bun la aceştia. Așa au preluat şi „Legile frumoase” de la daci. Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul Senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”. Servius (Aen. VII 695) spune că aceiaşi decemviri au luat de la falisci, „o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale din care au mai adăugat la cele 12 legi ale lor sau la cele «XII Table»”, cum le spuneau ei. În sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, încă mai exista, la Făgăraş, „Lex Antiqua Valachorum”. N. Densușianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele „XII Tabe”, ambele scrise în limba latină, declara că „sunt identice”. Se ajunge la concluzia că „Tabulele” sunt o compilaţie „şi că acelaşi cod
59

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

din timpurile pelasge reprezintă „Leges Belagines”, în Evul Mediu numite „Lex Antiqua Valachorum” sau „Jus Valachie”, prezente în Apusul şi Estul Europei.” (N. Densușianu, „Dacia Preistorică”, pag. 903) Studiul întreprins de Carolus Lundius asupra istoriei goţilor şi asupra „Legilor Belagines”, studiu numit „Zalmoxis primus Getarum legislator” („Zalmoxis primul legiuitor al geţilor”), tipărit la Uppsala în anul 1687, rămâne o dovadă vie a tradiției „Legilor Frumoase” elaborate de Zalmoxis şi preluate în timp de o întreagă Europă. Să ne amintim că regii Spaniei ]şi etalau ca pe un lucru demn de toată lauda faptul că sunt descendenţi din neamul Marelui Deceneu, iar ca aşezare geografică Spania se află dincolo de Franţa şi Italia. Carolus Lundius spune: „De reţinut acest adevăr unic şi anume că geţii şi goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi cu numele de sciţi”. Toate acestea vin să întărească ceea ce ne transmit sursele istorice cu mult înainte de Carolus Lundius: „Belaginele stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II, p. 19).

*
Sub influența benefică a lui Zalmoxis, traco-geții asimilează aceste legi ale bunului simț cu multă responsabilitate, iar prin realizarea faptelor bune în comunitate, ei își purifică sufletul, devenind frați cu toții, uniți într-un singur suflet: Marele Suflet al Neamului Românesc, din care simţeau profund că fac parte. Acesta va transmite peste milenii, noilor generaţii de români, calităţile
60

frumoase şi nobile ale acestui popor iubitor de pace, imaginea noastră peste hotare rămânând, până în zilele noastre, aceea de „român harnic şi ospitalier”. Profesorul german, contemporan nouă, Klaus Heitmann a realizat un studiu care se intitulează „Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german” şi care a apărut iniţial în 1965 la o editură din Köln, iar în traducere românească, la zece ani diferenţă, la Editura Univers. Obiectul studiului inaugurează, după opinia autorului, o nouă disciplină: imagologia, al carui obiect îl constituie aşa-zisele „imagini” etnice, cărora li se conferă o „valoare generalizatoare”. Autorul adună între filele cărţii o serie de mărturii şi judecăţi asupra românilor, consemnând că utilizarea noţiunii de „spirit naţional” s-a făcut în 1784 şi că ulterior expresia „spirit” a fost înlocuită de cea de „suflet” naţional. Există, de asemenea, în lucrările timpurii o serie de remarci privind „sufletul poporului românesc” şi, respectiv, „valah”, ulterior impunându-se expresia „originalitatea psihicului românesc”. Profesorul Heitmann, care a adunat o serie de enunţuri asupra românilor publicate între 1775 şi 1918 în istoriografia germană, face afirmaţia că românii, indiferent de apartenenţa lor statală, au fost consideraţi o entitate etnică omogenă, având particularităţi care s-au cristalizat într-un mod de viaţă si într-un fel anume de a vedea lumea. Un alt mare prieten al culturii române- René Alecu De Flers, locuind o perioadă de timp pe meleagurile noastre, era uimit de ospitalitatea pe care o dovedea de fiecare dată ţăranul român, notându-şi în studiile sale: „am fost întotdeauna stupefiat de ospitalitatea lui, un fenomen pe care nu-l pot uita...” Păstrarea obiceiurilor şi a bunelor tradiţii milenare strămoşeşti se poate face observată şi astăzi, traversând cu maşina localităţile româneşti, la intrare vom fi primiţi cu „Bine aţi Venit!”, iar la plecare din sat sau oraș, vom fi însoțiţi de urarea „Drum Bun!”.

Zalmoxis Zeul
Toată lumea trăia bine când, la un moment dat, Zalmoxis a dispărut. Tuturor le-a părut rău și nu ştiau în ce condiţii dispăruse. De fapt, Zalmoxis s-a retras în vederea desăvârșirii în peștera Polovraci sau, mai bine zis, într-o locuință subterană pe care și-a construit-o acolo, așa cum consemnează şi Herodot în „Istorii”: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care
61

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost în Samos robul lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarhos. După aceea, ajungând liber, a strâns bogăţii mari (notă: să nu ne închipuim că, eliberat din sclavie, Zalmoxis se apucă de făcut afaceri la vârsta de aproximativ 70 de ani) şi după ce s-a îmbogăţit s-a întors în patria lui; aici a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care se spune că îi primea şi îi punea pe fruntaşii ţării să benchetuiască, învăţându-i că nici unul dintre urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuinţă sub-pământeană. Când a fost gata, Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de credinţă învăţăturile lui. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale sub-pământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare însă că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine.” (Herodot, Istorii, IV, 94, 95). Datele sunt destul de exacte, ținând cont că Herodot a ajuns la Pontul Euxin la peste 100 de ani de când se petrecuse totul, iar informațiile pe care le obținuse el erau doar „...de la elinii”, adică grecii care locuiau la marginea mării, după cum el însuși mărturisește. Retras pentru desăvârșire, Zalmoxis se simte pătruns întru totul de suflul divin și se arată în cel de-al patrulea an, prefigurând astfel ideea învierii, cu câteva secole înainte de Hristos. Zalmoxis își anunţă ziua când va ieși din peșteră prin diferite viziuni și anumite vise premonitorii, pe care Marii Preoți le primesc cu multă bucurie, căci nimeni nu mai știa dacă trăiește, deoarece peștera fusese astupată, fiind lăsat doar în partea de sus un ochi de lumină, ca o mică fereastră, prin care i se lăsa săptămânal hrană. Nimeni nu avea voie să intre până când el nu ar fi dat un semn, aşteptând conform prezicerii lui, să iasă în al patrulea an. Profetul vieții fără de sfârșit iese din peștera Polovraci înconjurat de lacrimile de fericire ale oamenilor și le demonstrează tuturor tracilor, prin diferite miracole, că este unit în spirit cu Dumnezeu. Atinsese nemurirea spirituală. Era
62

propriul exemplu de urmat pentru toți tracii. Acum aveau un model divin. Când vedem cu ochii noştri că o ființă umană a reușit, s-a Realizat, atunci acest lucru ne dă un impuls, un elan spiritual imens. La fel este şi acum când, în zilele noastre, se aude despre un anumit călugăr care are mult har. Toți credincioşii fug la el să vadă minunea și să fie ajutați spiritual. Astfel este declarat Zalmoxis zeu, Zeu – Sfânt sau întruparea lui Dumnezeu pe pământ. Bucuria întregului popor trac la întoarcerea regelui lor mult iubit se transformă într-o sărbătoare a sufletelor; cu toţii, au simțit în inima lor o mare iubire și o vie recunoștință pentru că nu au fost părăsiți. Văzându-le puritatea inimii, Zalmoxis le dăruiește Învățătura Kogayon sau Doctrina Kogayon-ului care este, de fapt, ȘTIINȚA DESPRE SUFLET și TRUP! El le explică preoților traci cum a creat Kogayonul și le vorbește despre Sfânta Tradiție Strămoşească, cea revelată direct de Dumnezeu Creatorilor de Lumină în Muntele Sfânt. El pune această „știință despre suflet și trup”, această doctrină a Kogayonu-lui, la îndemâna călugărilor și a preoților traci de aici, pentru a fi cunoscută de toți cei care aspirau la nemurire, la o viață divină. Iamblicos (sec. IV, 333) spunea că după ce Zalmoxis s-a întors la geţi, i-a făcut pe aceştia nemuritori… ,,şi acum – spunea în continuare Iamblicos – toţi galaţii şi tracii îşi învaţă copiii că sufletul nu piere”.

Învăţătura Kogayon. Legenda Nemuririi
A fost o vreme când glasul tulnicelor se auzea peste toată suflarea. Pornind din inima ţării, din Kogayonul Sfânt, chemarea la rugăciune se răspândea precum un fulger de lumină prin munţi şi văi până la Istru, până la Tisa şi de acolo până în îndepărtatele zări ale amurgului. Niciun glas omenesc nu se mai auzea, doar vântul înteţea focul cel sacru. Cuprinse de o tainică trăire, sufletele scânteiau nemuritoare-n noapte. În acele timpuri, Soarele şi Luna, stelele şi cele douăsprezece constelaţii zodiacale, suspendate deasupra capului nostru, care luminează pe cer, toate erau cunoscute şi-n mersul lor sincron tainele-şi dezvăluiau nemuritorilor daci.
63

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Aşezaţi din fire, străbunilor noştri le-a plăcut învăţătura spirituală cu care îi hrănea Marele Înţelept Zalmoxis. Acesta le vorbea despre cele mai profunde aspiraţii care se aflau în inimile lor. Ideea nemuririi în spirit avea sens şi răspundea oricărei întrebări de bun simţ. Căutarea nemuririi spirituale a fost dintotdeauna cea mai intensă aspiraţie a fiinţei umane. Obţinerea nemuririi a fost dintotdeauna realizată prin diferite tehnici de meditaţie, procedee secrete şi ritualuri care permit anularea limitărilor şi condiţionărilor temporale ale conştiinţei, prin punerea fiinţei în rezonanţă cu nivelurile divine, atemporale ale Macrocosmosului. Ne putem da seama cu uşurinţă că dacii trăiau la propriu această stare excepţională a nemuririi în spirit după felul în care se aruncau în luptă: RÂZÂND! Trebuie să fii foarte puternic în interiorul fiinţei tale, pentru a râde cu detaşare în faţa morţii. Ei mergeau râzând la luptă, ceea ce era de neînţeles pentru invadatori, dar în acelaşi timp şi terifiant. Această modalitate unică de a acţiona chiar şi atunci când moartea se află la o lungime de braţ faţă de tine, arată forţa spirituală la care ajunseseră strămoşii noştri. Iulian Apostatul care reproduce din aprecierile lui Traian, spune că: ,,Geţii au fost cei mai viteji din toţi oamenii care au trăit vreodată şi o datorau nu numai trupului lor, ci pentru că erau convinşi să se poarte vitejeşte de zeul lor slăvit, Zalmoxis” . Se ştie că dacii erau foarte greu de învins în luptă, tocmai datorită perspectivei lor interioare care îi făcea nemuritori. În acest sens, Herodot, vorbind despre geţi, precizează că aceştia „…îşi spun nemuritori”, iar Diodor din Sicilia, în „Biblioteca istorică”, afirmă că „ei se cred nemuritori”. Nu numai că se credeau nemuritori, ci ei ştiau care este adevărata valoare a nemuririi, căci a deveni conştient de prezenţa Scânteii divine nemuritoare din noi înşine, face cu mult mai mult decât toate bogăţiile iluzorii ale acestui pământ. Tocmai de aceea, ei nu erau ataşaţi de corpul fizic şi mergeau la luptă neînfricaţi, jertfindu-şi viaţa pentru patria mamă. La prima impresie am crede că
64

ei îşi jertfeau viaţa numai pentru acest pământ bogat şi primitor, dar în esenţă ei luptau ca nişte lei pentru a apăra comorile spirituale ale acestui neam sfânt, distrugerea secretelor nemuririi fiind, de fapt, şi ţinta ascunsă a conducătorilor marilor imperii. Căci numai aşa poţi controla fiinţele umane, lipsindu-le de Adevărata cunoaştere eliberatoare. Conştienţi fiind de ateismul şi amalgamul de superstiţii cu care veneau cotropitorii, ei protejau învăţătura străbunilor ca pe cea mai aleasă podoabă a sufletului lor. Ei protejau taina nemuririi chiar cu preţul vieţii, pentru a rămâne copiilor lor şi neamului acesta. Pe monumentul istoric „Columna lui Traian” de la Roma, ridicat în marmură albă de către Apolodor din Damasc, se găsesc sculptate peste 2000 de chipuri grupate în 200 de scene din marile războaie daco-romane. Nicicând pe un alt monument al antichităţii nu este înfăţişată cu atâta putere de expresie şi dramatism setea de libertate a unui popor, preţuirea libertăţii şi demnităţii chiar mai presus de viaţă, ca în scenele în care luptătorii de rând, pileaţii sau chiar regele, preferă moartea în faţa perspectivei vieţii în robie. În poezia „Decebal către popor”, poetul George Coşbuc, pune foarte bine în evidenţă această necesitate de trăi viaţa cu înţelepciune şi într-o libertate deplină, care este atât de caracteristică neamului românesc. “Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moş îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănţuit.” Deci, contează cum ne trăim viaţa pe acest pământ, liberi, cu iubire şi înţelepciune sau robi ai simţurilor şi dorinţelor amăgitoare care amărăsc viaţa celor care rămân fără niciun Dumnezeu. De aceea, „...nu-i totuna- leu să mori ori câine-nlănţuit!” În scrisorile sale către Lucilius, Seneca îl asigură pe prietenul său că „Cine
65

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

învaţă să moară nu ştie să mai fie rob”; că libertatea înseamnă „A nu fi robul niciunui lucru, niciunei nevoi, niciunei întâmplări; a provoca soarta la o luptă egală (…) Să mă închin ei, când moartea e în puterea mea?” şi „Binele nu constă în a trăi, ci în a trăi frumos. De aceea înţeleptul trăieşte atât cât trebuie, nu cât poate (…) Că mori mai devreme sau mai târziu, nu are importanţă. Importanţă are dacă mori frumos sau mori urât. A muri frumos înseamnă a scăpa de primejdia de a trăi urât”. („Scrisori către Luciliu”, Bucureşti, 1967, Ser. XXVI, LI, LXX). Toţi marii înţelepţi sunt de acord că este deosebit de important felul în care moare o fiinţă umană. Ei spun că „Cine moare înainte să moară, nu mai moare atunci când trebuie să moară”. De fapt, marele ideal este de „a muri” sau, cu alte cuvinte, de a transcende iluzia egou-lui încă din timpul vieţii, astfel încât pentru noi moartea să vină nu ca ceva surprinzător, ci să fie, analogic vorbind, comparabilă cu schimbarea unor veşminte de care la un moment dat ne dezbrăcăm. Din punctul de vedere evoluţionist, moartea este o condiţie obligatorie a diversificării vieţii şi a progresului biologic. Intuind această realitate, Goethe scria: „Moartea este lovitura de maestru a Naturii, prin care ea reuşeşte să producă şi mai multă viaţă”. Din punct de vedere al marilor înţelepţi, moartea trupului este produsă prin separarea totală a învelişului (dublului) bioenergetic sau eteric de trup, care era coordonat şi animat de acesta. Omul pare să fie singura fiinţă de pe planeta noastră care ştie că moartea este inevitabilă, dar în acelaşi timp pare să fie şi singura fiinţă care ştie (este conştientă) că trăieşte. Moartea este privită de multe ori, în gândirea tradiţională, ca o umbră care însoţeşte permanent (şi care trebuie să fie conştientizată ca atare) întreaga noastră existenţă; ea este o experienţă generatoare (în cazul celor suficient de evoluaţi spiritual) de revelaţii transcendente şi iluminatorii. Sensul destinului uman constă astfel în participarea activă la realizările şi progresul spiritual, atât individual, cât şi al întregii umanităţi, sub semnul aspiraţiei de a trăi plenar şi permanent, prin totalitate, în universalitatea Conştiinţei Divine. De altfel, moartea nu poate fi gândită concret, fapt subliniat şi de Socrate: „câtă vreme suntem noi aici, ea (moartea) nu este, iar când ea apare, nu mai suntem noi”. În Orient, viaţa şi moartea sunt privite ca alcătuind cele două aspecte complementare ale aceluiaşi ciclu, amândouă necesitând o pregătire şi o
66

iniţiere adecvată din partea omului. Viaţa materială se manifestă între doi poli opuşi. Domeniul ei nu este acela al fiinţării absolute, ci acela al devenirii şi disparaţiei (transformării), eterna alternanţă a două culori, albul vieţii şi negrul morţii. Numai prin amestecul egal al amândurora este asigurată perpetuarea lumii materiale. Fără moarte transformarea nu este posibilă; puterea pozitivă (+) nu poate exista nici măcar o clipă fără puterea negativă (-) complementară. Moartea nu este deci, opusă vieţii, ci vine în ajutorul ei. Marea Mamă a Universului (Shakti) este intim implicată în toate manifestările morţii, după cum ea este implicată şi în acelea ale vieţii. Tocmai din această cauză, ea are o ipostază teribilă pentru fiecare aspect al morţii. Romanii credeau şi ei că ideea morţii trebuie menţinută în minte cât mai des, mai ales atunci când viaţa la apogeu te poate face să uiţi de celălalt pol al devenirii, moartea, parte la fel de necesară a cercului manifestării. Nu întâmplător, atunci când un mare erou militar intra în Roma într-o procesiune triumfală, într-un car aurit, fiind aclamat precum un zeu de mulţimea impresionată, o persoană purtând costumul şi masca simbolică a morţii stătea întotdeauna alături de el, pentru a-i aminti să se ferească de păcatul mândriei, spunându-i neîncetat: „Aminteşte-ţi că vei muri! (Memento Mori)”. Moartea şi naşterea au o egală importanţă, întocmai ca două treceri prin aceeaşi uşă: o dată la intrare şi o dată la ieşire. Această idee este reprezentată prin diferitele forme ale Marii Puteri Feminine, divine: pe de o parte, ea este fascinanta, tandra şi minunata Mamă care hrăneşte întregul Univers, pe de altă parte, ea este energia distrugătoare a timpului (Kali) care reînnoieşte toată fiinţele şi toată materia care necesită, la un moment dat, o nouă formă care să-i permită să evolueze spiritual. Ea este cunoscută celor neiniţiaţi sub forma terifiantei vrăjitoare care aduce moartea, având (în această ipostază) un trup cadaveric, sau devorând ea însăşi cadavre. Aceste două forme aparent diametral opuse trebuie să fie amândouă integrate de către aspirant. În această direcţie, celebrul orientalist Arthur Avalon remarca faptul că, în Occident, „teribila frumuseţe a acestor forme înfricoşătoare nu este aproape deloc înţeleasă”. Cu toate acestea, pentru fiinţa iluminată, aparent sângeroasa şi ferocea Kali (energia timpului) nu este decât o altă ipostază a minunatei Mame şi Iubite cosmice. A fi capabil să suprapui şi să adori cu fervoare
67

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

ambele imagini fuzionate într-una singură este poate cel mai temeinic început al căii spirituale ezoterice. Chiar şi în cultura occidentală, numeroşi gânditori şi artişti au ajuns, mai mult sau mai puţin independent, la viziunea acestui arhetip feminin al morţii. Oriunde era sau este prezent conceptul de Mama Natură este aproape imposibil să nu se observe că e, de asemenea, perfect natural să mori şi că rădăcinile atât de necesare ale oricărei flori sunt adânc înfipte în reziduurile organice aflate în putrefacţie. Oarecum întocmai ca înţelepţii orientali, poetul Alfred De Vigny percepea moartea ca pe o Zeiţă Mamă: „O, Moarte divină, la a cărei chemare Toţi trebuie să vină Şi să se piardă în a ta îmbrăţişare, Strânge-ţi copiii la pieptul înstelat, Eliberează-ne de timp, de număr şi de spaţiu Şi dă-ne-napoi tot restul fiinţei noastre Pe care viaţa ni l-a tulburat.” Cimitirul Vesel din Săpânţa este o dovadă vie a felului în care Moartea era privită de către strămoşii noştri. Cu zâmbetul pe buze. Fără regrete pentru o viaţă închistată de graniţa dată de corpul fizic. Râsul stenic, sănătos, plin de încredere în viaţa de după moartea corpului fizic este mesajul Săpânţei, este mesajul celor trecuţi în eternitate. Să nu ne oprim niciodată în faţa niciunui mormânt doar pentru a plânge. Să fim absolut siguri că în interiorul acelui mormânt se află doar scheletul aceluia care a trăit cândva pe acest Pământ. Atunci când plângem în faţa mormântului cuiva, analogic vorbind noi ne comportăm precum acela care plânge atunci când se află undeva pe plajă, în faţa hainelor pe care le-a abandonat acela care s-a avântat în marea din faţa lui pentru a face o baie. Atunci când ne aflăm în faţa mormântului cuiva, să fim absolut siguri că cel în cauză nu se află acolo. Să fim siguri că cel în cauză nu doarme aşa-zisul somn de veci în acel mormânt. Să fim absolut siguri că în acel mormânt din faţa noastră nu se află în realitate sufletul celui care a trăit în realitate cândva aici pe Pământ. Să fim absolut siguri că cel despre care se spune că a murit a plecat, de fapt, din această lume pentru a exista într-o altă stare energetică, în aşa zisa lume de dincolo care, pentru cei iniţiaţi, este giganticul univers astral. Acela care a părăsit definitiv această lume prin
68

Cimitirul Vesel din Săpânţa

aşa-zisa moarte continuă să existe şi să trăiască în lumea de dincolo, unde este înconjurat de miliardele de energii subtile, tainice ale universului astral. Atunci când ne trezim în fiinţa noastră anumite simţuri paranormale, devine cu uşurinţă posibil să comunicăm cu sufletul aceluia care a părăsit definitiv această lume, convingându-ne în felul acesta că există o tainică viaţă după aşa-zisa moarte. Cei care părăsesc definitiv această lume prin aşa-zisa moarte continuă apoi să trăiască în lumea de dincolo, într-un univers mirific, ce este alcătuit din invizibile lumini, în cadrul căruia se manifestă o mulţime de culori şi de nuanţe mirifice ale acestora. În loc să îi plângem într-un mod inutil şi prostesc pe cei care au părăsit definitiv această lume prin aşa-zisa moarte, este cu mult mai bine să le facem o ofrandă de lumină (7 lumânări), transferând astfel lumina lumânărilor pe care le consacrăm pentru ei în lumea de dincolo, unde ea va deveni pentru ei hrană, imbold de înălţare către Cel Preaînalt, bucurie, inspiraţie şi substanţă mirifică ce îi poate transforma, purifica, inspira şi ajuta. În loc să plângem în faţa mormântului lor, este cu mult mai bine să ne deschidem faţă de sufletele lor care se află în alte tărâmuri şi să le dăruim iubire, lumină, gânduri minunate, imbolduri tainice de a se orienta către divin. Atunci când suntem suficient de puri şi transformaţi lăuntric, devine cu putinţă să dialogăm cu cei care au părăsit definitiv această lume şi este posibil să le simţim, de fiecare dată când le cerem
69

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

ajutorul, iubirea, ghidarea, bunătatea şi inspiraţia, în strânsă legătură cu nivelul spiritual pe care ei l-au atins. Dedublarea conştientă ce este realizată la voinţă face posibilă proiecţia corpului nostru astral în universul astral şi, printre altele, astfel ne convingem înainte să părăsim această lume prin aşa-zisa moarte că existenţa noastră continuă apoi în lumea de dincolo, în universul astral. Punând aşa cum se cuvine în practică aceste sfaturi simple şi pline de bun-simţ, vom descoperi că în realitate nu există moarte, ci doar o trecere într-o altă lume mirifică, misterioasă, care este universul astral. Chiar dacă cei sceptici vor zâmbi sarcastic atunci când vor citi aceste rânduri, îi provocăm la un pariu fundamental, pe care ei îl vor pierde întotdeauna. Oricât de sceptici şi de neîncrezători sunt acum, fiecare dintre ei îşi va da seama că s-a înşelat atunci când va părăsi această lume şi va descoperi cu uimire că viaţa lui nu s-a sfârşit, pentru că aşa-zisa moarte este, de fapt, o naştere în universul astral. Atunci fiecare sceptic, fiecare materialist îndârjit îşi va da seama că s-a înşelat, dar va fi prea târziu. Părintele Kalinic făcu o scurtă pauză, după care reluă cu un ton mai ferm, atingându-şi uşor cu mâna dreaptă pieptul: - Eu m-am convins pe deplin că nu există moarte. Tot ce am afirmat mai înainte se bazează pe experienţa mea directă. Aceia care mă vor crede vor avea infinit mai multe şanse să realizeze, chiar cu mult înainte de momentul aşazisei morţi, că, în realitate, am avut dreptate. Aceia care nu vor crede că aşa ceva este cu putinţă se vor convinge vrând-nevrând de acesta, în momentul înfricoşător pentru unii al aşa-zisei morţi. Speranţa în existenţa vieţii după aşazisa moarte este divină şi universal valabilă. Mai mult decât atât, ne ajută să înţelegem rostul enigmatic al existenţei noastre pe acest Pământ. Trecutul, prezentul şi viitorul, precum şi misteriosul, feericul şi paradisiacul există în permanenţă şi pentru noi. Dumnezeu Tatăl, care ne îmbrăţişează neîncetat, ca şi starea de nemurire pe care şi noi o putem atinge, există Aici şi Acum pentru toate fiinţele care îşi doresc sincer şi profund acest lucru. Iubirea fără măsură este cu mult mai puternică decât violenţa. Picăturile de apă care cad ritmic sunt până la urmă mult mai puternice decât bazaltul. Bunăvoinţa şi tandreţea sunt mult mai puternice decât duritatea. Fiecare dintre noi ar trebui să descoperim cât mai repede, Aici şi Acum, că viaţa, aşa cum a conceput-o Dumnezeu, este cu infinit mai frumosă, mai misterioasă şi mai mare decât am putut să credem fiecare dintre
70

noi în cele mai înălţătoare şi paradisiace vise pe care le-am avut vreodată. Aprofundând aceste aspecte tainice ale manifestării, putem înţelege de ce marii înţelepţi au afirmat că „nu există altă moarte decât absenţa iubirii” sau că „taina iubirii este cu mult mai mare decât taina morţii”.

Ştiinţa Nemuririi. Importanţa trezirii sufletului
- Părinte Kalinic, dar ce fel de practică spirituală realizau ei în acele timpuri? întrebă Codrin. - Cei care doreau să atingă nemurirea făceau isihasm. - Adică practicau „Rugăciunea Inimii”? - Dragul meu, raportându-ne la ceea ce se practică astăzi, adică „Rugăciunea Inimii”, acesta nu e isihasm. Isihasmul e mai mult decât atât. E o întreagă concepție despre modul în care se activează sufletul, care are sediul în zona inimii. Zalmoxis îi învăța cum să-și trezească energia cea tainică a sufletului, prin controlul suflurilor subtile. Sufletul este cel care imprimă inimii acel suflu subtil care pune în mișcare energia ființei umane, energia vitală a acestuia. Dacă nu ar fi acest suflu subtil, inima nu ar pompa sângele în artere, apoi în vene și din nou în inimă. Partea de jos a inimii, mai precis vârful ei, este direcționată către capul pieptului și astfel se află în legătură directă cu zona de proiecţie a sufletului în fiinţa umană. Sufletul și inima au fost asociate și se consideră, de către cei neiniţiați, că sufletul este acelaşi cu inima fizică. Inima fiind organul care pulsează necontenit sânge în corp şi fără de care nu se poate trăi a devenit simbolul dragostei, fiind asociată cu sufletul. Călugării însă numesc sufletul „căsuța cea tainică a inimii”, deci ceva cu mult mai mic decât inima; iar această energie tainică a iubirii care izvorăşte din suflet, atunci când este aprofundată, redevine „scânteie din scânteia divină”. Iisus ne oferă simbolic pilda cu grăuntele de muștar: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo!” şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17. 20) Aceasta este Scânteia divină din noi, cel mai mic grăunte de lumină; el umple apoi inima de iubire și numai cu ajutorul lui vom cuceri Împărăția Tatălui, căci putem intra acolo numai cu ce Îi aparține: iubirea divină, scânteia din El însuși.
71

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Este important să știm locul „de unde” să ne rugăm şi cum se realizează comuniunea cu Dumnezeu, pentru a ne trezi sufletul, deoarece energia este trimisă acolo unde proiectăm gândul. Astfel, în loc să ne rugăm mental, adică gândurile (energia) să rămână în zona capului, este mai bine de o mie de ori să acționăm corect și să ne rugăm în sufletul nostru și atunci cu siguranță va aparea și spiritualizarea. Bineînțeles că, dacă ne rugăm 30 de secunde pe zi, apoi 30 de secunde vom iubi. Atunci e clar că acea ființă s-a rugat mai mult pentru îndeplinirea unei dorințe și nu pentru spiritualizarea ființei și aprofundarea comuniunii cu Dumnezeu. Aceasta este „calea”, Codrin, iar „adevărul” este Scânteia Nemuritoare (Atman) care sălăşluieşte în fiecare fiinţă umană, în profunzimea inimilor noastre. - Deci asta făceau ei, zise Codrin atent. - Ei mergeau după forma corectă a inimii, după îndrumarea inimii, am zice astăzi. - Ei își ascultau inima și atunci armonizau suflurile interioare?, zise Codrin. - Da, nu spune cântecul acela: „Ascultă-ți inima, că numai ea știe ce vrea”? Aceasta este o vorbă spusă în cea mai frumoasă tradiție dacică. - Deci, prin coborârea suflului în inimă apare spiritualizarea, zise Codrin. - Așa ajunge sângele element de spiritualizare. - Părinte Kalinic, zise Codrin, deci mai întâi trebuie să ne trezim sufletul! - Exact. E „primul pas mare pentru om”. A coborî în profunzimea fiinţei noastre este primul pas pentru a ieşi din iluzia cu care ne-am înconjurat. Sufletul poate fi asemănat cu o ladă fermecată în care stă ascunsă o mare şi neasemuită comoară. Problema este că noi nu mai ştim cum să deschidem această cutie fermecată. Am uitat că modalitatea de a deschide poarta cerurilor fericirii şi împlinirii sufleteşti este starea de DĂRUIRE, în tot ceea ce facem, dar mai ales dăruirea totală şi necondiţionată faţă de Dumnezeu Tatăl; adică tot ceea ce facem, să făptuim cu sufletul, fără să aşteptăm ceva în schimb. Atunci când redobândim această stare, cutia fermecată (sufletul) se deschide, permiţând
72

luminii divine să se reverse tămăduitor către toate fiinţele. În „Fericirile de pe munte”, Iisus ne spune (Matei cap.5,1-16 ): „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru”. Cu cât dăruim mai mult, cu atât ne îmbogăţim mai mult, căci faţă de alte comori, aceasta nu sărăceşte niciodată, chiar şi atunci când noi dăruim fără de măsură. Căci a dărui iubire fără de măsură este unul dintre atributele lui Dumnezeu Tatăl, care permite ca fiinţa noastră să se transforme treptat într-un vas al iubirii divine. Sufletul mai poate fi asemănat cu un barometru care ne arată cât de mult iubim și ne permite să conştientizăm starea în care ne aflăm fără false măriri, fiind de un real folos în realizarea echilibrului interior, adesea perturbat de factorii externi. Acum nu ne mai putem minți! De obicei simțim că suntem o ființă bună, compasivă, e un început bun, dar mult mai important este să simțim iubirea cea tainică ce izvorăște neîncetat din Scânteia Divină pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu Tatăl. Când ceva îţi lipseşte, îţi vine dor de acel ceva. Dar cum să îţi vină dor de acel ceva dacă până acum nu l-ai avut? Aşa va fi şi cu trezirea sufletului nostru; în momentul trezirii, ne vom da seama că este tot ce avem mai sfânt pe lumea asta. Viața începe să fie conştientizată ca un continuu miracol. Abia atunci simţim că trăim, restul e iluzie. Cele mai frumoase şi mai minunate lucruri se află în fiinţa noastră, dar noi le vedem cel mai adesea la alţii. Există însă un loc pe lumea asta unde ne simţim acasă. Dorul ne conduce mereu acolo unde ne vom regăsi pe noi înşine, iar cel care ne-a susţinut mereu este chiar Sinele nostru, Scânteia Divină din noi. Sufletul mai poate fi asemănat cu o oglindă magică în care, dacă o întreținem curată, Dumnezeu se reflectă cât mai fidel, cât mai clar, simțindu-L astfel în fiinţa noastră într-un mod inefabil şi fără egal. Cu cât oglinda este mai prăfuită, mai neagră, cu atât vom simți suferința și neîmplinirea ca ființă umană. Graţia pe care ne-o oferă Dumnezeu este că, din momentul în care ne-am trezit sufletul, îl simțim cum pulsează subtil, chiar la nivel fizic, ca o dulce presiune sau ca un val extatic care ne inundă de undeva din zona capului pieptului, fiind
73

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

mereu plin de iubire și recunoștință faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce ne înconjoară. În cazul în care aspiraţia şi dorul nostru faţă de Dumnezeu începe să scadă şi nu facem mai nimic pentru a întreţine vie această stare de iubire sublimă care izvorăşte din noi înşine, sufletul se închide uşor, atenţionându-ne prin anumite înțepături care devin dureroase, ca o ardere continuă, încercând să ne trezească din starea de adormire în care ne complacem. Majoritatea oamenilor care simțeau că îi arde ceva în piept sau că au o anumită apăsare, o anumită greutate pe piept, în momentul în care îşi revin (datorită faptului că sunt mai atenţi la acţiunile lor şi la stările pe care le trăiesc, reluând astfel comuniunea cu Dumnezeu Tatăl), spun uşuraţi, ducând instinctiv mâna la piept: „mi s-a luat o greutate de pe inimă”. Ce uşori ne simţim atunci când suntem îndrăgostiţi, aproape că zburăm, sufletul ne este aşa de uşor; iar atunci când ne este tare dor de cineva, simţim că în interior, pieptul (sufletul) ni se sfâşie de dorul acelei fiinţe. Oricât ne-ar fi de dor, în realitate nu facem decât să aprofundăm legătura cu Dumnezeul care sălăşluieşte în noi, reuşind astfel să dăm slavă fiinţei pe care o adorăm. Acum vom şti că aceste semne nelămurite nu sunt manifestări ale vreunei boli, ci este sufletul, care jinduiește după Iubirea Supremă, după Sinele Suprem Nemuritor (Atman). Cei mai mulți se vor „încurca” în relația iubit – iubită, până când vor conştientiza că, atunci când se privesc cu iubire și transfigurare unul pe celălalt în ochi, căutând să perceapă Scânteia divină din celălalt, vor realiza că, de fapt, între ei şi fiinţa iubită nu mai este nicio diferență, devenind un singur suflet, Unul. Da, noi suntem unici și devenim Unici – Unu, dar numai atunci când ne reflectăm în ceilalți, când recunoaștem și în ceilalți aceeași Scânteie, natură divină. Asta înseamnă să ne recunoaștem natura divină și să-L vedem pe Dumnezeu până și în cel mai amărât om de pe stradă: „atunci când un înger privește de jur împrejur el vede numai îngeri”. Aceasta este o nouă dimensiune a sufletului și, în acest mod, el se trezește cel mai ușor: atunci când noi Îl recunoaștem pe Dumnezeu în toţi ceilalți oameni, care sunt în definitiv alte ipostaze ale noastre. Atunci înseamnă că sufletul din noi s-a trezit! Iisus spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta (notă: la fel ca prima): Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
74

tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22, 35-40). Iată cum cele două legi se întrepătrund, iar dacă nu ar fi existat prima lege, omul nu şi-ar fi cunoscut valoarea sa ca fiinţă umană. Căci a i se permite omului să iubească pe Marele Creator cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, înseamnă a i se permite să se identifice în mod plenar cu Fiinţa pe care o iubeşte. A ne identifica în mod total cu Marele Creator sau Dumnezeu Tatăl înseamnă a deveni conştienţi de adevărata noastră natură interioară. În acest mod, odată cu revelarea Scânteii divine nemuritoare din fiinţa noastră (adică atunci când ai ajuns să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi), a doua lege devine la fel de importantă ca și prima, iar iubirea de oameni este aceeași cu iubirea de Dumnezeu. Aceasta este valoarea Omului, prin grația Sa.

Ştiinţa Nemuririi. Purtăm în noi o împărăţie nebănuită
Când sufletul este îndeajuns de trezit, atunci în el se oglindeşte Sinele Suprem Nemuritor (Atman). De aceea marii înţelepţi au spus: „Întreaga Creaţie, aşa cum a fost structurată şi concepută de Dumnezeu Tatăl, este o suis generis hologramă gigantică în cadrul căreia fiecare parte este conectată într-un mod tainic, astfel încât în ea se oglindeşte totul. La rândul ei, ca parte ea se oglindeşte în marele Tot”. Această misterioasă structurare a realităţii i-a determinat pe marii înţelepţi să afirme că, în permanenţă, „partea este în Tot , iar totul se află oglindit în parte”, altfel spus, întregul macrocosmos se oglindeşte în microcosmosul fiecărei fiinţe umane şi, la rândul său, microcosmosul fiecărei fiinţe umane este cuprins şi totodată reflectat în marele Tot al Macrocosmosului. În Microcosmosul fiinţei umane, ceea ce este jos este în mod analogic asemănător cu ceea ce este sus şi ceea ce este sus este în mod analogic asemănător cu ceea ce este jos sau altfel spus, polul superior se oglindeşte într-un anume mod în polul inferior, iar polul inferior se oglindeşte într-un anume mod în polul superior. Chiar şi atunci când, deocamdată, nu ne dăm seama de aceasta, atât propria noastră viată, cât şi viaţa planetară şi chiar viaţa macrocosmică au un sens. Cu cât sufletul se trezeşte mai mult, cu atât ființa umană dobândeşte mai multă profunzime spirituală şi este susținută în acţiunile ei de o energie mult mărită. Atunci când aprofundăm energia cea tainică a sufletului, îl putem simţi
75

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pe nivele din ce în ce mai elevate de iubire, ajungând să-l percepem într-un final ca fiind o scânteie din Scânteia divină sau altfel spus, sufletul nostru ajunge să se identifice cu Sinele Suprem Nemuritor (Atman). Această comoară nepreţuită, care este Sinele Suprem Nemuritor (Atman), este bunul cel mai de preţ ce se află ascuns în centrul fiinţei noastre. Sinele Suprem Nemuritor (Atman) nu ne poate fi oferit şi nu ne poate fi luat niciodată de nimeni şi de nimic. Sinele Suprem Nemuritor (Atman) doar noi înşine putem să ni-l dăruim prin revelarea sa gradată şi deplină în propiul nostru univers lăuntric. Prin revelarea gradată şi deplină a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman), fiecare dintre noi atingem, astfel, starea de îndumnezeire şi reuşim, totodată, să obţinem suprema şi definitiva eliberare spirituală. Prin revelarea gradată şi completă a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman), reuşim totodată să cunoaştem Adevărul Suprem Divin Ultim. Prin cunoaşterea Adevărului Ultim Divin în fiinţa noastră, obţinem astfel eliberarea completă şi atingem totodată starea de înţelepciune. Prin revelarea deplină a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman), care face totodată cu putinţă cunoaşterea Adevărului Ultim Divin, în fiinţa noastră apare starea de pace dumnezeiască profundă. Prin cunoaşterea Adevărului Ultim Divin şi prin revelarea deplină a Sinelui Suprem Nemuritor, Îl descoperim pe Dumnezeu Tatăl în universul nostru lăuntric şi realizăm că am fost făcuţi, fiecare, după chipul şi asemănarea Sa. Părintele Kalinic închise uşor ochii şi spuse rar, profund interiorizat: - Aceasta este cea mai mare ştiinţă pe care poate să o aprofundeze o fiinţă umană.

Alte iniţieri ale Kogayon-ului
- Părinte Kalinic, ce alte inițieri se mai realizau în cadrul religiei Kogayon? - Se realizau multe inițieri, dar să știi că baza practicii lor spirituale era contemplaţia, meditația şi raportarea continuă, în orice împrejurare se aflau, asupra naturii lor interioare, profunde, stare pe care o alimentau cu frumuseţea spaţiului în care trăiau: munţii şi văile, câmpiile şi iarba pământului, izvoarele şi lacurile întinse, toate erau spaţiul sacru în care Dumnezeu fiinţa. Din această mulţumire plină de recunoştinţă pentru tot ce a creat Dumnezeu pentru noi se naşte cel mai uşor această stare de contemplaţie meditativă, care relevă apoi în straturile profunde ale fiinţei noastre adevărata frumuseţe nevăzută a creaţiei.
76

Conectându-se conştient la toată această frumuseţe divină - atât interioară, cât şi exterioară- apăreau şi marile genii creatoare. Este bine ştiut faptul că strămoşii daci ştiau tainele cerului înstelat şi al Pământului. Buni cunoscători ai ritmurilor cosmice erau neîntrecuţi în ştiinţa astrelor, ştiind să prevadă cu mult timp înainte când va urma o eclipsă de Soare. Cercetătorii americani de la NASA au descoperit că dacii aveau cel mai precis calendar din antichitate. Marele Sanctuar Circular de la Sarmisegetusa indică o precizie a calendarului dacic faţă de cel roman-iulian de aproximativ 5,6 ori mai mare, ceea ce înseamnă ceva, ţinând cont că cel iulian este de o dată mult mai recentă decât cel dacic. Genialitatea gândirii şi culturii dacice o putem aprecia mult mai bine amintind că eroarea diurnă era compensată prin corecţii efectuate la 104 ani, 520 ani si 8840 ani, după care anul dacic cuprindea 365,242197 zile faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă. Această precizie astronomică i-a făcut pe cercetătorii de la NASA să-şi schimbe în totalitate opinia despre cultura dacică. Un alt exemplu meritoriu este modul în care dacii abordau medicina sacră prin folosirea plantelor de leac. La ora actuală se știe că plantele medicinale sau de leac rezonează cu energii astrale și eterice benefice din Univers, iar ființele înțelepte care le consumă asimilează în aura lor aceste energii benefice divine, transformându-se spiritual, astfel încât aceste fiinţe umane devin totodată mult mai armonioase fizic, eliminând problemele de sănătate, fără a se crea dependență sau alte efecte adverse, cum este în cazul medicamentelor sintetice și al antibioticelor. O alta tehnică, foarte puternică, era identificarea cu cele cinci elemente din care este format Universul: Pământ, Apă, Foc, Aer și Eter. Se știe că identificarea cu elementul Foc era realizată și de preotesele zeiței Hestia. Acestea realizau adorarea și identificarea cu elementul sacru Foc. Mai era numit și Focul Sacru Sacrificial cel Tainic Purificator. El este cel care arde toate impuritățile și energiile negative acumulate în aura noastră, permițând deblocarea și manifestarea în ființa noastră a energiilor sacramentale, ascendente, pline de aspiraţie și dăruire față de Dumnezeu, astfel ca voința noastră să devină una cu Voința lui Dumnezeu. Marele Dumnezeu este Ler Împărat sau Focul veșnic sau Cuptorul universal. Ceea ce ne-a rămas de la aceste ritualuri sacre de adorare a Divinității prin
77

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

intermediul elementului sacru foc, este folosirea lumânării în scopuri ritualice. Toți oamenii, mai ales atunci când merg la biserică, simt nevoia să aprindă câte o lumânare. Se și spune atunci când te rogi: „Să arzi ca o lumânare!”; simbolul lumânării aprinse fiind cel al sufletului omenesc care odată trezit devine din ce în ce mai conştient de lumina spirituală a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman) din el însuşi. Odată aprins, sufletul pătrunde treaptă cu treaptă în tainele dumnezeirii. - „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Mării”, spuse Codrin cu glas domol, recitând din poezia „Odă” de Mihai Eminescu. Părintele Kalinic îl aprobă cu un oftat abia perceptibil, strângând uşor din buze, semn că ar fi dorit să spună câte ceva despre marele Eminescu, dar se abţinu şi continuă: - De aceea focul este sacru și a fost adorat din toate timpurile, pentru că el reprezintă Lumina Divină sau Conștiința Divină care purifică totul. Însuși trupul celor decedați era dăruit focului purificator, semn al detaşării lor faţă de corpul fizic şi tot ce înseamnă parte materială. Inițierile pe baza elementului foc sunt diverse, dar îți vor fi dezvăluite la timpul potrivit. Trebuie să mai ai un pic de răbdare, o să-ți placă. - Abia aştept, zise Codrin fericit.

Cum a ajuns Bucureştiul centru iniţiatic
- Însă una din cele mai înalte inițieri ale lui Zalmoxis era oferită numai celor care erau acceptaţi în Kogayon. - Se realizau inițieri în Kogayon, pe Muntele Kogayon? întrebă Codrin, cuprins de o aspirație bruscă, care abia îi mai permitea să vorbească. - Da, această iniţiere era dăruită numai celor care renunțau cu totul la această lume, pentru a ajuta lumea. Era inițierea în cele 7 „Guri de Rai”. Aceasta cuprinde marea înțelepciune a Kogayon-ului, zise părintele Kalinic, iar inițierea în cea de-a 7-a treaptă permitea identificarea discipolului cu Energia Transcedentală a lui Dumnezeu Tatăl, care este aspectul cel mai profund al lui Dumnezeu, în care El se află dincolo de orice manifestare fizică, astrală sau cauzală. Odată ce ființa umană realizează acest aspect al lui Dumnezeu, ea este pe deplin îndumnezeită. - O, vreau și eu, începu să se lamenteze Codrin.
78

- Cu plăcere, grăbitule, cât de curând te vei putea bucura de o astfel de învăţătură divină. Iniţierea în cele 7 trepte ale Kogayon-ului sau „Guri de Rai” cum li se spuneau atunci, în aceste „Porţi ale Raiului”, se realizează în special pentru a ridica nivelul de vibraţie al conştiinţei planetare, pentru ca astfel umanitatea să se reintegreze în spiritualitatea universală. În România, chiar dacă forţele demoniace s-au opus cu înverşunare, deja a început acest proces de trezire spirituală. Fiind foarte ocultat Muntele Kogayon şi deci mult mai greu accesibil în ziua de astăzi, Dumnezeu a permis sub o altă formă accesul la această cunoaştere divină. Spre bucuria înţelepţilor din Kogayon şi bineînţeles sub îndrumarea lor directă, cei de la Şcoala Tradiţională de Hatha-Yoga din Bucureşti se conectează, în mod subtil, cu mult succes la aceste „Guri de Rai”. - Ah, am vrut să merg şi eu acolo, dar mi s-au părut prea simple acele posturi corporale. Părintele Kalinic îi zâmbi îngăduitor, apoi spuse: - Când o să ţi se explice care sunt efectele spirituale ale acelor posturi corporale o să-ţi schimbi impresia, iar când o să şi simţi efectul lor subtil care te pun în rezonanţă cu energiile benefice ale Macrocosmosului, atunci vei mulţumi plin de recunoştinţă lui Dumnezeu pentru miracolul pe care îl face posibil în fiinţa umană. În trecut, toate aceste tehnici secrete erau revelate pe cale orală numai celor care îmbrățișau Învățătura Kogayon-ului și sub îndrumarea atentă a preoților inițiați în tainele „Științei despre suflet şi trup”. Dacă cineva ar încerca de unul singur să realizeze aceste tehnici, nu ar reuși să înţeleagă prea multe, deoarece este o inițiere directă, unde Învățătorul divin îşi revarsă graţia către discipolul plin de aspiraţie. Este exact ca la şcoală: întrebi pe cine trebuie, ţi se explică şi astfel înţelegi cu mult mai uşor mersul lucrurilor. Ceea ce a mai rămas din toate aceste tehnici secrete de meditație, în perioada noastră, a creștinismului, este Rugăciunea Inimii. Aceasta este, însă, după cum ți-am arătat, doar o mică parte din setul de rugăciuni prezentate de Zalmoxis în Doctrina Kogayon. La ora actuală, cei care prezintă cel mai bine coborârea suflurilor în inimă sunt cei de la Şcoala Tradiţională de Shivaism din Bucureşti. - Da, mi-au spus câţiva colegi că se fac meditaţii puternice acolo. Din toamnă, când reîncepe cursul, am să mă înscriu şi eu, zise hotărât Codrin.
79

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Iar la Şcoala de Ayurveda vei primi iniţierea în medicina sacră a dacilor, zise părintele Kalinic privindu-l cu subînţeles. Codrin rămase o clipă pe gânduri, apoi chipul i se lumină brusc. - Vrei să spui că toate aceste şcoli care fac parte din Universitatea Atman sau Mişcarea de Revelare a Sinelui Nemuritor Atman (MRSNA) sunt conduse subtil de către înţelepţii din Kogayon? Asta înseamnă că şi Şcoala Uroboros din care fac eu parte este tot de voi ghidată! - Nu ne-ai fi căutat dacă nu ne-ai fi găsit deja, cu mult înainte de a-ţi fi început căutările!, îi spuse zâmbind părintele Kalinic, cuprinzându-l într-o caldă îmbrăţişare. Căldura inimilor lor aduse o lumină feerică în plan subtil în sala cristalelor. Codrin simţea graţia lui Dumnezeu cum îi inundă sufletul şi cum o fericire paradisiacă îi cuprinse întreaga fiinţă.

dovadă scrisă a istoriei neamului, tot mereu au fost scoase la lumină, din acest pământ strămoșesc, noi dovezi arheologice care au uimit o lume întreagă. Există și o inscripţie getică unde apare numele Kogayon, este un text în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca – Dobrosloveni, jud. Olt): HAR TIOS TINTONINOS INSUS TIKO IS DAKON KAND SIA TIL KOGAYON ILMATON HLIOYLO PLEISTE NAKTOILO Traducerea este ceva de genul: „Mare e Zeul, Şi pretutindeni! Aşa să spună dacii, când privesc spre Kogayon! Vitejii să cânte: Sfânt este Domnul Nopţii!” Ne-au rămas și alte mărturii despre învățăturile lui Zalmoxis. Astfel, pe o placă din marmură descoperită la Heraclea (Bi-toliaMacedonia), s-a păstrat un descântec zalmoxian: KLAY DIOSOYSOS EY KLEI A TIMITRI MNI-MIS CHARIS Traducerea este: „Invoc pe Domnul Suprem. Ochii Lui să privească spre mine din Cer!” Pe un altar din marmură, descoperit la Jupa (Caraş-Severin), scrie: IOM LECANIUS PAVLINUS VE TUS Traducerea este: „Rugăciunile dese (multe) sănătate vor aduce”. Până şi
81

Despre Muntele Kogayon
Părintele Kalinic continuă pe un ton înviorat: - Aceste învățături spirituale au fost elaborate cu mult timp în urmă de Creatorii de Lumină din Muntele Sfânt, muntele atât de mult timp OCULTAT de înțelepții acestei țări sfinte. - Deci Muntele Kogayon, despre care vorbesc istoricii, există!, zise Codrin entuziasmat. - Muntele Kogayon pe care îl cunoaștem noi din istorie este, de fapt, Muntele Sfânt al dacilor liberi, pentru că acolo s-a retras Zalmoxis către ultimii săi ani de viață pământească. Este muntele străbunilor noștri, care poate fi identificat cu Coloana Cerului sau Axis Mundi- Axa Spirituală a Lumii. Către ultimii ani ai vieții sale, Zalmoxis se retrage tot mai des în Muntele Sacru și comunică cu ceilalţi Mari Preoți prin Peștera Sacră. În acest mod, Doctrina Kogayon-ului va fi asociată cu Muntele Sacru și, în timp, i se va spune Muntele Kogayon, cel care a fost Muntele Sacru al moşilor şi strămoşilor noştri. În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie:„Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogayon, era la fel cu numele râului care curgea alături.” În ciuda eforturilor disperate ale celor răi și întunecați de a distruge orice
80

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

lecţiile de matematică erau puse în versuri. Iată o inscripţie pe o lespede de calcar, descoperită la Jupa (Caraş-Severin): BAN AGNA INO OPTO PB TEB MO Traducerea este: „Cinci fără unu- opt supra doi am.” Zalmoxis îi asigura pe învăţăceii lui că numai prin ştiinţă, adică prin învăţăturile iniţiatice, vor deveni puternici. În acest sens, avem o inscripţie pe o ţiglă descoperită la Romula:

Înțelepciunea lui Zalmoxis
La Zalmoxis, cuvântul viu devine element de terapie. El se aplică oricărei suferinţe a noastre, după anumite reguli. Platon (437 – 347 î.Hr.), în dialogul dintre Socrate și prietenul său Charmide, ne vorbește despre învățăturile lui Zalmoxis sau „Știința despre suflet și trup” practicată de medicii traci: „Tot așa stau lucrurile, Charmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo, la oaste, de la un medic trac, unul dintre ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. Spunea tracul acela că medicii aveau dreptate să cuvânteze, așa cum v-am învățat adineauri. Dar Zalmoxis, regele nostru, adăugă el, care este și Zeu, ne spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de trup. Tot astfel, trebuie să dăm îngrijire trupului împreună cu sufletul. Și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli, pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru trup și pentru om, în întregul său, vin din suflet și de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie, deci, în primul rând să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantații. Aceste incantații sunt vorbele frumoase, care fac să se nască în suflete înțelepciunea. Odată ivită aceasta, dacă se stăruie, este ușor să se bucure de sănătate și capul. Când mă învăța leacul și incantațiile, spunea: «Să nu te înduplece nimeni să-i tămăduiești capul cu acest leac, dacă nu-ți încredințează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduiești cu ajutorul incantației, iar acum, zicea el, aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip deosebit o vindecare sau cealaltă.». Și mă povățuia foarte stăruitor să nu mă las înduplecat de nimeni, oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi, să fac altfel. Deci eu, pentru că i-am jurat și sunt nevoit să-i dau ascultare, îi voi da într-adevăr ascultare. Și, dacă vrei, potrivit povețelor străinului să-mi încredințezi sufletul tău pentru a-l vrăji cu incantațiile tracului, îți voi da și leacul pentru cap. Dacă nu, nu-ți pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide” (Fontes, I, 101 – 102), (469 – 399 î.Hr.). Dacă nu ştim să folosim cuvintele vii, cu rezonanță frumoasă, nu vom şti să tratăm cu cuvântul. Cuvântul poate fi o sapă ştirbă, o sapă bună sau o coadă
83

ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL În traducere înseamnă: „Ştiinţa (învăţătura) voastră va urni şi muntele.” Şi este foarte asemănător cu ceea ce marii înţelepţi ne atenţionează: „Cunoaşterea iniţiatică înseamnă putere.” Codrin spuse, puțin mirat, puțin entuziasmat: - Deci, în realitate, Kogayonul este o doctrină, un principiu... - Este pretutindeni, e peste tot, zise părintele Kalinic. Este o religie complexă, care acceptă ca adevărate toate celelalte forme de religie. - Acum înţeleg mai bine cum de Zalmoxis era privit ca fiind reprezentantul Zeului Moș pe pământ (Cronos - Timpul) și cum de toţi dacii erau uniţi „în fapte şi simţiri”, ajungând să fie numiţi pe drept cuvânt „...cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Herodot, Cartea a IV-a, 93). - Înţelepciunea profundă pe care au dobândit-o în urma practicilor spirituale i-a unit şi mai mult şi le-a permis să se identifice cu Marele Suflet al Neamului Românesc. Mai sunt însă multe adevăruri de aflat pentru a înţelege pe deplin rostul acestui neam din care ne tragem.

82

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de sapă. În niciun caz nu va fi sapa care duce la înţelepciunea numită săpânţă sau sapienţă. Cuvântul viu păstrează vigoarea neamului. Vom sărăci însă dacă nu vom şti cum să ne facem această ordine pe care o cere cuvântul, pe care o cere bunul simţ, pe care o cere sufletul. Zalmoxis este primul reformator al tradiţiei pretracice şi tracice, el este creatorul limbii române. El este cel care dă numele de român, şi nu Roma, acestui popor, de la myn = eu, personalitatea omului şi romyn = eu-l interior în care se dezvoltă potenţialul divin sau gena îndumnezeirii. Acest lucru se face înlocuindu-se vechiul nume al eu-lui folosit de atlanţi, lomyn sau eu-l legător – lumesc, adică de comunicare pe exterior cu Dumnezeu. De la eu-l legător se obţine lumina, lumea, iluminarea, străiluminarea şi lumânarea, ca instrument de înțelegere a conceptelor care rezultă de aici. De la eu-l român apare rumânitatea, ca sistem de robie şi apare rumeneala, ca prosperitate. Omenirea se înromâneşte în ideea în care capătă numele eu-lui său interior. Şi această înromânire se face până la venirea celui menit să facă trecerea către următoarea etapă a înromânirii care este, nici mai mult, nici mai puţin, Edentracia sau Grădina Raiului trac pe pământ. Edentracia este un concept creat de Zalmoxis, care spunea ascultătorilor săi că „Va veni un timp şi un loc în care vor fi toate bunătăţile lumii, şi acolo voi fi şi Eu cu voi.” Zalmoxis crează limba română, după legi foarte precise. Preia materialul lingvistic traco-geto-dac care era foarte uşor de trecut dintr-o limbă în altă limbă; nu spunem un grai anume, ținând cont că de aici au plecat neamurile trace, care au fost în jur de 200. Zona noastră formează mama, femeia însărcinată, grădina. Baza biologică a cuvântului s-a pus în Europa pe meleagurile noastre carpato-dunărene și s-a petrecut în afara Europei, nu neapărat în perioada înțelepților indieni în mileniile VIII-VII î.Hr., ci odată cu secolele scurse sub o mie de ani în timpul în care specialiștii evrei în ale sacrului au închegat Cabala, strategia de încadrare în Sionis a Kogayonului. Nu este un secret că după veacul al XI-lea a avut loc în spațiul euro-asiatic o vastă activitate de înnoire a graiurilor, a dialectelor și a limbilor de parcă toată lumea simțea această necesitate a împrimăvăririi. Tracii au simțit și ei nevoia de a-și reînnoi limba, căci
84

odată cu trecerea miilor de ani, se secătuise acea plasmă spirituală generată de zeii antici. La noua lucrare de creație au lucrat mai mulți înțelepți aflați sub îndrumarea directă a marelui înțelept Zalmoxis. Acesta, prin înțelepciunea pe care o dobândise de la Dumnezeu, a contribuit la formarea limbii române pe care o avem și în ziua de astăzi. Limba exista de milenii pe acest pământ, nu se pune problema, dar mereu s-au găsit căpetenii de triburi care au găsit de cuviință că neamul lui (oamenii din acel trib) să vorbească într-un anumit fel, numai de ei știut; ca dovadă să ne uităm pe cuprinsul pământului și să vedem câte dialecte găsim, gândindu-ne acum că toate au avut la bază un singur limbaj. Așa s-a petrecut în timp și cu limba stră-străromânească. Şi ea a suferit mici modificări pe care marele înțelept și eliberat Zalmoxis le-a îndreptat cu ajutorul dat de Dumnezeu. Un exemplu al transformării în timp a cuvintelor din limba română este cuvântul „Valahia”, care provine de la „Kobalahia”, apoi „Balahia” care devine „Valahia”. Sau „Ardealul”, care înainte de Zalmoxis se numea „Erde”. Și în acest mod cartează Zalmoxis întregul teritoriu românesc, numind fiecare loc după energia care acesta o manifestă în planul subtil. Omul va ajunge să înțeleagă că, de fapt, limba este un proces de evoluție și cuvântul este un produs viu care înlesnește acest proces; trecerea din ceea ce este, în ceea ce trebuie să fie. Zalmoxis a luat eu-l trac (acolo numit „min”) și a făcut din acela miner și minereu. Mintea (mintia) este însăși mina de valorificare a eu-lui lingvistic. Cu numele Mintia se află o localitate în Munții Apuseni, nu departe de Deva. Zalmoxis stabileşte mai multe valori chimice ale elementelor. Toate organismele sunt făcute din oligoelemente, iar oligoelementele sunt elemente chimice. Zalmoxis vorbeşte despre un tabel de 383 de elemente, în care primul dintre ele poartă numele de Onţiu, Onto, iar ultimul dintre ele se numeşte Trimiter, Mesia. Codrin se minună: - Poți spune că Mendeleev este un mic copil pe lângă ceea ce a descoperit Zalmoxis. -Zalmoxis stabileşte de la 383 la 640 celebrele poduri de Au, Ag şi de Cu, de aramă,poduri pe care le întâlnim si în basmele noastre şi dă numele preoţilor mari după acelaşi sistem în care se face Cartea Genezei în Biblie. Astfel, 14
85

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

generaţii + 11 fire = un pod de 25 de unităţi spirituale. Aşa este fiecare pod şi aşa obţinem cele 3 x 14 generaţii cu nume de preoţi traci neauzite, cu intenţii, cu tendinţe, cu avansări etc., pe evoluţia celor 33 de fire, altminteri vârsta care se dă Mântuitorului. Avem, deci, 3 x 14 generaţii şi 33 de fire lumeşti. Aceasta se găseşte în concepţia chimică a lui Zalmoxis. Zalmoxis reia problema eu-lui, adică a modului în care erau percepute experiențele concret-senzoriale. Schimbă pătratul atlantic în care marele cerebral era Aurul, canalul de comunicare cu marele cerebral era Cuprul, canalul de primire a unui răspuns de la marele cerebral era Argintul și, în sfârșit, eu-l, lomyn, care era Plumbul. Acestea au fost cele 4 elemente chimice cunoscute de atlanți la destrămarea „epocii zeilor”: Aurul, Argintul, Cuprul şi Plumbul. Zalmoxis stabilește valorile energetice ale eu-lui românesc: - eu-l românesc numit de Fier este Eu tare; - eu-l românesc numit de Staniu este Eu moale; - eu-l românesc numit de Siliciu este Eu informațional (mobil); pe vremea lui compușii de Si; - eu-l românesc numit de Germaniu este Eu ductil (purtător). Deci, Eu-l tare este de Fier, ca metal, Eu-l moale este de Staniu. Părintele completă: - Singurul metal care mai și țipă, deci ne arată că e viu; mai departe este Eu-l informațional, care se afla în fiecare genă a noastră, în ADN-ul nostru și mai este Eu-l purtător, Germaniu. Toată acesta transformare a Eu-lui are o bază teoretică în cărbuni, adică în carbon. Astfel, pornind de la niște elemente obișnuite de cunoaștere, ajungem să înțelegem chimia organică, pentru că chimia organică alcătuiește viul în jurul carbonului. Și în jurul carbonului se construiesc eu-rile de rigoare. Toate aceste patru eu-ri sunt subordonate carbonului. Iată chimia organică. Ceea ce fusese până la el chimia anorganică moștenită de la atlanți. Valorile pe care le dobândim prin cercetare chimică a elementelor în Atlantida ne arată că diferența de la 2,4 care este Au, la 1,9 care era Ag și Cu, era un Dropien. Zalmoxis obține o rădăcină, cea de la 1,8 a Fe, a Sn, a Si și a Ge, și 2,5 care
86

este electronegativitatea C, adică 0,7 droursia sau rădăcina de ursare. Acesta este motivul pentru care Zalmoxis este tradus de către unii „urs”, care aici are sensul de ursitor, adică de clarvăzător, de înţelept al neamului. Organizează spațiul holografic al României de astăzi. În funcție de relief, zonele au jucat un important rol în așezarea strategiilor subtil energetice. Începe „cartarea” locurilor cu Munții Apuseni, cu zona de „apunere” a spaţiului care se recreează, cum, de pildă, soarele se „replămădește” după asfințit în apele unui mare adânc. A doua importantă operație, săvârșită de Zalmoxis, a fost schimbarea strategiei din Kobalahia (utilizat de traci pentru marcarea suflului divin) în Balahia pentru ca, mai apoi, să devină Valahia. Aici, cuvântul trebuia să exprime puterea suflului divin care se comunică pe un canal numit Coval ce, mai degrabă, se mișcă decât se schimbă. Astfel, mișcarea este cheia tainelor traco-gete, geto-dace și daco-române. Zalmoxis consideră sol tare Erde, azi Ardealul, de la cadrul de fixare. Stabilește incintă solul fertil mülde, de la Moldova. Creează olteanul, holteiul, care nu este altcineva decât Gutanul, Mântuitorul. El poartă macedonul din Mehedinți. El este Făt-Frumos născut cu paloșul în mână. Între Pela, capitala Macedoniei – macedon, în limba veche tracă înseamnă, de la maceda, paloș – de la Pela, capitala Macedoniei, până la Pelendava, Craiova, este o descriere a paloșului de viteaz. Mehedințiul tot este o descriere a paloșului de viteaz. Alături, acolo, este Gorjul, rezultat din God. Apoi, din Gorj angajează energetic Doljul. Acolo este holteiul, oltean, care este numele Oltului. Apoi avem pântecul, trupul însărcinat, Muntenia. Observăm că Muntenia este în plin centru de câmpie. Acolo este și Podișul Getic, acolo este și Dobrogul, locul unde se conservă viața, Dobrogea. Dincoace este Herța, conservarea harurilor, inima. Alături este Bucovina, vâna de gură, limba. Urmeaza Galiția, conservarea energiilor. Urmează Basarabia, baza vie a izvorului energetic. Toată Moldova, tot Ardealul. Transilvania nu are nimic comun cu pădurea. Ilva înseamnă matcă și avem Matca Mare, Matca MicăIlva Mare, Ilva Mică. Avem Silvania care angajează Ilvele sau Sălajul, de unde încep Ilvele. Și avem Transilvania, scaun de țară al Silvaniei; aceasta înseamnă Transilvania. Peste aceasta Transilvania stăpânește triunghiul spiritual al Covasnei, născatoarea cu vas pentru potenţialul masculin Co, al Cavnicului, puterea „cavei”
87

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de născătoare și dincolo Moldova cu Vasluiul, locul în care se dezvoltă fetusul. Aicea avem, în Transilvania, Grădiștea Muncelului; Muncelul fiind urmașul la eu al Mântuitorului, Muntele Mic, Munticelul. Aici avem Grădiștea Muncelului, pe locul unde s-a așezat învățătura după citirea cuvintelor, Sarmisegetusa. Avem Muncelul de sus și Muncelul de jos. Aici avem Sacarâmbul, sarsanaua cu toate darurile. În Muntenia avem Nuku, înscrisurile pentru embrionarea sămânței. Iar la Prut, încă o dată la Prut, avem Țipău și Țâpova. Acestea formează principalele triunghiuri ale existenței noastre, pe care și-a construit Zalmoxis concepția despre o nouă lume. Și, peste toate acestea, România care se bucură de valorile spațiului holografic puse la baza înțelegerii de către marele înţelept şi eliberat Zalmoxis. Neamurile trace, prin alcătuirea lor, sunt neamuri de breslași, de unități familiale, de asociații familiale cu aceeași meserie. Agrienii erau agricultori. Aletoii erau altoitori. Apurii erau persoane care puneau stavilă apelor. Napocensii erau persoane care creau hrube pentru depozitare. Dolonsii erau pietrarii. Trelii erau zidarii. Berecinții erau berechetarii. Brigii erau măcelarii, briții erau cei care jupuiau pieile de pe oi. Botaii erau crescătorii de turme. Și, tot așa, 106 meserii pe care le foloseau tracii, 106 experiențe concret-senzoriale asemănătoare ca activitate între ele, dar diferite prin rezultatele creării unei spiritualități holografice, transformate într-o artă de a produce zei și de a da sfințire omenirii în Ahaia; Ahaia este prima formă de manifestare a materiei vii, dobândită de la activarea energetică în materie. * - O, Rege Sfânt al lui Dumnezeu! Câtă înțelepciune ai dăruit acestui popor! Ce înseamnă să fii cu adevărat zeu pe pământ!, zise Codrin. - Zalmoxis a fost chiar mai mult decât un zeu drept și bun, căci spiritul lui s-a identificat perfect cu Spiritul Divin, devenind una cu Dumnezeu, adică o ființă îndumnezeită. În acest mod, omul-Zalmoxis a devenit o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ. Codrin închise ochii plin de gratitudine față de Dumnezeu. Privind în jurul său Sala Cristalelor, apoi tavanul care strălucea în mii de lumini scânteietoare, așezat fiind la masa cea mare și albă, se simțea ca și cum s-ar fi aflat în centrul pământului, în lumea înţelepţilor din Shambala, despre care auzise nu demult
88

la curs. Începu să trăiască o intensă stare de recunoștință, profundă, față de tot ceea ce exista: Dumnezeu, Zalmoxis, părintele Kalinic... * Când au ieșit afară din peşteră se înnoptase de mult. - Mare minune! Când a trecut timpul?, zise Codrin. - Aici timpul are altă valoare, spuse părintele Kalinic. - Dar parcă abia au trecut două ore, se tot minuna băiatul. - Da, așa îl simți, numai că, atunci când accesezi energii uriașe, colosale, timpul se contractă, se condensează, se realizează anumite bucle în timp. De fapt, noțiunea de timp dispare. În meditație ți se pare că ai tot timpul din lume, ajungi să trăiești eternitatea, dar, revenind în planul fizic, vei constata că au trecut doar câteva minute. Sau fenomenul se petrece invers: în subtil, în meditație poți avea impresia că au trecut câteva minute, iar când revii în planul fizic vei constata că au trecut ore. Astfel, timpul trăit în planurile astrale sau cauzale are altă valoare. - Da, înțeleg. Și își aminti cum, de fiecare dată când realiza o meditație și era profund interiorizat sau trăia starea foarte intens, timpul trecea foarte repede. Mai merseră puțin și Codrin dorea să-l întrebe despre atlanți, dar părintele Kalinic parcă îi citise gândurile, căci i se adresă: - Mâine dimineață vom merge în peșteră și îți voi arăta hărțile Atlantidei și alte înscrisuri. Până atunci, să medităm la ceea ce am aflat astăzi. Noaptea, Codrin a privit cerul înstelat, iar spectacolul l-a năucit prin frumusețe. Din cauza purității aerului vedea foarte clar și parcă dilatat stelele și Luna. Era ceva măreț și copleșitor. Parcă ar fi fost la limita dintre pământ și cosmosul nesfârșit și vedea pentru prima oara cu adevărat cerul. Stelele străluceau mii și mii, în roiuri, în galaxii, invitându-te parcă să le cuprinzi pe toate, să le cunoști pe toate, să fii peste tot.

Atlantida- Destrămarea epocii zeilor
Părintele Kalinic îl conduse pe Codrin prin galeriile peșterii. - Uite, aici se află harta Atlantidei. Aprinse o lanternă puternică și îl ajută să descifreze harta care era încrustată din vechime pe unul dintre pereții grotei. - Dupa cum vezi, Atlantida era poziționată în Oceanul Atlantic, iar un capăt
89

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Cap de atlant- Peștera Ialomicioarei, Bucegi

al ei era unde se află acum strâmtoarea Gibraltar. - Da, interesant. Acum îmi pare simplu, Oceanul Atlantic... Atlantida. - Uite, aici avem capul de atlant..., iar aici harta României pe un cap de atlant, de unde se poate trage concluzia că România este într-o anumită măsură creația elaborată de mintea înțelepţilor atlanţi. Codrin era din ce în ce mai uimit. De câte ori nu trecuse ca vântul prin peșteră și nu văzuse nimic. Probe ale existenței „Fiilor Soarelui” au fost descoperite în America de Sud. Aceste cranii au fost numite de către Robert Connolly „conehead” sau „capete țuguiate”. Harta României având în centru capul unui atlant care Craniul unui „cap țuguiat” priveşte spre răsărit, spre Marea Neagră are de 2 ori volumul unui craniu normal de om. Nu există datări cu carbon care să le ateste vechimea, cel puțin până în prezent. Există cranii asemănătoare, descoperite în Mexic, dar care au un volum mai mare decât al „capetelor țuguiate”, având niște orbite foarte largi,
90

indicând niște ochi foarte mari. Potrivit relatărilor antice, „Fii Soarelui” erau zei şi au avut copii cu femeile de pe pământ, rezultând astfel semizeii. * Părintele îl conduse apoi prin pasajul secret în Sala Cristalelor. Se opriră în fața unui cristal mare, care începu să vibreze tainic într-o lumină fină. - Astăzi vom accesa memoria cristalelor, îi spuse părintele. Te rog să iei loc la masa Oracolului, să închizi ochii, spatele drept și să te relaxezi profund pe toate nivelurile. Rămâi acum focalizat la nivelul Inimii spirituale. Îi așeză două degete pe creștetul capului timp de aproximativ un minut. Codrin simți cum energia îi urcă prin picioare și se ridică apoi pe coloana vertebrală în sus, până în zona capului. Nu-şi mai simţea corpul fizic, se desprinsese de simţuri. Apoi simți cum intră într-o stare de vid mental și cum întreaga energie i se proiectează din inimă, undeva deasupra capului, într-un spațiu plin de lumină. O liniște și o pace divină îl cuprinseră. Devenise conștient de fiecare clipă pe care o trăia, fiecare secundă era trăită într-o stare de hiperluciditate, totul era atât de viu, întreaga conștiință îi era prezentă aici, în acest spațiu sacru și nelimitat al conștiinței prea-pure. Începu să vadă imagini mentale, imagini foarte vii și clare. Se simțea ca un martor lucid și detașat al unor evenimente de mult uitate. În realitatea subtilă, din momentul când a început să vadă imagini, Codrin a fost proiectat în memoria astrală a cristalului, care avea, în forma lui energetică, înmagazinate evenimente petrecute într-un anumit timp și spațiu, pe perioada a mii de ani tereștri. O altă conștiință apăru lângă Codrin. Ochii angelici ai părinteleui Kalinic îl priveau. Împreună erau martori ai evenimentelor care se desfășurau, în această călătorie inițiatică în lumea atlanților. Bineînțeles că ceea ce a aflat ținea mai
91

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

mult de evoluția umanității și transformarea conștiinței, pentru că tot ce primim este pe nivelul de vibrație pe care ne aflăm, al „legii atracției” sau, mai bine zis, al rezonanței pe care o avem în momentul respectiv. Părintele Kalinic îi sintetiză și îi explică toate evenimentele la care era martor; fără ajutorul lui, i-ar fi trebuit poate zile în șir ca să înțeleagă corect toate informațiile primite. * Atlantida este o întreagă civilizație, a cărei baze se pun în momentul în care omul dobândește o capacitate de gândire superioară, în care să se înscrie conștient și la voință experiențele concret-senzoriale. Până atunci omenirea traversase o perioadă de elaborare a „lhunelor” sau „cuvintelor vii”, în Ținutul Gondwana sau „ținutul gândirii”. În Gondwana omul începe să muncească, să creeze experienţa concret-senzorială şi să dea nume la experienţa concret-senzorială. Aceasta reprezintă primele înscrieri în scoarţa cerebrală, primele cuvinte. Ele se înscriu în funcție de practica pe care omul o avea, deci în funcție de experiența lui concret - senzorială. La început, lucrurile erau simple. Existau 7 vorbe ce erau repetate. Dar încet, încet, vorbele s-au adunat, deoarece experiența creştea mereu, înscriindu-se în scoarța cerebrală. Apare apoi dublarea sensului. Pe de o parte ceea ce este „înţelegerea” asta, pe de altă parte tot ce ar putea semăna cu această „înţelegere”. Şi apare masa abstractă: masa de oameni, masa cristică etc. Încet, încet, creierul ajunge la experienţa logic-concretă, adică la experienţa de gândire, de data aceasta nu neapărat legată de meseria lui, ci legată strict de gândire. Se creează limbajul logic, adică o experienţă abstractă care să răspundă numărului mare de noţiuni, de cuvinte, pe care omul le-a elaborat în legătură cu meseria lui, de exemplu. Toate acestea se înscriu şi ele la rândul lor în creier, conlucrează cu experienţa concret-senzorială şi creează un soft exact în sensul în care îl cunoaştem noi astăzi. Creierul ia acest soft, îl îmbogăţeşte mereu până în momentul în care cunoaşterea depăşeşte capacitatea obişnuită a unui om, trecând la posibilităţile astea: văd cine este ardelean după cum vorbeşte, intuiesc cine este Ioana după cum vorbeşte ea. Deci, iată că astea sunt ceea ce numim noi astăzi clarvedere, clarintuiţie, clarauzire etc., şi toate celelalte simţuri, teleportarea, toate care
92

mai sunt acolo, telekinezia. Toate astea se înscriu într-o gândire superioară, în normalitatea care trebuie să fie. Şi se dezvoltă aşa creierul până la toate capacităţile pe care le are: a se putea ridica singur de la sol, a se decorporaliza, a se corporaliza etc. Şi aşa, reuşind oamenii să facă asta cu sprijinul creierului lor, ajung zei. Clarvederea, clarintuiţia devin simţuri ale zeilor, nu ale omului comun, ci ale omului iluminat. Această civilizație se încheie acum 12.000 de ani î.Hr., cu scufundarea Atlantidei și destrămarea epocii zeilor. Evenimentele care au dus la un asemenea dezastru țin în primul rând de faptul că atlanții lucrau chimic fără să cunoască chimie..., așa cum noi lucrăm organic, fără să cunoaștem chimia organică. Și au tot săpat în căutare de noi elemente chimice până au provocat distrugerea continentului. Acest aspect se petrece, bineînțeles, și datorită faptului că societatea atlantă începe să se dividă, din cauza diferențelor de idei, în două ramuri: adepții Teotijuakano, apărători ai Dumnezeului celui adevărat (pentru eiCreatorul) și adepții Deotijuakano, cei care doreau să ia locul lui Dumnezeu (pentru ei- Constructorul). Între aceste grupuri conducătoare aristocrate apar tot mai des contradicții puternice legate de ideologie, astfel încât au loc certuri de o violență greu de înțeles în zilele noastre. Ceea ce ne rămâne de la această civilizație este„elementaritatea”. Descoperirea elementelor care, din punct de vedere biochimic, asigură viul, iar din punct de vedere al graiului, al cursului roții vremii, constituie „elemente vii” ale cuvântului. Astfel, de la zeii atlanți ne rămâne un tabel chimic al elementelor, care se va îmbogăți pe măsură ce omul va ieși din ceea ce noi numim ca perioadă- „Epoca de Piatră” și va intra în „Epoca Metalelor”. În Atlantida nu erau cunoscute decât 4 elemente. Ei descoperiseră aurul, argintul, cuprul și plumbul – metale de suprafață, fiecare element având simbolistica lui: - aurul, simbol al sacralității; - cuprul, simbol al conștiinței umane; - argintul, simbol al subconştientului; - plumbul simbol al eu-lui lomyn, lucrător în trup. Atlanții aveau eu-l lomyn, plumbul. Aveau canal de comunicare pe partea
93

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

stângă a creierului cuprul, legătura cu Dumnezeu cel adevărat. Și aveau pe partea dreaptă răspunsul de la Marele Cerebral, de argint. Iar pe latura de sus, acolo unde era Marele Cerebral, acolo unde era Dumnezeu cel adevărat, era aurul. Deci, pătratul eu-lui atlantic este pătratul acesta, cu Pb jos, Au pe latura de sus, Cu pe latura din stânga și Ag pe latura din dreapta. Ceea ce n-au înțeles adepții Deotijuakano, care au folosit această tehnică și s-au organizat în elita aristocratică, erau consecințele distructive ale plumbului asupra ființei sfințite a zeilor. Ei își construiseră un arhipelag artificial, numit Arondajna, iar marea lor fortareață, cetatea Aarului, era construită din aur, argint și cupru. Vasele de alimentare cu apă erau făcute din plumb. Și toată lumea cunoaște astăzi, nu mai este nicio noutate, că nocivitatea plumbului conduce la degenerare genetică. Plumbul a fost acela care a condus la distrugerea acestei civilizații, pe de o parte. Pe de altă parte, activarea celor 22 de miliarde de conexiuni ale creierului dă maximum ce poate produce un ordinator viu. Orice lărgire după aceasta, duce la prăjirea „hard discului”. Iată terminologia moderna a informaticii, transpusă într-un eveniment care s-a petrecut în urmă cu 14.000 de ani. Deci, la sfârșitul Atlantidei exista și posibilitatea Iluminării – Helios, exista însă și posibilitatea de a se strecura răul în Iluminare. Cel mai ușor de decriptat din starea minerală sau de lucrător în eu-l trupesc al naturii era eu-l lomyn, legător, prin care s-a făcut lumea, lumina, iluminarea, străluminarea pentru lumea de atunci. După destrămarea Epocii Zeilor, ne rămâne lumânare- sufletul, ca modalitate de refacere a luminii şi Ia luminării. Astfel, dorind să folosească lumina creatoare numai în folosul lor, adepții Deotijuakano vor să se declare superiori chiar și Creatorului, Dumnezeului celui adevărat. Ei doresc să-și dezvolte capacitățile mentale, folosindu-se de noi elemente chimice. La un moment dat, ei au hotărât să meargă mult în adâncime. Au descoperit, într-adevăr, și alte metale, dar au tot săpat până au provocat 4 vulcane consecutive. Cetatea Aarul se scufundă, în urma ei avem astăzi Gibraltarul. O mare parte a adepților Deotijuakano, cei care produseseră tot acest rău, dispar în același timp cu scufundarea Atlantidei.
94

Platon, primul istoric care vorbește despre Atlantida
Același Platon care vorbește despre leacurile celebre și descântecele medicilor traci, care erau ucenici ai lui Zalmoxis, arătând că acestora li s-a dus vestea pentru darul lor legendar de a-i face pe oameni nemuritori, va fi primul istoric care ne amintește ne Atlantida în discursurile „Timaeus” și „Critias” (anul 360 î. Hr): „...în această insulă a Atlantidei a existat o confederație de regi, cu puteri mari și minunate, care domneau pe toată insula și peste alte insule și, de asemenea, peste alte părți din continent.” Cetatea cea mare a atlanților era localizată într-o „metropolă înfloritoare, cu ziduri Platon (437 – 347 î.Hr.) aurite”. Platon menționează pentru prima dată această insulă oferind, în două dintre lucrările sale, o descriere exactă a geografiei, culturii și istoriei Atlantidei. El localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în Strâmtoarea Gibraltar. Platon susține că relatarea sa este bazată pe o descriere obținută de către marele om de stat atenian Solon, de la preoții egipteni, în timpul călătoriilor acestuia din urmă în ţara piramidelor. În cele două cărți, „Tiamois” și „Critias”, Platon dezvăluie, sub forma unei legende, secretele civilizației atlanților. Ce-a de-a doua carte, „Critias”, rămasă neterminată, se oprește într-un punct culminant, în momentul în care Zeus reunește zeii pentru a se sfătui cu aceștia cum să pedepsească trufia atlanților. Unii istorici susțin că a existat o trilogie a Atlantidei, însă cel de-al treilea volum, „Hermocrate”, nu a fost găsit.
95

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Edgar Cayce și profețiile din starea de transă
Despre clarvăzători: „...și chiar dacă rămân în același loc ei pot vedea departe”. În plin secol al XX-lea, într-o epocă a științei, în care superstițiile și ocultismul nu își mai găseau locul, un om șoca o lume întreagă prin prezicerile sale. Numele său era Edgar Cayce. Misterele lui Edgar Cayce Nimeni nu putea oferi o explicație pentru miile de tratamente acordate de vizionarul american. El a făcut unele preziceri de-a dreptul șocante în legătura cu viitorul. Astfel, Cayce a prezis începerea celui de-al doilea război mondial, ascensiunea lui Hitler, căderea comunismului, asasinarea presedintelui J. F. Kennedy, independența Indiei și apariția statului Israel pe harta lumii, evenimente confirmate de trecerea timpului, dar și întâmplări care merg mult mai departe în timp. Edgar Cayce a anunțat producerea în viitor a unui puternic cutremur, care va duce la scufundarea întregului stat California sub apele oceanului. De asemenea, vizionarul a prezis apariția unor cataclisme care vor modifica radical harta lumii, precum și izbucnirea unui al treilea război mondial, care ar urma să pornească din Orientul Mijlociu. De menționat că toate aceste preziceri au avut loc între anii 1925 și 1945. Dar ceea ce a șocat cel mai mult au fost informațiile lui Cayce despre trecutul omenirii. Conform acestuia, marile civilizații din Egiptul antic și din America de Sud au apărut ca urmare a migrației locuitorilor Atlantidei din fosta cetate distrusă în urma unui cataclism natural. Edgar Cayce afirma la începutul secolului că adevărata vechime a piramidelor este de 10.500 de ani, la fel ca și a misteriosului oraș Tihuanaco (sau Tiwanaku) din Bolivia. Mai mult, profetul modern declara că numele artizanului marilor piramide
96

din Egipt se numește Ra și că, pe lângă uriașele construcții din Platoul Giza, acesta ridicase și Sfinxul, cu rolul de a proteja o încăpere subterană, numită și „Camera arhivelor”, în care ultimii atlanți depozitaseră înscrisuri referitoare la tehnologia de care dispuneau. De altfel, la ora actuală se poate verifica cu ajutorul unui program astrologic faptul că poziția piramidelor din Giza se suprapune perfect pe cele trei stele din centura constelației Orion, așa cum arătau acestea în urmă cu 10.500 de ani. Ultima și cea mai disputată previziune a lui Edgar Cayce este cea privitoare la camera subterană aflată între labele din față ale Sfinxului. Testele sonice efectuate asupra calcarului din sol au confirmat că în zona indicată de american există mai multe goluri legate între ele prin posibile tuneluri, dar nu au putut aprecia dacă acestea sunt formațiuni naturale sau au fost create în urma activității oamenilor. Autoritățile egiptene au interzis, însă, orice săpături în zonă, datorită fragilității

Desen descoperit pe capacul unui sarcofag care indică un indigen aflat la bordul unei nave spaţiale

97

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Craniul de cristal, sculptură maiașă cu laser, datat din 10.000 î.Hr.

Sfinxului și a pericolului distrugerii acestuia. La 1 ianuarie 1945, Cayce a făcut o ultimă declarație, cea prin care își anunța moartea. Două zile mai târziu, „Profetul adormit” se stingea din viață, în urma sa rămânând zeci de volume cu însemnări și previziuni pe care le realizase în timpul vieții. Nici până astăzi specialiștii nu au putut explica natura transelor și a viziunilor lui Edgar Cayce. Dată fiind natura tratamentelor și a profețiilor sale, multe dintre ele confirmate de timp, americanul este considerat astăzi un drept urmaș al lui Nostradamus.

A doua este ramura Deotijuakano. Vor pătrunde prin Maroc în Africa unde, în timp, vor construi piramidele. Bătrânii harici se adună în jurul muntelui Sinai de azi, iar tinerii, pleacă, traversează Iranul, Irakul și ajung în Pakistan și în Industan, sub numele de tineri harici. Acești tineri harici purtau în suflet dorința răzbunării împotriva lui Dumnezeu cel adevărat. Aceștia reprezintă răul din ziua de astăzi sau Imperiul Întunecat care conduce din umbră la ora actuală planeta Pământ. Iar cea de-a treia este ramura lui Rama înțeleptul. El pătrunde în Europa, traversând Spania de astăzi, Franța de astăzi, Italia, Grecia, Peninsula Balcanică și se așază pe aceste meleaguri – primordiale, carpato – danubiano – pontice. Aici i se va mai spune și „Berbecul din Carpați”.

Zeul Rama
Rama nu era zeu din ramura Teotijuakano sau zeu din ramura Deotijuakano. Rama era un cercetător zeu, care a încercat să înţeleagă cauzele fundamentale care au condus la distrugerea Epocii Zeilor, mai bine zis, la destrămarea Epocii Zeilor. E incorect spus distrugere, pentru că nu a fost distrugere, a fost o destrămare. După destrămarea Epocii Zeilor și scufundarea Atlantidei (12.000 î.Hr.), zeul Rama se stabilește pentru o lungă perioadă de timp, împreună cu discipolii săi, în zona Transilvaniei, apoi se retrage în zona sacră a Muntelui Sfânt sau Axa Tracică. Odată cu conflictul care izbucnește între răul de pe pământ (Imperiul Întunecat) și Dumnezeu cel adevărat, Tracia preia problema cuvântului ucis. Acest lucru se face prin strălucirea minții lui Rama. Primul lucru pe care Rama și l-a propus a fost regenerarea genetică a fiinţei lor, distrusă din cauza consumului în vase de plumb care, cu alte cuvinte, era o distrugere a eu-lui lomyn, lumesc. Acest grup de atlanți care au reușit să se salveze, fiind conduși de Rama strălucitul, care înseamnă și Ramanitya sau, Ramanitul, vor purta numele de Ramaniți, adică „străluciți după Rama”. Zeul Rama are o fiică, Zalmaxi, pe care o căsătoreşte cu un abioi, căpetenie
99

Migrația atlanților
Odată cu sfârșitul Epocii Zeilor, zeii din Atlantida s-au împărțit în trei ramuri. Prima este ramura Teotijuakano. Ei s-au stabilit în spațiul Americii de astăzi. Acolo s-au străduit să refacă vechea teorie despre Dumnezeu cel adevărat. De altfel, Teotijuakano, în limba mayașilor și a incașilor, înseamnă locul unde se nasc zeii. Acest loc în care se nasc zeii se află până astăzi în Peru. Mayașii sunt teoreticieni ai iluziei. Incașii sunt o populație de dezvoltare a teoriei. Inca înseamnă a evolua prin mijloacele cerului. Toltecii erau constructori ai acestei teorii, iar aztecii erau arhitecții acestei teorii.
98

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

a acestei populaţii, pe numele său Comoandrus. Mai au loc și alte căsătorii între discipolii lui Rama și localnicii de aici și apare o noua populație, ramanitoabioi. Abioi nu este un nume de neam. Abioi este cam ceea ce am spune noi astăzi la un om plin de voiciune, plin de vigoare, plin de putere trupească. Nu putem spune că această populație de aici era neamul abioilor. Mai degrabă, ei se numeau Atrilo, adică cei care aparțin scoarței terestre. Rama În această situație găsim o populație, să spunem, de agricultori, de silvicultori, adică de oameni care prelucrau solul. Și, evident, alături de ocupația de prelucrare a solului, avem și ocupația de creștere a vitelor, de domesticire- căci suntem într-o perioadă în care erau foarte puține animale domestice față de ceea ce cunoaștem azi. Oricum, un lucru este limpede, că oaia era domesticită iar berbecul avea, totemic, valoare de zeu. Prin această căsătorie a lui Zalmaxi cu Comoandrus, Rama pune ca bază fundamentală a renașterii – este vorba aici de „so facto”, de o renaștere – propoziția: „Como pentru Homo și Homo pentru Om.” Acest Como era bărbatul fertil, bărbatul care este foarte bun pentru regenerare. Homo este forța spirituală din procreație. Și de aici se împuternicește spiritual în trup Omul. Din această căsătorie a lui Zalmaxi cu Comoandrus, se vor naște trei fiice, viitoare divinități ale marelui popor trac: - Semele, zeița care răspunde de însămânțare; ea va da naștere lui Dionisos; - Gebeleisis, zeița care are curgerea veșnică; ea va da naștere lui Zalmoxis; - Bendis, zeița fertilității. În acest mod, Zalmaxi devine mama tuturor tracilor de pe acest pământ sfânt.
100

Mitul Mioriţei pleacă de aici. Zalmaxi era „mioriţa carpatină”, iar lui Rama i se spune „Berbecul din Carpaţi”. Aşa este reprezentat el în diversele miniaturi care încă se mai păstrează pe ici şi pe colo în descoperirile arheologice. De altfel, într-unul dintre textele care sunt cuprinse în Rohonzi Kodex, „Șofra oii” sau Șofranul oilor, autorul vorbește de Marele Over (Oier) sau cel împuternicit să fie păstor al oamenilor. Deci, prima acţiune pe care o încearcă Rama este regenerarea acestei populaţii de zei care a venit cu el, cunoscută până astăzi sub numele de ramaniţi. Căsătoria lui Comoandrus cu Zalmaxi pune bazele unei populaţii regenerate ramanito-abioi care se dezvoltă de la 11.393 până la 7888, ca remeţie. Remeţia fiind însăşi lucrarea lui Remus. Aceste date sunt foarte exacte, ele se gasesc și în scrierea runică, scriere care se dezvoltă în ţinuturile noastre, după omorârea cuvântului viu în Atlantida. Runarea înseamna plimbarea conceptului (a ideii respective) într-un pătrat dat. După destrămarea Epocii Zeilor se trece la runare, adică la întrebuințarea elementelor conceptuale în diverse tipuri de pătrate, pentru a înțelege în ce fel se realizează trecerea din sfințire în ființă și din ființă în sfințire, celebrul SFS: Sfinţenie-Fiinţă-Sfinţenie. De la 7888 până la 5041 apare romoşia, de unde-l avem pe Romulus, regenerarea lucrurilor prin această consfinţire genetică a teoriei lui Rama. În acelaşi timp (5041 î. H.), preoților traci li se dau pentru păstrare, în Peștera Ialomicioarei, principalele documente care au dus la scufundarea Atlantidei şi destrămarea Epocii Zeilor - harta Atlantidei, matricea însămânţării şi alte documente importante. Urmează o perioda benefică spiritual pentru populația acestor ținuturi. Multe fiinţe umane s-au înzeit.. Printre aceste ființe minunate se afla și o prea
101

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

frumoasă zeiță cu numele Sita, care era cunoscută printre fiicele tracilor, prin răbdarea şi bunătatea inimii ei. Ea era fiica regelui care conducea ținutul Kobalahia (Balahia-Valahia) și își avea reședința în zona văii Geomartului, zona care se află între Olteț și Amarodia. Zeul Rama, care deja îi cucerise inima zeiței printr-un anumit concurs de împrejurări, va câștiga și mâna prințesei Sita și cei doi se vor căsători, sărbătorind trei zile și trei nopți, conform obiceiurilor străbune. Din ținutul carpatic Daksha sau Rama și Sita „Țara Zeilor”, vor pleca într-o lungă călătorie o întreagă comunitate de păstori pelasgi, luptători neînfricați, conduși de Rama, către teritoriile Indiei pentru a restabili pacea între castele conduse din umbră de atlanții deotijuakano (Imperiul Întunecat) care, între timp, distruseseră acolo înțelepciunea sănătoasă a dravidienilor și înfiinţaseră sistemul castelor. Grupul lui Rama va merge pe „Drumul Zeilor”, drum marcat de către păstorii traci care, în migraţia pe care o realizau periodic, atinseseră cele mai îndepărtate teritorii și, pentru a reveni cu bine în țară, marcaseră acest drum cu pietre uriașe. Binecunoscutul„Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriașe, fixe, este menționat de Taki în Upanișada care îi poartă numele (Cartea I, 3): „...pe acest drum al zeilor se poate ajunge la locul de întrunire numit Salajiya...”; relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar in „Iathamia”, (I.20): „...în țara celor din nord sunt mulți stâlpi de piatră cioplită care arată drumul...”, Herodot în „Istorii” (Cartea IV, 52): „Numele acestui izvor și al locului de unde vine este, în limba sciților, «Examparo», ceea ce înseamnă «Drumurile Sfinte».”; Ovidiu îl numea „șir de stâlpi...”. Acest drum a fost descris și de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menționat de Haşdeu, temă abordată și de marele savant în
102

domeniul istoriei României, Nicolae Densușianu, în „Dacia Preistorică”. Celebra epopee sanscrită „Ramayana „, scrisă în secolul al IV-lea î.Hr. şi alcătuită din 24.000 de distihuri, care prezintă epopeea prinţului Rama, descrie în mod clar şi distinct aceste masive mişcări de populaţii dinspre zona Carpaţilor şi a Caucazului către alte spaţii. Demn de remarcat în această epopee este faptul că prinţul Rama este identificat ca fiind „preot scit”. Ori numele de Sciţia era în Antichitate denumirea unui spaţiu care cuprindea o parte din Dacia (Dobrogea) sub numele de Sciţia Mică şi stepele nord – pontice, sub numele de Sciţia Mare. Termenul Sciţia defineşte o provincie istorică şi mai puţin o regiune locuită de sciţi. Dorind să restabilească vechea înţelepciune pe care o distruseseră cei care formau Imperiul Întunecat, Rama îsi va duce discipolii spre India, spre noi teritorii. Mişcarea este masivă, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. În urma revelaţiilor divine pe care le dezvăluie castelor indiene, Rama ajunge conducatorul spiritual al acestui popor. Rama este prezentat nu ca şi un cuceritor, dornic de expansiune, ci ca şi „conducător al popoarelor, domnul lumii, stăpânul sufletului şi dragostea oamenilor, tatăl şi mama supuşilor săi; el a ştiut să unească toate fiinţele întrun lanţ unic al iubirii”. ( E.Schure - „Marii Iniţiaţi”) Iată cum a fost considerată chiar şi în India influenţa civilizatoare pelasgă asupra populaţiilor băştinaşe. Simbolul prin care Zeul Rama va fi cunoscut de acum înainte este „arcul cu săgeți”, arma lui preferată, cu ajutorul căruia va învinge pe toți cei care au încercat să înlocuiască adevărurile spirituale cu falsele învăţături care îl transformă pe om în rob al simţurilor, săgeata fiind şi un simbol al discernamântului spiritual,
103

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

al atenției direcționate către o singură țintă: Conștiința Divină. Din vechea istorie aflăm un lucru important: arcul a fost inventat de traci! Și tot ei, de-a lungul timpului, au fost cei mai vestiți în mânuirea arcului. Cine erau cei care trăgeau cu săgețile ca să împrăștie norii? Nimeni alţii decât adoratorii zeului nostru sfânt – Zalmoxis: „Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene), deoarece ei cred că nu există alt zeu (mai puternic) în afară de al lor.” (Herodot, Istorii, IV, 94) Printre mulți alți istorici, Tucidide (460 – 369 î.Hr.), istoricul și omul politic din Atena, scrie că „... geții, peste care dai dacă treci de muntii Haemus... se învecinează cu agatârșii, au aceleași arme și sunt toți arcași călări”. Tot din vechea istorie aflăm că erau cunoscuți ca fiind cei mai buni arcași călări, ceea ce nu este deloc ușor de realizat. În orice imagine va apare zeul Rama, el va purta arcul său magic într-o mână și, cel mai adesea, atunci când nu face gestul binecuvântarii, va avea o săgeată în cealaltă mână. Este singurul zeu care poartă o astfel de armă. Iată cum, peste o perioadă milenară, zeul Rama, prin mesajul său plin de înţelepciune, ne reamintește de apartenența sa la acest neam sfânt românesc. În acest mod, Rama manifestă arhetipul „Eroului Spiritual” pentru o lume aflată într-o continuă transformare spirituală.

Traco – Geto – Dacia, Axa Spirituală a Lumii
După 5041 se încheie ramanitatea, cu cele două etape ale sale, şi începe românitatea Europei, Europa fiind supusă metodelor euristice de cercetare. Începe românitatea, cu o perioadă de precreaţie până la 753 î.Hr., când se întemeiază Roma, prin Romulus, şi este respins Remus. Deci, până în anul 5041, se realizează prima etapă a acestei lucrări de înromânire. Neamul ramanito-abioi (atlanto-tracic), care se găsea pe aceste ținuturi, nu mai
104

era ramanito-abioi, adică nu mai era deosebire între ei. Acest neam unic este fondator al neamului traco – dacic și era Traco-Geto-Dacia, o mentalitate despre axa interioară a pământului (T’ ra), despre Geția și citirea cursului etimologic Geția. Brațul rezultat din această învățătură este Dacia. Aceasta era Traco – Geto – Dacia. Evoluția spirituală a omului, din corpul (T’ ra) în corpul (D’ ra). Terra are corpul de cuvânt T’ra, adică starea energetică spirituală care există sub învelișul terestru. Acest corp T’ra este tocmai partea interioară a pământului. Și de la această parte interioră a pământului îşi trage numele Tracia, care este axa părții interioare a lumii sau Axa spirituală a Lumii. De la Axa Lumii, Dacia apare doar un dat și atât, adică „permanent pentru cer”, „permanent pentru Dumnezeu”. Ceea ce învelește corpul T’ra este corpul D’ra sau scoarța terestră. Ei, aici se întâmplă drăcia, axa diavolească; în D’ra, nu în T’ra. Însă limba română nu conduce lucrurile până la Dracia, limba română conduce lucrurile până la ceea ce se naște din corpul T’ra terestru. Și acela care se naște din corpul T’ra terestru este un dac. „Bună ziua, pui de dac. Cum te cheamă?”; „Ianoș”. Este pui de dac. Și, din acest punct de vedere, este pui de dac oricine care se naşte pe acest pământ, pentru că eu-l lui se face pe această axă tracică a lumii. Tot pe această axă tracică a lumii, puiul de dac este român, pentru ca are eu-l lui interior – romyn, care este însuși Mântuitorul. Român, în sine, înseamnă eu interior și, cu alte cuvinte, suntem acest popor purtător de eu interior, de germeni. Așa cum atlanții aveau eu-l lomyn din care s-a născut iluminarea și străluminarea, la noi avem eu romyn sau eu-l adăpostitor. Deci, în structura acestui neam se dezvoltă această genă a Mântuitorului..., din punct de vedere biologic, asta suntem. Și, pe această bază se va realiza trecerea din ființă în sfințire și din românitate în Edentracia sau Epoca de Aur a României. Acesta este cauza pentru care, în peștera Ialomicioarei, lucrarea se cheamă: „Tracia geti Hristo komase to Rama Gutan it siat Mesia”, unde: Hristo komase = document sau comunicare, prin cititori; Tracia geti = despre Axa interioară a Pământului; to Rama = de la Rama; Gutan = Gutanului; siat = văzut;
105

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mesia = Mesia. Deci: „Comunicare prin cititor, despre Tracia, de la Rama, Gutanului, văzut Mesia.” Sub această formă se va dezvolta, în timpul metaliferului, Tracia, Axa Lumii. Tracia nu este un imperiu lumesc, aşa cum în răsărit am întâlnit: Imperiul Persan, Asiro-Babilonean sau aşa cum, în Europa, am întâlnit Grecia ori Roma. Tracia este o Ahaia, prima formă de manifestare a materiei vii, dobândită de la activarea energetică în materie. Ahaia naşte acaia, înfigerea. Din ahaia şi acaia se obţine achaia, forma de trecere la însufleţire şi, în sfârşit, akaia – scrisă cu k – însufleţirea propriu-zisă. Şi un asemenea triunghi are sensul de acest viu material şi se foloseşte în pătratele date românităţii pentru a descoperi mesajele fundamentale care stau la baza numelui de român, ca înțelegere asupra eu-lui myn, interior sau sufletul său împuternicit pentru îndivinare. Odată cu „Tracia geti Hriso komase to Rama Gutan it siat Mesia” se încheie etapa de aşezare a învăţăturii, de probare a cuvântului viu, perioada remeţiană şi romoşiană, aşa cum numele se găsesc şi astăzi în Transilvania. Câte Remeţuri avem? Vreo 2-3. Şi avem o singură Romoşie: Romosul de lângă Alba-Iulia. De acolo se păstrează aceste concepte, aceste nume devenite toponime. Începe „Jalomisul” sau de trimisul pe jale, ritualul naşterii la traco-getodaci, de unde se trage numele Ialomiţei. Acest lucru se face până la 753 prin aşezarea preconcepţiei. La 753 se trece la perioada de creaţie propriu-zisă, odată cu apariţia Romei, această cetate eternă care va deveni imperiu social pentru protejarea acestei forme de energie. Tot acum apare Zalmoxis- „de Stăpân peste Zămislitor”, dintr-o iubire a lui Gebeleisis cu Got. Gutanul (Mesia – trimisul lui Dumnezeu pentru oameni), prevăzut de Rama, ajunge să fie, pentru prima dată, Omul – Zalmoxis. Se încheie primul capitol al ramanito-înromânirii, care va deveni România de astăzi şi care desăvârşeşte, prin probare, cuvântul viu (înţelepciunea spirituală) şi pregăteşte etapa finală a întoarcerii la înzeire sau Edentracia pentru o întreagă omenire. Această perioadă mai este numită şi Epoca de Aur, iar marea înţelepciune a Kogayon-ului se va face cunoscută pe întreaga planetă. - Da, spuse şi Codrin cu sufletul uşor, am auzit şi eu de aceste profeţii despre România
106

* - Părinte Kalinic, reluă Codrin după o scurtă pauză, după câte înţeleg eu, în acest Axis Mundi, în acest corp interior spiritual al Pământului, a fost pentru prima data creat omul? Deci aici s-a creat prima civilizație umană! Așa este. După cum bine știi, întregul Univers este un sistem holografic: „Totul se reflectă în parte și partea în Tot”. Se cunoaşte la ora actuală de către orice iniţiat că, pentru a menţine corpul uman în acest plan al manifestării, el este susţinut energetic atât fizic (hrana pătrunde pe gură) – prin canalul energetic care alimentează corpul fizic cu hrană, cât şi spiritual – prin canalul energetic care menţine permanent legătura divinităţii cu sufletul omului. În mod analog, planeta Pământ are două axe, două canale energetice. Un ax (canal energetic) prin care se hrănește; hrana intră pe la Polul Nord și iese pe la Polul Sud. Și mai are o axă spirituală, un Axis Mundi. La om, energia pătrunde prin Sahasrara, centrul coronar, moalele capului (oricine poate verifica că în această zonă a capului, părul formează un fel de vârtej) pentru a intra pe verticală până la baza coloanei vertebrale, oprindu-se în zona osului sacral. Axa spirituală a lumii pătrunde prin Muntele Sfânt Kogayon și are ca bază lumea înțelepților din Shambala. Acest vortex energetic pe care îl generează

SAHASRARA AJNA VISHUDDHA ANAHATA MANIPURA SWADHISTHANA MULADHARA
Axa energetic spirituală a fiinţei umane

107

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Axa Lumii formează o coloană de lumină între pământ şi cer, oameni și Divinitate. Aici se naște nu un om oarecare, ci omul spiritual, care generează o civilizație spirituală. - Deci asta e țara noastră sfântă, zise Codrin. - Aceasta este Grația lui Dumnezeu sau „Grădina Maicii Domnului”, cea Axa (canalul energetic) prin care se hrăneşte Pământul născătoare de „Fii ai lui Dumnezeu”, căci cei care se nasc pe aceste meleaguri și poartă numele de român conștientizează mult mai ușor această stare potențială de înzeire si apoi de îndumnezeire. - De aceea se cred românii cel mai adesea „buricul pământului” și nu „robi” ai pământului, zise Codrin. Apolo11 1969 - Divinitatea pleacă de la ideea înţelegerii unui Creator, lucru care-i absolut corect; dar, mai departe, se face o întreagă psihoză în jurul conceptelor, încât Dumnezeu nu mai Axa (canalul energetic) de hrănire cu este Creatorul şi Apărătorul tău ci, dimpotrivă, particule cosmice a planetei Pământ, pentru ca ea să îşi poată menţine Stăpânul tău. Ori Dumnezeu nu este Stăpânul structura fizică nimănui! El este Creator prin natura faptului că a muncit să creeze. Și asta face și acuma, creează în continuare. - Dar și omului i-a fost dată această putere de a crea. - Trebuie să înţelegem că lucrurile astea sunt infinite; ori, în infinitate, e tot timpul loc de creaţie. Mai departe, omul este lăsat să facă ce a făcut Dumnezeu, adică să devină el creator. Dumnezeu nu opreşte omul de a fi creator, dimpotrivă, chiar L-a învăţat să fie! Așa cum Zalmoxis înţeleptul a devenit unul
108

dintre aceşti Creatori, zise părintele Kalinic. - Și primii oameni când au fost creați? - Cu mult, mult timp în urmă. Atunci și înălțimea lor era corespunzătoare cu mărimea vegetației. Ei chiar erau Uriașii pământului, înălțimea lor depășea 7 m, însă erau cu mult mai blânzi decât suntem noi acum. Apoi, au urmat mai multe cicluri evolutive, în care toate acele suflete care nu atinseseră starea de comuniune perfectă cu Dumnezeu, au început să se reîncarneze mereu și mereu pentru a deveni ei înșiși Creatori. Foarte mulţi oameni însă, din cauza acțiunilor lor generatoare de suferință, au involuat spiritual atât de mult, încât a fost necesar, pentru sufletul lor devastat de ură, să treacă iar prin tot lanțul evoluției, alăturându-se materiei care și ea se transformă, urmând lanțul a mii și mii de ani de evoluție. Se și spune că „piatra devine plantă, planta devine animal, animalul devine om, omul devine zeu, zeul devine, în final, una cu Dumnezeu”. Trebuie însă bine înțeles că nu speciile evoluează, nu se transformă floarea în animal, ci sufletele ființelor trec dintr-un regn în altul. Astfel, sufletele trec din Regnul Mineral în Regnul Vegetal și apoi în Regnul Animal. De aici, omul este iar liber să aleagă încotro merge, spre lumina sau spre întuneric, așa cum a fost și în cazul ţinutului Gondwana - „ţinutul gândirii”. Jumătate din acest ținut era continentul Mu, continent unde au locuit ființele ignorante ale lumii, deci cei care nu ajunseseră zei, numiţi lemurieni. Continentul celălalt era continentul Ku, în care au locuit lycurienii sau oamenii din lumină. Oamenii aceștia din lumină veghează și astăzi asupra Atlanticului, asupra Americii, asupra Asiei, asupra Europei și asupra întregului Pământ. - Și despre Hiperborea ce poți să îmi spui?, întrebă Codrin. - Acelea erau timpurile unei alte Epoci de Aur a umanităţii. Este vorba de Țara Zeilor din această zonă a Munților Carpați. Aici trăiau uriaşii cei înţelepţi. - De ce i se spunea Țara Zeilor? - Pentru că aici au trăit peste 70.000 de zei. Niciun popor din lume nu a avut atâția zei. India, Tibet, au avut și ei sute, poate chiar câteva mii de fiinţe iluminate, dar în niciun alt loc de pe planetă nu a existat o comunitate atât de mare de înțelepți: peste 70.000! Eram un popor de înțelepți, de ființe iluminate. Codrin făcu ochii mari, sorbind fiecare cuvânt. - Aceasta este Dacia – România, cea născută din Axa Spirituală a Lumii. Acum
109

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

te poți raporta într-un mod cât mai sublim la Sufletul Neamului Românesc și la civilizația acestor locuri primordiale.

Vechea civilizație europeană- descoperiri arheologice
Reîntorși în sala mare a Bibliotecii, Codrin spuse: - Părinte Kalinic, memoria akasha-ică este, fără îndoială, bunul nepieritor al istoriei umanității, dar științific cum se poate dovedi temeinicia unor lucruri la care puțini au acces în ziua de azi? - Există multe dovezi arheologice în acest sens, cât și scrieri importante. Trebuie să ne aplecăm pentru lucrul acesta în grădina istoriei ca să găsim cât de cât niște răspunsuri. Din punct de vedere arheologic, există o adevărată abundență de descoperiri: Cucuteni (milen. VI), Gumelnița (a doua jumătate a milen. VI), Hamangia (milen. V), Boian (milen. VI), care sunt doar câteva dintre cele peste 20 de culturi neolitice din Romania.

Deşi vasele datează de peste 6000 ani, culorile s-au păstrat intacte. Directorul Muzeului Naţional de Istorie al României declara: „Acesta este marele mister al ceramicii de Cucuteni. Privind-o, ea emană o magie care îţi linişteşte ochiul. Este o ceramică deosebită ca şi structură morfologică, ca şi formă. Mai avem aici vase în formă de binoclu, dar şi trinoclu, dar acestea nu sunt vase utilitare, ci par a
Arta în lut atinsese deja perfecţiunea la Cucuteni acum 4700 de ani î. H.

Brăţări, Cultura Giurgiuleşti – 4500 î.H.

Brăţară în spirală, Cultura Cucuteni – 4500 î. H.

Cultura Cucuteni – 3700 Î. H.

Cultura Boian (milen. VI )Suport de vas

Cultura Cucuteni- 3700 î.H.

fi obiecte care puteau fi contemplate în locuinţe, obiecte ritualice”. Codrin era încântat de bogăţia materialelor descoperite pe teritoriul ţării noastre. - Este extraordinar, spuse el. Brăţări metalice în spirală realizate acum 7000 de ani. Vase care poartă pe ele numai simboluri spirituale: spirale yang, piramide, cruci energetice, iar din Cultura Gumelnița rezultă că existau palate construite acum 6500 de ani! Părintele Kalinic spuse: - Şi acestea sunt doar rămăşiţe ale unei vechi şi înfloritoare civilizaţii pe acest pământ. La Gumelnița, în România, au fost găsite mai multe figurine de lut vechi de peste 6000 de ani. Printre ele, unele reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și chiar adevărate fotolii cu brațe. În România, neoliticul a produs una dintre cele mai remarcabile piese în domeniul sculpturii mici: cunoscutul „Gânditor” de la Cernavodă, aparținând
111

Cultura Cucuteni

110

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Cultura Gumelniţa

Nu este Brâncuși, este cultura Gumelnița

„Gânditorul” de la Hamangia

culturii Hamangia și având o vechime de 5.500 de ani. Realizată din lut, statueta reprezintă un bărbat așezat pe un taburet, ținându-și capul pe mâini, într-o atitudine meditativă. Lăsând la o parte calitățile strict artistice ale figurineiproporțiile exacte ale trupului nestilizat, dar redus la esențial, și acel remarcabil simț artistic prin care anonimul sculptor a izbutit să redea procesul de gândire recurgând la o simplă și firească poziție statică- este impresionant și inexplicabil pentru cei care nu cunosc adevărata istorie a neamului nostru, motivul care l-a determinat pe creator să apeleze la o asemenea reprezentare într-o perioadă în care se părea că arta nu explora încă stările sufletești. În cuplul de la Hamangia, cei doi, bărbatul şi femeia, se sfătuiesc. Bărbatul este surprins într-o stare meditativă, contemplativă, atitudine pe care o adoptă în urma sfaturilor înţelepte pe care le primeşte de la consoarta sa; iar  femeia  are  o  atitudine  fermă, spatele drept, dar în acelaşi timp plăcută şi relaxantă, conştientă fiind de valoarea ei. Din cei doi emană o anumită stare de prezenţă, care poate fi uşor asociată cu experienţa Trezirii. Acum când au aflat secretele fericirii în cuplu, întreaga lor viață devine un miracol. O altă descoperire importantă are loc prin anii `60 la Tărtăria, în jud. Alba, unde se găsesc trei tablițe din lut

Cuplul Înțelepciunii- Contemplaţie

ars, care prezintă o scriere înrudită cu scrierea pre-sumeriană. În urma analizării acestor tăblițe în diferite laboratoare din străinătate, se dă o datare destul de surprinzătoare, pentru că datarea respectivă le plasează cu aproximativ 1000 de ani înaintea tăblițelor din Sumer, deci cu 1000 de ani înaintea civilizației sumeriene. Se emite chiar şi o ipoteză (în glumă) cum că... ar fi trecut chipurile vreun sumerian pe aici și le-ar fi pierdut, dar ulterior se descoperă faptul că materialul din care sunt făcute este acelaşi cu cel al dealului de unde au fost descoperite și asta înlătură orice dubiu legat de altă proveniență decât cea autohtonă. Arhaicele pictograme au primit statutul de protoscriere din partea unui savant de talia Marijei Gimbutas. Avem, așadar, de-a face, în cazul tăblițelor de la Tărtăria, cu cea mai veche scriere a lumii, cea mai veche scriere descoperită până în prezent, iar scrierea este cel mai evident semn al civilizației. Lucru care dovedește încă o dată existența civilizației în spațiul românesc Tăbliţele de la Tărtăria înaintea oricărei civilizații cunoscute.
113

112

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Deci, putem spune despre vechea civilizație europeană, folosindu-ne numai de atestările stiințifice, că precede cu mult civilizația antică greco-romană și mitul biblic al Facerii lumii, fiind definită de Marija Gimbutas, cunoscut antropolog, arheolog și paleolingvist american de origine lituaniană, ca o „entitate culturală cuprinsă între 7000 și 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indoeuropenizate patriarhale de luptători din epoca bronzului și fierului”. Între timp, la Schela Cladovei, pe malul românesc al Dunării, s-a descoperit o nouă cultură care oferă dovezi despre istoria Europei cu încă două milenii în urmă, ajungându-se astfel până la anul 9000 î.Hr. și chiar mai departe. Aceasta înseamnă cu 11.000 – 12.000 de ani în urmă. Raportarea culturilor neolitice din sud-estul Europei, scoase la lumina zilei mai ales după al doilea razboi mondial, la culturile neolitice din Orientul Apropiat (Anatolia, Levant, Mesopotamia) și la cele megalitice din vest atestă formarea Europei în arealul geografic ocupat astăzi de România. Aici, axat pe Dunăre și Carpați, s-a dezvoltat de timpuriu (8000 – 3500 î.Hr.) un mare complex cultural și religios. Transmițătorii acestor culturi erau meșteri neîntrecuți, arta „cucuteniană” de prelucrare a lutului atingând perfecțiunea. Înclinația lor spre meditație este superb ilustrată de statueta de lut numită „Gânditorul” de la Hamangia. Semnele de pe vasele ceramice și, mai ales, cele de pe plăcuțele de la Tărtăria, jud. Alba (5300 – 5200 î.Hr.) atestă existența unei scrieri sacre care, după opinia savantului amintit, „precede pe cea sumeriană și elimină ipoteza conform căreia civilizația războinică și violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob”. Generalizând informația arheologică și etnografică până la limita admisă ștințific, cei 11.000 de ani ai civilizației europene (mileniile 9 î.Hr.- 2 d. Hr.) se pot împărți în trei complexe culturale și religioase: primul este dominat de Zeița Mamă neolitică (8000 î.Hr. – 2500 î.Hr.), al doilea de Zeul Tată indo-european (2500 î.Hr. – anul 0), al treilea de Fiul Ceresc, Iisus (anul 0 – prezent). Ele definesc, laolaltă, 11.000 de ani ( 9000 î.Hr. – 2000 d. Hr.) de istorie europeană împărțită în două lumi incofundabile: una geomorfă (neolitică), care avea ca ideal de frumusețe Divinitatea cu înfățișarea de OU, și alta antropomorfă (indo-europeană și creștină), care adora Divinitatea cu înfățișarea de OM.
114

„Vasele din ceramică pictată, straniile figurine sculptate, preponderent feminine, cele mai vechi ornamente din aur și din cupru și, nu în ultimul rând, emblematicul «Gânditor» de la Hamangia, unul dintre cele mai celebre obiecte de artă din Europa preistorică, sunt dovada incontestabilă a faptului că, mult înainte de Egipt și Mesopotamia, spațiul danubiano – carpatic – pontic a fost unul dintre cele mai sofisticate leagăne de civilizație preistorică.“, a declarat Nicolae Dragomir Popovici, director al secției de Arheologie București.

Expoziții care au cucerit lumea
„Gânditorul de la Hamangia” a trecut în premieră Oceanul. În 2009, americanii descoperă preistoria României. Expoziţia deschisă în anul 2009 la New York a fost intitulată „Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000 – 3500 î.Hr.”. Gânditorul şi alte obiecte de la Hamangia şi Cucuteni au trecut pentru prima dată Atlanticul şi au reuşit să stârnească cercetătorii şi publicul american, care au descoperit acum că valea inferioară a Dunării era vatra unor culturi impresionante, dezvoltate înaintea marilor civilizaţii din Egipt sau Mesopotamia. New York Times remarcă faptul că populaţia dunăreană era foarte avansată pentru acel timp, cu o agricultură dezvoltată, stăpânind tehnica prelucrării cuprului, cu aşezări cu până la 2000 de gospodării, case cu mai multe camere, construite pe două niveluri, o ceramică rafinată, obiecte de artă sofisticate şi ritualuri sociale elaborate. Colecţia prezentată la Institutul pentru
115

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Studiul Lumii Antice de pe lângă Universitatea New York cuprinde peste 250 de obiecte din România, Republica Moldova şi Bulgaria. Cum scrierea nu se inventase încă, nimeni nu ştie care este numele populaţiei care a realizat aceste lucruri, iar mulţi cercetători se referă la ea şi la regiune folosind sintagma „Vechea Europă”. Spre deosebire de lumea ştiinţifică europeană, care a acceptat mai greu importanţa ştiinţifică, dar şi istorică a tuturor acestor culturi străvechi, savanţii americani nu au niciun fel de problemă să recunoască poziţia unică în istoria civilizaţiei a acestora. Noile cercetări, spun arheologii şi istoricii, au lărgit aria de înţelegere a acestor culturi mult timp ignorate. Pentru unii savanţi, populaţia din această regiune a lumii face parte, simplu, din Vechea Europă. Şi, până acum, am fost obişnuiţi să credem că oamenii preistorici erau doar nişte indivizi înapoiaţi, care trăiau de pe o zi pe alta. Descoperirile arheologice infirmă însă categoric această viziune simplistă. Statueta „Gânditorul” de la Hamangia este înscrisă în lista UNESCO a celor mai importante zece artefacte ale culturii mondiale. Descoperită la Cernavodă în anul 1956, statueta aparţine Culturii Hamangia, prima civilizaţie cunoscută de la malul Mării Negre, datând din mileniul al VI-lea î.Hr. Gânditorul şi Femeia şezând sunt evaluate la aproximativ 5 milioane de dolari. De asemenea, un al obiect inedit care a fost prezentat la expozițiile de peste hotare este un fluier, cel mai vechi instrument de suflat din lume, descoperit la Hârșova. A fost folosit în Expoziție la New Yorkurmă cu șapte milenii, dar funcționează și astăzi.
Cultura Cucuteni

„GÂNDITORUL” la Oxford!- mai 2010 Prima expoziţie arheologică organizată de România în Marea Britanie. Muzeul Naţional de Istorie a României a realizat vernisarea expoziţiei internaţionale „The Lost World of Old Europe”, ce prezintă bunuri de patrimoniu arheologic din categoria „Tezaur” din colecţii muzeale româneşti. Acest important eveniment cultural a avut loc la Oxford (Marea Britanie), în data de 18.05.2010, în cadrul celui mai vechi muzeu britanic, „Ashmolean Museum of
116

Art and Archaeology” al Universităţii Oxford, instituţie universitară şi de cultură cu reputaţie internaţională. Expoziţia „The Lost World of Old Europe” este rezultatul unei fructuoase colaborări între „Institute for the Study of the Ancient World” (Institutul pentru studiul lumii vechi) al Universității New York şi Muzeul Naţional de Istorie a României, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, principalii organizatori ai acestui ambiţios proiect cultural româno-american, semnalat și de New York Times, „Civilizaţia europeană a început la poalele Carpaţilor”. Expoziţia prezintă – în premieră în Marea Britanie – 175 de piese arheologice de valoare excepţională, datând din perioada neo-eneolitică, din colecţiile a 19 muzee româneşti. Structurată pornind de la prezentarea câtorva teme cheie – figura umană în plastica neolitică, bunurile de prestigiu, case, gospodării şi comunităţi, artă ceremonială ceramică, simbolurile precursoare scrierii – expoziţia a oferit ocazia publicului şi specialiştilor internaţionali să descopere evoluţia şi principalele artefacte caracteristice ale celor mai importante culturi neo-eneolitice dezvoltate în zona danubiano-carpatică (Vinca, Vădastra, Hamangia, Boian-Gumelniţa, preCucuteni – Cucuteni), rămase aproape necunoscute – până astăzi – majorităţii istoricilor şi arheologilor occidentali şi nu numai. Evoluţia Soborul Zeiţelor- Cultura Cucuteni
117

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

civilizaţiei neolitice, în cazul fiecăreia dintre acestea, îndelungata evoluţie din punct de vedere cultural, dar şi unitatea formelor de manifestare spirituală, stau mărturie a intensităţii şi eficienţei sistemelor de comunicare şi a relaţiilor de schimb ale bunurilor de prestigiu existente în acea perioadă. Niciuna dintre statuetele antropomorfice descoperite nu prezintă trasături groteşti sau furioase. Rarele statuete masculine au cele mai multe feţele acoperite de măşti, în timp ce statuetele feminine au picioare lungi si zvelte, sunt Cultura Cucuteni graţioase, fară măşti şi prezintă tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănţuiţi sau figurine sacrificate, un semn clar al unei civilizaţii egalitariene şi pacifiste, conform opiniilor istoricilor. În egală măsură, studierea acestui spaţiu se constituie într-o lecţie admirabilă de istorie privind sistemele de organizare spaţială şi socială, dar şi mecanismele de formare a elitelor și formele de manifestare ale acestora, în legătură cu exploatarea zăcămintelor de aur, cupru şi sare şi prelucrarea acestor importante materii prime, deosebit de valoroase în acele timpuri. Bunurile de patrimoniu selectate să facă parte din expoziţie oferă publicului, dar nu numai lui, posibilitatea de a reflecta asupra uimitoarei „modernităţi” avant la lettre a civilizaţiilor preistorice ce au existat în zona danubiano-carpatică în urmă cu mai bine de şapte milenii. Dintre toate acestea, civilizaţia Cucuteni se distinge drept o expresie aparte a artei şi a spiritualităţii preistorice, acesteia adăugându-i-se desigur şi descoperirile aparţinând culturilor Boian, Gumelniţa, Hamangia, Vădastra sau Vinča, pentru a aminti numai câteva dintre numele de primă rezonanţă ale perioadei neoeneolitice din zona Dunării de Jos. * Între timp, în România au fost atestate cele mai vechi picturi paleolitice din Europa Centrală, descoperite într-o peşteră din Bihor. Peștera Coliboaia este străbătută de un râu subteran care formează mai multe sifoane, făcând astfel excepţională, dar şi dificilă parcurgerea ei. Până
118

Peștera Coliboaia

acum, nu i s-a acordat importanţă, nu a fost inclusă nici măcar pe lista peşterilor protejate, cu toate că se află pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expediţii aici, însă cinci speologi au intrat în interior mai adânc decât alţii şi au străbătut trei zone complet inundate, după care au dat peste o galerie înaltă, pe pereţii căreia au găsit picturile. Picturile sunt negre şi reprezintă animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri. S-a găsit, de asemenea, şi o gravură, reprezentând un tors de femeie. Pe sol se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusă de apă, iar o alta de urşii care au stat în peşteră şi care se vede că au zgâriat şi au lustruit pereţii. Picturile au fost verificate de o echipă condusă de Jean Clottes, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în arta de peşteră din lume, echipă din care a mai făcut parte Bernard Gély, şi el specialist în artă de peşteră, speologii Marcel Meyssonnier şi Valérie Plichon, precum şi Michel Philippe, paleontolog specializat în ursul de peşteră, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generală. În urma analizelor, experţii au confirmat autenticitatea picturilor şi gravurilor. Iată ce au spus ei: „După factura acestora, picturile pot fi încadrate ca aparţinând unei perioade vechi a artei parietale, gravettian sau aurignacian (între 23.000 şi 35.000 de ani). Este pentru prima dată când în Europa Centrală
119

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

se atestă artă parietală aşa de veche.” Încă din paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.e.n.), peșterile Cheia (La Izvoare) și Târgușor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite. Există și o dovadă certă care vine în sprijinul teoriei că oamenii primordiali au fost pe plaiuri mioritice. Este vorba despre o falangă de picior a unui om de tip Neanderthal, descoperit la Ohaba-Ponor (Retezat), cu vechime datată aproximativ 50.000 de ani. - Uimitor, atâtea zeci de mii de ani, începe să mi se oprească mintea în loc, zise Codrin. - Da? Atunci ce poți spune despre uneltele găsite la Vâlcea, care sunt realizate din oase și datează de aproximativ 2 milioane de ani. Știi, se și spune, ca o glumă printre arheologi, că primul om de pe Pământ este „un oltean”,„Australopithecus Oltensis”, zise părintele Kalinic zâmbind ușor. - Adică?, întrebă Codrin curios. - Rezultatul săpăturilor de la Bugiulești, com. Tetoiu, jud. Valcea, este cel mai remarcabil. Esta vorba de un bogat material osteologic anima (unelte realizate din oase), datând din villanfranchian (perioada cuaternară, între 1,7 – 1,9 milioane de ani). Uite, zise părintele Kalinic, hai să-ți spun un banc special pentru tine: „De ce românii au dansuri săltărețe, cu piciorul sus? Răspuns: fiindcă atunci când românii au apărut în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, scoarța terestră nu se răcise încă...”

Vechea civilizație europeană- surse lingvistice
Tracia este o axă, Dacia este o axă şi între ele se află citirea etimologică a cursului, Geția. Acesta este sistemul pe care s-a organizat întreaga sfântă tradiţie strămoşească şi astăzi creştin românească. Tracia este axa din interiorul Pământului (axa corpului T’ra terestru), deci este un Axis Mundi sau Axă spirituală a lumii. Iar Dacia este braţul dat din această axă. Şi să nu ne mire deloc că foarte multe popoare din vecinătatea noastră, foarte multe neamuri din vecinătatea nostră, păstrează până astăzi în nume o terminologie strămoşească de-a noastră. Doich din limba germană este o înfăţişare de tip Dacia. Şi nu trebuie să căutăm nişte dovezi pentru aceasta, trebuie să ne uităm la vorbitorii
120

de limbă swahili din Africa, care ştiţi cum îi spun Germaniei? Dachia. Acesta este numele Germaniei – Chidachia – în limba swahili. Şi să nu mai vorbim că marile curţi regale din Europa revendicau descendenţa lor din Deceneu, din Burebista. Filip al Spaniei, de exemplu, în cartea vieţii sale, arată că se trage din Dicinius, consilierul lui Burebista. La fel, în Danemarca; danezii se consideră şi ei tot daci. Deci, nu sunt nişte coincidenţe întâmplătoare, necunoştinţe de cauză. Şi să nu mai vorbim că Iordanes, în sec. al VI-lea, scrie o carte despre goţi, dar de fapt o numeşte „Getica”. Şi, în nici un caz nu vorbeşte despre Zaratustra – este adevărat că-l pomeneşte şi pe el – dar nu vorbeşte despre Zaratustra cât vorbeşte despre Deceneu. Practic, „Getica”, Gotica lui Iordanes, nu este o istorie a neamurilor gotice care au venit încoace, ci a neamului get. Mai sunt multe alte surse care completează cu detalii suplimentare. În „Colectia Etymologica”, din 1717, scrie cum că strămoșii teutonilor sau germanilor sunt nici mai puțin decât dacii și geții. Se știe, de altfel, că și în ziua de azi olandezii își spun daci, ortografiat dutch, danezi – dani – de la daci. Există, de asemenea, o scriere interesantă găsită în Suedia, datată 1687, semnată de un anume Carol Lundius, care se numește „Zalmoxis, primus getarum legislator”„Zalmoxis, primul legiuitor al geților”, ce afirmă că strămoșii suedezilor sunt, de asemenea, geţii. În Elveția există a patra limbă oficială, româna, un dialect al limbii române. În Macedonia sunt populații care vorbesc o română arhaică, în Timoc, în Grecia avem aromânii, macedoromânii. În Italia, în sudul Siciliei se vorbește într-o română arhaică. Aceasta este Europa noastră, a Marelui Neam Trac, din care au făcut parte peste 200 de neamuri trace. Cât despre popoarele care s-au format în Orient, majoritatea își atribuie descendența din vechii arieni. Încă din secolul trecut câțiva oameni de știință au demonstrat că locul de naștere al celor pe care obișnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării. În ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toți cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene își au originea în zona mai sus menționată. Putem spune că primele date substanțiale în căutarea câtorva răspunsuri
121

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

le găsim într-un studiu al Universității din Cambridge. Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial dar, din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s-a făcut în 1922, după terminarea războiului, cu denumirea de „The Cambridge History of India”. Este vorba de o lucrare impresionantă, alcătuită din 8 volume a câte 800 de pagini, deci peste 6000 de pagini are studiul și în el se consemnează istoria uneia dintre cele mai mari civilizații ale lumii, civilizația indiană. După cum poate știi, India a fost colonie britanică, una dintre cele mai importante, numită „Perla coroanei britanice”, fapt pentru care englezii au fost preocupați de istoria Indiei. Elementul de interes pentru noi îl constituie partea care se ocupă cu originile civilizației indiene, a civilizației vedice, pentru că scrierile indiene menționează faptul că arienii, strămoșii indienilor, ar fi venit în India de altundeva, din alt spațiu decât cel indian (fapt atestat și de indieni). Cercetarea elementelor de limbă, legate de perioada vedică, îi duce pe cercetătorii de la Cambridge la concluzia că singurul spațiu care întrunește toate condițiile climatice de faună și floră, pentru a corespunde spațiului din care au plecat arienii, este o arie care cuprinde aproximativ spațiul țării noastre și ceva mai mult din zona de sud și de vest, în afara granițelor actuale. Sigur că englezii nu spun România, ei doar delimitează geografic acest spațiu, mai precis zona Carpaților, inițial, în Ardeal unde se găsește, după Universitatea din Cambridge, „ancient India” (India veche). Mai mult decât atât, ei merg mai departe pe firul acestei roiri din spațiul originar, descoperind că de aici s-a plecat în mai multe etape, începând cu arienii, persanii și continuând cu grecii, latinii, galii, celții și slavii, în perioade diferite de timp, populând practic Europa și zona Indiei și a Iranului de azi. Persanii se consideră și azi urmași ai arienilor și țin foarte mult să sublinieze faptul că ei sunt persani și nu arabi. Descoperirile acestea pot fi șocante pentru noi, pentru că noi nu le-am învățat la școală și aici putem să remarcăm imensa ignoranță care există în lumea oamenilor de știință din Romania care, după aproape 100 de ani de la publicarea acestui studiu la Cambridge, la una dintre cele mai mari universități ale lumii, nu au cunoștință de aceste descoperiri. Pe altă filieră, și anume, prin Universitatea Californiei din Los Angeles (UCLA), ne vine altă serie de informații care completează descoperirea de la Cambridge. În anii `70, universitatea primește niște fonduri pentru cercetare, pe care ei au
122

decis să le folosească pentru a afla spațiul de origine a civilizației europene. Pentru aceasta misiune ei aleg o arheoloagă americancă de origine europeană, mai precis lituaniana Marija Gimbutas. Ea alege să înceapă în Franța, pentru că francezii au tendința de a afirma că toată istoria se petrece la ei, totul începe de la ei, iar pentru americani era evident că trebuia să se înceapă din Franța. Dar nu găsește absolut nimic care să provină din mileniul 5 î.Hr. și își continuă cercetările, ia țările Europei la rând și, la un moment dat, ajunge și în România... și constată cu surprindere că există o adevărată abundență de descoperiri din mileniul 5 și, în urma cercetărilor, ea publică trei cărți în care arată că spațiul românesc și zonele periferice ale acestuia, din punct de vedere al granițelor actuale, prelungindu-se mai mult spre sud, este ceea ce ea numește vechea Europă. Ea constată că singurul spațiu populat în mileniul 5 și chiar înainte de mileniul 5 este spațiul carpato-dunarean și zona Balcanilor, restul Europei fiind, din punct de vedere al hărților descoperirilor arheologice, o imensă pată albă. Marija Gimbutas ajunge la o concluzie aproape identică cu concluzia Universității Cambridge, și anume că, din acest spațiu, prin plecări succesive, a fost populat restul continentului. Ea concluzionează că, în jurul mileniilor 6 – 5 î.Hr., în acest spațiu a existat una dintre cele mai mari civilizații ale omenirii, comparabilă cu oricare dintre cele mai mari civilizații menționate de istorie. Aici nu poate fi evident vorba de naționalism, pentru că toate datele acestea ne vin din partea unor cercetători străini, chiar românii, de cele mai multe ori, nu au habar de ele și aceia nu au avut niciun motiv să caute, să scoată la iveală toate lucrurile astea care vin din spațiul românesc. De exemplu, la Strachina, Dorohoi, s-a descoperit un artefact care este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o reprezentare a unui shivalingam având încrustată pe el o spirală, cu aproape 4 spire, 3 și jumătate de fapt. Artefactul respectiv este datat 13.500 î.Hr. Asta înseamnă peste 15.000 de ani. Există foarte multe artefacte care se corelează cu tradiţia indiană, shivalingam-uri, diverse obiecte antropomorfe, statuete cu trasee energetice sau chiar schelete îngropate în posturi de meditație yoghină (cum este și mormântul descoperit la Izvoarele, jud. Giurgiu). Se remarcă, de asemenea, persistenţa unor însemnări sau evidenţieri cu conotaţie energetică în statuete aparţinând unor culturi aflate la o mare
123

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

distanță una de cealaltă. Astfel, mânerul cu aspect de cap uman al unui capac de vas din cultura Boian, mileniul V î.Hr., prezintă marcajul cu culoare albastră al zonei parietale, zonă considerată în cultura orientală ca având un rol important în comunicarea energetică. În această zonă se găseşte, conform tradiţiei chineze, punctul de acupunctură „Meridian Guvernor 20” şi punctul de presopunctura „Palatul înţelepciunii”. Tradiţia hindusă reprezintă această zonă a craniului uşor ţuguiată şi cu proeminenţe şi o denumeşte „O mie de petale”, nume simbolic şi sugestiv al energiei cerebrale. Statuete găsite pe teritoriul românesc şi aparţinând culturii Gumelniţa prezintă aceeaşi proeminenţă a zonei parietale, în vreme ce coiful de aur găsit la Coţofeneşti, Prahova şi datând din secolele V – IV î.Hr. prezintă numeroase proeminenţe, asemănătoare reprezentării hinduse a celor „o mie de petale”. De altfel, căciulile dace cu vârful aplecat în față sunt tot o reminescență a acestei reprezentări. La fel și clopurile maramureșenilor. În Maramureș s-au păstrat destule simboluri care atestă primordialitatea civilizației noastre. Un alt exemplu este poarta. Ea este un simbol, poarta face trecerea către o altă lume.

Cultura Cucuteni și tradiția chineză Trasee energetice pornind din zona de proiecţie a sufletului în corpul omenesc. Cultura Vădastra – 5500 î. H.

Cultura Boianu și tradiția chinezăacupunctura

Cultura Gumelnița şi tradiția indiană

Cultura Gumelnița

Tradiţia bine-cunoscutului punct frontal de culoare roşie al femeii indiene, atât în vechime, cât şi în zilele noastre, îşi are corespondentul şi într-o zonă învecinată, anume China şi Nepal, cât şi într-o zonă ca a noastră. Costumul naţional al femeilor din Giurgiu conţine un astfel de marcaj al „celui de-al treilea ochi” (ochiul spiritual, trezirea clarvederii), iar costumul de nuntă din multe zone ale ţării prezintă de asemenea marcajul acestui punct. O dovadă a importanţei acordate acestui punct de către strămoşii noştri o constituie şi „partenera” vestitului Gânditor de la Hamangia, „Femeia şezând”, pe fruntea căreia „al treilea ochi” este marcat printr-o incizie adâncă. Incizia anumitor puncte sau stimularea lor prin înţepare (o formă de acupunctură) este şi astăzi practicată în multe sate din sudul ţării. Toate aceste corelații dintre cultura tradițională românească și celelalte mari civilizații ale lumii completează și ele descoperirea Universității din Cambridge, și anume legătura dintre civilizația indiană și civilizaţia primordială care s-a manifestat începând de pe aceste plaiuri româneşti.
125

124

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa tribului mesageților, localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. După 20 de ani de studiu, prof. Lucian Cueşdean, ne spune că: „Limba punjabi, din India, are 2000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre.” Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe dintre cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă „latină” mult înainte de expansiunea romană. „După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar, dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia este că, într-un trecut imemorial, exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică sau geto-daca şi care, printr-o serie de migraţii şi modificări, a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul daco-roman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean. De reţinut: neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr. – 26 d.Hr.), adică „de la Carpaţi până în centrul Asiei”. În „Dacia, Țara Zeilor” a lui Nicolae Miulescu și „Studii de cultură și civilizație românească” a lui Gabriel Gheorghe, se face de asemeni corelarea din punct de vedere lingvistic între cele două civilizații și este explicată filiația graiurilor vorbite în Europa din limba română, singura limbă unitară și organică, pe un continent pe care se vorbesc mii de dialecte.
126

Profundele conexiuni ale celor două civilizații, române și indiene, reies și din studiul tradiției populare milenare ale celor două popoare. Să luăm exemplul zeului Yama, zeul indian al morților. În sudul României, expresia „a da iama în ceva” (păsări, animale, holde etc.) înseamnă a muri. Deosebirea dintre zeul carpatic și cel indian este minoră: la indieni ia sufletele oamenilor, iar la români viața plantelor și necuvântătoarelor. Yama nu este singurul zeu comun indienilor și românilor. Zeul indian al ploilor, Rudra, este invocat de cetele de copii care însoţesc o „Paparudă”, în zilele secetoase ale verii: „Pa-pa RudrăRudră / Vino și ne udă”. Marelui zeu Shiva, cel care distruge universul și apoi îl recreează, i se cântă o colindă la solstițiul de iarnă, în ziua de Crăciun, atunci când anul se reînnoieşte, zeița Ila a poeziei este cântată în zonele din Oltenia, unde în refrenul cântecelor populare apare „... Ila, Ilai, la”. Geea, zeiță preistorică și butuc din care s-au desprins spițele genealogice ale zeilor panteonului greco-roman, este pomenită în blestemul „a te lua Gaia”, în jocul de copii „De-a Mama Gaia” și în cântecele funerare din „Cartea românească a morților”. Călușul, zeu cabalin indo-european și emblemă a românilor în Evul Mediu, vindecă trupurile suferinde și fertilizează femeile sterile. El dansează ritualic atât la sărbătorile nașterii și morții Mântuitorului, Crăciunul și, respectiv, Paștele, cât și la moartea și renașterea anului, substituit cu un om (Moș Crăciun, Baba Dochia), un animal (Țurca, Călușul), un pom (Bradul, Stejarul), o plantă (Bozul) și altele. Reprezentările mitice populare, moștenite de la substratul autohton al vechii civilizații europene, trac și geto-dac, s-au adaptat în așa măsură creştinismului, încât separarea lor după origine este greu de realizat. După „vârsta” Anului, importantă reprezentare mitică a omenirii și a metamorfozelor lui calendaristice, sfinții (de la 1 ianuarie până la 31 decembrie) sunt: - tineri (Anul Nou, Sânvasai, Dragobete, Năvalnic, Sântoader, Sângiorz); - maturi (Sântilie, Sâmpetru); - bătrâni (Moș Andrei, Moș Nicolae, Moș Ajun, Moș Crăciun, Anul Vechi). La rândul ei, Marea Zeiță și metamorfozele ei calendaristice se împart, începând de la echinocțiul de primăvară, în trei generații: - zeițe fecioare (Sânzienele, Drăgaica, Lazaritele, Ielele, Fata Pădurii);
127

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- zeiţe mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pământului, Muma Pădurii); - zeiţe bătrâne (Sfânta Vineri, Varvara, Dochia). Clasificarea divinităților după atribuții se realizează conform cu nevoile și dorințele fiecăruiă: „câte trebuințe, atâtea credințe”. Cui, când și unde înalță rugi românul: să aducă ploaia sau s-o oprească, să dea rod animalelor și holdelor, să-i intre copilul la școală sau la facultate, să i se căsătorească fata, să-i nască ușor nevasta, să-l ferească de boli și de rele, să trăiască în linişte și pace! Gabriel Gheorghe, în „Studii de cultură și civilizație românească”, spune că „religia creștină a învins în mod oficial, dar în fapte a învins credința strămoșească”. De exemplu, în ritualul de Caloieni, popa merge și binecuvântează păpușile acelea care se aruncă pe apă... sau călușarii, când consacră ritualul la început, îl consacră unui zău. Așa se numește, „ritual consacrat unui zău”. La legatul Călușului, într-un cadru solemn, Călușarii jură credință zeului: „Jur cu Zăul, pe sufletele moșilor mei, pe caii și vitele mele, să respect Călușul și legea lui până la dezlegarea steagului” sau la Spargerea Călușului: „Jurăm pe Zău că am respectat Călușul așa cum îi este legea”. Cuvântul Zău este des folosit în popor, mai ales în expresii de genul „Zău că nu te mint!”, unde are valoare de jurământ, cuvânt de onoare, care înlocuiește expresiile „Așa să-mi ajute Dumnezeu!” sau „Pe cuvânt!”. Deci, ei chiar au învins în fapte cu credința strămoșească și au creat un fel de melanj în care nu e foarte clar unde începe una și unde se termină cealaltă. Închipuiește-ți cât de adânc erau impregnate aceste lucruri în conștiințele oamenilor aflați la mii de ani distanță de perioada de înflorire a civilizației primordiale. Este fascinant și uimitor dacă realizăm grandoarea spirituală a acestei civilizații, raportându-ne la ceea ce s-a păstrat după poate chiar zeci de mii de ani. Ne putem închipui cât de vastă, cât de profundă este cunoașterea strămoșilor noștri. Odată însă cu trecerea timpului, printr-o mișcare ciclică naturală, civilizația primordială s-a stins, iar practicile și semnificaţiile spirituale au fost ocultate, supraviețuind în lumea fizică parțial, din ce în ce mai fragmentat. Generațiile au pierdut în mod natural puțin câte puțin din aceste valori inițiale dar totuși, chiar și aşa, foarte multe au ajuns la noi și ele pot fi recunoscute după anumite caracteristici pe care le atestă vechimea. Ne oprim aici cu aceste elemente care
128

sunt foarte numeroase și pot constitui fiecare subiectul unor lungi discuții. În lumina acestor cercetări, spațiul românesc ne apare ca o adevărată vatră a lumii, sursa majorității civilizațiilor cunoscute. - Impresionant, zise Codrin, pe deplin mulțumit, după care a închis ușor ochii, pătruns de importanța revelațiilor primite. Amândoi au intrat spontan în meditație de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc.

Sufletul Neamului Romanesc şi Egregorul subtil colectiv
„Sunt suflet din sufletul neamului meu”, G. Coșbuc.

Părintele Kalinic și Codrin se aflau la mânăstire, în biserica cea nouă, de la stradă. Codrin știa că se apropie momentul să plece. Părintele îi vorbise de harta sacră a dacilor, pe baza căreia urma să efectueze un pelerinaj la cele mai vechi biserici rupestre din țară. - Prin ce sunt ele atât de speciale?, întrebă Codrin. - Află, dragul meu, că ele sunt așezate pe vechile triunghiuri energetice ale țării, adică pe anumite puncte-focar care au o încărcătură subtil energetică deosebită. Ele îţi permit trezirea și amplificarea gradată a părții celei mai sensibile din ființa ta: sufletul tău, scânteia ta divină nemuritoare. Pornind de la acest aspect important, vei fi apoi în legătură permanentă cu Sufletul Neamului Românesc. Mănăstirile rupestre sunt o parte din rețeaua Kogayonului, sunt centre subtil energetice purificatoare, conectate la biocâmpul planetei noastre și cu adânci rădăcini în tradiția spirituală românească. Aceste ansambluri rupestre încărcate de Marii Preoți daci sunt periodic vizitate de acei oameni aflați în căutarea sacrului, în căutarea unei spiritualități autentice. Ei își caută rădăcinile, sunt acei oameni care răspund la chemarea Sufletului neamului lor. „La fel cum am simțit şi eu chemarea Sfinxului”, îşi zise în gând Codrin. Părintele Kalinic continuă: - În tradiția esoterică este cunoscut faptul că fiecare popor are propriul său Suflet sau Egregor. Acesta apare încă de la nașterea unei colectivități și se manifestă ca un gigantic corp psihic creat de gândurile, emoțiile, dorințele, înclinațiile și sentimentele cele mai intense ale oamenilor care au trăit în acel spațiu de-a lungul mileniilor.
129

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Egregorul mai e numit și „suflet colectiv”. Deși noțiunea de „egregor subtil” încă nu este acceptată de cei sceptici, oamenii sunt mereu în relație cu diferiți egregori. Egregorul este o formă-gând care se adaptează la orice situație. Se subdivizează și se extinde pe domenii vaste, cuprinzând teritorii mari, chiar întreaga planetă. Toate grupurile etnice, fără excepție, comunitățile și chiar națiunile au fiecare un egregor al lor. Aceste mase de oameni sunt influențate prin subtilele procese de rezonanță și empatie, cel mai adesea neconștientizate (Freud îl numea „inconștient colectiv”). Bucureștenii se poartă într-un fel, moldovenii într-un fel, clujenii într-un fel, iar craiovenii într-alt fel, în funcție de ceea ce s-a acumulat în egregorul zonal. Să luăm, de exemplu, egregorul celor căsătoriți: este sinteza tuturor raporturilor care au avut loc între două ființe căsătorite. Va atrage un transfer de informații, impulsuri, stări pe care le-au trăit cei căsătoriți și trebuie să recunoaștem că relația acestor cupluri căsătorite se cam deteriorează în timp, manifestându-se starea de posesivitate: „Ești al meu... ești a mea”, uitându-se că pe primul loc Îl poți pune doar pe Dumnezeu. Bineînțeles că nu vom evita acum căsătoria, dar vom fi mult mai atenți, pentru a nu fi paralizați de energia egregorului celor căsătoriți. Un alt exemplu: o persoană nimerește într-un orășel în care sunt foarte multe vicii. Ființele care nu sunt destul de puternice vor dezvolta același gen de viciu ca și cei de acolo. Scapă doar cel care este o ființă lucidă și cu o orientare foarte spirituală, altfel ea este la discreția acestor influențe care aparțin de egregorul acelei zone. Oamenii, de obicei, simt aceste influențe subtile și nu rămân, dar cel care se încăpățânează poate fi preluat de aceste forțe și devine la fel ca ceilalți. El se va afla acum ca într-un fel de îmbăiere în aceste energii joase și se va schimba pe nesimțite, iar atunci când se va întoarce, ceilalți nu-l vor mai recunoaște. Nici cel în cauză nu își va da seama de schimbarea care s-a produs în el, pentru că intervine acest proces de uitare. Un alt exemplu: dacă vom sta întinși la soare pe o plajă goală, următoarele persoane care vor veni se vor așeza în apropierea celui care a venit primul. Nimeni nu poate să scape de influența egregorurilor, cu excepția ființelor eliberate. Chiar și un grup de prieteni creează egregorul lor. Marii înţelepţii spun că forța unui ansamblu este cu mult mai mare decât suma părților care
130

alcătuiesc acel grup, luate în calcul separat. Ideea-forță sau nucleul esențial al unui egregor este ideea comună a două sau mai multe ființe care se adună pentru a realiza ceva împreună. Această idee este îmbunătățită cu energia astrală pe care o emană acele ființe. Astfel, egregorul are doar un nucleu mental astral, nu are un suflet, un Sine Divin. Animalele nu au un egregor colectiv, ci un suflet colectiv, fiindcă animalele nu au conștiință superioară ca a omului. Atunci când evoluează și se încarnează pentru prima dată ca om, animalele primesc și ele Sine Divin. Există cazuri foarte rare, dar există, când un animal, datorită felului deosebit, plin de iubire și dăruire în care s-a comportat, să dobândescă un suflet individual. Dintre aceste animale evoluate, numai caii, câinii, delfinii și elefanții pot avea aceste calități asemenea unei ființe umane. La ora actuală mulți oameni au de învățat din modul de a iubi al acestor animale.

Egregorul religios
Egregorul, care reprezintă o concretizare astrală a sentimentului religios, și care este prezent într-o măsură mai mare sau mai mică în oricare ființă umană, există încă din cele mai vechi timpuri ale umanității și poate fi considerat un arhetip universal. De-a lungul istoriei el s-a manifestat sub diferite forme. La început, oamenii primitivi apărau forțele celor patru elemente care sunt prezente în natură, respectiv apa, focul, pământul, aerul, și de asemenea, Soarele și Luna. Treptat, pe măsură ce au început să apară diferențele din ce în ce mai evidente dintre un grup etnic și un altul, credințele oamenilor s-au intensificat. Acest proces s-a dezvoltat fără încetare, până la apariția marilor religii monoteiste, la care în prezent aderă miliarde de oameni. Toate formele de egregori religioși creați de ființele umane până în momentul actual sunt, în grade diferite, reflexii ale egregorului inițial arhetipal al egregorului religios. Pe măsură ce conștiința umanității se va dezvolta și va evolua din ce în ce mai mult, ea va ajunge să perceapă sentimentul religios în dimensiunile sale profunde, apropiindu-se astfel de realitatea spirituală a acestei caracteristici fundamentale a oricărei ființe umane. Ne apropiem cu paşi mari de epoca viitoare a umanității (Epoca de Aur), când teama și sentimentul înstrăinării
131

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de ceilalți vor fi înlocuite cu starea de încredere și când se va dezvolta o conștiință unitară a umanității, impregnată puternic de forța iubirii detașate și necondiționate, iar sentimentul religios va fi eliberat de tendințele separatiste, și mai ales de dogmatism. Această percepție luminoasă, unificatoare a Realității Divine Supreme este însă mult diferită de cea vehiculată de majoritatea preoților și oficianților din diferitele religii și culte religioase, și tocmai de aceea, în prezent sunt foarte puține ființe umane cu adevărat înțelepte, cu un nivel de conștiință suficient de elevat, care să poată gândi și trăi în spiritul unei acceptări pline de înțelegere și dragoste a tuturor curentelor religioase autentice care există la ora actuală și manifestă o credință în Dumnezeu. Altarul acestor ființe umane înțelepte constituie și el la rândul lui un egregor spiritualizant, dar din păcate, acesta nu are deocamdată suficientă forță pentru a se implementa cu adevărat în viziunea oamenilor obișnuiți. Există adevărați deschizători de drumuri în această direcție, iar la ora actuală Dalai Lama poate fi considerat unul dintre conducătorii acestui egregor spiritual aflat în formare. Termenul „religie ” provine din latinescul „religere” care înseamnă „a relega”. Prin urmare, a unifica o conștiință individuală în Conștiința Divină Supremă, Dumnezeu Tatăl, și a unifica oamenii între ei reprezintă elementul cheie sau tendința unificatoare de bază a aspectului religios. Prin urmare, religia, așa cum a fost și mai este încă înțeleasă, nu poate continua la nesfârșit să separe oamenii între ei, sub pretextul unor dogme, ci ea trebuie din contră, să îi unească prin forța iubirii, chiar dacă de-a lungul istoriei, factorii care se opun evoluției s-au străduit să deturneze egregorii religioși de la sensul lor originar. Din păcate, aceste forțe involutive și-au pus o amprentă foarte puternică asupra mentalității oamenilor, care odată intrați în egregorul religios sunt înclinați mai degrabă să urmeze calea separativității și a fricii decât cea a înțelegerii, a încrederii și a iubirii. Prima opțiune nu cere niciun efort special, și niciun control asupra propriei noastre firi. Cea de a doua, dimpotrivă, necesită efortul de a-i înțelege și de a-i accepta cu iubire pe ceilalți, chiar dacă aparțin unui alt egregor religios. Acest filon autentic al iubirii universale reprezintă forța unificatoare care va crea nucleul menit să inducă în viitor în conștiința umanității sentimentul religios autentic. Deși sunt încă operativi, mulți dintre
132

egregorii diferitelor curente religioase tind să-și diminueze forța și vor dispărea odată cu trecerea timpului. Acest proces este în curs de desfășurare și poate fi remarcat cu ușurință, atunci când sesizăm că într-adevăr, din ce în ce mai multe ființe umane însuflețite de o aspirație spirituală autentică urmăresc în momentul de față să realizeze o relație cât mai directă, lăuntrică și intimă cu Dumnezeu, regăsindu-L în adâncimile tainice ale propriei lor ființe. Credința dogmatică ce are o reprezentare figurativă, personală, și care se află undeva în ceruri nu mai poate satisface aspirația omului contemporan, de a-L cunoaște cu adevărat și în mod direct pe Dumnezeu Tatăl. Odată cu transformările spirituale care se vor produce în conștiința umanității, ideea despre Dumnezeu nu va mai fi în niciun fel restrictivă, și nu va mai fi necesar să mai existe ființe așa-zis „privilegiate”, cu alte cuvinte preoți și oficianți care să se considere intermediari sau mijlocitori absolut necesari în comunicarea omului cu Dumnezeu, deoarece această legătură se va stabili într-un mod nemijlocit între ființa umană și propria sa scânteie divină, Sinele Suprem Nemuritor Atman. Sentimentul religios nu va mai fi supus dogmelor și regulilor aberante care l-au închis pe om într-un sistem limitator, în care forța iubirii este adeseori ignorată. În forma lor actuală, mulți dintre egregorii religioși au intrat în faza de îmbătrânire și se află la crepusculul existenței lor. Această stare de senectute este datorată unui proces natural. Vine un moment când orice egregor trebuie să-și înceteze existența, pentru a-i permite formei-gând care îl vehiculează să dispară sau să se transforme într-un mod creator. Foarte mulți dintre egregorii religioși existenți în prezent nu mai au posibilitatea să evolueze. Fără o transformare spirituală, gândirea religioasă tinde să se stingă, și în acest caz nimic nu va putea stopa acest mecanism. Totuși, trebuie să precizăm că atunci când vorbim despre decadența egregorilor religioși ne referim numai la sistemele religioase și la diversele teologii dogmatice. Învățătura divină a lui Iisus Hristos, care ne permite să percepem prin forța iubirii lumina dumnezeiască, învățăturile lui Buddha, a lui Krishna, a lui Mahomed, care sunt de o profundă inspirație divină, nu sunt supuse nici într-un caz degradării, pentru că ele au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta adevăruri eterne, precum și veritabile teofanii sau realități ale prezenței divine a lui Dumnezeu Tatăl. Bogățiile spirituale pe care aceste ființe divine le-au revelat umanității
133

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

rămân inestimabile și vor dăinui în eternitate. Dacă în decursul veacurilor anterioare omul a simțit nevoia să se încadreze neapărat în niște instituții absolutiste în scopul de a se apropia pe cât posibil de sursa misterului divin, în perioada actuală există totuși create premisele ca umanitatea să integreze mult mai direct conținutul revelațiilor divine făcute de către marii înțelepți ai acestei planete și să trăiască astfel în mod intim adevărul acestor mesaje divine eterne. Astfel, în tăcerea sfântă a templului său interior, omul va aprofunda mereu și mereu sentimentul înălțător al sacralității, nemaiavând nevoie de un cadru rigid, sacramental pentru a ajunge la realitatea divină a Sinelui său Suprem Nemuritor Atman sau a Inimii Absolute şi Imaculate a lui Dumnezeu Tatăl. Credințele dogmatice, spre deosebire de credința veritabilă în realitatea dumnezeiască supremă a ființei noastre, în Sinele Suprem Nemuritor Atman, nu sunt altceva decât percepții mentale limitate sau reflectări deformate sau parțiale ale unui Adevăr Divin, interpretate însă greșit, și adeseori aplicate într-un mod eronat. Credința adevărată ne deschide întotdeauna ființa către dimensiuni mult mai profunde ale sensului existenței, eliberându-ne de lanțul atașamentelor și condiționărilor, în timp ce credința dogmatică este alienantă și sclerozantă pentru psihicul uman. Acestea din urmă favorizează apariția unor egregori care, în scopul de a se întreține, nu fac altceva decât să pună bariere și ziduri în interiorul cărora ființa umană este constrânsă să-și construiască un univers îngust, și prin aceasta ea se îndepărtează de Dumnezeu Tatăl. Neavând posibilitatea de a accede la sursa sa lăuntrică divină, o asemenea ființă umană mutilată spiritual privește totul prin prisma egregorului religios cu care ea se identifică. Treptat, ea pierde simțul realității și nu mai este capabilă să cuprindă în sfera conștiinței sale decât fenomenele și aspectele pe care egregorul său religios le acceptă, acordându-le valoare absolută. De obicei, o ființă a cărui suflet se pietrifică datorită unei credințe dogmatice, întipărită foarte adânc în realitatea subtilă a egregorului religios din care face parte, capătă un caracter sectar, și nu mai acceptă ideile și viziunile celorlalți despre Dumnezeu și despre lume. Un egregor care se identifică cu o asemenea credință dogmatică păstrează întipărită amprenta acestei atitudini pline de bigotism, care devine atunci vehiculul lui. În această situație egregorul nu mai poate evolua într-un mod creator, ci se rigidizează. Acest tip de egregor are un caracter dominator,
134

considerând orice pierdere a influenței pe care o are asupra persoanelor care le are sub tutelă, precum și orice contestare a principiilor lui, drept un mare eșec. În general, acești egregori preferă să se mențină mai degrabă într-o atitudine de refuz, decât să accepte transformarea. Credințele dogmatice sunt fluxul imaginației sterile a fluctuărilor emoționale, precum și a limitărilor intelectuale și spirituale ale teologilor. Din acest motiv, aproape întotdeauna, idealurile autentice ale reformatorilor spirituali au fost respinse sau adeseori au fost reformate de continuatorii acestora. * -Acum să revenim la egregorul subtil al neamului românesc, zise Părintele Kalinic. Prin puterea empatică a celui care participă la acest proces subtil de comuniune cu Sufletul neamului, se creează o energie de conștiință ce unifică întreaga experiență individuală cu gigantica energie a egregorului tuturor românilor. Iubirea, această energie fundamentală, este cea care permite atât unificarea cu egregorul unui neam, cât și cu Dumnezeu Tatăl. Reaminteşte-ţi, Codrin, că pe aceste meleaguri au trăit nu mai puțin de 70.000 de zei. De la acest nivel te poţi raporta la valoarea neasemuită a acestui Suflet strămoşesc. - Și care este ideea-forță a acestui egregor uriaș? Părintelui Kalinic îi plăcu întrebarea, căci chipul lui se lumină și mai mult. - Ideea-forță a egregorului spiritual al Sufletului Neamului Românesc este: „Sunt în permanență în comuniune cu Dumnezeu Tatăl.”

Despre Harta subtil energetică a ţării
Părintele Kalinic a făcut o pauză, timp care i-a permis lui Codrin să-și structureze şi să-și cristalizeze în aură noile informații. În inima lui Codrin se trezise un dor încă neîmplinit. Îi era dor de toţi cei care au sfinţit ţara aceasta, îi era dor de toate locurile încărcate energetic şi abia aştepta să se branşeze la energiile acestor locuri sacre. - Acum mi se împlinește o dorință mai veche, pe care o simţeam ca o necesitate: să merg și eu în locurile tainice ale „bunilor mei”, cum spunea Brâncuși. Acolo, odată cu sufletul lor, vreau să mă rog şi eu... Ştii, părinte Kalinic, toate locurile din țara asta cred că au ceva special, fiecare loc mi se pare un colț de rai.
135

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Așa este, căci ce e mai frumos decât să îi vezi Sufletul! - Vrei să spui că așa arată Sufletul Neamului Românesc?, întrebă Codrin încântat. - Da, Codrin, acum vom înțelege de ce, atunci când privim munții noștri, câmpiile, lacurile, ni se trezește sufletul. - De aceea ne simţim atât de atrași de natură... - Exact, iar cei care urcă pe munte cu siguranță își trezesc sufletul. Puritatea locurilor, sacralitatea lor, trezesc inima celor care privesc cu uimire și își lasă inima să se transfigureze de măreția şi miracolul naturii. Odată ce am început să urcăm un munte sau un deal mai mare, sufletul lasă în urmă pe perioada urcușului, toate greutățile și poverile care îl întristau și devine el însuși o prelungire a muntelui. Punctul maxim de forță centripetă, de coloană a cerului, devine acea ființă care se află în vârful muntelui și care, în acel moment, își lasă sufletul înfiorat de tainica frumusețe a naturii. Acesta este Sufletul Neamului Românesc, acesta este sufletul tău, care prin trăire empatică devin unul. Codrin își simți inima că se umple de o bucurie caldă, asemenea unei regăsiri. - Uite, primește această hartă. Pe ea sunt trecute mânăstirile rupestre și anumite zone sacre ale neamului românesc. Ele au fost sfințite de întreg poporul dac, pe baza programelor de sfințire ale Marilor Preoți geto-daci, de marii ursitori (înţelepţi) ai neamului. - Mulțumesc, părinte Kalinic, zise Codrin. Părintele Kalinic spuse: - Tot spațiul românesc este purtător al tainelor sfinte. Căci la noi, așa vorbesc apele, așa vorbesc lemnele și pietrele, așa vorbește întreaga suprafață a pământului devenită o geografie spirituală în care sunt marcate locurile de comunicare, energiile de la cer la pământ și de la pământ la cer, aflate într-o subtilă osmoză creatoare. Trebuie să ne citim munții ca să ne găsim modelele inițiatice. Trebuie să ne citim apele ca să ne găsim podurile: de aur, de aramă și de argint. Trebuie să ne citim câmpiile, dealurile și movilele ca să înțelegem modul de înnobilare a sufletului. România a uimit lumea cu obiectele foarte vechi scoase din pământ și curățate de humă. Dând la o parte huma a apărut în lumină omenirea. România are fiecare părticică de țărână codificată și nu mai
136

sunt bătrâni ca să își amintescă truda câtă s-a uitat. Astfel, inteligența românilor va trece în cărți. Noi i-am dat pe toți uitării. Au zis toți ce au vrut să zică. Valul lumii, valul mării se coboară, se ridică. De pe o anumită creastă a valurilor putem să ne privim propria înălțare prin credință și înromânirea ce curge din Kogayon, într-o continuă ocultare traco-geto-dacică. Sufletul lui Codrin asculta înfrigurat. Abia aștepta să se unească cu sufletul acestei țări, să zboare, să colinde, căci era sătul de blocurile îngrămădite ale marilor orașe. Acum însă sufletul lui era asemeni unui pârâu ce spăla picioarele părintelui Kalinic. Simțindu-l, acesta îl îmbrățişă ca și pe un frate de-al lui. Inima lui Codrin ajunse în extaz. Părintele Kalinic, îi spuse apoi arătându-i harta: -Strămoșii noștri și-au construit țara având noțiuni de topografie și geometrie, proiectând pe pământ cerul înstelat. Au construit cu ziduri de piatră bine prelucrate cetăți pe vârfuri greu accesibile în munți. Dacii aveau cunoștințe solide de astronomie. Dacă unim aceste vârfuri de munți, obținem triunghiuri dreptunghice, așezate după un algoritm cosmic. Se poate verifica în acest mod de către oricine că sanctuarele dacice sunt poziționate în vârfurile unor triunghiuri dreptunghice. Codrin a mai văzut hărţi asemănătoare pe internet, dar aici vedea întreaga ţară asemeni unei mandale tibetane, cu centrul în Muntele Sfânt. Apoi se desfăşura în triunghiuri şi cercuri asemenea unei yantre complexe care depășea cu mult graniţele actuale ale României. Era uimitor chiar şi pentru un iniţiat spiritual. - Ce minune, țara aceasta este un miracol continuu. Trebuie să fi fost tare înțelepți strămoșii noștri, zise el. - Da, a venit timpul să ne reamintim că în țara noastră se află Centrul Înțelepciunii Planetare, Muntele Sfânt. Uite, vei merge spre Orăștie și, prin Costești, vei ajunge la cetatea sacră a dacilor liberi, Sarmisegetusa. - Sarmisegetusa, în sfârșit, vin și eu la tine. Știi, părinte, când eram mici, ne-au dus cu școala în excursie la Ulpia Traiana...
137

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Da, știu. Duceau copiii special la cetatea construită de romani, iar după ce aceştia priveau pietroaiele puse pe ziduri se simțeau ca nişte învinşi. Însă la cetatea de scaun a lui Decebal, la Sarmisegetusa, ai să te simți ca acasă. Codrin încă nu știa ce voia să spună părintele Kalinic, dar se bucură în inima lui. - Dar despre Sfinx ce poți să îmi spui, părinte Kalinic? - Cât despre Sfinx și tainele lui, va trebui să mai ai un pic de răbdare. Poți afla totuși că el este încadrat pe harta Kogayonului sau a Marii Inițieri. Dar, mai întâi, este necesar să poți comunica cu sufletul acestui neam și apoi, treptat, te poți înălța cu sufletul chiar și până în cel de-al 9-lea cer. Acolo poți spune că ți-ai îndeplinit misiunea spirituală alături de cea a neamului tău. - Deci e adevărat, părinte, că neamul românesc are de îndeplinit o misiune spirituală? Codrin a pus această întrebare deoarece, de câțiva ani, la București, se vorbea despre această menire a românilor. - Da, e adevărat, dar va trebui mai întâi să ne înțelegem propria noastră menire, ascultându-ne mereu chemarea inimii, care este implicit chemarea lui Dumnezeu Tatăl. Integrând spiritualul în viaţa noastră cât şi în tot ceea ce înseamnă Societate Românească, vom lua parte la misiunea spirituală a acestui popor și vom realiza o comuniune deplină cu sufletul acestui neam ales de Dumnezeu. Dar fără o integrare spirituală de unitate, de frăţie, nu se poate face nimic, nu se poate ajunge prea departe. Atunci Dumnezeu retrage investitura spirituală a acelui popor, aşa cum a făcut-o în cazul poporului evreu. Avem însă promisiunea sfântă de la Dumnezeu că Mântuitorul acestei ţări şi implicit a întregii planete Pământ va veni din neamul acesta românesc. Înţelepciunea lui este completă, profundă şi fără egal. Codrin era pătruns de mesajul părintelui Kalinic pe care îl întâlnise şi în profeţia făcută de zeul Rama. O asemenea graţie pe care o revărsa Bunul Dumnezeu asupra poporului român, îl făcea să aspire şi mai mult la o comuniune cât mai deplină cu Sufletul neamului. Voia să facă şi el parte din acest plan divin al lui Dumnezeu de trezire a întregii umanităţi la o nouă epocă spirituală: EPOCA DE AUR A UMANITĂŢII. Era şi şansa lui. - Părinte Kalinic, spuse el, ce trebuie să fac atunci când vizitez locurile sacre? Părintele Kalinic se uită în ochii lui și îi spuse ferm focalizat: - Să fii atent! Atent la vibrația locurilor! Rămânând ferm focalizat în inimă,
138

las-o să se umple de lumina sfântă! Atunci când ne aflăm într-un loc care are o mare încărcătură spirituală, este bine să atingem cu mâna stângă vestigiile istorice care există acolo, o piatră, o coloană, stâlpii porţilor, pereţii grotelor. În acest mod simplu ne acordăm energiile noastre cu energia sacră a locului respectiv, care este în totalitate binefăcătoare atât din punct de vedere fizic, cât şi spiritual. Uite, mai am ceva pentru tine! Îi întinse un cristal de stâncă. -Ai aici un cristal încărcat cu Starea de Comuniune cu Sufletul Neamului Românesc. Ţinându-l în mâna stângă atunci când intri în meditație, noi îți vom acorda ajutorul de fiecare dată când e necesar. Cei doi își luară la revedere din priviri fără niciun cuvânt, doar lumina ochilor...

139

Capitolul II HARTA SUBTIL ENERGETICĂ A ROMÂNIEI
Insula Şerpilor

Pelerinul român
Pentru Codrin era începutul unei mari aventuri spirituale. Păşea pe urmele celor care au sfinţit cu iubirea şi dăruirea lor exemplară această ţară. A plecat din Buşteni spre Braşov, apoi spre Făgăraş, Sibiu, Orăştie. Albastrul cerului de pe vârful munţilor era înlocuit la intrarea în oraşe de cetele de nori gri, dar soarele îi înnobila, arătându-şi din nou razele jucăuşe printre ei, atunci când se apropia de munţii cei falnici. Inima lui Codrin se umplu de freamăt şi de bucurie la vederea pancartei care indica spre Alba Iulia, oraş care de la Mihai Viteazul încoace a devenit capitala României Mari. Alba Iulia este locul spre care se îndreaptă inimile tuturor românilor atunci când se raportează la întregirea neamului. Alba Iulia este stindardul unirii de neam şi simbolul românităţii. Odată ajuns la Alba Iulia își aminti ce îi spusese părintele Kalinic despre cetățile geto-dace: „Cetățile noastre erau numite «dave» și erau pline de lumina planurilor subtile, deoarece ele nu se construiau oriunde, ci numai pe locuri benefice sau pe anumite «guri de rai», cum se numeau atunci aceste locuri. Astfel fiecare «dava» manifesta o anumită energie specifică a locului respectiv, iar numele ei însemna tocmai acea energie, care era cunoscută și de popor. - A, înțeleg. Așa cum și numele fiecărui om înseamnă ceva. - Exact, poți să-ți dai seama de menirea pe care o are omul în viața aceasta, după numele pe care-l poartă, așa cum și locul în care s-a născut îi va influența toată viața. - Ar trebui să se vorbească mai mult despre valoarea numelor localităţilor, pentru ca să știe şi omul pe ce pământ a crescut, zise Codrin nerăbdător. - Este timp şi pentru asta. Deci să ne reamintim că toate cetăţile hiperborenilor şi inclusiv cele ale dacilor s-au numit „dave”... Argedava, Capidava, Pelendava, Ramidava, Ziridava... În aceste „dave”, locuiau „devaşii”, adică oamenii de lumină. Cuvântul „devas” este des folosit în tradiţia hindusă şi înseamnă „zeu”. Deci, aflăm astfel că în „dave-le”- cetăţile hiperboreilor, locuiau zeii, ceea ce este foarte adevărat. Avem şi o localitate aici în apropiere... Deva, care înseamnă lumină.

Ţâpova

Histria

Peştera Ialomicioarei Nuku-Aluniş

Templul Ursitelor

Ceahlău

HARTA SUBTIL ENERGETICĂ A ROMÂNIEI

Nămăieşti

Pădurea Baciu

Polovraci Ansamblul Băile Herculane Brâncuşian

Munţii Apuseni

Sarmisegetusa

Cheile Corcoaiei

Corbii de Piatră

Cetăţuia lui Negru Vodă

Slănic Prahova

Peştera Sf. Andrei

Basarabi

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Întreaga cetate are forma unui lotus de lumină, ceea ce ne revelează faptul că a fost construită de ființe inițiate și nu este absolut deloc întâmplător că aici, la Alba Iulia, s-a realizat din nou, după 1500 de ani, Marea Unire a Țărilor Române. Ajuns în faţa statuii lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, Codrin îşi reaminti discursul acestuia din filmul „Mihai Viteazul”: „Şi astăzi se împlini porunca cea din veac. Să stea laolaltă cei dintr-o singură mamă: Ţara Românească, Ţara Ardealului şi Ţara Moldovei.” Ochii lui Codrin priveau în gol, gândindu-se câte jertfe au trebuit să îndure românii pentru a-şi câştiga dreptul la libertate. L-au trezit o ceată veselă de copii care alergau în jurul statuii, Alba Iulia se prinseră de mâini şi începură a cânta cu glasurile lor gingaşe „Hora Unirii” de Vasile Alecsandri: „Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română, Să-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României! Iarba rea din holde piară! Piară duşmănia-n ţară! Între noi să nu mai fie Decât flori şi omenie! Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire!
142

Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! Amândoi suntem de-o mamă, De-o făptură şi de-o seamă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca doi ochi într-o lumină. Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă-n lume. Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, În noi doi un suflet bate! Vin’ la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, Şi să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe câmpia românească!” * Ajuns la Orăştie, Codrin s-a îndreptat spre Costești şi, odată trecut prin Poarta Dacică, s-a simţit cuprins de o prezenţă vie şi plăcută, de un suflu nou şi proaspăt care îl trezea cu fiecare răsuflare. În această intensificare a simţurilor, chemarea muntelui o percepea ca pe un val de lumină care îi alina dorul de pământul strămoşesc. Făcând o scurtă pauză lângă Poarta Dacică, înainte de a lua drumul muntelui, Codrin a accesat internetul mobil pentru a afla cât mai multe informaţii cu privire la cetatea de scaun a regilor daci.

Statuia lui Mihai Viteazul, Alba Iulia

143

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Sarmisegetusa- prezentare istorică
În Munţii Orăştiei, într-un ţinut de o frumuseţe nepământeană, se găsesc azi numeroase ruine ale aşezărilor dacice. Unele, ridicate pentru stăvilirea năvălirilor duşmane, îşi înalţă semeţ zidurile pe culmile dealurilor singuratice ca nişte cuiburi de vulturi. Altele păstrează adânc întipărite amprenta unei înfloritoare vieţi obşteşti la fel ca Sarmisegetusa, cea mai însemnată şi mai întinsă aşezare dacică.

Temple şi aşezări dacice din Sarmisegetusa

Învăţaţii care au cercetat-o consideră acest centru economic, militar, politic, spiritual şi religios al statului dac, drept o comoară arheologică, chiar istoricii străini fiind încredinţaţi că cetatea şi sanctuarul ei de aici nu au pereche în Europa. Dealul Grădiştei pe care a fost ridicată Sarmisegetusa nu stăpâneşte înălţimile din împrejurimi. Aceasta oglindeşte faptul că cetatea era mai degrabă un loc de refugiu, decât o tabăra strategică şi că avea mai curând rolul unui spaţiu sacru în care preoţii desfăşurau ritualuri închinate lui Zalmoxis. Terasele acestui loc sunt rânduite deloc întâmplător pe 6 nivele. După cum stau mărturie vestigiile descoperite de arheologi, aici se aflau locuinţe, într-una din ele găsinduse fragmentele celebrului vas, cu numele regilor Scorilo şi Decebal, iar în alta s-a descoperit o trusă medicală de lemn ferecată în alamă, care conţinea un scalpel folosit la
144

trepanaţii şi alte instrumente chirurgicale. Seminţele calcinate care au trecut prin timp povestesc despre recoltele de grâu, mei, secară, orz, drăgaică, linte, fasole, rapiţă, spanac şi muştar, iar nalbele şi macii care explodează vara într-o minunată culoare reînvie respiraţia suavă a grădinilor care înveseleau în vechime cenuşiul zidurilor de piatră. La Sarmisegetusa s-au descoperit de asemenea ateliere de prelucrare a bronzului şi a fierului, magazii ale unor ateliere de ceramică pictată, locuinţe ale nobililor unde apa unui izvor era captată, apoi adusă într-un butoi de lemn pentru decantare, iar de aici ea ieşea printr-o ţeavă de argint cu strecurătoare, ca mai apoi să ajungă într-o conductă de lut ars. Dar cel mai bine grăieşte despre spiritul solar şi însetat de absolut al dacilor incinta sacră de la Sarmisegetusa, spre care coboară de la poarta de răsărit a cetăţii un drum larg, pavat cu lespezi de calcar, în parte mâncat de vreme. Drumul sfârşeşte într-o piaţetă pietruită îmbrăţişată de două fire de apă ce duc spre prăpăstiile din vecinătate. Din mijlocul pădurii străvechi de fagi se înfăţişează mai apoi sanctuarele grandioase ale dacilor. Dintre acestea, pe terasa a cincea, se găsesc cele două sanctuare rotunde, care ascund tainele unei cunoaşteri profunde. Marele sanctuar calendar are un diametru de 30 de metrii şi este alcătuit din trei cercuri concentrice. Cercul exterior este format din 104 blocuri de andezit strâns lipite unul de altul. Al doilea cerc, este alcătuit din stâlpi de andezit grupaţi după formula (6+1), repetată de 30 de ori. În interiorul acestui cerc de piatră se găseşte un al treilea format din stâlpi de lemn, care era acoperit cu plăci de teracotă, fiind lustruit şi bogat ornamentat, lăsând libere patru intrări marcate prin nişte praguri de piatră. În centrul sanctuarului există o ultimă îngrăditură de stâlpi de lemn, dispuşi în formă de potcoavă. După mărturiile arheologice, în interiorul cercului de stâlpi de lemn s-a descoperit vatra focului sacru care era făcută din pietre de râu rotunde, cimentate cu lut galben, dar care erau înroşite la suprafaţă, de foc. Ceea ce se intuieşte, este faptul că un asemenea calendar avea un rol simbolic, de cult, şi nu se afla la îndemâna tuturor, fiind folosit doar de iniţiaţi. Marele Sanctuar Rotund, de la Sarmisegetusa, la fel ca şi cel de la Costeşti, are drept cupolă doar cerul, căci lipsesc cu totul urmele de ţiglă şi de cărbune pe care le-ar fi lăsat arderea acoperişurilor unor construcţii atât de mari. Aceasta este o mărturie în
145

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

plus asupra esenţei preponderent solare a străvechii credinţe dacice. Imediat în apropierea Marelui Sanctuar Rotund se află misteriosul Soare de andezit, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase. Lespezile sunt rânduite în formă de raze. Celelalte sanctuare, unul mai mic, rotund, care este în legătură tot cu marile mişcări cereşti şi altul în formă de patrulater, pe o terasă superioară, vorbesc la rândul lor despre viziunea grandioasă asupra universului şi despre ştiinţa tainică a sacerdoţilor daci. După învăţătura lui Zalmoxis, trupul trebuie să fie stăpânit, iar poftele sale să fie bine strunite, căci omul nu poate atinge nemurirea decât curăţându-se de orice fel de patimă. Carnea şi vinul, de pildă, murdăresc sufletul. Nu întâmplător Deceneu, Marele Preot, a cerut în numele divinităţii nimicirea viilor din întregul regat, iar înţelepţii, discipoli ai Marelui Preot care îl slujeau pe Zalmoxis, duceau cu toţii o viaţă de cumpătare, fără a se atinge vreodată de băutură şi de carnea animalelor, hrănindu-se numai cu fructe, legume, miere, lapte şi brânză, practicând meditaţia şi abstinenţa şi transmiţând învăţăturile lor divine celor mulţi. Poporul îi numea deloc întâmplător evlavioşi şi „călători prin nori”, ţinându-i la mare cinste pentru viaţa lor sfântă. Istoricul Vasile Pârvan spune, în lucrarea „Getica”, că numele acestor preoţi însemna, de fapt, „întemeietor” sau „restaurator” şi subliniază înaltul sens moral al acestei denumiri. Se înţelege astfel de ce anticii recunoşteau drept lucru de căpetenie la geto-daci, râvna şi
146

dăruirea lor pentru cele sfinte. Întregul grup al sacerdoţilor iniţiaţi îi întărea mai mereu pe oamenii simpli în aspiraţia şi căutarea lor pentru cele înalte şi divine. De aceea oamenii care s-au născut şi au trăit aici s-au dovedit adeseori nişte luptători neînfricaţi plini de o credinţă simplă, dar profundă în Dumnezeu, fiind gata oricând să-şi dea viaţa pentru libertate. Religia îmbrăţişată de getodaci avea o puternică înrâurire asupra manifestării întregii lor vieţi. Ideea nemuririi în spirit, foarte adânc înrădăcinată în credinţa lor le sporea extraordinar de mult puterile pământeşti. Moartea reprezenta pentru majoritatea dintre ei doar mântuirea de toate suferinţele lumii şi eliberarea spiritului nemuritor care le aducea o fericire nepieritoare şi netulburată. De aceea ei nu se temeau deloc de moarte, ci o binecuvântau când sosea, mai ales când se aflau pe câmpul de luptă şi îşi apărau ţara. De aceea, istoricii antici spun deopotrivă că dacii erau foarte curajoşi şi aproape neînvinşi prin detaşarea pe care o arătau pentru viaţă şi prin lipsa de teamă ce o arătau faţă de moarte. De aceea dintre toate popoarele trace doar ei au îndrăznit să se împotrivească nenumăratelor hoarde aduse de Darius în Europa. De aceea regele dac Dapis, trădat de un elin şi silit să se predea cu întreaga oştire, se omoară împreună cu toţi tovarăşii săi. La fel, Decebal însuşi,îşi curmă viaţa cu sabia sa regească atunci când este înconjurat de romani în munţi, iar când dacii, la rândul, lor îşi văd patria cotropită şi statul nimicit, dau singuri foc Sarmisegetusei şi, la lumina flăcărilor, se adună în jurul marelui vas cu otravă şi apoi beau pe întrecute pentru a se izbăvi de ruşinea înfrângerii sau unii dintre ei îşi împlântă singuri pumnalele în inimă. „Cine nu se teme niciodată de moarte nu-şi pleacă niciodată capul în faţa vitregiilor sorţii”. Astfel se tălmăceşte demnitatea legendară a dacilor al căror zeu venerat se numea Zalmoxis şi locuia în cer. Numai spre cer îşi
147

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

îndreaptă strigătul, dacul de neam din scena banchetului funerar de la Sarmisegetusa, înainte de a sorbi din cupa morţii. Tot spre cer îşi ridică ochii în clipa când părăseşte Dacii bând pe întrecute din vasul cu otravă această lume şi dacul de rând care plin, de demnitate, îşi jertfeşte viaţa pentru patrie. Şi tot spre cer trăgeau dacii săgeţi atunci când tuna şi fulgera pentru a ajuta astfel la liniştirea universului, alungând, prin puterea mentalizării lor norii care ascund şi întunecă faţa zeului. Sarmisegetusa a suferit însemnate distrugeri în timpul primului război cu oştirile lui Traian, dar romanii nu au izbutit să o cucerească. Zidurile sfărâmate în anul 102 e.n. au fost reînălţate în scurtul răgaz care a urmat. În anul 106 e.n., cetatea a fost supusă iarăşi unui asediu neîndurător, iar pentru a nu cădea în mâinile învingătorilor, în final, chiar dacii au jertfit-o flăcărilor. În timpul ocupaţiei romane sanctuarele au fost distruse în repetate rânduri, iar dacii de aici şi din întreaga regiune au fost siliţi să-şi părăsească vetrele şi să se îndrepte spre câmpie. Traian a aşezat apoi în Sarmisegetusa refăcută, o puternică garnizoană despre care mărturisesc mai multe vestigii printre care
148

baia romană, construită cu material luat fie din cetate, fie de la sanctuare. Totuşi, garnizoana a rămas aici doar câţiva ani, fiind apoi părăsită de soldaţii romani. Rănile Sarmisegetusei sunt încă vii şi stau ca mărturie vie vorbind despre istoria frământată a străbunilor, dar Sufletul Neamului Românesc păstrează neatinse dragostea de libertate, puterea de sacrificiu şi dorul de Dumnezeu ce i-a însufleţit mereu pe oamenii acestui pământ.

Calendarul dacic – precizie astronomică
Dacii cunoşteau şi foloseau un calendar original solar, care poate fi considerat cel mai precis din antichitate. Eroarea acestui calendar era de 1,78 zile la 34 de ani, adică 1h15’3” pe an de unde rezulta o eroare diurnăde 12” 34/100, ceea ce constituie o precizie de-a dreptul uimitoare pentru acele timpuri. Romanii au avut iniţial un calendar, în care anul era de 10 luni totalizând 304 zile. Numa Pompilius mai adaugă 2 luni a câte 30 de zile, ajungând astfel la 366 zile şi 12h. Deci eroarea acestui calendar era de 1 zi si 12 ore pe an, adică 4’55” şi 62/100 pe zi, cu mult mai mare decât a celui dacic. De aceea, sub Caius Iulius Caesar, a trebuit corectat din nou anul 46, ajungându-se la 365 zile, cu o eroare de 6h 48’ si 46”, deci eroarea diurnă atingea 1’7” 2/100. Rezulta o precizie a calendarului dacic faţă de cel roman-iulian de aproximativ 5,6 ori mai mare, ceea ce este de asemenea fantastic, având în vedere că cel iulian este de o dată mult mai recentă decât cel dacic şi, dată fiind pretinsa înaltă cultură romană, acesta din urmă ar fi trebuit - logic - să atingă o perfecţiune superioară celui dac. De altfel, calendarul iulian nu era o creaţie romană, fiind împrumutat de la astronomul elen Sosigenes din Alexandria. Superioritatea gândirii şi culturii dacice o putem aprecia mult mai bine amintind că eroarea diurnă era compensată prin corecţii efectuate la 104 ani, 520 ani şi 8840 ani, după care anul dacic cuprindea 365,242197 zile faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă. Specialiştii de la NASA spun că această precizie „frizează perfecţiunea”!
149

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Sarmisegetusa scanată din satelit
Pe la începutul anilor ‘90, subsolul din zona Grădiştei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo se voia a rămâne o mare taină, căci, oficial, nu au fost date publicităţii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus că ruşii ar fi descoperit situri antice şi preistorice necunoscute încă în zonă. Se cunoaște totuşi că s-a întocmit un dosar al acestor descoperiri la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetări. Concluzia era una extraordinară: fortificaţiile din zona Grădişte nu erau doar cetăţi dispuse pe culmile munţilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km pătraţi, foarte compact, care cuprindea o aşezare militară şi una civilă montană, cu mai multe nuclee. Practic, munţii fuseseră tăiaţi şi terasaţi, apoi amenajaţi în uriaşul ansamblu. Mai mult, pe o suprafaţă de 2 km pătraţi, la o adâncime de 8 Geodezul Vasile metri, s-ar afla o aşezare subterană. Dragomir Prin anul 2001, geodezul Vasile Dragomir, pe atunci general de divizie în retragere, care făcuse parte din echipa de cercetători, declara pentru un ziar central: „Vreau să subliniez că în urma măsurătorilor noastre a rezultat că în zona Vârtoape şi în imediata apropiere se află vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, construcţii cu o vechime mai mare decât cele de la Sarmisegetusa. Ceea ce spuneau anticii- că dacii au tăiat şi au zidit munţii- s-a confirmat. Fortificaţiile sunt deosebit de complexe şi sunt suprapuse, în multe locuri, pe asezări mai vechi. Conform datelor din studiu, mega-aşezarea regilor daci este situată pe masivul Şureanu, munte care coboară către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei. Au fost descoperite construcţii scufundate în pământ, dar şi incinte subterane care i-au uluit pe cercetători. De asemenea, aşezări civile se găsesc peste tot pe văile apelor dintre munţi. Totul pe o suprafaţă de aproximativ 200 de km pătraţi. Întreaga zonă este acoperită de un păienjeniş de drumuri antice construite
150

foarte interesant. Într-o zi am stat mai bine de o jumătate de oră în ploaie pe un asemenea drum să văd ce se întâmplă. Apa curgea la dreapta şi la stânga, dar nu şi pe drum, atât de bine este făcut sistemul de drenaj de sub ele. Singura breşă a sistemului de fortificaţii a fost neglijarea laturii sud-estice, considerându-se că panta abruptă a muntelui e un obstacol natural suficient. Această neglijenţă a fost fatală dacilor. Împăratul Traian a urcat cu trupele chiar pe acolo şi a atacat apoi fortificaţiile de sus în jos.” Geodezul, regretatul general de divizie Vasile Dragomir, a mai declarat atunci: „În zona numită Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ 4 kilometri pătraţi există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri. Aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Este vorba de incinte naturale modificate de mâna omului. Multe dintre ele comunică cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele parţial prăbuşite. Unul merge chiar către sanctuarele din Sarmisegetusa Regia, unde, de asemenea, au fost detectate câteva incinte subterane. În urma măsurătorilor a rezultat că în zona Vârtoape şi în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare, construcţii cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmisegetusa. Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate, găsite de echipa specială de cercetători, a fost multiplicat în patru exemplare, care au fost trimise la MLPAT,
151

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii şi UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetăţile pe listele UNESCO. Urma să se iniţieze o amplă campanie de săpaturi arheologice şi să se realizeze un centru turistic excepţional. Programul a fost însă stopat, iar copii ale dosarului cu hărţile siturilor au ajuns la hoţii de comori. Astfel reuşesc aceşti hoţi să meargă la punct ochit, punct lovit, pe un teritoriu atât de mare”. * Sunt şi alte întrebări care se ridică în legătură cu construcţiile de la Sarmisegetusa. Specialiştii nu au reuşit să descifreze încă modul de preparare a materialului care se punea între blocurile de calcar la construcţia zidurilor, dar se poate vedea că ele sunt la fel de rezistente chiar şi peste 2000 de ani. Şi o altă întrebare pe care şi-o pun specialiştii: oare cu ce tăiau dacii noştri blocurile de andezit din care sunt construite altarele sacre, când în ziua de azi ele pot fi prelucrate numai cu diamantul?

Drumul către Cetatea Sarmisegetusei
În faţa lui Codrin, drumul de munte se deschidea ospitalier. Natura îl primea doritoare la sânul ei vergin. Şerpuind pe lângă râuleţul Ponor care coboară tocmai de la baza Grădiştei, drumul până la Sarmis este înviorător şi fascinant. Malurile râului sunt presărate cu ferigi care îşi înalţă semeţ capul spiralat spre cer. Cei iniţiaţi ştiu că feriga este un bun protector al casei şi al zonelor în care creşte. Ea îţi poate indica dacă energia locului respectiv este benefică sau negativă. Dacă o persoană este mai în permanenţă plină de răutate, feriga care este ţinută în casă îşi retrage darul protector, ţinând capetele plecate în jos. Este foarte bine să avem în casă o ferigă, deoarece purifică locul de energii negative. Ferigile care cresc pe drumul de la Costeşti la Sarmisegetusa sunt de o vitalitate debordantă şi sunt aşezate în grupuri mari, formând adevărate portaluri de energie purificatoare. Tot drumul avem sentimentul că ne aflăm într-o călătorie inițiatică. Cu cât ne apropiem de Sarmis, cu atât mai mult pătrundem într-o lume tainică
152

și plină de mister. Fără să vrem, ne lăsăm cuprinși de magia acestor locuri care ne trezesc în inimă sentimentul de caldă apartenenţă la aceste meleaguri, la neamul din care ne tragem, creându-se o simbioză între energia sufletului nostru şi energia purificatoare a acestor locuri sacre. Ajuns la poarta dinspre vest a cetăţii dacice, Codrin s-a oprit în faţa intrării, a închis ochii şi a mulţumit în inimă, lui Dumnezeu, pentru că l-a adus cu bine în Inima Daciei.

Poarta de Vest

153

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Brilinsky, păzitorul porților Sarmisegetusei
La porțile cetății se afla și dacul nostru, Brilinsky, împreună cu un fotograf și o fată cu reportofonul. Codrin se duse la el și îl întrebă cu simpatie: - Tot pe aici? - Mai aducem niște ziarişti, mai facem câte o poză, trebuie să se miște ceva până la urmă. - E bine! Dar pe aici ce mai spun dacii?, îl întrebă Codrin. - Dacii sunt nemuritori!, replică el. Apoi, sprijinindu-se în toiag a aducere aminte, zise: - Prin munții ăștia l-am cunoscut pe doctorul Napoleon Săvescu, cel care n-a avut de lucru şi a scris o carte, „Noi nu suntem urmașii Romei”, carte care a dat un ghiont serios istoricilor adormiţi de 300 de ani. Ne-am împrietenit repede şi aşa am rămas, prieteni şi slujitori ai istoriei dacilor. Roman nu pot să fiu pentru că nu cred în ruptul capului în romanizare. Nu pot să cred că, în 165 de ani, neocupând decât o mică parte din Dacia, romanii ne-au învăţat să ne spălăm, să vorbim şi să facem copii care s-au numit români, iar pe evrei nu i-au învăţat nimic în 500 de ani de ocupaţie totală şi severă. - Ce înseamnă civilizaţia dacă pentru tine? - Izvoarele istorice legate de civilizaţia dacă sunt puține. Dintre cele scrise s-au pierdut multe, unele au fost distruse intenţionat, altele ciordite şi depozitate prin pivniţele oculte ale celor ce controlează istoria întregii Europe. Descoperirile arheologice sistematice nu depășesc, în Munţii Şurianu, mai mult de 5 procente din întreaga suprafaţă. În această penurie de informaţie, civilizaţia dacă este departe de a-şi fi dezvăluit toate secretele. Cu toată această puţinătate, nu se poate ca orice om onest şi de bună credinţă să nu observe o fascinantă lume, plină de mistere, privind la sanctuarele de la Sarmisegetusa. De ce era nevoie ca Sarmisegetusa Regia, capitala regilor daci, să fie apărată de atâtea cetăţi şi fortificaţii pe o rază de mai bine de 20 de kilometri? Pentru că acolo, în inima munţilor, dacii îşi ascundeau cele două lucruri de preţ pe care le aveau. Aurul şi spiritualitatea, bogăţia şi credinţa, lucrurile care îi făceau pe daci
154

creatorii unei civilizaţii rivale cu cea romană sau greacă. Aceste două lucruri de preţ au fost, de fapt, ţinta cotropitorilor romani, care erau stânjeniţi de evoluţia spirituală şi economică a dacilor. - Ai vreun obiect de pe vremea aceea?, întrebă Codrin curios. - Obiectele de pe vremea aceea stau, de obicei, în muzee şi în expoziţii. Acolo este locul lor. Am însă în garaj o plintă de calcar foarte frumoasă, pe care am salvat-o din cupa unui excavator ce amenaja cursul râului Ponor. Cu mare scandal şi cu multă sudoare am reușit să punem mâna pe ea şi aştept ca cineva să vină să o ia şi să-i găsească locul cel mai potrivit. Are vreo 300 de kilograme şi este cam grea pentru comozii care, după modelul „muieţi îs posmagii”, ar vrea-o adusă direct în vitrina muzeului. Ea este o componentă a unui sanctuar de regulă patrulater şi, cu toate că am anunţat vestite minţi luminate care studiază arheologia sacră în mod ştiinţific, nimeni nu s-a obosit să caute şi sanctuarul din care această plintă făcea parte. Să știi că dovezile arheologice nu au fost cruţate: Munţii Orăştiei, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând, desigur, cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării. În luna septembrie a anului 1832, arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, ce înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”. Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorghe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmisegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.
155

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Visez că, odată şi odată, secretele dacilor vor ieşi la lumină. Visez că cei din Ministerul Culturii se vor trezi din somnul cel de moarte de 20 de ani şi vor pune umărul ca Sarmisegetusa să strălucească din nou ca acum 2000 de ani. Şi mai visez la cei care vin aici, în inima Daciei, că vor învăţa că Sarmisegetusa nu este nici Vama Veche ca loc de plajă şi destrăbălare, nici depozit de pietre care trebuie neapărat încălecate, sparte şi duse acasă, nici loc de aruncat gunoaie, ci ea este un loc unic în lume care, înainte de toate, trebuie respectat şi nu batjocorit. Dacă este să vorbim despre daci, atunci pot să spun foarte simplu că virtutea s-a născut în Dacia. Povestea aceea cu stârpitul viilor de către Burebista, din filmul lui Vitanidis, are un sâmbure de adevăr. Reforma lui Deceneu, marele preot, a fost cea care a îndemnat poporul dac la cumpătare, la apropiere de Divinitate, la o viaţă decentă, dar demnă. Vârful de lance al acestei reforme a fost, de fapt, înlăturarea fricii faţă de moarte. Dacii nu se temeau de moarte şi asta îi făcea de temut în faţa oricărui duşman. Jocul ăsta dintre viaţă şi moarte îl găsim şi astăzi în satele de tip risipit de pe coastele Şurianului. Veniţi să vedeţi bocitoare la naştere, la fel cum veţi vedea chiote şi jocuri cu falusuri făcute din prosoape sau din lemn la priveghi. Ăsta sunt eu. Viaţa mea se împarte foarte simplu, între Sarmisegetusa şi Sarmisegetusa. Când nu sunt acolo, tot acolo sunt. - Cum erau dacii, erau iubitori? îl întrebă Codrin. - Vai de viaţa mea! Asta-i cea mai grea întrebare la care trebuie să răspund. Cum sărăcia să nu iubească? Şi încă mult. Dacii erau poligami şi eu de aia îi iubesc aşa de mult. De multe ori, când urcau în ceruri la Zalmoxis, dacul îşi lua cu el şi soţia favorită, care pleca de bună voie, fără boceli şi lamentări, cu bucurie chiar, că ea a fost cea aleasă. Dacii erau iubăreţi, nevoie mare. Iubeau cu patimă şi cu foc în suflet şi călcâie. Și eu iubesc ca un dac liber și îmi place să cred că tot românul știe să iubească. După această convorbire, Brilinsky a intrat în cetate, răspunzând în continuare, plin de bunăvoință, întrebărilor domnișoarei de la revistă.

Deschiderea în plan subtil a porților Sarmisegetusei
Codrin privea plin de recunoștință poarta Sarmisegetusei. Simți imboldul să-i consacre lui Dumnezeu această acțiune de a vizita cetatea sacră a dacilor liberi. - Doamne Dumnezeule, Tată Ceresc, te implor, plin de umilință, primește în mod total și necondiționat, fructele acestei acțiuni de a vizita cetatea sacră Sarmisegetusa și dă-mi un semn că sunt pe calea cea bună. Facă-se numai voia Ta! Amin! Codrin simți imediat cum coboară asupra lui un val tainic de energie subtilă, care îi umple sufletul și îl înălță la cer într-o stare sublimă de beatitudine. Respirația i se opri de la sine. Invocă în același timp grația, protecția și îndrumarea entităților protectoare ale acestor locuri sacre. Simți cum un fel de căldură îi izbucnește în inimă și conştiința i se proiectează în zona de deasupra capului. Ochii spirituali i se deschid și îi permit să vadă o frântură din măreţia locurilor în care se află. O miraculoasă lumină, asemenea unei coloane nesfârşite, izvora din centrul sanctuarelor. Imediat, Conştiinţa îi spuse că acesta era un „ochi de lumină”. Acest ochi energetic care radia benefic în întreaga cetate şi cu mult în afara ei, îşi avea centrul în zona sacră a sanctuarelor.

Drumul pavat de peste 2000 de ani care duce către Zona Sacră.

156

157

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

În subtil, Sarmisegetusa, cetatea sacră a dacilor liberi, îşi deschisese larg porţile. Căci oricine invocă graţia gardienilor acestor locuri sacre va fi primit cu o binecuvântare atât din partea entităţilor elementale, cât şi a fiinţelor angelice, pur spirituale, care trăiesc în acest tărâm misterios. Acest spaţiu sacru este locuit de o întreagă pleiadă de entități subtile, de la elfi, gnomi, nimfe, zâne, până la fiinţe desăvârşite spiritual, fiindcă acolo unde este o mare lumină subtilă spirituală, acolo este şi Dumnezeu. Codrin pătrunse apoi în pădurea de fag, cu copaci uriași, de peste 400 de ani. Trecu pe lângă drumul pavat ce ducea către sanctuare, zona sacră a dacilor liberi. Nu mai văzuse atâta măreţie şi mister... Totul este de o energie nepământeană, care ne răscoleşte şi ne permite, odată cu vederea sanctuarelor sacre, să redescoperim măreţia din noi şi gloria spirituală a străbunilor noştri.

La Sarmisegetusa nu mai este loc de întors, că s-a găsit o comoară, un vas sau o cănuță. Aici totul e palpabil, putem să atingem sanctuarele, care par de o complexitate uluitoare celor care doresc să cunoască folosul sanctuarelor cu mintea, însă doar sufletul poate percepe simplitatea esenței care transcende mentalul obișnuit. Aici suntem puși față în față cu adevărul și cu ceea ce devine omul în creuzetul focului nestins al spiritului, atins fiind de „cuvântul viu” al sufletului.

Zona Sacră
Văzând Marele Sanctuar Circular şi Soarele de Andezit, sufletul lui Codrin răsuflă uşurat, ca după o îndelungă povară. Avea sentimentul că a ajuns acasă, că este primit şi demult aşteptat în sânul acestei frăţii spirituale. Acesta este primul sentiment pe care îl trăim atunci când vedem zona sacră: „AM AJUNS ACASA!”
Zona sacră

Zona sacră, Sarmisegetusa, Grădiştea de Munte

Aceștia sunt strămoșii noștri, sanctuare tainice, misterioase, complexe, care denotă o înțelepciune și cunoaștere profundă a tainelor cerului și ale pământului, ce completează din plin învățătura creștină. Tot ce își dorea era să se unească în spirit cu Dumnezeu, așa cum au făcut-o strămoșii noștri, printr-o credință simplă, de bun-simț, dar profund cunoscătoare a legilor divine, universale.
158

Codrin își împrospătă ochii cu apă de la pârâiașul care izvorăște chiar din zona sacră. Uitându-se la florile și iarba verde care îi mângâiau picioarele, el descoperi cu uimire cum frunzele de crețișoară păstrau în căușul lor roua dimineții. Bucuros, se aplecă și sorbi cu nesaț din frunzele de creţișoară apa vie a codrilor. „Ce dulci și aromate sunt!”, spuse inima lui, plină de încântare, umilință și recunoștință față de Dumnezeu și față de natura înconjurătoare. Observă apoi cum pe fiecare fir de iarbă se alintau boabele de rouă. Nici nu ar fi putut duce mai mult un fir de iarbă, căci în fiecare bob de rouă se reflecta pe de-a-ntregul soarele dimineţii. Ce frumoasă expresie a unei dulci regăsiri. Îngemănaţi în iubire, un fir de iarbă şi un strop de rouă, aparent diferiţi, în sine aceiaşi.
159

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Codrin se întinse pe una dintre razele Soarelui de andezit. Îi plăcea atât de mult soarele, încât s-ar fi lăsat mângâiat toată ziua de razele lui. Întreaga tensiune care i se cumulase la nivelul trupului îi dispăru. Simți cum se relaxează în întregime, fiecare muşchi în parte, până când se destinse total. Trăia o senzație de plutire, de înălțare, de zbor și simţea cum întreaga ființă i se umple de o stare beatifică, copleșitoare. Reluându-și priza de conștiință asupra trupului, se simți încărcat cu o energie proaspată, plină de vitalitate, ca o prezență vie, care îi curgea prin întreg trupul. Simți cum această energie îi mărește forța mentală și, simțindu-se atras în Izvorul de pe platoul sanctuarelor beatitudinea care transcende mintea, pătrunse instantaneu în supramental. „O, Doamne”, zise Codrin, este atât de bine să fii în această stare de Prezență continuă, parcă abia acum m-am trezit la viață”. Și, plin de aspirație, începu să-I mulțumească Frunzele de crețișoară, pline cu roua dimineții lui Dumnezeu în inima sa, cu întreaga conștiință. Se simți absorbit într-o „cuantă de lumină” a timpului și transpus într-un spațiu al conștiinței divine, în care noţiunea de timp dispare. „Deci această trecere se face printr-o cuantă de lumină”, își auzea Codrin gândurile, căci acum întreaga sa conștiință era proiectată în Sinele Suprem Nemuritor (Atman) sau Inima Imaculată a lui Dumnezeu Tatăl. Tot ceea ce exista aici ca trăire devenea imediat și conștientizare. Aceste manifestări divine
160

ale conștiinței divine erau transpuse în cuvinte care explicau astfel, celui care pătrundea în spațiul infinit al Inimii lui Dumnezeu, trăirile ce erau percepute acolo. De aceea, Codrin spunea, fără să știe fizică cuantică și fără să fi auzit vreodată de acest aspect pe care numai controlul energiei timpului ni-l poate oferi: salturile în spațiul astral sau cauzal se realizează prin aceste „cuante de lumină ale timpului”. Codrin auzise de „supraconștiință”, „supramental”, dar aici trăia aceste stări în care întreaga noastră ființă asta devine. Limbajul lui Dumnezeu este foarte frumos şi foarte elevat. Nu oamenii au inventat cuvinte precum „eternitate”, „conştiinţă”, „cuantă”, „lumină”..., toate acestea fac parte din limbajul universal valabil folosit în toate universurile de către cei care intră cu adevărat în supramental şi astfel în perfectă comuniune cu conştiinţa divină, macrocosmică. Timpul se oprise, căci fiecare clipă forma Eternul Prezent. Codrin trăia Eternitatea. Fericit, extaziat, conștientiza, într-o stare de hiperluciditate, cum fiecare clipă devenea mereu și mereu Eternul Prezent. Aceste clipe, trăite într-o continuă stare de conștiință divină, îi permiteau să conștientizeze faptul că, în realitate, noțiunea de timp nici nu există cu adevărat. Totul este Eternitate Divină, iar numai când noi ne rupem, ne separăm de Sinele Divin Nemuritor Atman sau Inima Imaculată a lui Dumnezeu Tatăl, atunci apare şi noţiunea de timp. Adevăratul timp poți să-l numești, de fapt, Eternitate Divină. Atunci auzi o voce care venea din această conştiinţă a Eternităţii. Era o voce feminină, de o claritate și o forţă care îi pătrunse întreaga ființă: „ Vrei să învârți tu ROATA TIMPULUI?” „Știe cine sunt eu”, mai apucă să își audă Codrin gândurile, înainte de a coborî rapid, din cauza emoțiilor, în planul fizic. Emoțiile necontrolate au făcut ca inima să-i batăcu Soarele de andezitOchiul de Lumina al putere în piept și să-l readucă brusc în trup. Odată revenit Sarmisegetusei în corpul fizic, fiind pe Soarele de andezit, Codrin trăi o fericire interioară, cum nu trăise niciodată până atunci în viaţa sa. Impresionat fiind de forța spirituală pe care o emană acea Zonă sacră a sanctuarelor, Codrin își propuse să intre în legătură subtilă cu părintele Kalinic.
161

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Meditația de la Marele Sanctuar Circular
Se aşeză jos, în centrul Marelui Sanctuar Circular. O pace lină îi cuprinse sufletul ce tremura de emoţiile încă vii. Şedea pe Vatra Focului Sacru. Scoase cristalul din pungulița pe care o ținea la gât, îl strânse ușor în mâna stângă, după care își orientă conștiința în inimă, iar apoi, când simți că se umple de lumină, invocând grația părintelui Kalinic, pătrunse prin „poarta lui Brahma”, proiectându-se în supramental. În spațiul vid al inimii sale, timpul se oprise. În faţa ochilor spirituali i se desfăşura o privelişte pe care orice suflet românesc şi-ar dori să o vadă: Sarmisegetusa, cetatea sfântă a dacilor liberi, îşi înălţa zidurile albe în soare. În fiecare colţ al cetăţii îşi ridicau capetele semeţe turnuri albe, iar aleile cetăţii luceau în soare cu sclipiri de argint. Era Sarmisegetusa- zona sacră, uimitor de luminoasă, de un alb-lăptos, zidurile şi Gradiștea de Munte turnurile fiindu-i alcătuite din blocuri albe de calcar. Un laborios sistem de canalizare ce se regăsea atât în cetate, cât şi la sanctuare, şerpuia până la baza dealului cetăţii, trecând de ultimele terase locuite. De altfel, în toată zona Grădiștei cât și pe dealurile din imprejurimi existau terase amenajate și locuite, unde își desfășurau activitatea diferite ateliere, iar casele erau destul de îngrămădite, având ziduri din piatră, multe dintre ele având intrarea semicirculară. Existau însă și case din lemn, iar cele ale nobililor (tarabostes), erau pe două nivele, având baza geometrică armonioasă, de Casă reconstituită după model dacic. Se găseşte puţin formă octogonală. mai jos de Zona sacră, este locuită vara de profesorii de la Sanctuarele erau bine Arheologie din Cluj.
162

păzite şi apărate, atât din partea de vest, unde se afla şi intrarea principală în cetate cu locuinţele nobililor daci şi locuinţa regelui, cât şi dinspre răsărit, unde imediat sub sanctuare un alt zid protector înconjura zona sacră, sub el aflându-se văi abrupte. În incinta zonei sacre se aflau mai multe sanctuare Turn de apărare, din zidul care protejează zona sacră, şi construcţii adiacente lor, dinspre răsărit, spre zona văilor abrupte faţă de cele pe care le găsim acum în această regiune. Dar iată că noaptea luă locul zilei, stelele se oglindeau pe cer. Codrin se afla tot în zona incintei sacre. Un grup de sacerdoţi daci coborâră la lumina Piese din sanctuare, care au fost dezafectate făcliilor pe aleea pietruită spre sanctuare. În fruntea lor se afla însuşi Marele Preot, îmbrăcat în alb. Un grup format din căpeteniile lui Decebal îi aştepta la intrarea dinspre sud al Marelui Sanctuar Circular. Alţi câţiva sacerdoţi se uitau atenţi la un obiect din piatră de formă ovală, umplut cu apă. I se transmise subtil în conştiinţă că acesta era un astrolab, aparatul astronomic cu care preoţii daci urmăreau noaptea mişcările planetelor şi curgerea lină a stelelor. S-au întâlnit cu toţii în incinta Marelui Sanctuar Rotund. Vorbeau în şoaptă, să nu-i audă nimeni. - Am primit semn de la Marele Zalmoxis că... şi aici Marele Preot se uită cu multă atenţie la cei prezenţi... suntem trădaţi! Un murmur surd umplu mica adunare.
163

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- De cine?, întrebau ei. Marele Preot le răspunse: - Nu ştim sigur, dar vom afla într-un sfârșit! Decebal vrea să ascundem tezaurul ţării, a spus că şi el simte că ceva nu este în regulă. Traian trimitea zilnic oameni plătiţi să-l omoare pe rege, iar de ceva timp e cam liniște. Ori, pentru bani se găsesc destui care să vină. Celelalte triburi pe care le-am protejat şi le-am hrănit atâta timp au fost şi ele cumpărate. Doar noi am mai rămas! Trimiteţi-vă femeile şi copiii în munţi şi pregătiţi-vă sufletele pentru întâlnirea cu Zalmoxis! Lui Codrin îi părură cunoscuţi acei ochi luminoşi ai Marelui Preot, semănau atât de mult cu ai Părintelui Kalinic, să fie el oare? Dar vocea parcă era un pic mai aspră, şi totuşi... Apoi scena se schimbă şi se trezi în mijlocul bătăliei. Simţea că şi el e acolo, că ia parte la bătălie. Dacii îşi apărau cu dinţii fiecare colţ de cetate, dar numărul romanilor era copleşitor. Închipuiţi-vă, trupurile soldaţilor romani care muriseră erau până la nivelul de sus al zidurilor. Romanii atacau însă în valuri nesfârşite, urmând cât de curând să intre în cetate pe deasupra zidurilor. Dacii îşi vedeau cetatea cucerită. Erau sătui de atâtea lupte, căci trecuseră zile şi ani în şir fără să se odihnească. În sufletul lor le era dor de pacea şi liniştea munţilor în care sălăşluia Bunul Dumnezeu. Apăraseră atâţia ani aceste pământuri dragi, ascultaseră cu luare aminte la învăţăturile preoţilor, poate că le va fi dor de casa asta, dar ştiau că există o bucăţică de rai unde Zalmoxis îi aştepta la masa înţelepciunii. Un vânt căldicel, ca o boare, le adie prin păr, iar sufletul le fu cuprins brusc de o pace eternă. Era Zalmoxis! Îi simţeau chemarea. Sufletul le deveni mai usor, aveau acum chipurile senine. O parte dintre ei au dat foc la cetate. Codrin simţea că pieptul îi arde. Apoi s-au strâns cu toţii în jurul marelui vas cu otravă- astrolabul, în apa căruia se turnase o otravă lentă, dar sigură, pentru a nu fi prinşi în viaţă, duşi la Roma şi batjocoriţi. Bând pe întrecute se aruncară râzând extaziați în luptă. Chipurile le erau asemenea zeilor nemuritori, scântei aruncau în luptă, iar braţul tăia neobosit în stânga şi-n dreapta. Soldaţii romani erau împietriţi de frică, dar nu aveau unde să fugă, din spate erau împinşi de
164

hoardele de mercenari care se pregăteau să jefuiască Sarmisegetusa. Ce groază a pus stăpânire pe armata romană, căci dacii se aflau parcă în transă, nu mai simţeau rănile, tăieturile săbiilor şi nici săgeţile cu venin nu îi mai puteau opri. Mulţi romani ar mai fi murit dacă nu şi-ar fi făcut efectul otrava... Atât mai apucă să vadă Codrin înainte de a ieşi din starea de transă în care intrase. Rămase totuși proiectat în planul subtil astral al zonei sacre. I se părea că cerul şi pământul încă mai plâng căderea Daciei.

Sarmisegetusa – încercare de discreditare
Părintele Kalinic, cu acelaşi aer blând, își manifestă prezența, în planul subtil, lângă Codrin. - Codrin, văd că începi să te descurci, înveți repede. - O, părinte Kalinic, mulțumesc lui Dumnezeu. Am fost primit cu multă căldură sufletească de către ființele de lumină din Cetatea Sacră. Întreaga zonă este impregnată de o anumită stare de conştiinţă, parcă şi aerul este mai clar, îl simt cum vibrează în jurul meu, iar cerul este de o intensitate cum numai sufletele preapure ale îngerilor pot să o aibă. Simt că am ajuns acasă. - Așa mă simt și eu aici. Și, luându-l pe Codrin de mână, îl Astrolab- aparat astrologic duse în fața astrolabului. - Acest aparat astrologic a fost de mare folos înțelepților daci. Se umplea cu apă și, în nopţile senine, se urmărea mișcarea astrelor. În acest mod erau realizate și hărțile cerului. După acestea ei ştiau dinainte când urmează o eclipsă de Lună sau de Soare. Ştiau când se apropie timpul pentru anumite ritualuri sacre de comuniune cu Dumnezeul lor Sfânt, iar prin integrarea celor 12 constelaţii zodiacale în viaţa „obişnuită”, se ştia când este timpul pentru însămânţare, pentru recoltare şi pentru multe alte trebuinţe. Ei foloseau ştiinţa astrologică cum folosim noi telefonia mobilă în ziua de astăzi, care ne este tare necesară. Conduşi fiind de credinţa lor în nemurire, dacii se identificau cu zeii, în taina ritualurilor sacre.
165

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Din scrierile istoricului Strabon aflăm că: „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare.” Asta înseamnă că dacii credeau într-un Dumnezeu ascuns („deus otiosus”), un Dumnezeu care se face cunoscut prin atributele sale divine: în propria fiinţă prin comuniunea directă cu El, la nivel de Sine (Atman), iar în exterior, prin contactul cu fascinanta latură a creativităţii divine care le permitea să descopere că „partea se proiecteză în Tot şi Totul în parte”

apei. Astfel se evita o eventuală inundaţie în zona sanctuarelor şi nu aşa cum s-a emis „savanta ipoteză” - mai în glumă, mai în serios - că aceste canale se foloseau pentru scurgerea sângelui de la sacrificiile animale, când toată lumea știe că sacerdoţii (călugării) daci erau vegetarieni şi practicau abstinenţa, metodologie care s-a păstrat până în zilele noastre la călugării noștri creștini.

Zona sacră

Canalele de scurgere a apei din interiorul Incintei sacre aveau dublu rol: primul era acela de a feri sanctuarele de inundaţii, iar al doilea urmărea folosirea, în cadrul Ritualurilor Focului Sacru, a raportării la toate cele cinci elemente subtile din care este format Universul. Primele patru elemente, pământ, apă, foc şi aer, erau oferite dintotdeauna de planeta noastră, iar la al cincilea, eterul, aveau acces prin intermediul „Ochiului de lumină” sau al Soarelui Sacru de Andezit.

Canale de scurgere a apei – zona sacră

Părintele Kalinic îi arătă şanţurile frumos pietruite: - Canalele acestea care înconjoară zona sacră erau folosite pentru scurgerea
166 167

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Cei care au vrut să ne transforme strămoşii daci într-un neam de canibali au aşezat într-un mod perfid o piatră cu scurgere lângă Soarele de Andezit (chiar dacă arheologii au găsit-o la mare depărtare), pentru a induce în eroare vizitatorii mai creduli. În acest caz, ar fi trebuit ca sângele animalului sacrificat să se scurgă pe Soarele de Andezit nu numai pe o rază, ci pe toate cele 10 raze ale sale, deoarece acesta este așezat perfect orizontal și ar fi trebuit ca sângele să se scurgă în mod egal prin toate cele 10 raze ale sale. Ar fi trebuit să existe încă nouă astfel de pietre sau măcar două. Asta e, ce să faci, au uitat să dea comandă pentru alte nouă pietroaie asemănătoare și să le pună în dreptul celorlalte raze. Apoi cele 10 raze ale Soarelui de Andezit ar fi trebuit să fie mult mai adânci şi mai rotunjite ca să se poată colecta minciunile. La fiecare margine de rază de pe buza Soarelui de Andezit ar fi trebuit să existe un locaş unde să bagi castronul, ca să se colecteze minciunile, ori aşa ceva nici nu există, dar vin unii arheologi și își dau cu părerea: „Acesta este un altar de jertfă, ştim noi!”. Și, mă rog, pe unde urcau animalele, căci limba cadranului solar are doar câţiva zeci de centrimetri. Luau taurul în brațe și îl puneau pe Soarele de Andezit? Ştii cum se zice: „Dă-i, Doamne, omului, mintea cea de pe urmă!”. Limba ceasului solar – Soarele de Andezit Cum se face că aceşti istorici-arheologi „uită” „de la mână pân` la gură” că sacerdoţii-călugări daci nu mâncau carne şi nu beau vin, iar Burebista a convins întregul popor dac să renunţe la culturile de viţă de vie şi la alcool? - Aşa era neamul românesc, zise Codrin aprinzându-se. „Uniţi în fapte şi-n simţiri”! Strabon scria că, ascultându-l întru-totul pe Deceneu, geto-dacii „s-au lăsat înduplecaţi, fără părere de rău, să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”. În „Getica” lui Iordanes, scrisă prin anul 551 d. Hr., este notat: „Deceneu, Marele preot dac, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat ETICA..., i-a instruit în ŞTIINŢELE
168

FIZICII, făcându-i să trăiască conform LEGILOR NATURII, TRANSCRIIND ACESTE LEGI, care se păstrează până în ziua de astăzi sub numele de BELAGINES. I-a mai învăţat LOGICA, făcându-i superiori celorlalte popoare în privinţa minţii. Le-a dat un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune, le-a demonstrat teoria celor douăsprezece semne ale ZODIACULUI, le-a arătat MERSUL PLANETELOR şi cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura GLOBULUI PăMÂNTESC, le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi, ce plăcere”, afirma Iordanes, „ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu DOCTRINELE FILOSOFICE când mai aveau puţintel timp liber după lupte! Putem vedea pe unul cercetând POZIŢIA CERULUI, pe altul ÎNSUŞIRILE IERBURILOR şi ale FRUCTELOR, pe un altul studiind descreşterea şi scăderea LUNII, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum prin rotaţia cerului (ASTRELE) care se grăbește să ajungă în regiunea occidentală odihnindu-se după o regulă prestabilită. Mai departe aflăm că Deceneu a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai înţelepţi (ceea ce făcuse şi Zalmoxis), pe care i-a învăţat TEOLOGIA, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat (şi el) numele de PILEAŢI.” În acest fel decurgea viaţa străbunilor noştri. Ar fi bine să ni se pară ştiinţa astrologiei atât de uşoară pe cât o înţelegeau străbunii noștri. Părintele Kalinic se uita la Codrin, care se cam aprinsese. Se vedea că ține mult la acest neam românesc. Îi răspunse pe un ton puţin gânditor: - Aşa este. Nu cred că ne ajută însă cu nimic dacă ne amintim şi de faimoasele chefuri pe care le ţinea domnul Daicoviciu, noapte de noapte în Zona sacră. Vrea cineva să mai vadă berbeci fripți pe Soarele Sacru de Andezit, în afară de domnul Daicoviciu? Acest distins domn, căci nu putem să-l numim arheolog, ar fi putut să anticipeze dezastrul care urma să se petreacă cu lespezile de andezit ale
Soarele de Andezit, refăcut

169

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Soarelui, care au crăpat, că doar nu putem crede că a făcut acest lucru intenționat, în urma alternanței cald, de la jar, apoi frig, de la răcoarea nopţilor, care sunt mult mai reci la munte. Din această cauză, o treime din suprafaţa Soarelui de Andezit a trebuit betonată şi conservată în anul 1979. Fotografie realizată în 1960, când Soarele de Andezit Ar fi interesant să aflăm ce au făcut cu tot aurul era încă întreg. şi argintul pe care nu l-au declarat şi pe care l-au descoperit muncitorii angajaţi cu ziua? Unde sunt săbiile din aur, banii, brățările, precum și celelalte podoabe găsite în cadrul șantierului arheologic, că doar nu au fugit cu ele și le-au îngropat în altă parte?! Părintele Kalinic spuse apoi cu o umbră de tristeţe în glas: - Când au venit romanii au distrus tot. Nu au lăsat decât pământul acestei ţări sfinte pe care acum ar vrea să-l ia şi pe acesta.

Religia solară a dacilor
Soarele de Andezit a fost dezvăluit de sub humă şi readus umanităţii în 1958. Este format dintr-un enorm disc de andezit cu un diametru de circa 7 metri. Este alcătuit din 10 felii radiale, care reprezintă razele Soarelui, și un disc central, cu un diametru de 1,5 metri, care reprezintă Soarele. Pentru toate culturile lumii, Soarele a reprezentat sau încă reprezintă o putere cosmică supremă, fiind cel care asigură existența și dezvoltarea vieții pe Pământ. Ca sursă de căldură, Soarele simbolizează vitalitatea, pasiunea și tinerețea. Răsăritul și apusul reprezintă simboluri pentru naștere, moarte și renaștere. Solstițiile de iarnă și de vară marchează zilele cele mai scurte și cele mai lungi din an, inspirând ritualuri și festivaluri în lumea întreagă. Solstițiul de iarnă simbolizează victoria luminii asupra întunericului, sfârșitul unui ciclu și începutul unui ciclu nou, marcat de lumină și dezvoltare. Solstițiul de vară simbolizează puterea Soarelui și frumusețea Pământului. Ambele solstiții sunt
170

marcate de către semnul zodiilor de foc, simbolizând căldura și fertilitatea Soarelui. Din timpuri imemoriale şi în toate tradiţiile spirituale ale acestei lumi, Soarele a fost venerat ca fiind centrul Universului, în jurul căruia se învârte totul, de care totul depinde şi din care totul se naşte. În Ştiinţa Alchimică, Soarele reprezintă aurul, Regele sau fiinţa reală interioară profundă datorită căreia am luat ființăși la care trebuie să ne întoarcem, realizând-o în interiorul nostru. În Cabala, Soarele reprezintă regatul vital, rădăcina care plasmează toate legile naturii şi ale cosmosului. Pentru I-Ching este Wu Chi, cel fără de început şi fără de sfârşit. În creştinismul esoteric este Absolutul şi, de asemenea Logosul, Hristosul Cosmic. Când conquistadorii au ajuns în Mexic şi i-au întrebat pe mayaşi cine era Dumnezeul lor, ei le-au răspuns prin desenarea unui cerc cu un punct în centru: Hunab Ku- Soarele. În Australia, astrul solar este adorat ca Fiu al Creatorului, iar în tradiţia vedică este considerat Inima Lumii. Soarele este în fapt manifestarea Divinităţii. Pentru inițiaţii daci, el reprezenta simbolul iluminării spirituale. Soarele a fost adorat dintotdeauna ca simbol al Luminii şi Conştiinţei Divine. Aceasta este natura religiei solare a strămoşilor noştri cei înţelepţi. - Îmi amintesc că marii eroi ai neamului se identificau cu „Soarele” dreptăţii, zise Codrin, iar din Rik-Samhita aflăm: „Soarele
Brățară dacică

171

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

este Sufletul Lumii, este Lumina care exista la începuturi, existenţa care rezidă în noi şi ne încălzeşte trupurile, El ne ghidează facultăţile interioare şi ne conduce ciclurile vitale.”

Nunu, e timpul să ne trezim
- Dar despre Brilinsky ce poți să-mi spui?, zise Codrin către părintele Kalinic. L-am văzut pe aici împreună cu nişte reporteri. - Brilinsky a fost păzitorul Sanctuarelor pe timpul lui Decebal. El deţine multă cunoaştere iniţiatică, dar încă nu și-a activat adevăratul potenţial. E bine ceea ce face, dar poate mult mai mult. Dacii cuprindeau toată spiritualitatea pe care o vântură acum prin zona sacră toate grupurile spirituale care trec pe aici, căci toate se reîntorc din locul de unde au plecat. Trebuie doar să întindă mâna și să spună: „- Da!”. „ Nunu, e timpul să ne trezim, dragul meu!” Dacă dorește, poate să se numească de acum înainte DaDa Bunul în loc de NuNu Ne-Bunul. Iar oamenii îl vor striga: „Ce mai faci, Bunule Da-c?”. Știm că din patriotism se comportă așa. E în stare să-și pună lumea în cap pentru țara asta, dar cine intră-n horă să se ție. Cu Dumnezeu nu ne jucăm, cuvântul este hrană spirituală pentru suflet și trebuie folosit cu înțelepciune. Ar fi bine să meargă la Hunedoara și să-l caute pe Moş Tibi. Amândoi au murit dând foc Sarmisegetusei, pentru a nu fi prădată de jefuitori. Moş Tibi îl poate ajuta prezentându-i etapele inițierii în tainele sacre ale înţelepţilor daci. Numai probând adevărul va putea certifica și altora înţelepciunea sacră a Kogayonului.

Sarmisegetusa- Cartea Kogayonului
- Kogayonul este aici?, întrebă surprins Codrin, pentru că nu realizase aceasta. - Kogayonul nu este aici, dar eşti foarte aproape. Aici se află „Cartea Kogayonului”, iar Sarmisegetusa mai era numită şi Capitala Dacilor Înţelepţi, căci aici, la Sarmisegetusa, a fost proiectată înţelepciunea Kogayonului sau a înţelepţilor din Muntele Sfânt. Aici poţi simţi comuniunea cu spiritualitatea dacică și poți înțelege filonul ei spiritual. Aici te simţi ca acasă, pentru că această spiritualitate îţi aparţine,
172

pentru că în inima fiecărui român există o continuitate cu linia spirituală a înţelepţilor daci... Curajul, dorinţa de libertate, puterea de sacrificiu, dorul de Dumnezeu, toate acestea ne aparţin. Dorinţa de a cunoaşte tainele cerului şi ale pământului îţi sunt activate vizitând această Zonă Sacră. Aici primeşti aripile de lumină şi impregnarea aurică cu înţelepciunea zalmoxiană. Imagine simbolică a Muntelui Sfânt – Părintele Kalinic se uită într-un Kogayon, găsită la Sarmisegetusa anume fel la el şi îi spuse: - Acum că ai primit graţia Marii Puteri Cosmice a Timpului- Kali, care ţi-a revelat starea de Eternitate, e timpul să afli că Mama Kali este una din cele 10 energii principale ale Manifestării. Trebuie să mai ştii că fiecare dintre cele 10 raze ale Soarelui de Andezit are puterea de a te pune în rezonanţă cu una din cele 10 energii principale ale Manifestării sau cu cele 10 Mari Puteri Cosmice care sunt emanate din Inima lui Dumnezeu, Soarele Primordial al Creaţiei: Kali, Tara, Tripura Sundari, Bhuvaneshwari, Tripura Bhairavi, Chinnamasta, Dhumavati, Bagalamukhi, Matangi, Kamalatmika – acestea sunt numele celor 10 forţe feminine fundamentale şi ele exprimă: Forţa teribilă a timpului, Graţia compasiunii nesfârşite, Frumuseţea orbitoare, Viziunea atotcuprinzătoare, Curajul nesfârşit, Puterea de sacrificiu, Strălucirea fascinantă, Vidul beatific, Jocul expresiv, Armonia îmbătătoare..., toate acestea sunt faţetele sau personalităţile cosmice diferite ale Energiei Supreme Feminine, fiecare dintre ele conducând fiinţa umană la Realitatea Ultimă, Absolutul Divin. Toate cele 10 Mari Puteri Cosmice formează Marea Mamă Divină, Maha Shakti sau Sfântul Duh care, în Eternitate alături de Dumnezeu (fuzionând extatic cu El), manifestă Creaţia. Astfel se învârte ROATA TIMPULUI. Să ştii, Codrin, „Cartea Kogayon-ului” de la Sarmisegetusa ascunde o înţelepciune vastă care se Piesă de aur din tezaurul getic de la Băiceni revelează numai celor cu o inimă curată. (sec. IV Î.Hr. )
173

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Sanctuar dacic care reprezenta Școala Zalmoxiană, aflat pe următorul nivel al Zonei Sacre

„Ochiul” de lumină- Sarmisegetusa, Grădiștea de Munte

La Soarele de Andezit se intră în spațiul astral, unde ajungem până la zeul hiperborean Kingu. Împărăția acestuia stăpânește asupra nordului într-un spațiu în care ordinea, odată hotărâtă pe pământ, se înstrăinează, se pierde în lumea astrelor. Ochiul de Lumină este ceea ce noi numim astăzi un Portal de lumină. Acesta se deschide tainic, nu în planul fizic cum și-ar putea închipui unii neiniţiați, ci permite pătrunderea cu corpul subtil-astral în planurile elevate de conştiinţă ale Universului. - Deci de aici se pot face proiecții astrale?, zise Codrin încântat. Dar nu-i nici o problemă dacă se urcă oamenii pe el? - Ce problemă ar putea să fie? Se vede clar că este o platformă care ne invită la o călătorie astrală. Oamenii pot să se pregatească sufletește intrând mai întai în Marele Sanctuar Circular, realizând o meditație de trezire a sufletului. Aici se realizează purificarea interioară, apoi mergând în continuarea aleii care traversează dintr-o parte în alta Marele Sanctuar Circular către Nord, se ajunge și la celelalte sanctuare. Încărcați fiind cu lumina înțelepciunii dumnezeieşti, oamenii pot urca liniştiţi pe Soarele Sacru de Andezit, dinspre limba acestui cadran solar, care indică perfect nordul. La Sanctuarul Mare Circular de la Sarmisegetusa, înțelepciunea Kogayonului poate fi înțeleasă prin studiul numerologiei sau ştiinţa divinaţiei. Limba română permite operarea cu aproximativ 90 de coduri sau programe lingvistice, ce pot
174

fi folosite cu înțelepciune în orice domeniu spiritual. Numerologia este o ştiinţă foarte veche. Foarte mult timp această ştiinţă despre numere a fost ţinută în mare taină de restul oamenilor şi era destinată unui cerc restrâns de iniţiaţi. Metodele de iniţiere erau destul de complicate şi necesitau ample cunoştinţe din alte domenii şi ştiinţe. Acela care era primit pentru a fi iniţiat în tainele numerologiei trebuia să cunoască matematica, geometria, filosofia, fiziologia şi multe alte taine. Înţelepţii geto-daci cunoşteau tainele numerologiei dar din anumite considerente foarte bine întemeiate nu se grăbeau să le împartă cu oricine. Ei considerau că aceste taine şi informaţii sunt atât de puternice, încât dacă ar nimeri în mâinile unor oameni răi, ar putea, utilizându-le în scopuri egoiste, să influenţeze în mod negativ întreaga omenire. La Marele Sanctuar Circular mai este şi Vatra Focului Sacrificial. Aici ne

175

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

purificăm conştiinţa la Altarul Iubirii Divine. Focul aspirației noastre arde aici toate impuritățile care acoperă lumina sufletului nostru. Tot aici, la Marele Sanctuar, se pot realiza meditații de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc, care ne permite astfel să intrăm în comuniune cu înțelepciunea a peste 70.000 de zei. Deci ne umplem sufletele cu lumina spirituală a peste 70.000 de ființe iluminate spiritual. Aceasta este grația Sufletului Neamului Romanesc, de care pot beneficia sufletește toți oamenii, invocându-l! La Sanctuarul Rotund, la Sanctuarul Lunii, vom trăi stări de fericire extatice, intrând în comuniune cu energiile frumuseţii și iubirii divine, manifestate de Tripura Sundari. Maximul acestor energii le vom simţi cu două zile înainte de Lună Plină. La Sanctuarele Patrulatere, ce se găsesc în continuarea Soarelui de Andezit, intrăm în comuniune cu energia benefică a planetelor, pentru a ne armoniza întreaga ființă.

Astrologia la daci
Vorbind acum despre galaxia noastră, putem considera că Soarele nostru este o stea fixă. Adică, Soarele nostru, împreună cu celelalte stele nu se mişcă haotic prin galaxie, ci împreună cu aceasta. Apoi, Pământul se rotește în jurul propriei axe în 24 de ore și, în același timp, efectuează o rotație completă în jurul Soarelui de 365 de zile. În această revoluție solară, Pământul se învârte pe o perioadă de 365 de zile într-un cerc format din 12 constelații, care au în centrul lor chiar Soarele nostru. Astfel, timp de un an, planeta Pământ parcurge întregul cerc zodiacal, adică cele 12 constelații, care sunt grupări de stele fixe şi rămâne aproximativ o lună în fiecare semn sau constelație zodiacală. Această peregrinare anuală a planetei Pământ facilitează manifestarea în fiinţa noastră a celor 12 energii arhetipale, în conformitate cu semnul zodiacal sau constelația în care se află în acea perioadă. Fiecare semn zodiacal sau constelație zodiacală este un arhetip şi se manifestă în noi într-o formă deosebit de complexă, sub forma diferitelor caracteristici psiho-emoţionale şi fizice. Atunci când asimilăm într-un mod armonios cele 12 arhetipuri zodiacale, fiinţa noastră atinge un înalt grad de echilibru şi armonie, ce ne transformă în ceea ce a fost denumit încă din antichitate „Omul Cosmic”. În mod analog, Iisus îşi mai spune „Fiul Omului” şi alege 12 discipoli. Părintele Kalinic se uita la Codrin, care îl privea atent. Acesta spuse: - Acum e simplu de înțeles. Nu știu de ce s-a creat imaginea asta că, datorită simplității omului de rând, a dacilor, aceștia nu cunoașteau prea multe, când cel mai bun exemplu îl avem în India, unde oamenii se pricep la orice aspect spiritual și îi vezi umblând goi pe străzi. Acum am înțeles și eu cum e cu constelațiile zodiacale care formează un cerc și au în centrul lor chiar Soarele nostru. - Ia să vedem, dacă zici că ai înțeles, spune-mi, te rog, în câte ore parcurge Pământul cercul zodiacal? Codrin se focaliză destul de usor, în starea de conștiință în care era, și
177

176

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

începu să calculeze cu voce tare: - Deci Pământul parcurge cercul constelațiilor în 365 de zile, iar o rotire în jurul propiei axe îi ia o zi, adica 24 de ore. Deci avem 365 ori 24 de ore., zise Codrin mulţumit. - Și câte ore sunt?, întrebă în continuare părintele Kalinic. - Sunt... 1460 cu... 730... deci, avem 8760 de ore. - Foarte bine, ai calculat doar în 15 secunde. Codrin era și el conștient de claritatea și forța mentală pe care o manifesta în această stare supramentală. - Vezi, Codrin, ce înseamnă să avem acces la Mintea Divină? Aceasta este Conștiința cu care Dumnezeu îmbogățește umanitatea, iar întreaga înțelepciune pe care o putem manifesta încă nu a fost atinsă de vreo minte omenească. Este infinită, așa că avem ce învăța. Viața devine cu atât mai frumoasă, cu cât devenim mai conștienți de adevăratul nostru potențial cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să învățăm la această Şcoală a Kogayonului sau „Școală a Cunoașterii de Sine”, mai zise părintele Kalinic. - Lumea este destul de interesată de astrologie, dar se oprește la lucrurile mărunte...: care este ziua norocoasă sau ziua benefică pentru afaceri și, mai ales, dacă sunt compatibili partenerii. Aici toți par că se pricep... Mie, această posibilitate de a asimila energiile specifice celor 12 zodii în propriul univers lăuntric îmi pare o cheie care deschide Porțile Raiului. Să dobândesc starea de Om Cosmic, să pot îmbrățișa Universul în propria conștiință, să pot atinge stelele cu mâna, ca și cum ar fi mici luminițe, asta da viață. Mă recunosc în acest potențial divin.

Libertatea sfântă a dacilor
Părintele Kalinic spuse: - Universul lăuntric este asemenea unei comori ascunse. Atunci când vom ajunge la ea vom descoperi că ea este un gigantic şi mirific paradis care îşi dezvăluie tainele tuturor celor care aspiră neîncetat la cunoaşterea divină. Cheia care deschide poarta acestei comori paradisiace este şi va rămâne în eternitate iubirea divină pe care o regăsim în noi înşine ca fiind Scânteia Nemuritoare din Dumnezeu Tatăl. Atunci când marii înţelepţi spun că Dumnezeu este în noi, se referă la faptul că sufletul ființei umane ajunge să se identifice, datorită iubirii
178

sale frenetice faţă de Dumnezeu Tatal, cu Sinele Suprem Nemuritor (Atman), cu propria noastră natură eternă şi imuabilă care este Adevărul Ultim Divin. La această conștientizare se referă ei, la trăirea directă a faptului că suntem parte a Divinității, că suntem ființe divine. Aceasta se petrece atunci când noi ne desprindem de simțurile fizice și, atingând profunzimea sufletului, facem saltul în supramental; abia atunci percepem clar această Conștiință care animă totul, contopindu-ne cu Anima Mundi sau Sufletul Lumii, Inima Absolută şi Imaculată a lui Dumnezeu Tatăl sau Sinele Suprem Nemuritor (Atman). Aici este Prezenţa, aici trăim starea de Eternitate, de Libertate Absolută. Ei, Codrin, pentru această stare de libertate se luptau dacii noștri. - Într-adevăr aveau ce apăra, zise Codrin care, după ce experimentase această stare supramentală de conştiinţă, înţelesese pe deplin ce înseamnă adevărata libertate. - Dacii erau uniți într-o singură conștiință de grup, ei acționau ca un tot unitar împreună cu Sufletul Neamului Romanesc, pentru salvarea spiritualității sacre a Kogayonului. Toți erau conștienți că fără această învățatură a Kogayonului își vor pierde adevărata libertate. Dar au fost trădați, iar Traian, când a venit, a furat tot, a distrus tot, a arat cu plugul peste sanctuarele sacre, îngropându-le pentru a fi uitate. A interzis accesul în cetate și a risipit satele din împrejurimi. Timpurile s-au întors însă, strămoșii daci s-au reîntrupat în noi, cei de-acum! Vechii dușmani bântuie iar prin țară. Îi vom lăsa noi, oare, pe Traian și pe alţii ca el să ne prăpădească iar țara? Codrin şi părintele Kalinic priveau unul la altul cu inimile deschise, dar ochii lor prinseseră sclipiri de diamant.

Despre medicina sacerdotală la geto-daci
- Există vreo boală de care nu se poate trata omul?, întrebă Codrin cu subînțeles. - Cea mai grea boală este boală de necredință și mulți suferă din această cauză. Ei nu vor să priceapă că toate „bolile vin din suflet”, după cum ne amintește marele înțelept Zalmoxis. Codrin spuse:
179

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Este cunoscut faptul că asceţii şi contemplativii, adoratorii lui Zalmoxis se hrăneau cu vegetale, miere, pâine, lapte şi brânză. Mircea Eliade spune despre aceşti geto-daci, specialişti ai sacrului, că duceau pe munţi o viaţă monahală, retrasă. Strabon adăugă că aceştia erau solitari, pioşi, trăiau departe de femei şi, în Tracia, se numeau ktistai (ctitori). Părintele Kalinic confirmă: - Tracii vor rămâne cunoscuţi ca fiind vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător. Tot din istorie se mai știe că toate triburile „barbare” de la nord de Istru nu consumau alcool, ci doar mied sau hidromel, un amestec de miere cu apă pus la soare, amestec dulce fermentat, numit și „băutura zeilor”. - Se mai știe că sacerdoţii (călugării) daci erau şi foarte buni tămăduitori, zise Codrin. - Știi de unde vine cuvantul „farmacie”?, îl întrebă părintele Kalinic Codrin se uită la el interesat. - Da, de la „farmec”, „a fermeca”. A „te fermeca”. „Vin` la mama să te farmece”, să te facă bine. Și îți dădea să bei un macerat sau o „fiertură” din plante ori să mesteci nu știu care plante. De aici s-a ajuns să avem astăzi farmaciile, care încep să revină pe drumul cel bun. Marile companii au văzut că oamenii nu le mai cumpără medicamentele de sinteză și atunci au revenit la „sentimente mai umane”, promovând terapiile naturiste și puterea tămăduitoare a naturii. Înțelepciunea „Cărții Kogayonului”, după cum ţi-am spus, este foarte vastă. Numai despre Școala Inițiatică a Medicinii Sacerdotale a înţelepţilor geto-daci ne-ar trebui luni de zile ca să îți prezint măcar o parte din această înțelepciune milenară. - Bine, dar măcar o idee..., zise Codrin cu voce rugătoare. Părintele Kalinic îl privi cu mult drag şi spuse: - Pe de o parte Şcoala Iniţiatică a vindecării zalmoxiene cuprindea folosirea anumitor meditaţii care hrăneau sufletul prin grai viu sau folosirea „vorbelor frumoase”. Ele se mai numeau şi descântece şi aveau ca bază tratarea prin folosirea vocalelor: a, e, i, o, u, ă, î. În acest mod se lăsa să curgă în inimile oamenilor lumina; iar pe de altă parte se foloseau plantele de leac sau plante medicinale cum sunt numite în ziua de astăzi.
180

Din scrierile care ne-au mai rămas în timp, le avem și pe cele ale medicului grec Dioscoride (sec I d. Hr.), care ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. Se știe, la ora actuală, că România este țara cu cele mai multe plante specifice din Europa: peste 800 de plante medicinale. Socrate vorbeşte cu admiraţie despre medicii „regelui trac Zalmoxis”, ale căror doctrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci (Platon, Charmides, 156).

Sanctuarul în care se desfășura inițierea în studiul plantelor de leac, medicina naturistă

Strămoșii noștri se foloseau în mod conștient de puterile tainictămăduitoare ale plantelor de leac, atât pentru tratarea anumitor boli, cât și pentru a-și armoniza structurile subtile ale ființei lor, căci fiecare plantă are calităţi subtil energetice deosebite, de aceea în popor sunt cunoscute ca şi plante „tămăduitoare”, atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Se ştie de către cei iniţiaţi în tainele medicinii naturiste că plantele de leac intră în rezonanţă cu focare tainice de energie din Macrocosmos. Ele intermediază un proces de rezonanţă cu anumite energii benefice macrocosmice şi asfel apar atât efecte tămăduitoare pentru diferite boli din fiinţa umană, cât şi trezirea şi amplificarea anumitor stări superioare de conştiinţă. Fiecare plantă are un anumit cod energetic şi ea poate combina mai multe focare energetice şi deci poate trata mai multe boli. Plantele de leac nu trebuie fierte sau administrate sub formă de ceai, ci luate sub formă de macerat, tincturi sau pulbere. În acest ultim caz se administrează sublingual, adică trebuie ţinute sub limbă minim 10 minute.
181

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

În centrele inițiatice ale dacilor se preda această înțelepciune a Kogayonului, a căre-i practică este încă des întâlnită la oamenii de la sate. Codrin deveni interesat de această modalitate simplă și eficientă de transformare a conștiinței umane. - Adică ingerau aceste plante speciale și se transformau spiritual? - Exact. Mai întâi se determina ce tipologie este ființa umană respectivă și apoi, în funcţie de calitățile pe care voia să și le dezvolte, i se dădeau anumite plante. - Pare simplu. - Chiar este, după ce cunoști rostul lucrurilor. Uite, hai să-ți explic pe scurt, dar fără să intrăm în prea multe detalii. Toate obiectele și ființele aflate în Manifestare sunt structurate de jocul dinamic al celor trei tendințe fundamentale ale Naturii, care se mai numesc și guna-uri: Sattva Guna, Rajas Guna și Tamas Guna. În universul fizic, Sattva Guna se manifestă în tot ceea ce este pur, elevat, luminos și rafinat, cum ar fi, de exemplu, lumina Soarelui. Rajas Guna se manifestă în aproape orice activitate și dinamism, cum ar fi, de exemplu, un vulcan. Tamas Guna se manifestă mai ales în tot ceea ce se prezintă ca greutate, inerție, întuneric și imobilitate, cum ar fi, de exemplu, o stâncă. Din punct de vedere al evoluției spirituale, Sattva Guna reprezintă esența manifestată a tot ceea ce trebuie realizat. Tamas Guna poate fi considerată obstacolul care împiedică realizarea, iar Rajas Guna poate fi considerată forța prin care este contracarat aspectul Tamas Guna. La nivelul conștiinței umane, Sattva Guna corespunde, de exemplu, unei stări de pace euforică, echilibru, liniște, elevare și seninătate. Rajas Guna îmbracă forma activității, pasiunii și a agitației permanente, iar Tamas Guna corespunde stării de lene, lipsei de interes, scepticismului, indiferenței, apatiei și prostiei. Caracterul și predispozitia noastră depind în mod direct de predominanța uneia dintre cele trei Guna-uri în ființa noastră, la un moment dat. Căutătorul spiritual trebuie, astfel, să se străduiască neîncetat, până în momentul reușitei finale, să învingă toate tendințele Tamas-ice, cu ajutorul lui Rajas Guna, și să stăpânească apoi calitatea Rajas prin amplificarea în ființa sa a aspectelor Sattva-ice. Procedând astfel, el va triumfa, transcenzând chiar și Sattva Guna, conştientizând în final că el este una cu Sinele Suprem Nemuritor (Atman).
182

- Dar eu, întrebă Codrin, ce calitate, ce Guna manifest? - În mod obișnuit, ai preponderent calitatea lui Rajas Guna, dar acum, în starea supramentală de conștiință în care te aflii, tu eşti deja ancorat în Sinele Suprem Nemuritor (Atman). Mai ai nevoie de anumite conștientizări și apoi e necesar să îţi stabilizezi această stare pentru a deveni permanentă. Această realizare se datorează faptului că ai pătruns prin „deschizătura sau poarta lui Brahma” și poți spune că te afli dincolo de cele trei Guna-uri. Fiinţa umană care are Brahmarandhra deschisă se poate cufunda într-un ocean de beatitudine şi conştiinţă pură. Chiar în mijlocul acestui ocean, analogic cu microcosmosul planului nostru de existenţă, se înalţă Muntele Sfânt, care este vârful absolut şi care reprezintă cristalizarea conştiinţei supreme. - E copleșitor, este atâta înțelepciune aici. Vreau să-nvăț tot, atât cât poate ființa mea să cuprindă, zise Codrin cuprins de o profundă aspirație. - O să fii uimit de potențialul ființei umane, zise părintele Kalinic, privindu-l misterios. Îți voi spune mai multe despre Sarmis când te vei întoarce căci, la început, de unul singur, nu poți rezista prea mult în starea supramentală de conștiință în care te afli acum. Exercițiul, Codrin, știi cum se spune. - Da, ştiu, antrenamentul sau exercițiul îl face pe maestru. - Bine. Succes în continuare. Codrin încercă să mai rămână în planul subtil-astral al Sarmisegetusei, dar nu reuşi, se adunaseră atâtea lucruri noi, iar pulsul neregulat al inimii îl trase în jos către corpul fizic. Revenea în planurile obișnuite de conștiință şi simţea că rămâne cu o durere în zona capului. Instinctiv, se proiectă în Inima Spirituală și rămase acolo, savurând pacea sufletului, care îi luă durerea „cu mâna”. Mulțumit, își reluă priza de conștiință asupra întregului trup. * Toate aceste miracole pe care le trăia Codrin se datorau, în mare parte graţiei fiinţelor de lumină din Sarmisegetusa, parte integrantă a Marelui Suflet Românesc. Codrin era conştient de acest lucru şi mulţumi plin de recunoştinţă lui Dumnezeu şi tuturor entităţilor de lumină. Plecă apoi la drum, dar nu înainte de a atinge cu dor poarta cetăţii Sarmisegetusei.
183

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

În timp ce cobora dealul Grădiştei, Codrin simţea prezenţa vie a Sufletului acestui neam românesc care îi împrospăta subtil sufletul permiţându-i să trăiască puritatea şi sacralitatea acestor locuri sublime. Îşi reaminti cu emoţie câteva scene din filmul „Dacii”: „- Deschideţi porţile, vă dăm viaţa şi libertatea! - Cine sunteţi voi? - Stăpânii lumii! - Ve-ţi ajunge, dacă noi vom pieri!” ...... „- Vreau să te întreb ceva, Decebal. Pe unde mă poartă destinul şi zeii, încerc să înţeleg viaţa celor cu care luptăm. Spune-mi de ce râd dacii înainte de a muri? - Te lauzi romanule că ai văzut daci murind. Meda, toarnă-i o cupă cu vin oaspetelui nostru. - Iartă-mă tată, dar nu servesc un roman. - Romanul acesta este oaspetele meu. Toarnă-i vin, Meda! - Iartă-mi insistenţa, Decebal, dar e foarte important pentru mine. De ce râd dacii înainte de a muri ? - Zalmoxis ne-a dat mai multe vieţi, Severus. Cum se cuvine să plecăm din această viaţă, spre alta, în care ni se vor dezvălui alte taine ale cerului şi pământului, plângând şi văitându-ne? Ori râzând, ca Zalmoxis să vadă bucuria şi mulţumirea noastră! - Dar romanii cum mor, generale Severus?, întrebă Meda. - O să-i vedem noi curând. - Iartă-i pe copiii mei, generale. Sunt ca lupii tineri. Trebuie să muşte, ca să le crească dinţii! Aur avem Severus. Poate aurul şi bogăţiile sunt blestemul nostru. Aprind ura sau prea marea dragoste a străinilor faţă de noi. Unii sunt puternici, încă neînvinşi. Ştiu, i-am primi ca prieteni oricând, niciodată ca stăpâni. Aceasta e legea pământului nostru, legea fiecărui om şi dacă noi, cei de-acum, vom pieri, legea va rămâne.” Codrin cobora spre Costeşti, iar prin geamurile deschise ale maşinii se răspândea prin văi- în timp ce râul Ponor curgea revigorant la vale- strigătul de libertate al dacilor pe ritmurile formaţiei folk „Focul Viu” din Baia Mare: “Coboară dacii liberi din columnă
184

Prin păr si plete şuieră un vânt Aduc cu ei sărutul libertăţii Şi-al permanenţei ce răsună-n cânt! Se-aude tropotul de cal în noapte Printre păduri stinghere şi pustii Vuieşte prin galopul ce-l stârneşte Iubirea de moşie şi de fii! Suntem urmaşi de daci si suntem liberi Căci libertatea ne-a fost crudul rod Murind aud în veacuri mii de lanţuri Ce ne-au robit mereu de-atâtea ori Lasăm să treacă peste noi durerea şi focul ce se-ncinge peste timp Căliţi de-atâta ură şi robie Strigăm că libertatea-i lucru sfânt!” În continuarea cântecului se auzi glasul înviorător al lui Viorel, un coleg de-al lui de curs, care realizase un CD cu diferite cântece, citate şi invocaţii cu tematică românească: „Sufletul Neamului Românesc vibrează adânc în mine şi îl simt însufleţindumi întreaga fiinţă! Cutezanţa marilor bărbaţi ai acestui neam îmi tresaltă inima şi naşte în mine elenul grandioaselor înfăptuiri. Vocile divine ale berzelor acestor plaiuri româneşti îmi trezesc ecouri de doină şi dor. Sunt Suflet în Sufletul Neamului Românesc! Ştiu că într-o bună zi profeţiile despre destinul şi misiunea spirituală a românilor se vor împlini.”

Ţara Moţilor şi Avram Iancu
Codrin ar fi dorit să viziteze şi Ţara Moţilor a lui Avram Iancu, „Păunaşul codrilor”, dar voia să îşi acorde mai mult timp, poate un mic concediu, pentru a se odihni în tihna Munţilor Apuseni, locul unde încă se mai aud cântecele tulnicelor care umplu văile. În fiecare seară se aude glasul lor tainic care te-ndrumă spre casă... Este aceeaşi chemare cu a bunilor şi străbunilor noştri părinţi! Ţara Moţilor este locul unde timpul parcă s-a oprit în loc, tulnicele vorbesc
185

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Avram Iancu

despre istorii uitate unde oamenii simpli își amintesc cu iubire de „Crăișorul munților”, Avram Iancul. Punerea greoaie în practică a legii privitoare la desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, refuzul guvernului revoluţionar ungar de a acorda libertăţi naţionale românilor şi votarea unirii Transilvaniei cu Ungaria la Dieta din Cluj au dus la dezbinarea forţelor revoluţionare române şi ungare şi la ridicarea ţărănimii la luptă pentru rezolvarea problemei sociale şi a celei naţionale. Avram Iancu a devenit conducătorul oştii ţărăneşti antirevoluţionare. În fruntea acestei oşti şi în colaborare cu autorităţile militare austriece a organizat apărarea în Munţii Apuseni şi a respins numeroasele atacuri ale trupelor revoluţionare maghiare, superioare ca număr şi ca armament, câştigându-şi renumele de „Craiul munţilor”.

Munţii Cernei, Staţiunea Herculane

Herculane, staţiunea paradiziacă
A coborât apoi lin prin Caransebeş spre locul paradiziac al staţiunii Herculane, oprindu-se mai întâi să admire stânca care poartă numele tot de Sfinx. De la gara din Băile Herculane mergem o porţiune din drumul european DN70 spre Orşova unde ajungem la Sfinxul din această zonă. Acesta reprezintă o figură dacică, un cap de om cu un coif dacic orientat cu faţa spre vest. Stânca are o înălţime de 16 m şi o lăţime de 8 m, putând fi uşor observată de la distanţă de pe drumul european E70 Bucureşti – Timişoara. Băile Herculane este o frumoasă staţiune
186

Sfinxul de la Topleţ pe partea dreaptă cu 3km înainte de a ajunge în gara Băile Herculane

balneară situată în sud-vestul ţării, pe valea pitorească a Cernei, cu munţi maiestoşi de ambele părţi, Munţii Mehedinţi la vest şi Munţii Cernei la est şi este integrată în Parcul Naţional Valea Cernei -Domogled. Munţii au înălţimea doar de 1000 m, iar nivelul solului are aproape aceeaşi altitudine cu Marea Neagră: 168 m. Clima cu influenţe mediteraneene, aerul puternic ionizat negativ, ca şi cum ne-am afla la 3000 m, apa plată de o calitate excepţională şi apele termale, au făcut din Herculane „staţiunea zeilor”. Băile Herculane a fost declarată staţiunea cu cele mai multe şi mai frumoase zile, iarna fiind o temperatură mult mai blândă decât cea specifică zonelor de munte, iar vara aerul răcoros de la umbra copacilor alinându-ţi dorurile sufleteşti. Însăşi numele staţiunii vine de la zeul Hercule hiperboreul, care reprezenta simbolul puterii şi al echilibrului între forţa fizică şi cea spirituală. Marele istoric Herodot scrie că eroul Hercule este protopărintele Agatârşilor, Sciţilor şi Gelonilor şi aminteşte despre urma Însăşi Hercules te aşteaptă cu braţele deschise... iar de nu ţi-o fi pe plac, te iei sa cea gigantică, lungă de doi coţi, imprimată la trântă cu el şi... cum ţi-o fi norocul
187

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pe o stâncă de pe ţărmurile râului Nistru. În ţinuturile pelasge, Hercule, ca erou naţional, avea simulacre încă din timpurile cele mai îndepărtate. Din legendele româneşti, cât şi de la istoricii greci, aflăm că pe Valea Cernei se află o statuie uriaşă a lui Hercule săpată în „piatră vie”. Cultul marelui erou era odată foarte puternic în părţile Cernei unde şi astăzi mai există atâtea legende despre dânsul. Poetul Homer în „Odiseea”, numea această statuie „idolul puterii lui Hercule”. Legendele antice par a se fi uitat, iar minunile din trecut pe care le-a săvârşit puterea tămăduitoare a apelor termale nu le vom şti pe toate, dar se spune că însuşi Zalmoxis şi-ar fi tratat la bătrâneţe anumite suferinţe, îmbăindu-se în apa magică a puternicului Hercules. Bioenergiticienii consideră staţiunea Herculane un adevărat izvor al tămăduirii, o sursă foarte puternică de energie care pulsează prin toţi porii munţilor, iar fiinţele care sunt iniţiate în tainele naturii, ştiu că locurile care sunt populate de vipere au o valoare energetică mare. Celebrul bioenergetician Iulian Urziceanu, primit de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, a constatat că „la Băile Herculane la Cascadă, spre 7 izvoare (...) este unul din cele mai puternice puncte energetice de pe planetă”. Ca şi datare arheologică, se ştie că în zonă, la Peştera Hoţilor, s-a semnalat prezenţa unor vânători şi pescari de acum 10.000 de ani. Codrin simţea staţiunea populată în subtil de multe fiinţe divine, zeităţi, îngeri care se aflau, asemenea celor ce veneau în staţiune, într-o stare continuă de fericire şi împlinire sufletească. Simţea zona ca şi cum era o anticameră a lui Dumnezeu, în care cei prezenţi se puteau bucura din plin de darurile divine.

Munţii Cernei

Aici este locul unde chiar şi zeii întineresc, bând din apă vie a lui Hercules, iar împreună cu zeiţele munţilor, se relaxează în cădiţele cu apă termală de la 7 Izvoare. Chiar şi numele hotelurilor este sugestiv: Diana, Afrodita, Hercule, Dacia, Domogled etc. Staţiunea a devenit vestită pentru izvoarele sale termale, considerate de întreaga Europă ca fiind miraculoase. Efectul magic-vindecător al izvoarelor termale sunt socotite un „dar al zeilor”, alături de pitoreasca staţiune situată într-o vale adăpostită de munţi, de o frumuseţe aparte, care încântă ochiul şi sufletul turistului. Bineînţeles că principala atracţie turistică, cea care a dus faima staţiunii peste hotare, o constituiau atunci, ca şi acum, miraculoasele ape termominerale. Băile Herculane este atestată documentar din anul 153 d.Hr., ea fiind cea mai veche staţiune balneară din ţară şi una dintre cele mai vechi din lume. Deşi nu există dovezi materiale, se presupune că strămoşii noştri daci cunoşteau şi utilizau efectul terapeutic al apelor termominerale din zonă, prin îmbăierea în aşa-numitele „gropane”, care colectau apa izvoarelor termale aflate pe malul Cernei. După cum scria şi dr. G. Vuia în gazeta „Transilvania”, din anul 1900: „Mult timp înainte de a fi fost analizate apele de aici şi de a fi fost recomandate de vreun medic, izvoarele erau deja botezate de popor: «băia de picioare», «baia de ochi», «baia de răni», «baia de friguri» etc. Chiar şi-n zilele noastre se pot vedea oameni care, fie iarnă, fie vară, fie noapte, fie zi, preferă această formă de tratament în natură, sub cerul liber. Ce e bine de ştiut este faptul că, datorită sulfului, în apele cădiţelor termale nu se transmite nicio boală Herculane- Cădiţele cu apă termală sulfuroasă, din aer liber, de la 7 Izvoare contagioasă şi nici nu se dezvoltă vreo bacterie care ar afecta pielea. Vechimea atestată a Băilor Herculane, clădirile şi aerul cu iz istoric, precum şi clima cu influenţe mediteraneene trezesc interesul tot mai multor turişti, care vin şi vizitează aceste locuri devenind clienţi fideli
189

188

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

ai hotelurilor, motelurilor şi pensiunilor din zonă. Turistul ce stă mai multe zile şi vizitează punctele turistice se simte încântat de bogăţia de temple, mărturii istorice, platouri etc. Cu fiecare zi ce trece poţi pătrunde în lumea vrăjită a locurilor, cu fiecare zi ţi se dezvăluie noi şi noi minuni care nu pot decât să încânte, pe umilul călător. De exemplu la 7 km de staţiune se află o piscină olimpică cu apă termală numită „7 Izvoare” în mijlocul munţilor. Mai pot fi vizitate multe locuri care uimesc prin frumuseţea lor paradiziacă: Platoul Coronini pe care se desfăşoară spiralele yoghinilor, sigurul loc de unde se pot admira pe deantregul Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi, Grota Haiducilor, Peştera lui Şerban, Cheile Ţesnei, Moara Racilor, Termele Romane, Cheile Corcoaiei etc. Staţiunea este vizitată în mare parte şi datorită efectelor curative obţinute la cele 16 izvoare termale. Şi asta datorită conţinutului lor bogat în sulf, clor, sodiu, calciu, magneziu, oligominerale. Dar pe lângă purificarea cu aceste ape tonice, un alt efect profund sănătos asupra corpului uman îl are şi puternica ionizare negativă a aerului din această zonă muntoasă. Izvoarele, bogate în minerale, tratează diverse afecţiuni, cum ar fi: durerile reumatice degenerative (artroză, poliartroză, spondiloză etc.), bolile inflamatorii (spondilită) şi diartrozele, bolile sistemului nervos periferic (pareze, paralizii), precum şi boli asociate (ginecologice, respiratorii, ORL, dermatologice, obezitate, diabet zaharat, boli digestive, etc.) Dezvoltarea la care ajunsese staţiunea în anii care au trecut, precum şi renumele dobândit, explică interesul pe care-l manifestau suveranii vremii nu numai de a vizita Băile Herculane, ci şi de a beneficia de efectul curativ al apelor termominerale. Într-o carte din librăria de acolo scrie că: „În urma săpăturilor arheologice s-a descoperit o tabulă votivă care spune că este una din cele mai vechi staţiuni de băi din lume. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulţumire aduse zeilor pentru vindecare. Era des vizitată de regi, regine, împăraţi şi împărătese. Saloanele de cură erau placate cu aur.” A rămas în mintea şi sufletul oamenilor imaginea unei staţiuni, Băile Herculane, cu vocaţie internaţională, aflată în plină dezvoltare, precum şi celebrele cuvinte ale împăratului Franz – Iosif:
190

„Acum, în această vale a Cernei, există cea mai frumoasă staţiune de pe continent.”

Cheile Corcoaiei
Mergând spre Baia de Aramă- Târgu Jiu, în apropiere de Cerna Sat, Codrin s-a oprit într-un loc special: Cheile Corcoaiei. Au doar 200 de metri lungime, însă sunt foarte spectaculoase.

Cheile Corcoaiei

Rezervaţia Cheile Corcoaiei este situată în partea nordică a Parcului Naţional Domogled- Valea Cernei, în judeţul Gorj, pe o suprafaţă de 34 ha. Formaţiunile geomorfologice existente aici sunt de o frumuseţe rară, dând posibilitate oamenilor să explice apariţia acestor peisaje magnifice prin legende nemuritoare. Cheile, conform legendei, s-au format prin spintecarea acestora cu sabia lui Iovan Iorgovan pentru a ucide balaurul care s-a ascuns între ele. Legenda spune că Iovan (Cel cu Piatra Iorgovanului) a urmărit balaurul care ataca împărăţia lui Albu Împărat. Mai pe scurt, balaurul urmărit, a rămas prins între stânci şi Iovan s-a apucat să-i împuţineze capetele. Când mai avea unul
191

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

singur, balaurul s-a smucit cu ultimele puteri şi a scăpat dintre stânci, coada lui lăsând o urmă în perete. Prezentul şi trecutul, realul şi irealul se împletesc, creând un spaţiu demn de admiraţia şi respectul nostru. Când vom vedea cu ochii noştri lumile subtile care se împletesc aici, atunci ne vom minuna de translaţiile care se realizează în acest univers atemporal. Până atunci, nu avem decât să ne bucurăm de scânteia care luminează tainic în noi, căci numai ea ne poate conduce către acele timpuri împlinitoare. Aflându-ne în acest canal tainic suntem proiectaţi în profunzimea sufletului, căci numai el poate pleca în această călătorie magică. Numai el o poate face reală. Insondabil pare Universul, dar ce ne opreşte să explorăm universul conştiinţei noastre ? Codrin în drum spre Polovraci, a intrat în Tg. Jiu atras de capodoperele geniului brâncuşian.

Constantin Brâncuşi şi Sufletul Neamului Românesc
„Brâncuşi s-a născut la Hobiţa şi nu va muri niciodată.”
Geo Bogza

Din copilărie Codrin îndrăgise „Povestea” lui Brâncuşi, dar de fiecare dată îi descoperea savoarea înţelepciunii brâncuşiene : „-De ce nu-s şi eu pasăre să mă duc... să zbor, ce fericire să poţi zbura! Aş da toată viaţa mea de-aici să mă-nalţ şi eu sus, tot mai sus, că pasărea fermecată. - Constantine, Constantine, vin-o sus la sori cu mine... - Mi s-a părut sau chiar m-ai chemat, Pasăre Măiastră?... - Uriaşul din basmul despre Constantin, băiatul din Hobiţa Gorjului - Ee... un basm... cu Constantin? - Va fi cândva un basm cu Constantin! Dacă nu ţi-e teamă să dai ochii cu uriaşul. - Da, da da... - Pentru tine, Constantine, am totuşi doar un singur chip, cel al străbunului bunului tău de demult, de pe timpul lui Decebal regele, zise Uriaşul. - N-am izbutit încă, deşi am făcut ce m-ai învăţat, tălică, m-am luptat cu
192

piatra, cu lemnul, cu metalul, cu huma, încercând să-i dau pe rând, plăsmuire de gând şi viaţă. - Hahahaha, n-ai izbândit nepoate, fiindcă dalta s-a grăbit. Ţine minte, toată viaţa să nu dai niciodată prima cioplitură până ce lemnul sau piatra nu ţi-a spus ce trebuie să faci din ea. Ascult-o ce grăieşte, uneori trebuie să ai răbdare săptămâni şi ani în şir. - A venit vremea să te duci acasă, cele 7 clipe au trecut. - Îmi dai un dar după cum ne-a fost tocmeală dintâi. - Da, grăbitule, îţi dau, alege singur. Vrei oul ăsta de diamant lustruit ca lumina însăşi? - Tare e frumos, da’ nu-l vreau, nu-l iau decât în gând. - Ia-l, în el e ascuns o împărăţie întreagă, fericată în somn lung de piatră. În oul acesta e începutul tuturor fiinţelor, al lumilor însăşi... Îl vrei? - Nu acum, altădată. - Atunci poate vrei unul din animalele mele, ori un bulgăre de aur. O piatră de macostat... Le vrei? - Nu. - Eeee, atunci ce doreşti, spune! - Vreau barda pe care o ţii încuiată într-o lacră, barda cu tăiş de fulger de gând şi cu coadă de lemn de rând, pe care ai scris numele bunului meu Ion, lemnarul din Hobiţa. - Hohoho, bine te-a învăţat cine te-a trimis la mine, să-mi ceri ăst’ lucru, băiete... Iată barda, e a ta. Cu ea vei face tu, la rându-ţi, minuni şi să ştii că toată viaţa ta va fi o înşiruire de lucruri şi fapte minunate. Cu barda le vei începe doar... Acu du-te! - Mă laşi să mai vin şi altă dată?
193

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Stai, opreşte-te, Constantine, au trecut cei 7 ani de ucenicie. - Ca 7 clipe. - Acum o să-ţi dau simbria ce ţi se cuvine. Alege, vrei sacul ăsta cu aur? - Nu doresc decât un singur lucru, meştere. Să mă laşi să fac şi eu câţiva paşi pe nisipul nesfârşitului şi să-mi scriu numele aici pe drumul aşternut de tine pentru oamenii de mâine. - Haha, bine te-a învăţat cine te-a învăţat să-mi ceri ăst’ dar, fiule. Umblă sănătos, cu opincile tale de ţăran din Gorj. Du-te şi nu te opri din mers. - Am ajuns la capăt de drum, Măiastro. - Orice capăt e abia un început, Constantine, priveşte zborul surorilor mele, aici sus pe tărâmul sorilor. - Sorii, stau aici ca discurile albe de piatră luminată. Două jumătăţi de discuri albe şi-n fiecare jumătate se află câte-o pasăre. Fiecare soare are aici două suflete gemene, ca două păsări, cioc în cioc şi ochi în ochi. - E soarele iubirii, mai presus de orice soare. - E frumos, e deasupra a tot ce e frumos! Când mă voi întoarce din zbor, voi ciopli şi eu cândva într-acest chip nelumesc sărutul şi voi face din el, pe pământ, poarta visului meu. .......
194

- Nepoate, iar vrei să-mi ceri un dar? Taci, taci, da’ eu îţi aud gândul. Vrei să-mi iei Pasărea cea Măiastră. Hehehe, ţi-o dau de bună voie, nepoate, dacă o să ştii care e, din 33 de surori, una mai Măiastră ca alta, dar la fel la înfăţişare. Hai, ia zi, nepoate, care e Măiastra? - Nu pot şti, toate-s asemenea! Măiastro, unde eşti tu cu adevărat ? - Asta numai cei unsprezece fraţi, fâr’taţi ai mei, ţi-ar putea lămuri, dacă or voi. - Unde sunt! Cine sunt? - Ar putea veni şi aici în poiana noastră, pe-un picior de plai şi-o gură de rai, dacă le-am aşterne în tăcere, o masă cioplită din piatră aleasă. - Am cu mine barda, o să cioplesc şi-o să dăltuiesc ca pe-un bolovan luna şi-o s-o aşez într-o poiană, printre brazi şi păltinaşi, pentru tăcuţii nuntaşi... Gata sunt, să vină! - Aşezaţi-vă, fraţi ai mei, la Masa Tăcerii. - Aşezaţi-vă Uriaşi ai pământului acestuia, la masă voastră. Aşezaţi-vă, Bunii

195

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

mei cu chip nevăzut de piatră, cu trup nesimţit de umbră, cu glas neauzit de clopot. - Bun întâlnit, nepoate! Bun găsit, frate! Bun venit, Pasăre Măiastră! - Eşti aici, Măiastro? Unde eşti? De ce nu mi te-arăţi ca-n copilărie? De ce nu-mi grăieşti? Care eşti? - Din 33 de chipuri, acelaşi chip oglindit, din gând izvârât şi în vis întâlnit. - Dar care e Măiastra lumii? Cea adevărată! Rogu-te, meştere, dă-mi-o! - Nepoate, ca să ţi-o dau, ar trebui să rămâi aici... - Să vieţuiesti aici, treizeci şi trei de sute de ani, ca 33 de clipe. spuseră Uriaşii. - Să poţi spune dimpreună cu noi: „Nu mai sunt demult pe astă lume. M-am despărţit de ea, de tot şi de mine însumi. Trăiesc printre cele nepieritoare!”, spuseră împreună Uriaşii. - Du-te, du-te unde te vor purta paşii norocului, dar pe Măiastra Lumii n-o vei mai zări, n-o vei mai auzi, decât târziu, când vei adormi somn greu, în noaptea lungă de piatră. - Când la nunta ta va cădea o stea, spuseră Uriaşii - Fie! N-am încotro, trebuie să plec. - Constantine, Constantine! - Te voi lua totuşi cu mine, Măiastro. Te voi ascunde în inimă, în gând, în vis. Te voi oglindi în 33 de chipuri, în marmură albă, sură sau neagră, în bronz lustruit ca aurul, în aur însuşi. Te voi sculpta-n lumină, dincolo de lut şi carne. Îţi voi face cu mâinile mele de ţăran din Gorj aripi înalte de piatră sau metal şi cu ele te vei înălţa şi vei zbura ca şi aici, străbătând pământul de la un capăt la altul... şi vei cântă cântecul tău şi-al meu.” ..... În cameră se auzea melodia: „Cine iubeşte şi lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă...” BRÂNCUŞI: Ascultă, Alex… Cântă măria sa Maria, doamna muzicii neamului nostru… Vocea acestei muieri îţi umple sufletul… ALEX(naiv): A fost sau nu iubita dumneavoastrăV? BRÂNCUŞI (evită răspunsul): Arta ei e sublimă… Vine când o chemi, apoi se duce… (Oftează. Muzica trece în surdină.) Arta mea trebuie să stea mereu în picioare… Mărie, Mărie... Artiştii sunt călăuze ale
196

singurătăţii... Pentru artist, căsnicia înseamnă moarte... Tu eşti privighetoare... Te-ai logodit cu cântecul românesc... Acolo, în Carpaţi, trebuie să cânţi tu, Marie, nu la Paris! Nu te părăsesc, iubito! Îmi urmez calea... Atâta tot! Cântă, Marie! Alină jalea poporului meu... (fragment din piesa de teatru Pasărea de aur de Valeriu Butulescu) „Ce sunt eu? O virgulă între două veşnicii... Sunt fir de nisip, dar fără mine, mai gol va fi pustiul! Pentru că nici piramidele nu sunt eterne. Şi nu vor dăinui mai mult decât postamentul lor planetar... În fond, ce e viaţa? Dragoste, contemplare, eliberare... Gata! Am iubit şi am contemplat destul! A sosit vremea să mă eliberez... E timpul să plec!... Dalta o iau cu mine... Voi sculpta şi Dincolo! Vreau să fac Raiul şi mai frumos…”

Despre viaţa înţeleptului Brâncuşi
Ca să înţelegem capodopera geniului brâncuşian, trebuie să cunoaştem mai de aproape sufletul acestui mare om. Născut în dată de 19 februarie 1876, Constantin este al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Primă clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoală la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi. După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894- 1898) vine la Bucureşti unde absolvă şcoala de Belle-Arte în 1902. Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Naţionale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”- „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. La Paris, viaţa lui Constantin va fi marcată de un incident, am spune banal, dar care îi va schimba întreaga viaţă: învăţăcelului îi cade o carte în cap. Totul începe de la călătoria pe jos spre Paris, în 1904. Brâncuşi a primit cadou de la un elveţian cartea „Milarepa: Ces crimes, ces épreuves, son nirvana” – „Milarepa: Crimele sale, încercările, eliberarea spirituală.” Odată ajuns în Paris,
197

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

a uitat cartea pe un raft într-un dulap. Într-o zi, în timp ce era furat de gânduri şi frământat de întrebări existenţiale, s-a ciocnit de dulapul din cameră. Atunci cartea i-a picat în cap marelui artist. A fost momentul care i-a transformat întreagă existenţă. Cartea conţinea autobiografia lui Milarepa şi celebrele sale imnuri spirituale. Apropiaţii sculptorului au relatat în diferite ocazii atât despre faptul că el practică yoga, cât şi despre influenţa pe care spiritualitatea orientală a avut-o asupra creaţiilor acestuia. Şi Mircea Eliade vorbeşte în mai multe rânduri despre fascinaţia lui Brâncuşi pentru Milarepa. Unii dintre prietenii lui apropiaţi din ultima parte a vieţii relatează că Brâncuşi ştia pe de rost viaţa lui Milarepa, ghidul său spiritual, cu care ajunsese să comunice în planurile astrale. Supranumit şi „Milarepa din Montparnasse” (Montparnasse este cartierul parizian unde Brâncuşi îşi avea atelierul) Brâncuşi însuşi devenise o legendă, iar în prezenţa lui se aşternea o misterioasă linişte de început de lume. În ce priveşte practica sa spirituală, Brâncuşi vorbeşte despre două etape distincte în viaţa sa: una din tinereţe şi una spre sfârşitul vieţii sale. Astfel, din cartea „Sfântul din Montparnasse” de Peter Neagoe, aflăm că la scurt timp după ce a ajuns la Paris, Brâncuşi a început practica procedeelor de hatha yoga. Ultimii ani de viaţă au fost dedicaţi unei practici intense mistico-creştine, a isihasmului şi a celei mai puternice rugăciuni ortodoxe- Rugăciunea Inimii, parte a învăţăturii marelui nostru înţelept Zalmoxis. La Paris, Brâncuşi a frecventat cu asiduitate muzeele, printre care şi muzeul Guimet, fascinat fiind aici de piesele orientale. El a studiat de altfel arta Asiei de sud-est şi pe cea a Indiei, cu statuile specifice de bronz lustruit. A găsit în gândirea simbolică orientală, la fel ca şi în folclorul românesc, acele sensuri profunde care stau la temelia gândirii arhaice a popoarelor. Fondatorul modernismului în sculptură a fost, de fapt, un tradiţionalist al artelor sacre şi unul dintre puţinii artişti care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte arta sacră. Originalitatea sa constă în a merge până la origini, până la sufletul cel misterios al lucrurilor: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut”, scria marele artist. Meditaţia yoghină i-a permis accesul la esenţe. Yoga, „Calea Infinitului Divin” sau „Calea către Infinit” are ca scop ultim revelarea directă, efectivă a
198

Realităţii Divine sau, cu alte cuvinte, realizarea unui contact continuu, conştient, cu Realitatea Primordială Supremă, care este Dumnezeu Tatăl. O tehnică de meditaţie iubită de Brâncuşi este „exerciţiul de respiraţie rostind ritmic cuvântul sacru OM” (este vorbă de mantra AUM, cunoscută în tradiţia spirituală indiană şi asimilată cu Logosul Divin). Iată de pildă cum o învăţa pe prietena sa Eileen Lane: „Gândeşte-te la cuvântul sacru AUM… E un cuvânt care se identifică cu ceea ce numim Dumnezeu. Imaginează-ţi cuvântul sacru AUM ca fiind lumina atotputernică, dragostea atotcuprinzătoare, ritmul cosmic, creativitatea mereu prezentă, cunoaşterea nelimitată. Consideră-l treapta cea mai înaltă pe care o va atinge conştiinţa noastră. Această stare poate fi atinsă numai îndepărtând din minte gândurile rătăcitoare, dorinţa neclară, stânjeneala. Asemenea celorlalte lucruri de preţ, eliberarea nu poate fi obţinută fără efort.” Faptul că Brâncuşi a regăsit în tradiţia spirituală yoghină însăşi esenţa sufletului neamului românesc nu ar trebui să ne mire deloc, deoarece învăţăturile spirituale yoghine sunt în deplin acord cu înţelepciunea nativă a acestui popor român binecuvântat de Dumnezeu. Este ca în bancul cu profesorul filolog care se plimba pe la munte. La un moment dat vede un cioban cu oile la păscut. Cum era el pierdut pe gânduri, îl întreabă pe cioban: „Ancestralule pastor, în posesia dumitale se află aceste minunate patrupede paracopitate?”„Indubitabil!”, zise păstorul. Maeştrii orientali, explică foarte bine toate aceste învăţături pe care noi, românii, le simţim, le trăim, fiindcă ne-am născut cu ele adânc, în inimă. Reascultarea mesajului yoghin şi implicit înţelegerea acestor învăţături sacre, i-au permis lui Brâncuşi să acceadă către esenţe, să înţeleagă simbolistica păstrată în tradiţia populară românească şi să o transpună în operele sale: „Funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”, pentru cei pregătiţi să le „vadă”. „Nu căutaţi forme secrete sau mistere. Ceea ce vă dau este bucurie curată. Contemplaţi lucrările mele până le vedeţi. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut.” Pentru Brâncuşi a sculpta însemna a crea, în deplină meditaţie şi concentrare, în linişte şi detaşare, într-o deplină comuniune cu Natura: „Când creezi, trebuie să te confunzi cu Universul şi cu elementele sale…” Aceasta reflectă dorinţa sa
199

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de a trăi direct acea realitate sacră prezentă atât în lumea exterioară omului, cât mai ales în el însuşi. El continua: „Arta nu înseamnă o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate singura realitate adevărată.” Atât arta iniţiatică, cât şi meditaţia yoghină sunt stări creatoare ale conştiinţei umane. Întotdeauna când spiritualitatea este o forţă vie, ea îşi găseşte o expresie naturală, firească şi spontană în artă; de fapt, ea însăşi devine o artă, aşa cum şi arta, în cele mai înalte expresii ale ei, devine o cale spirituală. Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt invitaţii la meditaţie, sunt opere filosofice turnate în bronz sau şlefuite în piatră. „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei...”, obişnuia să spună. Valoarea artistică a operelor lui Brâncuşi e dată de valoarea lor spirituală. Nu subiectul operei de artă decide valoarea acesteia. Mai curând aceasta este dată de inspiraţie, de spontaneitatea experienţei interioare care a dus la creearea ei şi pe care ea o trezeşte şi o reproduce în cel care o contemplă. Inspiraţia lui Brâncuşi a fost în primul rând una spirituală. Iar eternitatea era conţinută în timpul Cuminţenia Pământului prezent: „Nu îmi doresc să fiu la modă. Tot ceea ce este la modă dispare apoi odată cu moda…Nu contează dacă, din contră, munca ta este contestată în prezent. Pentru că atunci când într-un final va fi înţeleasă, ea va exista în eternitate.” Artist conştient de misiunea sa – „Ceea ce fac eu astăzi mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune” – Pasăre în spaţiu Constantin Brâncuşi a făcut din artă un instrument de căutare şi reprezentare a sacrului. El revelează, prin ideile esenţiale exprimate în operele sale, dimensiunea sacră a realităţii: „...reală este esenţă lucrurilor, nu forma lor exterioară. Odată ajuns la simplitate. eşti foarte aproape de adevăratul înţeles al lucrurilor.” O temă care ocupă un loc privilegiat în opera sa este cea a păsării, a zborului. Prima lucrare din acest ciclu este Măiastra (1912), o lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre miraculoasă din legendele populare româneşti. În
200

1919, Brâncuşi creează Pasărea în spaţiu, o lucrare în bronz şlefuit, în formă de elipsă, care redă esenţa zborului. El spunea: „Nu sculptez păsări, ci zborul.” Templul de la Indore Proiectul templului budist de la Indore l-a dus pe Brâncuşi în 1937 pe pământul Indiei. În proiectul templului din Indore, formele plastice propuse de Brâncuşi, multe dintre ele inspirate din folclorul românesc, erau în perfectă concordanţă cu tradiţia sacră a arhitecturii indiene. Marajahul din Indore, care cumpărase deja trei Păsări în spaţiu, una din bronz, una din marmură albă şi una din marmură neagră, îi cere în 1933 să realizeze un Templu al Meditaţiei în care acestea să fie amplasate: „Un templu de doisprezece pe doisprezece, căzut din cer, fără uşi şi ferestre, cu o singură intrare subterană, un templu al meditaţiei, deschis pentru toţi, dar în acelaşi timp numai unuia. În interior să fie o oglindă pătrată de apă, cu cele trei Păsări pe trei laturi şi o statuie înaltă din stejar, Spiritul lui Buddha, tot de Brâncuşi, pe cea de-a patra şi într-aşa fel aşezate încât Pasărea de aur să fie lovită din plin de lumina soarelui de amiază pătrunsă prin deschizătura circulară a plafonului, într-o zi sfântă din an.” Îmbolnăvirea gravă a suveranului, conjugată cu o criză economică şi politică a ţării, a împiedicat executarea proiectului, poate nu întâmplător, căci în anul următor, în 1934, a realizat ansamblul de la Tg. Jiu. „Prin artă te vei detaşa de tine însuţi. Iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut”, esenţializa Brâncuşi munca sa de-o viaţă. Numărul de aur (1,618) este secretul operei lui Brâncuşi. Cei care au lucrat cu el povestesc că sculptorul făcea el însuşi calculele întotdeauna. Explica uneori că numărul este legat de Dumnezeu. El se referea atât la ştiinţa secretă a numerologiei, cât şi la misterul numărului de aur. După moartea sa, operele i-au au fost măsurate şi cântărite cu precizie. Concluziile la care au ajuns cercetătorii lucrărilor sale au fost că acestea au la bază proporţia acestui număr. „Numărul de Aur este Numărul cel tainic după care au fost alcătuite toate speciile ce au viaţă, care au apărut în ape, pe pământ şi în aer. El este acelaşi cu Numărul fundamental după care a fost alcătuit omul şi este acelaşi cu Numărul Graţiei şi Iubirii şi cu Numărul mântuirii şi renaşterii finale în Duh. Acest Număr de Aur este esenţa cea tainică a iubirii eterne. El este totodată expresia Ordinii universale şi a Legii divine a Iubirii. Ea încă există şi va exista mereu, pentru
201

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

că exprimă în veşnicie frumuseţea, măreţia şi puterea fără de sfârşit a lui Dumnezeu”, spune profetul Jakob Lorber, umilul scrib al lui Dumnezeu. Yoga a fost modalitatea prin care Brâncuşi a desluşit această mare taină a manifestării, creată după un număr care conţine secretul armoniei şi frumuseţii diverselor forme ce există. Opera sa este mărturie a valorii şi a autenticităţii practicii sale spirituale. Aşa cum spun şi marii înţelepţi yoghini: „Practica îl face pe maestru”. Arta autentică este o manifestare a frumuseţii, a armoniei şi a bucuriei de a fi. Frumosul autentic este în acelaşi timp sensul autentic, stabilind o intimă legătură a omului, nu numai cu lumea în care trăieşte, ci şi cu ceva care trece de existenţa sa momentană ca fiinţă individuală: „Raţiunea de fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.” (C. Brâncuşi) Frumosul este chipul adevărului. Pentru a ajunge la el este nevoie de umilinţă şi de curaj: „Există un sens în orice lucru. Pentru a-l atinge trebuie să te lepezi de tine însuţi.” (C. Brâncuşi) El mai este caracterizat de simplitate şi puritate: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără să vrei, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor.” (C.Brâncuşi) Armonia şi echilibrul sunt alte caracteristici ale artei autentice: „Frumosul este echilibrul absolut.” Nou Născut (C. Brâncuşi) Iar ceea ce Brâncuşi spunea despre cei care receptează arta este cu atât mai mult valabil pentru cei care o creează: „Cei care şi-au păstrat în suflet armonia existentă în toate lucrurile vor înţelege foarte uşor arta modernă, pentru că sufletele lor vibrează la unison cu legile naturii.” Aceasta duce la integrarea naturală a operelor de artă în realitatea înconjurătoare: „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ. Nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut, dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor ca pe ceva ce face parte din sufletul naturii.”
202

Arta, ca şi spiritualitatea autentică, hrăneşte fiinţa umană şi îi aduce bucurie. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta”, spunea Milarepa. Iar Brâncuşi: „Nu cred în suferinţa creatoare. Arta ar trebui să fie numai bucurie! De aceea, nu există «artişti», ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte asemenea păsărilor!.... Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă nu există artă! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să Pinguinii îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.” * Întreg Ansamblul brâncuşian de la Târgu Jiu a fost inaugurat pe data de 27 octombrie 1938. Din păcate, timp de aproape 25 de ani toate cele trei elemente au fost lăsate paraginii din cauza faptului că puterea politică a vremii îl consideră pe Brâncuşi un exponent al burgheziei. Abia la 7 ani după moartea acestuia, în 1964 a început procesul de reamenajare şi îngrijire al Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu. Cele trei componente sculpturale – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără Sfârşit – sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit (vestest), cu o lungime de 1.275 m. Masa Tăcerii, lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării în bătălia la care urmează să participe combatanţii. Acestei lucrări i se conferă şi un alt sens. Masa ar reprezenta o moară a timpului. Timpul măcinat este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară. Totul se petrece în tăcere. Singurul element tonic era dat de curgerea Jiului din imediata apropiere. Masa Tăcerii a mai fost numită şi „Masa Apostolilor Neamului”. Poarta Sărutului, construită din travertin, este poarta prin care se face trecerea spre o altă viaţă. Sărutul uneşte. Motivul lui este acela de contopire, de unitate. Adevăratul sărut este cel al sufletelor. Simbolic, ochii sufletelor apar
203

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pe stâlpii porţii, prin cele două jumătăţi de cerc care se unesc, completându-se şi devenind unul. Este îmbrăţişarea pe care ne-o oferă sufletul acestui neam sfânt. Poarta Sărutului a mai fost numită şi „Monumentul Întregirii Neamului”. Calea Eroilor este calea „sufletelor eroilor”, este drumul parcurs de la începutul până la sfârşitul vieţii. Biserica Sfinţii Apostoli se încadrează foarte bine în ansamblu. Ea este templul în care sufletul se pregăteşte pentru înălţare. Coloana fără sfârşit sau a sacrificiului infinit, considerată de către sculptorul, profesorul şi criticul de artă Sidney Geist, punctul de vârf al artei moderne, este situată în extremitatea estică a axului care formează actuala stradă a Eroilor şi reprezintă un adevărat „testament spiritual” al artistului, un adevărat Axis Mundi, menit parcă să sprijine în veşnicie bolta cerului. Înaltă de 29.33 m, este constituită din 16 module romboidale din fontă, plus încă o jumătate de modul romboidal, astfel artistul indicându-ne continuitatea fără de sfârşit şi înălţarea Eroilor Neamului şi a Sufletului Neamului Românesc în Infinitul Dumnezeiesc.

Efectul de piramidă al Coloanei Infinitului
Codrin era încântat de calitatea informaţiilor găsite pe internet. Aşezându-se în iarbă, aproape de Masa Tăcerii, Codrin se hotărî să ia legătura cu părintele Kalinic. Reuşi un pic mai greu, datorită zgomotului din jur, dar conştiinţa lui se uni curând cu cea a Părintelui. - Părinte Kalinic, am aflat atâtea despre Brâncuşi şi despre maestrul lui din Tibet, marele yoghin Milarepa! - Într-adevăr, Milarepa a fost o fiinţă de lumină, care a ajutat mulţi oameni din regiunea Tibetului. El l-a pregătit spiritual pe Brâncuşi, dar să ştii că, în realizarea capodoperelor sale nemuritoare, a fost susţinut în permanenţă de Creatorii de Lumină din Muntele Sfânt. Învăţăturile milenare yoga îşi au, în realitate, originea în Tradiţia Spirituală Primordială, proiectată de înţelepţii lumii din Shambala prin Axa Traco-GetoDacică sau Axis Mundi, mai întâi pe aceste meleaguri răsadniţă carpato- dunărene. Mai apoi aceste învăţături spirituale deosebit de preţioase au fost ocultate şi proiectate, pentru anumite perioade de timp, în diferite tradiţii spirituale ale lumii. - Acum înţeleg!
204

- În legătură cu aşezarea Ansamblului brâncuşian, aici părintele Kalinic făcu o scurtă pauză, se ştie că energiile terestre se prezintă sub forma unor reţele geobiologice, iar intersecţiile lor pe direcţii perpendiculare formează, pe suprafaţa pământului, noduri geopatologice. S-a constatat, chiar şi de către specialiștii în domeniu, că fundaţia Coloanei Infinitului s-a pus în centrul unui astfel de nod, colector de energii benefice. Deci, Coloana Infinitului captează energiile terestre, pe care le emite în exterior prin modul ingenios în care e construită. Fiind formată din trunchiuri de piramidă cu baza pătrată, pe toată înălţimea ei, generează energii asemănătoare cu cele specifice „efectului de piramidă” până la o distanță, apreciată de specialiști, de minim 200 de metri. S-a constatat, de asemenea, că acest monument este amplasat chiar pe paralela de 45° latitudine nordică. Se poate constata, astfel, că inițierea lui Brâncuși este mult mai puternică decât am crede la prima vedere. Nu vom discuta acum despre aceste lucruri extraordinare din punct de vedere al nivelului de inițiere la care a avut acces, dar este cât se poate de clar că, după profunzimea capodoperelor sale, Brâncuşi a fost înzestrat cu o putere sacramentală și poate fi apreciat drept unul dintre marii inițiați ai acestei țări.

Drumul Iniţiatic al Ansamblului Monumental de la Târgu Jiu
- Acum, dacă doreşti, îţi pot prezenta anumite tehnici de raportare la Ansamblul Brâncuşian. - O, da, sigur, abia aştept, spuse Codrin înflăcărându-se uşor, dar atent să nu iasă din stare. Părintele Kalinic spuse: - Să urmăm calea devenirii. În drum spre Masa Tăcerii, ne putem întreba sincer: CE AM FĂCUT CU VIAŢA MEA? Vom derula pe scurt momentele vieţii, bune sau rele, în sens invers, din prezent până ce vom ajunge iar copii, puri şi inocenţi, când abia învăţam să zâmbim oamenilor. Aşezaţi în picioare în jurul Mesei, pătrundem mai adânc cu conştiinţa în timp, până ce ajungem să vedem doar lumina din care am
205

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

fost creaţi. Acum timpul se opreşte. Momentul prezent abia acum începe, când ne aşezăm la Masa „Iubirii”. Privim în noi înşine. Neclintit a stat sufletul nostru aşteptându-ne să-i Masa Tăcerii simţim prezenţa. Acum, la această Masă, îi ascultăm chemarea, îi simţim vibraţiile, ne lăsăm pătrunşi de starea de prezenţă, de „a fi”, de existenţă. De aici păşim conştienţi pe Aleea Scaunelor. Ne intensificăm la maxim toate simţurile. Simţim pământul cum ne hrăneşte, simţim pomii, aerul... ne ascultăm bătăile inimii, păşim încet, lent... ne oprim, conştientizăm... Pornim conştienţi, ne apropiem de Poarta Sărutului, o contemplăm.

Poarta Sărutului

Încărcată cu energia iubirii, ea uneşte numai inimile celor dăruiţi. Odată ajunşi aici, ne putem întreba: VREAU EU SĂ MĂ ABANDONEZ COMPLET IUBIRII? Şi ne focalizăm ACUM întreaga conştiinţă într-un singur punct mental. Cu toată această forţă mentală, eliberăm iubirea pe care o ţineam zăgăzuită, lăsăm iubirea pe care o ţineam în noi să ne umple tot corpul, ne lăsăm copleşiţi de
206

acest sentiment ce se revărsă din noi în valuri, iar şi iar, până devenim numai iubire. Poarta o putem accesa numai dacă suntem conştienţi de iubirea din noi, dacă suntem conştienţi de forţa colosală pe care o poate manifesta iubirea cea adevărată, nesfârşită, care e din noi înşine şi ne aparţine pentru totdeauna. Acum, păşim conştienţi prin Poarta deschisă pentru noi. Încrederea noastră o dăruim lumii, ne zâmbim, ne îmbrăţişăm. Ne uităm cu încredere unii în ochii celorlalţi. Aceasta este „o altă lume”. Dacă nu vom accesa iubirea în momentul când vom trece prin Poartă, vom păşi în aceeaşi lume din care am plecat. Acest exerciţiu este foarte uşor de realizat pentru perechile care se îndrăgesc! Vor face exerciţiul aşa cum a fost descris mai sus, numai că vor sta faţă în faţă la Masa Tăcerii. De acolo ea va pleca pe partea stângă, iar el pe partea dreaptă pe Aleea Scaunelor. În drum spre Poarta Sărutului, îşi vor aminti, trăind cu intensitate, toate momentele frumoase petrecute împreună, din care îl vor alege pe acela pe care simt ei că le trezeşte cea mai intensă stare de iubire. Intrând sub Poartă, ei se vor ţine de mâini şi se vor uita unul la celălalt privindu-se în ochi şi, abandonându-se cu totul iubirii, vor realiza că se privesc tot pe ei; căci tot noi suntem, celălalt nu este decât o altă ipostază a noastră. Este tot sufletul nostru, dar sub o altă formă. În Biblie se spune că Dumnezeu a luat o coastă din Adam şi a creat femeia. Biologic, coasta se află lângă inimă. Deci, într-un mod simbolic, Dumnezeu ne spune că a luat o parte din sufletul nostru şi a creat femeia, iar noi, cu ajutorul iubirii profunde, ne completăm iar sufletul, refacem această tainică unitate sau Starea Androginală. Pătrunzând prin magica poartă a iubirii, noi facem un salt uriaş în Starea de Androgin, care este cheia cerurilor. Nu putem folosi două chei diferite la aceeaşi poartă, iar aici secretul este unirea perfectă a celor două jumătăţi de suflet într-unul singur, în Androginul Glorios, cheia cea tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci, la Dumnezeu nu merge cu jumătăţi de măsură. Astfel mai pătrundem o taină a misterului creaţiei, învăţând să iubim oamenii, căci, de fapt, suntem tot noi în mii şi mii de ipostaze. Dumnezeu e peste tot, El se reflectă în tot şi în toate, doar trebuie să fim atenţi la partea interioară a noastră, la sufletul nostru. Brâncuşi spunea: „Arta nu ridică oamenii deasupra lor, ci în ei înşişi.” Atunci când iubim intens, trăim o stare de expansiune, putem cuceri,
207

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

cuprinde tot universul chiar dacă ştim că el este infinit. De fapt, tot ce avem mai bun de făcut este să coborâm această iubire în noi înşine. Aşa cum simţim parfumul unei flori, dar nu vedem floarea, tot aşa este şi cu sufletul. La început ne îndrăgostim, simţim că ne pierdem capul, suferim dacă nu vedem persoana iubită. Acesta este doar începutul unui lung şir de suferinţe şi dezamăgiri, dacă nu reuşim să aprofundăm această stare de îndrăgostire care ajunge să ne macine, să ne consume, dacă nu suntem destul de dăruiţi lui Dumnezeu, dacă nu aprofundăm această comuniune cu noi înşine. Tot ce avem de făcut, atunci când trăim astfel de stări de expansiune a iubirii, este să coborâm adânc în această iubire. Profund interiorizaţi, să căutăm intens sursa acestui dor, rădăcina de unde porneşte această stare de intensă iubire. Făcându-ne mici, noi, de fapt, devenim mari. Găsindu-ne sursa iubirii noastre, vom găsi apoi deschisă poarta către Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul „umilinţei” de care ne vorbesc Sfinţii Părinţi. Fiind umili, Dumnezeu ne ridică la cer. Găsindu-ne sufletul, Scânteia Divină, noi putem pătrunde apoi în Împărăţia lui Dumnezeu, care este infinit mai frumoasă decât ne putem imagina. Aceasta este adevărata Cale a Eroului Înţelept: să ne putem cuceri pe noi înşine, pentru ca astfel să câştigăm întregul Univers. Continuăm traseul incluzând Biserica Apostolilor, atenţi să ne păstrăm o anumită stare de puritate în inimă, de elevare, căci Împărăţia lui Dumnezeu, lumea astrală, este populată, pe de o parte, de fiinţele angelice care manifestă în permanenţă voinţa lui Dumnezeu şi sunt grupaţi în Ierarhii Angelice; cei mai mici „şi mai drăgălaşi” au grijă de oameni, iar Marile Ierarhii Angelice au menirea de a menţine ordinea şi echilibrul în întregul Univers manifestat. Iar pe de altă parte, aici se află lumea zeilor sau a fiinţelor care au atins starea de iluminare pe pământ. Cele mai multe dintre aceste fiinţe care s-au înzeit au ales să se întrupeze în Svarga Loka, tărâmul spiritual al fiinţelor divine. Mai există însă şi fiinţe umane înzeite, dar care au ales să se reîntrupeze pe pământ. Ele mai sunt numite şi Maha Avatari, Marile Suflete care se sacrifică pentru omenire, aducând înţelepciunea şi lumina cea adevărată. Acesta este universul astral al lui Dumnezeu şi tainica lume nevăzută a spiritelor divine, pe care o putem accesa prin starea de înălţare pe care o simbolizează şi Biserica. Ajungem la Coloana Infinitului, păstrând în inimă o stare de pietate
208

angelică, asemenea copiilor lui Dumnezeu. Odată ajunşi aici, ne putem întreba: VREAU EU SĂ MĂ ABANDONEZ CU TOTUL LUI DUMNEZEU? Şi pe fundalul unei stări de relaxare profundă şi încredere deplină în Dumnezeu, ne lăsăm Coloana Infinitului Iubirii sufletul transfigurat să se unească cu cele mai înalte idealuri divine. Lăsăm fluxurile telurice să ne pătrundă şi să se unească cu cerul. Ne vom conecta la energiile sublime, pline de iubire şi dăruire ale Sufletului Neamului Românesc. Acesta ne permite contopirea cu Sufletul întregii planete Pământ, pe care acum o simţim cum pulsează prin noi şi se uneşte cu conştiinţa cosmică. Ne lăsăm translataţi într-o lume a purei conştiinţe divine beatifice. Ne contopim extaziaţi cu Sinele Suprem Nemuritor (Atman), Inima Imaculată a lui Dumnezeu Tatăl. Acestea sunt cele trei trepte de conştiinţă pe care le parcurge iniţiatul în tăcere, de la un capăt la altul al Ansamblului brâncuşian: Masa Tăcerii sau trecerea în Pura Existenţă, saltul în Pura Conştiinţă la Poarta Sărutului şi transcenderea manifestării în Pura Beatitudine la Coloana Infinitului. Acum, Codrin, poţi să pui primul în practică această iniţiere. După ce ai parcurs tot Ansamblul, este bine să notezi toate trăirile frumoase într-un carnet, fiindcă evocarea acestor trăiri spirituale îţi va permite cristalizarea conştientă a lor în aura fiinţei tale. - Mulţumesc, părinte Kalinic. Te îmbrăţişez, se trezi spunând Codrin şi imediat se simţi atras în inima spirituală de o mare şi intensă iubire. Inima lui Codrin se înălţă la cer plină de recunoştinţă: „Suflet al Neamului! Te simt revărsând de iubire şi dor de Dumnezeu!”. Şi rămase aşa timp de aproximativ un minut în extazul iubirii divine, după care se aşeză cu inima plină de fericirea acestei existenţe pe unul dintre cele 12 scaune de la Masa Tăcerii.
209

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

* „Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul Univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre absolut. Acesta este mesajul Stâlpului meu, străjuit de Masă şi de Poartă… Să arzi că o flacără… Să te prefaci în fulger, legând cerul cu pământul. Oare ritmul său lăuntric, din clepsidră în clepsidră, nu înfăţişează oare şi nenumăratele pulsaţii ale universurilor, care necontenit explodează şi se contractă? Nu mai sunt al lumii acesteia; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale.”
Constantin Brâncuşi

După 200 m de urcuş, captaţi fiind de peisajul de basm, se deschide în partea dreaptă o poartă în Muntele Căpăţânii care ne îndeamnă să intrăm. Aici se află cea mai mare dintre peşterile văii Olteţului, căreia încă nu i s-a dat de capăt, cu zeci de km de galerii pe sub munţi. Pe lângă faptul că este una dintre cele mai lungi peşteri din România, explorarea ei nefiind încă finalizată, peştera atrage an de an mii de turişti, prin galeriile fosile active care formează un adevărat labirint.

Peştera Polovraci
Ca şi vechime, peştera este datată de peste 7 milioane de ani. Aici s-au găsit desene rupestre, dar şi texte cu scriere cuneiformă săpate în piatră. Sectorul cu aceste scrieri este acum conservat şi s-a interzis accesul, pentru cercetare. Iluminată doar 800 m, lungimea peşterii, declarată oficial, depăşeşte 10 km, iar din surse neoficiale se ştie că săpăturile au continuat. S-a descoperit că face legătură cu Ardealul, ajungând până la cetatea sfântă a dacilor liberi, Sarmisegetusa. De altfel, cercetările continuă şi în prezent. Intrarea era îngustă, dar au fost făcute amenajări, unul dintre pereţi a fost dinamitat şi astfel s-a ajuns Intrarea în Peştera Polovraci la ceea ce vedem astăzi. Minunat este faptul că, în acest loc, credinţa şi respectul pentru strămoşii geto-daci se împletesc armonios cu elemente din religia creştin-ortodoxă. Această istorie a Sufletului Neamului Românesc este prezentată ca un întreg de preoţii din zonă şi chiar de către cei care îngrijesc acum de peşteră. Aflăm că, în conştiinţa localnicilor, se păstrează încă vie legenda potrivit căreia Marele Preot şi Rege al geto-dacilor, ridicat la rang de zeu, Zalmoxis, ar fi locuit în Peştera Polovraci.
211

* Din Târgu Jiu, Codrin a mers pe vechile urme ale tăcuţilor sacerdoţi daci, trecând de Novaci şi îndreptându-se spre Cheile Olteţului, pentru a ajunge la binecuvântata Peşteră Polovraci. Urcând spre chei, de-a lungul Pădurii Polovragi care are o arie protejată de 10 ha pentru Munţii Parâng şi Munţii Căpăţânii castanul comestibil şi vegetaţia de tip mediteranean, după 200 m, observăm că malul abrupt din dreapta al Muntelui Căpăţânii şi străjerul din stânga, care este capătul Munţilor Parâng, ne vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier pe care avansăm este paralel cu râul Olteţ care, din adâncimea albiei sale, desparte cei doi munţi fraţi, săpând aceste veritabile chei cu pereţi verticali. Ei sunt atât de apropiaţi, 20-30 cm în unele porţiuni, încât formează cele mai înguste chei din Europa.

Cheile Olteţului

210

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România pitorească” (1901), prin descrierea zeului protector Zalmoxis, care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar, după cum spune Vlahuţă, „stropii ce se preling şi picură azi din steiurile astea sunt lacrimile lui Zalmoxis”, ce s-au scurs după cucerirea Daciei. Călugării au îngrijit cu sfinţenie acest loc mai bine de 300 de ani, dând crezare legendelor în care numeroşi strămoşi daci s-au retras în peşteră, mai ales după ce un călugăr a stat 6 luni în peşteră în asceză! De atunci peştera a mai fost numită de către călugări şi „Peştera lui Pahomie”. Denumirea localităţii şi implicit a peşterii şi a mânăstirii sunt de origine getodacă. Se presupune că numele lor provine de la numele plantei vindecătoare „polovraga”, care era folosită de vracii timpurilor. După ce vracii daci au dispărut de-a lungul timpului, călugării creştini au păstrat o parte din acele taine şi au continuat apoi vindecările. De altfel, în peşteră s-au găsit mai multe urme arheologice ale sacerdoţilor daci şi călugărilor creştini ce au locuit aici. Menţinându-şi o temperatură constantă, între 8-10°C, peştera a permis dintotdeauna locuirea în orice perioadă a anului. Are însă peste 90% umiditate şi „plânge” cu picături de apă din infiltraţii. Apa e bogată în carbonat de calciu, dioxid de siliciu şi oxid de fier, în funcţie de straturile pe care le „spală” şi pe care le readuce în subteran printr-o îndelungă răbdare a naturii. Cei 800 m de galerie vizitabilă reprezintă, de fapt, vărsarea Olteţului, iar poarta de intrare este avalul. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m) prezintă o mare încărcătură emoţională deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost, de-a lungul timpului, un refugiu al sacerdoţilor daci, al călugărilor creştini, fiecare având
212

marcat cel puţin câte un simbol distinct. Scaunului lui Zalmoxis îi corespunde, deasupra, în linie dreaptă, la 350 - 400 m înălţime, aşezarea dacică, loc marcat de Crucea lui Ursache (1808). Cuptoarelor de ardere a plantei polovraga le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute, dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie. Locul ascezei călugărilor este marcat de o pictură realizată în tehnica negru de fum de un discipol al lui Pahomie, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor – „Iconiţa”, locul unde, în spatele unui gur (ochi de apă) din calcar ne priveşte Maica Domnului. Începând cu sectorul al doilea (între Culoarul Stâlpilor şi Culoarul Sufocant), peştera devine şi mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: grote cu coloane, scurgeri parietale, ţurţuri stalactitice, stalagmite coraliere, martori de eroziune, piei de leopard, domuri, prăbuşiri stalactitice etc.

Scaunul lui Zalmoxis

Multe expediţii au încercat să afle secretele peşterii, de la cea a profesorului Plopşor în căutare de dovezi antice de locuire a peşterii, până la căutători de comori şi bioenergeticieni dotaţi cu aparate de măsură. Paznicul peşterii povestea că pe o anumită galerie a peşterii s-a găsit o masă de aur. La masa aceea stăteau pe două scaune din aur doi oameni numai din aur. Unde au dispărut preţioasele relicve, nici el nu ştie. Pavel Coruţ a vizitat în repetate rânduri peştera şi se pare că s-a inspirat
213

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pentru romanele sale din legendele locului. Preotul Dumitru Bălaşa a realizat aici în peşteră, la Scaunul lui Zalmoxis, împreună cu alţi preoţi de har, o rugăciune pentru ţară în care a invocat graţia marilor suflete ale neamului, printre care pe marea regină şi zeiţă Hestia, pe marele înţelept Zalmoxis - zeul nostru sfânt, pe marele preot Deceneu şi pe mulţi alţii, pentru a trece cu bine această perioadă de translaţie în care se află ţara noastră. Scaunul de meditaţie * al lui Zalmoxis- Polovraci Codrin ştia din memoria Bibliotecii Umanităţii că legenda despre retragerea lui Zalmoxis în Peştera Polovraci, pentru desăvârşirea în Dumnezeu, era adevărată. Faptul că se afla atât de aproape de Scaunul pe care meditase ani în şir Zalmoxis i se părea o minune a Domnului. Numai cu ajutorul îngerilor protectori ai peşterii s-a putut păstra în condiţii atât de bune scaunul. Minunat este şi faptul că ghidul peşterii nu interzice oamenilor să mediteze pe Scaunul înţeleptului Zalmoxis.

Meditaţia din Peştera Polovraci. Momentul eliberării spirituale a înţeleptului Zalmoxis
Codrin se apropie emoţionat de Scaunul „revelaţiei“. Îşi puse cristalul în mâna stângă şi se aşeză pe Scaun. Dar nu intră în comuniune cu părintele Kalinic, aşa cum se aşteptase, ci fu absorbit într-o cuantă de lumină şi proiectat într-un spaţiu al bucuriei şi al fericirii întregii existenţe. Această stare de conştiinţă izvora dintr-o coloană-sferă de lumină care interfera cu întreg sistemul informaţional al planurilor manifestate. Era ca şi cum liniile de forţă ale manifestării se îngroşau într-un anumit punct, care permitea conectarea cu Conştiinţa Divină din acea sferă de forţă căreia nu îi găseai marginile şi nici capetele. Codrin era martor la condensarea în planul fizic a manifestării CONŞTIINŢEI COSMICE DIVINE. După un timp relativ scurt, Codrin reuşi să asimileze în corpul său astral, noile energii foarte elevate
214

de conştiinţă şi începu să perceapă sursa acestei manifestări glorioase de Conştiinţă Divină. În mijlocul acestei coloane a Conştiinţei Divine începu să apară forma unei fiinţe umane. Era ca şi cum Dumnezeu luase o formă umană. Această fiinţă umană se îndrepta spre ieşirea din grota care era încă astupată. De afară se auzea un freamăt, un murmur de voci umane. Tulnicele îşi făceau simţit glasul peste toţi munţii ţării, chemând poporul în întâmpinarea Marelui Preot şi Rege. Muntele din faţa peşterii era plin de voinicii acestor plaiuri, care aşteptau cu sufletul înfrigurat să-şi vadă regele lor preaiubit în viaţă. Şi iată că zidul care astupase intrarea peşterii căzu ca şi cum nici nu ar fi existat. Strigăte de uimire ieşiră din piepturile lor. Un bărbat cu părul şi barba de un alb strălucitor ieşi în cadrul peşterii. Un suflu nou izvora din el. Emana lumină, asemenea soarelui la amiază. Marii preoţi, sfatul ţării, cât şi toţi cei care se aflau pe muntele apropiat, îşi acoperiră pe moment ochii, deoarece li se părea că această lumină îi orbeşte, dar cuprinşi de un sentiment nestăvilit de iubire, îşi îndreptară iar privirile către intrarea în peşteră. În subtil, lucrurile de desfăşurau într-un mod aparte. Fiinţe de lumină, zei din toate planurile manifestate ale Universului, veniseră să celebreze acest eveniment care se petrecea foarte rar chiar şi în lumea lor: se eliberase încă o fiinţă umană din Maya, din iluzia atât de fascinantă a Universului. Omul devenise iar creaţia perfectă a lui Dumnezeu. În natură, sincronicităţile care se petreceau în acel moment întreceau cu mult manifestările unei zile obişnuite, căci pe cerul senin au apărut multe curcubee, unele suprapuse, altul avea un capăt în înaltul cerului, iar celălalt pe pământ; unul era atât de mare, încât acoperea o bună parte din cer şi era de o frumuseţe fascinantă, extaziantă am putea spune. Întreaga zonă era pătrunsă de o lumină aurie astrală, care te făcea să simţi că trăieşti în lumea zeilor. Întregul munte, cu pomii şi tot ce era împrejur, înflorise, natura se primenea pentru a-şi întâlni Creatorul, paşii Lui o vor înnobila în eternitate, căci vedeţi, omul-zeu devenise Omul-Dumnezeu. * Aici trebuie să înţelegem un aspect foarte important al fiinţelor de lumină, zeieşti. Zeii sunt fiinţe divine de lumină, care controlează elementele
215

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

manifestării precum pământul, apa, focul şi aerul. Ei au puteri aproape nemăsurate, sunt divinităţi. Dar, cu toate acestea, ei rămân limitaţi în această lume iluzorie a manifestării. Oriunde ar alege ei să trăiască, în planurile fizice sau astrale, ei rămân supuşi TIMPULUI şi devenirii. Vine o vreme când această viaţă foarte lungă a lor, care poate să dureze mii de ani, se încheie, şi ei trebuie să se reîntrupeze asemenea oamenilor, în planurile fizice sau astrale, pentru a-şi continua transformarea spirituală până la desăvârşire. Cu toată puterea lor zeiască, ei nu pot interveni în schimbarea ciclurilor universale pe care le traversează Creaţia. Acest aspect numai Dumnezeu poate să-L realizeze, printr-o tainică şi nesfârşită înţelepciune, precum şi cel care se uneşte desăvârşit cu Dumnezeu. Însă există posibilitatea ca aceste fiinţe zeieşti să pice la unul dintre cele mai grele teste spirituale: orgoliul spiritual. Ei pot fi „orbiţi“ de energia puterii, căci se ştie că „puterea corupe“. Şi astfel apar zeii cei răi care doresc cât mai multă putere pentru a acapara ei Universul şi a conduce ei lumea zeilor. Acum ne putem da seama că poveştile din Iliada şi Odiseea sunt destul de adevărate, dacă e să le privim din acest punct de vedere. Aşa stau lucrurile cu zeii, câteodată sunt capricioşi, de aceea şi spune înţelepciunea populară că „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii.“ Bineînţeles că există şi foarte mulţi zei benefici şi plini de iubire, mai ales zeiţe, dar ne vom ocupa acum de acele fiinţe de lumină, atât de rare în această perioadă de tranziţie, dintre ultimii ani de Kali Yuga sau Epoca Marii Decăderi Spirituale a Umanităţii şi reîntoarcerea la Epoca Zeilor sau Epoca de Aur, pe care o prevăzuse şi fostul dictator Nicolae Ceauşescu: „Epocă de Aur, ţara noastră are...“ Zeii care Îl caută neîncetat pe Dumnezeu, ajung, conform aspiraţiei lor frenetice, să se desăvârşească spiritual, atingând Suprema Eliberare. Astfel, ei se unesc perfect cu Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă şi Iisus: „Eu şi cu Tatăl meu una suntem. Fiţi asemeni Mie şi veţi fi una cu Dumnezeu“. Aceste fiinţe de lumină devin o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ. Aceştia sunt marii Creatori de Lumină şi sunt întotdeauna dispuşi să ajute umanitatea. Sunt marile suflete care dăruiesc înţelepciunea divină tuturor fiinţelor deschise spre a primi această învăţătură practică eliberatoare. Periodic ele apar pe pământ pentru a produce salturi în conştiinţa umanităţii.
216

* Într-o astfel de lumină sfântă s-a înfăţişat Zalmoxis poporului. Oamenii se minunau de splendoarea şi modul în care se manifesta natura, însă adevăratul miracol care le-a permis să-l simtă pe Zalmoxis drept o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ a fost unul cu mult mai profund. Toţi cei prezenţi simţeau cum din zona pieptului lor pornea un fel de coardă energetică, ce se unea cu inima lui Zalmoxis, iar în interiorul pieptului lor simţeau o iubire de o sensibilitate şi o profunzime nemaiîntâlnite. Oricum s-ar fi aflat, chiar dacă ar fi mers sau s-ar fi aşezat, ei simţeau această coardă (undă) energetică ce unea în acelaşi timp inimile tuturor oamenilor prezenţi cu inima lui Zalmoxis. Pe fondul iubirii lor sincere, Zalmoxis le trezise sufletele. Le-a permis să conştientizeze că toţi sunt fiinţe divine şi potenţiali Creatori de lumină. Cu toţii au căzut în genunchi şi şi-au arătat recunoştinţa deplină, însă Zalmoxis i-a sfătuit să se ridice deoarece, spunea el: „În faţa lui Dumnezeu se stă mereu drept, recunoştinţa este doar în inimă!“ şi, astfel, Zalmoxis i-a ridicat pe toţi la nivelul lui, făcându-i părtaşi la divinitate. Glasurile adoratorilor lui Zalmoxis au început să se roage în taina inimilor către cerurile iubirii dumnezeieşti: „Tămăduieşte, Doamne, sufletele noastre...“ De atunci a rămas denumirea peşterii de „Lumina tămăduitoare a lui Dumnezeu“ sau Polovraci. Poollo = de la hiperboreul Apollo, Zeul Luminii şi vraci = vindecator, tămăduitor al sufletelor și al trupurilor, după cum ne învaţă şi înţelepciunea zalmoxiană. * Codrin şi-ar fi dorit să urce şi sus, la „crucea lui Ursache“. Intuia că sus pe platou se pot face, ca şi în peşteră, meditaţii frumoase de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc, dar ceasul lui indica ora de plecare. Şi-a promis că se va întoarce împreună cu câţiva prieteni buni de-ai lui. Pe platoul de deasupra Peşterii Polovraci există o cetate dacică înconjurată, pe trei laturi, de prăpăstii, iar pe a patra a fost ridicat, pentru apărare, un val de pământ de 8 m înălţime. În această cetate s-au găsit urme ale caselor Locul unde era cetatea e marcat de dacilor şi un loc de rugăciune. o cruce din piatră.
217

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Pentru a afla mai multe, Codrin accesează internetul prin modemul de mare viteză. Informaţii sunt destule, timp să ai. Peștera Polovraci se înscrie alături de Sarmisegetusa Regia şi Ocniţa ca a treia localitate importantă în care s-au găsit dovezi incontestabile ale cunoaşterii şi folosirii scrisului de către geto-daci (de exemplu inscripţia„DEEEBA“). Există ideea că dava de la Polovraci ar fi fost antica cetate Arcina, pe care Ptolemeu o numea „unul din cele mai strălucite oraşe din Dacia“. Fortificaţia de la Polovraci era compusă dintr-o cetate, dava, plasată pe un mamelon la 30 m deasupra Poienei Padeşului şi o „cetate de refugiu“ – un platou de 6000 mp numit „Crucea lui Ursachi“, folosit în vremuri îndepărtate ca loc de refugiu. Locuitorii cetăţii dacice trăiau într-o aşezare civilă, situată la ieşirea Olteţului din chei. Conducătorii, garda lor şi reprezentanţii aristocraţiei militare şi sacerdotale locuiau în„cetăţuie“. A rămas nemuritoare în istoriografia românească expresia istoricului antic Annaeus Florus care spunea despre strămoşii noştri că „dacii trăiesc aninaţi de munţi“. Se ştie că la daci cetăţile din zonele muntoase au devenit adevărate fortificaţii, apărate cu ziduri din piatră. Davele din munţi erau plasate pe înălţimi inaccesibile, ca nişte cuiburi de vulturi, „aninate” de astfel de piscuri stâncoase, cum spunea cronicarul antic. Este sigur că una dintre cele mai interesante fortificaţii a fost la Polovraci, la aproximativ 1000 m altitudine pe Muntele Padeşului. Dar mai înainte de aceste dave-cetăţi de lumină care au aparţinut mai întâi pelasgilor, au existat construcţiile uriaşe ale hiperboreilor. În vechea literatură grecească, originea acestor construcţii gigantice se atribuie unei clase de oameni numiţi ciclopi. Într-adevăr, cel mai arhaic gen de construcţii ciclopice atât din punct de vedere tehnic, cât şi strategic, îl aflăm la triburile pastorale ale Carpaţilor. Ţara ciclopilor poseda, după Homer, o putere de rodire excepţională. Aici pământul, fără să mai aştepte grija lucrătorilor, fecundat numai de ploile cele mănoase ale cerului, producea de la sine grâu, orz şi viţă-de-vie încărcată cu struguri. Este aceeaşi regiune devenită legendară şi în antichitatea clasică pentru fertilitatea sa extraordinară. Este pământul cel binecuvântat al hiperboreilor din nordul Istrului, pe care Hecateu Abderita îl descrie astfel: „Pământul acestei ţări este bun şi fertil întru toate, iar clima are o temperatură
218

excelentă, din care cauză fructele se produc aici de două ori pe an“. Geograful Mela ne vorbeşte despre „regiunea hiperboreenilor“ , ca şi Homer despre ţara ciclopilor. El o numeşte un „pământ care produce recolte de la sine“. Uriaşii care trăiau aici erau recunoscuţi pentru blândeţea şi gingăşia lor, trăiau din fructe, pâine, miere şi produse lactate. * Codrin plecă de la Peştera Polovraci mulţumind lui Dumnezeu în inimă pentru toate darurile spirituale pe care ni le oferă nouă oamenilor, prin Creatorii săi de Lumină. De acolo a urmat calea Râmnicu Vâlcea- Curtea de Argeş, spre Câmpulung Muscel, în căutarea ţinuturilor de legendă ale jidovilor.

Triunghiul energetic Corbii de Piatră- Nămăieşti- Cetăţuia lui Negru Vodă
Cele trei biserici rupestre alcătuiesc un triunghi energetic, care se manifestă cu putere în spaţiul holografic al ţării noastre. Nu întâmplător în centrul acestui triunghi energetic se află Câmpulung Muscel, prima capitală a Ţării Româneşti. Cel mai vechi manuscris al acestui oraş menţionează despre „prea luminatul, blagocestivul şi de Hristos iubitorul, răposatul Io Radu Negru Voivod la leat 6800 (1292).“ Din anul 1330, după victoria de la Posada împotriva regelui Ungariei Carol Robert, îşi stabileşte la Câmpulung reşedinţa de scaun Basarab I (cca. 13101352), primul domnitor al statului independent Ţara Românească. Astfel Câmpulung devine pentru aproape 4 decenii centrul politic şi administrativ al statului. Abia în 1369, domnitorul Vladislav I Vlaicu (1364-1377), urmaşul la tron al lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul marelui Basarab, mută capitala ţării la Curtea de Argeş. Atât Basarab I, cât şi fiul şi urmaşul său la tron, Nicolae Alexandru, au fost
219

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

înmormântaţi la Câmpulung. Piatra-tombală a acestuia din urmă se păstrează şi astăzi în biserica din Complexul voivodal Negru Vodă: „În luna noiembrie 16 zile a răposat marele şi singur stăpânitor Domn Io Nicolae Alexandru Voivod, fiul marelui Basarab, în anul 6873 (1364), indicţionul 3, veşnica lui pomenire.“ Acest text este cel mai vechi document epigrafic medieval scris în limba slavonă, cunoscut până acum în Ţara Românească. * Prima biserică rupestră Corbii de Piatră este unul din vârfurile acestui triunghi energetic şi se află în comuna Corbi, pe şoseaua Câmpulung-Domneşti. A doua Biserică în piatră se află la 10 km de Câmpulung Muscel, în sat Nămăieşti şi este un alt vârf al acestui triunghi energetic. Iar cea de-a treia Biserică în piatră şi cel de-al treilea vârf energetic se află la 22 km de Câmpulung Muscel, pe şoseaua Câmpulung - Târgovişte, în comuna Cetăţeni.

Biserica rupestră Corbii de Piatră
„Opreşte-ţi o clipă, pribeag călător, sufletul însetat de lumină şi plăteşte tribut de uimire în faţă minunăţiilor încărcate de tradiție ale acestor locuri!“ Sălaş al unor corbi uriaşi, care şi-au săpat cu ghearele şi cu ciocul adăpost în stâncă, paradis terestru al întâilor oameni, Corbii de Piatră sunt un alt fel de a fi al muntelui, ceva ce nu poţi întâlni nicăieri în altă parte şi toate le-a păstrat timpul pentru noi, românii. Una dintre dovezile grăitoare care arată că în urmă cu multe milenii, în trecutul îndepărtat, Ansamblul megalitic Corbii de piatră aceste meleaguri au servit drept locuinţă şi adăpost este şi rămâne biserica rupestră din Corbi, situată în stânca de pe malul stâng al râului Doamnei. Ca o particularitate, biserica avea până la începutul secolului Biserica rupestră – Corbii de piatră- interior
220

al XIX-lea altar dublu racordat la o singură navă, fiind unică la noi în ţară. Zidul dintre altare a fost dărâmat şi din el s-a realizat masa pe care este aşezată Cartea Sfântă din altar. Acest lucru al dublului altar ne relevă faptul că biserica datează cu mult înainte de creştinism și că, pe aceste meleaguri, are rădăcini în stâncă, ea este o parte sfânta tradiţie spirituală şi-a urmat cursul Masa a zidului care despărţea cele două camere ale altarului din toate timpurile. Una dintre legende spune că în urmă cu 2000 de ani această biserică ar fi fost peştera secretă a regelui Dromichetes, cel care l-a fugărit şi înfrânt pe Lizimachos, regele macedonian care, înfumurat de izbânzile predecesorului său Alexandru Macedon, atacase teritoriile getice. Masa Domnească Din alte izvoare, după unii cercetători – sec. al XIV-lea şi al XV-lea – Iancu Corvin, unul dintre marii eroi ai creştinătăţii s-a născut la Corbi, ,,acolo, în frumosul plai numit al Oii şi în cea mai frumoasă vale din toată Ţara Românească, unde soarele răsărind dimineaţa te priveşte drept în ochi“. În 1409, Voicu Corvin împreună cu fiul său Iancu, trece în Ţara Ungurească unde primeşte Hunedoara, de la care îşi ia titlul nobiliar „de Hunedoara“. Blazonul Corvinilor păstrează însă ca simbol un corb, asemenea celor care trăiesc în regiunea Corbilor, transformat mai apoi într-un semn al regilor. După ce Codrin a realizat o frumoasă meditaţie de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc în Bisericuţa rupestră, a plecat curios să vadă cascada din grădină de la Mama Uța. În capătul din partea dreaptă a domului care adăposteşte Biserica rupestră, la Cascadă, se găseşte casa albastră a Mariei Vlădescu, Mama Uța, aşa cum o ştie toată lumea. Însă numai după ce o vom cunoaşte, numai după ce vom
221

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mama Uța

realiza câtă grijă a avut împreună cu familia şi cu vecinii de acest crâmpei de rai pe care îl păstrează cu sfinţenie de la moşii şi strămoşii ei, vom înţelege de ce o iubeşte toată lumea pe Mama Uța. Aici s-a născut Mama Uța, în casa aceasta. Dacă vei avea curiozitatea să intri, vei descoperi cu bucurie în suflet că Mama Uța a fost inspirată să păstreze toate ale casei în vechea tradiţie românescă. Vei descoperi cu uimire că aici timpul se opreşte, scoţând la lumină cu multă dragoste, din fiecare obiect căldura şi buna tradiţie a acestui neam. Aşa erau locurile la Corbii de piatră pe când era copilă, aşa sunt şi acum. N-a încercat, n-a vrut, nu s-a gândit niciodată să vândă bucata sa de rai – nu dintr-un exacerbat instinct de proprietate, ci dintr-un ancestral sentiment al identificării cu aceste locuri, al apartenenţei la ele. Curtea, de fapt, nu-i o curte, ci un crâmpei de rai, cu iarba bogată şi verde, cu un pârâiaş care o străbate pe lângă casă şi coboară de la cascadă dintr-o scobitură gigantică în stâncă. Un fel de căuş de piatră ce se află acolo, slujindu-i acestei femei în loc de gard şi adăpost. Pretutindeni se găsesc stânci uriaşe prăbuşite din timpuri imemoriale, iar de sus de tot cade firul

acela de apă, ce se spulberă în mii de picuri de graţie divină. Acest crâmpei de rai a adunat oameni din toate zonele ţării, ce vin să se bucure şi să se minuneze de atmosfera de basm a acestui loc. Viaţa localnicilor şi-a urmat cursul normal, până într-o zi când Dumnezeu a considerat că a venit timpul să mai descopere unele taine şi mistere care aparţin de drept locuitorilor acestor pământuri străbune. Din peretele de calcar al dealului unde se găseşte şi cascada, a ieşit la lumina zilei, datorită eroziunii apelor, trupul unui uriaş pietrificat cu o lungime de aproximativ 7 m! Un localnic al satului a descoperit pe unul dintre pereţii cascadei, piciorul unui uriaş, fixat în piatră, cu călcâiul ieşit în afară şi coapsa culcată într-o odihnă fără sfârşit. Acum i se vede şi braţul drept, iar capul, căzut în grădină la mama Uța, se zăreşte în iarbă. Capul uriaşului pietrificat, căzut în curte la mama Uța, are aproximativ 1 m - 0,50 m. Într-un ochi de-al uriaşului intră un cap de om. Prin ochii lui parcă ne priveşte

În curte la Mama Uța – La Jghiaburi

Uriaşul din curte de la Mama Uța. Se vede talpa piciorului începând din partea dreaptă

Locul de unde a picat Capul uriaşului

222

223

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

şi acum o fiinţă din altă lume, dar cu o anumită blândeţe care atrage, pare că vrea să ne spună ceva...

Meditaţia de la Corbi. Apelul Uriaşilor: Salvaţi planeta Pământ!
Codrin s-e îndreptă către cascadă. Privind în sus la stropii jucăuşi de apă şi la soarele ce-i alinta chipul, se simţi cuprins de o fericire paradisiacă. Se aşeză jos, pe pământ, lângă peretele boltit al cascadei, ţinând cristalul în mâna stângă. Închise ochii lăsându-şi sufletul să se umple de graţie, de pace şi lumină. Se lăsă absorbit într-o stare beatifică, iar de acolo prin „poarta cea strâmtă“ a lui Brahma pătrunse în mentalul cosmic. I-a fost de ajuns să se gândească la capul de uriaș din curte de la Mama Uţa, căci se simţi imediat transferat printr-o cuantă de lumină într-un spaţiu vast şi plin de o ireală frumuseţe. Avea în faţa ochilor o privelişte ca de rai, cu păşuni minunate şi pomi înfloriţi. Totul era însă la scară mult mărită: pomii erau uriaşi pe lângă pomii noştri fructiferi, iar florile, de asemenea, uriaşe. Codrin simţi o atingere pe umărul drept. Se întoarse uşor şi mintea i se opri în loc. Simţea că tot corpul îi devenise moale ca şi cum o mare căldură dăduse peste el. Închipuiţi-vă lângă voi o fiinţă umană care vă priveşte de la etajul 2 al unui bloc. Umărul lui Codrin era atins de mâna acestui uriaş, care îl privea tăcut, cu nişte ochi mari, foarte expresivi, care exprimau multă blândeţe şi conştiinţă. E ca şi cum ne-ar privi Universul prin ochii aceia pătrunzători şi limpezi. Codrin îşi reveni repede însă şi îi zâmbi uriaşului, în timp ce îi transmitea multă iubire. Uriaşul nu spuse nimic, doar ochii îi deveniră mai luminoşi. Apoi îşi lăsă mâna în jos, pe lângă spatele lui Codrin până jos, la călcâiele băiatului nostru. „Poţi să te sui“, auzi Codrin în conştiinţă vocea clară a uriaşului. Codrin nu se lăsă rugat de două ori şi se sui pe palma uriaşului, ca într-un căuş. Acesta se îndreptă uşor şi porni agale spre pomii înfloriţi, care se zăreau pe panta dealului. Îl ţinea pe Codrin în dreptul pieptului. Ce stare plăcută, ce bine e să te laşi condus peste dealuri şi poieni, legănat la pieptul uriaşului. Cine nu ar vrea oare să fie purtat de uriaş prin grădina raiului? Totul în jurul lui era viu, magic şi părea acoperit de o mirifică vrajă. Era ca într-un basm extraordinar de frumos în care ţi-ai fi dorit să pătrunzi de mult. În jur, totul respira şi emana
224

o energie luminoasă care îţi încânta sufletul şi îţi provoca stări copleşitoare de fericire. Codrin se simţea cel mai fericit pământean. Uriașul se mişca plin de atâta gingăşie şi uşurinţă, încât trebuie să recunoaştem că întrecea cu mult eleganţa omului din ziua de astăzi. Au ajuns puţin mai sus de pomii înfloriţi, într-o poienţă în care erau aşezaţi alţi 11 uriaşi, în cerc. Uriaşul nostru se aşeză şi el completând cercul, iar pe Codrin îl puse în centrul cercului. Toţi uriaşii îl priveau încântaţi şi transmiteau valuri de iubire ce învăluiau sufletul lui Codrin. Au închis ochii şi s-au ţinut de mâini, au intrat într-o stare extrem de pură. Toţi radiau frumuseţe şi lumină. Codrin a văzut în conştiinţa lui cum aceştia îmbrăţişau planeta cu multă iubire şi compasiune infinită. După care uriaşii au revenit la starea iniţială de calm, linişte şi pace pe care o emanau tot timpul. - Bine ai venit, Codrin, te aşteptam. Fraţii noştri de lumină ne-au anunţat venirea ta, îi spuse unul dintre uriaşi. - Vă mulţumesc, Uriaşi ai pământului acesta. Simt că voinţa lui Dumnezeu m-a călăuzit la voi cu un anumit scop. - Codrin, după cum ai intuit, noi facem parte dintre primele fiinţe umane care au trăit pe această planetă, cu mult înainte de această umanitate. Îl privea şi îi înţelegea gândurile, de aceea uriaşul îi spuse în continuare: - Da, România este şi mama noastră, iar planeta este suport al acestei întregi omeniri. Noi suntem cei care v-am dat puterea să vă ridicaţi de la pământ, mereu şi mereu în timpurile cele mai grele. Acum chipul uriaşului părea că priveşte în gol, ca şi cum era purtat de amintiri. După o perioadă destul de scurtă, el spuse încă privind în gol: - Multe bătălii s-au mai purtat pe aceste meleaguri, chiar şi noi a trebuit să plătim tribut ignoranţei. Aceste războaie trebuie însă oprite pentru totdeauna! Până nu e prea târziu... Codrin, avem un mesaj pentru fiecare om al acestei planete, facem apel către întreaga umanitate: - Oameni! Salvaţi planeta Pământ! Planeta are nevoie de iubirea voastră. A oamenilor! Ea suferă neîncetat deoarece nu mai simte iubirea voastră, iar fără ea moare! Oameni! Haideţi să o îmbrăţişăm împreună, să-i arătăm recunoştinţa noastră şi să o transformăm într-o „gură de rai“ aşa cum a fost ea
225

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de la începuturi. Geea este Mama cea bună care susţine întreaga umanitate şi sufletele noastre. Cu toţii suntem suflete gemene ale Mamei Geea. Suntem o singură umanitate, un singur suflet. Haideţi să-i acordăm dreptul divin la viaţă Mamei noastre, care ne iubeşte nespus şi să o îmbrăţişăm cu o iubire nesfârşită pentru totdeauna! Haideţi să ieşim pe străzi şi să ne îmbrăţişăm unii pe alţii, iar această îmbrăţişare plină de iubire să o dăruim Planetei Pământ. Iubirea noastră va înconjura planeta şi o va proteja de marile dezastre care se apropie. Putem stabili şi o oră pentru a fi cu toţii zilnic la unison. Astfel, starea de iubire gigantică pe care o vom genera va crea o atmosferă de protecţie energetică pentru planeta Pământ. Întregul univers va simţi această îmbrăţişare plină de iubire a umanităţii, iar...

Urme ale Uriaşilor pe acest Pământ
„...iar noi toți vom fi cununa acestui pământ”, mai apucă să audă Codrin, înainte de a trece într-un alt plan de conștiință unde totul se reducea la o stare de vid, vid beatific, pură trăire a beatitudinii dumnezeiești, asemenea apostolului Petru care, suindu-se să se roage pe casă (se ştie că iudeii au terase în loc de acoperiș), a fost cuprins de extaz: „Iar a doua zi, pe când ei mergeau pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe acoperiş să se roage pe la ceasul al şaselea./ Şi i s-a făcut foame şi voia să mănânce dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a căzut în extaz./ Şi a văzut cerul deschis...” (Faptele Apostolilor, cap. 10, 9-11). În această stare divină, Codrin a auzit vocea angelică a părintelui Kalinic: - Codrin, ai dat mâna cu uriașii? - M-au purtat pe brațele lor, îi spuse Codrin fericit și îl îmbrățișă cu multă afecțiune. Părinte Kalinic, zise Codrin gânditor, la ce oră crezi că ar fi bine să se realizeze îmbrăţişările pentru planetă? - Ei, dragul meu Codrin, toate orele sunt potrivite pentru acest lucru. Dar dacă se doreşte o acţiune la unison, atunci ar fi bine la ora 17.00. - Vom trăi noi această clipă fericită? - Speranţă există mai mult ca niciodată. De noi depinde dacă vrem să acţionăm la unison cu ceilalţi, conform dorinţelor inimii noastre sau vrem să trăim într-o singurătate auto-impusă şi apăsătoare.
226

După o scurtă pauză, Codrin îl întrebă: - Părinte Kalinic, revenind la uriaşi, cum de nu sunt puse în valoare aceste relicve de la Corbii de Piatră? - Dragul meu, nu există interes politic. Nu cei care se află la conducere comandă în țara aceasta. Ei doar ne distrag atenția către alte lucruri decât cele care se petrec cu adevărat în culise. Da, zise părintele Kalinic, adevărul este ascuns oamenilor. Să luăm, de exemplu, Nucetul, din zona cetății Argedava, jud. Giurgiu. În nordul acestei localităţi a fost descoperită, în anul 1926, o cetate dacică ieşită din comun prin mărime. Cel care a făcut săpături aici a fost arheologul Vasile Pârvan, care a găsit prima capitală a lui Burebista. Oricine poate vedea la ora actuală stadiul avansat de ruină în care se află cetatea, răscolită de săpături haotice, total neprotejată împotriva intemperiilor, lăsată la voia întâmplării și a hazardului. Nucetul și toate Rovinele de pe aliniamentul Grădinari-OgrezeniCopăceni au fost ridicate de „uriași care au cărat pământul cu poala”. Înainte de-al Doilea Război Mondial, au fost aduși în Nucet mai mulți deţinuţi păziți de militari, care au fost puși să sape în cetate. Săpăturile arheologice au reînceput în anul 1946, dar cu mai mare intensitate din 1950 până în 1954, cu o largă asistență internațională. La aceste săpături au fost folosiți localnici sub pază, ca muncitori cu ziua la săpat. Copiii săraci erau folosiți la strângerea și curățarea diverselor obiecte dezgropate, precum și a osemintelor de uriași, apreciați de localnici ca având o înălțime de peste 5 m. Astfel, au fost deshumate în Nucet, la Necropola zeilor din vestul cetății, scheletele a peste 80 de uriași. „Aici era Nucetul. Părinţii mei spuneau că în aceste locuri stăteau uriaşii. Ei le spuneau jidovi, că aşa îi numeau aici pe uriaşi. Credeam că sunt poveşti, dar am avut ocazia să văd un schelet”. Aceasta este declaraţia lui Ioniţă Florea, în vârstă de 80 de ani, din comuna Popeşti, judeţul Giurgiu. Din partea de nord-est a cetății a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit, având încrustat pe ea soarele. În ce muzeu a fost, oare, expusă? Iar din partea de est a cetății au fost ridicate 8 vetre de cult și stâlpii unui calendar geto-dac. Unde sunt aceste obiecte? Autoritățile au așternut tăcerea asupra „descoperirii secolului”, cum au numit-o arheologii. Vei ajunge la Cetățuia lui Negru Vodă, care face parte tot din acest triunghi energetic, unde, ca în multe alte cazuri, au rămas doar câțiva martori ai
227

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

evenimentelor. Întregul areal de la Cetățeni a fost cercetat din punct de vedere arheologic, după anul 1927, de d-nii Roseti și Vulpe. Unde sunt rezultatele muncii lor? Imediat după 1990, arheologii au angajat cu ziua zeci de țigani să sape în zonă, scoțând la iveală, în toamna anului 2006, printre altele, două morminte ale unor ființe uriașe de 5,5 m înălțime, ale căror oseminte erau perfect conservate, după spusele zilierilor, oseminte ce au dispărut ca prin farmec, împreună cu o bogată colecție de material arheologic. În România, schelete de uriași au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994; în Pantelimon-Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriași; la Scăieni, necropola de uriași a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat; în Localitatea Măriuța, din județul Călărași, au fost deshumate trei schelete de uriași. Săpăturile au fost coordonate în acest sit arheologic de profesorul Simon Mihai, dispărut în 1990 în condiții neclare. Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi, care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor sau ale jidovilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire sau tumuli de pământ. Au rămas legendele uriaşilor, porecliţi „jidovi”. La sud de Popeşti există o vale ce se întinde de la Olt până la Giurgiu. Legenda spune că aceasta este „brazda lui Novac”. În Tangâru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de pământ, tot o fostă cetate dacică, atestată arheologic. „Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile) făcute de uriaşi”, spune arheologilor Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangâru, judeţul Giurgiu. Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi sau tatani. Ei au locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi, iar legendele povestesc multe fapte de laudă despre neamul lor.
228

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor. Există nume de peşteri precum: Peştera Uriaşilor sau Pivniţa Uriaşului, un mare număr de dealuri sau „tumului” ce poartă nume ca: Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice, ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor, nume de localităţi precum: Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina, Jidova, Jidovina. Uriaşii, conform mai multor relatări, locuiau şi în cetăţile istorice, pe care nu se ştie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor. Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi, arhaice, ce nu sunt influenţate de învăţăturile biblice. Însă prima referire în Biblie despre uriași o găsim chiar în capitolul Geneză: „Uriaşii erau pe pământ în vremea aceea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor”. Micuţul David l-a ucis pe uriaşul Goliat În Vechiul Testament e descrisă o luptă între filisteni şi israeliţi. Au fost puşi faţă în faţă doi luptători. Armata celui care pierdea lupta trebuia să se considere învinsă. Din partea filistenilor a fost trimis uriaşul Goliat, iar din partea israeliţilor, micuţul David. Cel din urmă a învins: i-a aruncat o piatră în frunte uriaşului, l-a ameţit, apoi i-a tăiat capul. Peste ocean, au fost aceleași probleme până în 2000, autoritățile ascunzând adevărul. Apoi, profesorul Vine Deloria, de la Universitatea din Arizona, a acuzat autoritățile că au așternut tăcerea asupra siturilor cu schelete de uriași, cum ar fi tumulele din Arizona, necropola din Cincinnati, tumulele din Kentucky, Tennesse și Mississippi, toate conținând schelete de uriași de peste 3 m înălțime. La Cayuga, Niagara, se află „Cimitirul giganților”, descoperit în
229

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Cristelnița- „Cazanul uriaşilor”

Apa, miracol divin

1880, care a avut nouă schelete de uriași de aproximativ 3 m. După 2000, au început însă să apară uriași în mai tot Orientul, de la turci și până la chinezi. Ai noștri însă nu au spus nimic despre acest subiect. * - O, Doamne! Cât de minunat ești și cât de sublima este creația Ta!, se minună Codrin de cele văzute şi auzite. Dacă Sufletul Neamului cuprinde în el cele mai înalte trăiri spirituale ale tuturor ființelor care au trăit pe aceste meleaguri... înseamnă că Sufletul Neamului Românesc conţine în el şi Sufletul Neamului Uriașilor, cu toate trăirile lor minunate. E atât de vast acest corp psihic, iar Timpul le uneşte într-o singură trăire, o singură conștiință... În megalitul de lângă cascadă, strămoșii noștri geto-daci au săpat o adâncitură, pe care localnicii au numit-o „Cazanul uriașilor”. Cazanul este locul unde să îmbăiau dacii noștri, eroii neamului iar, odată cu apariția creștinismului, Cazanul a devenit o adevărată cristelniță. Umplut cu apa cea curată a izvorului, a fost

folosit sute de ani la rând pentru botezul noilor-născuți. Putem spune că este cea mai veche cristelniță – vas de botez – din lume. Zona abundă de legende şi este într-adevăr încărcată cu multă istorie. Localitatea Corbii de Piatră a Aici, graţia este pentru tot omul devenit însă foarte cunoscută în perioada comunistă şi datorită descoperirii în albia râului care traversează satul a unei pietre meteorice de o duritate foarte mare, având pe ea înscrieri şi hărţi. Printre obiectele scoase la iveală de către localnicii acestor meleaguri este şi piatra meteorică Piatră meteorică cu înscrieri sanscrite, Corbii de Piatră descoperită de învăţătorul Andreescu. În ea s-a găsit săpat un text în limba sanscrită şi o hartă a lumii pe care continentele apar mult mai apropiate de cât sunt ele astăzi. Codrin simţea că mai are multe de văzut în această zonă Piatra Haiducului milenară. S-a întors la ieşirea din sat şi pe partea dreaptă, s-a oprit să vadă mai de aproape Stânca Haiducului. Locul este bine marcat între două case şi are la bază un ansamblu frumos realizat dintr-o cruce de piatră înfiptă într-un megalit rotund. Stânca de sus poartă numele de „Piatra Haiducului“ de la haiducul Zdrelea, unul dintre căpitanii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Acesta s-a născut în Corbi şi a locuit aproape de stânca ce îi poartă numele.
231

230

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Dealul respectiv are mulţi bolovani îngrămădiţi, care par că se rostogolesc până în stradă. Oamenii nu au avut curajul să-şi construiască nici o casă sub Piatra Haiducului, deoarece această Cap de uriaş pietrificat stâncă uriaşă pare a se prăvăli la primul cutremur. Cum urcă puţin mai sus, Codrin percepu o energie nu prea pozitivă în zonă. Uitându-se mai atent, el văzu îngrămădiri de picioare împietrite şi capete ale Capete de uriaşi uriaşilor care se răsfirau pe deal în jos ca după o luptă crâncenă. Uimirea te cuprinde văzând astfel de realităţi care depăşesc cu mult poveştile copilăriei noastre. Piatra Haiducului se află în Picior de uriaş pietrificat, talpă vârful dealului cu uriaşi. Ca bază are un postament din piatră, dar totuşi cele două formaţiuni sunt separate. Codrin a intuit că acea stâncă uriaşă era aşezată special de uriaşii care au trăit pe aceste locuri, Piatra haiducului pentru ca peste timpuri, anumiţi oameni inspiraţi să vadă în aceste stânci anumite semne ale trecerii lor pe acest pământ. Cu graiul dulce și plăcut al părinţilor noştri, mămăica l-a întrebat pe Codrin: - Da’ la Scaunele urieşilor ai fost, mânca-te-ar mama? Crucea de la baza dealului
232

- Scaunele Uriaşilor?, făcu Codrin ochii mari. Unde sunt? - De cealaltă parte a văii, unde se vede pădurea. Ia, acuş te duce mama! Mămăica l-a condus pe Codrin şi în alte locuri de legendă ale uriaşilor. Astfel, prin graţia lui Dumnezeu, Codrin a vizitat Chiliile şi Scaunele uriaşilor, care se află pe cealaltă parte a văii, faţă în faţă cu Domul de la Corbii de Piatră. Peste tot sunt stânci prăvălite, cu chipuri puternice şi tăcute: jilţuri, capete de uriaşi cu găvane adânci, bucăţi de oase, ciuperci, sute de figuri care îşi schimbă căutătura după cum se aştern umbrele pe ele. Sătenii le-au dat nume: La Ciupercă, Scaunele Uriașilor, Piatra Doamnei. Pietrele astea uriaşe par a se fi strâns laolaltă într-un şuvoi gigantic, pe mijlocul plaiului. Amintirile, oricât de îndepartate ar fi, nu pier odată cu oamenii, ci se îmbracă în haine de poveste, făcându-se una cu locul. La Corbii de Piatră, legendele despre giganţi, despre sihăstrii şi oameni dârji se transformă într-o meditaţie prelungă şi tăcută. La ieşirea din sat, auzi în urma lui: - Poţi să vii când vrei, dacă ai curaj să dai mâna cu Uriaşul! * În timp ce îşi continua călătoria magică, Codrin se apropia de cel de-al doilea punct al Triunghiului Sacru, Mânăstirea de măicuţe

Scaunele uriaşilor

La chilii

Valea Uriaşilor de la Corbii de Piatră

233

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Nămăieşti, în care s-au rugat cu mult înainte de creştinism, sacerdoţii geto-daci. Ca să ajungă la Nămăiești, a trecut, mai întâi, prin oraşul Câmpulung Muscel. La intrarea în oraş, pe partea dreaptă, se află Castrul Jidovi. Şi iată cum, chiar şi în ziua de astăzi, cuvintele luminează pline de înţelesuri în istoriile demult scrise ale acestor locuri străbune. Codrin îşi amintea acum, cu drag, de bunica lui pe care toţi sătenii o numeau Doda. „Doda“ este nume dacic şi înseamnă „sora mai mare“. Ea făcea parte din neamul Viezureştilor. Tot satul, toată comuna, erau în mare parte ai lui Viezure. Lui Codrin când era mic îi cam era ruşine la oraş să spună că se trage din ai lui Viezure. Dar apoi, după ce a văzut filmul „Burebista” în care regele dacilor liberi, Burebista, îl strigă pe un tarabostes „Viezure”, Codrin era tare mândru de numele acesta. Tot atunci, când era mic, bunica lui dragă, Doda, îi vorbise despre jidovi, cum că erau mari şi blânzi şi îi ţineau pe oameni în palme. Nu le făceau niciun rău, fiindcă ştiau că aceşti oameni micuţi vor stăpâni cândva pământul. I-a spus de asemenea că s-a găsit o „ţeastă” (cap de uriaş) la o carieră de pământ argilos din zonă. Dar lui Codrin, mic fiind, i se păreau legende, pe care atunci când te faci mare e foarte probabil să nu le mai dai crezare sau să le uiţi, deoarece Imperiul Întunecat a făcut tot posibilul ca oamenii să trăiască în incertitudine. Cele mai multe descoperiri arheologice au fost imediat ascunse sau făcute pierdute în istorie.

Biserica rupestră Nămăieşti
A doua biserică rupestră se află la 5 km N-E de Câmpulung Muscel, la altitudinea de 765 m. Intrarea în Mânăstirea Nămăieşti se află în apropierea şoselei care străbate satul cu acelaşi nume, peste drum de Casa Memorială George Topârceanu. Biserica este „ascunsă într-o stâncă“ şi are turnul săpat în piatră, fiind situată într-o zonă de un pitoresc deosebit, o zonă cu străvechi urme istorice. Tradiţia orală ne spune că o icoană a fost găsită într-o scobitură din vârful stâncii. Biserica rupestră Nămăieşti Această miraculoasă întâmplare a generat o
234

cercetare mai amănunţită. S-a săpat mai jos şi curând s-a descoperit o cavernă de o mărime suficientă care să-i permită transformarea într-o biserică mică. Maica Domnului i-ar fi spus ciobanului care a dormit pe sfântul lăcaş: „Scoală-te, sapă sub tine şi vei găsi o icoană într-o bisericuţă de piatră. Aici vei face tu biserica în cinstea şi slava intrării în biserică a Sfintei Fecioare Maria, izvor de viaţă şi de tămăduire“. După ce s-a trezit din acest vis, ciobanul a început să sape cu râvnă şi după trei zile şi trei nopţi a dat de o bisericuţă de piatră, în forma de peşteră. Legenda spune că icoana visată de cioban este chiar aceea care se află în biserica noastră, în partea stângă. Această icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Pictura a fost deteriorată de vreme. Este considerată una dintre cele mai vechi icoane, nu numai din ţară, ci şi din întreaga creştinătate. Când cei doisprezece Apostoli au plecat în lume să predice Evanghelia, Sfântul Apostol Luca le-a dat fiecăruia câte o icoană, iar singura păstrată a fost adusă aici de Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit mai întâi în Dobrogea. Apoi acesta a plecat spre Dacia Superioară, oprindu-se în dreptul unei grote unde aflase că ar trăi un călugăr dac. În dorinţa de a-l creştina pe acesta, Sfântul Apostol Andrei ar fi intrat în grotă, mai spune legenda, dar negăsind pe nimeni, le-ar fi spus celor cu care călătorea: „Nemo est“ (Nu este nimeni), de unde şi numele de Nămăieşti. A lăsat însă icoana în această grotă, în partea de nord, aproximativ în acelaşi loc în care se află acum biserica mânăstirii. - Despre biserica de la Nămăiești, Petre Ispirescu scrie: „Închipuiți-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneț, format dintr-o materie de același fel, aproape cât o cetățuie de mare, ieșit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobită cu dalta o gaură mare cât o chiliuță și în astă chilie înființată o bisericuță. Și, arătându-ne maica stariță toate aceste minunății, ne-a povestit și chipul înființării acestei biserici, precum a auzit și dânsa de la cele de dinaintea ei starițe, cum curge povestea din gură în gură din timpi uitați”. - Să vedeți, dragii maichii, ne zise starița, biserica aceasta nu se știe hotărât de când s-a făcut, dară eu crez, după cum am auzit, să fie facută de pe vremea dacilor, de pe când oamenii erau închinători ai lui Zalmoxis. Aşadar, stareța de la Nămăiești, cea de la leatul 1884, urmând legendele și
235

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

chiar evidența, confirmă că bisericuța rupestră de la Nămăiești a fost mai întâi templu geto-dacic. Biserica, stăreţia şi o parte dintre chilii au avut de suferit din cauza incendiilor provocate de bombele căzute în zonă în timpul Primului Război Mondial, dar flăcările n-au atins icoana. Biserica are hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“ şi „Izvorul Tămăduirii“, iar masa din altar este cioplită într-un bloc de piatră. Maica Cornelia, stareţa mânăstirii este aici de la vârsta de 3 ani. - Cum e viaţa aici, la mânăstire? E viaţă de sine sau de obşte? - E viaţă de sine. Fiecare măicuţă se gospodăreşte singură, se ocupă de întreţinerea ei, de îngrijirea casei în care locuieşte, avem slujbe de trei ori pe zi, dimineaţa sfânta liturghie, la ora trei vecernia şi apoi noaptea utrenia - Sunt multe maici la Nămăieşti? - Suntem 33. Pentru a se respecta tradiţia încetăţenită din vechime, mânăstirea este slujită de 33 de călugăriţe, număr egal cu cel al anilor trăiţi de Hristos pe pământ. - Şi aţi rămas aici în tot acest timp, foarte devotată Mânăstirii Nămăieşti. - Da, foarte devotată acestui sfânt lăcaş al Măicuţei Domnului care m-a crescut de mică copilă. Vă invit să mergem în biserică să vă închinaţi la sfânta icoană a Maicii Domnului, să vă spuneţi dorinţele pe care le aveţi şi veţi vedea că Maica Domnului ajută pe fiecare şi îndeplineşte dorinţele fiecăruia dacă ne rugăm cu credinţă. Acum e sfântul post, să postiţi şi dumneavoastră pentru că nu e greu. Când un medic dă un regim îl păstrăm cu stricteţe, dar regimul duhovnicesc ni se pare cam greu. Nu e greu deloc şi ne foloseşte sufletului. Dumnezeu să vă ajute şi să mai poftiţi pe aici, pe la noi, şi să aveţi reuşită în cererile dumneavoastră. Doamne ajută şi drum bun! - Doamne ajută! Această aură mistică şi legendară în acelaşi timp a atras curioşi încă din cele mai vechi timpuri. Oamenii vin la Mânăstirea Nămăieşti să se roage la icoana
236

făcătoare de minuni ori să viziteze pur şi simplu această mânăstire dăltuită în piatră vie.

Meditaţia de la Nămăieşti. Îmbrăţişarea îngerilor
Odată intrat în bisericuţa săpată în piatră, Codrin se aşeză pe scaun, în camera cea mare în care se ţin slujbele. Îşi puse cristalul în mână stângă şi imploră fierbinte Sufletul Neamului să îl susţină şi să îl inspire în această meditaţie. Cuprins de o beatitudine cerească pătrunse prin „poarta cea strâmtă“ a lui Brahma, în supramental, unde clipa prezentă este trăită cu o intensitate aparte, unde totul este foarte viu şi pulsează de conştiinţă. I-a fost de ajuns să se gândească la Iisus şi Fecioara Maria, ca în clipa următoare conştiinţa lui să fie transportată instantaneu pe o cuantă de lumină, într-o lume angelică a fiinţelor prea pure din Împărăţia Tatălui Ceresc. Era un cor de îngeri care cântau un imn de slavă lui Iisus. Era un cântec în genul: „Slavă Ţie, Iisuse, Fiu al lui Dumnezeu! Slavă Ţie!“ şi continua cu diferite invocaţii de adorare. Codrin se afla printre îngerii de lumină care aduceau prinos de recunoştinţă lui Iisus Hristos şi lui Dumnezeu. În timp ce îi privea şi îi contempla, Codrin simţi o imensă bucurie. Trebuie să mărturisim că aceşti îngeri erau foarte frumoşi din toate punctele de vedere şi din ei emana multă lumină tainică. Codrin simţi totodată că intră în comuniune cu ei, că trăieşte o stare de protecţie, de purificare, de puritate şi de revărsare a energiilor lor specifice în întreaga lui fiinţă. El însuşi se simţea acum un înger. Ce dor i-a fost, toată viaţa avusese sentimentul că şi el este un înger al Domnului, dar abia acum trăia o iubire continuă, plină de adoraţie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Acea dăruire totală care ne unește cu Dumnezeu ca rezultat al conştientizării prea-plinului vieţii pe care ne-o dăruieşte. Din centrul acestui cor angelic se manifesta o lumină subtilă foarte plăcută care te atrăgea într-un mod irezistibil. Era Iisus care trimitea plin de umilinţă toată această sublimă şi nesfârşită rugă Tatălui Prea-Sfânt. În partea stângă se afla Maica Prea-Curată, Fecioara Maria, care se ruga şi ea împreună cu Fiul prea-iubit. Codrin îl privea intens pe Iisus şi nu voia să îşi dezlipească ochii de la El. Era fascinantă această fiinţă care radia atâta prezenţă. Atunci, tot acest cor de îngeri ai lui Dumnezeu se manifestă într-un mod aparte. Se strânseră toţi
237

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

în jurul lui Iisus într-o mare îmbrăţişare, devenind un singur corp. Codrin se simţi inspirat de Dumnezeu să meargă şi el către centru cu această Mişcare a Îngerilor Sublimi în Adevăr şi ajunse chiar în apropierea Mântuitorului. Acesta îşi îndreptă privirea către Codrin şi îl privi aşa cum nu îl mai privise nimeni. Codrin simţi compasiunea infinită a lui Dumnezeu Tatăl. Această privire, aceşti ochi emanau atâta compasiune, bunătate şi încredere, încât sufletul recunoştea instantaneu că ne privește prin acei ochi chiar Dumnezeu. Dumnezeul din care s-au născut toate fiinţele şi toate lucrurile. Codrin s-a topit în beatitudinea lui Dumnezeu, de unde întreaga creaţie respira frumuseţe, bucurie, adevăr tainic şi armonie. A început apoi gradat, să revină în planurile fizice, dar într-un mod neaşteptat, ca şi cum cobora ocrotit de braţele Maicii Domnului. S-a convins imediat că acesta era adevărul, căci Maica Domnului îi spuse: „Şi voi, oamenii, ar trebui să vă îmbrăţişaţi cât mai des între voi, aşa cum se îmbrăţişează îngerii şi să vă adunaţi cu toţii în jurul iubirii şi înţelepciunii divine. Căci toţi sunteţi îngeri ai Tatălui Ceresc, dar cei mai mulţi aţi uitat pentru ce aţi venit pe acest pământ. Să vă îmbrăţişaţi cu iubire, dar şi să primiţi iubirea oamenilor, aceasta este însăşi Împărăţia lui Dumnezeu! În acest mod planeta Pământ îşi va recunoaşte copiii pierduţi şi îi va ocroti de marele dezastru planetar care urmează să se petreacă“ Apoi i-a arătat într-o scurtă viziune România şi i-a spus: „Această ţară este consacrată în totalitate lui Dumnezeu. Ea este Grădina Iubirii de Dumnezeu şi voi toți sunteţi copiii mei cei iubiţi. Datorită lacrimilor care au udat de milenii, neîncetat, acest pământ sfânt, din el a crescut Floarea Vieţii. Ea se va face cunoscută tuturor neamurilor prin Marea ei Iubire şi Înţelepciune Divină.“

Realităţi din lumea subtil-astrală a Împărăţiei lui Dumnezeu
Părintele Kalinic îl aştepta în planul subtil-astral al bisericuţei rupestre de la Nămăieşti. Codrin se bucură nespus la vederea lui. S-au îmbrăţişat ca doi îngeri, adică se îmbrăţişau ca şi cum fiecare l-ar îmbrăţişa chiar pe Dumnezeu Tatăl, recunoscând astfel natura divină care se află în mod tainic ascunsă în fiecare dintre noi, apoi Codrin i-a zis încântat de noua sa descoperire: - Deci îngerii au aripi de lumină!
238

Părintele Kalinic i-a zâmbit: - Dragul meu, odată ajunse în lumea fizică, anumite realități din lumile subtile astrale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt deformate de percepția fiecăruia și apoi perpetuate, devenind un program mental pentru majoritatea oamenilor. Iar dacă cumva vine unul și spune: „Uite, lucrurile sunt mult mai frumoase și mai pline de înțelepciune“, va trebui să-și aducă dovezi palpabile, poate un înger sau doi. Însă chiar și după acest miracol, se vor transforma ei ca și conştiință? Vor fi ei mai evoluaţi din punct de vedere spiritual? Este foarte bine să conştientizăm că îngerii nu au aripi fizice, ci aripi de lumină. Învățăm să ne raportăm corect la adevărata lume subtilă și la ființele de acolo. Fiindcă putem să invocăm un zeu din lumea minunată a zeilor și, dat fiind faptul că nu ştim cum arată decât din mitologiile grecești, invocăm, de fapt, o formă-gând. Invocăm cu ardoare un înger pe care noi îl vedem mai mereu cu aripioare și el nu apare. De unde vrei să luăm acum un înger cu aripi, dacă ei nu au nevoie de aripi, datorită atotputerniciei pe care le-o conferă Dumnezeu? Doar nu o să credem mereu povestea cu aripile îngerilor asemenea păsărilor. Și dacă i se rupe o aripă unui înger, atunci acesta ce va face, va cădea din cer? Sau trebuie să dea din aripi neîncetat ca să străbată distanțele infinite? Nu-i necesar, deplasarea în planurile subtile se realizează instantaneu. Este de ajuns să rostim mental și ferm focalizați, locul unde vrem să ajungem, apoi să ne lăsăm absorbiți în cuantele de lumină ale timpului şi astfel vom străbate spații infinite ale Universului în doar câteva secunde. Atunci pentru ce i-ar trebui aripi fizice unui înger, dacă nu le folosește la zbor? Nici măcar să doarmă cum trebuie nu poate; pe spate, e clar, nu o să doarmă ca să nu le cocoloșească; îi mai rămâne pe burtă, ca păsările și animalele. Cine vrea aripi, în afară de visători? Este bine-cunoscut faptul că îngerii sunt asemenea oamenilor ca înfățișare, însă deosebit de frumoși. Sunt făcuți din lumina „condensată“ a lui Dumnezeu Tatăl şi manifestă în permanență numai Voința Lui. Să ne amintim că zborul este, de fapt, o stare de înălțare a sufletelor. Când pică îngerii din cer? Atunci când ei își pierd starea inițială de puritate. În acel moment, ei își pierd și lumina care radia din ei înșiși. Ei nu mai sunt îngeri de lumină, ci îngeri ai întunericului. Ei nu mai pot crea lumină, fiindcă și-au pierdut starea inițială de puritate. Îi diferențiem foarte ușor de îngerii de lumină ai lui Dumnezeu, fiindcă
239

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

prezența lor nu ne trezește o iubire divină, ci o „iubire“ grosieră, plină de dorințe fizice înlănţuitoare, în comparație cu îngerii de lumină ai lui Dumnezeu care ne trezesc în suflet o mare iubire și aspirație care ne permite să ne identificăm cu fiinţa Lui eternă. Omul devine un înger pe pământ, asemenea îngerilor din cer, atunci când el tot ceea ce face, face cu sufletul. Apoi să ne amintim că Iisus este în ceruri și nu are nevoie de aripi ca să zboare. Sunt atâția sfinți care au urcat la ceruri. Doar nu o să ne închipuim acum că, atunci când aceștia ajung în cer, primesc și o pereche de aripioare. Nimeni nu a fost atât de credul încât să și-o închipuie pe Fecioara Maria cu aripioare. Cât despre Iisus, după cum bine ai văzut, este bine să știm că nu este nici blond și nici şaten, așa cum ni-l reprezintă iconografia ortodoxă sau catolică. Asupra acestui aspect ar trebui să fim atenți, fiindcă ne rugăm unei imagini-ființă care nu este reală, nici nu există. Apoi, ne mirăm de ce nu ni se îndeplinesc rugile, știind prea bine că Dumnezeu nu refuză nimic din ceea ce este bun pentru copiii săi. Oare nu Iisus ne atenționa, în învățăturile sale, să nu ne rugăm la imagini, la forme, ci doar în profunzimea inimilor noastre, acolo unde se găseşte și Scânteia Divină din Dumnezeu Tatăl? E singurul suport real prin care putem comunica cu Dumnezeu și pe care nu ni-l poate lua nimeni! În comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, totul este important: cum, unde și cui ne rugăm, dacă vrem să pătrundem în misterioasa Împărăție a Cerurilor. Dincolo de aceste aspecte, pe care sperăm ca oamenii să le înțeleagă cât mai bine, cel mai important este faptul că aceste lumi subtile există și ființele de lumină veghează în permanență și în taină asupra omenirii. Tainele lui Dumnezeu sunt revelate însă doar acelor inițiați, doar acelor căutatori perseverenți, a căror inimă este mai mereu plină de dor de Dumnezeu. Atunci Dumnezeu ne vine în întâmpinare, chiar dăruindu-ne multă înțelepciune, însă aceasta își poate pierde cel mai adesea valoarea, deoarece nu este pusă în practică și astfel nu este asimilată în conștiința noastră; apoi, iar trebuie să o luăm de la capăt, până ne învățăm lecția. Pe aceste pământuri strămoşeşti, însă, se poate crește spiritual „într-un an, cât alții în trei“, așa cum ne reamintesc și nemuritoarele legendele românești. Doar să vrem... * A plecat de la Nămăieşti fericit că îngerii de lumină ai lui Dumnezeu ocrotesc
240

acest pământ sfânt încununat cu un Suflet ales. Codrin îmbrăţişa oamenii cu inima plină de umilinţă şi recunoştinţă în faţa graţiei şi compasiunii nesfârşite pe care o acordă Dumnezeu tuturor oamenilor indiferent de starea în care se află. Trebuie doar să cerem cu multă iubire, doar să voim cu multă încredere pentru a pătrunde prin „poarta cea strâmtă“ în Împărăţia Lui cea tainică şi plină de viaţă.

Megaliţii misterioşi de la Cetăţuia
Arealul Lăicăi- Cetățeni- Stoenești adăpostește multe vestigii ale neamului românesc. Începând de la Malu cu flori și terminând cu Stoenești, de o parte și de alta a râului Dâmbovița, mergem în amonte printre musceluri către străvechea JIDAVA = Cetățuia. Prima parte a JIDAVEI se numeşte „Valea Chilopilor” sau a „Ciclopilor”, după cum au consemnat-o grecii. De o parte și de alta a acestei văi străjuite de musceluri poți privi nenumărați megaliți care consemnează o istorie română milenară. În dreptul podului cu lanțuri, pe muscelul din dreapta, cum urci către Cetățuie, aflăm Ansamblul megalitic Cetățuia lui Negru Vodă„Chilopul”, un cap uriaș care Meteora României privește către miazăzi. Urmează„Elefantul”, megalit de pe care au fost șterse codurile de identificare lăsate de Marii noștri creatori, și după el vedem „Doamna cu pălărie”, o gheba: GheBeleIsis (sau mai corect Gebeleisis). Tot pe partea dreaptă, în amonte, pe culmea cea mai de sus a muscelului, aflăm „Talfa”. Puțin timp în urmă încă o talfa străjuia intrarea în Cetățeni dinspre Lăicăi, dar acest megalit a fost distrus. Ne mutăm privirea în partea stângă și privim un grup statuar: „Casa cu geți”. Pe următorul muscel aflăm „Șarpele/Șerpoaica”- Timpul și Spațiul, megalit care marchează o etapă importantă în Creația noului om. La nici 150 de metri, pe partea stângă în amonte, chiar pe marginea drumului, aflăm pe însuși Negru Vodă, Vodă de la miazănoapte, care șade pe tron și zâmbește Soarelui ce se
241

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

arată de după muscelul din fața sa. La baza drumului care urcă la schit, un străvechi templu traco-geto-dacovalah. Neglijența proverbială a autoritaților române de azi au permis instalarea multor familii de ţigani care, din 1990 încoace, își construiesc căsuțele pe lângă arealul arheologic. Schitul s-a suprapus și el peste străvechiul ALTAR în care ni-l arăta pe „TaTa”.

În spatele schitului, pe Valea lui Coman, putem admira foarte mulți megaliți, cel mai important arătându-ne, în ciuda demantelării, „Familia primordială”: TaTa, MaMa și, între ei, Gemenii. Codrin era încântat de informaţiile găsite pe internet, simţindu-se acum mult mai impulsionat să viziteze acest loc misterios. Abia aştepta să mediteze la Cetăţuie.

Biserica rupestră Cetățuia lui Negru Vodă
„Oprește-ți o clipă pasul pribegit, călătorule, și plătește tribut și din inima ta pentru locurile acestea, așa încât și urmașii tăi să-și poată adăpa sufletul din lumina lor și, dimpreună cu acestea, o fărâmă din sufletul tău să viețuiască veacurilor!” La 22 de kilometri sud-est de orașul Câmpulung, pe șoseaua națională Câmpulung – Târgoviște – București, între satele Cetățeni și Cotenești, se găsește Mânăstirea Cetățuia lui Negru Vodă. Așezată pe o culme din piatră între Valea lui Coman, Valea Chiliilor și apele Dâmboviței, se învecinează la nord cu Carpaţii Musceleni și spre sud cu Valea Dâmboviţei.
242

Cunoscută și sub denumirea de „Schitul Cetățuia lui Negru Vodă”, mânăstirea, foarte veche, este construită în vârful unei creste stâncoase, la o altitudine de 881 de metri, pe care îi parcurgem în aproximativ 30 de minute de mers voiniceşte. Cel care ajunge în preajma Privire de ansamblu sfântului lăcaș este surprins de de pe Cetățuie- Munții Musceleni asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit „Meteora României”, mulțumindu-i, în scrierile sale, plin de o aleasă recunoștință lui Dumnezeu, pentru această „gură de rai” a pământului românesc. Petre Ispirescu a fost și la Privire de ansamblu de pe Cetățuie- Valea Dâmboviţei Cetățuia lui Negru Vodă. Iată, printre altele, ce scrie despre acest monument aparte: „Urcându-te tocmai în vârful muntelui se întinde un şes, unde se vede o bisericuță cu totul și cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui până sus, nu se zăreşte niciun pic de apă piştind Mânăstirea Cetățuia lui Negru Vodă aci, în altarul acestei bisericuțe, lângă proscomidie, este un izvoraș de apă mic de tot, ce iese din piatră, și stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, dacă ajung sus, zicând că e bună de leac. [...] când te vezi sus, îţi pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu; rămâi uimit de atâta mare mărire, și pari că eşti pe altă lume”.
243

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

* La vederea zonei, Codrin a rămas impresionat de misterioasele formaţiuni megalitice în care pare că se ascunde o lume demult uitată. A trecut pe lângă ele tăcut, în linişte, cuprins de energia lor tainică, ancestrală. Începând urcușul printre megaliții care emanau o stare de sacralitate, de veșnicie, sufletul lui Codrin se umplu de o vie recunoștință faţă de Dumnezeu, fiindcă a păstrat pentru noi, oamenii, aceste locuri magice, asemeni unor porţi tainice de lumină ce permit pătrunderea în Împărăţia Lui cea misterioasă şi fără de sfârşit. Zona abundă de acești Păzitori misterioşi ai locului. Pe drumul în pantă era întâmpinat din loc în loc de megaliţii care străjuiau drumul şi fără de a căror voie părea că nu se poate trece. Codrin îi privea cu simpatie, căci ştia că în ei se ascunde o lume tainică. Se oprea în dreptul lor şi, contemplându-i, intra spontan în meditație. Cu cât urca mai sus, inima îi era cuprinsă ca de o chemare divină, căci se simțea pe cărarea care duce către un loc al înălţimilor spiritului, al libertăţii depline, chemare pe care a simţit-o încă
244

Zona abundă de acești Păzitori misterioşi ai locului

de la poalele muntișorului. Printre pomi, chiar în direcția Cetățuii, Codrin a zărit un megalit, care i-a atras atenția. „Acel megalit are ceva pe cap, un fel de pălărie. E grozav!”, îşi spuse Codrin, care abia aștepta să ajungă la el, să vadă minunea mai de aproape. Ajuns în dreptul masivului megalit care poartă pălărie, toate aşteptările lui Codrin au fost împlinite. Vedea cu ochii lui că acel „cap” al megalitului, care are forme bine prelucrate, este așezat peste megalitul cel înalt, dându-i astfel viață. „Cu macaraua nu au avut cum să-l pună, deoarece nici măcar o mașină de teren nu poate urca muntișorul, dărămite o macara, îşi spunea în gând Codrin. Cu mâna se poate convinge oricine că este imposibil, această piatră cântărește
245

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Gigantul megalit, al cărui „cap” a fost pus cu înţelepciune de uriași.

lejer câteva tone. Se vede foarte clar că cele două bucați din piatră sunt separate una de cealaltă și totuși chiar dacă sunt puse la o înălţime suficient de mare, ele sfidează gravitația, stând de mii de ani în perfect echilibru. Iată o nouă dovadă a existenţei uriaşilor în această zonă a ţării, în afară de cele de la Corbii de Piatră. Cei care vor ajunge aici se vor convinge, însă descoperirea despre care vorbea şi părintele Kalinic, de la baza munticelului, a celor două schelete de uriași, ar putea explica cel mai bine prezența acestei minuni, a acestui dar simbolic al unei civilizaţii demult apuse, dar foarte înțelepte, care a reușit să ne transmită peste timp o mărturie a existenței lor pe aceste meleaguri strabune.” Codrin era foarte mulţumit de semnele lăsate de uriaşi. Se afla acum pe ultima porţiune a drumului către Cetăţuie, când a observat pe partea dreaptă, prinse pe crengile pomilor sau pe trunchiurile lor, tablouri frumos pictate cu îngerași. Acestea creau o atmosferă primitoare, plină de puritate și candoare ce încântau inima călătorului nostru

însetat de lumina călăuzitoare. Avea sentimentul că a fost inspirat, protejat și îndrumat la tot pasul din subtil de către îngerul său păzitor şi îi mulţumi plin de recunoştinţă în inima spirituală pentru ajutorul acordat. Ajuns pe platoul Cetățuii, Codrin a văzut în sfârşit misterioasa biserică rupestră ce se află săpată într-un megalit uriaş rotund de piatră, iar în dreapta o frumoasă biserică, nouă, din lemn. Abia aştepta să intre şi să se unească cu energiile subtile ale peşterii bisericuţă, dar cum era puţin obosit de la urcuş, se hotărî mai întâi să vorbească cu părintele stareţ care sfătuia cu multă bunăvoinţă un grup de vizitatori aflaţi în biserica cea nouă, de lemn. Cu toţii erau curioşi să afle Biserica rupestră Cetățuia lui Negru Vodă cât mai multe informaţii despre istoria acestor locuri destul de puţin cunoscute. Stareţul, protosinghelul Modest Ghinea, ştie cel mai bine istoria acestor locuri sacre. Binevoitor și cu vorba așezată, părintele stareț ne încânta sufletește vorbindu-ne despre istoria neamului românesc, Biserica rupestră și, în dreapta, biserica din lemn de la uriași până la daci și de acolo până în zilele noastre. - Biserica rupestră a mânăstirii, spuse părintele Modest, este așezată într-o fostă peșteră naturală unde picură periodic, în mod miraculos şi un mic izvoraş cu apă dulce. Biserica rupestră are 12 metri lungime, 4 metri lățime şi înalțimea până la boltă de 3,20 metri. Sfântul locaș este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Pe unul dintre pereţii de la miazănoapte ai pronaosului se află o placă de marmură cu următoarea inscripție: „Acest sfânt lăcaș cu numele Cetățuia, care
247

246

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

de la Negru Vodă își are începutul, a fost și în trecut schit de călugări și, pe vremuri grele, loc de scăpare pentru voievozii țării însă, cu trecerea timpului, a căzut în ruină, ajungând chiar adăpost vitelor... S-a restaurat și înfrumuseţat cum se vede, cu cheltuiala și osârdia robului lui Dumnezeu, preotul econom Gheorghe Moisescu, parohul bisericii Domneasca din Câmpulung, ajutat de ieroschimonahul Agathanghel Andrițoiu de la Peștera Stânișoara (Argeș) și fratele monah Nicolae Băcioiu de la Peștera Ialomicioara, în anul 1915 – 1916. S-a sfințit în ziua de 22 iulie 1923, spre veșnică pomenire”. Din vara lui 2000, Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă editează o revistă de spiritualitate- „Murmurul Sihaștrilor”- ce cuprinde și o pagină de leacuri naturale (medicină naturistă), aceasta datorită faptului că „preotul trebuie să fie nu numai un medic de suflet, ci și un alinător de boli trupești”, cum mărturiseşte părintele Ghinea, stareţul Mânăstirii Cetăţuia. Însuși apostolul Iacob ne spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn.” (Iacob, V, 14). Codrin a aflat încă multe lucruri interesante despre tradiţia locului de la părintele Modest: - Se spune că, pe culmea abruptă din piatră ce se înalță între râul Dâmbovița și pârâul Cetățuia, a existat o cetate de rezistență de pe vremea ocupației romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu și pentru legendarul domn al Țării Românești, Negru Vodă, care își avea aici și o peșteră de taină numită până astăzi „Peștera lui Negru Vodă”. De la această cetate și-au luat numele atât muntele, cât și Negru Vodă
248

satele dimprejur. În acest lăcaș cu numele de Cetățuia lui Negru Vodă, își vor găsi refugiul, la liniștea zidurilor și laolaltă în rugăciune cu sihaștrii, Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, care a stat în retragere 3 luni, Matei Basarab la 1634, Constantin Șerban Vodă la 1658, sfântul martir Constantin Brâncoveanu la 1690, din a cărui poruncă s-a pictat cel de-al doilea strat în biserica rupestră, stolnicul Constantin Cantacuzino, la 1775, primul rege al României, Carol I, ce a vizitat în câteva rânduri ruinele vechii cetăți. Frumoase note de călătorie ne-au fost transmise în timp de preotul și scriitorul Grigore Pisculescu, cunoscut cu numele de Gala Galaction: „Ne împresoară trecutul, ne împresoară umbrele celor ce îngenunchiau în Cetățuie, ce tăiau calea și viața inamicului intrat în valea aceasta.”. Lângă Peștera Moșului, silueta dăltuită a „Cavalerului Trac” stă de veghe la capătul cimitirului în care se află câteva cruci pe care nu stau scrise decât nume, fără să se precizeze momentul trecerii în veșnicie. Cea mai spectaculoasă imagine, încrustată în stâncă, Călărețul Trac celebrul și misteriosul „Cavaler Trac”, avea un cult răspândit din Carpați până la Marea Mediterană. Cetăţuia lui Negru Vodă este un străvechi lăcaș dacic de cult. Aici a existat un important centru spiritual geto-dacic, pe care săpăturile arheologice îl datează încă din secolul al V-lea î.Hr., adică pe la începutul celei de-a doua epoci a fierului. Peștera Moșului ține isonul tradițiilor locale, care spun că însuși Zalmoxis vizita periodic aceste meleaguri presărate cu monahi daci. Sacerdoţii geto-daci, pentru a asigura necesarul de apă, în condiţiile în care nu exista un izvor propriu la o astfel de înălţime, au realizat un ingenios bazin de colectare a apei. Bazinul din piatră a fost curățat și este folosit şi în ziua de astăzi de către locuitorii așezământului nostru monahal, peste care s-a construit un foișor din lemn. Puțin mai sus de bazinul cu apă, sunt vizibile trei rânduri de pași în piatra
249

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

răcită de atâta vreme. Nu sunt artificial create, iar una dintre legende spune că ar aparține lui Negru Vodă, copilului și soției sale, Marghita, care, înconjurați de turci, au cerut să rămână ceva în urma lor, iar Dumnezeu le-ar fi îndeplinit rugămintea... Misterul locului ni se dezvăluie în parte. Cea mai mare înălțime a Bazinul de colectare a apei Cetățuii este marcată de o cruce rămas de pe timpul dacilor mare din lemn, asemenea unui adevărat altar strămoşesc, în cinstea tuturor eroilor acestui neam românesc. Locul este atât de încărcat energetic încât oamenii au obiceiul să pună acolo bilețele cu rugi pentru împlinirea anumitor dorințe. Valea stâncoasă a Mânăstirii Cetățuia este bogată în peșteri, Trei urme de pași misterioși în stânca topită. unele naturale, altele scobite cu dalta de mâna sihaștrilor. Aici s-au nevoit numeroși călugări sihaștri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeași faimă şi înălțime duhovnicească precum cei din Munții Buzăului (zona Colţi, Nucu, Agaton). În partea stângă, pe lângă Cetățuie, se găsește Valea Chiliilor, unde pe o lungime de aproape 4 km se găsesc așezămintele celor care au sihăstrit întreaga lor viață, rugându-se pentru păstrarea unităţii în spirit Altarul Străbunilor a Neamului Românesc. Erau timpuri aspre în care pustnicii nu beneficiau de căldura şi utilitățile moderne din zilele noastre.”
250

* Codrin Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru astfel de oameni care își asumă misiunea spirituală de întregire a Sufletului Neamului Românesc în această perioadă de uitare. În câte biserici creştine româneşti mai întâlnim, ca aici, la Cetățuia lui Negru Vodă, stindardul dacilor liberi, simbol al unei nemuritoare spiritualităţi? Înainte de a intra în bisericuţa rupestră, Codrin a mers să vadă Altarul străbunilor. Din acest loc priveliștea ne încântă ochiul, sufletul vede un crâmpei din misterioasa și fascinanta Împărăție a lui Dumnezeu Tatăl. Ajuns „La Cruce”, Codrin conștientiză faptul că a meritat tot drumul până sus, chiar și numai pentru această „porție dulce” de libertate interioară. E ca și cum venim aici să ne simțim sufletul liber, fiindcă pe această înălțime inspirăm aerul pur al libertăţii spiritului acestui neam omenesc. Soarele ne atinge umerii, luându-ne orice greutate de pe ei și ne spune: „Eşti liber, dragul meu copil, ești liber! Bucură-te de această clipă de libertate, căci este darul bunilor și străbunilor tăi părinţi.” Codrin se pregăti să intre în biserica rupestră, locul unde s-au înălţat rugile fierbinţi ale domnitorilor Cetățuia- Biserica cea şi călugărilor păstrători de neam şi ţară. Simţea un nouă din lemn anumit freamăt interior, dar în momentul în care intră în biserica rupestră freamătul deveni o pace, o liniște și un murmur al sufletului care s-a unit cu sfântul lăcaș. A străbătut cu pași înceți holișorul până la camera unde se țineau vechile slujbe în datina străbunilor. Camera nu s-a păstrat la fel de bine ca la mânăstirea de măicuțe de la Nămăiești. Aici mai sunt infiltrații de
251

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Biserica rupestră- Pronaos

Biserica rupestră - Camera de rugăciune (naos)

apă, dar energia este extraordinar de puternică. Codrin a pus mâna pe unul din pereții Bisericii de piatră şi a simțit cum energia circulă prin el, asemeni unui izvor tainic de viaţă nesfârşită. Imaginea lui Iisus de pe tavanul Bisericii de piatră era sublimă. Codrin nu mai văzuse până acum în pictura creştină o imagine a lui Iisus care să reprezinte atât de bine starea de compasiune divină. Ochii Lui vorbeau despre iertare, bunătate şi încredere, despre mila şi compasiunea lui Dumnezeu pentru toate ființele umane. Ego-ul lui mic dispăru în fața acestei dăruiri totale a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Se topi în acei ochi, se abandonă cu totul și simți că este al Lui dintotdeauna.

Meditaţia de la Cetăţuia. Arhanghelul Mihail, Marele Erou spiritual
Codrin şi-a pus cristalul în mâna stângă, I-a consacrat lui Dumnezeu această meditație de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc şi apoi și-a proiectat conștiința în zona pieptului, acolo unde se află şi proiecția sufletului în corpul uman. Sufletul a început să i se umple tot mai năvalnic de un dor de Dumnezeu, cum rar ni se întâmplă în mod obișnuit. De acolo, din zona pieptului, energia iubirii s-a ridicat precum o flacără nestinsă până în creștetul capului, unde ușor, ușor, Codrin a fost cuprins de o stare din ce în ce mai rafinată de conștiință,
252

pe fondul unei plăcute stări de beatitudine. În scurt timp, conștiința i-a trecut de această stare de fericire fără obiect şi a pătruns prin poarta lui Brahma în supramental, acolo unde totul este prezență divină. - Codrin, bine-ai venit, fiul meu, îl întâmpină privirea angelică a părintelui Kalinic. - Părinte, zise Codrin, și aproape sări în brațele părintelui Kalinic. Acesta îl îmbrățișă puțin mai bărbătește pe Codrin care, observând strângerea puternică a părintelui, aştepta să afle cărui fapt se datorează această stare de solaritate și masculinitate pe care o manifesta părintele Kalinic. Acesta îl privi cu ochii plini de lumină şi spuse: - Codrin, aici, la Cetățeni, este locul unde marii regi și domnitori ai ținuturilor geto-dace şi românești se adunau la Altarul Străbunilor sau Marele Altar al Eroilor Spirituali. Aici îngenunchiau domnitorii noștri pentru a-şi dărui sabia şi întreaga putere Tatălui Ceresc. Sub cerul liber îngenunchiau marii eroi și în inimă rugă fierbinte înălţau către Dumnezeu pentru libertatea acestui neam sfânt şi păstrarea tradiţiei spirituale. Căci noi nu am dorit să devenim nici musulmani şi nici catolici, ci doar să ne păstrăm tradiţia spirituală care ne-a rămas de la regele nostru preasfânt Marele Melchisedec - Zalmoxis şi păstrată în mare parte de tradiţia creştină, prin învăţăturile divine ale lui Iisus Hristos, care a fost numit „preot în veac după legea lui Melchisedec”. Pentru aceste legi divine şi-au sacrificat viaţa mii de ani la rând conducătorii acestei ţări, sub sabia cărora au luptat până la unul oştirile române, pentru ca noi, cei de astăzi, să ne bucurăm de această înţelepciune divină eliberatoare. Călăreţul Trac – Eroul Spiritual După o scurtă pauză în care îl lăsă pe Codrin să se mai liniştească puţin, căci fiinţa îi fusese cuprinsă de o aspiraţie frenetică, spuse: - Acum vom înțelege de ce se află reprezentarea „Călărețului Trac” la Mânăstirea Cetățuia. Istoria locurilor o merită pe deplin.
253

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Marii conducători erau încununați cu Sabia Luminii de însuși Arhanghelul Mihail, Conducătorul Oștilor Cerești. Arhanghelul Mihail este, prin excelenţă, luptătorul luminii, cel care triumfă asupra obscurităţii forţelor răului. Ne întăreşte sufletele şi ne susţine în lupta Altarul Străbunilor- Altarul Eroilor Spirituali cu forţele răului, fie că este vorba de aspecte exterioare sau de aspecte şi tendinţe negative care încă mai există în fiinţa noastră. Lui îi este asociat elementul subtil foc, care simbolizează arderea a tot ceea ce este trecător, astfel încât să rămână şi să strălucească numai lumina pură şi esenţială. Numele său înseamnă, în traducere românească, „Cel care este asemenea lui DUMNEZEU”. Fiind un protector divin prin excelenţă, Arhanghelul Mihail este apelat adeseori de Biserică şi de comunitatea creştină ca să apere de rău. El este atunci înarmat cu o lance sau cu o sabie, amândouă fiind în realitate simboluri ale discernământului spiritual care învinge până la urmă orice rău. Instrument al Adevărului în acţiune, sabia este simbolul puterii, al forţei lucide a spiritului, uneori singurul mijloc de a rezolva o problemă sau de a atinge un rezultat durabil. Sabia lui Mihail este focul purificator al Adevărului care învinge forţele răului, ale întunericului, care transformă energiile negative în energii pure, divine, aducătoare de viaţă. Nimeni nu îl poate învinge pe cel ce ţine în mână sabia divină a dreptăţii, simbol al puterii credinţei. Arhanghelul Mihail este un luptător pentru dreptate şi Adevăr. El este, prin excelenţă, eroul luptător al lui Dumnezeu Tatăl. Apelarea constantă a Arhanghelului Mihail dezvoltă extraordinar de mult, în cel care îl
Arhanghelul Mihail

invocă, starea de Erou Spiritual - VIRA. Acum vom înțelege cum reușeau niște țări neînsemnate să-și apere libertatea în fața marilor imperii ale lumii. Dumnezeu a fost cu noi dintotdeauna, iar noi I-am ascultat mereu chemarea. Pentru a înțelege şi mai bine ajutorul și susținerea pe care ne-o acordă Arhanghelul Mihail în obținerea și păstrarea libertății neamului nostru românesc, se cuvine să ne amintim câteva evenimente istorice care creează adevărate sincronicităţi în timp. În toamna anului 1594, Mihai Viteazul a declanșat lupta antiotomană. La Bucureşti, la 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul i-a ucis pe toți creditorii levantini, precum și garda otomană care avea menirea să îl supravegheze. Au urmat în lunile decembrie 1594 și ianuarie 1595, victoriile asupra otomanilor la Dunăre, precum cele de la Piua Petrei, Hârșova, Silistra, Rusciuk. Însuşi numele lui Mihai provine de la numele Arhanghelului Mihail, purtătorul Sabiei Luminii. Mihai Viteazul, în timpurile în care Poarta Otomană înrobise majoritatea țărilor vecine, unifica Ţara Românească cu Moldova şi Transilvania. - Balada „Paşa Hassan” scrisă de Coşbuc este foarte sugestivă în acest sens. Ea se bazează pe realitatea acelor timpuri fiind inspirată dintr-o cronică care este atribuită lui Constantin Căpitanul, zise Codrin, începând să recite apoi cu o voce aproape şoptită: „Pe vodă-l zăreşte călare trecând Hassan de sub poala pădurii acum Prin şiruri, cu fulgeru-n mână. Lui Mihnea-i trimite-o poruncă: În lături s-azvârle mulţimea păgână. În spatele-oştirii muntene s-aruncă Căci vodă o-mparte, cărare făcând, Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet Urlând ienicerii, prin flinte şi fum,Dar paşa rămâne alături de drum curgând, Departe pe luncă. Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frâiele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, Se-nchină prin baltă. Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi, Se-ntoarce şi pleacă spre gloată, Ca volbura toamnei se-nvârte el roată Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi, Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi Şi-o vântură toată.
255

254

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Hassan, de mirare, e negru-pământ; Nu ştie de-i vis, ori aieve-i. El vede cum zboară flăcăii Sucevei, El vede ghiaurul că-i suflet de vânt Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt Tăriile plevei. Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai; Aleargă năvală nebună. Împrăştie singur pe câţi îi adună, Cutreieră câmpul, tăind de pe cai El vine spre paşă: e groază şi vai, Că vine furtună. „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun Că nu te-am găsit nicăierea”Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea! Cu frâul pe coamă el fuge nebun, Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun Mai dulce-i pierirea.

„Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi.” Dar paşa mai tare zoreşte; Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi; Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi El zboară şoimeşte. Turbanul îi cade şi-l lasă căzut; Îşi rupe cu mâna veşmântul Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut; Aleargă de groaza pieririi bătut, Mănâncă pământul. Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit! Dar Allah din ceruri e mare! Şi-Allah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit! Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit, Să-i deie scăpare. Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat O groază nebună.”

în locul lui. În urma victoriei, Basarab I a reuşit să consfinţească independenţa Ţării Româneşti, astfel luând naştere un nou stat feudal independent pe harta Europei. Aceste fapte extraordinare care au uimit o întreagă Europă, precum Bătălia de la Călugăreni şi alte fapte eroice pe care însă istoria le-a făcut uitate, se petrec în jurul datei de 13 noiembrie. Nu întâmplator, în tradiția creștină, pe 8 noiembrie, se sărbătoreşte ziua Arhanghelului Mihail, care este, prin excelenţă, luptătorul luminii, care triumfă întotdeauna asupra obscurităţii forţelor răului. Funcția lui în cadrul Marilor Ierarhii Angelice este cea de Conducător al Oştilor Cereşti.

Anul Dacic sau al Marelui Lup Alb
Mergând mai în profunzime pe firul spiritualităţii româneşti, aflăm că în tradiția noastră spirituală geto-dacă, începând cu luna noiembrie, se sărbătoresc „Zilele Lupului” sau Filipii de Toamnă. Legendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt considerate printre cele mai interesante legende ale lumii. Aceasta nu pentru că ar fi complexe şi savant elaborate, ci tocmai datorită simplităţii, a felului în care au fost păstrate şi transmise de-a lungul timpului cu siguranţa cu care se transmite credinţa, datorită simbolurilor şi semnificaţiilor profunde pe care le conţin. În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă. Acestea nu sunt legate de sezoanele agricole sau pastorale, ci de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic. Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate apoi de tradiţia creştină. Acestea încep cu ,,Ziua Lupului” la 13 noiembrie, Gădineţii între 12-16 noiembrie, continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia
257

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barba din stânga-i ajunge la cer, Şi vodă-i un munte. După ce îl ascultă cu atenţie pe Codrin, dând aprobator din cap, părintele Kalinic spuse: - Tot în ziua de 13 noiembrie 1330 se încheia lupta de la Posada unde a fost învinsă cea mai mare cavalerie a Europei formată din peste 30.000 de teutoni, condusă de însuși Carol Robert d’Anjou, regele Ungariei. Acesta a scăpat într-un mod rușinos, îmbrăcându-se în hainele unui soldat, lăsându-l pe acesta să moară
256

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pe 21 noiembrie şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei pe 30 noiembrie şi Ziua Sfântului Nicolae pe 6 decembrie. „Gădinet” este numele divinităţii iernii, lupul, la fel cum Căluş este numele divinităţii verii, calul, celebrat la Rusalii. Filipii sunt personificări divine ale lupului. Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii. Atunci când este considerat divinitatea iernii şi a nopţii valorizarea sa devine pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol al luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic. Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză. Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate lupului,confirmate şi de I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”. Aceasta arată importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor dacice. Steagul dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. După N. Iorga, steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”. Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate. Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Alb (Luminos) – Zalmoxis. - Mircea Eliade, spuse Codrin, este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor, pornind de la o confrerie războinică iniţiatică numită „Dacii” sau „Lupii”. - Da, aşa este, confirmă părintele Kalinic. În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi, „Daos”, în dialectul traco-frigian, însemnând „lup”. Acest nume se leagă, de fapt, de rolul dacilor ca Protectori ai Muntelui Sfânt- Centrul Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este atestată şi de Herodot pentru locuitorii străvechi ai actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci „dioi” şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”. Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte însă la perioada dacilor. Mergând pe firul Ariadnei în tradițiile spirituale autentice,
258

aflăm că pe 11 noiembrie, în tradiţia hindusă, se sărbătoreşte ziua marelui zeu Skanda, primul fiu spiritual al lui Shiva (Dumnezeu Tatăl). Zeul Skanda este și el considerat, în tradiția hindusă, Conducătorul Oştilor Divine Cereşti. Iată cum aceste aspecte spirituale sunt foarte asemănătoare și îi vedem pe frații noștri hinduși cum celebrează ca și noi spiritul Marelui Lup Alb sau al Conducătorului Eroilor Spirituali Vira. Deci, lucrurile stau în felul următor: în tradiţia creştină, pe 8 noiembrie, se sărbătoreşte ziua Arhanghelului Mihail, care este prin excelenţă luptătorul luminii şi triumfă întotdeauna asupra obscurităţii răului, funcţia lui în ierarhiile angelice fiind cea de Conducător al Oştilor Cereşti. În tradiţia milenară dacică, pe 13 noiembrie, se sărbătoreşte „Ziua Lupului” şi începutul Anului Dacic. Acum se sărbătoreşte, de fapt, Ziua Marelui Lup Alb, luptătorul luminii, apărător al tradiţiei spirituale strămoşeşti sau a legilor divine. În tradiţia hindusă, pe 11 noiembrie, se sărbătoreşte ziua marelui erou spiritual Skanda, Conducător al Oştilor Cereşti. Corelând aceste aspecte importante ale marilor tradiţii spirituale autentice, observăm că ziua de 13 noiembrie sau Ziua Marelui Lup Alb este momentul de invocare şi celebrare a supremaţiei luminii asupra întunericului. Invocând plini de umilinţă şi credinţă graţia lui Dumnezeu Tatăl, care se revarsă asupra neamului românesc prin spiritul Marelui Lup Alb sau al Conducătorului Oştilor Cereşti, în momentul special de 13 noiembrie, putem fi siguri că orice forţă a întunericului îşi va primi răsplata pe care şi-o merită. Marele Lup Alb mai reprezintă şi Sufletul neamului nostru strămoşesc. Spiritul luptătorului luminii, al Marelui Lup Alb, se identifică cu Sufletul Neamului Românesc, ca apărător şi păstrător al legilor şi principiilor divine. Aceasta este o altă faţetă a înţelepciunii tradiţiei spirituale româneşti, care s-a ocultat în simboluri, numere şi nume, pentru a fi cunoscută doar de cei cu inima curată. Codrin, care îi mulţumea cu sufletul plin de recunoştinţă lui Dumnezeu şi părintelui Kalinic, pentru toate aceste revelaţii, rosti cu ochii întredeschişi fragmentul lui preferat din cartea „Legendele dacilor liberi”:
259

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

„În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziţi?”

Glasul eternului început
După ce-l privi mulţumit pe Codrin, părintele Kalinic spuse: - Deci, acesta este triunghiul spiritual al localităţii Câmpulung Muscel: la Corbi era locul unde se antrenau trupele noastre. S-a dovedit în timp că luptătorii antrenaţi pe Valea Corbilor deveneau foarte puternici în spirit şi de neînvins în luptele cu cotropitorii. Un cuvânt care nu există în latină, dar nici în limbile de origine latină este „luptă”. Dacii au adaptat titulatura lupului la acţiunile acestuia şi astfel a apărut cuvântul „luptă”. La Nămăiești, luptătorii primeau investitura de Eroi Spirituali sau de Îngeri ai luminii. Ei deveneau luptători în numele Adevărului Ultim Divin, al credinței strămoşeşti, iar aici, pe acest solar, intens şi dinamizant „Colţ de munte”, la Altarul Eroilor, regele sau domnitorul devenea Conducătorul Oștilor Luminii. Apărătorul Luminii asimila aici cele mai dinamice și mai solare energii ale lui Dumnezeu Tatăl. Atâta timp cât își păstra această stare, el avea puterea să îndepărteze orice forță a întunecatelor imperii. Fiind cuprins de acest impuls masculin, eroic, divin, el nu putea fi învins de nimeni. Devenea Soarele care îndepărtează toate tenebrele. Apoi, prin rugăciune și contemplație, marele erou spiritual dobândea comuniunea extatică cu Dumnezeu Tatăl. Astfel, marele erou spiritual dobândea o imagine a desăvârșirii lui Dumnezeu Tatăl în chiar inima sa, din a cărei umilință se năștea Fiul Înțelepciunii. Căci un adevărat erou spiritual manifestă atât cele mai solare energii ale lui Dumnezeu Tatăl, cât şi o înțelepciune profundă, deplină şi de nezdruncinat. Întotdeauna regii și domnitorii noștri au urmărit mai întâi să evite luptele şi numai în cazuri extreme recurgeau la forța armată, învingând prin înțelepciunea lor, nu de puține ori, armate de 10 ori mai numeroase.
260

Apoi, când erau cu toții pregătiți din punct de vedere fizic și spiritual, vitejii mergeau pe Valea Dâmboviței, în zona bisericuţei de la poalele Cetățuii. Aici exista un alt altar dacic solar, unde vitejii așteptau semnalul de plecare la luptă al Conducătorului Divin. Venea momentul solemn, iar Conducatorul oștilor divine apărea la Altarul Eroilor Spirituali cu sabia ridicată deasupra capului, dar la început cu varful în jos, ca simbol al crucii, al credinței şi al sacrificiului suprem doar în slujba Adevărului Ultim Divin. Atunci toți vitejii strigau într-un singur glas: - AUM! AUM! AUM! Apoi, purtătorul sabiei luminii ridica sabia cu vârful în sus, ca semn al unirii cu voinţa preasfântă a lui Dumnezeu Tatăl în lupta pentru apărarea Adevărului Ultim Divin, la care vitejii răspundeau iar cu salutul sfânt: - AUM! AUM! AUM! - Părinte Kalinic, zise Codrin, acest salut sfânt este chiar mantra AUM din tradiția hindusă, cea care trezește „cel de-al treilea ochi” spiritual, discernământul spiritual și clarvederea. Este sunetul primordial din care ia ființă întreaga Manifestare. - Nimic nu este întâmplător, Codrin. Și acum încă se mai aude, în nopțile de iarnă, strigătul de libertate al lupilor: „AUMMMMMMMM!” * Călătorul neobosit care trece prin Valea Dâmboviței aude glasul șoptit al Cetățuii: „Vino să te rogi la Altarul Străbunilor, dacule!”

Cinstire eroilor neamului
Urmând Valea Dâmboviţei, se îndreptă către Târgovişte, fosta cetate de scaun a Ţării Româneşti. Inima lui Codrin era cuprinsă de un dor tainic pentru toţi fraţii lui care şi-au jertfit viaţa pentru libertatea acestui neam, realizând sacrificiul suprem pentru ca urmaşii lor să se poată bucura în libertate de această tainică şi totală comuniune cu Dumnezeu Tatăl, comoara cea mai de preţ a sufletului nostru. Pentru păstrarea valorilor spirituale ale neamului
261

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

nostru şi-a sacrificat viaţa mii de ani la rând ţăranul român, punându-şi sufletul pavăză şi scut la hotarul neamului... „Sunt Suflet în Sufletul Neamului Românesc! Suflet al Neamului, te simt revărsând de iubire și dor de Dumnezeu. Suflet Românesc, de la Dumnezeu îți vine puterea de a jertfi! Dumnezeu îți dăruiește puterea de a-i inspira pe copiii aleși ai acestui neam: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu... sunt numai câteva suflete din nesfârşitul şir al Eroilor Neamului.” În apropiere de Târgovişte, Codrin a strâns un buchet cu flori de câmp și a urcat spre Mânăstirea Dealu, pentru a-l așeza la capul celui care a luptat cu întreaga lui ființă pentru unirea-n libertate a țărilor româneşti, Mihai Viteazul, suflet ales al neamului nostru. „De astăzi înainte mă eliberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de orice îndatoriri și închinăciuni și tot așa voi elibera pe acei supuși ai mei care mă vor urma. O viață avem români și-o cinste! Deşteptaţi-vă, c-am dormit destul!” (Fragment din filmul „Mihai Viteazul”) Mihai Vodă cel Viteaz Una dintre cele mai importante mânăstiri din judeţul Dâmbovița este Mânăstirea Dealu. Este o mânăstire de maici, amplasată pe un deal la 6 km de Târgoviște, oraș istoric, care timp de aproximativ 300 de ani a fost capitala Țării Românești. Aici, în 1603, prin grija deosebită a clucerului Radu Buzescu, capul Mânăstirea Dealu voievodului Mihai Viteazul (15921601) a fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului, pe piatra căruia stă scris: „Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn al Ţării Rumâneşti şi Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia
262

Tordei şi când l-au ucis neamţii, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupân Radu Buzescu şi jupâneasa Preda”. Bordura cu inscripţie a mormântului nou din marmură enumeră anii şi locurile în care voievodul a purtat bătălii: „1595 – Călugăreni, Giurgiu, Nicopole, Vidin, Silistra, Rusciuc, Plevna, 1599 – Şelimber, 1600 – Mirăslău, Coroslău, 18 (sic) august 1601 – Turda”, iar placa de mormânt are inscripţionat un text al marelui istoric Nicolae Iorga: „Aici odihneşte Mihai Viteazul- Eroul Spiritual ceea ce crima şi împietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul său trăieşte în sufletele unui neam întreg până ce Scripturile se vor împlini...” „Voi merge până la capăt oriunde ar fi acest capăt şi vreau ca acest popor să ştie din ce în ce mai mult ce vrea şi să îşi dea seama ce poate, căci îi las o înfăptuită moştenire: Ţara Românească, Ţara Transilvaniei şi Ţara Moldovei.”
(Fragment din filmul „Mihai Viteazul”)

Slănic Prahova
În apropiere de Ploieşti se găseşte gigantica salină Unirea, de la Slănic Prahova. Codrin dorea să se purifice puţin, aşa că a vizitat salina pentru a face o cură cu aer microbiologic pur. Slănic Prahova este cunoscută drept cea mai mare salină din Europa și una dintre importantele stațiuni balneoclimaterice din România, situată între văile Prahovei și Teleajenului, la circa 44 de km de Ploiești și la o altitudine de 400 m. Muntele de sare, unic în lume, Grota miresei, Baia baciului, Baia verde și salina Unirea sunt numai câteva dintre atracțiile stațiunii care, potrivit documentelor, a fost un important loc de exploatare a sării de peste 600 de ani.
263

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Ca factori naturali de tratament trebuie amintită vechea mină de sare (Unirea), la o adâncime de 210 m, folosită și pentru tratarea bolilor pulmonare într-un microclimat de aer sărat. Unică în țară și în Europa, prin dimensiuni, salina este compusă din 14 camere în forma de trapez, având o deschidere la bază de 32 Giganticul palat de sare- Salina Unirea m, la tavan de 10 m și o înălțime de 45 m. Suprafața totală este de 78.000 metri pătrați, iar spațiul excavat este de 2,9 milioane metri cubi de sare. Turistul mai poate admira în salina Unirea busturile lui Burebista, Decebal, Eminescu și statuia lui Mihai Viteazul, sculptate în sare de artistul Iustin Monumentul din sare, statuia lui Decebal Năstase. Aerajul minei este natural, iar temperatura este constantă tot timpul anului, fiind de 12° C. Pe pereții salinei se poate urmări foarte uşor stratificaţia deasă şi variată a sării, în care straturile albe, de culoarea zăpezii alternează ritmic cu straturi cenuşiu-vineţii până la negru.

Simbolistica sării
Codrin era încântat de această purificare, de această baie de aer microbiologic pur din adâncimile pământului de la Slănic Prahova. I se părea fascinantă călătoria în muntele de sare, în această capodoperă creată de om. A mers într-o zonă mai liniştită a salinei şi a intrat în comuniune cu părintele Kalinic, poate şi datorită muntelui de sare, mult mai uşor decât se aşteptase. În timp ce se plimbau prin
264

galeriile salinei, în spaţiul subtil-astral al acesteia, părintele Kalinic îi spuse: - Sarea, deși nu face parte din categoria pietrelor prețioase ca și alte minerale, este considerată o materie sacră și a fost de timpuriu oferită ca ofrandă zeilor. Sarea a fost adesea asociată cu simbolul incoruptibilităţii şi al permanenţei. Iată de ce legământul sării consfințește o alianță indestructibilă cu Dumnezeu. Se pomenește și de „sarea înțelepciunii”, aceasta fiind un simbol al hranei spirituale. Cea mai mare putere a sării este cea de purificare. Mahomed spune: „A se începe cu sarea și a se termina cu sarea, pentru că ea luptă cu toate relele.” Se consideră că alungă demonii și este utilizată și astăzi ca atare în liturghii religioase și ceremonii magice. În Cabala se menționează venerarea sării. Grăuntele de sare dizolvat în apă este un simbol tantric al resorbției eu-lui în Sinele Universal și sugerează procesul transmutării. Se știe că forma cubică a cristalului de sare constituie baza simbolismului hermetic. „Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii“, se spune în Sfânta Evanghelie după Marcu (10, 50). În vechime, sarea era extrem de preţuită. Nu degeaba se spune, în popor, despre un om deosebit, că este precum „sarea pământului“. În Imperiul roman ostaşii erau adesea plătiţi în sare (în latină, sal, salis), de unde a rămas şi cuvântul care exprimă remuneraţia pentru muncă, salariu (salarium). Pe vremuri, sarea era atât de greu de procurat şi valoarea ei era atât de mare, încât nimeni nu-şi îngăduia să o risipească. De aici şi vorba populară „dacă se varsă sare, iese ceartă“. La modul propriu, „un grăunte de sare“ făcea (şi va face mereu) diferenţa dintre o mâncare bună şi una fără gust, iar, la modul figurat, vorba „nesărată“ este vorba nelalocul ei, lipsită de „bun gust“ şi de bun-simţ. Oaspeţii de mare cinste sunt întâmpinaţi, deloc întâmplător, „cu pâine şi sare“. Într-un foarte cunoscut basm românesc, o fată de împărat îi spune tatălui ei că îl iubeşte ca „sarea în bucate“. Ştiinţa confirmă astăzi înţelepciunea ascunsă în vorbele aparent simple ale fetei: sarea reprezintă, cu adevărat, un element absolut indispensabil vieţii fiziologice a omului. Sarea constituie unul dintre cei mai eficienţi şi mai răspândiţi conservanţi alimentari. Trebuie reţinut că, până la apariţia frigiderelor, sarea, în mari
265

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

cantităţi, era cea care se folosea pentru conservarea alimentelor. Nu în ultimul rând, sarea este şi un medicament extraordinar, unul dintre cele mai vechi remedii din lume, apreciat în medicina populară ca leac de căpătâi. Trebuie însă să ştim că sarea rafinată nu numai că nu are nici o calitate terapeutică şi nu mai dă cu adevărat gust alimentelor gătite, dar provoacă, în plus, hipertensiune. Meritele sării grunjoase însă nu pot fi disputate. Ea poate fi găsită și în pachetele de „sare pentru murături”. Pe etichetă trebuie să scrie doar „Sare gemă cristalină” sau ceva asemănător. Să nu uităm băile sărate care sunt destul de multe în ţara noastră şi nu sunt foarte scumpe, unele sunt încă gratis. Să nu lăsam să treacă vara fără a le vizita periodic cu întreaga familie. Pe lângă faptul că ele sunt un mediu excelent pentru copiii care doresc să înveţe înotul, căci practic ei plutesc în aceste saline, binele conferit de amestecul apă sărată – aer – soare e greu de egalat. În această zonă turistică a staţiunii Slănic Prahova se află şi Lacul Miresii sau Grota Miresii ( 425 metri pătrați și 20 m adâncime), care s-a format în 1914 prin prăbușirea unei mine de sare. * De la Ploiești, Codrin s-a îndreptat prin Urziceni – Slobozia către zona Dobrogei- litoral, pentru a vizita Peștera Sfântului Andrei, de lângă localitatea Ion Corvin; urmau apoi complexul rupestru de la Basarabi, Cetatea Histria și Insula Șerpilor.

Peștera Sfântului Apostol Andrei
Tradiția spune că aici este locul în care a sihăstrit Sfântul Apostol Andrei, fratele lui Simon Petru, care a ajuns în Dobrogea în jurul anilor 60 d.Hr. Împreună cu ucenicii săi, el și-a făcut din peșteră chilie și biserică.
266

Considerată, după unii, primul lăcaș de cult creștin din România, peștera-bisericuţă este locul din care Apostolul Andrei a început răspândirea învăţăturilor creştine printre locuitorii acestor meleaguri. După lungi perioade de pustiire, deoarece Dobrogea a Peștera Sfântului Apostol Andrei fost, timp de 400 de ani, până la Războiul de Independență din anul 1877 sub stăpânire otomană, în urma unei viziuni dumnezeiești, peștera sfântă s-a arătat în vis avocatului Ion Dinu, un om al locului. Așa a fost regăsit unul dintre primele altare creștine de la noi. Peştera Sfântul Andrei Sfințită în 1942, peștera a fost amenajată și a constituit, până la Al Doilea Război Mondial, locul unde s-au desfășurat numeroase slujbe religioase. Pe perioada comunismului, mânăstirea a fost închisă și transformată în staul pentru vite. Reactivarea mânăstirii a avut loc după 1990, importanța Peștera Sfântului Andrei- La altar acestui loc considerat sfânt fiind din nou recunoscută. La aproximativ 200 de metri de peșteră, pe un alt versant al muntelui, se observă și astăzi urmele vechilor chilii săpate în stâncă, unde tradiția spune că ar fi locuit ucenicii apostolului. În afară de aceste dovezi ale prezenței Sfântului Andrei aici, nu departe de peșteră, se mai văd și astăzi urmele celor
267

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

nouă izvoare ale căror ape formau pârâul Cuzgun- „Porumbel” în turca veche, o evidentă aluzie la primul botez săvârșit aici. În imediata lor apropiere se mai află un izvor, numit „Eminescu”, amenajat în amintirea poetului național. Impactul apostolului asupra poporului dac a fost foarte puternic. El mai este numit și „Apostolul lupilor”, deoarece a reușit creștinarea „puilor” de daci, adică a neîmblânzitului „lup” carpatin sau, mai bine zis, a spiritului acestor locuri sacre. De altfel, nici nu i-a fost greu, deoarece cele două religii, cea zalmoxiană și cea creștină, erau identice. Ziua Sfântului Andrei se prăznuiește în toată țara la sfârșitul lunii noiembrie. Un obicei foarte cunoscut de ziua sfântului este şi acela de a pune grâu la încolţit într-un vas. Dacă grâul încolţeşte, răsăre şi creşte frumos, este semn că anul care urmează o să aducă recolte bogate. Predica Părintelui Ilie Cleopa la praznicul Sfântului Apostol Andrei: „Iubiți credincioși, Astăzi, la 30 noiembrie, prăznuim cu multă bucurie pe Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, apostolul românilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pământul țării noastre acum aproape 2000 de ani, în Dobrogea și la gurile Dunării. Sfântul Apostol Andrei era frate după trup cu Sfântul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, care se îndeletniceau cu pescuitul. La început, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi, auzind de întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus în Capernaum, unde locuia Domnul și L-a întrebat: „Învățătorule, unde locuiești?” Iar Domnul i-a răspuns: Vino și vezi!” (Ioan 1, 38-39). Și a rămas cu El în ziua aceea. Astfel, Sfântul Apostol Andrei a fost cel dintâi chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos. Nu după multe zile, Andrei și Simon-Petru se aflau într-o corabie cu tatăl lor, Iona; voiau să plece pe mare la pescuit pește. Atunci, Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amândoi la apostolie, zicându-le: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4, 19). Din clipa aceea, au lăsat toate și au urmat lui Hristos până la moarte și
268

înviere, fiind martori ai minunilor și Învierii Lui. Iar după înălțarea sa la cer, trăgând sorți unde să plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfântului Apostol Andrei i-a căzut sorțul să încreștineze mai ales țările din jurul Mării Negre. Deci mai întâi a creștinat Armenia, Iviria și Sciția Mare, adică Ucraina de astăzi, înfigând Sfânta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi, a creștinat Crimeea, sudul Basarabiei și, trecând pe la Gurile Dunării, a zăbovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe mulți din Sciția Mică, adică Dobrogea de azi. El a stat cu ucenicii săi într-o peșteră din apropiere, unde făcea Sfânta Liturghie. Peștera poartă numele Sfântului Apostol Andrei până astăzi și se află în comuna Ion Corvin din sud-vestul județului Constanța. Astăzi s-a construit acolo o mânăstire mare cu hramul „Sfintul Apostol Andrei”. După ce și-a lăsat ucenici la Tomis, Constanța de azi, Sfântul Apostol Andrei a trecut prin Tracia – Bulgaria de azi – , prin Macedonia, prin Grecia și a ajuns în Peloponez, unde a zăbovit doi ani în orașul Patras. Aici a creștinat pe mulți închinători la idoli, a făcut nenumărate minuni, a dărâmat idolii și a mărturisit pe Hristos cu multă putere. Văzând aceasta, ighemonul cetății ce se chema Egheat, se spune că l-ar fi prins și răstignit pe o cruce în forma de X, dar aceasta rămâne încă o necunoscută, deoarece nu există nicio dovadă că ar fi murit acolo. Însăși litera X înseamnă o necunoscută, este simbolul unei necunoscute (x = 9 + 1, cât este x?). Adică nu se mai știe unde a murit și în ce condiții. Toate se vor afla la timpul lor... Iubiți credincioși, Aceasta este viața și pătimirea, pe scurt, a Sfântului Apostol Andrei. El a urmat în toate lui Hristos, Mântuitorul lumii. A vestit Evanghelia în multe țări, a dărâmat idolii, a botezat nenumărați creștini, a întemeiat biserici, a hirotonisit diaconi, preoți și episcopi și a adus la credința în Hristos mai multe țări, printre care și țara noastră. Deci, noi, românii, avem Biserică de origine apostolică, întemeiată în primul secol după înălțarea Domnului la cer. Noi nu suntem creștinați ca popoarele slave, către sfârșitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpați și la gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din
269

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Mongolia și s-au creștinat în anul 950 prin Ștefan cel Sfânt, iar slavii au venit și ei prin secolele VII – VIII din nord-estul Asiei și s-au creștinat mai târziu – bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 și rușii în anul 988. Așa a rânduit pronia divină, ca să primim credința creștină direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători. Iubiti credincioși, Suntem o țară creștină de origine apostolică. Să ne facem vrednici de această țară. Să păstrăm cu sfințenie poruncile Domnului, scrise în Sfânta Evanghelie și propăvăduite de apostoli. Fără povățuitori nu ne putem mântui și fără preoți buni rătăcim calea pocăinței. Sfântul Apostol Andrei ne-a unit cu Hristos prin jertfă și ne-a învățat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune și prin iubire.”

Meditaţia de la Peştera Sfântului Andrei. Vestea cea bună
Codrin a pus cristalul în mâna stângă și invocând graţia părintelui Kalinic, s-a abandonat cu totul iubirii divine din inima sa. Îşi simţi conştiinţa cum „basculează”, cum pătrunde prin „poarta cea strâmtă a lui Brahma”, poarta înțelepciunii, în supramental, unde timpul capătă alte valențe, unde totul este trăit la o intensitate maximă. Din punct de vedere al conștiinței, fiecare clipă este trăită aici foarte intens, devenind un continuu prezent. Suntem conștienți de tot ce se petrece în jur, aceste momente în manifestare nu mai sunt întrerupte, nu le mai cuprindem separat în conștiință, ci ele sunt trăite concomitent cu această curgere a timpului. Ele fac parte din noi acum. Suntem noi, Sinele Divin, în tot și în toate. Când apare un sunet ne identificăm cu acel sunet. Noi suntem sunetul. El pornește atât din noi, cât și din afara noastră. Noi suntem Martorul, chiar al propriei noastre conștiințe, ne auzim cum gândim, dar nu ne atașăm de nimic, fiindcă suntem doar conștiință, pură conștiință. Din această stare de conştiinţă, pătrunzând pe o cuantă de lumină, Codrin a fost proiectat fulgerător în planul subtil-astral al Peșterii Sfântului Andrei. La altar se găsea un bătrân căruia nu puteai să-i apreciezi vârsta, datorită faptului că întreaga sa ființă era înconjurată de o lumină caldă, plină de pace, de o culoare galben-aurie. Aceasta se continua cu o lumină alb-strălucitoare, care depășea cu mult zona peșterii. În partea stângă a lui se aflau doi îngeri de lumină.
270

Oamenii care intrau și se rugau în peșteră la Sf. Andrei erau ascultați ș,i în conformitate cu Voința Divină, erau ajutați din subtil de binecuvântarea lui Andrei și a celor doi îngeri de lumină. - Andrei, „Apostolul lupilor”, zise Codrin, uitându-se cu admirație la apostol. - Codrin, dragul meu, zise acesta cu o voce caldă în care te topeai de iubire. Vino! Apostolul Andrei îl îmbrățișă cum numai Dumnezeu poate să îmbrățișeze un copil al Lui. Îl simțea pe apostol ca făcând parte din Sufletul acestui neam românesc. Fiinţa lui Codrin se umplu de o fericire nespusă. - Tu, aici?, îl întrebă Codrin pe apostol. - Da, Codrin, dacă aici îmi invocă oamenii, plini de credință, ajutorul, unde aș putea să fiu? De altfel, după cum vezi, nici nu e greu pentru mine, ajutat de doi îngeri ai Domnului, să binecuvântez și să îi ajut pe toți cei care vin aici, căutându-L cu inima deschisă pe bunul Dumnezeu. Mai greu a fost când am venit la voi, pe timpul lui Decebal, regele nostru. Căci, să știi, Codrin, că și eu tot de la voi mă trag. Tatăl meu, tânăr pescar fiind în Dobrogea pe țărmul mării, a fost ademenit de greci cu vorbe frumoase să lucreze pentru ei în zona evreiască, în micul port de lângă orașul Betsaida Galileii, unde era foarte mult pește. El a acceptat, s-a obișnuit acolo, în micul oraș Betsaida, unde s-a și căsătorit și a avut doi fii: pe Simon-Petru și pe mine. Mergând de mici cu el pe mare la pescuit, am învățat limba acestuia. De aceea am fost trimis de Domnul în zona voastră, deoarece știam să vorbesc limba acestui neam, iar din povestirile bătrânului meu tată știam și cum sunt aceste ținuturi sfinte. - Părinte al neamului nostru, deci legenda cu creștinarea Daciei este adevărată. - Da, sigur. Adevărul este că nici nu era greu. Dacii aveau de la Zalmoxis aceeași credință. Cel mai greu a fost să-i conving pe preoții daci să renunțe la Mântuitorul Zalmoxis, în favoarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
271

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Iartă-mă, părinte, de ani de zile urmăresc să dezleg acest mister. Cum s-a reușit acest lucru? - Mai întâi, a trebuit să mă duc eu însumi la Făgăraș, unde se află acum Mânăstirea Bucium. Acolo era centrul puterii preoțești din acea perioadă. Acolo a trebuit să mă dăruiesc cu totul lui Zalmoxis, pentru a fi crezut Iisus, prin faptele noastre. Dar nu vom vorbi acum despre ce s-a petrecut atunci. Nu-i momentul. Părintele tău, Kalinic, îți va spune cum s-a petrecut miracolul încreștinării fără luptă a unui întreg popor. - Mulțumesc, Sfinte Andrei! - Sfânt este doar Domnul Dumnezeu! Spune-mi Andrei, văd că îți sunt tare drag sufletului tău. Haide, nu începe să plângi iar... Of, copil drag, știu că îți este dor de Dumnezeu. Într-o zi o să-L vezi așa cum mă vezi pe mine, iar mult mai repede decât te-ai aștepta ai să-L vezi și pe Domnul nostru Iisus Hristos venind în glorie cu ai Săi îngeri. - Va fi a doua venire a lui Iisus? - Da, copilul meu, dar mai întâi va veni Mântuitorul acestei lumi de suferință, chiar dintre rândurile acestui sfânt popor. - Va veni un Mântuitor din neamul acesta? - Datorită credinței voastre, Mântuitorul va veni prin neamul acesta românesc și toți îl vor recunoaşte după înțelepciunea profundă, completă și fără egal. Codrin reveni în planul fizic, profund impresionat de cele aflate.

Templul de Cretă de la Basarabi
De-a lungul văii Şerpelea, la nord-vest de localitatea Basarabi (zona Murfatlar) din judeţul Constanţa, în faleza unui deal de cretă, îşi face simţită prezenţa Ansamblul rupestru Basarabi. Ansamblul de monumente rupestre de la Basarabi este unul dintre cele mai importante

Dealul de cretă de la Basarabi

vestigii ale Evului Mediu timpuriu din Dobrogea, care din punct de vedere cronologic este şi primul monument religios al acestei zone, cu similitudini stilistice şi arhitectonice şi în alte locuri din spaţiul balcanic, datate însă într-o perioadă mai târzie. Descoperirea primei încăperi a complexului de la Basarabi a fost făcută la data de 11 iunie 1957, în urma lucrărilor de extindere a carierei de cretă din apropiere. Surpându-se o parte din malul de cretă, s-a descoperit mai întâi biserica B1, aflată la un nivel mai înalt decât toate celelalte lăcaşuri de cult. Data întemeierii așezărilor încă nu este cunoscută, dar se știe că înainte de începutul mileniului I acestea erau locuite. Există şi o inscripție în naosul bisericii B4, și anume leat 6500. Complexul rupestru de la Basarabi cuprinde lăcaşuri de cult, galerii ramificate sub formă de labirint, cavouri, morminte, toate săpate în masivul de cretă. Monumentele sunt săpate exclusiv în roca de cretă, la nivele foarte diferite, cu elemente bine definite, ce reproduc modele cunoscute din arhitectura

Ansamblu rupestru Basarabi

Scriere runică – Templul de Cretă, Basarabi

Galerii – Templul de Cretă, Basarabi

Galerii – Templul de Cretă, Basarabi

272

273

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Galerii – Templul de Cretă, Basarabi

construită a epocii. Pe pereţi sunt incizate desene cu caracter simbolic (figuri omeneşti, pomi, păsări, dragoni spiralaţi etc.) şi diferite scene, precum şi un număr foarte mare de inscripţii cu caractere diferite. Dintre acestea unele au fost redactate în paleoslavă, alfabet chirilic şi puţine în scriere glagolitică; altele în greacă, dar cea mai mare parte au fost scrise într-o scriere enigmatică, identificată de unii specialişti ca fiind scrierea runică, dar care n-a putut fi descifrată încă. La 29 martie 2003 se mai păstra o inscripție runică, actualmente exfoliată, pe cadrul superior al intrării în naos.

Meditaţia de la Basarabi. Muntele Kreaţiei
Templul de cretă era închis, fiind păstrat de câţiva ani în conservare. Codrin ar fi dorit să intre, dar îi trebuia autorizație de la muzeul din Constanța și nu avea timp pentru o astfel de plimbare, așa că se duse pe vârful dealului din cretă și, privind de acolo, peisajul superb cu Dunărea curgând lin la vale, intră într-o stare de fericire fără obiect, de beatitudine, iar de acolo, prin intermediul grației lui Dumnezeu, translată în supramental. Invocând, plin de umilință, grația Marii Puteri Cosmice a Timpului - Kali şi pe cea a spaţiului – Bhuvaneswari, aşa cum îl învăţase părintele Kalinic, pentru a i se permite accesul în diferite spaţii astrale, Codrin a fost preluat pe o cuantă de lumină și proiectat în planul subtil astral al dealului de cretă de la Basarabi. Se trezi pe brațele unui uriaș cum nu mai văzuse vreodată. Să mai fi fost
274

încă 100 m până să-i ajungi la capul împodobit cu un păr și cu o barbă lungă și albă ca neaua. Dealul din cretă radia lumină subtilă pe o distanță de sute de metri în jur. - O, Codrin, ce bine e să pot ține oameni în brațe, căci de când biserica rupestră e în conservare, oamenii vin din ce în ce mai rar pe aici. Mi-e dor de oamenii înțelepți care m-au vizitat mereu... eoni au trecut de când existăm noi, munții aceștia. - Ești spiritul bun al acestui loc sfânt?, zise Codrin, rămânând cu gura întredeschisă. - Da, Codrin. Noi suntem spirite ale naturii, așa cum sunt și spiritele lacurilor, râurilor, pomilor, ale florilor și ale întregii naturi care ține de această planetă. Sufletul ei bun este cel care ne ține pe noi, spiritele naturii, și pe voi, oamenii, împreună. Totul este necesitate și transformare, viață și minunare. Uriaşul uriaşilor avea un zâmbet sublim, care radia pace, linişte şi împăcare. - Ce este, de fapt, muntele din cretă din Dobrogea?, îl întrebă bătrânul uriaș pe Codrin, care încă era cu gura deschisă, admirând măreția unei astfel de ființe. După o scurtă pauză, uriașul continuă, privindu-l cu drag pe Codrin: - Muntele din cretă este, de fapt, vechiul Munte Oslon, care-i foarte căutat. Acesta este Oslonul și e foarte căutat astăzi, căci nu se cunoaște cu precizie localizarea lui. Și încă multe alte taine mai sunt păstrate aici. - Suflet al acestui munte, ce înseamnă Oslon? - Muntele Oslon este fundamentul Kreației1; „creta” asta înseamnă. Cretus, creta, cretum înseamnă creatul. Deci, numele românesc al muntelui din cretă nu înseamnă neapărat cretă; înseamnă Muntele creatului, care este în Oslon. Și el aparține de marea coloană a Munților Hercinici. Iar hercina înseamnă strânsura harurilor. Deci, strânsura harurilor pleacă din muntele de cretă, traversează sus spre Polonia, ajunge undeva prin Scoția, trece de acolo și ajunge până în America. Deci asta este coloana Munților Hercinici. Ea traversează și face Crucea Lumii în Transcarpatia cu Karpaţii2, undeva în Galiția. Acolo Karpații se intersectează cu Munții Hercinici. Și acolo este centrul Crucii Lumii. Deoarece Karpații vin din Alpi, din Alpien, din alchimizarea harurilor divine, aceasta trece în Karpați, unde este patul Kreației. Astfel, strânsura harurilor ajunge în Hemus
1 Transcrierea fonetică pe care o considerăm corectă este cu litera K. 2 Transcrierea fonetică pe care o considerăm corectă este cu litera K.

275

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

sau în Balcani, unde este suflul subtil şi lichidul sacru. De acolo, merge mai departe și ajunge până în Himalaya, care este Casa Cerului. După câteva minute, Codrin își reveni și spuse cu o voce angelică și plină de minunare: - Vrei să spui că aici este „Grădina Edenului”? - Da, Codrin, spuse uriaşul privindu-l cu un zâmbet fericit. După ce oamenii au fost creați în planul subtil al Muntelui Sfânt, în Eden, ei au fost aduși aici să viețuiască și să se înmulțească în „grădina” din Eden. Aceasta este zona locuită de oamenii acelor timpuri, cu mult înainte de această omenire, aici în jurul Muntelui Oslon sau Muntelui Kreației lui Dumnezeu. Odată omul creat și adus aici, acesta era perfect conștient de existența lui Dumnezeu. - Și, atunci, cum se face că omul nu L-a înțeles pe Dumnezeu? - Să îţi explic. Drumul până la înțelegerea lui Dumnezeu a fost lung. Oamenii au trecut prin toate testele. La urma urmei, chiar asta era și motivaţia din bază. Când s-a făcut Kreația, Dumnezeu îl cheamă pe om la El și-i spune: „Ce este asta?”; „Kreația”; „Ce este Kreația?”; „Legea”; „Păi fă și tu legea”; „Cum s-o fac, Doamne?” și atunci Dumnezeu spune clar: „Păi nu ți-am dat cuvântul?”. Din acel moment, dacă ţi-a dat cuvântul, Dumnezeu nu se mai amestecă în facerea legii, te lasă pe tine s-o faci, ca să dobândești perfecțiunea creației. Și de asta spun că omul nu a plecat neavând conștiința unui Dumnezeu, dar el trebuie să se convingă că această conștiință este adevărată. Datorită emoțiilor neașteptate care se treziseră în el, lui Codrin îi crescuse tensiunea arterială și, ca urmare a pulsului instabil al inimii, se simți resorbit pe o cuantă de lumină. Imediat invocă Grația Divină și rosti apoi interior, cât mai focalizat, numele părintelui Kalinic. Ca prin minune, intră iar în starea supramentală, în care auzi vocea angelică a părintelui. - Gata, Codrine, ne-am întâlnit. - Da, părinte, în Grădina Raiului şi a Maicii Domnului.
276

- Care este și a Domnului. - Grădina Maicii... şi a Domnului, Da, aşa este, împreună au sens. Aceasta este țara noastră minunată, zise Codrin fericit. Ai avut dreptate, va trebui să o vizitez cu mult mai multă atenție. Atunci când creştinii noştri vor afla aceste adevăruri, vor fi şi ei mai conştienţi de energiile binefăcătoare care se revarsă în şi din această „Grădină a Maicii Domnului”. - Ceea ce nu știu majoritatea creștinilor noștri este că tot creștinismul european a plecat de aici, de la ansamblul de bisericuțe de la Basarabi. Întâi a venit învățătura prin apostolul Andrei. Dar această învățătură nu a fost primită oricum de preoții zalmoxieni. Acest aspect, cu privire la creștinarea Daciei, ți-l voi prezenta după ce vei vizita Templul Ursitelor de la Șinca Veche. În apropiere de Templul Ursitelor, se află Mânăstirea Bucium, locul unde apostolul Andrei s-a întâlnit cu conducătorii Bisericii autohtone. - Da, mi-a spus ceva Sfântul Andrei. - Creștinii, nici ei nu s-au lăsat ușor cuprinși în sionism. Datorită diferențelor mari de viziune dintre fariseismul iudaic și viziunea creștinilor martiri, Sfinții Apostoli, la protosinodul de la Ierusalim, din anul 50 d.Hr., au luat marea decizie a separării de iudaism, împreună cu toți laicii aflați de față (Fapte XV, 22 – 23). Și, pentru a păstra învățăturile cât mai în siguranță, s-a hotărât trecerea lor în înscrisuri, pe hârtii, pentru a fi dăruite tuturor credincioșilor. Aici, în Muntele Kreației, în Templul de Cretă de la Basarabi, care mai apoi a devenit un ansamblu de bisericuțe, s-a lucrat la Noul Testament. Timp de aproximativ 500 de ani s-a lucrat în cele două centre inițiatice de la Basarabi și de la Durostorum, până s-au stabilit doctrinele ortodoxă și catolică. La Basarabi s-a făcut compromisul între sfânta credință în Zalmoxis și la Durostorum în Dionisos. Aici, la Basarabi, au fost călugari daci, iar la Durostorum, au fost călugari sciți, care îl aveau ca simbol, ca divinitate, pe Dionisos. Acestea s-au petrecut aici, pe acest pământ, în Cadrilater și în Dobrogea și trebuie cunoscute. - Contribuția nostră la creștinism este inestimabilă, continuă părintele. Acest drum normal, pe care merge creștinismul în ziua de astăzi, s-a realizat sub îndrumarea atentă a preoților noștri daci. În acest mod, Biblia – Noul Testament, este și rămâne o carte plină de înțelepciune și demnă de urmat,
277

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

chiar dacă au fost scoase din ea multe texte sacre. Eu am rămas, pur și simplu, surprins când am găsit în complexul de la Basarabi un Zalmoxis – același Zalmoxis care se găsește și la Șinca Veche – care ținea pe genunchi Biblia și căruia îi curgeau lacrimile pe carte. E fantastică imaginea! Dar nu le poți spune pe toate dintr-o dată. - Zalmoxis la Șinca Veche, zise Codrin, făcând ochii mari și începând să vibreze tot. - Da, Codrin, îl vei găsi lângă absida de la altar. - O, Doamne, ai lăsat atâtea semne... dar despre Grădina Edenului?

Grădina Edenului
Părintele Kalinic spuse: - Corect spus este „Grădina din Eden”, deoarece și în Biblie se spune că Grădina este „plantată... spre est de Eden” și, astfel, „Eden” denotă teritoriul mai extins ce conține Grădina și nu este totuna cu numele grădinii. Deci, spunem corect „Grădina din Eden”. În Talmud (Berakhot, 34b), de asemeni, se afirmă că Grădina este distinctă de Eden. Au fost o serie de afirmații cu privire la actuala așezare geografică a „Grădinii din Eden”, dar multe dintre acestea au legături puține sau nu au deloc legături cu textul Genezei, continuă părintele. În notele de subsol din „Perla Scumpă”, ce este publicată de Biserică, este afirmat că erau ținuturi și râuri cărora li s-au dat mai târziu nume legate de alte pământuri și râuri din Cartea Genezei. Descrierea geografică a Edenului în Biblie se referă, astfel, la ținuturi și râuri complet diferite decât cele care astăzi sunt considerate locuri istorice ale „Grădinii din Eden”. Cartea Genezei este sursa principală din Scripturi cu privire la geografia Edenului dar, de fapt, conține puține informații asupra Grădinii în sine. Astfel, avem scris: Geneza 2:7 – 10 : „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi, Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus
278

acolo pe omul pe care-l zămislise. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, iar în mijlocul grădinii era Pomul vieții şi al cunoașterii Binelui şi Răului. „Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făceau patru braţe...”. Geneza 2:15 – 17 „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească și a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din Pomul cunoașterii Binelui şi Răului să nu mănânci căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit...” Din Geneza biblică aflăm că în Eden se află „Pomul vieții”, ca simbol al cunoașterii. Aceasta „cunoaștere” reprezinta Axa Spirituală a planetei, este Axis Mundi care răspândește „cunoașterea” din Muntele Sfânt sau Edenul biblic. „Un râu ieșea din Eden și uda grădina și de acolo se împărțea și se făceau patru brațe...” (Geneza 2:10). Părintele adăugă: - Adică Dunărea, care străbate acest Eden, udă Câmpia Română și Câmpia Bărăganului, adică „Grădina” din apropiere și „de acolo se împărțea și se făceau patru Câmpia Română brațe...”, ce formează Delta Dunării cu „mlaștinile” ei la „est de Grădină”. Aceasta este geografia biblică a Grădinii din Eden. De aici vor pleca, așa cum spun și legendele, titanii, urmașii oamenilor primordiali, pentru a cuceri Edenul, căci omul a încălcat porunca cea dintâi și a început să se lase cuprins de dorința de mărire. De a conduce, de a da ordine, de a fi puternic. A devenit ambițios, orgolios, și-a pierdut răbdarea de a cunoaște înțelepciunea divină. După cum scrie și în Biblie: „Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând Binele şi Răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din
279

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

el, şi să trăiască în veci.” Geneza 3:22 – 24 De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi, izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” Această sintagmă, „omul a ajuns ca unul dintre Noi”, ne dezvăluie faptul, cunoscut de multă lume la ora actuală, că umanitatea este rezultatul a mai multor zei creatori. Acești zei au devenit creatori3 cu puteri depline, dezvoltând, la rândul lor, alți creatori – oameni care dobândesc aceleași puteri divine odată cu evoluția lor spirituală. Întrebarea este: „Dacă noi am deveni dumnezei, oare nu am proceda la fel ca și Dumnezeu, împărțindu-ne sufletul pentru a crea noi vlăstare care să ia parte la fericirea deplină dumnezeiască?” În momentul în care omul a coborât din starea paradisiacă în care comunica în permanență cu Dumnezeu, prin respectarea legilor divine, și a început să se separe de această unitate, atunci au început să apară și dorinţele sau lipsurile. Atunci, datorită ignoranței în care se complac de cele mai multe ori, astfel de ființe devin ușor de manevrat și ușor de folosit în scopuri distructive de către energiile subtile malefice. Aceste energii negative abia așteaptă slăbiciunile oamenilor pentru a profita din plin de ele, iar astfel de oameni se vor mira, la un moment dat, de situația penibilă în care au ajuns. De aceea, marii zei vor distruge pe acești oameni decăzuți spiritual, pe acești titani, pentru a da naștere unei noi omeniri. Prin fraza biblică: „Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci...”, creatorii nu ne transmit că iată, un om a devenit ca noi și trebuie împiedicat ci, în marea lor bunătate și înțelepciune, ei ne opresc totuși de „a trăi în veci...” în PĂCAT! Aceasta este continuarea și înțelegerea normală a textului biblic, pentru că, mai apoi, tot prin grija lor, suntem puși la muncă pentru a vedea că putem și noi să obținem rezultate bune dacă muncim. Bineînțeles că și acest aspect este o analogie la grija pe care trebuie să o avem față de suflet și pentru a nu deveni leneși și încăpățânați în origoliul nostru prostesc.
3 Omul este doar co-creator în tot ceea ce face, adevăratul Creator este numai Dumnezeu.

„O, Doamne, mare este Grădina Ta! Te rugăm, Doamne, iartă-ne și ajută-ne să trecem cu bine toate testele spirituale. Amin!”, zise Codrin în gând. - Un alt citat este: „Uriașii erau pe Pământ în vremurile acelea, după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii care au fost în vechime”. Acest pasaj din Geneza (6.4), cuprins în Vechiul Testament, a dat multă bătaie de cap celor care cercetau Cartea Sfântă. Și totuși a fost inclus în Biblie, deși, de atunci, toți credincioșii se întreabă: „Cine erau aceşti Fii ai lui Dumnezeu?”. Revenind în planul fizic, pe Dealul din cretă sau, mai bine zis, pe Muntele Kreației, Codrin simțea o anumită nostalgie după Edenul timpurilor primordiale, în care oamenii trăiau în acord cu Voința lui Dumnezeu, ducând o viață paradisiacă pe acest pământ. * Îndreptându-se spre Cetatea Histriei, Codrin auzea și acum glasul inspirator al uriaşului de pe Muntele Kreației de la Basarabi: - Ești aici ca să vizitezi izvoarele pure ale creației. Ești aici ca să îți cureți sufletul și să primești o nouă lucrare în inima ta. Ești aici ca să te unești cu Marele Neam al Zeilor din care ne-am născut cu toţii!

Cetatea Histria
Pe malul lacului Sinoe, „la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului”, după cum ne relatează Strabon, se află Cetatea Histria, cel mai vechi oraș atestat de pe teritoriul țării noastre, așa cum este consemnat de istoricii greci și romani, cu o vechime de peste 2.600 de ani, urmat fiind, ca vechime, de alte două localități de la țărmurile mării, de Tomis (Constanța) și Callatis (Mangalia). Traseul către cetatea Histria este simplu. La numai 65 de kilometri de Constanța, cum ieșim din staţiunea Mamaia, se merge pe drumul de lângă mare, trecem prin Năvodari, Corbu și ajungem lângă golful Halmyris unde,
281

280

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

în partea de nord a peninsulei Istria găsim o cetate cu un trecut de legendă, care astăzi este unul dintre cele mai importante obiective turistice pentru cei ce vizitează litoralul românesc și Delta Dunării. După cum ne relatează istoricul Eusebius, colonia greacă Histria (Istria, în limba greacă, denumire luată de la fluviul Istros = Dunărea) a fost fondată în jurul anului 657 î.Hr., pe temelia unei localități geto-dace, de către elinii care doreau să întrețină relații comerciale cu localnicii noştri. Grecii aduceau de peste ape podoabe, ulei de măsline, mirodenii și vinuri iar, în schimbul acestora, geto-dacii le ofereau piei de animale, miere, grâne sau pește sărat. În secolul VII î.Hr., în Histria se aflau templele unor zeități precum Zeus sau Afrodita. O parte dintre coloanele acestor temple mai stau mărturie și astăzi în fața turiștilor. Secolul VI î.Hr. reprezintă pentru Histria o perioadă de distrugeri, datorită invaziei diferitelor triburi, dar, după aceasta, Histria înflorește, intensifică activitatea de comerț și bate monedă proprie. La sfârșitul sec. IV î.Hr., alte triburi de sciți încearcă să cucerească Histria, cu intenția de a se stabili la sudul Dunării. În secolul I î.Hr., cetatea este recucerită de către Burebista, în urma unor răsturnări de situație, în conflictele
282

greco-romane din acea perioadă. După moartea lui Burebista, Histria trece sub stăpânire romană. Timp de câteva secole, cetatea va cunoaște o perioadă de înflorire și dezvoltare economică. În acea vreme, așezarea era înconjurată de un puternic zid de apărare, era alimentată cu apă prin conducte lungi de peste 20 km, străzile erau pavate cu piatră, iar instituțiile de educație fizică (gymnasion) și cele culturalartistice (museion) cunoșteau o amplă dezvoltare. Apar edificiile termale, o multitudine de temple romane, precum și cartiere pentru oamenii bogați, piețe și magazine. Dar în golful Halmyris, unde era așezat orașul, a început să se depună o cantitate tot mai mare de nisip, astfel încât negoțul pe mare a fost oprit. Apoi, din cauza diferitelor triburi care atacau cetatea, locuitorii acesteia au restrâns treptat zona urbană la incinta care este vizibilă și astăzi. Orașul a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de 1.300 de ani, începând din perioada greacă și până în epoca romano-bizantină. În cursul secolului al VII-lea d.Hr., cetatea a fost distrusă de atacurile avaro-slave și părăsită treptat de locuitorii săi. Zidurile Histriei vor vedea din nou, după secole, lumina zilei, în anul 1914, când sunt scoase la iveală de către arheologul și istoricul Vasile Pârvan. La intrarea în cetate se află și un muzeu, care poate fi vizitat în orice perioadă a anului.
283

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Basilica

O importanță deosebită o au descoperirile arheologice de la Histria, deoarece aici săpăturile au scos la iveală, pe straturi diferite, sanctuarele sacre care aparțineau fiecărei tradiții spirituale. Astfel, s-au descoperit pe trepte, în adâncime, mai întâi basilici creștine, apoi temple romane și grecești, iar în stratul cel mai vechi s-au găsit sanctuarele sacre ale geto-dacilor.

Meditaţia de la Histria
Codrin s-a așezat pe jos în interiorul basilicii şi a privit cu transfigurare întreaga zonă în care se afla. Zidurile acestea din piatră aflate lângă țărmul mării emanau o căldură proprie, iar cerul nesfârșit de deasupra lor te invita la un zbor plăcut către alte planuri ale manifestării, către lumi demult uitate... sau ocultate. Fixându-și ferm conștiința în zona inimii, Codrin a intrat în meditație profundă de comuniune cu Sufletul Neamului Românesc. S-a simțit luat pe sus de un val de energie proaspăt și plăcut, asemenea brizei mării. Sufletul a început să-i urce la cer, explodând de fericire și întreaga conștiință i s-a centrat în cel de-al treilea ochi, Ajna Chakra1. Întreaga energie i se focalizase într-un singur punct, undeva deasupra sprâncenelor, în mijlocul frunții. La început, conștiința îi pătrunse într-un spațiu dens negru, dar care nu îi genera nicio teamă. Conștientiză că nu era decât o barieră a minții. Continuă să se focalizeze ferm în Ajna Chakra și pătrunse dincolo de acea culoare neagră, într-un spațiu indigo, apoi violet, ce era mult mai plăcut ca trăire, iar starea mentală
1- Ajna Chakra- Centru de forță plasat pe corpul uman în zona din mijlocul frunții, numit și ochiul spiritual. Amplificarea energiei lui conferă o mare putere de concentrare și focalizare mentală, inteligență, calm mental, putere de sinteză și de memorare, o extraordinară capacitate de control asupra trupului, precum și atingerea capacităților paranormale de clarviziune spirituală. El conferă capacitatea de a percepe celelalte lumi paralele invizibile, precum și posibilitatea de a percepe evenimentele din viitor, numită profeție.

de focalizare îi deveni mult mai puternică și mai clară. Rămase în continuare ferm focalizat și iată că în mijlocul culorii violet apăru un punct galben precum aurul strălucitor, care îi impregna ființa cu o mare forță mentală. Pentru a nu-l lua „valul puterii”, Codrin a rămas mereu conectat la iubirea care i se revarsa din suflet către minte. Conștientiza profunda conexiune dintre minte și inimă, realizând un echilibru dinamic – „inimă în minte și minte în inimă”. Simți apoi cum întreaga sa minte devine asemenea unui diamant în care se reflectă cu putere conștiința Sufletului Neamului Românesc. Conștientiză atunci, într-o stare de profundă recunoștință față de Dumnezeu, că neamul românesc nu poate fi adormit, oricât de mult s-ar strădui alții să o facă. Că oricâte valuri vor veni peste el, el se va ridica tot mai sus, cu ajutorul energiei pământului, la Dumnezeu. - Căci din pământul acesta își trage seva Copacul cel Mare, auzi Codrin glasul părintelui Kalinic în conștiință. Nu îl vedea, dar îi simțea prezența lângă el. - Părinte Kalinic, zise mental Codrin, dacă Muntele Sfânt este același cu Arborele Vieții, atunci de unde își trage el seva care hrănește sufletul acestui neam? - A venit timpul să afli. Vino, suflet românesc! Codrin simți cum sub el se deschide o treaptă, cum pătrunde prin acest ochi de lumină ca printr-un portal și cum este condus pe o cuantă de lumină, undeva către interiorul pământului. Folosindu-și ochii astrali, îl văzu pe părintele Kalinic în dreapta, iar în fața lui, cât și împrejur, era o ceață care se ridica ușor, abia lăsând să se vadă, în partea de jos, niște arbuști și niște clădiri albe. Codrin privi ochii părintelui Kalinic, care radiau de o anumită lumină tainică și inefabilă. Ceața se ridică și dezvălui privirii înmărmurite a lui Codrin splendoarea care radia din această lume cu totul divină. În centrul acestei priveliști se afla așezat, pe un lac uriaș, o insulă care semăna foarte mult cu o floare de lotus. Pe insulă erau palate și case nenumărate, cu grădini, pomi și ape curgătoare de o frumusețe și armonie care te îndemnau la contemplare și uniune cu sublimul Dumnezeu. În centrul acestui lotus se afla un palat minunat, care cuprindea în lumina lui subtilă întregul regat al Shambalei. Codrin a aflat din Conştiinţă că se află aici, în locul pe care și-a dorit cel mai mult să-l viziteze de pe pământ.
285

284

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Regatul Shambalei2 - Lumea înţelepţilor planetei Pământ
Întregul regat era luminat de un soare interior care răspândea această lumină pretutindeni, în mod constant, fără să existe noapte în acest loc divin. Pe lacul peste care zburau diferite păsări paradisiace pluteau câteva corăbii din lemn care aveau pânzele asemănătoare cu cele ale vechilor corăbii chinezești. Atmosfera paradisiacă era întregită însă de imaginea orașului-lotus, care plutea în mijlocul acestui lac ce te atrăgea ca un magnet, și a construcțiilor sublime care străluceau aici. În plus, atmosfera plină de farmec, impresionantă era pătrunsă de sunete atât de plăcute auzului, încât Codrin se lăsă cuprins de o pace și fericire paradisiace. - Părinte, zise Codrin eliberând mental gândul, cum se face că am pătruns prin cetatea Histriei în Shambala? - Codrin, Shambala are, pe teritoriul țării noastre, mai multe porți prin care se poate comunica cu ea. Chiar şi în Bucureşti există două astfel de porţi de translaţie, iar în munţi avem destule. Gândește-te că prima proiecție a Shambalei s-a realizat pe pământul acestei țări cu mult timp în urmă. Apoi, conform unor necesități naturale ciclice, ea și-a schimbat centrul în India, apoi în Tibet și tot așa în mai multe locuri, până când învăţăturile spirituale au cuprins întreaga planetă. Întotdeauna însă va reveni în locul din care a plecat, atunci când se realizează un ciclu complet în Manifestare, precum soarele care răsare mereu dinspre răsărit după noaptea cea lungă. Iar acum întreaga natură se pregătește, întregul pământ al țării noastre se pregătește pentru această grație, pentru că mai este foarte puțin timp, față de miile de ani care s-au scurs, până când Shambala și înţelepții ei se vor manifesta cu o putere fără precedent pe planeta Pământ. Centrul din care înţelepţii Shambalei vor manifesta această înţelepciune eliberatoare este România. - Reîncepe o nouă epocă spirituală? zise Codrin, prinzând ideea.
2 - Mircea Eliade pomenește despre acest tărâm în nuvela ”Secretul doctorului Honigberger”, iar Amiralul Byrd în jurnalul expediției sale din 1947. Ulterior, după expediția din 1956, el declară la data de 13 martie 1956 că ”această expediţie a descoperit un nou tărâm”.

- Reîncepe o nouă Satya Yuga. Așa-i, Codrin, epoca mult așteptată: Epoca de Aur a umanității. Dar, pentru ca această translație să se petreacă fără mari probleme pentru omenire, sunt necesare câteva purificări, atât la nivel planetar, cât și la nivel de conștiință a umanității. - Da, înțeleg, zise Codrin. - Să mergem la palatul regelui Shambalei, suntem așteptați. Au pătruns fulgerător într-o sală de conferințe gen amfiteatru. Pe scaune se aflau mai multe ființe umane, cât și ființe din alte sisteme solare. Mulți dintre ei se teleportau chiar atunci, pe locuri dinainte stabilite. Erau federații din alte sisteme planetare chemate la acea reuniune galactică. Codrin era uimit, dar avea să realizeze în scurt timp că mare parte dintre ei veniseră să ajute umanitatea. Părintele Kalinic îi spuse: - Dată fiind situația îngrijorătoare în care se află atât planeta Pământ, cât și întreaga umanitate, datorită păcatelor și a ignoranței în care trăiesc o mare parte a oamenilor, la nivel planetar s-a acumulat o energie subtilă negativă atât de mare, încât este pusă în pericol atât planeta, cât și umanitatea. Acest lucru nu este permis, deoarece ar afecta nu numai sistemul solar, ci și întreaga galaxie. De aceea, mulți oameni vor pieri datorită ignoranței în care se complac, translatând în planurile inferioare ale manifestării, mulți își vor învăța lecțiile prin grele suferințe, iar ceilalți, care se abandonează plini de iubire Voinței lui Dumnezeu, se vor bucura și se vor desăvârși ca ființe divine pe această planetă, fiind libere apoi să colinde toate paradisurile. Așa fiind, este necesară periodic intervenția Creatorilor de Lumină, pentru a ajuta la arderea acestor acumulări de energie subtilă negativă care înconjoară planeta. La un moment dat s-a făcut liniște și a intrat Regele Shambalei în haina-i albă de lumină. A binecuvântat întreaga adunare, apoi s-a așezat pe scaunul care se afla undeva mai jos, în centrul amfiteatrului. Am simțit inimile noastre vibrând într-un mod aparte, acordându-se la un nivel mult mai rafinat, o sublimă stare de înălțare către Dumnezeu, care provenea din ființa divină a Regelui Lumii. Intrând cu toții în meditație de comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Codrin s-a simțit topindu-se într-un ocean beatific de lumină. După această meditație, în care Codrin a „gustat” din pacea paradisiacă a creației, au început discuții pe diferite teme: mediu, politică și strategii foarte înțelepte, la care nu
287

286

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

te-ai fi așteptat ca pe termen lung să se dea astfel de soluții. După aproximativ o oră, un sfert dintre ei s-au teleportat la navele care îi așteptau în afara spațiului Terrei, iar noi am fost translatați cu toții deasupra Muntelui Sfânt. Senzația a fost că am ieșit prin Muntele Sfânt undeva, la câteva sute de metri deasupra, printr-o coloană de lumină care se unea în transcendență cu Dumnezeu. Cât timp s-a aflat în coloana de lumină, Codrin a conștientizat că, de fapt, noi, oamenii, suntem în permanență în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. O, Doamne, câtă graţie să te afli pe Muntele Sfânt cel atât de ocultat şi ce fericire este să privești peste munții acestei țări, să poți cuprinde într-o singură privire marea de frumusețe care înconjoară acest tainic loc. Coamele împădurite ale munților se înșiră până în depărtare, lipindu-se de norii pufoși ai cerului, iar zările cuprind în ele dulceața acestei infinite uniuni. Odată cu venirea noastră din Shambala, am fost înconjurați de cete nesfârșite de îngeri. O liniște și o pace dumnezeiască cuprindea toți munții. „O, victorios ești Tu, Doamne, în tot ceea ce faci!”, zise în gând, cu adâncă recunoștință, Codrin. Cu toții am ascultat îndrumarea Regelui Shambalei de a binecuvânta întreg teritoriul românesc, cât și pe toți oamenii care locuiesc în această țară. Ne-am întors cu toții către 8 direcții ale spaţiului. Regele Lumii s-a ridicat cu aproximativ 50 de metri mai sus. În acel moment s-a produs o vibrație energetică ce venea de undeva din înaltul cerului. Coloana cea tainică ce se înălța din Muntele Sfânt și-a intensificat fluxul energetic și s-a transformat într-o indescriptibilă coloană de lumină, care pătrundea prin Regele Shambalei – Maestrul Luminii, coloană ce intra apoi în Muntele Sfânt. Expansionând această lumină, Regele Lumii ne-a dăruit această energie cosmică, ce este iubirea cea tainică a lui Dumnezeu Tatăl pentru noi oamenii. E ca și cum ar fi „agățat” de noi această lumină preasfântă, căci ea radia acum la aproximativ 100 de metri înaintea noastră, fiind în permanență conectată cu scânteia divină din noi. Eu l-am urmat pe părintele Kalinic și ce făcea el făceam și eu, învățând astfel să dăruiesc lumină către această lume dragă sufletului meu. Am binecuvântat și am dus lumina în casele oamenilor... și mulți oameni s-au împăcat unii cu alții în inimile lor în acest timp, căci toți avem o Mamă – Geea și un Tată Preasfânt, toți suntem din pământ și Duh Sfânt de la Dumnezeu Tatăl.
288

* Revenind pe plaiurile histriene, Codrin deschise ușor ochii și un zâmbet de fericire îi lumină întregul chip: dintr-o parte în alta a cerului, un curcubeu dublu lumina sufletele oamenilor. Codrin și-ar fi dorit să viziteze și Insula Albă (Insula Șerpilor), dar, deocamdată, insula este militarizată și nu se poate vizita.

Insula Șerpilor
Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor. Primul autor care a menţionat insula (anul 777 î.Hr.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. I-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabon şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai Antichităţii şi Evului Mediu. De ce Insula Albă? Insula Șerpilor
289

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză. Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian. Cultul lui Apollo. În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperborenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copiii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui. Templul lui Achile. Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei, Achile, eroul Troiei, ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi, în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul-comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar
290

calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.Hr., prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”. Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I.G. Brătianu, în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană”, în care spune că: „Unul dintre popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului.[...] Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi.” Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec. II d.Hr.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici, după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi. Astfel, Leonym, ducele crotonienilor din Bruţiu, care, într-o luptă ce-o avusese cu locrienii, căpătase o rană la piept, din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.. Importanţa spirituală a insulei Am arătat pâna acum importanța istorică a Insulei Şerpilor. Dar, aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual. 1. Teoria Geea, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii, precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca și
291

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii, şi Geea este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte. Depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa-numita grilă planetară. Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt, de fapt, fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului Univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles, dacă investigăm puţin geometria sacră. Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă atunci când ne raportăm la Dumnezeu, întreaga perspectivă se modifică şi apare astfel geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a trupului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie. Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob ce sunt, de fapt, puncte-focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm apariția unor fenomene deosebite: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie subtil energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, accelerarea şi îmbunătăţirea procesului de dezvoltare a plantelor etc. În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile subtile generate de aceste formaţiuni alimentează energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Astfel de edificii sunt templele maiaşe, piramidele din Egipt, formaţiunile din piatră de la
292

Stonehange (adevărate „antene cosmice”), templele închinate marilor zei din Antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a constatat, de-a lungul timpului, că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene subtil energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile formei, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate subtil energetică. În cartea „România Pitorească”, Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o foarte frumos: „Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet, Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării. După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina. – Nu ţi-e urât aici, leat?, îl întreb ca să intru în vorbă, pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei. – Poi, de ce să ne fie urât? Că doar nu suntem pe pământ străin, e tot ţara noastră. Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: «A noastră-i toată». Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici demult, demult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio
293

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg, urlând, de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc sub legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”. * Aici a existat un templu închinat lui Apollo pe care, însă, ruşii l-au demontat piatră cu piatră şi transportat la Moscova în secolul al XIX-lea, astfel că vestigiile au dispărut complet. Faptul că administraţia Constantinescu a cedat în mod absurd această insulă Ucrainei este cel puţin bizar. Deşi acum acolo nu mai este nimic, probabil memoria vremurilor trecute ne va descoperi multe taine atunci când va fi din nou permis să vizităm această insulă.

Ansamblul rupestru de la Țâpova
Mânăstirea rupestră Ţâpova este săpată în stâncă la peste 100 de metri deasupra albiei Nistrului, fiind situată la 42 km de Rezina şi 40 km de Orhei, în Republica Moldova. Pe unul dintre dealurile aflate de la intrarea în defileul de la Țâpova, în perioada antichității (secolele IV-III î.Hr.), se înălța o cetate din pământ a geto-dacilor și, până în zilele noastre, aici s-au păstrat bastioanele ei de promontoriu. Codrin a aflat că Ștefan cel Mare venea aici și Îi mulțumea Domnului după fiecare luptă purtată cu cotropitorii, apoi mai construia un aşezământ monahal. Se mai spune că, în această mânăstire, domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt, s-a cununat cu soția sa, Maria Voichița, și că spiritul acesteia, ce
294

și-a găsit aici locul de odihnă, ia forma unei doamne în alb și poate fi văzut noaptea chiar și în zilele noastre... O altă legendă mai veche ne spune că, prin aceste locuri, lângă cetatea getodacă, și-a petrecut ultimii ani din viață poetul grec Orfeu, ce a fost înmormântat sub o lespede din piatră la poalele cetății. Legenda mai spune că mormântul lui s-ar afla într-o nișă de la poalele cascadei, putând fi recunoscut după o lespede cu șapte găuri. Cercetătorii afirmă că un astfel de mormânt a fost descoperit în apropiere de Țâpova. Mânăstirea ocrotită de stânca milenară pe care se înalță a servit moldovenilor secole la rând drept scut de apărare în lupta lor aprigă pentru libertate și independență. Mânăstirea-bastion, care a salvat atâtea și atâtea generații de moldoveni de robia tătaro-turcească, este o expresie vie a memoriei poporului nostru. Peisajul de aici este excepțional: liniștea apelor Nistrului, stâncile abrupte, cu sute de chilii și grote, frumusețea naturii și a cascadelor. Râușorul Țipova, coborând spre Nistru, formează numeroase cascade cu o înălțime de 10 – 16 metri, care au pus Una dintre cascadele râului Țipova cândva în mișcare pietrele multor mori de apă. Urcând un drum puțin anevoios, se ajunge până la cascade, unde se pot vedea unele dintre cele mai mari cascade de la noi. Ocupaţia sovietică din 1940 a însemnat închiderea sfântului lăcaş, mânăstirea fiind redeschisă în 1994, deşi în biserica din piatră nu se mai slujeşte. În 1988, braniștea Țâpova a fost concesionată asociației ecologico-culturală Fenix, pentru a se crea aici un impresionant muzeu sub cerul liber. Starea actuală a schiturilor de piatră evocă vitalitatea trecută a acestor centre monastice în care funcţiile spirituale se contopeau cu cele culturale, rolul de
295

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

ctitorie creştină împletindu-se cu rolul specific unei aşezări de hotar, bisericile rupestre constituind în egală măsură avanposturi ale autorităţii domneşti. Ansamblul este foarte vizitat de turişti care simt din plin energia binefăcătoare a acestui loc sacru. Mulţi cred că locul este impregnat cu pecetea sfântă a domnitorului Ştefan cel Mare şi invocă aici plini de umilinţă graţia străbunilor. Codrin şi-ar fi dorit să viziteze Ansamblul rupestru de la Țâpova, dar cum încă există o graniţă între pământurile româneşti, hotărî să amâne vizita pentru un tur mai mare al Republicii (socialiste) Moldova. Acest loc însemnat pe harta subtil energetică a țării, încă „țipă”, și îi cheamă pe frații români să reîntregească hotarele ţării. Acest pământ sfânt nu va putea fi înstrăinat niciodată de Sufletul neamului, pentru că în el dăinuie amintirile şi viaţa celor care au luptat pentru păstrarea unităţii de neam şi ţară.

Domnul Moldovei
Cu o credință nestrămutată în Dumnezeu, Ștefan cel Mare și Sfânt a domnit timp de 47 de ani peste Moldova și a condus destinele acestei țări către fapte mărețe, care vor înnobila pentru totdeauna aceste pământuri sfinte și vor aduce glorie eternă Neamului Românesc. Emoţionantă este scrisoarea voievodului Ştefan adresată cârmuitorilor din ţările creştine. În scrisoare se subliniază sfânta lui dorinţă de a-şi apăra ţara şi credinţa: „...păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii. […] Dar, dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci toată creştinătatea va fi în primejdie”. Iată de ce Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Ştefan cel Mare și Sfânt „atlet al creştinătăţii”. Teama voievodului s-a
296

dovedit a fi întemeiată, întrucât în vara anului 1476 Moldova a fost atacată de o armată turcească de peste 150.000 ostaşi, comandată de aprigul Mahomed al II-lea. Deşi bravul voievod Ştefan şi cei 12.000 de moldoveni nu au putut să ţină piept acestui puhoi în bătălia care a avut loc la Războieni, la 26 iulie 1476, cetăţile Moldovei au rezistat, iar sultanul a fost nevoit să se întoarcă fără a-l îndepărta pe Ştefan de la domnie şi fără a supune Ţara Moldovei. Cronicarul polonez Miechowski îl considera un sfânt şi un geniu militar. Cu mare admiraţie îl evoca astfel: „O, bărbat glorios şi victorios, care ai biruit pe toţi regii vecini! O, om fericit, căruia soarele i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile! […] Tu eşti drept, prevăzător, isteţ, biruitor împotriva tuturor duşmanilor. Nu în zadar eşti socotit printre eroii veacului nostru”. Iar Jan Dlugosz, un mare cronicar polonez afirma: „După părerea mea, el este cel mai vrednic a i se încredinţa conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător împotriva turcilor.”. Discursul rostit de erou în faţa ostaşilor, curtenilor, boierilor, înainte de a muri, trezește sentimentul sublimului: „Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe … că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!” * La o distanţă de aproximativ 1,5 km de mânăstirea Putna, se află chilia lui Daniil Sihastrul, sfătuitorul cel de taină al lui Ștefan cel Mare și Sfânt. În această chilie a trăit peste 20 de ani, timp în care monahi ori pustnici din toată țara veneau la el pentru a primi îndemnuri și sfaturi duhovnicești. Încă din timpul vieții, Chilia lui Daniil Sihastrul el era cunoscut de credincioși drept Sihastrul cel Bătrân, nume care exprima încrederea pe care contemporanii o aveau în înțelepciunea și sfințenia sa.
297

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

* Codrin își propuse ca atunci când se va întoarce de la Ţâpova, pentru a vizita Ceahlăul, să treacă cu mult drag și pe la chilia Sfântului Daniil Sihastrul. Oricum, mai avea de vizitat pe litoral și peștera Sfântului Casian, care este un loc încărcat energetic şi un foarte bun loc pentru retragere și meditație. Codrin a plecat de la Histria spre Buzău, unde avea de vizitat ansamblul rupestru de la Nuku, cu înscrisurile-i desenate pe pereții stâncoși, pe pietrele pământului. A ajuns spre seară în comuna Colți și s-a cazat la profesorul Nica. A primit o cameră la mansarda din lemn. E atât de plăcut să locuiești în camerele acestea tradiționale românești, cu ziduri curate, albe, și ștergare deasupra patului. Daca ar fi avut „aripi de înger”, Codrin ar fi urcat într-un minut pe Ceahlău. Mai avea doar trei zile și trebuia să ajungă înapoi la Peștera Ialomicioarei, unde era așteptat de părintele Kalinic. Își promise însă că se va întoarce pe Ceahlău pentru o mini-vacanță de neuitat. Adună câteva date de pe internet înainte de a intra în comuniune subtilă cu părintele Kalinic.

Ceahlăul
„Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia ţării, este izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti.” Dincolo de măreția peisajului, menită să taie pur și simplu respirația privitorului, Ceahlăul a intrat și a rămas în istorie datorită misterelor care îl înconjoară. Departe de a egala prin înălțime alte piscuri din țară, masivul poate fi, totuși, văzut și de la aproape 500 de kilometri distanță. În anumite
298

condiții atmosferice și de luminozitate solară, piscurile Ceahlăului se zăresc cu o deosebită claritate atât de pe țărmul Mării Negre, cât și de pe malurile Nistrului. Gheorghe Asachi scria despre acest fenomen încă din anul 1859: „Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei și pâna la Cetatea Albă. Locuitorul de pe țărmul Nistrului vede soarele apunând după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce și-a iernat turmele sale pe câmpiile Bugeacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăului.” În zona Ceahlăului se manifestă legătura cu transcendentul prin două miracole: Calea Sacră şi Umbra Piramidei. Ținând, într-o mare măsură, de miracolul pe care Dumnezeu ni-L oferă an de an în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbra vârfului piramidal Toaca, în combinație cu umbra vârfului Piatra Ciobanului, formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală gigantică, cu aspect de piramidă perfectă, motiv pentru care acest fenomen a fost denumit „Umbra Piramidei”. Prin unicitate şi măreţie, Umbra Piramidei a constituit, fără
299

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

îndoială, din cele mai vechi timpuri, o autentică hierofanie şi constituie principalul motiv pentru desfăşurarea, în timpul apariţiei sale, în prima decadă a lunii august, a Sărbătorii Muntelui Sfânt Ceahlău, o sărbătoare cu adânci rădăcini în filonul tradiției spirituale românești, peste care s-a suprapus mai apoi, deloc întâmplător, sărbătoarea creştină „Schimbarea la față”. Din punct de vedere optic, fenomenul este o compunere a minimum 4 umbre, date de formațiunile reliefului zonei. În jurul datei de 6 august, dimineața, vârful Toaca, ce are formă de piramidă regulată cu baza pătrată, sub acțiunea razelor solare dinspre est formează o umbră

Ceahlăul- Umbra Piramidei

în formă de triunghi isoscel, ca în orice zi senină din an. Stânca numită Piatra Ciobanului, fiind mai mică și mai jos, face altă umbră prelungă, la fel face și Piatra Vulcanului, și peste toate astea se suprapune lumina ce trece prin șaua muntelui (Lespezi). Datorită poziției Soarelui din această perioadă, toate umbrele sunt unite la vârf, sunt legate ca într-un „buchet” și se creează imaginea magnifică tridimensională cunoscută ca „Piramida”. În celelalte zile ale anului, fiecare dintre formele de relief enumerate face propria umbră fără a forma „Piramida”. Se poate vedea clar cum se mișcă umbrele, se adună, apoi se despart, în funcție de mișcarea punctului de răsărit al Soarelui (soarele se mișcă cu aproximativ un grad pe zi). Din punct de vedere fizic, al opticii clasice, deși este o problemă complexă, poate fi explicată. Pentru a fi, însă, clară și tridimensională proiecția acestei piramide, trebuie îndeplinite câteva mici miracole simultan: Soarele trebuie să răsară din locul potrivit formării Piramidei doar în preajma zilei de 6 August (a 49-a zi după Solstițiul de vară). O altă condiție este ca, la răsărit și imediat după, trebuie ca spre est să nu fie nori, razele Soarelui să nu fie obturate, precum și să existe un „ecran de proiecţie” pe care să se formeze imaginea tridimensională, „ecran” format din aerosoli (particule fine solide) şi apă în suspensie (ceaţă, nori), dar cu o densitate ce permite totuși trecerea luminii. Dacă aceasta nu este de ajuns pentru a produce o profundă impresie, fenomenul de refracție a razelor solare în jurul formelor ce se afla pe vârful Toaca duce la formarea unui halou multicolor, un fel de curcubeu sferic. Te vezi, de acolo de sus, oglindit pe vârful virtual al Umbrei Piramidei, învăluit în aure multicolore. Este o minunăție ce se repetă an de an. Un alt fenomen optic, cu care debutează formarea hologramei naturale a Umbrei Piramidei, deşi de mai scurtă durată, este
Aura lui Buddha

300

301

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

probabil chiar mai important decât acesta şi constă în apariţia spre vest, pentru câteva minute, a mirificei Căi a Cerului. Datorită jocului de lumini şi umbre din primele minute ale răsăritului, umbra vârfului se proiectează pe cer pierzându-se în adâncimile acestuia, astfel încât pare că între cer şi pământ s-a deschis un imens şi nesfârşit drum întunecat mărginit în stânga de un parapet luminos. Ori este sigur că această sublimă cale celestă a fost observată de oamenii muntelui, în special de sacerdoţi, din cele mai vechi timpuri. Calea Cerului este un fenomen optic de-a dreptul fascinant şi absolut unic, deasupra muntelui se formează un stâlp de lumină, care se pierde în imensitatea cerului și care este mărginit pe laturi de două benzi întunecate. Prin unicitatea şi măreţia lor, cele două fenomene succesive, Calea Cerului şi Umbra Piramidei, au constituit hierofanii de prim ordin din cele mai vechi timpuri şi pot justifica nu numai Sărbătoarea Muntelui, ci şi caracterul de Munte Sfânt al Ceahlăului. Interesant este faptul că, spre est de Ceahlău, pornea aşa-numita Cale Sacră (v. N. Miulescu, 1978), care ajungea la Cheile Bâcului, în sud-estul oraşului
302

Chişinău, de unde continua spre est şi era marcată printr-o linie de megaliţi amintită şi de D. Cantemir în „Descrierea Moldovei”, linie ce ar corespunde cu Exampeos-ul menţionat de Herodot. Acelaşi autor afirmă că „cel mai înalt multe al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi fost cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost tot atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia”. Ne putem, cel puţin, imagina cât de importantă este şi a fost încă din vremuri imemoriale sacralitatea acestor fenomene, dovadă vie fiind păstrarea în tradiţia muntelui Ceahlău a sărbătorii anuale a urcatului pe munte. Aceasta se petrece pe data de 6 august, dată la care este consemnată în calendarul ortodox „Schimbarea la faţă”, denumirea ei din popor fiind, însă, cea de „Probejenia” sau „Probajini”, și este Sărbătoarea Muntelui. Iată şi o legendă, care păstrează foarte multe informaţii relevante cu privire la sărbătoarea străveche a „Probejeniei”: „Se spune că, pe muntele Ceahlău, ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miazăzi, spre Valea Jitanului căreia, de atunci şi până acum, aşa îi spune. Dar, într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare-răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că, în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi, peste ceasuri, când mândrul Soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul. După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale, nemaivăzând pe cei doi tineri
303

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

uriaşi şi nicio mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu, au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Vârful Toaca Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia...”. Stânca Panaghiei În calendarul popular, data de 6 august delimitează hotarul dintre vară şi toamnă, începând ca din această dată, frunza codrului să pălească, să-şi schimbe culoarea, iarba să nu mai crească, iar apele să se răcească, de unde şi interdicţia rituală impusă omului de a nu se mai scălda în apa râului. La fel şi omul se schimbă la faţă, nu mai este înnegrit de arşiţa verii, chipul lui începe să se albească. Astfel, natura, omul, cosmosul, toate îşi schimbă înfăţişarea, mersul, mişcarea, pregătindu-se pentru trecerea la marele anotimp al iernii. În acest context de încetinire a ritmului naturii şi al vieţii, „Schimbarea la faţă a Mântuitorului” nu face decât să evidențieze străvechile tradiții autentice românești. Se știe, însă, că nu tăindu-ne rădăcinile care ne-au hrănit întreaga viață strămoșească, ci unindu-ne cu aceste energii creatoare milenare, ne vom regăsi pacea interioară, ne vom dobândi statutul de sine. Aceasta este continuitatea și unitatea neamului românesc, trecutul și prezentul împreună, creștinismul autentificând vechea tradiție milenară, pentru a nu ajunge la concluzia că „unul seamană și altul culege”. Adică avem învăţătura creştină de la Marele Înţelept şi Eliberat Zalmoxis (Melchisedec) continuată de Mântuitorul Iisus, iar acum se afirmă că aceasta provine numai din religia iudaică.
304

În condiţiile în care avem la îndemână documente din folclor, cât şi fenomene cosmice vizibile cu ochiul liber, care atestă tradiţia străveche precreştină a sărbătorii Urcatului pe munte, devenită în timp sărbătoarea „Schimbării la faţă”, ar fi lipsit de sens să nu recunoaștem continuitatea, măcar în parte, a spiritualității sacre a sacerdoților geto-daci, cu cea a creștinismului prin sihaștrii creștini care au înnobilat aceste pământuri sfinte. Această continuitate trebuie recunoscută și redată poporului, a cărui inimă încă suferă după o tradiție milenară ce se încearcă a fi dată uitării și nerecunoscută de cei răuvoitori. Căci Probejenia reprezintă, de fapt, o mare schimbare sau trecere în altă condiţie, ce are repercursiuni asupra tuturor, inclusiv asupra sufletului. Conform tradiţiei actuale, omului i se impune lepădarea de greşelile trecute, drept pentru care există obiceiul ca, în această zi sfântă, oamenii certaţi în cursul anului să se împace. Această purificare presupune și restabilirea echilibrului între cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, o invocare şi pomenire a sufletelor celor morţi prin străvechiul obicei al Moşilor (reflectat şi în legenda de mai sus). Acum sunt pomeniţi Moşii Schimbării la faţă, „coliva din struguri” fiind ofranda sacră simbolică din aceste poame ale verii, care începeau să se coacă. Prima boabă nouă de strugure luată în gură („boabă nouă în gură veche”) era ca o împărtăşanie ce înlesnea comunicarea cu morţii neamului şi dădea speranţa vieţuirii pentru cei rămaşi în „lumea albă”. Atât „strugurele”, cât şi „peştele”, care se mănâncă în această zi, sunt simboluri ale Floare de colț reînvierii, schimbării, prefacerii şi continuităţii. De pomană se mai dădeau şi miere de albine (aliment ritual) şi primul must. Plantele de leac culese în această zi (avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul), precum şi crenguţele cu fructe (alune, prune), sunt socotite a avea mare putere de vindecare
Crețișoară

305

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pentru unele boli ale verii. Tot aici, în Ceahlău, întâlnim și legenda Babei Dochia. Cea mai cunoscută tradiţie în legătură cu acest personaj mitologic este aceea în care Baba Dochia iese prea devreme cu oile la păşunat, iar în urma unui viscol năpraznic, care o prinde în munţi, îngheaţă, transformându-se, în unele variante, în stană de piatră. O altă tradiţie ne spune că Dochia era fiica lui Decebal. Fiind urmărită de împăratul Traian, aceasta, deghizată în ciobăniţă, este pe cale să fie prinsă în Munţii Ceahlău dar, rugându-se fierbinte lui Zalmoxis, acesta îi îndeplinește o ultimă dorință șoptită: „Stană de piatră să mă fac şi să rămân aici, în ţara mea!”. Într-adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea prea frumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. În tradiţia românească, primele 9 sau 12 (6 bune, 6 rele) zile din luna martie sunt consacrate Dochiei, fiind cunoscute sub numele de „zilele babelor”, caracterul de divinitate meteorologică al Dochiei reflectând caracterul schimbător al vremii în trecerea sa de la iarnă la primăvară care, uneori, are şi caracter de oracol, în această perioadă putându-se face şi predicţii Baba Dochia cu oile pentru anul ce urmează. Ca divinitate naţională, Dochia apare în Dacia Romană sub denumirea de Dacia Terra, Dacia Augusta, întocmai după cum este descrisă de Asachi în poezia sa, şi Dacia Felix. Dochia reprezenta, în fapt, Dacia, identificată, ca în multe alte legende, ca rudă de prim rang a oricărui conducător. Pietrificarea ne atrage atenţia la un lucru deosebit de important, dacă luăm în calcul că legendele sunt transmise criptat poporului, ce le păstrează pentru posteritate, anume: neromanizarea Daciei! Dacia, în momentul ocupării sale parțiale de către
306

romani, se închide ermetic în tradiţiile sale, păstrate fie sub denumirea unor zeităţi romane, fie prin păstrarea tradiţiilor străvechi în forme care depăşeau puterea de înţelegere a romanilor. Prin urmare, Împăratul Traian este sedus nu de frumuseţea răpitoare a vreunei fete din Dacia, fie ea şi de neam regal, ci de bogăţiile Daciei, pe care le-a jefuit încercând să salveze Imperiul de la faliment. Prin urmare, nimic din mitologia și credinţele poporului român nu se datorează „acţiunii civilizatoare” a romanilor. Tradiția noastră spirituală face adevărate miracole în suflete, mai ales atunci când călătorul pășește plin de aspirație pe cărările magice ale realităților tainice, pe înălțimile sacre. La orele răsăritului, deasupra Ceahlăului se produc jocuri de lumini unice și inexplicabile. Localnicii văd deseori apariții misterioase pe cer și descoperă pe pășunile din jur cercuri perfect trasate, pe care le pun pe seama altor ființe din Univers. Vârful Toaca reprezintă el însuși un mister. Acesta are aspectul unei piramide cu baza un pătrat cu latura de 290 de metri, figură considerată a se forma extrem de rar în mod natural. Măsurătorile efectuate de specialiști au arătat că laturile bazei au exact dublul mărimii piramidei lui Keops, din Egipt... și sincronicitățile continuă. La numai 40 de km NE de Ceahlău, la Târpeşti, Neamţ, a fost descoperită celebra cultură Cucuteni, datând din perioada anilor 4800 î.Hr. Printre vestigiile scoase la iveală, s-au găsit nenumărate obiecte care aveau incizate în Târnacop din fier- 3700 î.Hr. ceramică (perioada eneolitică) un motiv unic,
307

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Meditaţia de la Ceahlău
„Da, asta e țara mea! Acest colț de rai mă reprezintă întru-totul”, își zise Codrin cu sufletul înălțat la cer. Îşi puse cristalul în mâna stângă și, coborându-și plin de umilință gândurile spre zona pieptului, atinse profunzimea izvorului cel tainic. Scânteia divină pe care a dăruit-o Dumnezeu fiecărui om, începu să reverse în întreaga sa ființă iubirea nestăvilită, dorul de Dumnezeu care ne înalță la cer. Își amplifică starea de comuniune cu Dumnezeu Tatăl, până când simţi că întreaga lui conștiință se desprinde de simțuri și devine un canal de lumină. Consacră fructele acestei meditații lui Dumnezeu Tatăl și invocă grația și protecția părintelui Kalinic. În ființa lui Codrin se revărsă și mai multă lumină. Își proiectă atunci conștiința ascendent, pe acest canal de lumină și, intrând într-o stare beatifică, pătrunse prin „poarta cea strâmtă” a lui Brahma, aflată deasupra capului, în supramental. Aici, conștiința eliberată de corsetul prea strâmt al simțurilor, ne permite să celebrăm viața trăind din plin fiecare clipă, fiecare moment, cu o intensitate foarte mare, foarte vie, ce formează expresia adevăratei libertăți a conștiinței. Ajuns în această stare de Prezență, Codrin invocă plin de dăruire grația Mamei Divine a Timpului, Marea Putere Cosmică a Timpului Kali, căci numai prin Ea putem ajunge să controlăm Timpul și să avem acces pe cuantele-i de lumina, pentru a ne proiecta în orice spațiu și timp al manifestării. Preluat pe o astfel de cuantă de lumină a timpului, Codrin a fost proiectat fulgerător în planul subtil astral al Muntelui Ceahlău. Lângă el se afla părintele Kalinic, care privea spre vârful Toaca. Imaginea sublimă îl lăsă pe Codrin fără grai, în timp ce inima i se înălţa plină de recunoştinţă către Dumnezeu. Era o priveliște de ansamblu, de undeva de deasupra Munților Ceahlău. Soarele se pregătea să asfințească, de cealaltă parte a munților, ceea ce transforma atmosfera astrală într-un mirific joc de lumini, care permitea sufletului să absoarbă
309

reprezentând proiecţia în plan a unei piramide cu baza pătrată, cu diagonalele şi apotemele trasate cu mare precizie. În zilele noastre, localnicii din zona Ceahlăului sunt, frecvent, martori ai unor fenomene inexplicabile cu care deja s-au obișnuit. Alți localnici declară, cu mâna pe inimă, că văd deseori fâșii de lumină străbătând pădurile Ceahlăului. Călugării de la Schitul Durău fac afirmații asemănătoare, susținând că văd, în miez de noapte, când se duc la rugăciune, ploi de luminițe albastre pogorându-se deasupra piscurilor muntelui. Ei spun că acest lucru este harul lui Dumnezeu, care îi îndeamnă la credință pe monahii tuturor mânăstirilor ce împânzesc masivul Ceahlău. În vara anului 2009, la Trifești, localitate aflată în zona în care poalele Ceahlăului se pierd pe coame de dealuri, au apărut peste noapte nu mai puțin de cinci inele perfect trasate pe islaz, fiecare având, cu o regularitate uimitoare, diametrul de 20 de metri și grosimea de 50 de centimetri. Încredințați că satul lor fusese vizitat de OZN-uri, oamenii locului și-au făcut cruce, apoi au chemat autoritățile și specialiștii în domeniu. La fața locului au venit reprezentanți ai Agenției pentru Protecția Mediului și ai organizației „Romanian UFO Network”. Aceștia au luat probe ale solului ars, au făcut măsurători, analize și fotografii, însă nu au reușit să dea o explicație plauzibilă fenomenului. Multe dintre fenomenele care se manifestă în Ceahlău vor fi catalogate ca inexplicabile, dar muntele îi așteaptă plin de răbdare pe cei cu inima deschisă, deoarece aici este un veritabil tărâm al misterelor ce se vor descoperite.
308

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

în el această fascinantă transfigurare a creației. Această atmosferă era doar manifestarea naturii, însă ceea ce atrăgea atenția celor doi călători astrali și le minuna sufletele erau cetele de îngeri ai lui Dumnezeu, care urcau din stânca Panaghiei către înaltul cerului și se transformau în scântei de lumină plecând apoi către toate zările cu misiuni de într-ajutorare și purificare. O altă coloană de lumină o formau cetele de îngeri care coborau spre munte. Îngeri sublimi apăreau din toate zonele țării, mai întâi ca scântei de lumină, luau formă omenescă ușor luminoasă, pentru a pătrunde prin Vârful Toaca, spre baza muntelui. - Deci de aici au apărut toate cetele îngerești atunci când am fost pe Muntele Sfânt și s-a realizat acea purificare a ţării coordonată de înţeleptul Rege al Shambalei. - Da, zise părintele Kalinic, Ceahlăul este Muntele Îngerilor și înainte era numit muntele Pyon. Pyon se scrie cu y și să știi că, până la Dimitrie Cantemir și încă o vreme după aia, Ceahlăul purta numele de Pyon. Cantemir folosește în Descrierea Moldovei numele de Muntele Pyon, care era Muntele Ceahlău, în sensul că era muntele de închegare, căci asta înseamnă și Ceahlăul: cheag, ficatul lumii. - Din câte știu rolul ficatului este acela de a ne ajuta să scăpăm de substanțele toxice din organism. Se știe că, în fiecare minut, ficatul curăţă şi detoxifică aproape doi litri de sânge. - Așa-i. Rolul ficatului este acela de a neutraliza substanțele toxice și cancerigene, cum sunt cele rezultate prin inhalarea aerului poluat, prin consumul de alimente care conțin toxine, metale grele sau E-uri. Fiecare parte a organismului nostru este importantă, însă de ficat trebuie să avem grijă în mod deosebit. Se spune că ficatul ne iartă multă vreme, deși nu ne gândim la sănătatea lui, însă, de la un punct încolo, este posibil să nu o mai facă și să avem probleme serioase de sănătate. Oboseala, mâncatul la ore nepotrivite, alimentația defectuoasă, tutunul, cafeaua, alcoolul, toate sunt suportate cu stoicism de ficat, până când nu mai reușește să se regenereze și ajungem să ne simțim rău. Sigur, ne vine greu, câteodată, să ne schimbăm stilul de viață, dar bolile care ne produc atât de multă suferință ne învață- bineînțeles nu şi pe cei care dau dovadă de o prostie crasă și vor să rămână masochiști- să
310

renunțăm la aceste vicii ale unei societăți impuse din afara noastră, care nu este în acord cu Legile divine, și care a pierdut acea tainică și inefabilă comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Îngerii care locuiesc în Muntele Ceahlău purifică periodic energia negativă acumulată la nivelul subtil al întregii planete. Pe de altă parte, omul poate experimenta într-un mod direct și inefabil această puternică purificare lăuntrică urcând pe muntele Calea Cerului Ceahlău chiar pe 6 august, de „Sărbătoarea Muntelui”. „Calea Cerului” este un simbol al „Drumului Îngerilor Luminii”, care pleacă încă de la răsăritul Soarelui să ajute pământul și umanitatea. Proiecția „Umbrei Piramidei” este simbolul Muntelui Ceahlău, al puternicei purificări și al Proiecția Piramidei echilibrului pe care acesta îl generează în plan subtil. Oricine știe, la ora actuală, despre beneficiile pe care le produce „efectul de piramidă”, de la faptul că alimentele nu prind mucegai sub piramidă, până la nenumăratele beneficii pe care acesta le aduce organismului uman, plantelor sau oricărui alt Aura lui Buddha- Schimbarea la față material.
311

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

„Aura lui Buddha”, care se formează în jurul corpului uman, este expansiunea conștiinței într-o nouă lumină a sufletului. Este „schimbarea la față” a fiecăruia dintre noi atunci când realizăm Voința Divină a lui Dumnezeu Tatăl. - Acum înţeleg manifestarea Aura lui Buddha- Schimbarea la față acestor miracole și cum de s-a suprapus „Schimbarea la față a Domnului” cu sărbătoarea Muntelui Ceahlău. Iisus nu a făcut decât să continue tradiția milenară spirituală strămoşească. - Da, spuse părintele Kalinic, Iisus chiar ne-a transmis în învăţătura sa peste milenii: „Nu am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”. Adică să o menţină şi să o facă cunoscută tuturor neamurilor. Sărbătoarea Muntelui Ceahlău chiar este aparte, ea este lăsată de la Dumnezeu, ea face parte din patrimoniul spiritual al țării noastre. Nu este întâmplător faptul că, la ora actuală, pe Muntele Ceahlău se află mai multe mânăstiri de călugări și măicuțe decât pe oricare alt munte din țară.

Vulcanii Noroioşi de la Berca, Buzău

Focul Viu de la Lopătari, Buzău

* A doua zi de dimineață, înainte de a veni ghidul recomandat de domnul profesor Nica, Codrin a intrat pe internet să spicuiască și alte date despre această zonă pitorească. De exemplu, nu vizitase încă Vulcanii Noroioşi şi Focul Viu, dar îşi dorea să viziteze aceste locuri împreună cu cineva drag.

Uriașii din Scăieni
În România, există nenumărate mărturii despre o civilizație a uriașilor. Practic, fiecare zonă a țării are povești despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune în unele locuri. Necropola de uriaşi Satul Scăieni este cel mai vechi sat din comuna Bozioru, Munții Buzăului. Sătenii spun că, în vremuri de demult, pe când zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „așezare tătărască“, adică locuită de uriași. Poveștile oamenilor din comuna Bozioru despre uriașii care au locuit pe acele meleaguri sunt susținute de o dovadă concretă: o necropolă cu schelete de uriași. Aceasta a fost descoperită întâmplător, în urmă cu peste 20 de ani, când s-a hotărât ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpând pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriașe, măsurând în jur de 3 m, chiar mai mult. Drăgoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, povestește: „Peste tot sunt mormintele uriașilor. Făceam gropi, să plantăm puieții, când dau de o căpățână de om mare cât un dovleac de prăsilă. Nici că mai văzusem așa ceva. Ne uitam toți cruciți. Sap mai departe și dau și de niște oase de la picioare, cât aracii de vie. O namilă de om fusese răposatu’. Noi știam că aici, demult, fusese
313

„O legendă spune că cei care se întâlnesc pe muntele sfânt Ceahlău rămân legați, într-un fel sau altul, pentru totdeauna”. * Codrin reveni la Colți, pe veranda din lemn a profesorului Nica. „Doamne, câte minuni ascunzi sub mantia-Ți cea tainică de lumină!”, zise Codrin, lăsându-se pătruns de aerul curat de munte, care îi umplea sufletul.
312

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

un sat tătărăsc, bătrânii vorbeau și de oameni înalți ca brazii, dar credeam că e doar o vorbă. Uite că nu a fost doar vorbă.“ Merele cât pepenaşii Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pământ, săpând rândurile în așa fel încât să le ocolească. „Erau numai schelete?“ „Şi cioburi“, spune nea Ilie. „Adică fragmente de olărie. Și nu au trezit interesul autorităților sau arheologilor?“ „Păi, în plan era să se planteze livada. Am strâns scheletele și cioburile și leam predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la București. Au fost și măsurate. Aveau în jur de 3 m.“ De atunci, nimeni n-a mai dat importanță necropolei de uriași, de parca ar fi fost ceva obișnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezenta o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deși erau un soi obișnuit, fructele s-au făcut mari cât niște pepenași. Ne-am gândit că din cauza uriașilor îngropați aici.“ Codrin era încântat. Avea deja dovezi concludente că aceste ţinuturi au fost locuite din cele mai vechi timpuri. A mai găsit un articol care i-a atras atenția: Piatra însemnată „Arheologii de la Muzeul județean Buzău au descoperit, în zona așezărilor rupestre din Munții Buzăului, o piatră gigant inscripționată cu semne aparținând unei civilizații necunoscute. «Piatra însemnată», după cum a fost numită, are forma unei ciuperci și se află la Brotari, comuna Colți, locul altor celebre așezări rupestre, Aghaton și Fundul Peșterii, care cuprind simboluri începând din Epoca bronzului și până în perioada creștinismului timpuriu. «Sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi, steluță sau pătrat, cu certitudine făcute de o ființă umană, care nu se regăsesc în nicio scriere cunoscută până la această oră», a declarat directoarea Muzeului județean Buzău, Doina Ciobanu, citată de Agerpres. Piatra însemnată a fost îngropată de arheologi, pentru a nu fi distrusă de turiști sau de alți «arheologi amatori».“

Complexul rupestru de la Nuku – Aluniș
Un loc mai puțin cunoscut și plin de mister: satul Nuku, din județul Buzău. Se găsește pe drumul de la Buzău la Brașov, apoi la dreapta pe un drum de țară, spre comuna Colți, dacă vrem să vizităm mai întâi bisericile rupestre de la Aluniș
314

sau ne îndreptăm spre Bozioru, dacă vrem să ajungem direct la Nuku pentru a vizita zona sacră din munţi. Deoarece bisericile și chiliile rupestre acoperă o mare zonă de teren muntos, superb, de altfel, este bine să contactăm ghidul turistic care locuieşte în Colţi. Ne poate fi de mult ajutor mai ales că ştie multe legende şi taine ale locului. Între satele Nuku (comuna Bozioru) și Aluniș (comuna Colți), pe culmile Crucii Spătarului și Martirei se află cel mai important complex de vestigii rupestre din Munții Buzăului, cu peste 29 de lăcașuri de cult săpate în rocă. Printre cele mai cunoscute se numără: Biserica în piatră de la Aluniș, Agatonul Vechi, Agatonul Nou, chilia lui Dionisie Torcătorul, Fundu Peșterii, Bisericuța lui Iosif, Ghereta, Fundătura, Bucătăria și Peștera de la Culmea Pietrei. În prezent, este susţinută tot mai mult ideea că monahismul a apărut simultan în mai multe locuri ale creştinătăţii: Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică, Grecia etc. La sfârşitul secolului al III-lea, monahismul s-a manifestat în Biserică, dar a existat un premonahism: curente ascetice au marcat profund creştinismul primelor secole. Viaţa călugărilor lui Zalmoxis avea o formă ascetică, mai dură, în unele privinţe, decât a monahilor creştini. Cele două forme de monahism au facilitat răspândirea creştinismului: sihaştrii cei vechi cunoşteau tot rostul locului, iar gândirea strămoşilor noştri curgea în şuvoiul religiei vechi. Instruirea se făcea în două trepte: de la cel ce ştia către cel ce trebuia să primească- divinitatea era percepută direct, gândirea nefiind obosită cu silogisme. Regulile monahilor noi nu erau rele, nici multe, nici complicate şi, mai cu seamă, pentru ceea ce erau trimişi să clădească au găsit temelie pusă. Acesta a fost cel dintâi motiv de neîmpotrivire. Există regula: monahismul a apărut numai în acele locuri unde, mai întâi, creştinismul s-a fixat prin rădăcini
315

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

trainice; în cazul creştinării geto-dacilor este necesar ca această regulă să suporte un mic amendament: odată ce a sosit pe aceste plaiuri, creştinismul a găsit o formă de monahism vechi, ascetic, bine format şi compatibil pe întreg teritoriul ţării noastre; această formă străveche de monahism a fost primul ajutor întru răspândirea creştinismului. Călugării daci erau trimişi în lume de Marele Preot, iar Marele Preot reprezenta puterea alături de rege; respectul de care se bucurau avea multiple susţineri: reala curăţenie a vieţii lor (este cunoscut faptul că erau vegetarini, se hrăneau numai cu fructe, legume, pâine, lapte și miere), se ştia că au rol în a răspândi politica puterii şi faptul că erau păstrătorii tezaurului spiritual. Erau intangibili. Forma de răspândire a creştinismului a fost una de toleranţă: nu poţi înlocui ceva ce există de câteva mii de ani în câteva decenii. * Acum vom putea înţelege, îşi spuse Codrin, cuvintele pline de înţelepciune ale lui Iisus: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5 : 17). Se întâlni cu Diana, ghidul montan, care poate fi găsită în timpul săptămânii și la Muzeul de Chihlimbar din comuna Colți. Pasionată fiind să deslușească tainele acestor locuri dragi, Diana conduce cu multă bucurie la chiliile din piatră pe cei chemaţi de glasul tainic al muntelui. Știe foarte bine legendele locului, cu care îi încântă pe toți acești căutători de comori spirituale. În timp ce se îndreptau cu mașina spre Ansamblul rupestru de la Aluniș, Codrin a întrebat-o pe Diana ce știe în legatură cu uriașii de la Scăieni. - A, da, spuse ea, pe aici toată lumea știe. S-a găsit o necropolă întreagă cu uriași. O parte dintre osemintele lor a fost luată cu maşinile. Numai că au fost găsite atât de multe schelete de uriași, încât, la un moment dat, au hotărât să le bage pe cele rămase într-o groapă, peste care au turnat o placă mare din
316

ciment, iar, ca să fie siguri că nu sapă nimeni după ele, au pus o cruce deasupra, după care au împrejmuit locul. - Păi, și ce, nu se poate da crucea jos? - Au încercat, dar nu-i lasă Poliția. Știu un profesor din Scăieni, care de 3 ani încearcă să scoată la lumină osemintele uriașilor, dar nu i se dă aprobare. Ba a fost și amenințat să se potolească, că altfel nu se știe ce pățeşte. - Da... o să se încheie la un moment dat și cu mizeriile astea, zise Codrin. Diana, văzând că îl deranjează astfel de lucruri, schimbă subiectul și începu a-i spune despre legendele locului. - Știi... În aceste ținuturi a existat „Țara Luanei“. Se spune că regele Luana păzea porțile unei cetăți puternice, cu ziduri până la cer. Această cetate era luminată zi și noapte de un „soare” ce strălucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepți și netemători. Atunci când erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Mulți ani fericiți au trăit ei, până au venit vrăjmași în care de foc și au doborât „soarele” Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ. Acesta s-a cutremurat din încheieturi, iar locul cetății a fost ars până la jumătate de metru adâncime și nu a mai fost călcat multă vreme, nici de picior de animal sălbatic, nici de picior de om, nici păsările cerului nu au mai zburat pe deasupra. Și mai este o variantă, continuă ea, în care Luana era o fată foarte frumoasă, venită din cer într-un car de foc. S-a îndrăgostit de un locuitor de aici și a rămas în locurile astea. I-a învățat pe oameni scrisul, cititul, medicina, și le vindeca bolile cu apă vie și apă moartă. Dar fostul ei iubit a descoperit unde se află și a pornit război împotriva localnicilor. Luana i-a învățat să se ascundă în stâncă, deoarece numai acolo vor scăpa de trombele de foc aruncate de dușmani. Aceasta ar fi o explicaţie pentru mulțimea de așezări rupestre în zona Carpaților de curbură, în special la Colți-Bozioru. - Se știe în ce zonă s-au petrecut toate astea? - Da, cum să nu... E vorba de Platoul Martirei! Iar stâncile în care s-au ascuns oamenii ca să scape de trâmbele de foc sunt stâncile din Poiana Cozanei! Acolo, la Fundu Peșterii, sunt desenate pe pereți o mulțime de pumnale, vârfuri de săgeată și de lance orientate în sus, între care sunt figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune că sunt pumnale de tip akinakes, tipice
317

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

perioadei sec. VI – IV î.Hr. Imaginea este impresionantă și, parcă, ilustrează, întradevăr, un atac venit de undeva de sus. Diana adăugă: - Povestea Soarelui care lumina în cetatea Luanei este cu adevărat fascinantă și ar putea sugera existența unei surse de energie care presupune o tehnologie foarte avansată pentru vremea aceea. Asta înseamnă că în această regiune s-au stabilit, cândva, niște ființe venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii înaintate; iar stratul de arsură de o jumătate de metru adâncime în pământ a fost confirmat de mai mulți cercetători. Codrin simțea că pătrunde dintr-o dată într-o lume a altor timpuri: „tăblița“ sumeriană de la Policiori, scrierile necunoscute de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele și trombele de foc, Biserica rupestră de la Aluniș florile uriașe de pe dealul Martirei... Au ajuns în satul Aluniș, pentru a vizita biserica rupestră şi cele două chilii în piatră, locuri sacre unde s-au nevoit plini de râvnă sacerdoţii daci şi acei călugări creştini păstrători ai tradiţiei strămoşeşti. Simplitatea şi puritatea locului le-a deschis Chilie în piatră imediat inima şi s-au lăsat cuprinşi de o stare de evlavie, de linişte, pace, împăcare, susţinuţi fiind din subtil de prezenţa entităţilor angelice. Cele două chilii în piatră, împreună cu biserica rupestră, formează acest ansamblu rupestru de la Aluniş. Prima se consideră Chilia starețului cu cele două încăperi
318

că aparţinea starețului mânăstirii, iar cea de-a doua, se găseşte cu 20 m mai sus, este mai mică la interior, dar foarte bună pentru retrageri și contemplație. Locul se întrepătrunde foarte bine cu poveşti şi Chilii în stâncă- Aluniș La „Altarul” uriașilor legende despre uriaşi căci de-asupra chiliilor se află „Scaunul” şi „Altarul” uriaşilor. Au plecat de acolo cu mașina spre satul Nuku, de fapt zona sacră Nuku, cum era trecută pe harta subtil energetică pe care o avea de la părintele Kalinic. Codrin vorbea acum Turist la „Scaunul” uriașilor de la „Altar” mai puțin, era pătruns de legendele şi sfințenia acestor locuri în care au mucenicit plini de râvnă și umilință îndrumătorii sufletelor noastre. Au lăsat mașina în sat și au ieșit la poiana dinspre zona sacră. Primul lucru care te frapează este muntișorul din partea dreaptă, care este asemenea unei cetăți de pe vârfurile căreia pornesc la vale ziduri uriașe din piatră. Acestea sunt atât de mari şi de drepte, încât te duc imediat cu gândul la existenţa unei civilizaţii grandioase. Spre capătul acestui muntișor, spre zona „Fundu Peșterii“, unde s-au descoperit desenele cu vârfuri de pumnale akinakes, te privește neclintit de pe creste un cap uriaş de piatră care străjuieşte întreaga vale.
319

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Fundu Peșterii- pumnale akinakes Scrieri enigmatice

Văzătorul

În partea stângă a poienii se află pintenul în care se găsește chilia lui Dionisie Torcătorul. În acest pinten, la o înălțime destul de mare și inaccesibilă fără ajutorul unei scări, se află chilia lui Dionisie Torcătorul. I se spunea Torcătorul, pentru că în Chilia lui Dionisie Torcătorul micuţa lui chilie torcea cu multă iubire lâna pentru oamenii din sat. În partea stângă a poienii se află schitul Fundu Peșterii, locul fiind închis cu un grilaj, pentru că o echipă de arheologi lucrează la acest proiect. Ei au mers cu săpăturile cu mult în adâncime și au descoperit că peștera a fost locuită din cele mai vechi timpuri. La Fundu Peșterii, sunt desenate pe pereți o mulțime de pumnale, vârfuri de săgeată și de lance orientate în sus, între care sunt
320

figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune că sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI – IV î.Hr., dar noile cercetări confirmă ipoteza că peştera a fost locuită încă de acum 10.000 de ani î.Hr. De alfel, în zona acestor așezări buzoiene s-au găsit tot felul de semne și scrieri care încă nu au fost deslușite. Diana îi arătă lui Codrin, în partea dreapta față de Fundu Peșterii, un colț de stâncă, un menhir pe care erau incizate niște litere. -Sunt chirilice?, întrebă Codrin. -Nu, zise ea, e un fel se scriere nemaiîntâlnită în altă parte. Printre semnele grafice runice apar şi litere cunoscute ale alfabetului nostru. Interesant, nu? Urcând vreo 50 m, Diana i-a arătat Scaunele Spătarului, apoi l-a

Menhirul pe care sunt incizate diverse litere și semne.

Inscripția de pe menhir.

Scaunele Spătarului

321

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Falusul (Shiva Lingamul) de la Altarul lui Dionisos

O piatră scobită aflată între Pintenul lui Dionisie Torcătorul şi Fundu Peşterii

Bisericuța lui Iosif,

Bisericuța lui Iosif, interior

condus la un altar închinat zeului trac Dionisos. După mărimea falusului, Codrin și-a dat seama că acesta era cu mult înainte de Dionisos, de pe timpul străbunilor pelasgilor. „Diana chiar e un ghid bun“, își spuse Codrin. Diana deschise un subiect care îi atrăsese atenția lui Codrin și pe internet. - Mă gândesc la disparițiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Peșterii, unde, pe vremuri, domnea Luana și a avut loc atacul acela, îmi spune Diana după câteva clipe de pauză. Știți, acolo au dispărut în anii ’80 doi băieți. Doi frați... și nu au mai apărut niciodată. Parcă au intrat în stâncă! Au dispărut, pur și simplu, când au atins un semn care se afla pe peretele acelei stânci. Cel care era cu ei a alertat tot satul. Dar nimeni nu a mai avut curajul să pună mâna acolo. Apoi a venit armata și, ce crezi că au făcut, au aruncat stânca în aer! Din ordinul celor „de sus“ au distrus această punte cu alte lumi. S-a auzit că le-ar fi dispărut şi lor vreo doi soldați. Te apucă răcorile. Dacă dispărem și noi? Eu, ca eu, da’ numa’ dumneavoastră să nu dispăreți, că nu știu cum mai dau eu fața cu domnul Nica!, spune, fără urmă de zâmbet pe chip, Diana.

Pe Codrin l-ar fi interesat stânca respectivă și chiar și o „dispariție“, dar acum era deja în lumea lui, o lume mult mai simplă, angelică, în care Dumnezeu vorbește omului despre miracolul iubirii și al dăruirii de sine. Au ajuns la Bisericuța lui Iosif. Aceasta a fost săpată într-un perete stâncos, format dintr-un material care nu pare pământesc. Ai impresia că intri într-o navă extraterestră. Cămăruța este însă foarte primitoare, un aer cald te învăluie și te îndeamnă la meditație. Stai și te minunezi, văzând această bisericuță, în mijloc de codru, unde veneau oamenii să se roage, chemați de sufletele trezite ale acestui neam. Au plecat spre Agatoane, pas după pas, pe cărarea cea tainică a sufletului. „De o parte și de alta a drumului stau Îngerii Tăi și-mi luminează drumul. Unde pot ajunge fără îndrumarea Ta?“ Aici, în chiliile rupestre de la Aluniș și Nuku, poți sorbi în liniște energiile sacre ale cunoașterii de sine. Și noi, orășenii, am fost cândva astfel de călugari trăitori ai neamului. Acum, venim să ne regăsim trecutul, să ne recunoaştem

Agatonul Nou

Agatonul Nou

Schitul Fundătura, exterior

Schitul Fundătura, interior

322

323

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

adevărata bogăție a sufletului. Venim să ne luăm hrana spirituală pe care am adunat-o cu atâta grijă în multe alte vieți la rând. Suntem sufletelecopaci ai acestor pământuri care au crescut odată cu trecerea anilor. Mâinile se lipesc de zidurile chiliilor și vor să deschidă iar poarta luminii: „Tată, sunt aici pentru Tine! Primește-mă în cetatea Soarelui, acolo unde am copilărit și am crescut ocrotit de Tine. Am venit să Te iau cu mine, nu Te voi mai părăsi niciodată!” „Printre pomii mei frați Te caut pe Tine, Tată Preasfânt. Ochii mi se umplu de Soarele Iubirii Tale și, chiar dacă închid ochii, chiar dacă îi țin deschişi, Te văd numai pe Tine. Ești în Tot și în Toate. Te-am regăsit pe Tine, Tu, Cel care ai fost dintotdeauna fiinţa mea eternă! Am fost destul singur pe lumea asta, iar acum Tu mi-ai dăruit întreaga omenire și tot nu-mi ajunge, căci iubirea Ta este cu mult mai mare.” „Mi-e dor de voi toți, cei care v-ați nevoit pentru neamul acesta. De voi, toți cei care ați îngenunchiat în mijloc de codru, lângă izvoarele cerbilor, să beți din apa nemuritoare a vieții eterne. În taină v-ați rugat, de nimeni știuți, pentru noi, oamenii. La apus de Soare, voi nu adormeați, ci tainic luminați în noapte, iar dimineața începea cu al vostru cântec simplu: Slavă Ție, Tată Preasfânt și dătător de viață, Doamne Dumnezeule, Slavă Ție! Slavă Ție, Tată Ceresc, pentru că ne-ai binecuvântat cu această nouă zi a vieţii şi a slavei Tale divine. Slavă Ție!“

Meditaţia de la Nuku. Endonisul sau despre cum a apărut scrierea
Privind peste zări, Codrin închise ușor ochii și se pregăti să intre în meditație de comuniune cu Sufletul neamului românesc. Centrându-se în zona pieptului, își coborî conștiința în profunzimea ființei lui, până când simți că se desprinde de simțurile fizice și devine un punct mic de lumină în spațiul vast al Cosmosului. În această stare de conștiință, realiză consacrarea fructelor acestei meditații de comuniune cu Sufletul neamului românesc lui Dumnezeu Tatăl. Simți cum valul de energie care îi pătrunse, prin creștetul capului, în întreaga sa ființă îl propulsează în sfera de forță a Vidului Beatific, în pura beatitudine, unde gândurile nu pătrund, ci există doar o stare de dulceață a sufletului ce se încarcă cu energiile Purei Existenţe și ale Purei Conștiințe. În această stare de fericire existențială, se auzi chemat pe nume: „Codrin, Codrin!“. Un val de iubire răspunse din sufletul lui la auzul acestei voci. Părintele Kalinic îl îmbrățișă cu mult drag. Codrin încă plutea în beatitudine, îi zâmbea fericit și recunoscător părintelui Kalinic. - Spune-mi, te rog, ce semnifică înscrisurile acestea de la Nuku?, îl întrebă Codrin. - La Nuku avem Endonisul sau ultima formă de concepție a scrierii antice. Adică aici este locul unde au fost concepute literele alfabetului. Scrierea pe care o folosește la ora actuală majoritatea omenirii, formată din litere de la A la Z, a fost concepută și pusă în aplicare pentru prima dată aici la noi, la Nuku. La început a fost scrierea runică, scriere ce consta în linii frânte și cercuri și prin care erau transmise pe diferite materiale, anumite legi divine, acțiuni, idei si stări ale oamenilor. Apoi, prin intermediul vederii interioare dobândite de zeii traci (pelasgi), au fost vizualizate formele corecte ale literelor. Astfel, au fost create, prin revelație divină, literele folosite în scrierea de astăzi. La noi, la români a rămas acest mod corect de a scrie aproape așa cum auzim și de a citi așa cum scriem. În alte limbi se știe cât de diferită este scrierea față de rostire. Spre exemplu, să luăm cuvântul „mama“, pe care îl rostește orice copil la naștere. Fie că este arab, chinez sau african, primul cuvânt pe care îl rostește un copil este „mama“. Singurii care mai păstrează apoi în vocabular și
325

324

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

în scriere cuvântul „mama“ suntem noi, românii. Dar, la naștere, toți copiii de pe lumea asta știu a vorbi românește. Apoi se trezesc că la școală trebuie să-l scrie într-un fel, acasă îl rostesc în alt fel și uite așa copilul crește de mic debusolat. - Într-adevăr, zise Codrin minunându-se. Dar cum se face că toţi spiritualiştii şi, mai ales, intelectualii occidentali, de secole încoace, au venit cu ideea acestei primordialităţi a grecilor şi a gândirii Greciei antice? A fost un fel de manipulare neuro-lingvistică? - Până la o manipulare neuro-lingvistică, cum avem în ziua de astăzi, era o cunoaştere venită prin scris; pentru că grecii au scris şi noi învăţăm din cărţi. Fiind o cultură a cărţii, asta s-a conservat şi s-au găsit sensurile acolo. Literele alfabetului grec şi cele ale alfabetului latin sunt derivate din literele pe care le-au revelat zeii traci. - Istoricii lor au scris și atunci au fost consideraţi primordiali, zise Codrin. - Încet-încet, însă, toată această mentalitate se cutremură din momentul în care s-a descoperit Tracia. Că până în secolul al XIX-lea, nici nu ştiam nimic despre Tracia. Dar vin câţiva oameni: „Staţi, să ne gândim, hai să mai căutăm!” Oricum Grecia nu era orișice ţară. Păi nu? Şi atunci a venit Şlima germanul care a spus: „Staţi un pic, că toată treaba asta poate să vină și din altă parte!”. Şi uite că, în 200 de ani, începe practic să se vorbescă din ce în ce mai puţin despre Grecia şi ajunge pe locul întâi Tracia; vrem, nu vrem, Tracia este un scandal mondial la ora aceasta! Deci, este un întreg scandal mondial, pentru că se descoperă că toată treaba asta din cărțile lor era un fals. - Şi, de fapt, se arată cum din Tracia se pleacă spre Grecia, spre Orient, spre Occident... - Da, aici este o răscruce a lumii şi nu întâmplător, pentru că de aici pleacă lanţul montan, alpino-carpato-himalayan, pe direcţia V-E, iar pe direcţia S-N cel hercino-caledonian. Ori Munţii Hercinici sunt aici! Ei, Crucea Energetică a lumii o cunoşteau foarte bine. Şi tot Pământul este cartat după acest sistem. - Și, de fapt, zise Codrin, toate tăblițele găsite pe teritoriul țării noastre în greacă și în latină sunt, de fapt, scrieri geto-dace adaptate acelor timpuri. - Din acest motiv s-a folosit un alfabet elino-latin și latin în veacurile care s-au scurs de la Zalmoxis la Deceneu. Față de alfabetul elino-latinesc, geto-dac sau paleo-românesc – putem spune că scrierea românească poartă înfățișarea
326

de paralatinitate cu semnificația de puritate, de limpezire a neînțelesurilor care provin din alfabetul elino-latin. Omul va ajunge să înțeleagă că de fapt limba este un proces de evoluţie și cuvântul este un produs viu care înlesneşte acest proces; trecerea din ceea ce este în ceea ce trebuie să fie. Astfel, prin limba și prin scrierea română se continuă graiul viu al străbunilor, într-o formă adaptată timpurilor în care ne aflăm. Prin folosirea corectă a cuvântului, omul dobândește înțelepciune, iar înțelepciunea naște dumnezei. Spre exemplu, studiul numerologiei permite operarea cu aproximativ 90 de coduri sau programe lingvistice în limba română, ce pot fi folosite cu înțelepciune în orice domeniu spiritual. Până la ora actuala și eu ştiu vreo 50 de astfel de aplicaţii. În scrierea noastră, vocalele au scopul de a transmite suflul divin și de a conduce ființa către sfinţenie, iar un cod se realizează după felul în care se introduc consoanele și vocalele în limba respectivă. - Și cum influențează acestea auzul?, întrebă Codrin. - Ei, ele influențează auzul prin modul în care mai există acest auz interior care ține de limbajul pasiv, adică de limbajul nostru interior. Și indiferent că citim în gând un text, indiferent că-l rostim tare, acolo unde trebuie, se aude. Avem, la urma urmei, auzirea criptestezică, care este activă în limbajul nostru interior sau în limbajul pasiv, așa cum în același limbaj acționează intuiția criptestezică sau vederea criptestezică1. Dezvoltând aceste aspecte, ajungem să ne folosim în mod conștient telepatia și transmiterea la distanță a mesajelor sau obținem anumite stări numite paranormale, precum clarvederea, clarauzul, clarsimțul. Nu sunt nişte lucruri extraordinare, sunt nişte lucruri pe care noi le facem, dar care nu şi-au găsit explicaţia, pentru că pe oamenii de ştiinţă şi pe ceilalţi care sunt preocupaţi de aşa ceva nu-i interesează conţinutul cuvântului, îi interesează doar forma acestuia. Dacă acest cuvânt este de gen masculin, dacă acest cuvânt este de gen feminin, dacă acest cuvânt este de genul neutru, dacă-i la singular / la plural sau, mai departe, dacă-i un nume, dacă-i o proprietate sau dacă este o acţiune, ca atare, mai departe un verb, un articol ori numeral. Deci gramatica nu ne ajută, morfologia nu ne ajută la perceperea relaţiilor interne dintr-un cuvânt, fiindcă nu avem un cod. Noi n-avem decât vopseaua de pe pereţi, dar nu ştim pe ce am pus-o. Nu ştim dacă pereţii din
1 Adincă auzirea interioară, intuiţia si vederea interioară.

327

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

interior sunt din cărămidă sau dintr-un material prost şi pot să cadă în orice moment; dar vopseaua e frumoasă. Şi cam la atâta se reduce întreaga noastră discuţie lingvistică şi asta are efecte extrem de dăunătoare în cunoaştere pentru că, la un moment dat, putem spune „cutare cuvânt este dintr-o altă limbă” şi, ca atare, spunem că se trage din limba respectivă. Ei, păcatul ăsta ne pândeşte pe noi în limba română pentru că lingviştii noştri, de vreo 200 de ani, au ajuns la nişte concluzii fantastice: că noi nu avem limbă, pentru că această limbă are 78% latinitate, 21% termeni slavi şi 1% etimoane necunoscute. Dar, atunci, care-i limba română? Şi totuşi limba română se diferenţiază de toate aceste limbi pe care le-am menţionat adineauri. Ea nu este nici limbă latină, nu este nici limbă slavă şi, cu atât mai puţin, din etimoane necunoscute. Ei, nu vom şti ce este limba română atâta timp cât nu avem un cod care să justifice prezenţa cuvântului românesc şi de ce această formă, după conţinutul cutare. În lingvistică nu se face relaţia dintre conţinut şi formă în condiţii logice. Se exagerează forma în dauna conţinutului. Sau conţinutul nici măcar nu se specifică. De asemenea, noi nu vom şti ce înseamnă sintaxă, în condiţiile acestea. Pentru că sintaxa formală pe care noi o avem este, eu ştiu, o organizare de termeni între ei, o organizare de propoziţii între ele, dar nu ştim că de fapt aceasta este o axă a sintezei; lucru care ar fi extrem de important pentru cel care vorbeşte, pentru cel care ar vrea să ştie ce este cu limba lui, cu limba pe care o vorbeşte. Sigur că, dacă aceste lucruri ar fi reevaluate corect, am putea ca să ajungem mult mai devreme la ceea ce se numeşte paranormalitate – un cuvânt fără niciun sens, pentru că nu există paranormalitate, există doar normalitatea care trebuie să fie, cea care urmează, în mod firesc, după normalitatea formală sau normalitatea care este acum. Mihail Sadoveanu, în „Creanga de Aur”, spune: „Hieroglifele, cum ştiţi, cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri, instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient – le-am avut şi noi cândva,
328

ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţială; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.“ - Părinte Kalinic, dar despre celelalte tradiții spirituale ce poţi să-mi spui? Despre Tibet? - Este o doctrină, este o învăţătură pe care este bine s-o știm. Trebuie să știm și învățăturile tibetane, trebuie să știm și învățăturile lui Buddha, trebuie să știm și învățăturile lui Brahma, trebuie să știm și învățăturile lui Dumnezeu, Iehova, pentru a ne găsi pe noi în locul în care suntem. Deci, niciuna dintre învățături nu este de refuzată. Fiecare dintre învățături e bine de însușit și de luat aminte asupra ei, la ce şi cum se adresează. Pentru că toate învățăturile limitate se cuprind într-o mare învățătură care este Cartea Cuvântului.

Trovanții2 din zona Munților Buzăului
Se reîntoarse cu Diana în sat la Nuku și, în drum spre comuna Colți, observă cu încântare cum pe la porțile oamenilor erau puși mici trovanți. - Pentru sporul casei și noroc, spuse Diana. - Sunt trovanți aici în zonă? Pe internet scrie că există doar două locuri în lume unde cresc trovanți. La Costești și undeva prin Africa. Diana spuse sigură pe ea: - Sunt și la noi. Dacă mai rămâi o zi, te conduc pe un traseu special al trovanților. - Aș vrea, dar mâine trebuie să ajung la Templul Ursitelor.
2 Formaţiuni geologige numite şi „pietre vii” datorită faptului că ele cresc în dimensiune. Se consideră că trovanţilor de la noi din ţară le-a trebuit câteva milioane de ani pentru a ajunge la aceste dimensiuni uriaşe.

329

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

- Am înțeles. Îți arăt, dacă vrei, măcar câteva poze cu ei. - Da, sigur, zise Codrin. Când au ajuns la Colți, Diana i-a arătat lui Codrin câteva poze care l-au făcut pe acesta să exclame: - E SUPERB! Abia aștept să-i văd! Poate vin și cu câțiva prieteni. - Te aștept, zise Diana. * A doua zi, când zorii dimineții se iveau la geamurile caselor, Codrin era deja în drum spre Întorsura Buzăului. A trecut de Brașov și a luat drumul spre Făgăraș, pentru a ajunge la Biserica rupestră de la Șinca Veche.

Templul Ursitelor
Ajuns în centrul satului Șinca Veche, spre surprinderea lui, Codrin nu a mai găsit tăblița veche, care rezistase pe întreaga perioadă a comunismului, pe care scria: „Templul Ursitelor“, ci era o tăbliță care indica spre „Mânăstirea rupestră“. „Cineva vrea să mai şteargă puţină istorie“, zâmbi în sinea lui Codrin, puțin trist. „Dar nu are rost să mă întristez,” își mai zise el, „căci o inimă întristată nu este plăcută Domnului, după cum spunea şi părintele Cleopa“. Șinca Veche apare în acte începând cu secolul al XII-lea și este cunoscută,
330

pe lângă numeroasele vestigii arheologice încă nevalorificate (în păduricea de lângă templu se găsesc ruinele unei cetăți dacice), grație istoricului și filologului român Gheorghe Șincai, a cărui famile își are rădăcinile aici. Dat fiind faptul că Șinca a fost o localitate la granița dintre România și Imperiul Habsburgic, a avut o istorie mai năpăstuită, influențată de comunitățile care s-au perindat în timp pe aici. A fost folosit ca loc de refugiu și rugăciune de către călugării ardeleni hăituiți de Maria Tereza, pe la 1700, pentru a trece la catolicism. Istoricii spun că biserica rupestră este unică în lume. Din legendele locului aflăm că biserica rupestră mai poartă denumirea și de Templul Ursitelor, datorită faptului că aici ni se împlinesc dorințele spuse din inimă, de Templul Cristalelor, datorită faptului că aici s-au găsit foarte multe cristale de cuarț încrustate în șanțurile luminoase care traversează pereții până la altar, și, mai nou, de Templul Iubirii Divine, datorită faptului că toți cei care vin aici simt în inima lor acea comuniune tainică și inefabilă cu Dumnezeu Tatăl. Sunt pe internet şi găsesc foarte multe fotografii în care au fost surprinse entități de lumină sub formă de sfere luminoase. În zonă se menţin tradiţiile populare, aici încă se practică dansul Căluşarilor ca ritual magic de alungare a forţelor negative, „căluşul” având rol de protecţie a gospodăriilor şi de alungare a bolii din oamenii suferinzi. Aici flăcăii rotesc făcliile formând cercuri de foc pe dealurile din apropierea satului, iar fetele în Noaptea de Sânziene, 24 iunie (între orele 22.00-23.00) se pun flori la altarul templului pentru a-şi visa ursita, ştiind că Sânzienele le vor ajuta să-şi găsească iubitul. Drumul porneşte din centrul localității și te conduce prin poiană până la pădurea unde se vede o cruce mare și simplă, din beton. De aici mai faci câteva minute până la sfântul aşezământ. În această zonă, vegetația este mult mai abundentă, iar
331

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

pădurea este foarte deasă. Săpată sub un deal, se ascunde misterioasa construcție de la Șinca Veche. Cum urci, în partea dreaptă a templului șipotește încetișor pârâul cu apă vie. Codrin știa că e bine să bea apă din el înainte de a intra în templu. Luând primele înghițituri, a simțit cum cristalele vii ale apei i se joacă în cerul gurii, apoi pătrund în tot trupul. Astfel, prin apa vie a izvoarelor, se poate realiza preluarea și asimilarea în ființă a informațiilor subtil energetice ale zonei respective. Primul lucru care te uimește, cum intri în templu, este turla bisericii, înaltă de vreo 10 metri, care a fost ridicată din interior, în gresia moale, și al cărei vârf este ca o fereastră deschisă către cer. Tradiția populară spune că pe acolo coboară energiile subtile și e bine să rămâi mai întâi câteva minute sub baia purificatoare de lumină benefică de sub turlă și abia apoi să mergi și să te rogi în pacea sufletului la altar, acolo unde ne regăsim pe noi ca ființe din lumină. Turla bisericii rupestre de la Șinca Veche este una nemaiîntâlnită. Învârtindu-se de trei ori în jurul turlei, coboară un șanț spiralat, ce se desparte apoi în două și
332

se continuă într-un mod misterios pe fiecare dintre pereții camerelor, pentru a se împreuna iar la altar, chiar sub steaua lui David. Lumina se proiectează într-un mod ingenios și plin de înțelepciune în cea de-a doua cameră. Într-un anumit moment al zilei, când Soarele se află situat deasupra templului, lumina sa intensă pătrunde prin turla ce comunică cu cerul și se proiectează în cea de-a doua cameră, printr-o fereastră săpată genial deasupra ușii dintre cele două camere. Se știe că, de fiecare dată când lumina este proiectată pe un anumit obiect, se manifestă și umbra acelui obiect. În acest lăcaș, însă, lumina pică pe podea, dorind parcă să pătrundă adânc în Templul Inimii, fără să genereze practic nicio umbră. Căutătorii de comori au săpat cu îndârjire în podeaua templului, crezând că lumina indică vreo comoară a dacilor, dar au uitat de faptul că singura și cea mai de preț comoară a „templului“ este chiar sufletul lor, Scânteia divină nemuritoare pe care o avem fiecare dintre noi de la Dumnezeu Tatăl. Astfel, lumina proiectată pe podeaua templului ne indică faptul că acolo unde pătrunde Lumina Divină dispare orice umbră a necredinței. Adică Dumnezeu se oglindește în inima noastră, aducând în ființa noastră pacea, liniştea şi frumuseţea vieţii eterne.
333

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Călătorul care râvnește plin de dor de Dumnezeu la bogățiile ascunse ce se găsesc în inima sa, le va redescoperi în simplitatea camerelor din Templul Ursitelor, mergând să se roage plin de umilinţă la Altarul Inimii. Cu cât pătrundem în interiorul templului, zgomotele exterioare dispar și suntem înconjurați de o liniște profundă, care se completează cu semi-întunericul ce învăluie altarul. Pereții sunt simpli, ca un penaj cald, nimic nu îţi distrage atenția; în centrul Altarului Inimii se găseşte yantra de revelare a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman) sau a Inimii Tainice a lui Dumnezeu Tatăl. Suntem doar noi și Dumnezeu într-o magică întâlnire, în care ne lăsăm pătrunși de măreția cea tainică a comuniunii cu Dumnezeu...

Templul Ursitelor – Prima biserica Creştină din lume
Cu o stare de interiorizare și de sacralitate în inimă, generată și de aceste conștientizări, Codrin se pregăti să realizeze o meditație de comuniune cu Sufletul neamului românesc la Altarul templului. Își puse cristalul în mâna stângă și, coborându-și plin de umilință gândurile spre zona pieptului, atinse profunzimea izvorului cel tainic. Scânteia divină, pe care a dăruit-o Dumnezeu fiecărui om, începu să reverse în întreaga sa ființă lumina sfântă. Își amplifică starea de comuniune cu Dumnezeu Tatăl, până când simți că întreaga sa conștiință se desprinde de simțuri și devine doar un canal divin de lumină. Consacrând atunci fructele acestei meditații lui Dumnezeu Tatăl, în ființa lui Codrin se revărsă un șuvoi tainic de energie divină. Își proiectă conștiința ascendent, pe acest canal de lumină și, intrând într-o stare beatifică, pătrunse prin „poarta cea strâmtă“ a lui Brahma, aflată deasupra capului, în starea supramentală. În această stare de Prezență, Codrin invocă plin de umilință grația Marii Puteri Cosmice a Timpului, Mama Kali, pentru ca, prin intermediul ei, să pătrundă în lumea subtil-astrală de la Templul Ursitelor. Se simți proiectat pe o cuantă de lumină (undă cuantică) în spațiul subtil al templului, unde era așteptat de părintele Kalinic. - De unde ai știut?, zise Codrin zâmbind fericit, abia acum urma să te chem.
334

- Ți-am simțit prezența. Aici există anumite conexiuni subtile cu Peștera Ialomicioarei. - Am văzut și pe fotografii foarte multe sfere de lumină. Energia acestui loc sfânt atrage multe ființe din planurile subtile. Când a fost construit? - Templul Ursitelor a fost construit de Marele Preot Ascorias și dat în folosință cu ocazia sărbătorii Anului Solar din noaptea de 24 spre 25 decembrie, sărbătoare ce simboliza reînnoirea anului. - Adică de „Crăciun”, spuse Codrin entuziasmat. De aceea în colindele tradiţionale se urează „La anul şi la mulţi ani!”. - Acestea s-au petrecut în anul 34 î.Hr. În acele timpuri, cel care comunica cel mai bine în planurile subtile cu Zalmoxis era Marele Preot Deceneu care, în ultimii săi ani de viață, se retrăsese în peștera de la Muntele Sfânt. Deceneu, inspirat fiind de Zalmoxis, îi transmite planul construcţiei Templului Ursitelor lui Ascorias, care era conducătorul religios al zonei Făgăraș. Deci, sub îndrumarea directă a Marelui Preot Deceneu a fost construit Templul Ursitelor și dat în folosință pe 25 decembrie, anul 34 î.Hr. Părintele Kalinic se uita cu atenție la Codrin, să vadă dacă intuiește ceva. Observând aceasta, Codrin se focaliză și abia după câteva secunde rosti uimit: - Vrei să spui că a fost construită în anul în care s-a născut Iisus? - Mă bucur că ai înțeles, zise părintele Kalinic, mulțumit. - Extraordinar, Templul Ursitelor de la Șinca Veche este prima biserică creștină din lume?, întrebă Codrin puţin uluit, dar destul de bucuros. - Într-adevăr. Aici poți vedea prima turlă care se ridică la cer, invocând Grația Divină. La ora actuală, oricine poate merge acolo, la turlă și, folosind un aparat foto, să realizeze niște fotografii în diferite momente ale zilei, dar fără blitz. Astfel, va observa că Lumina Divină se filtrează în diferite nuanțe astrale, de la albastru până la mov.
335

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

Prin faptul că turla este în permanentă legătură cu altarul prin acele canale luminoase ce se găsesc pe ambii pereți și care se unesc la altar asemeni unui brâu de lumină, ni se indică faptul că aici Dumnezeu este într-o continuă coborâre întru sfinţenie în Sanctuarul Inimii noastre. Prin faptul că altarul comunică în permanență cu turla ni se indică faptul că ne aflăm într-o continuă înălțare a sufletelor noastre. Astfel, energia divină coboară și urcă în permanență, într-un sui-generis circuit subtil energetic, asemeni unui perpetuum mobile care impulsionează și susține sufletul să își reveleze întregul potențial divin. Această taină se regăsește și în simbolistica stelei lui David de la Altar. În acest mod, ideea-forță pe care o găsim în lucrarea sfântă de la Templul Ursitelor este: „Sunt în permanență în comuniune cu Dumnezeu Tatăl.“ Codrin zise: - Da, am trăit o stare de sacralitate și de resorbție Steaua lui David, înainte de a fi înlocuită interioară în fața Altarului, căci totul este aici de o
336

simplitate care ne reduce la esență. Totul ne conduce din cameră în cameră la Altar, la steaua lui David. - Simbolistica stelei lui David este știută de orice iniţiat, spuse părintele Kalinic. Prin cele două triunghiuri, unul cu vârful în jos (feminin, lunar, minus, yin) și altul cu vârful în sus (masculin, solar, plus, yang), care se intersectează perfect ni se indică faptul că aceste două energii care se polarizează reciproc sunt acum în echilibru, că sunt direcționate către centru, către suflet. Tot ce a căutat omul cu atâta iubire și ardoare, în toți anii săi, această aspiraţie și dor de Dumnezeu, de Acasă, permite acum energiilor să coboare în centrul ființei, în suflet, sfințindu-l și trezindu-l din adormire la o nouă realitate divină. Abia acum, omul cu sufletul trezit se regăsește fericit pe sine însuși, mulţumind plin de recunoştinţă lui Dumnezeu pentru viaţa eternă. Ce avem noi la Tempul Ursitelor? Avem o cameră aflată în interiorul unui deal care, în mod analog, poate fi asociat cu trupul omenesc, capul omului fiind turla prin care pătrunde Grația Divină. În această cameră, la mijlocul peretelui avem o firidă, o adâncitură, în care se află inscripționată yantra de revelare a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman), sau steaua lui David cum mai este cunoscută, ce ne permite să regăsim în noi, prin intermediul iubirii, Scânteia divină pe care Dumnezeu a dăruit-o fiecărei ființe umane. Acesta este simbolul „steluţei“ lui David, este scânteia pe care a pus-o Dumnezeu în ființa umană, pentru ca, astfel, cunoscând-o, acesta să-și recunoască Creatorul. Cunoscându-se pe sine însuși, omul poate acum cunoaște desăvârșirea. Aceasta este înțelepciunea tradiţiei spirituale româneşti, dată de înțeleptul Zalmoxis poporului român. Marii înțelepţi și inițiaţi orientali au revelat și ei jocul cosmogoniilor și al polarităților prin simbolul yin-yang, pe care, însă, neaveniții l-au scos din steaua lui David, în „necunoștință de cauză“, ca nu cumva să Yin (feminin, lunar, –)lase loc de interpretări nedorite pentru creștinismul Yang (masculin, solar, plus) de rang iudaic. - Da, zise Codrin, se și spune că „frica roade oasele“. - Acum au ocazia să facă lucrurile „ca la carte“. Triunghiurile echilaterale pot fi mult mai bine realizate, iar în centrul lor se pune un punct sau o flacară,
337

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

care simbolizează Spiritul Nemuritor, Atman, sau Inima cea Tainică a lui Dumnezeu Tatăl, din care pornesc cele două energii complementare și întreaga manifestare. Același simbol al triunghiurilor îl găsim și pe steagul evreiesc, dar acolo el este golit de sens, deoarece nu are nimic în centru ori, fără un centru, nu există cu adevărat spiritualitate, nu există un Dumnezeu de la care porneşte Yantra de revelare a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman) totul, ci îşi atribuie lor adevărata sau a Inimii cea Tainice a lui Dumnezeu Tatăl cunoaştere. Evreii nu au nicio vină, însă se vede clar că învăţătorii lor vor să-i conducă „în pustie”, deoarece le oferă învăţătura divină doar cu o jumătate de măsură, iar fără o înțelepciune completă nu vor avea acces la o libertate reală, sunt „frunze bătute de vânt“. Pe care pământ vor cădea?

Templul Ursitelor – Cartea Ursirii
- Părinte Kalinic, de ce i se spune Templul Ursitelor? - I se spune Templul Ursitelor pentru că aici se află Cartea Ursirii, zise părintele Kalinic. - Cum aşa?, întrebă Codrin. - Pe firida din spate, lângă Altarul Inimii, se află inscripționat chipul lui Zalmoxis. - Ce minunat că avem chipul Marelui Zalmoxis, zise Codrin încântat. - Templul Ursitelor se mai numește și Cartea Ursirii pentru că aşa se numeau atunci clarvăzătorii -„ursitori“, iar„Cartea“ Zalmoxis- Altarul Inimii, Templul Ursitelor reprezintă, de fapt, înțelepciunea pe
338

care ne-a adus-o acel clarvăzător. Deci Cartea Ursitelor este înțelepciunea clarvăzătorului adusă, dată neamului românesc. Iar clarvăzătorul nu a fost altul decât marele nostru zeu Zalmoxis care, după cum știm, a devenit datorită înţelepciunii sale extraordinare o manifestare a lui Dumnezeu pe pământ. - Deci, Zalmoxis ne-a ursit venirea lui Iisus și a creștinismului. - Exact. Este una și aceeași învăţătură. Însuși Dumnezeu, prin Iisus Hristos, nu ar fi revelat întregii omeniri o credință pe care aceasta să nu o poată înţelege. Sigur, dacă stăm să analizăm lucrurile, învățătura spirituală era prezentată într-un mod mult mai complex decât acum, în cele mai înalte trepte ale acesteia fiind inițiaţi doar cei foarte bine pregătiți din punct de vedere spiritual. În doctrina învățaturilor spirituale ale „religiei Kogayon“ se realiza o inițiere completă pe toate cele 7 nivele de vibrație ale Universului. Să ne raportăm doar la elevul lui Zalmoxis, Pitagora, care prezintă, la școala sa spirituală din Grecia și apoi din Italia, cunoștințe superioare despre muzica sferelor. Deci avem de a face cu o conștiință elevată, cu o cunoaștere plină de înțelepciune a tainelor Universului. Apoi, să ne amintim că, în acea perioadă în care s-a manifestat marele înțelept și eliberat spiritual Zalmoxis (633 – 540 î.Hr.), trăia şi crea filosoful chinez Lao-Tse (604 – 531 î.Hr.), întemeietorul taoismului, trăia şi crea Zarathustra (599 – 522 î.Hr.), filosof şi întemeietor al religiei iraniene, trăia Sakyamuni, adică Gauthama Buddha (555 – 486 î.Hr.), întemeietorul budismului, trăia filosoful şi moralistul Kon-Fu-Tzi (551 – 479 î.Hr.), întemeietorul confucianismului. Aceasta este epoca despre care vorbim și înțelepciunea cu care aceștia au înnobilat umanitatea. Ceea ce ne rămâne din doctrina Kogayon elaborată de Zalmoxis și care conducea ființa umană către îndumnezeire este chiar esența acestei „științe a sufletului“, este rugăciunea isihastă sau „rugăciunea inimii“ căreia însă i s-au pierdut în timp adevăratele semnificații și simboluri. La ora actuală, este practicată într-un mod simplist și fără ca omul să realizeze efectele acestei tehnici extraordinar de puternice și purificatoare. Această comoară spirituală de la Zalmoxis este nepieritoare pentru adevăratul creştin care doreşte să-și trezească sufletul și, totodată, este și „primul Mare Pas al omenirii” către libertatea spirituală. - Deci, Zalmoxis a pregătit toată calea aceasta către creștinism! - Da, sigur... Chiar dacă la întrunirea din insula Paros, în anul 300 î.Hr., a fost
339

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

creată o doctrină sintetică – doctrina ebraică, aceasta vine din exterior. Bazele credinței sunt puse aici, în Peștera Ialomicioarei, cu mult timp în urmă, de zeul Rama, din anul 5041 î.Hr.; Zalmoxis care cunoștea ritmurile naturii și ciclitățile cosmice, știa că omenirea se află în epoca maximei decăderi spirituale. De aceea, el pregătește calea cea mai simplă și mai accesibilă tuturor ființelor: Religia Kogayon sau Știinta despre Suflet și Trup. Privindu-l pe Codrin, care începuse să se interiorizeze și simțea nevoia să mediteze la toate aceste aspecte, părintele Kalinic spuse: -Te las să-ți umpli sufletul de lumina acestui sfânt lăcaș. * „Sufletu-mi îmbrățișează pământul, cerul, izvoarele Tale și tot nu-mi e de ajuns. Te rog, nu încerca să Te mai ascunzi de mine. Acum știu unde Te pot găsi, căci Ți-ai făcut loc chiar în inima mea pentru ca să nu Te mai pierd niciodată, iar eu... care Te căutam neștiutor în altă parte. Acum, că mi-ai deschis ochii și Te pot vedea, știu că numai datorită faptului că ești în mine Te pot recunoaște și în afara mea. O, Tată Ceresc, îți sunt recunoscător că Te-ai ascuns chiar în inima mea, iar, atunci când am început să Te caut, Tu mi-ai răspuns cu atâta dragoste chiar din mine, de unde nu Te mai poate lua nimeni. Așa cum Tu mi te-ai dăruit, aşa și eu sunt acum al Tău. Căci ce e viața fără Tine? O frunză bătută de vânt. Dar ce spune frunza atunci când e cu Tine? «Tu îmi alini toate dorurile, iar când mă voi desprinde, voi zbura și eu și mă voi așeza la picioarele Tale, îmbrăţişându-le!” Cu adâncă recunoștință, Codrin cuprinse apoi în inima sa pământul strămoșesc, vatră a sufletelor noastre nemuritoare.

Orăşelul Sânzienelor
Ieșind afară din templu, se simți atras să urce pe cărarea care ducea mai sus, spre deal, la Schitul de măicuțe „Bucuria neaşteptată”. Schitul arată ca o căsuță din povești. Doamna Maria Bagiu, născută, deloc întâmplător în satul Ursei (adică este şi ea un pui de „urs”, o ursitoare), județul Dâmbovița, este inițiatoarea merituoasă a proiectului de îngrijire și punere în valoare a zonei sacre de la Templul Ursitelor.
340

Codrin a vorbit și cu maica stareță Serofima despre spiritualitatea dacică. Era și ea de acord cu Codrin, cum că este binefăcătoare această unificare a celor două tradiții: - Tineretul mai ales, spunea ea, își cam întoarce fața de la noi, preferând din ce în ce mai mult vechea tradiție. Chiar dacă este foarte aproape de biserica rupestră, numai cei trecuţi de o anumită vârstă urcă şi pe la noi pe la mânăstire. - Una fără cealaltă nu se poate, zise Codrin. Împreună însă suntem de neînfrânt în fața celor care ne vor răul. - Dumnezeu să ne ajute!, zise maica stareță. - Așa să fie!, zise și Codrin, după care se întoarse pe cărarea care ducea în jos spre templu. Privirea îi fu atrasă însă de niște pietre uriașe. „De unde au mai apărut și acestea, ținând cont că zona este de deal și nici urmă de munţi?“, se întrebă Codrin. Uitându-se mai atent, observă că megaliții aveau pereţii aproape drepţi şi erau așezaţi armonios unul în fața celuilalt, spre cărarea care trecea printre ei. „Chiar sunt mai multe alei și dacă ar fi îngrijite, ar fi arătat ca un orășel cu
341

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

mici bloculețe“, își zise Codrin. Megaliții, fiind așezaţi mai sus de pârâu, îi ofereau protecție vizuală față de alți vizitatori care ar fi venit la templu. Așa că se așeză jos în iarbă, pe cărarea dintre megaliți și, închizând ochii, se interioriză, intrând în meditație. După câteva minute, simți o activare mult mai intensă în zona pieptului și o stare de bucurie și mulțumire care radia din plexul său solar. În realitatea subtilă, zona în care se afla Codrin era Orășelul Zânelor templului, al sânzienelor, iar megaliții erau, de fapt, căsuțele lor minunate care, în planul nostru fizic, arătau ca niște blocuri uriașe de piatră... Simțindu-l pe Codrin care, prin meditație, își ridicase frecvența de vibrație aurică, sânzienele au început să se joace, să alerge în jurul
342

lui, trăgând de el să-l ia la joc. La un moment dat Codrin, datorită faptului că accesa energii mult mai elevate, a auzit zburând în jurul capului ca un fel de cărăbuș, iar trupul i se părea că nu mai are o stabilitate fizică, ancorarea pe pământ devenind mai diafană, trupul îi devenise mai uşor, începând să se legene ușor în lateral. Tot la joc l-ar fi luat sânzienele. Fiind cuprins de o fericire paradisiacă, Codrin reuşi să intre în stare supramentală, unde rămase uimit să descopere fascinanta lume a sânzienelor, căci acestea, prin frumusețea chipului lor angelic, prin jucăușenia și exuberanța gesturilor lor pline de grație, prin rochiile lungi și vaporoase, dar, mai ales, prin ochii lor vii și pătrunzători, aveau puterea de a vrăji orice bărbat care le-ar fi stat în preajmă. Codrin, fiind înconjurat de tot acest alai jucăuș și fermecător, simți cum pieptul îi se umflă și mai că ar fi alergat după ele la joacă, dacă nu ar mai fi fost centrat în sine, căci acum, după toate miracolele trăite, dobândise o fermitate mai mare în ceea ce privește starea de martor. O voce caldă se auzi de undeva, dintre căsuțele orașelului sânzienelor. - Steluțele mele, lăsați băiatul în pace. Și atunci majoritatea sânzienelor se ascunseră râzând în tufișuri și după căsuțe. Era înţeleapta regină a sânzienelor care se apropie de Codrin și îi spuse: - Iartă-le, Codrin, așa sunt ele, tinere și jucăușe. Sper că nu te-au ciupit, zise ea zâmbind ușor. Numele meu este Ariadna, Marea Preoteasă a Templului. Codrin o privea şi nu şi-ar mai fi luat ochii de la ea. Aceasta spuse: - Uite, Codrin, acestea sunt cele două surori ale mele, Eli și Diana. Ele te vor conduce în siguranță, din planul subtil, către Peștera Ialomicioarei. Cele două surori, tinere și frumoase ca soarele pe cer în mijlocul verii, au venit lângă Codrin, având privirea plecată cu gingășie în jos. Codrin încântat de această grație care i se oferea, spuse doar un simplu
343

Sufletul Neamului Românesc

Legenda nemuritorilor din Valea Dunării

„Mulţumesc!“, din toată inima, fără a-şi putea însă lua ochii de la frumoasa Ariadna. Sânzienele se liniștiră un moment, uitându-se la cei doi, apoi începură a chicoti între ele. Câteva dintre ele alergară vesele la vale pentru a întâmpina pe noii vizitatori. Codrin deveni mai atent şi începu atunci să privească cu drag la Orășelul Sânzienelor, care în planul subtil era asemeni unui orăşel cu căsuţe albe, deosebit de frumos şi luminos. Marea preoteasă spuse: - Dragul meu Codrin, dacă oamenii ar îngriji aleile orășelului nostru și l-ar înconjura cu flori, noi mult bine le-am face și pace în sufletul lor am aşeza. Ei sunt bine primiți în Orășelul Sânzienelor, dar să vie în liniște și cu gânduri bune, pentru a nu supăra pe vreo soră de-a noastră și aceasta să-i sucească mințile în vreun fel, zise ea zâmbind uşor. Din fiinţa ei radia o anumită stare de prezenţă, o simţea-i că este cu tine acolo, că te completează. Privindu-l pe Codrin cu multă umilinţă, acesta se simţi cât un munte în prezenţa ei. - Știu că trebuie să ajungi cu bine la surorile noastre de la Peştera Ialomicioarei, spuse ea, apropiindu-se şi mai mult de el. Bine, dragul meu, să ai mult succes în ce ţi-ai propus!, mai spuse ea cu buzele-i ca mierea aurie. În ființa lui Codrin răsunau ecouri de dor: „Sunt dragul ei...“, își spunea el în taina inimii. Pesemne că Ariadna i-a simţit starea plină de dor, căci spuse arătând către izvor: - Izvorul curge fără încetare. Face vreo risipă izvorul? Aşa sunt legile firii, cel care a cunoscut iubirea se umple mereu de dorul inimii sale. „Oare cât timp durează să ne îndrăgostim?”, se gândea Codrin. „Închidem ochii şi când îi deschidem întreaga lume este altfel...” Zânele care făcuseră ochii mari la cei doi, începură să chicotească vesele: - Ziua sărută noaptea în zori de zi, spuse una. - Noapte îngână vântul de miazăzi, spuse alta. - Ziua şi noaptea se succed, un parfum vine de nicăieri, spuse şi a treia, realizând un cerc din petale de flori, în jurul lor.
344

Codrin abia le mai auzea, cu inima expansionată în extazul fericirii, revenea în planul fizic al Orăşelului Sânzienelor, la Templul Ursitelor, purtând cu el, în inimă, acel dor nepământesc. * Timpul ni-l apropia pe Codrin de Bușteni și de părintele Kalinic. Fusese sfătuit să vină cu maşina până la mânăstire, pe la Sinaia – Moroieni, spre lacul Bolboci – Peștera Ialomicioarei. Codrin parcursese, timp de 10 zile, o mare parte din harta subtil energetică a țării. Începea să conştientizeze că această vastă rețea energetică protejează și alte valori spirituale importante, la care foarte puțini români au avut acces până acum. Abia aștepta să ajungă în zona sacră a Bucegilor, la Peștera Ialomicioarei din Muntele Bătrâna, unde îl aștepta, la Mânăstirea Peştera Ialomiței, Marele Preot Kalinic.

345

Glosar
Literal: „care străluceşte întocmai ca stelele”. Este un termen care a început să fie utilizat, în ocultismul occidental, mai întâi de alchimiştii Evului Mediu. Mult mai târziu la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, conceptul a intrat într-un circuit mai larg, astralul fiind definit ca un univers subtil vibrator, având frecvenţa de vibraţie predominantă mai elevată decât aceea a Universului fizic, dar inferioară aceleia a Universului cauzal. Universul astral se reflectă în microcosmosul fiinţei umane, printre altele, în dinamica emoţiilor, a dorinţelor, a sentimentelor şi a gândurilor care se înscriu în sfera individualităţii (altfel spus, care nu ating aspectele trans-individuale – acestea fiind în legătură cu nivelul superior al supramentalului şi cu corpul cauzal). Termenul „astral” a fost ales de ocultişti şi ezoterişti deoarece materia astrală (din care este alcătuit Universul astral) nu are nevoie – spre deosebire de materia fizică – de o sursă de lumină exterioră pentru a fi vizibilă pe acest nivel (Universul astral). Materia astrală emană deci o anumită lumină subtilă tainică, întocmai (analogic vorbind) ca stelele (astrele) din Universul fizic. Tradiţia yoghină menţionează că Universul astral poate fi cunoscut („vizitat” conştient) graţie unor practici spirituale secrete (printre care putem aminti aici unele forme de meditaţie, Laya Yoga cu anumite Mantra-e, modalităţi speciale precum Yoga Nidra etc.). Sinele Suprem nemuritor al fiinţei umane. Fiecare om are două euri: Eu-l real, nemuritor numit „Atman” sau „Purusha” şi eu-l relativ, efemer, fals, Ahamkara. Conform doctrinei spirituale Yoga, Sinele nu există deloc în sensul de a fi parte a lumii manifestate obiective sau subiective. El este etern, nenăscut, adimensional, neschimbat, inalterabil, atotputernic şi nemuritor. În fragedă pruncie, când influenţele externe şi mediul ambiant nu şi-au pus amprenta impurificatoare asupra sa, fiinţa răspândeşte uneori în jur străfulgerări ale Sinelui Real, absolut, dar pe măsură ce avansează în cunoaşterea căilor lumii, în care acţiunile şi comportarea îi afectează apetitul şi dorinţele, confortul şi progresul, ea începe să-şi ţeasă o haină numită personalitate, prin care ceilalţi o cunosc. Urzeala iluzorie, efemeră, ţesătura şi firul acestei haine sunt făcute din obiceiuri, prejudecăţi, emoţii, moduri de a gândi si de a acţiona, dorinţe şi ambiţii. O personalitate puternică poate fi, până la un anumit nivel de folos pentru a netezi calea vieţii şi pentru a ne realiza ambiţiile, dar nu şi pentru revelarea Eu-lui Adevărat. Aspirantul autentic la starea de Yoga, devine mai puţin interesat de impactul său asupra lumii şi urmăreşte cu ardoare revelarea deplină a Eu-lui său Real, Divin. Prin meditaţie profundă, el învaţă să distingă ceea ce este cu adevărat real de ceea ce nu este valoros şi demn de luat în seamă pentru evoluţia sa spirituală şi se întreabă: „Cine şi ce sunt Eu, în esenţă?” El analizează şi caută să se cunoască pe Sine, întreabă, deschide uşa intuiţiei şi a percepţiei spirituale, pătrunzând astfel pe calea care duce la Samadhi. În fiinţa umană, Sinele este expresia Adevărului Ultim. Lucrarea plină de înţelepciune „Bhagavad Gita” afirmă că Sinele Divin (Atman) se află în inimile tuturor oamenilor şi este Eu-l nostru interior, cel mai profund, etern. Doar atunci când ne revelăm acest Sine etern şi ne cucerim pe noi înşine putem să ne unim cu Infinitul Suprem (Dumnezeu). „Deschizătură”, poarta (Randhra) către Dumnezeu (Brahman) a fiinţei umane. Brahmarandhra reprezintă de fapt deschiderea subtilă superioară a canalului energetic esenţial al fiinţei umane (Sushumna Nadi), deschizătură care este situată în plan subtil în zona creştetului la nivelul fontanelei superioare. Corespondentul său macrocosmic este

ASTRAL

ATMAN

Mahabrahmarandhra, „poarta” prin care Dumnezeu „intră” şi „iese” din Manifestare. Faimosul tratat tradiţional „Siddha Siddhanta Paddhati” (II, 8) numeşte pe drept cuvânt Brahmarandhra „centrul esenţial secret al Eliberării spirituale” (Nirvana Chakra), deoarece atunci când conştiinţa ascensionează la acest nivel se obţine fuziunea cu Supremul Brahman (Dumnezeu Tatăl). Deschiderea plenară a acestei „porţi secrete către Dumnezeu” le permite yoghinilor avansaţi realizarea cu succes a procedeului secret numit în tradiţia tibetană Pho-wa, „transferul conştiinţei”. În funcţie de gradul dinamizării la nivelul lui Brahmarandhra, se pot atinge stări de detaşare şi de transcendere având diferite niveluri de profunzime. Odată cu dinamizarea şi deschiderea completă a lui Brahmarandhra se realizează transcenderea deplină a întregii Manifestări. În tratatul secret „Shiva Samhita” (V, 132-135) se arată că accesul conştiinţei la nivelul lui Sushumna Nadi, în starea de Vid Beatific Creator, îi permite yoghinului „să iasă” din trup prin Brahmarandhra, pătrunzând astfel în Împărăţia Tatălui Ceresc, Dumnezeu. Yoghinul care în momentul morţii îşi menţine ferm conştiinţa în Vidul Beatific median (Sushumna Nadi) şi îşi părăseşte trupul prin Brahmarandhra atinge astfel starea de desăvârşire spirituală („Shiva Samhita”, V, 139). Totuşi pentru ca acest lucru să fie cu putinţă este necesar ca yoghinul să fie familiarizat încă din timpul vieţii cu taina intrării şi menţinerii în starea de Vid Beatific. În caz contrar, aşa cum se afirmă în „Bardo Thodol” („Cartea tibetană a morţilor”), în momentul părăsirii planului fizic, fiinţa are un scurt contact cu „lumina clară” (Împărăţia Tatălui Ceresc), dar dacă nu este capabilă să-şi menţină conştiinţa ferm focalizată în această stare, va aluneca apoi treptat în diferitele lumi subtile paradisiace sau infernale care corespund nivelului său de evoluţie spirituală şi condiţionărilor sale Karma-ice. Vedere interioară; formă de percepţie extrasenzorială care, în cadrul parapsihologiei, se delimitează de alte tipuri de percepţie extrasenzorială (telepatie, premoniţie sau retrocogniţie). Prin intermediul clarviziunii, fiinţa umană primeşte în mod direct informaţie (în afara canalelor senzoriale cunoscute) de la o sursă exterioară care nu este, însă, o altă fiinţă umană (ca în cazul telepatiei). Trebuie să precizăm că tot în sfera clarviziunii intră şi perceperea culorilor subtile ale aurei, precum şi a curenţilor subtili coloraţi. Capacitatea de avea viziuni ale unor fapte petrecute la mare distanţă este cunoscută din cele mai vechi timpuri. În Antichitate, s-a bucurat de mare faimă Pythia, preoteasă a zeului Apollo la templul din Delphi, ca „ghicitoare” (clarvăzătoare) a celor petrecute în locuri aflate la mare depărtare de oracolul unde oficia. Despre viziuni concomitente ale unor evenimente produse la distanţă şi relativ la care subiecţii vizionari nu au niciun fel de informaţii accesibile pe căi obişnuite există numeroase relatări de-a lungul timpului (inclusiv în zilele noastre). Viziunile respective sunt produse fie în stare de veghe, fie în stare de transă, fie în stare de vis. De obicei, persoanele capabile să aibă astfel de viziuni sunt denumite „clarvăzători”. Clarvăzătorul „vede” ceva; el experimentează (trăieşte) o impresie aparent senzorială, dar în general este conştient de faptul că aceasta nu-i parvine prin organele de simţ. Dacă impresia este de tip auditiv (dar fără ca organul auditiv să fie implicat), se foloseşte termenul de „claraudiţie”. Tradiţia secretă Yoga menţionează că clarviziunea se manifestă plenar atunci când Ajna Chakra (care mai este, tocmai de aceea, supranumită şi „cel de-al treilea ochi”) este foarte bine activată. Prin urmare, practica tehnicilor Yoga ce au ca efect trezirea şi activarea lui Ajna Chakra constituie cea mai directă şi mai rapidă cale a ne trezi capacitatea de clarviziune. Anumite forme de clarviziune se pot trezi însă şi în urma anumitor şocuri fizice sau afective. Astfel, faimosul Nostradamus a început să scrie profeţiile la vârsta de 36 de ani, la doar câteva zile de la moartea primei sale soţii şi a celor doi copii.

CLARVIZIUNE

BRAHMARANDHRA

347

De asemenea, Pascal Forthuny, care a colaborat cu doctorul Eugen Osty, a căpătat darul clarviziunii la vârsta de 47 de ani, imediat ce şi-a pierdut fiul. Mult mai precoce, Mario de Sabato a avut prima sa experienţă de clarviziune pe când avea 7 ani. El a salvat atunci viaţa mai multor persoane, anunţând cu câteva zeci de secunde înainte căderea unei bombe lângă imobilul în care locuia. În zilele noastre, celebrul Belline, care afost supranumit şi „prinţul clarvăzătorilor” a descoperit că are darul clarviziunii atunci când s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost internat la sanatoriu. La rândul său, Edgar Cayce (1869-1945), care este foarte cunoscut sub numele de „profetul adormit” (deoarece făcea preziceri într-o stare de transă autoindusă, a căpătat acest dar după ce, în copilărie, a fost lovit cu o minge de baseball în zona vertebrelor cervicale, rămânând paralizat timp de mai multe luni. Cercetările făcute de specialiştii în parapsihologie asupra unor clarvăzători faimoşi au arătat că, în generat, în timpul vederii la distanţă se înregistrează creşterea fluxului sangvin spre creier, în paralel cu scăderea frecvenţei respiratorii. Totodată, ambele emisfere cerebrale sunt implicate în proporţii egale în obţinerea datelor, amplificându-se procesele cognitive (atenţia, memoria fotografică, învăţarea rapidă etc.). Clarviziunea a fost utilizată pe scară largă şi de către aşa-numiţii „spioni psihici” în timpul războiului rece în cadrul proiectelor militare secrete, având şi azi o largă aplicabilitate în anchetele poliţiei, de exemplu. Astfel, în cazul persoanelor dispărute, clarvăzătorul contactat ori de poliţişti, ori chiar de rudele victimei, obţine informaţii privind cu intensitate sau pipăind un obiect care a aparţinut celui căutat ori o fotografie a acestuia. În realitate, atunci clarvăzătorul „citeşte” vibraţiile subtile ale obiectului respectiv care îl ajută să intre în stare de Rezonanţă Ocultă cu posesorul acestuia. Acest mod de a intra în contact cu persoane aflate la distanţă poate fi explicat la ora actuală de o nouă teorie a Univerului – teoria stringurilor – care, la unison cu tradiţia yoghină multimilenară, afirmă că „totul este vibraţie”: oricărei fiinţe, oricărui lucru şi oricărei entităţi îi corespunde o vibraţie (sau o frecvenţă de Rezonanţă Ocultă) proprie, unică; două obiecte care par identice sunt, în realitate, individualizate prin vibraţia lor specifică. În America există chiar un grup de „investigatori psi” care nu lucrează pentru public, ci numai pentru Poliţie, FBI sau agenţiile guvernamentale. Numit „U.S.Psi Sqad” („Detaşamentul Psi”), acest grup, care o includea la un moment dat şi pe clarvăzătoarea Dorothy Allison, este format atât din ofiţeri de poliţie, cât şi din foşti detectivi antrenaţi să-şi utilizeze capacităţile extrasenzoriale. Această capacitate de vedere la distanţă în timp şi în spaţiu a fost validată şi de studiile făcute la Princeton’s Engineering Anomalies Research Laboratory, la Stanford Research Institute şi la University of Nevada’s Consciousness Research Lab, toate fiind instituţii cât se poate de serioase. Prin urmare, clarviziunea este un fenomen subtil care nu poate fi negat, iar el este declanşat de diferiţi factori, dintre care cel mai important este trezirea centrului de forţă Ajna Chakra. Realitatea misterioasă şi atotcuprinzătoare ce corespunde conceptului de Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decât în indivizibila Sa Unitate, ce există dincolo de diversele modalităţi care pot servi reprezentării Sale, în conformitate cu necesităţile temporale, ciclice ale Manifestării. Astfel, când este vorba de Dumnezeu, pluralul este un non-sens – chiar din punctul de vedere hindus, şi nu doar din cel iudaic, creştin sau islamic, cum am avea tendinţa să ne imaginăm rapid - şi aceasta pentru că în natura sa cea mai intimă, esenţială am putea spune, Dumnezeu nu este doar Unul, El este Unicul cel fără de-al doilea. Chiar dacă Dumnezeu apare uneori în mod manifestat, sub una din cele trei ipostaze principale ale sale, ce există în tradiţia vedică: Brahma, Vishnu şi Shiva (ipostaze care, atunci când sunt considerate împreună, sunt cunoscute sub denumirea de Trimurti sau „tripla manifestare”), El nu-şi pierde câtuşi de puţin

natura Sa primă indivizibilă, ce rămâne, în veşnicie, mereu neschimbată, întrucât este o natură imuabilă şi eternă. Cunoscută sub numele de Ishvara şi reprezentând, conform atributelor sale distinctive, această aparentă individualizare sau, mai exact, „formalizare” a Divinului nu-i afectează deloc Principiul transcendent, care rămâne totodată, în Eternitate, dincolo de orice determinare. „Personalitatea Divină” - reprezentând efectiv o determinare, cu totul relativă, fireşte, dar care caracterizează cu toate acestea „Principiul Suprem” ce a îmbrăcat o anumită formă – nu trebuie să fie confundată cu autentica şi invizibila Esenţă a lui Dumnezeu. Prin urmare „Dumnezeu ca Persoană” (Ishvara) ne permite sesizarea Sursei şi a Principiului Manifestării universale, dar El trebuie în mod imperativ să fie gândit într-un mod analogic şi apofatic (sau, altfel spus, prin intermediul negării oricărei limitări fenomenale), dacă dorim să înţelegem sau să ne apropiem de adevărata Sa natură. Deoarece Principiul prim, Dumnezeu, este Universalul in-formal, cauzal, ce cuprinde în acelaşi timp atât nemanifestatul, cât şi manifestatul, depăşind orice concept şi imagine şi aflându-se dincolo de dualitate, El este Cel Dintâi, Unul, „Supremul” (Para-Brahma), Fără-al-Doilea, al cărui aspect „Nesuprem” (AparaBrahma sau Ishvara) nu se distinge de El decât într-un mod total iluzoriu, deoarece efectul nu este, în realitate şi la mod esenţial, cu nimic diferit de cauză. În infinitatea şi măreţia Sa, Dumnezeu este absolutul inaccesibil, imuabil şi mereu necunoscut, deoarece el nu poate fi în totalitate un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât El Însuşi, aceasta explicându-se într-o anumită măsură prin faptul că, în afara Lui, nimic nu deţine facultatea cunoaşterii. Orice cunoaştere, chiar relativă, este în realitate o inefabilă participare (prin declanşarea anumitor fenomene de rezonanţă ocultă) la Cunoaşterea absolută şi supremă. Scrierile tradiţionale indiene Îl definesc pe Dumnezeu chiar ca fiind „dincolo de ceea ce nu este cunoscut”, deoarece, numindu-L incognoscibil şi considerând că există dincolo de Principiul Unic, aceasta înseamnă că totala Sa Transcendenţă depăşeşte chiar şi afirmarea inaccesibilităţii Sale absolute. În limba sanscrită, cuvântul Shakti, înseamnă „putere feminină”,” forţă a naturii” sau „energie”. Shakti este personificarea efectivă a energiei feminine primordiale, ea încarnează forţa de realizare a lui Brahman, fiind aspectul feminin dinamic al lui Dumnezeu, vitalitatea feminină care îi permite lui Brahman să creeze totul, să menţină sau să păstreze totul şi să resoarbă totul în Nemanifestare. Considerată adesea ca fiind contrapartea feminină (-) sau iubita lui Shiva,Supremul Masculin(+), ea, Shakti este expresia Eternului Feminin sau a Zeiţei Mame, unificând feminitatea şi maternitatea, prin manifestarea sa ca Forţă fundamentală a Naturii. Ea este venerată în Orient în diferitele sale aspecte, dintre care amintim pe Kundalini Shakti, ce este prezentă în fiecare fiinţă umană. În fiinţa umană, expresia cea mai uşor sesizabilă a lui Shakti este dinamismul sexual şi pulsiunea amoroasă. Privită întotdeauna ca o energie tainică, Shakti este forţa cea misterioasă a Naturii primordiale (Prakriti). Prakriti este „materia” sau „substanţa originară” din care este făcut întregul Macrocosmos. Structura sa se organizează în jurul celor trei Guna-e care sunt: Tamas, Rajas şi Sattva. Cele 10 Mari Puteri Cosmice sunt în realitate Shakti-uri fundamentale ale lui Dumnezeu, prin intermediul cărora este manifestat şi menţinut întregul Macrocosmos. Înţelepţii Orientului afirmă că manifestarea graţiei lui Shakti în fiinţa umană (care se produce în felurite moduri prin trezirea, amplificarea, acumularea, transmutarea şi sublimarea diferitelor aspecte sau manifestări specifice ale lui Shakti) este indispensabilă pentru a putea înţelege şi experimenta în mod gradat dimensiunea transcendentală a lui Dumnezeu. Tantrismul mai ales accentuează într-o manieră cu totul şi cu totul specială importanţa practică din punct de vedere spiritual a procesului de conştientizare şi de amplificare a lui Shakti în fiinţă, în vederea punerii la unison cu energiile infinite corespondente din Macrocosmos, specifice Marii Mame Divine (Mahashakti).

SHAKTI

DUMNEZEU

348

349

Prin adorarea frenetică a lui Shakti este astfel venerată forţa feminină tainică ce face să devină posibilă viaţa care păstrează în armonie întregul univers. Shakti este energia creatoare feminină fundamentală care îşi regăseşte reflectarea sa tainică în manifestarea efervescentă a energiei sexuale creatoare – fuziunea euforică a opuşilor masculin (+) - feminin (-) şi izvor al vieţii. Este semnificativ faptul că în tradiţia secretă tantrică se specifică: „Shakti fără Shiva este Kalila (haos, confuzie, existenţă fără sens), Kachakula (răsturnarea valorilor, refuz, larvaritate) şi Maya (iluzie, dezordine, entropie)”. Conceptul de Shakti – forţă feminină tainică a Naturii – urmăreşte să explice modul în care unica realitate (Dumnezeu) care este nediferenţiată şi singulară poate să manifeste Macrocosmosul cel multidimensional cu toate formele sale infinite. Dumnezeu, care este principiul static transcendent (care uneori este personificat ca fiind Shiva) este în Sine Însuşi incapabil să manifeste creaţia. Tocmai din acest motiv, un străvechi aforism al înţelepciunii orientale spune: „Shiva fără Shakti este Sava („cadavru” - prin aceasta sugerându-se incapacitatea Sa de a acţiona).” Literal, în limba sanscrită, „Shiva” înseamnă „Cel Bun”, „Cel Blând”. Shiva este al treilea aspect divin esenţial al Fiinţei Divine (Ishvara), ce se manifestă într-o triadă de aspecte (Trimurti). Aceasta îi cuprinde pe Brahma, Vishnu şi Shiva. Shiva este Ishvara privit în aspectul Său transformator (înţeles în sensul „trecerii dincolo de formă”), care devine distrugător numai din punct de vedere limitat al Manifestării. El este, de asemenea, o forţă divină binefăcătoare, care îndepărtează adeseori fulgerător Avidya (ignoranţa înlănţuitoare). Simbolul său este Lingam-ul sau organul masculin creator, ce reprezintă virilitatea, aspectul solar, activ, Yang (+). Shiva este deseori reprezentat în fuziune intimă, amoroasă, nesfârşită cu iubita Sa Shakti, care este aspectul feminin, având drept simbol fundamental Yoni-ul sau organul sexual feminin, ce reprezintă aspectul YIN(-), energia Naturii etc. În „Mahabharata” apare ca fiind „cel mai mare”dintre cele trei aspecte divine, fiind chiar maestrul și creatorul lui Brahma și al lui Vishnu, venerat de toți zeii în calitatea Sa esențială de „distrugător” al tuturor lumilor și de stăpân, ghid inspirator și protector al tuturor yoghinilor. Pentru adepții care adoră frenetic în El idealul lor ales (Ishta Devata), Shiva este Divinitatea Supremă totală, Realitatea Ultimă. Asociat formelor sale feminine, manifestatoare, dinamice, cunoscute sub numele de Shakti, Parvati, Kali sau Durga, El întruchipează Absolutul Transcendent. Iconografia hindusă Îl reprezintă uneori în intimă fuziune sexuală nesfârșită, datorită controlului perfect al energiei sexuale, cu întruchipările sau aspectele acestor forțe feminine macrocosmice. Shiva este venerat ca Supremul Ghid spiritual al tuturor Ghizilor spirituali, ca distrugător al suferinței, al celor răi și al tendințelor inferioare prin Grația Sa fulgerătoare, drept Cel ce dăruiește înțelepciune, ca întruchipare a renunțării dătătoare de eliberare, a compasiunii transcendente și a puterii masculine arhetipale a virilității esențiale. El conduce rapid aspirantul la realizarea spirituală, prin natura însăși a principiului său transformator, care, prin trecerea de la manifestat la nemanifestat, provoacă întoarcerea la imutabilitatea eternă a Principiului suprem, în afara căruia totul există doar în mod iluzoriu. Cuvântul „suflet” este în mod semnificativ conex cu termenul „suflu”, legătura lor trimiţând la aspectul subtil, superior, divin ce dă viaţă trupului. Sufletul reprezintă elementul spiritual, afectiv, dinamic ce determină forma biologică a fiinţei umane şi care se reflectă la nivelul trupului şi al personalităţii sale. Noţiunea de suflet este foarte complexă. În creştinismul ortodox, structura fiinţei umane este văzută ca un binom: trup muritor-suflet nemuritor, iar sufletul, la rândul lui, are un aspect inferior, numit parte pătimitoare, supusă suferinţei şi robiei simţurilor, şi un aspect superior, numit parte nepătimitoare, care se află dincolo de influenţa

grosieră a instinctualităţii. Şcolile iniţiatice chinezeşti disting pe de-o parte un aşanumit suflet superior care este foarte apropiat de vibraţia foarte elevată şi pură a supramentalului, iar pe de altă parte, ele disting un aşa-numit suflet inferior, care reprezintă aspectele instinctive şi schimbătoare ale fiinţei umane. Tradiţia hindusă a înţelepciunii şi cea egipteană prezintă chiar mai multe astfel de diviziuni şi nuanţări ale structurii sufletului. În psihologia occidentală, sufletul este asimilat în mod eronat „inconştientului” (prelungirea inferioară a sub-conştientului), deşi el este un aspect de supraconştient, care corespunde eu-lui superior al şcolilor iniţiatice din antichitate. Termenul „YOGA” înseamnă în sanscrită „comuniune”, „contopire”, „fuziune inefabilă”. YOGA este o ştiinţă tradiţională a Orientului, a cărei formă cunoscută astăzi a fost fondată prin secolul I î.Hr., pe baza unor tradiţii multimilenare ale înţelepciunii, ce se întemeiază, la rândul lor, pe revelaţia divină şi care vizează integrarea armonioasă a fiinţei umane în Univers. Mai mult celebră decât înţeleasă, YOGA este şi rămâne un ansamblu de metode milenare sistematice având drept scop Eliberarea spirituală definitivă a fiinţei umane. Cunoscută în Occident sub forme vulgarizate şi uneori degradate, YOGA constituie o disciplină spirituală extrem de riguroasă. Un text al înţelepciunii orientale, „Ishvara Gita”, afirmă referitor la aceasta: „Prin YOGA ia naştere cunoaşterea ultimă, iar din cunoaşterea superioară rezultă YOGA. Pentru acela care are la dispoziţie YOGA şi cunoaşterea pe care aceasta o face cu putinţă, nu mai există nimic altceva de dorit.” Pentru cei mai mulţi oameni, YOGA este practica ciudată a concentrării atenţiei, uitându-te la buric şi controlându-ţi respiraţia. În acest sens, performanţele unor fachiri se înscriu în categoria spectaculosului: contorsionarea membrelor, transa, moartea aparentă, levitaţia, telepatia, mersul pe foc ş.a.m.d. Pentru cunoscătorii autentici, problema este mult mai serioasă, YOGA având creditul unei discipline fizice şi mentale precise şi riguroase, care trece dincolo de stereotipia performanţelor. În ceea ce priveşte originile sistemului YOGA, acestea se pierd în negura timpului. Încă din veacul al III-lea, celebrul text „Philosophoumena” al Sfântului Hippolit menţionează o anumită categorie de asceţi rătăcitori (yoghini) – gymnosofişti, cum sunt numiţi acolo. Atunci, întocmai ca şi astăzi, ei îşi petreceau viaţa goi, considerând că Dumnezeu le-a creat trupul ca haină a Spiritului. După ei, Dumnezeu este Lumină, nu ca Soarele sau ca focul, ci în calitate de Supremă Rostire Infinită, a cărei cunoaştere Şi-o dezvăluie înţelepţilor, pentru ca aceştia să pătrundă misterele ultime ale Naturii şi ale Universului. În viziunea lor, lumina spirituală este o misterioasă rostire şi ei pretind că o cunosc intim fiindcă s-au debarasat de deşarta părere personală şi de ego, care este ultima cămaşă a Spiritului. Pentru ei, toate mădularele şi organele trupului sunt la fel de importante, astfel că n-au de ce să le atribuie o ierarhie morală, când niciunul nu constituie corpus delictus. Cine practică YOGA – şi o poate face oricine, indiferent de sex, religie sau poziţie socială – urmăreşte în primul rând să-şi purifice progresiv conştiinţa de legăturile sale trupeşti şi să atingă Cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu, puterile paranormale apărând doar ca o confirmare a realizării spirituale. Yoghinul se pregăteşte pentru atingerea Iluminării şi a Mântuirii prin control, prin detaşare şi prin transcenderea tuturor limitărilor, a timpului şi a spaţiului. Prin YOGA totul este cu putinţă, dar nu orice este permis. Yoghinul îşi ispăşeşte şi îşi anihilează în cursul unei singure vieţi toate greşelile sau, altfel spus, păcatele săvârşite de suflet în cursul încarnărilor precedente. Un text al înţelepciunii yoghine spune: „Focul declanşat prin practica YOGA asiduă face să ardă rapid şi complet această cuşcă a ignoranţei, care constituie răul. Atunci se dezvăluie cunoaşterea clară, care ne permite să realizăm cu uşurinţă starea de Samadhi sau de extaz divin”.

YOGA

SHIVA

SUFLET

350

351

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.