RADU PREDA Jurnal cu PETRE ŢUŢEA

HUMANITAS Bucureşti, 1992 Coperta de  IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE Ilustraţia copertei:  Mîna Arhanghelului Mihail lucrare de SORIN DUMITRESCU (colecţie privată, Paris) © HUMANITAS, 1992 ISBN 973­28­0371­1

Mă întreb cum se poate explica îndrăzneala de a pune cuvîntul meu alături de cel al lui  Ţuţea; atunci cînd, locuind zi şi noapte cu el, primeam zi şi noapte răspunsuri, întrebările nu  au avut timp să  se construiască. Atunci erau fundamentale răspunsurile, pentru că  ele nu  veneau atît la  întrebările mele, cît la cele ale lui  Ţuţea; de aici  şi impresia de monolog pe  care mi­o trezeau uneori. O dată cu trecerea timpului, Ţuţea a rămas în conştiinţa mea ca un  răspuns —   şi   am   simţit   nevoia   întrebării.   Iar   paginile   care   urmează,   chiar   dacă   nu   sînt  cîteodată  deloc interogative, nu reprezintă  altceva decît  întrebările ce au crescut  în umbra  unui răspuns infinit. Sînt  în trenul care mă  duce spre Tîrgu­Neamţ, punct de plecare spre mînăstirile din  zonă.  Îi cer unui domn din compartiment o gazetă; aflu acolo un interviu cu Petre  Ţuţea…  Biletele la control! Mă scotocesc prin buzunare… Revin la interviu. Nu aveţi un loc şi pentru  mine, maică? O bătrînă, cu un coş mare, împletit, stă în uşa compartimentului, cerîndu­ne la  fiecare pe rînd, din ochi, să­i dăm pentru cîteva minute un loc ca să­şi tragă  sufletul. Mă  ridic şi o poftesc să şadă. Iau gazeta cu mine pe culoar. Reporter: Domnule Petre  Ţuţea, aţi  fost prieten cu Cioran, cu Eliade, cu Noica şi cu mulţi alţii din generaţia interbelică; puteţi să   ne spuneţi în ce a constat strălucirea acestei generaţii? Petre Ţuţea: «Păi uite ce e, domnule:  generaţia interbelică   şi­a luat  în serios calitatea de generaţie…» Adică? «Şi­a luat  în serios  calitatea   de  etapă   spirituală  a   poporului  român,   reuşind   să   problematizeze   esenţial.»   Nu  credeţi că  realizarea Marii Uniri a avut  şi ea un rol hotărîtor? «Cum să  nu! Păi generaţia  interbelică   a   avut   poate   cea   mai   mare   bucurie   geografică   şi   spirituală   din   istoria  românească…  Şi mai e ceva: uite, eu de exemplu, nu prea am avut chef să  ies din  ţară.  Îmi  era suficientă  bucuria de a merge la Chişinău sau la Sighet fără  paşaport. Cînd ieşeam din  ţară,   oriunde   m­aş   fi   dus,   parcă   ieşeam   dintr­o   casă   primitoare,   caldă,   şi   intram   într­un  cimitir…» Eu cobor aici! Mă uit, neînţelegînd. Gazeta… A, da, vă mulţumesc! Trenul  merge   agale,   oprind   în  fiecare  staţie.   E  ca   un   interviu…   Gările  sînt   mereu  curate, rezistente, din cărămidă; întrebările sînt la fel: precise, fără  ezitări; răspunsurile sînt  însă  largi, zburdalnice. Trecem pe lîngă  cimitire  şi biserici.  Îmi aduc aminte de ce spunea  acel Petre  Ţuţea. Cine o fi? Nu­mi amintesc să  fi auzit vreodată  de numele lui… Dealurile  sînt acum  împădurite. Ne apropiem de munţi. La o staţie, văd cum se schimbă  locomotiva.  Trecem iarăşi pe lîngă  case, curţi, cimitire, biserici… Cred că  aşa intră   şi ideea  în om: mai 

 cimitire. gingăşiile — copii jucîndu­se de­a baba­oarba printre  banchete.întîi   locomotiva.  curţi. — Printre dealuri.   Iar   acum.  Mulţi vin la mine fără să ştie nimic. mă consolez că ai auzit de mine citindu­mă. un plus fără  de care orice tren  îşi pierde raţiunea umblătoare. la urmă de tot.   nu?»   Şi   chiar   am   încercat   să   o   fac:   prin   gazete.   vin   argumentele. cînd locuiam împreună. tîrînd după  sine bizarerii  şi gingăşii. Da’ ştii ce greu e să­ţi faci mereu prezentarea?! Dar de  acum   mi­o   faci   tu. vine partea aceea dintr­o idee pe care nu o vei stăpîni niciodată. altora.  încercînd poate mai mult decît o prezentare. i­am  povestit întîmplarea asta. care o aşteaptă: vagonul cu colete poştale…   Aşa am aflat eu de existenţa lui Petre Ţuţea. şi.   desigur. «Dragă Radule.   bizareriile —  compartimentele cu doamne şi pălării. A rîs.  dar pe care trebuie să o dai mai departe. dar avînd la urmă  de tot un pachet pentru  fiecare. biserici…  . Şi mai tîrziu. fac lucrul acesta sperînd să semene cu un tren:  pufăind.   pufăind   şi   cu   zgomote   nărăvaşe.

 omul nu are vecin decît pe  Hristos. forţă coercitivă. Vorbeam despre  proşti. Acolo.  însă  nu a lui. ce meserie credeţi că aveţi în cetatea  românească? Doar nu sînteţi un pensionar…  — Dacă există o ştiinţă a naţiunii. a  năzuinţelor naţionale. eu sînt de meserie român! — Rezumînd. ci eliberare absolută  a  omului de legile pămîntului. cu proştii m­am lămurit. Vîrsta nu­l bucură.»  — Cum aţi făcut trecerea de la ateism la credinţă? — Nu am fost ateu ca atare. Sînt  invariabili ca orice lucru neînzestrat. Proştii.   Pe   calea  Domnului.  — Uite. —   Aţi   avut   momente   cînd   prezenţa   lui   Dumnezeu   în   viaţa   dumneavoastră   a   fost  evidentă? . aţi descoperit adevărata libertate…  — Evident. şi una de dreapta. Astăzi. cărnii  şi spiritului material. însă vin cîţiva tineri  care  încearcă  să­i ofere o bucurie pe care el nu o are.   Cea   a   omului   e   bătătorită   de   filozofie. Singura zonă   în care acţionează  libertatea absolută  a lui Dumnezeu este  ritualul creştin din Biserică. care se simte din ce  în ce mai depăşit de ritmurile unei vieţi pe care n­o mai  poate umple cu prezenţa lui organizatoare. Nu dă importanţă evenimentului. reprezintă  ideea de repetiţie goală: o iau totdeauna de la  început. actorul.6 octombrie 1990 Ţuţea a împlinit astăzi 88 de ani. omul este însoţit de rugăciune. cînd v­aţi apropiat şi de credinţă. Acolo nu există  teroare. la 88 de ani. vîrstele lumii da. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.   ştiinţe   şi   tehnică. cînd  scriaţi articole înduioşătoare şi descriaţi soarta celor sărmani şi «proşti».  Dar cît de mult avea să însemne această prezenţă… —  În tinereţe aţi fost director de studii  în Ministerul Economiei Naţionale  şi puteţi  spune că  aveaţi atunci o meserie. viaţa v­a fost  împărţită   în două  perioade distincte: una de stînga. zic. nu am avut curajul ăsta. ca primă consecinţă a acestei treceri. Dar Iancovescu  îmi spune: «Proştii sînt  foarte variabili. Iar eu am mers multă vreme doar pe calea omului. nu au culoare. Eu am un prieten — şi de cîte ori îl întîlnesc e mult mai prost decît îl ştiam. însă există două căi: calea omului  şi   calea   Domnului. ci doar cu o prezenţă  contemplativ­meditativă. Eram odată  cu Iancovescu. — De fapt.

 ci gîndesc în idei. —   Sigur. Nae Ionescu a  răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pămînt pentru a fi sesizate senzorial şi de  proşti! — Puritatea împrumută ceva şi din frumuseţe. — În credinţă. Cunoaşterea vine numai prin revelaţie. — Nu te poţi cunoaşte singur. În afară de teologie. regretul că  nu am realizat în mine  un mare teolog. Cînd gîndesc un  sistem.— Ar fi o mare îndrăzneală să afirm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea. deoarece ideile sînt arhetipuri.  Cînd gîndesc. iar aceasta vine  de la Dumnezeu.   Filozofia   şi   ştiinţele   sînt   ancore   în   calea   omului. — Credinţa e un mod pur de a gîndi? —  Întrebat fiind cum  înţelege gîndirea. — Dacă politic trecerea de la stînga la dreapta a fost posibilă fără prea mare durere. — Iniţial.  Nu aveaţi. Mai precis: aspiraţia către sistem.  Singură  credinţa  este descoperitoarea căii adevărate. iar omul  este   imitator. modele nepieritoare  şi perfecte. am un mare regret: regretul de a nu fi fost teolog. nevoia unei învecinări transcendente. a fost acuzat de erezie. dar şi o mare  bucurie să spun că am simţit această prezenţă. sub  aspect ideatic trecerea de la pasivism religios la credinţă cred că a avut un plus de tragedie.  . ca idei. atunci. mă pun pe lista de candidaţi la parlament. aţi plecat de la convingerea că efortul cunoaşterii e un efort strict individual. Pentru că  a răspuns:  «Dumnezeu este o frumuseţe creştină». Anticii intuiau un mare adevăr. — Da.  am redefinit radical sistemul. care este calea spre Dumnezeu. se face onanie de prestigiu. Bulgakov a fost  întrebat de ce  îl iubeşte pe Dumnezeu. Acum.   Este   omul   infantil. De fapt. nu gîndesc cuvintele purtătoare de concepte. raportul dintre om şi teoria ideilor  e de la subiect la absolut. care este erezia dumneavoastră?  — Erezia mea e sistemul clasic.   Mi­am   dat   seama   că   singura   definiţie   completă   a   omului   este   dată   de  teologie:   omul   este   fiinţă   religioasă.   Însă   mitologia   este   preistorie. L­am încreştinat!  — Erezia ar consta deci într­un preaplin de idei… — Da. cînd spuneau: zeul este creator.  în formă  pură  sau  în exemple. De  aceea.   care   plăsmuieşte   dar   e  incapabil să primească.

 urmare a căderii în păcat. Revenind peste aproape două luni. Ştii cum văd eu diferenţa dintre omul politic şi  cel economic? Omul politic este vulturul de sus. om cum sînt. Cînd  simţi că timpul e eficace. Mă  tem de  însingurare. evident.— Aţi trăit  şi alte ispite  în viaţă. între supraom şi  neom. iar eu la Spitalul Cantacuzino. cînd. Ţuţea  mi­a propus să locuim împreună. la 88 de ani? — Eh… Societatea noastră de astăzi este. iar jos — negustorul. am avut un foarte lung dialog. te ia măiculiţa dracului! Simt un vid interior. Şi cu toate acestea. pentru a ne îndogăţi şi pentru a ne fi de ajutor unul altuia. nu are inimă. Omenescul nu e firesc. El reprezintă  o mutaţie  biologică.  —Drama   de   a   fi   om   e   de   fapt   drama   de   a   urma   cursul   vieţuirii   acestuia. ideatic. Eficacitatea timpului doare. Eu. între Kant şi Adam  nu e nici o deosebire… De! E regretabil că  timpul trece.   care  culminează în moarte…  — Nu mă  tem de moarte. — Perioada stîngistă din tinereţe — am putea s­o trecem şi pe ea printre erezii? —  Ştiu eu?  În vremea mea circula o vorbă: dacă  cineva pînă  la treizeci de ani nu e  democrat şi de stînga. Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…  * Vreme de mai mult de o lună.  Nu ştiu cît din ajutorul de care avea nevoie Ţuţea am putut să­i dau eu. o raţă  care se uită  la  el.  — Păi am fost  în Ministerul Economiei Naţionale… Politicul este legat de setea de  putere. mergînd cu  un prieten la Ţuţea. creştin vorbind. Cred că sînt pierdut. dar sînt convins că el  .  e tîmpit! — Cum vă apare imaginea lumii de astăzi. Oamenii trăiesc  în turnul lui Babel pentru că  sînt oameni. tensiunea dintre politic  şi economic  v­a preocupat multă vreme.  Drama este că acum mă simt numai om… Pînă acum am pendulat. mă  simt ca un par  în mijlocul furtunii. Singura nădejde  este că. 1. iar economicul este lupta de interese.  Ţuţea s­a internat la  Spitalul de Geriatrie nr. dialogul nostru a fost  întrerupt. un turn al lui Babel. Începutul  învăţăturii prin  învecinare s­a petrecut  în vara anului ’90. care am fost prezent la toate  tragediile  şi victoriile acestei  ţări. Printre acestea. dacă peste treizeci de ani nu e conservator şi de dreapta. pentru operaţie de apendicită.

  Ţuţea găsea repede un limbaj care.  . gîndul  lui se  întorcea asupra mea  şi făcea completările arzătoare. fără să ştiu.   în  învecinare  cu  marile probleme la care căutam.  întru o  şi mai mare  întărire. Iată  de ce paginile de faţă  sînt  rodul unei neveniri. pentru că  mai avea ceva de adăugat. pe altcineva. timpul s­a scurs lăsînd.  de spus  în plus.  punîndu­mă. al unei aşteptări îndelungi. haotică   în aparenţă.   însă   nici   o  întrebare nu a fost luată  ca atare. pătrundea dincolo de interogaţii. am cunoscut zeci de oameni şi am văzut cum  Ţuţea trecea  în revistă  acea umanitate peregrină  cu calmul  şi bucuria cu care părintele  îşi  numără   copiii.  Abia pleca cineva  şi aştepta pe altcineva.  învăţător. Pus  în faţa unei varietăţi năucitoare. printr­o subtilă  pedagogie.   disperări   sau   comodităţi. Iar cînd acel «altcineva» nu mai venea. de zbateri sau linişti. Între o oră şi alta. în  aşteptarea veciei. consolator. răspuns. Fără  un program fix. nici o disperare nu a fost sporită   şi nici o comoditate  încurajată. general.   Se   perindau   nenumărate   întrebări. viaţa cu  Ţuţea era o permanentă  aşteptare. mărturia istoriei la care a fost martor. zi de zi. Stînd împreună jumătate de an.mi­a dat un ajutor de nesperat.

16 decembrie 1990 O zi calmă. adică transcendent în esenţă: Dumnezeu. s­a căznit să înţeleagă  procesul cognitiv al omului. Ceea ce se crede de obicei  despre   originalitate   ţine   de   sfera   afirmaţiilor   constatator­utile.   mai   precis.   adevărul   este  transuman şi transnatural. nu pune nici pe afirmaţiile. Ideea e o imagine ideală care prin  natura ei reală  se deosebeşte de concept. Metafizica e inutilă   în faţa morţii.   De   altfel. pînă cînd l­am cunoscut pe el: ce cărţi  am citit. în tinereţe.  . originale. Niciodată  un concept nu e  exhaustiv. De altfel. De  obicei se confundă  ideea cu conceptul. dintre spiritual şi material.  în timp ce conceptul exprimă  o  sumă de lucruri prin similitudini şi utilitate.  în timp ce conceptul e logic. ce personalităţi m­au marcat. de  iscodire şi de aflare.  logic. iar nu logică.  Conceptul  e formal.  Îmi spune că el. devine însingurare.  Ideea  e sediul  realului.  Ţuţea are o mare poftă  de vorbă. — Individuaţia.  Doar mistica e valabilă. nici pe negaţiile lui pecetea originalităţii. în plan religios. Ideea platonică  este o intuiţie a realului. care e formal. deoarece necomplet este  şi obiectul exprimat. metafizica nu are totuşi acces la realitatea mistică. Ne­am trezit foarte de dimineaţă. asceză.   propoziţional   şi   sistemic. În tinereţe credea mult în  puterea lui de a crea lucruri noi.  —   Omul   gîndeşte   predicativ   sau. Am spus  odată  că  originali sînt numai idioţii. îmi cere amănunte din viaţa mea. — Ştiinţă a realului intuit.  adică  metafizic.  — În filozofie Dumnezeu este o idee sau un concept? — Ca noţiune metafizică este mai apropiat de idee. şi din nefericire nu am realizat în mine un mare mistic… Metafizica  e o speculaţie autonom umană  şi de aceea sensurile dobîndite prin speculaţie metafizică  ţin  de individuaţie.  — Evident. că era uimit  de paralelismul dintre gînd şi gînditor. că  nu seamănă  cu nimeni. ce posibile modele cred că sînt demne de­a fi urmate.  — Putem deci defini metafizica… — Putem defini metafizica: este ştiinţa realului. Salvarea e de natură  religioasă.  Ideea e  conceptul gîndit real. apropiindu­se niţel de divin.   Cînd   este  autonom. Ideea e metafizică.

 nu şi teoretic. devine suportabilă însingurarea.  aproape vicios.  — Aţi început să vă apropiaţi de creştinism chiar în perioada de stînga?  — Visam o republică religioasă. ci un disperat. Nu am scris nici o carte. la cafenea. Nu e un înţelept. —  În epocă  n­aţi fost totuşi prea lucid… Mă  gîndesc. cu nefericiţii  lumii? Zice: să nu confiscăm atributele lui Dumnezeu. opera dumneavoastră  e una  vorbită.  Inteligenţa nu justifică lucrul acesta. iar eu am fost prea lucid ca să fiu scriitor. Nimic nu mai poate fi inventat după  facerea lumii. ceea ce e o absurditate. Este un om extrem de inteligent. mă  Emile.   Ca   şi  Eliade. Ce de timp a pierdut generaţia mea cu  ideea   de   revoluţie. anticreştin… Însă  .   dar  nu   şi  inteligent. colectiv apărută şi colectiv păstrată. Rare sînt cărţile celebre… De  obicei sînt cimitire de idei. Eu am însă un spirit  de cireadă  sinistru… Asta e doar o izmeneală  stilistică… Sînt de o sociabilitate greţoasă. — Ce să­i fac! Eram în tinereţe de stînga din generozitate.   cînd   de   fapt   revoluţia   nu   adaugă   nimic   Ideilor   lui   Platon!   Orice  revoluţionar e ridicol.»  — Vă simţiţi ataşat de generaţia dumneavoastră… —  În  generaţia   mea. N­am putut suporta mizeria  umană.   Noica   a   fost  considerat   interesant. Mi­a plăcut  ce mi­a zis Cioran. Disperat. Nu am vocaţie de anahoret. să­i lăsăm în grija Lui!  — Aveaţi uneori idei «revoluţionare»? Gîndeaţi că  e posibilă  o rezolvare a mizeriei  sociale prin revoluţie? — Revoluţia e o  înaintare pe loc.  Călcate  acestea. Cîteva încercări. Confundam comunismul cu  comunitarismul.  doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. în esenţă. Vorba­ceea: «Mereu răsare­acelaşi soare. dar cu auditori. iarăşi.  — Sînteţi un autor fără  cărţi. — E adevărat. Zic: ce facem. la ciudata perioadă  de  stînga. el este.— Cînd vezi cirezile de imbecili. Ştii cine a fost inteligent în generaţia mea? Cioran. de aceea. Religia e legată de aceste două  mari principii:  Principiul  monarhiei   şi  Principiul ierarhiei.  se realizează  spiritul de cireadă umană. cînd eram neliniştit. mereu trăiesc aceiaşi proşti. Astfel s­ar explica sociabilitatea extremă pe care o practicaţi. Nu ştiu cine spunea că dumneavoastră gîndiţi pe  măsură ce vorbiţi. Eu raportez religia şi la cantitatea de ordine etico­socială posibilă  prin prezenţa ei… E adevărat: eram oleacă  agitat  în tinereţe. Poziţia mea la stînga a avut numai un caracter pamfletar.

 cît m­aş chinui.  în timp ce citeam. un pedagog. da’ atunci — ce sînt?» Un mărturisitor. nu voi  beneficia. Cîteva vrăbii se aşază  pe pervaz. în locul şi timpul vorbirii noastre».despre Nae Ionescu se spunea că  scuipă  inteligenţă! Două  mari personalităţi din epocă  s­au  detestat: Nae Ionescu şi Blaga. mă  trezeşte să­mi spună  «un lucru foarte important — deoarece nu  cred. Se uită  la  mine puţin năucit de lumină. Blaga!… Eliade era un vorbitor bun. Ţinea  cursuri la catedra lui Nae Ionescu.  că   mă   aşteaptă   moartea   şi  că   nu   am  mormînt. nu  ştiu de ce. însă să  ştii   că   mi­e   groază   de   o   posteritate   pur   legendară. să fie vorba în cazul meu de o operă. «Crezi?» Aveţi  mulţi «elevi».» De ce? «Pentru că om de stat nu am fost.» Care idee? «Ideea  „operei“ mele. martir nu am  fost.  Sînt  neconsolat  pentru   că   sînt  bătrîn. fiecare zi în plus e un cadou. Noaptea. Sînt agăţat de viaţă  cu ultimele gheare… Nu­i cred pe cei ce  spun că  mor consolaţi  şi solemni. El a lansat un lucru ofensator pentru mine: geniul oralităţii! — Dar locul dumneavoastră în epocă…  — Am o legendă. Nimeni nu a murit consolat deplin. legenda vi se pare o monstruozitate? «Chiar şi aşa…» Dar sfinţii fără operă. E cam nereligioasă această dorinţa şi  această zbatere.»   Chiar   şi   în   forma   ei   filozofică   şi  mărturisitoare.  îl aud vorbind în somn:  «Părinte. Continuăm   dialogul   despre   consolare   şi   moarte. Acoperiţi un întreg ciclu de formare… Vorbim multă vreme.   La   un   moment   dat. de unde ştiţi că am prelucrat în temniţă credinţa?»  Spre dimineaţă. Cu Eliade am vorbit totdeauna împreună şi ne­am înţeles  separat. scriitor nu am fost. Radule.  şi unii chiar fără  ucenici? «Ei.»  Începe să  se lumineze  în cameră. Aş vrea să trăiesc două sute de ani. să nu te superi. Nu mă  consolează  ideea că  voi muri. aia este o legendă  mistică de care eu. Doar sfinţii sînt capabili de aşa ceva… Nu e un fleac  încercarea morţii.   izbucneşte:  «Hristoase. dar legenda mea nu acoperă  ideea de statuie. «studenţi». Ei. «Mă  preocupă  ideea asta. dar nu pot face pe viteazul. profesor nu am fost. Nu sînt candidat la  rangul de mare personalitate. Sînteţi un imediat! «Oarecum. nu mă  lăsa!» Ochii i se aprind de o durere ce nu vrea să ­şi trădeze cauzele. dar nici puţin lucru n­ar fi… De la o vîrstă. Moartea e necesară. dar insuportabilă. Se  uită  la mine cu melancolie şi adoarme. pînă  . dar eu cred că opera mea  e mai degrabă aici. Zicea Nae: e unul. mare brînză n­aş face dacă aş mai trăi o sută  de ani. — Şi din cauza asta sînteţi neconsolat… —  Nu.

 sînt şi dificil de fixat!» Rîde. structura etc. ceva luat ca atare. . despre rostul lui  în lumea aceasta  şi. nu?»  Îl contrazic: nu sînteţi deloc aşa ceva. ci în curs de stabilire. un fenomen. fie că vă place. aveţi un statut care nu e  nici înalt şi nici jos. Oricum.aproape de prînz. drept concluzie — «nu cred că  sînt  singurul parazit ce creşte  în cutele societăţii. fie că nu vă place. Nu  vi s­au descoperit încă legile de funcţionare.  «Dar atunci?» Sînteţi. «Păi.

 Treisprezece ani!… Am vorbit odată   într­o sală  de puşcărie. După  aceea multă  vreme a stat tăcut. rugîndu­se sau gîndindu­se.  Acum mă  simt arestat  şi aici… Am stat  în fort la Jilava  şi  ţineam conferinţe.  — Eram bolnav. Eram mai tînăr. Am fost adus  în celulă  abia cînd  îmi dăduse  sîngele pe nas. Eu mă  mir cum mai sînt aici. Am avut  mereu laşitatea de a nu avea curajul să  mă  sinucid. iarna. în temniţă. Templul e spaţiul sacru. la Ocnele Mari şi  pe urmă  la Aiud.  fiindcă  sînt religios. Ne dădeau o zeamă  chioară   şi mămăligă  friptă.  . Nici nu  ţin minte anul… Cînd m­au anchetat. doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. Iacătă  că  n­am murit! Am stat la Interne trei ani. M­au izolat  într­o cameră. E un mare  paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu  pot   să   ofensez   poporul   român   spunîndu­i   că   în   mijlocul   lui   s­au   petrecut   asemenea  monstruozităţi. în frigul  ăla. — Anii de temniţă v­au definit. Am strigat: mă doare capul.  terminînd cu cuvintele: ni s­a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. cu geamurile deschise. L­a spovedit  şi l­a  împărtăşit pe  Ţuţea. Am fost dus după aceea la Jilava. M­au frecţionat băieţii şi m­am încălzit.21 decembrie 1990 A venit părintele Voicescu. şi aveam febră.   Am   avut   brusc   conştiinţa   spaţiului. nu am văzut  niciodată   un   cîmp   mai   glorios.  Şi  vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Cînd m­au pus  în libertate.   Sînt   foarte   încorporat   în   spaţiu.  Am crezut că a adormit.   Era   o   minune   a   lui  Dumnezeu…   Mi­a   plăcut   în   liceu   mai   mult   geometria. tăcerea fiind la el de o subtilă  ambiguitate. într­un fel. Din motive religioase… Sinuciderea e  ofensă  adusă  Duhului Sfînt. Aveam doar  o hăinuţă  de puşcăriaş. de frig. am leşinat din bătaie. Zice gardianul:  şi pe mine mă  doare… Ce am păţit eu  în viaţa asta a mea! Pentru că  am  ţinut la poporul  acesta… Am făcut treisprezece ani de  închisoare. M­au bătut… M­au  arestat acasă. La un moment dat. De multe ori  îmi doream să  mor. cînd deodată a început să­mi vorbească despre anii de temniţă. O religie pur temporală  e cu neputinţă.

 făcîndu­şi sieşi republică.  — Politic.   Nu   e   necesarmente   o   legătură  automată   între bătrîneţe  şi moarte. românul! Am apărat interesele României în mod  eroic. iar nu şi politic. Platon. mai mult el.— Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea. forţele politice cuceritoare au promis în  opoziţie tot şi au făcut la putere ce au putut.   Vorba   lui   Arghezi:   «Tare   sînt   singur. A  trăi murind… Am o mare poftă de viaţă.  În a lui Platon.  în republica lui Cicero poate trăi  oricine. Radule. Nu  ştiu ce personaj dostoievskian moare  în fiecare zi. vezi Uniunea  Sovietică… Pînă acum.  — Toată  viaţa am dorit să  ajung  în clanul conducător.   Doamne. în timp ce dreptul  roman e o perfecţiune a ordinii.   care   să   înlocuiască   ideea   de  dominantă   ordonatoare.  — Şi dumneavoastră aţi aspirat la conducere. iar germanii au fost copişti zeloşi. În jocul politic dintotdeauna. nu diplomatic. dar această  curiozitate mă  stăpîneşte. dar nici aşa nu e rău.   Mereu   a   existat   o   forţă  dominant­ordonatoare.  —   Da. Că  oamenii pot trăi  şi  în state anapoda. şi numai politic. Dovadă că drept grecesc nu există. a arătat că a avut  numai geniul filozofic. o luare de la capăt? . în Europa geniul politic nu l­au avut decît latinii. în sensul lui a fi  în fire.   nu   ştiu   de   ce   am   atîta   sete   de   viaţă   cînd   nu   mai   pot   aştepta   nimic  semnificativ. Vreau să  văd ce se  întîmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei! — Se proiectează o unire a tuturor forţelor de opoziţie. Poate să fie  o iluzie.   Acum   mă   simt   pustiu. Nu pot să­l ajut cu nimic.   şi  pieziş!»…   Totuşi. Uite. S­a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generaţie. şi geniul filozofic  grecii.   e   greu   de   identificat   în   istoria   publică. —   Unirea   tuturor   forţelor   sociale   la   un   moment   dat. — Un donquijotism. pentru a face oamenilor binele  cu carul… Am proiectat forme de rînduire socială.   Nu   actualizez   în   nici   un   chip   bătrîneţea. Ca şi cum aş fi un  vîrf de deal! — Mai aveţi vreo curiozitate politică? — Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este. vă puteţi declara înfrînt. şi nici un semn de îmbătrînire.

  dar  conştiinţa  morală   sper   să   nu   mă   părăsească   niciodată. invenţie.   iar   eu   nu   pot   trăi   în  însingurare. noutate. geniul e mai apropiat de cer. — Ştiu şi eu? Mare brînză nu rămîne după mine. Sînt confiscat integral de religia creştină. Zilele   acestea   au   fost  foarte   mulţi   tineri   pe   la   Ţuţea.  În  fond. religioase. Probabil că sînt imperfect.   Don   Quijote   luptă   cu   ridicolul.   Cîţiva   prieteni. Dostoievski spunea  despre romanul lui Cervantes că e cea mai tristă carte pe care a citit­o.  în măsura  în care originalitatea e posibilă. — Nerealizarea «laică» ar putea fi un semn al realizării spirituale.   Înaintez   într­o   degradare  fizică. cu alint. au adus cu ei fructe.   Ca   să   rămîi   în   epocă   trebuie   să   fii   genial. E cea mai consolatoare religie din istorie şi nu pot contesta că Hristos este fiul lui  Dumnezeu.   Dacă   e   genial   purtată. pe care i­am considerat personalităţi absolute. ca o idee.  — Aveţi.  dar nu în măsura în care e apropiat sfîntul. prin proximitatea faţă  de divin. Acum. acum eram liniştit!  Dar   nu   sînt   nici   înţelept.  ci un suprainteligent.   or   eu   am   fost   numai  inteligent. mai ales.   Înţelepciunea   înseamnă   însingurare. Dacă eram un prost. Creştinul crede în nemurirea integrală.   Nu   mă   pot   consola   cu   ideea   de   neant  postexistenţial…   Dar.   asta   ne   apropie   de   umbrele  antice. cred. singurul  sentiment  constant   e   al   nimicniciei   mele. maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator.   Consider   trupul   ca   templu   al   sufletului. în epocă… Eu  nu   îmi   supravieţuiesc. conştiinţa unei posterităţi. ca o realitate consolatoare pentru cei ce vor veni.  Creştinismul   sacralizează   substanţa   individuală. Am fost prea multă  vreme raţionalist. Geniile sînt originale. Nu e neapărat un înţelept.—   Oarecum. Don Quijote e un simbol. Ţuţea s­a bucurat şi a afirmat. un pic. iar omul imitator.   pe   care   i­am  îmboldit să vină. M­am fîţîit aşa. Cîteodată regret că nu am fost un prost. creare de epocă şi stil. Prin încercarea  de a imita mereu Divinitatea.   merită   să   se  întîmple această  luptă. Sînt de o sociabilitate dezgustătoare! Am avut mereu  admiraţie faţă  de pustnici. iar nu un om ridicol. Mi­a jucat o festă  inteligenţa. că el se simte  cel mai iubit bătrîn din Bucureşti… . pe care o situez deasupra oricărui sistem  filozofic.   dacă   nemurirea   e   numai   sufletească. a faptului că  nu o să  rămîneţi doar ca un  nume ci. deosebindu­se de păgîni… Nu mi­e teamă de  moarte deloc.  — Nu am virtuţi religioase. Am o singură  nelinişte: să  nu mor necreştineşte  şi să  nu ajung  într­o sală  de  disecţie. Geniul e relief.

 niciodată prea devreme şi niciodată prea tîrziu. închideau ochii şi intrau  în lumea pe care n­ar fi intuit­o după  semnele bătrîneţii. asumarea pildei talanţilor.  în derularea ei.  În chilia lui de  lîngă Cişmigiu.Îi povestesc: nu ştiu cînd am început să citesc sau cînd am început să scriu. nu trebuie să te pregăteşti ca atare. care. în închisoare sau pe stradă. dintr­un punct oarecare. ale sărăciei sau ale mizeriei. ca după o izbîndă cucerită fără intenţia de a lupta. ci numai  din inerţia existenţei care. niciodată  prea sus şi niciodată prea jos. Intrăm  în  învăţătură  deoarece «aşa ne este scris»  şi. dacă  ne este  scris. Nu bănuiau cît de plină poate fi o întîlnire  cu Ţuţea… Veneau — şi. Cine  pleca de la Ţuţea pleca victorios. pentru că nefolosiţi dispar. a avut un moment cînd  ţi­a trecut prin minte să  mergi la Ţuţea: şi ai mers… . atîţia fiind la număr şi avîndu­i la dispoziţie. cuprinşi de vîrtejul ideilor şi consolărilor. făcîndu­i pe cei din jur să mute  centrul de greutate de pe o existenţă  pe alta — mai  înaltă   şi mai durabilă. Mulţi vin la Ţuţea fără nici o pregătire anume şi mulţi pleacă avînd un plus care numai  din asumarea unei fatalităţi poate ieşi. trebuie  să­i folosim. începi să mergi  pe drum. Ţuţea venea şi le vorbea. atunci fireşte trebuie să  citim cu luare­aminte ceea ce ne­a fost destinat. E. Ţuţea le­a apărut  ca o fatalitate izbăvitoare. m­am trezit  într­o zi că ştiu să citesc iar în altă zi că ştiu să scriu. Nu­mi aduc aminte de lecţii… Pentru a  învăţa. Ca o fatalitate. tinerii veneau neştiind la cine vin. Multora. se întîmplă că.  în altă  lectură. În celulă.

 Acum mă   mai interesează ce rămîne după mine ca zăpada de anul trecut.  Înainte eram obsedat de ideea rămînerii a ceva după  mine. N­am făcut risipă  de  erudiţie   decît   cu   ăi   de   fac   pe   deştepţii!   Cu   tine   şi   cu   cei   asemeni   ţie   m­am  străduit   să  dialoghez esenţial. M­a impresionat foarte mult sunetul  pămîntului căzînd pe coşciugul lui Nae Ionescu… — Vă îndreptaţi spre sediul înţelepciunii.  Ţuţea crede că  acesta poate fi  şi un defect al  lipsei de izvoare. de la mine nu moşteneşti nimic neconsolator.  — Ce aţi face de­acum înainte? — Aş da sfaturi. — Un învăţător… — …Mişcînd inteligenţele tinere. Comunismul a reuşit să ne inducă într­un soi de curgere în care timpul personal nu  mai are curajul unei manifestări modelatoare.  deoarece   sediul   nemuririi   e   teologic.  — Pot spune că am favoarea esenţei?  — Desigur. nu profită de faptul că reprezintă un segment biologic şi spiritual care poate lăsa urme  benefice. Eşti delicat sufleteşte  şi am nevoie de asemenea  delicateţe. Moartea mă determină să fiu esenţial.   Numai   teologia   consolează.  — Nici cultură. dintre  teologie  şi filozofie.  .   nu   filozofic. întîlnite de mine. în jocul dintre just şi injust. Mi­am mărturisit teama că  generaţia noastră  nu­şi conştientizează  existenţa ca  atare. Sînt preocupat în prezent de  jocul dintre cele două  lumi. joc  în care aş  vrea să  antrenez pe toţi cei care vin la mine. nici inteligenţă…  Înţelepciunea e singura formă  de consolare peste  optzeci  de  ani. În orice caz. Simt nevoia  unei  vecinătăţi  pe  silueta  sufletului  meu  şi mă  bucur că  ne  împăcăm bine noi amîndoi.   Filozofia  instruieşte. Trebuie să  mă   înţelegi  şi să  nu te superi că  te preţuiesc  întîi de toate sufleteşte.10 ianuarie 1991 Ţuţea a revenit la ideea pe care am discutat­o  şi altă  dată:  aceea a modelului  şi a  generaţiei. dragă  Radule.  — Nu am sentimentul bătrîneţii.

— Oricum. cum se poate întemeia un curent de generaţie? — Apare un cap — sau poate mai multe deodată. Am refuzat să mănînc căcat. — De apostoli… — Nu chiar.  îmi amintesc de moarte…. îmi aduce aminte de celula  mea de la închisoare.M­am   săturat   de   intelectuali…   Cîteodată —   ştii   de   ce­mi   este   teamă?   Să   nu   mor   de  melancolie.  Sau.  — Vă văd uneori tresărind la auzul unor sunete. generaţia de astăzi e mohorîtă. E adevărat că  am vrut să  fiu legiuitor. dar în generaţia ta lipsesc figurile reprezentative. — Oameni cu idei avem.  la români…  — Ne daţi voie să vă considerăm o figură dinamizantă şi călăuzitoare pentru generaţia  noastră? . — Totuşi.  —  Tristeţi…   Poate   de   unde   aţi   dorit   să   fiţi   diriguitor   social   şi   nu   aţi   ajuns   să   vă   împliniţi această menire. care sînt ancorate în acelaşi ideal.  Îmi dau sentimentul morţii. Cei care devin modele pentru cetate sînt hotărîtori. — Nu numai din cauza asta. Armonia o gust din snobism. care se­aude pînă aici. Atunci  îmi dau seama de iluzoria existenţă umană. Aş fi avut  în biografia mea o mare lipsă: lipsa de a  avea dreptul de­a fi salutat. cînd îl auzeam şi­mi sporea melancolia. Ar fi mult spus. Modelele se topesc  în generaţii. Şi  dacă  idealul este strălucit reprezentat. aşa cum într­un dialog caut căldura sufletească.  Într­un sistem eu  caut melodia. adică  creatori de curente. cînd aud voci de copii. Eram invidios pe libertatea lui.  Trebuie să acceptaţi ideea de oameni­model. Da’ au fost figuri creatoare de epocă la noi. dar nici unul nu e dispus să­şi asume conducerea. — Uite!… Gînguritul porumbelului. ca maimuţoiul lui Andreev! — Vă plac mai mult ritmurile decît linearul…  — Eu am rămas la nivelul melodiei. devine formă  modelatoare pentru cei care­l urmează. Apostolii se topesc  în  absolut. Nu  ştiu. Dar am ajuns  puşcăriaş.

  în vreme ce răspunsul.  şi  foarte greu să­l cunoşti. poate că  nu  ţi­ar folosi la nimic o cunoaştere mai adîncă.  Întrebarea — tînără. esenţial. Pe  Ţuţea este.  Întîlnindu­l pe  Ţuţea te  întîlneşti  înainte de toate pe tine. aşezat. nemaiştiind de celălalt.   începe   să   aibă  vizitatori. Timizi la  început sau. o parte din  obşte. Îşi fac colibe în curtea lui. în ucenici. Privesc aceste dialoguri ca fiind mai mult decît o succesiune de întrebări şi răspunsuri.  .  şi oamenii începeau să calce locurile acelea. laconic. înţeleptul. inteligentă. ci  regăsindu­se şi îmbrăţişîndu­se pe sine. cu alte ritmuri. cum fiecare călugăr trebuie să aibă chilia lui. E  o strîngere  în braţe.   sub   un   conducător. bătrîn. îşi asumă infantilismul şi ambiguitatea întrebării. dimpotrivă. pot să mor şi eu! Încercînd   să   refac   traseul   pedagogiei   lui   Ţuţea   cu   lumea   în   general   şi   cu   mine   în  special. pînă atunci pustii. aşa apare mînăstirea. Putem vorbi despre o tradiţie mărturisitoare şi învăţătoare în spiritualitatea românească. mobilă —  îşi asumă  din  slăbiciunile  şi imperfecţiile biologice ale răspunsului.   dar   care. pentru a te descoperi. plecat la Athos pentru îmbunătăţire.  sfîntul   sau   «moşul»   locului. şi întemeia un schit. se face o biserică  mare.  În  istoria ei duhovnicească. Se ducea vestea. descriu de fapt un  dialog  între vîrstele lumii.  Venea un călugăr.   unde   ridică   o   nouă   mînăstire.   fără   orgoliu.  îndrăzneţi  şi neîncrezători. se formează obştea. mînăstirea  începe să  numere  şi alţi mari oameni bineplăcuţi lui  Dumnezeu. într­o iconomie spirituală. Obştea se înmulţeşte şi.   necunoscut   o   vreme. aceşti vizitatori cu  timpul se transformă în prieteni.   aflat   fiind. am ajuns la convingerea că  această  pedagogie — a  învăţăturii prin  învecinare — e  una de tip ţărănesc. Domnitorul aude de monahii aceia şi le face o  danie de ctitorie: se ridică  ziduri  şi chilii. isteaţă. primind în schimb alte roade decît cele ale muncii: roadele smereniei întrebătoare  şi ascultătoare.  le privesc ca pe o întrebare şi un răspuns care. descoperitorul de apă. Mulţi prieteni care au venit la Ţuţea mi­au  mărturisit senzaţia de autocritică pe care au simţit­o după ce s­au despărţit de el. e ca şi cînd Ţuţea ar fi bătrînul satului. de altfel.   pleacă   într­o   pustietate   vecină.  Ţuţea te  face să te întorci asupră­ţi.   Eu   pot   afirma.—   Din   lipsă   de   altcineva. Dintre cei care vin şi pleacă.   că   sînt   doar   un   bătrîn  inteligent… Ştii care e sensul morţii unui om excepţional? Încurajează morţii obişnuiţi: dacă   a murit ăsta.  înţelept. îl îngrijesc şi îi cultivă   pămîntul. cînd  şi unul  şi altul stau cu ochii  închişi.  unii vor să rămînă de tot.

 Testamentar. relaţia cu cerul este tot o relaţie filială. iar mult mai tîrziu. după care  se   ajunge   la   forme   teoretice   şi   mistice. care  îl transcende. niciodată duhovnicul nu  face apel la ideile lui proprii.   a   gînditului   cu   făcutul. Dar.  După   decembrie   1989. corifei: generaţia junimistă. Mînăstirea se  ridică   în jurul chiliei duhovnicului  şi orice lucru capătă  un alt punct de referinţă. ci la Tradiţie. Modelul   învăţătoresc   al   învecinării   a   trecut   şi   în   cultură. aceştia îşi fac şi ei ucenici… Apar. certare. Dintre călugări se  aleg cei care au darul de a vindeca. Pentru prima dată la noi apare  ideea de «personalitate a zilei» sau. de  exemplu. primele forme  organizate  de  învăţătură. una lui Moise şi una lui Ilie…» Chilia duhovnicului e prima catedră. dojană. această   şcoală  devine  şcoala rugăciunii exclusive. generaţia  năistă (a lui Nae Ionescu).   a   autohtonului   cu  universalismul. îşi fac şi aceştia ucenici.   s­a  produs   o   substituire   a   esteticului   cu   eticul. Raportul  universal este cel de duhovnic–ucenic.   în   formele   profane   ale  educaţiei.  fără rest sau gratuităţi. — Nişte erori care s­au ţinut lanţ şi care au reuşit  să lege şi să oprească orice aspiraţie către un model autentic.  modelul   se   ascunde. În comunism.   modelul   a   încetat   să   mai   funcţioneze   ca   autoritate   valorică. astfel.   firav. Ţuţea). stea a zilei: un personaj care nu are limite  în  manifestare  şi care  îşi impune. Mai întîi e sfat.  în mod efemer. iar  învecinarea se transformă în învăţătură. în tot acest traseu pedagogic. treptat. Eliade.Dintre călugări se aleg cei care au meşteşug la icoane. la «opera» lui. generaţia interbelică (Noica. în şcoala  exegezei biblice şi patristice. mentori. a credinţei cu convingerea.   Noica   însă   afirmă   deschis  necesitatea modelului paideic. Dintre călugări  se aleg cei care au pricepere la cărţi şi la condei. îl problematizează. Ca rugăciunea lui Iisus.   în   manifestări   de   grupuri   mici. discursul învăţătoresc al duhovnicului se transformă. Cioran. aceştia îşi fac ucenici.  şi tot aşa  relaţia   cu   statul   sau   cu   credincioşii. ironic. orientare. bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe:  una Ţie. iar de aici toată  acea emulaţie paradoxală  din anii ’70–’80.  preocupările. o dată cu intrarea în alte vîrste ale trupului  şi sufletului.   Iar   această   relaţie   atrage   după   sine   nevoia   unei  învecinări: «să  facem trei colibe…» Ucenicul devine martor al existenţei duhovnicului.   Duhovnicul   îi   împărtăşeşte   ucenicului   viziunile.  Începem să  avem curente  şi  şcoli.   Şi cum   învăţau?   Învecinîndu­se —  după  modelul   Schimbării la  Faţă: «Petru a zis către Iisus: Învăţătorule. stilul… Punerea  în curgere a «modelelor» a  .

 vulgar uneori.  Şi  în cazul acesta.   adoarme   pentru   lumea   de   aici   şi   se   trezeşte   pentru   cea   de   dincolo. dar oralitatea nu înseamnă pur şi simplu vorbire — ci.  în cele din  urmă. pentru că nu este asemenea  lor. prin rigorile şi  legile de care ascultă.  spiritualizîndu­se. linie cu linie. cu toate că.   toate   formele   nemodelului. o operă.  întorcîndu­se apoi cu un elan colonizator şi luminător ce poate să surprindă  pe insomniacii. un alt fel de operă. mişcîndu­se  între dreapta  şi  liberalism. şi cînd vor vedea pe cineva că   nu înnebuneşte se vor scula asupra lui. Nu am descoperit  nimic surprinzător. vorbăreţ. Am  presimţirea — dacă   în lumea spiritului presimţirea poate fi un punct de plecare — că  nu  opera. senin. care se caracterizează.   cînd   omul. materializată  aproape. se constituie totuşi  într­o operă. Agale. mediatizat. termen cu termen.» În mijlocul atîtor «modele» şi «personalităţi ale zilei».   tratatele   şi  . deocamdată.   în   aparenţă.însemnat distrugerea minimei raportări la Model. adevăr revelat  după   adevăr   revelat. ci mai degrabă. declarat geniu fără  să  se cunoască  motivele etc. fără  «operă».  înainte de orice.   enumerînd   definiţiile   date   de   alţii.  Apariţia   lui   Petre   Ţuţea   a   îmbrăcat. dar. care putea fi secretul farmecului unei asemenea opere  orale? În primul rînd. blînd  şi  puternic   în   învecinarea   lui   cu   oamenii   şi   cu   cerul.  Conjunctural. a unui turn de cetate:  începea cu o punere  în  cadru.   Ţuţea   e   un   necontenit   îndemn   la  învăţătură. Avea un discurs ce descria  cu precizie imaginea. Nu cunosc. pe care nici n­a visat­o.. peste toate acestea. Ţuţea declama şi construia ideea enunţată. uzînd de o gramatică  pe care numai marii convertiţi deveniţi  apologeţi o pot avea.   el   ne   duce   în   zona   ultimă.  lucizii şi gravii lumii acesteia şi numai ai acesteia.  prin constanţă şi neconjunctural. va face din  Ţuţea un model. dacă  nu chiar  exclusiv. labil politic.   în   peisajul   căruia   se   ridica   turnul. vine tîlcul lui  Avva Antonie: «Va veni vremea ca oamenii să înnebunească. în esenţă.   Personalitate   mărturisitoare. cuprind aceleaşi lucruri ca şi dialogurile cu el. rîzînd  în faţa existenţei ce  şi­a arătat sensul nemuritor.   a   adormirii   într­o   parte. prieten cu oameni  celebri.   Ţuţea   are   în   oralitate   forma   cea   mai  adecvată de predicare. concept după  concept. zicîndu­i că el este nebun. cu verbul încins de datoria de­a spune ceea ce lumina interioară şi dragostea lui  Dumnezeu i­au descoperit. decît o mică  parte din textele lui  Ţuţea. deranjant prin insistenţa criticii comunismului.   oralitatea. modelul real nu avea cum să se  manifeste decît ca nemodel… Smerit.

 Uimirea şi bucuria cresc.   pe   trepte. jos. de data aceasta. îl ia  de   mînă   pe   contrariat   şi   cu   o   privire   ghiduşă. nu se termina cu platforma de  tunuri polemică.  acum.   întîmplări. dintr­o dată… Alteori. Acest fel de  discurs culmina cu amintiri din vremea copilăriei sau cu lungi meditaţii asupra neîmplinirii  şi morţii. Turnul. le arată dintr­o altă perspectivă a peisajului baza turnului. aducea contraforţii argumentelor.  şi mai năucitoare….   Ajuns   sus.  exemple… Cineva aduce o completare care seamănă  cu o obiecţie.   reuşea   să   formeze   o   ambianţă   din   care   se   putea   lansa   analiza   mai  departe. cei de jos  îl văd apărînd cînd la o fereastră  cînd la alta. La nedumerirea celor de faţă. Cînd. ridica dintr­o mişcare turnul afirmaţiei abrupte. Le povesteşte cît de  greu a adunat tot ce se vede acolo.  îi ia pe toţi cei de faţă   şi. punctuaţia frazei. bătăioasă.   la   urma   urmelor.  şi documentată. ci culmina cu o cruce.   poziţionează  tunurile şi aşteaptă.   ferestre   în   ogivă   cu   fierărie   frumos   lucrată. cînd durerea gîndului venea din durerea trupului.   că   acolo. Urcînd  într­un tîrziu treptele turnului. . Dar el coboară agale.   reenumerînd. vrînd parcă să spună că  le   arată   el   turbulenţilor.  într­un sfîrşit. toţi aşteaptă explozia. în neştiuta temelie.   îi   arată   din   nou   care   sînt  argumentele. fără  tatonări sau opriri. pe  măsură  ce urcă.   poante. Cuvintele curgeau fără   ţinta de a se aduna  într­un loc.   nu   e   decît   un   «bătrîn  inteligent» care ar dori. vădit ridicată pentru a şti oricine că acolo  nimeni   nu   vrea   să   lupte   cu   nimeni. nu! — ci noi afirmaţii. Gesturile erau calde.  prin riduri şi ochi. mai puţine grăbite. de meşter. cu bucurie  şi teamă. rîzînd. opozantul se declară   înfrînt. făcînd  afirmaţia  iniţială   încă  mai incitantă — cu cît era.   îşi   aranjează   crenelurile.   dar   fermă. Obiecţia rămîne.   zîmbete. cu o gestică  sigură.   calculează   deschizăturile. discursul lui  Ţuţea era o  infinită  psalmodiere. urcă  rapid   în   vîrful   turnului. supărat oarecum. să  simtă  prezenţa lui Dumnezeu.autorii   în   chestiune. pedagogic.   îl   întreabă   pe  respectivul dacă mai are ceva de obiectat: desigur! — închis în sine. toate topite într­un nesfîrşit dialog  în care  întrebarea cerea răspunsului  îngăduinţa  de a deranja — iar răspunsul cerea întrebării îngăduinţa de a fi iertat dacă nu este la aceeaşi  temperatură şi în aceeaşi ardere. adaugă  nu alte argumente. prezenţa lui suitoare devine parcă  un argument. iar chipul completa. prea vast spre a se arăta  în  întregime.   argumentele. cu un aer  uşor plictisit. veneau spre  celălalt ca un dar nelimitat. Urmau  suavele  înflorituri.

 al  învăţăturii prin  învecinare. Recuperator. raportul de duhovnic–ucenic care ar  trebui să  funcţioneze  în orice  întîlnire umană  ce nu vrea să  dea obol gratuităţii. discursul lui  Ţuţea jalonează  drumul omului contemporan către opţiunea spirituală finală.   tinzînd   către  delimitarea  între omul ca fiinţă  ce apare  şi dispare fără  sens  şi omul ca fiinţă  religioasă. .   Discursul   lui   e   unul   creştin­mărturisitor. prin dialog.  făcută  după  chipul  şi asemănarea lui Dumnezeu. reintegrator în  origini.  Ţuţea ne­a  reobişnuit.Prin cele două  feluri de discurs  Ţuţea reeditează   în mod salvator modelul monahal. reinstaurînd.  în spaţiul cultural. cu premisele teologale. refăcînd traseul iniţial.   al   culturii   spre   cult.

  am obiectat eu.14 ianuarie 1991 Am avut astăzi o discuţie teologică lungă.  şi mai periculoase. care. ci un efort de idee. acolo la mare preţ  fiind simplitatea  şi sărăcia  cu duhul.»   Îmi povesteşte  cum  adevărata   lui  convertire a  fost rezultanta  chinurilor  din  închisoare. al paginii respective.  dovadă că nu­i trăsneşte nimeni.  îmi spune  că nu vrea să fie un erudit în lumea drepţilor. el cerîndu­mi  să deschid o carte la întîmplare şi să­i citesc o pagină. revelaţie la celălalt.   se   reduce   la   acest   dublet:  Dumnezeu–libertate. L­am  întrebat de ce face  acest efort de memorie. Uneori nu­şi aduce aminte de vreo carte. Îmi spune cum vede relaţia dintre  cei doi şi cît de mult îi iubeşte. De cele mai multe ori.  Îi vorbesc despre decembrie ’89. lărgit. «Dumnezeu nu poate fi conceput decît ca izvor al libertăţii. îmi reconstituia  întregul cărţii sau numai contextul.  De fapt. intuiţie la unul. «Îi uneşte ideea aceea. poate. la  regăsirea  lui  Dumnezeu. «Cine  ştie?…» Ne­am plimbat de­a lungul  întregii biblioteci.»  Îl  întreb dacă invizibilul lui Platon. Sînt de altă  natură. ca şi cel al lui Pavel. reface  ideatic conţinutul. «Ateii întorc darul prin negarea dăruitorului. mi­a spus că  nu e un efort de memorie. libertatea  ca atare fiind un dar. chiar dacă Platon este captivul zeilor.» Dar chiar dacă nu negăm dumnezeirea. aşa cum singur mărturisea.  în  esenţă. a invizibilelor. de la Platon la Pavel.»  Îl  întreb cum poate acest dar să  se  întoarcă   împotriva celui care l­a  făcut. Multe nedumeriri ale tinereţii lui. lăsînd la o parte implicaţiile politice ulterioare. iar nu literal. Ţuţea mi­a  mărturisit că  nu le regăseşte în tinereţea mea.   este   convins   că   suferinţa   rămîne   totuşi   cea   mai   mare   dovadă   a   dragostei  lui  Dumnezeu. iar Pavel este sluga lui  Dumnezeu. de multe ori avem  totuşi o atitudine relativă faţă de ea. e  un  moment de regăsire  a libertăţii. or ateii sînt beneficiarii libertăţii divine. rîzînd.  această  libertate  trimiţînd.   pentru   el. nu ar putea fi identificat cu în sine­le  . adică smerenia. traiectoria lui  Ţuţea  în spaţiul spiritual descrie  trecerea de la păgînism la creştinism.   Îmi   spune   că   toată   viaţa   de   puşcărie. «Adică vrei să spui că în fiecare dintre noi e un dram de  ateism!» Cam aşa ceva… «E drept că  nimeni nu poate vorbi  în mod absolut cert despre  Dumnezeu.

Îl   întreb. Dar aţi simţit nevoia unei completări fizice? — «Uneori.» Bănuiesc că este uimit şi copleşit de progresele tehnice ale lumii cu care a apucat să fie  contemporan în aceşti ultimi ani. ca fiinţă semnificativă. Fiu de preot ortodox. acasă. prin gesturi.  Sărbătorile nu le trăia cu fast.   nu   s­a   inspirat  niciodată  din ordinea supranaturală  a religiei? «Sigur că  da. ci  şi genetic. atitudini şi afecte. bun prin esenţă.   pentru   a   mai   adauga   ceva   omul. «Cu toate acestea. e mult prea  fastuoasă   natura.lucrurilor. nu funcţionează  ca  atare. Ca   legiuitor. Îşi aduce aminte de timpul cînd era la  ţară. binele  şi răul. el nu  . printre livezi şi cîmpuri. cu tot progresul tehnic. e «doar un ţăran care a  ajuns la oraş exclusiv datorită inteligenţei». A considerat­o o zeificare stupidă şi neconcludentă. într­o noapte. Oricum. «La ţară e şi greu să fii fastuos. cînd s­a sculat ca să meargă la baie: nu credeam că e atît de  înalt! E normal că s­a înălţat atît — viaţa a tras de el. deoarece au un unic Creator. o forţă  morală  cu implicaţii  aparent religioase. oprind­o la el  însuşi.  însă  nesemnificativă.  Singura   dilemă   pe   care   o   are   în   cîmpul   credinţei   creştine   este   legată   de   poziţia  călugărului  în lume.»   Nu   i­a   plăcut   niciodată  supradimensionarea.» De multe ori se gîndea la  augustinienele cetăţi ca la expresia «civică» a jocului dintre cele două lumi: cea de aici şi cea  de dincolo. Rîde.»  Îi spun cît de  mult m­a speriat.   ce   părere   are   despre   relaţia   catolicism– ortodoxie şi cum a funcţionat această relaţie în istoria şi mentalitatea românească. omul va rămîne  în  univers. propusă  de uniţi. Regretă   că   nu   a   fost   un   mare   gimnast.   A   făcut   o   gimnastică   oarecum   unilaterală:  gimnastica minţii.   ca   om   ce   se   pregătea   să   diriguiască   locuirea   umană. Cît despre sectele neoprotestante. e valabilă. Nu crede  că  soluţia catolică. deoarece nu ortodoxia a adus România  în  situaţia în care e astăzi. se simte legat de această confesiune nu numai  liturgic. acestea sînt degenerări publicitare ale  sentimentului intim religios. cu condiţia de a vedea în această identificare un efort de întîlnire a metafizicii  cu mistica. Protestantismul  îl concepe ca o erezie. cu familia. ci doar o  mecanică  pur materială. Binele şi răul sînt conceptele pedagogiei  lui Dumnezeu faţă de oameni. Călugărul desăvîrşeşte existenţa negînd­o. da.   ca   admirator   al   Şcolii   Ardelene. aplicate celor două  lumi. ci doar cu emoţie. Îmi răspunde că nu vede în rachetă nici un adevăr.

  Consideră   emanciparea   de   sub   cărţi   sinonimă   cu  emanciparea omului antic de sub teroarea religioasă. unde la  fiecare pas  ţi se oferă  ocazia de a trăda.  însă  el nu simte că  a avut această   vocaţie.   Îi   spun   de   marea   mea   uimire   în   faţa   discursului   preoţesc   în   care  Dumnezeu   e   prezentat   mai   mult   terifiant   decît   liniştitor. . cînd «vizita cerul». în care îşi cerea în fiecare zi iertare lui  Dumnezeu   că   există. arătînd că primul nu există în comparaţie cu cel de­al doilea — dumnezeire  întrupată. ca  şi  în libertate. pînă  la limita ieşirii  acesteia de sub fruntariile conştiinţei justiţiei divine. nu s­a simţit niciodată  misionar.   revenirea   la  bibliotecă nu cred că mai avea acelaşi haz… Într­adevăr. Îl   întreb   care   a   fost   perioada   de   acumulare   cea   mai   fertilă. Le­a pus în vedere camarazilor de suferinţă că  numai prin mijlocirea credinţei pot să se mîntuiască din ispita cea mare a puşcăriei. însă el a fost de o structură livrescă  în sens bun. propovăduitor?  Îmi  răspunde că  misiunea este expresia dinamică  a vocaţiei. slăbit fizic. A vorbit cu patos şi cu vehemenţă. despre programul de plimbare.   După   treisprezece   ani   de   temniţă. evident.  în linii mari. ceilalţi pentru că  o au  într­o prea mare măsură  ca să  mai aibă  nevoie de  mijloace   auxiliare   de   conştiinţă».are un destin perpetuator. perioada studiilor universitare. timp  de trei ore. mitropolit de Aiud!…» Îmi mai povesteşte despre «universitatea» din temniţă — în al cărei «an şcolar» ţinuse  şi el predica despre Platon şi Hristos —. care a autonomizat prea mult fiinţa umană.   Îmi   răspunde   că   e   una   dintre  reacţiile faţă  de Renaştere.   pe   care   se   bazează  formidabila lui aparatură de trimiteri şi conexiuni.  sînteţi un călugăr!  Îmi zîmbeşte cu  şiretenie  şi­mi spune că  e un călugăr ce se sustrage  autorităţii canonice. ci unul individual­esenţializator. a leşinat. A vorbit atunci despre diferenţa dintre  Platon şi Hristos. cîţiva preoţi care ascultaseră şi ei predica l­au  declarat mitropolitul lor. neaparţinînd de nici o mînăstire. cu picioarele  în apă. De atunci.   El   a   purtat   ideile   şi   credinţa   precum   poartă   vîntul   microbii…   Şi   aţi   reuşit   să ­i  îmbolnăviţi pe mulţi? «Sper!…» Îmi povesteşte de «predica» pe care a ţinut­o la Aiud.  Şi dumneavoastră. de a abdica pentru un blid de mîncare… După  terminarea celor trei ore. «Petre Ţuţea.  singura «pată» a acestei vizite fiind păcatul invidiei! — invidia pe libertatea păsărilor. ca  şi   cea   de   după   aceea. epuizat. deoarece «în afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că  nu au raţiune. În  închisoare.   pînă   la   arestare.

  şi acela. gustînd îndelung  sevele amărui ale lui pieziş. a  înţeles. . şi pieziş!…». spun eu.   Ţuţea   adoarme. citind Don Quijote de la Mancha. inevitabil.  în noapte. Pieziş  faţă  de lume. mă  opresc la  pagina în care Cavalerul Tristei Figuri se pregăteşte pentru lupta cu turma de himere. culmea.  una  dintre cele  prea  puţine  ale   învăţăturii prin  învecinare. Mă  aprobă   şi  îmi povesteşte cum a  încercat el să­i  facă  unui gardian din  închisoare deosebirea dintre Jaspers  şi Heidegger. ascultînd  muzică:   un  Mozart. nebunii pentru Hristos sînt pieziş  pe lumea aceasta  şi.Recită psalmul lui Arghezi: «Tare sînt singur.   nu   înainte   de   a­mi  spune   că   singurul   vehicul   către  Dumnezeu este ritmul iubirii dintre oameni. Zice: «Era ca şi mine — pieziş.» Încheiem  ziua. Doamne. singuri. Eu mai stau cîteva ore.

 nu oferă. ca un ecou la viaţa lui. călugărul care  aduce apa de la fîntînă nu face munca de a aduce apa de la fîntînă. eu sînt o constantă. supunîndu­mi atenţiei chiar  o definiţie pe care o construieşte pe loc: creştinul nu dă. şi dacă nu­l abandonează. verbul a face e o calamitate. peste tine. ci are canonul de­a aduce  această apă.  candidatul.  ci o binecuvîntare. «Adevărat: în revelaţie nu­ţi aparţii.  în mînăstire.  îmi zice. nu e o muncă. alteori nimicitor de energică. soluţia odihnitoare. înseamnă căutare. un copac.» Aţi fost poate prea sigur pe capacităţile  intelectuale şi nu aţi vrut să ieşiţi din fortăreaţa eului. În mijlocul acestor variaţiuni. dacă  somnul se  alterează   în   atributele   lui   fundamentale?   «Revelaţia   şi   extazul. e  singura  stare  în care  se  rezolvă   încordările   şi  jocurile  metafizice  şi  mistice. a bate copacul cu nuiaua nu e un efort.  Somnul. iar extazul e o stare care poate primi  un   adevăr   sau   nu…   Eu. este pus să  bată  o zi  şi o noapte. e o altă ordine aici… Şi în logica aceasta şi puşcăria pe care aţi făcut­o e altceva  . — Dovadă  că. Regretă  că  una din neplăcerile bătrîneţii este pierderea treptată  a capacităţii de a  dormi profund  şi mult… E  îngrozit de aspectul dinamic al somnului. Într­adevăr. atunci este  primit  în noviciat. ci  ţi se comunică ceva. pe care şi­o simte uneori  epuizată. ci un canon.   De   fapt. E  din ce în ce mai legat de o existenţă vecină.   pînă   la   vîrsta   mea. ar vrea să  fie mereu degajat. un  reper de adîncime în funcţie de care se menţine linia de plutire.15 ianuarie 1991 Dimineaţa.  în pregătirea pentru călugărie. deoarece cine nu poate să  treacă  peste  nebănuitul   şi   neraţionalul   hotărîrilor   omeneşti —   în   cazul   acesta:   peste   pedagogia  stareţului — cum va putea să treacă prin căile neştiute ale educaţiei divine? Ţuţea îmi spune că a intuit şi el această logică a credinţei.» Îi povestesc proba de foc a acceptării în mînăstire: novicele. cu nuiaua.  Şi adaugă:  oriunde apare un efort. ci acceptă. Care e.   dragă   Radule.   am   observat   cu   cîtă   plăcere   şi   bucurie   întîmpină   noaptea.   nu   am   avut   parte   de   nici   o  revelaţie.  pentru el. Greu de spus. a exclamat: «Ce bine că  sîntem  împreună!»  Îi era teamă  să  nu fi plecat.»   Dar   şi   aici   intervine   o  distincţie… «Evident: revelaţia e primirea unui adevăr. atunci. să  trăiască   în  plăcerea   nelucrului. am cunoscut lumea  în mod fragmentar. de vise  şi năluciri.  Îl  întreb ce facem astăzi. dacă  rezistă   şi nu se  scandalizează şi nu consideră lucrul acesta fără raţiune.

  în   timp   ce   justul   e   o  necesitate ideală. pentru dezmorţire. într­o sală specială. ca dumneavoastră.  «Utilul   nu   se   confundă   cu   justul.   nu   ştiu   de   ce.   dar   aveam   mereu   impresia   că   haimanalele astea nu vor avea digestie îndelungată… Şi mai e ceva: nu doream să­mi stea un  os   în   gît. dar nu mai ţine minte ce au discutat.   care. o generaţie  românească  nepregătită  pentru jertfă. «Atunci. . raţional. «Adevărat.   Este   dezamăgit   de   indiferenţa   lui   Ţuţea. aveau o mîncare mai bună.» Poate de aceea puşcăria a dat oameni ai credinţei. Omul vrea să ajungă în lumea drepţilor.» Revine la ideea puşcăriei şi a canonului. Aşa crede  şi el.   Cum   aţi   rezistat   ispitei?   «Păi. făcută nu în închisoare.   utilul   e   o   necesitate   materială. cum spuneai.   îl  întreabă: «Cine guvernează România astăzi? stînga?» — Da.   în   drumul   meu   spre   Judecată.   Îmi   povesteşte   cum   li   se   aducea   mîncarea  torţionarilor.   auzind   întrebările   ziaristului. iar nu în cea a  celor juşti. dar. Ţuţea îi spune că s­a întîlnit odată.decît o simplă detenţie. Nu ştiu ce să spun. cu toate acestea nu poate să  nu­şi  aducă   aminte   de   trădători   şi   demagogi. pe Calea Victoriei. justul are ceva logic.  în   oraş. Se umbreşte la faţă brusc: «Da’ cît am suferit. nu cred că istoria a surprins. Altcineva   îl   întreabă   cum   se   ajunge   la   Dumnezeu. Un ziarist îl chestionează pe Ţuţea asupra  unor personalităţi politice româneşti actuale  şi a unor jocuri democratice care se petrec  în  România.   şi   să   nu   pot   da   socoteală   limpede   în   faţa   lui  Dumnezeu. nu? «Nu vreau să spun că atunci cînd am fost închis nu aveam păcate  care să  nu­mi justifice faţă  de mine pedeapsa lui Dumnezeu.  cu ea. e vorba de  altceva.»  Îl  întreb care este diferenţa dintre just  şi util.» Rîdem. 17 ianuarie 1991 Toată ziua s­au perindat ziarişti şi vizitatori. ci afară. Radule!…» Facem cîţiva paşi prin cameră. vreodată. Mă întreabă dacă văd generaţia mea capabilă   de jertfa generaţiei lui. nu există politică!»  Cineva îl întreabă ce este viaţa.   Ţuţea   îi   răspunde   că   după  informaţiile lui cea mai apropiată  biserică  de  Şipotul Fîntînilor (strada pe care locuim) este  cea din Piaţa Amzei. Îmi promite că la primăvară vom ieşi  la plimbare în Cişmigiu.  Orice mare inteligenţă e o pedeapsă.

 cine a dorit să   înveţe de la  Ţuţea a trebuit să  meargă  la el.Seara.   ar   fi   prăpăd. Spune: «Nici  eu nu sînt total credincios — am momente goale de credinţă.   Dacă   japonezii   ar   avea   forţa   americanilor. care prin superioritate obligă  la misiune. văzîndu­mă  că  citesc.   americanii   nu   sînt   bestiali. Ţuţea amintea deseori obiecţia lui Gandhi faţă de creştinism: perfecţiunea. cine ştie. De aceea.  în mod extrem. aşa cum cine doreşte să­L  întîlnească  pe Dumnezeu trebuie  să meargă la biserică.  Ţuţea  uneşte în mod dezinvolt aceste două extreme.» Încerc să aplic formula de «credinţă globală» asupra propriei lui credinţe.   Este   aici   un   soi   de  nonconformism:  într­o lume care. Nu  ştiu de ce. dar noaptea  înţelegeam mai bine…» Vorbim despre următorul dialog  din Platon pe care­l avem de comentat. Îi spun  de războiul din Golf.  pe   de   altă   parte. Se pot  identifica   în   atitudinea   aceasta   a   lui   Ţuţea   trăsăturile   apologetului:   conştiinţa  supraindividuală  a unei realităţi transcendente. sau.  Americanii sînt umani. neagă  sau acceptă  pe Dumnezeu.   Ţuţea   vorbea   şi   mărturisea   apologetic. a unui interval de  împăcare. Mă întreabă mai tîrziu ce evenimente politice mai importante se petrec în lume.   smerenia   persoanei   puse   în  faţa   unei   asemenea   transcendenţe.  întîmplîndu­te.  .   iar  astfel  învăţai de la el doar  învecinîndu­te.  Şi  ştii de ce? — pentru că  sînt creştini.  şi. realizînd o imagine ciudată. «Am pierdut mii de  nopţi. «La forţa  lor.» De   multe   ori   m­a   frapat   declararea   insuficientei   lui   credinţe.  îmi spune că  era  şi el noctambul. continuă. probabil că nu există o credinţă   intensă.  În Europa nu am constatat  atîta credinţă globală. nu sînt eu capabil.   Această   tensiune între impersonal şi personal se rezolvă în mod liturgic şi explică într­un fel dorinţa  lui  Ţuţea   de   a   se   abandona   rugăciunii. Are o impresie bună  despre americani — teoretic vorbind.

  Ţuţea realizează  o  punte   de   legătură   între   dialogul   platonic   şi   dialogul   apologetic.  Şuguitor ideatic. de citate. doar cu memorii. uneori.   iar   acestea   lasă   loc  strigătului firav. Dar e un  Ţuţea care nu atrage şi.   Ceea   ce   face   posibilă  legătura   este   preocuparea —   deosebit   de   constantă —   pentru   fundamental. făcînd în mod inconştient. a celui care nu se identifică în mod necesar cu o bibliografie ci. exemplu ideal de idee în mişcare. de durere sau de deznădejde. Creştin.  în sensul bibliografic al cuvîntului. din viaţa lui  o operă. Ideea apare. Ţuţea îmi dăruieşte o summa  poetică   a   poveştilor   lumii. împrumutînd din sevele povestitorului. nuanţe şi sunet. o pune  în trăire  şi  firesc. se identifică cu propria lui viaţă. reface «viaţa» unei idei. neintenţional. Ceea   ce   atrage   la   «predica»   de   idei   şi   atitudini   a   lui   Ţuţea   e   fluenţa.   Argumentele   se   îmbină   cu   metafore. Dincolo de alte posibile  aproximări pe care le poate justifica această artă. voi  enumera  în alt loc posibilele lui cărţi.   Or. discursul lui Ţuţea ne trimite cu precizie la  modelul parabolei. de trimiteri şi concepte.   Cumul   de   date   şi   trimiteri.  în linii mari. de tipul eroului.  În preajma lui.  în lucrare.  în aproximări  în timp  şi  în spaţiu.  fundamentalul se manifestă cotidian. ca o poveste. el povesteşte ideile. înveţi să priveşti. înainte de orice. discursul lui Ţuţea e o paletă de pictor. ca rezultantă  a unei respiraţii.  Îi place titlul. de cel care nu se distinge decît prin  modul în care ştie să trăiască şi să apere idealul timpului trăirii lui. Dialogurile cu Ţuţea au o construcţie lirică şi cromatică.   opera   lui   prinde   viaţă   în   momentul  propovăduirii.  Ţuţea are operă. uman. la un timp.   în   drumul   acesteia   către   cel   mai   bun   autoportret   cu   putinţă.   coerenţa  formidabilă   a   construcţiilor. nu le redă.  Adunare de nume.  Ţuţea mută  regulile romanului cavaleresc  în gîndirea  şi gramatica metafizică. ceea ce e mai grav. Nu este o simplă  trecere prin  . înainte de  toate. Nu cred că există eroi cu  opere. de aceea şi vorbirea lui abundă în imagini. E apropierea.18 ianuarie 1991 Îi spun că  am  început să  scriu un eseu:  Învăţătura prin  Învecinare.  în culoare. Curgerea lui mărturisitoare e de fapt  marea lui artă.  nici   nu   convinge. «Ce  finalitate   are?»   Conturarea   unui   nou   tip   de   personalitate:   personalitatea   puternică   a  mărturisitorului.

  izbăvitoare. cum a văzut  în mod limpede abandonarea noastră   în drăgălaşele mîini  sovietice… Îi pare rău. proştii sînt atei.   Budapesta   şi   Moscova.   ciclic. cu reguli  mai   precise   şi   mai   solide   decît   cele   pe   care   le­a   avut   presa   românească   în   perioada  interbelică.»   Ar   dori   să   trăiască   în   ritmul  slujbelor. . toate zidite de domnitori.   de  ordinea  înfiorătoate a nemţilor. Paradoxul discursului lui  Ţuţea. Îmi spune că  dorinţa lui ar fi să­şi petreacă  ultimii ani de viaţă   într­o mînăstire. iar pe cei din generaţia mea îi poate dezbina prostia. ci mergere. bazat pe termeni bine delimitaţi. şi pieziş!  Copac pribeag uitat în cîmpie.   adică   prin  excelenţă metaforică. Cum? «Păi. Au o mare  rezervă faţă de cei care vorbesc în termenii credinţei şi ai naţiunii. comunitarişti  şi foarte toleranţi. Doamne. să se trezească în sunet de toacă şi să adoarmă păstrînd în auz ultimele vibraţii ale  clopotului vecerniei.  înaintea  şi  înăuntrul celor mai importante  culori care au fost adăugate de om la lumea pe care Dumnezeu i­a dat­o spre locuire.   prin   suferinţă   sau   revelaţie.» Îmi recită iarăşi psalmul lui Arghezi:  Tare sînt singur. intelectualişti pînă  peste poate. Cu părere de rău. vrea să trăiască în ctitorie domnească… De fapt. real. căci despre un discurs e totuşi vorba. Are mari speranţe în revigorarea presei spirituale creştine româneşti. pas cu pas. rezidă   în faptul  că. de cele mai multe ori.  îmi spune cum a  încetat să  mai creadă   în  protecţia Apusului.   cu   o   altă   formă   de   detenţie. a ajuns la minunata definiţie dată lui Eminescu: sumă  lirică de voievozi. «Aş  încheia.  Un concept sau o trăire devin metafore — adică locuri ale trecerii dintr­o lume în alta — în  momentul   în   care   omului   cugetător. Ne oprim asupra  Neamţului. acest discurs lasă  o amintire de metaforă. dar se şi bucură pentru generaţia mea.   îi   revine   cu   acuitate  memoria   paradiziacă —   a   stării   prin   excelenţă   greu   de   precizat   şi   definit. Singurul regret vine din constatarea amară că pe cei din generaţia lui i­a dezbinat  orgoliul. uitîndu­se la salba de mînăstiri  moldovene.  în sensul unui dezmăţ  al libertăţii. Mă sfătuieşte cu insistenţă  să   mă  feresc de proşti. care a crescut doar puţin timp  în comunism.istoria gîndului uman. Ne sfătuim care mînăstire ar fi cea mai potrivită. precis. de amestecul de barbarie  şi de civilizaţie al ungurilor  şi de  tristeţea  şi jalea moscovite. Îmi   povesteşte   de   călătoriile   diplomatice   de   la   Berlin.

  e   trecut  printre altele. speculaţia este ispită.   Un   obiect.   de  neschimbat. marea pedagogie conţinută   într­un astfel de răspuns se vede din  faptul că nimic din ceea ce cade sub incidenţa incertitudinii sau a neconsolării nu e tratat ca  atare.   cu   sens. Toate preocupările individuale creştine sînt atrase  spre arhetipul acestora. e trecută  printre alte  întrebări — care.  ţinînd de acea logică  a credinţei  în  care   nu   contează   ordinea   întrebărilor. Gîndirea testamentară  e specifică  Sfinţilor Părinţi.   ci   ordinea   lumii. Pedagogia lui e repetitivă   în sensul celei mai fericite repetiţii: aceea a cercului  îngustîndu­se pe măsură ce se apropie de centru.   într­un   testament. Testamentaritatea  ţine de felul  în  care   mărturisitorul   concepe   vorba   lui   către   lume:   ultimă.  rugător  şi apologetic. de locul cu apă vie. căci converteşte  toate comodităţile mintale  în tentaţii ale răului dizolvant.   fără   adaosuri.  care le­am descoperit prea tîrziu. Dar aveţi totuşi fructe dulci! «Sînt amare pentru mine. duc la o Întrebare şi la un Răspuns.  toate.  în  învăţătura testamentară.   teleologic. spre modelul hristic care le întrupează şi le mîntuie. Mărturisitorul gîndeşte testamentar.   totală.   ci   contextual­proniator. . consolatoare  şi infinită   în trăire  şi aplicare. structurează  marile  întrebări  şi dau.» Discursul   lui   Ţuţea   are   o   sfiiciune   ce   ne   trimite   la   modestia   esenţială   a   autorilor  patristici. rezolvările cele mai neaşteptate. ei conştientizează  marile dihotomii. Cu fruct amar şi cu frunziş  Ţepos şi aspru­n îndîrjire vie… Contemplă  fiecare cuvînt  în parte: «Nu e grozav?…» Crede că  poezia aceasta e cea  mai potrivită pentru starea lui actuală. pentru el.   Orice   răspuns   testamentar  recapitulează  istoria lumii. o  întrebare.

  Să   pun   în   sunet   toată   durerea   şi  inactualitatea mea…» Am să aduc casete. asculţi sunetele din jur. nu?» Aţi avut deci  de timpuriu o învecinare cu moartea. ceva din vîrstele lumii ajunse pînă aici. simt nevoia unei recapitulări generale. de… Cînd eram student la Cluj. şi m­a marcat.  prin   el. mi­a murit un prieten. De atunci. pînă cînd. nici nu pot să  nu mă  gîndesc la  moarte. priveam detaşat toată  această  zbatere.  îmi displace mormîntul.   am   avut  de   cel   puţin  două   ori   spaima   inactualităţii.  care   să   cuprindă   atît   viaţa   lumii. —   Un   sentiment   că   asist   la   spectacolul   unei   concomitenţe   de   timpuri:   toate  .»   Şi  orice   tentativă   de  recapitulare culminează cu ideea morţii? «Oarecum.» Vă  place să  vorbiţi mult despre moarte. care era pe strada ce ducea spre cimitir. de cruci. cred. Ce poate fi asta? O manifestare preletală? Cine ştie…?» «Aş   vrea   să   ascult   muzică. «Da.  Ţuţea are  însă   şi o noutate veche.   foarte   multă   muzică. valabilă  prin faptul că nu se verifică acum pentru prima dată.   de   ins   amărît.  Încet.  Îmboldit de puţinul răgaz pe care­l mai am. reveniţi cu mare  insistenţă  asupra acestui cuvînt. Eram  chiar revoltat: ce cauţi aici. prezenţa ta. a…  încetul cu  încetul am revenit acasă.21 ianuarie 1991 «Din toată  imaginea morţii.  în fiecare cortegiu funerar vedeam propria mea înmormîntare… sinistru. recapitulînd ziua  de   ieri. Începuse să nu mă mai afecteze. da’ uite. capeţi o  oarecare  îndemînare. acum.»   Învăţătura   prin   învecinare   nu   este   numai   învecinarea   cu   martorul   unei   lumi   ce   se  apropie. ci şi o ciudată proiecţie. dragă  Radule.   cît   învierea…   Ce   să   fac?   E   una   din   neputinţele   mele:   cînd   văd  cimitirul…  înşiruire de morminte. a cărţilor.   cît   şi   viaţa   mea. nu te supăra pe mine că am  atîtea pretenţii… sînt ultimele izmeneli şi răsfăţuri de care mă mai pot bucura. nu ar trebui să mă   preocupe   atît   moartea. fie  ea şi­a mormîntului… «Ştiu eu ce ţăran poate fi acesta? Vreau totuşi un mormînt oarecare: o  groapă  fără  pămînt. Uite. deşi. Te înveţi minte. din piatră. «De fapt. Să  pui pămînt pe tine!…» Dar  sînteţi un ţăran şi ar trebui ca lucrul acesta să vă  facă mai firească  imaginea pămîntului. iei aminte.   Nu   mai  aveam   certitudinea  existenţei mele. creştin vorbind. distingi noutatea de vechi. nu actualizam ce caut  în viaţă. mă?  îmi spuneam. într­o zi. locuiam  în  căminul Avram Iancu. zilnic vedeam spectacolul  morţii. «Foarte bine.

 cei care fac legătura. Singurul model care poate fi urmat ca atare este cel care. Lumea aceasta nu mai poate avea modele în ea.  modele  sînt  mărturisitorii. ajunge în primul rînd ca model. Modelul devine sinonim cu calea spre transcendenţă.  Trebuie   să   recunoaştem   imposibilitatea   modelelor  de   a  mai   apărea   azi   în  cultură   sau  în  oricare altă zonă a preocupărilor umane.   sînt   sfinţii. nici ca un ctitor de aşezări umane. în care nu  de puţine ori asceza se intersecta  cu sărăcia. Ţuţea a continuat şi în libertate. toate obsesiile.  Oricum.  în  lumea aceasta apărînd. ci. al  iconomiei   bisericeşti. existenţa lui mărturisitoare îl consola precum ne consolează şi pe noi astăzi. în planul credinţei. .  în  conştiinţa teoretică. Calitatea de  model poate fi atribuită  unei existenţe  atunci cînd  omul.   şi  la  scara noastră  laică.   modelele. felul acesta de viaţă. Ţuţea este un exemplu de «călugărie albă»: deprins cu o existenţă minimă  în închisoare. dorind să  fie om de drept  în statul  român.frămîntările lui. el adună   în sine  şi  în mesajul său tot ceea ce poate fi mai salvator pentru fiinţa  contemplativă modernă. pînă la moarte. între cer şi pămînt. iar aceasta comunica cu mizeria  şi nevoia. peste toate acestea.   iar  printre  noi. Mărturisitor. afirmaţiile  şi construcţiile lui au o temeinicie pe care nu o  poate avea un lucru ieşit chiar acum în lume. ne trimite cu insistenţă   în afara ei. dar nu  în aşa măsură încît să ne şteargă orice urmă de vinovăţie.   căile   prin   excelenţă   ale   transcendenţei. cum  nu ajunge nici ca autor. de o unicitate pe care numai curajul de substanţă ţi­o  poate da. Ţuţea se poate constitui  într­un model  şi datorită  faptului că  niciodată  nu a aspirat la  aşa ceva.  în loc  să  fie  reflexul luptei pentru existenţă. Pregătit să  facă  parte din «clanul conducătorilor». e o vechime contemporană probabil cu drumul  Damascului. Or. din  ea  şi cu  întoarcere tot la ea. Ţuţea ajunge pînă la noi nu ca om de drept.  într­o lume spre care «înaintăm  asimptotic». Unic în cetatea românească. este reflexul unei lupte mai  înalte: aceea pentru mîntuire.

 dar nu e una mistică. dar nu­i despărţim cu orice preţ. reală  fiind. Fumam ţigări foarte tari. tu cîţi ani vrei să mai trăieşti?  unul sau doi? Din ziua aceea m­am lăsat pentru totdeauna de fumat. ci o abstracţie. mai precis. credinţa  ţine de intuiţie.  menţinîndu­l prin primire sau căutare. Dacă  ai primit valoarea.  Valorii  îi este inerentă  utilitatea.   ci   în  transcendenţă.   nu?  «Desigur. sau. Dacă fumai o ţigară „Plugar“  lîngă  o pisică. o făceai să  strănute pînă  crăpa… Am fumat pînă  cînd am fost la un prieten  doctor. fumam cît doi turci. Nici Ideea platonică. sînt tipi care  îmbină   în ei şi una  şi alta. care mi­a făcut o radiografie. deoarece într­adevăr misticul e un tip intuitiv.»   Dar   cu   toate   acestea. Noi. bazată  aproape  în totalitate pe intuiţie.» Mistica are deci un alt cod valoric… «O altă  noţiune  asupra   valorii.» «…Înainte.»   Adevărul   uman.   Valoarea   reprezintă   judecata   ce   priveşte   adevărul. A exagerat.   a   fost   implicat   în   mod   profund   în  «imanenţa» vremii sale… «Da’ eu n­am vrut să  fiu legiuitor?  şi asta m­a  împiedicat să  gîndesc?»  Înseamnă  că  ar trebui să  nu mai facem distincţie  între gînditor  şi conducător…  «Ba o facem.   e   un   obiect   util   pe   care   persoana   îl   dobîndeşte. Fără  remuşcări sau  reveniri melancolice. dar e dublat şi de  un geniu religios. nu operează   în mistică…» De ce? «Pentru că   Dumnezeu nu  ţine de inducţie.   Valoarea   nu   ţine   de   persoană. chiar dacă avem intuiţii.» Mistica operează  cu valori?  «Nu.» Cine e filozoful român prin excelenţă? «Nae Ionescu e singurul filozof român: singurul  care   are   acces   fără   nelinişte   la   transcendent.   îi   obiectez.» Să  înţeleg că vă consideraţi unul dintre aceşti tipi? «Nu chiar. că  eu nu sînt om. Radule.  în sensul  în care  vorbeaţi de aflarea lui Dumnezeu — se poate spune că eu am o intuiţie sau e altceva? «Ai o  intuiţie. deducţie sau reducţie.24 ianuarie 1991 «În mistică  dispare tensiunea dintre obiect  şi subiect. Nu ştiu cine mi­a spus. nefiind religioşi în mod perfect.  tînăr mai ales.» . E intuiţia  maximă.   El   ancorează   nu   în   imanenţă. ea  îţi revelează   şi utilitatea.» Vorbiţi de intuiţie: m­am  întrebat  şi eu cîtă  justeţe se află   în judecata unui om. m­a întrebat: mă Petrică. înseamnă că  nu sîntem mistici.

 prin  învăţătură. începi să înţelegi ce înseamnă  învecinarea   cu   taina. Petre  Pandrea a lăsat doar o carte.   a   fost  redactor   la   ziarele   Adevărul   şi  Dimineaţa. şi nu sînt departe de adevăr. Nicolae Tatu. fără  grabă  sau moleşeală. puritatea e inaccesibilă  din  cauza existenţei noastre bipolare — psiho­biologice. Crainic. cu atît e mai dureroasă.   Ion   Moţa. capeţi certitudinea că  singura scăpare este în sus — iar scara  spre cer este lungă. ziarist de  extremă  dreaptă. dreptul.   devii  simplu.  Noica. lărgindu­ţi viaţa. cu cît e mai  cuprinzătoare.  Învăţînd.  întîi a fost de filozofie.   prin  locuire   în   curtea   înţeleptului. Ai acum un mers optim. Portrete şi controverse.» Isteţ? «Cît poate să fie unul de stînga! Toma Vlădescu.» Mă întreabă dacă am mai scris ceva la Învăţătura prin Învecinare.  În al doilea  rînd. E o iluzie:  iluzia gîndirii pure.   ziarist. decît astăzi. fiul unui  profesor din Brăila. primul fiind  învăţătorul. a fost licenţiat în filozofie la Iaşi şi trebuia să dea un doctorat la Berlin. gîndul şi gînditorul. puneau mai mult spirit. deosebită de celelalte. «Astăzi pun multă şiretenie — şi ştii de ce? Au impresia că cineva vrea  să­i tragă pe sfoară.  Vasile  Munteanu. Era de stînga. Silvan Ionescu. Nicolae Tatu. cred. fiecare treaptă trebuind luată în serios.  învecinîndu­te.   Te   obişnuieşti   cu   monotonia  cerească a lui Dumnezeu.  Eliade. Era franţuzit rău.  învăţătura te smereşte. Nae Ionescu. nu te mai struneşte. «Gîndirea mea. mişcările îţi devin calculate. .  învăţătorul nu te mai  ţine de mînă. te aduni iarăşi  în logica  vieţuirii tale rotunde.  învecinarea ta. profesor de matematică.  în ceea ce  făceau.  pe care  însă  nu l­a mai dat. Racoveanu.   capeţi   din   blîndeţea   ritmului   liturgic. Emil  Cioran. tu eşti cel care vine al doilea.  îţi recuperezi familia. mai mergi ceva  şi iar te opreşti.Aţi avut mulţi prieteni… «Mulţi… Petre Pandrea. Am  stabilit   doar   cîteva   din   funcţiunile   şi   atributele   ei:   în   primul   rînd. la Paris. Horia Stanca… Sorin Pavel. cu ritmurile şi respiraţiile spiritului. cuvintele măsurate. Am momente cînd mă  simt gîndire pură.  în vremea dumneavoastră.  Toma  Vlădescu. care a  pregătit  şederea ta. Gîndirea nu poate fi decît coerent­formală. făcuse nu  ştiu ce studii.  care  a  murit  în mizerie.   învăţătura   aceasta   e  binecuvîntarea risipirii.  ne­a   şi   vizitat   pe   aici…   Vasile   Munteanu. — Foarte puţin. dar a fost un mare jurnalist… Au murit  mulţi…» Cred că  oamenii.» Revine la tema din tinereţe: gîndirea. În al treilea rînd. Te abaţi de la cele dinainte ale tale  şi zăboveşti  în locul acela unde  ţi­a ieşit  în cale  învăţătorul.   În   ultima   parte   a   învăţăturii.  Sorin   Pavel.

Înainte   de   a   se   cunoaşte   şi   a   se   iubi,   vecinii   ridică   garduri   stabile,   obsesive   şi  interogative prin poziţia lor separatoare, pînă  cînd sînt scurtate, lăsat fiind un pîrleaz, al  trecerii prin salt de la o locuire la alta. Biblioteca  şi Biserica  îşi ridică  zidurile —  înalte,  obsesive, separatoare; înţeleptul te învaţă să le vezi ca pe nişte învecinări, ca pe nişte spaţii la  care poţi apela oricînd ai nevoie  şi nu numai…  Îţi arată  care sînt pîrleazurile cunoaşterii,  făcînd din trăirea ta în lume un infinit prilej de vizitare şi iscodire. O cultură  pusă  sub semnul  învecinării e o cultură cu mai multe  şanse de a transforma  existenţa   ei   în   lume   într­o   învăţătură,   pentru   sine   şi   pentru   alţii.   Spiritul   capătă   valenţe  pedagogice; omul de cultură   îşi ia  în serios rolul de educator, avînd o nouă  viziune asupra  celor din cetate, pe care  îi consideră, acum, potenţiali elevi. Se reinstaurează  raportul de  căldură   învăţătorească.   Cuvîntul   nu   se   pierde   atîta   vreme   cît   este   învăţat,   transmis  testamentar prin învăţătură. O cultură bazată pe relaţia duhovnic (învăţător) – ucenic (elev) e  menită  unei perpetuări foarte adînci în istorie.  Şi mai ales, cu acest nou canon, o asemenea  cultură e menită şi ascensiunii către cer. Ţuţea face o necesară legătură între durata istorică a  culturii   şi   menirea   ei   în   vecie:   deopotrivă   aparţinînd   celor   două   planuri,   Ţuţea   e   un  ambivalent semn, către pămînt  şi către cer; ca un hornar colindînd pe străduţele vechi ale  unei culturi ce nu a ţîşnit încă spre universalitate, Ţuţea, cu scara pe umăr, ne îndeamnă la o  urcare spre cer care niciodată nu poate fi prea tîrzie. 

26 ianuarie 1991
O zi frumoasă. Zăpada, cîtă  a fost, s­a topit. Parcă e primăvară. «Ştii ce­mi place mie,  Radule?   Cornuri   cu   dulceaţă   de   caise   sau   de   zmeură;   îmi   place   untul   cu   mămăligă,  ostropelul de pui, cu oţetul  ăla din el, peştele fript. Era un peşte sărat, care se desăra,  şi se  numea cosac.»  În puşcărie nu cred că  aţi avut asemenea melancolii gastronomice… «Nu,  pentru că  ar fi  însemnat să  mă  amăgesc prea tare.  Îmi aduc aminte că  la mine la  ţară, la  Boteni, aveam două curţi: una mai lungă, lîngă poartă, şi alta rotundă, lîngă grădină. Aveam  optzeci de găini… Mi­a spus mie o basarabeancă, zice: ruşii bolşevici sînt cei mai siniştri  mincinoşi de pe pămînt… Pe vremea  ţarilor nu existau chei la uşi. Orice vagabond putea  mînca;  îşi făcea trei cruci la icoana Sfîntului Nicolae  şi pleca… Termenul de muncă  nu se  aplică  la intelect, deoarece munca e legată  organic de membre, iar nu de spirit. Munca e  mecanică.» Dar «munca» intelectuală ce este? «Ştiu şi eu…» E poate o ardere? «S­ar putea.» Îmi povesteşte cum mergea la tîrg cu mama, cum îşi alegea hainele şi cît de mîndru era  la  întoarcere. Viaţa  de liceu  n­a fost o viaţă  liberă. A stat  în internat. Abia   în  perioada  studenţiei a  început să  se mişte liber, să  meargă  oriunde  şi să  poată  sta  în bibliotecă  ore  întregi. «Am pierdut orice speranţă  de realizare a societăţii drepţilor, pe care o visam  în  tinereţea mea. De ce or fi oamenii aşa de răi între ei? de ce să aibă unul masă de om şi să­l  vadă pe altul murind de foame, iar el să crape de sătul? Am auzit că moartea de foame nu e  chiar de nesuportat, însă omul rău seamănă cu pantera: sare la gît chiar dacă e sătulă.» Vine un grup de studenţi care îl întreabă asupra căilor pe care trebuie să meargă pentru  a nu face compromisuri  şi pentru a se împlini spiritual. Ţuţea le dă  sfaturile de rigoare  şi îi  trimite cu arme şi bagaje la modelul generaţiei interbelice, spunîndu­le în acelaşi timp şi ce  atuuri au faţă de această generaţie. Le mai spune că, pentru a se realiza, trebuie să realizeze  intersecţia între conştiinţa de generaţie şi conştiinţa individuală. Le cere iertare că nu­i poate  însoţi pe drumul acesta, pe care şi el l­a făcut cîndva şi pe care ar dori mult să­l parcurgă din  nou — măcar teoretic. Se consolează  cu faptul că  poate  în sfîrşit, bătrîn fiind, să  spună  lucruri   care   să   nu   fie   suspectate   de   avîntare   revoluţionară   sau   de   elan   inconştient.   Îi  îndeamnă să abordeze punctele esenţiale ale culturii şi să nu se ducă la intermediari ci, pe cît 

e posibil, să  aibă  un contact intim cu sursele. La plecare, studenţii  îl  întreabă  ce etalon să  aibă în măsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atît? «Ajunge!» Mă   întreabă  dacă  nu cred  şi eu că  tinereţea e totuşi, pentru cei bătrîni, o consolare.  Cum să nu… «Dar vezi, Radule, nu te poţi consola decît în măsura în care eşti conştient că ţi  se   continuă   o   operă;   însă   ce   faci   atunci   cînd   nu   ai   ce   să   ţi   se   continue?»   Vorbiţi   de  dumneavoastră? «Nu, eu nici nu mă gîndesc în mod serios la o continuare.» Revine la imaginea omului­panteră.  Îmi spune că  există  totuşi  şi exemplul bunătăţii  infinite: bunătatea materială  umană, prelungită  prin cea divină, devine  într­adevăr infinită.  Deşi nu infinitul funcţionează în creştinism, ci absolutul. Spune că, pentru unii, infinitul e la  fel de periculos ca şi finitul mizer. Şi ce poate apărea în vid? «Nimic. Dumnezeu e absolut.  Se vorbeşte despre infinitatea divină raportînd­o la timp şi spaţiu; oricum, infinitul, neavînd  conţinut, este echivalent cu neantul. Deci adevărul, chiar dacă  e dual, real  şi logic, este  în  esenţă absolut.» Îi   spun   că   cineva,   în   presă,   l­a   prezentat   ca   diplomat;   ce   părere   aveţi   de   această  prezentare?   «Eu   nu   sînt   diplomat.   Consider   diplomaţii   nişte   fotbalişti.   Eu   mă   consider  economist de stat.» Ca economist de stat a avut ceva de spus  în perioada interbelică. «Am  încheiat primul tratat economic între Regatul României şi noua putere sovietică, la Moscova.  Am spus şi altă dată: nu am slujit ţara diplomatic, ci eroic.» «Eu nu candidez la sfinţenie deoarece nu suport durerea fizică. Nu mă pot salva singur.  A fi sfînt înseamnă a fi suveranul tău perfect.» În închisoare aţi fost totuşi suveran pe voinţă  şi trup… «Ei, atunci eram cot la cot cu Dumnezeu!» Iar acum? — «Acum, trebuie să mă lupt  şi pe cont propriu, dar se vede treaba că sînt un creştin imperfect…» «…Ascultă! Nu credeam să­nvăţ a muri vr’odată… Nu e măreţ?»

 care să nu se proiecteze în afara lui. iar nu o participare. îmi spune că ar dori foarte mult să iasă  la aer. cu obrăznicie. că sînt un  creştin perfect. — În disperarea aceasta nu vă deosebiţi prea mult de Cioran. să fie demne de imitat. . Moartea nu e un fenomen real? Neîmplinirea. — Cred că în lumea modelelor funcţionează distincţia dintre imitare şi participare. — Poate că vă proiectaţi prea mult în afară. în imaginea idealului. — că  eu m­am gîndit pe mine supraom şi constat că sînt o vietate­om — nu e o suferinţă? Eu am  fost cum poate fi orice om. imperfect.  în sat. Creştinismul este o religie absolută. Dar sînt momente cînd disperarea  e un fenomen real. dacă  se  poate. prin el. dar. Prin destin. Nu mă deosebesc de nici un om. are un cusur: e prea perfect! Poţi să­l imiţi. Eu cred că se preface. atunci un prăpădit ca mine ce mai poate să spună? — În mijlocul prăpădeniei naturii umane. Sînt foarte puţini  creştini totali. Kant este egal cu Ghiţă Popescu.  în timp ce eu doar aspir. Ar vrea să mergem. — Nu există om care să nu se extrapoleze. pînă  la Boteni.  —   Dacă   Hristos. dar una e imitarea şi  alta e participarea care te face să te realizezi în tine.   în   grădina   Ghetsimani. — Cioran nu e deloc disperat.  vorba lui Gandhi. oricît de  mediocru este. fiindcă nu fac ierarhii culturale  cînd e vorba de destin uman. cum poate fi posibil modelul? — Ca să fii model trebuie să ai calităţi care. să  vadă   şi  mormintele părinţilor — mai ales.  Aspiraţia e doar o tendinţă. în mod total.   a   spus:   «Întristat   de   moarte   este   sufletul  meu».  — De imperfecţiunea creştinismului dumneavoastră e legată şi teama de moarte? — Moartea mă  pune  în contact cu Dumnezeu fără  nici o problemă. E adevărat că  trăiesc ca în formula aceea: silă de ziua de azi şi teamă de ziua de mîine. platonic vorbind. Cu ideea morţii s­au împăcat doar sfinţii. — Hristos participă  la Absolut.30 ianuarie 1991 Dimineaţa. Sau mă înşel eu… Eu însă nu am afirmat niciodată. Vrea să  recapituleze geografic viaţa dintru  început. dar să ştii că nu­mi  convine să mor. imit. fiind o parte din el.

 căci ce  este imanent nu e real. — Dar cum rămîne cu incapacitatea de a urma modelul creştin? — Creştinismul. omul a mutat centrul spiritual de pe dubla axă  a Bisericii  şi a  Culturii pe cea din urmă.  în formele lui brutale. Teoretic. dar nu la sfinţenie. rămîne un animal. inhibator. dar că a fi  anahoret nu determină obligatoriu să fii şi sfînt.   Ne   diferenţiem   în   funcţie   de   treptele   aspiraţiilor   noastre   spre  transcendentul mîntuitor. sfinţii. distrugînd un echilibru mai mult decît necesar. iar nicidecum un model­limită. Creştinismul  este   o   egalitate   mistică. Realitatea mistică e transcendentă. Adică activismul supraîncărcat se cheamă moralism. —  În lumea modernă. Restul sîntem creştini organizaţi. — Se impune o precizie mistică… — Tot ce ţine de Absolut exclude ideea de metaforă sau de comparaţie. — La nivelul cetăţii. de exemplu catolicismul se distinge de ortodoxie prin activism. Modelul sfinţeniei e un model tinzînd spre  modelul hristic. poate  suprima orice efort individual. nerecunoscîndu­l ca valabil. ci aparent. în esenţa lui. în Bucureşti.  Omul. . Aceasta este drama omului modern. gîndit real. — Ispita cea mare este colectivismul dinamic — care. rîde lumea de el… Seamănă cu Tănase…  În lumea  modernă. Dacă  anulezi omul mistic. trăieşte spre sfinţenie. De aceea.  — Uite.  Eu cred că dacă apare un sfînt acum. e inaplicabil pentru că  e absolut. Dar soluţia este asumarea personală a rigorilor spirituale…  — Creştinismul. Nu ştiu cine a spus că a fi sfînt înseamnă a fi anahoret. e legat de actul individuaţiei. Ei sînt  creştini absoluţi. — Faceţi deseori apel la modelul sfinţeniei. Una e să fii spre Ploieşti şi alta e să fii la  Ploieşti. iar nu religie. E imposibil! Doar sfinţii… da.  Ştii ce  înseamnă  a fi  creştin? A coborî Absolutul la nivel cotidian. iar nu religios. —  La nivelul  cetăţii.— Creştinismul nu operează cu destine. deoarece nu ai capacitatea de a face minuni. — Evident. adică singura Realitate.   în  general. care dăunează  Absolutului mistic. — Eu am folosit aici cuvîntul destin  în sensul lui comun.   sfinţenia  este  aproape   impracticabilă.  Eliade lucrează pe conceptul de homo religiosus.

— Dacă  nu e religioasă   în sens creştin.  altminteri. cultura e civilizaţie. Eu nu pot să ­l imit concret pe Hristos. adică  neadevăr. — Acestei mutaţii  îi corespunde una mai largă. O neruşinare nelimitată. fiindcă   în afară  de religie nu există  decît devenire. Nu­mi trebuie mai  multă.  — Eu nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m­a ţinut  pînă  la aproape nouăzeci de ani. este un semn al  dragostei lui Dumnezeu pentru noi.  Andrei mi­a adus un aparat de  înregistrat  şi casete. de fapt. Pot face. prin Cişmigiu. invariabil. Nu­mi ajută  la nimic. am de gînd să  .  îmi dau seama că   în natura asta oarbă  cel mai mare geniu  este geniul morţii. Inutil. un  om care se risipeşte în cetate. două  interviuri care i­au fost luate astăzi lui Ţuţea de către doi ziarişti din provincie. de pe spirit —  în sens paulinic — pe  raţiune. aceea nu este cultură. Un creştin perfect cred că  există. Gloria şi puterea nu consolează în nici un fel.  Însă  bătrînii au o supapă  foarte  înţeleaptă: au dreptul la  neruşinare. — Unde e raţiunea? Undeva. Asta o spun pentru cine nu a ajuns nici măcar să aspire  către cer. atunci  nu ar mai fi nimeni idiot! — Soluţia consolării.  Ştii cît de fericit e un idiot?… Cînd mă  gîndesc la suferinţele bătrîneţii. eşti taxat ca barbar. aşa cum sînt acum.  dacă există. pentru că. Din  punctul acesta de vedere sînt salvat. de vreme ce  s­a scris o carte ca Imitatio Christi. cultura! M­am zbătut o viaţă întreagă să ajung  creştin perfect şi probabil nu e de nasul meu. trăiesc cinci sute de ani! Ar  fi o catastrofă  cosmică. dacă raţiunea ar fi apariţie în iraţionalul speciei.  — Bătrîneţea aduce cu sine o seamă de încercări. Acum mi se pare  infantil. Eu sînt un soi de Socrate păcătos. Asta e. Nu există  cultură  laică. Faptul că  murim.  în paralel. Nu poţi fi om de cultură în Europa decît creştin. o sută  de silogisme. Păi închipuieşte­ţi că eu. Am destulă  raţiune. decît doar printr­o  gîndire religioasă. de cele mai multe ori la timp.  Raţiunea nu ajută devenirii. cantonează în religios… — Cum să nu! Nu vezi ce putoare este. de exemplu. deoarece. pînă  la miezul nopţii. Mulţi bătrîni ar dori să  se idiotizeze. Am  înregistrat. natura? Te face neom şi dă cu tine  de pămînt… Am avut o vreme în viaţa mea cînd am avut pasiunea gloriei.

  demonstrînd   că   intelectualul creştin nu  e  un  handicapat.înregistrez cît mai multe convorbiri.   «Ruşinea   de   cruce»   e   ruşinea   de   jertfă.  gramatical   şi  conceptual. ci Edison.  treisprezece   ani  de  ne­ruşinare sînt o motivaţie suficientă a vehemenţei cu care Ţuţea mărturiseşte credinţa lui. deoarece cred că  geniul protector al lui  Ţuţea nu este  Gutenberg. .  Şi mă  gîndesc  cîţi dintre noi avem puterea de­a nu ne ruşina de cruce…  Ţuţea a făcut din apartenenţa la  creştinism   un   motiv   de   manifestare   a   eului   şi   de   curăţare   a   acestuia.   şi  că   semnul  crucii  e  argumentul   nobleţii  noastre. Sfîntul Iustin Martirul  şi Filozoful are o expresie: «ruşinea de cruce».

 cu mijloace autonome de zbor.  Ar fi fost util şi pentru greci avionul. Nebunul e patologic. El este sau nu este. că proştii sînt vinovaţi.   Auzi!   proştii  reprezintă odihna sufletului nostru… — Cu ce ar fi compatibili «proştii»? — Cu progresul tehnic. Pentru că  atunci spunem că  inspiraţia  nu are limite. ar trebui să­l considerăm ca fiind material. Viziunea mea. care nu e un adevăr. Ar trebui totuşi să  fim gata să   facem faţă acestei furii. Nu există  cale spre el. Adevărul absolut noi nu  ştim ce este. la  căminul  Avram  Iancu. Însă. probabil.  Ţuţea  îmi povesteşte cu umor despre disperarea hazoasă  a  întrebărilor fundamentale: «E un soi de furie a esenţialului. Noi nu putem ieşi din  carcasa simţurilor decît ipotetic.   Or.  adevărul e revelaţie.   Tite   Gheorghe. permeabili la revelaţie… — Cred că te referi la «proşti». adică  de trăire supraintensă  a acesteia.   peste   noi.   Despre  ce  vorbiţi. de pe care cineva se poate lansa  în văzduhul  cercetărilor. aşa cum preotul este gata oricînd să răspundă sectarului provocator. ci comoditate. ideea de nemurire şi ideea de adevăr. oricare ar fi el. de exemplu.  — Există oameni care nu sînt. Adevărul absolut  îl  afirmă   doar   religia. există  o tactică  a  întrebării.31 ianuarie 1991 Discutăm depre cum se poate pune o întrebare astfel încît răspunsul. Se discuta cînd eram eu student la Cluj. este în sensul că  aceştia sînt damnaţi.  — Evident.   mă?   Despre   proşti.   Omul   crede   că   are   o   singură   cale   către   adevăr:   demonstraţia. Nu se  . — Nu se poate spune că un nebun este inspirat. nu numai  în sens patologic.  — Alţi refuzaţi ai adevărului se pare că sînt nebunii. ca să vedem  adevărul.  în sensul de exaltare a crucii. Ideea de libertate. Dar asta nu ne arată  decît că  nebunia poate fi folosită   şi  în sens metaforic. S­a vorbit despre «nebunia crucii».» — Cred că  sînt cîteva idei stîncoase. iar nu că au vreo vină penală.   despre   proşti. Inspiratul e un ales. poate să  determine structura răspunsului. să nu se ducă dintr­o cetate în alta călare pe măgar. De aceea. care. să   mulţumească.   Zice:   ăştia   reprezintă   odihna   sufletului   nostru.   Şi  vine   unul.  adevărul absolut este indemonstrabil. Progresul e un util variabil.

 de  pildă.   E   mult   mai   dramatică   şi   mai  impresionantă  vizita unei case de nebuni decît a unui spital de canceroşi.  eu   iau  act  de   acest lucru   în  mod  ştiinţific.  — Frica de nebunie a influenţat şi îndreptarea către Dumnezeu? — Absolut! — Am observat la toţi camarazii dumneavoastră de suferinţă un aer foarte hotărît. zic — să nu mă supună ăştia la  nişte condiţii de  încarcerare (au fost groaznice condiţiile!). ci că eşti supradotat. din cînd  în  cînd.   Nebunia   e  incompatibilă  cu spiritul.   Un   savant   nebun.   care   vorbeşte  anapoda. Medicina e pe de altă  parte limitată. Asta a fost grija mea. uniformi. iar dacă  apare. se deosebeşte de lelea Leana.  Căci ce diagnostic  îmi poate pune un doctor dacă  eu înnebunesc pînă  poimîine? Eu sînt un  om destul de rafinat. — Noi n­am făcut neamul românesc de rîs. spiritual.  — Medicina este arta vindecării.  încît să  mă   întorc acasă  nebun. care teoretic nu are nici o limită. iar dacă  doctorul  ăla nu e ultrarafinat. poate să  scoată  din mine un  nebun   incalificabil.   aceea   situează   omul   în   afară   de   cei   buni.  Îmi era teamă  să  nu ofensez neamul românesc. Nebunii sînt. e fără  limite. în fond. cu sau fără voia lui.   nebunia   este   egalitară. Doctorul.  Şi toţi din generaţia mea au simţit această   .poate totuşi vorbi de nebunia lui Hristos! Orice om excepţional este considerat. trebuie să ştie tot. Şi o  conştiinţă naţională foarte pronunţată. Se spune:  ce e ăsta? E de meserie doctor.  adică incapabil de a trăi. Nu e corect. Dacă  cineva. te rog să  mă  crezi. limitele practice ale medicinei.  intelectual vorbind. pe  mine nebunia mă impresionează groaznic.  — Aţi avut vreodată teamă de nebunie?  — Să­ţi spun cinstit… Am  înfruntat durerea celor treisprezece ani de  închisoare  şi  pentru un motiv simplu: am avut o teamă cînd m­au arestat. nebun. ceea ce e cu totul altceva…  Nebunia   continuă. dar conţinutistic nu e departe de ea.   apare   ca   un   paradox —   mică   oază   de   luciditate. adică  nu seamănă  cu toată  lumea.   patologică.   Într­un   fel.  are  har  şi  cu  apă   sfinţită  te  vindecă  de  cancer. — Nebunia demonstrează. Nu  ştiu de ce. La un spital de nebuni logica a murit. A nu semăna cu  toată lumea nu înseamnă că nu eşti zdravăn. chiar dacă. la începutul  vieţii lui sau chiar  şi mai tîrziu.

  prin care măsuram mizeria… Am suferit mult. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit.grijă. Vă  recunoaşteţi în el cu pasiune… — Religia creştină  are o virtute pe care n­a avut­o nici un sistem filozofic  în istorie:  egalitatea   absolută. E mai mîntuitoare o rugăciune într­o biserică din  Găeşti.  — Nu vi se pare uneori deranjantă  declararea apartenenţei la neam? Nu este cumva  reminiscenţa opţiunii politice de dinainte de închisoare? —  Ştiu  şi eu… Acum. Cînd eram la o izolare cruntă… Nu  ştiu de ce  mă supără corpul bibliotecii… Eram cu Gogu Teguiani şi avea o cretă în mînă. aş înnebuni. cu rafturile ei. eu nu  ştiu dacă  noi sîntem apreciaţi pentru ceea ce am făcut. şi îi ziceam:  mai trage o linie. cultura se cheamă  religie. decît Platon. ce apreciaţi la un tînăr? — Pe mine mă interesează un tînăr în măsura în care e savant în ştiinţa lui şi e religios. dar nu  ştiu.  inclusiv grecii şi romanii.   nedemagogică. bănuiesc. nu mă interesa. ultimul  .  îmi aduce aminte de liniile alea.   Toţi   sînt   oameni.   a   oamenilor   în   faţa   lui   Dumnezeu. Am uitat! Poate că e supapa de siguranţă a existenţei. — Relaţia cult–cultură… — După  mine.  — Eu cultural sînt un european. E un băieţel… Eu cunosc filozofia greacă foarte  bine: nu m­am mîntuit cu ea în nici un fel. E o monstruozitate să suferi pentru ideal în  mod fizic.  şi acest lucru nu se practică  decît  în ritualul creştin.  Creştinismul nu e depăşit în istorie de nimic. dar dacă era ca să  nu mai fac pe românul. da’ fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. Radule…  ştii cum e? Am uitat  tot. mă lăsam schingiuit pînă la moarte. în anumite date fundamentale  ale fiinţei dumneavoastră. Totul se poate numi pînă la Hristos preistorie. — Argumentul creştin e cel mai des invocat pentru poziţionarea omului  în lume. Iar restul se cheamă  civilizaţie. Cultura este spirit. — Avînd o structură de felul acesta.  ţi­am spus­o  şi ieri. cu Platon cu tot.  — Tăria de a suferi pentru un ideal aţi găsit­o.  — Acum înţeleg de ce îl iubiţi pe Don Quijote!  — Pentru că şi el a suferit pentru un ideal. ambivalentă.  însă  să   ştii că  nu am făcut­o doar declarativ. Gogule!…  şi biblioteca. că dacă ar fi o amintire cu acuitate  a stărilor de atunci.

 Adică  formele lucrurilor ne fac posibilă  cunoaşterea lor.  Că   în  afară   de  drept  e  haos…  Ordinea unei cetăţi nu e nici natură  şi nici supranatură. — Aveţi o mare admiraţie pentru ordine şi pentru cei care o instituie. nu contribuie  şi ea la formarea conştiinţei religioase  creştine? S­a vorbit despre o «pedagogie spre Hristos»… — Hristos. Omul vede doar lucrurile în imagine. dacă vrea să se depăşească. dar nu în sinele acestora.   ci   protectoare.  în  sens creştin.   De   aceea.   cu   grota. Catolicismul organizează  viaţa  aceasta   după   modelele   religioase. Omul capătă conştiinţa religioasă în biserică. făceaţi o paralelă între ortodoxie şi romano­catolicism.   e   cel   mai   glorios   din   istoria   gîndului  omenesc. Îmi place catolicismul ca  ordine. Acolo vede icoanele  sfinţilor. adică nu sînt stăpîniţi de mister. Mesianismul e activist. El e Dumnezeu. ci este ordine de cetate. pentru a se face prezent. Acesta e  geniul lui Platon. —  Ordinea  de  drept este  una  din  măreţiile   omului. în realitatea lor.  el le suportă   şi le poartă. Ortodoxia are însă taine.  —  Îmi spuneaţi odată  că  apreciaţi religia  şi din cauza ordinii social­morale pe care o  instituie.   în   afara   adevărului. nu are nevoie de Platon. inegalabil. iar Platon  e filozof. de exemplu. dar nu  trebuie confundate cu lucrurile în sine.  — Oarecum. în ghicitură.  —   Ortodoxia   şi   romano­catolicismul   sînt   două   surori   egale.  ortodocşii îi socotesc pe catolici mai puţin religioşi decît ei. Aşa devine ţăranul om. acolo vede pe Hristos. el  vedea   lumea   ca   o   iluzie. adică om creştin.  — Cultura greacă.   Tabloul   acela. care n­a fost în totalitate captivul imaginilor. ca spectacol şi conţinut.   deoarece   ordinea.   El   imită   modele  transumane.  cum sînt stăpîniţi ortodocşii.   Credinţa   ne   învaţă   că   omul   nu   e   un   model   al   existenţei. Din acest punct de vedere.ritual din istorie. chiar dacă nu are  şi ordine. De aceea. pentru că există şi  om   păgîn. ci şi al esenţelor. Nu spun toate astea pentru că   sînt băiat de popă. cu ceea ce înregistrează ochiul imperfect. ci pentru că aşa este. adică e vehicularea unor forme care nu­i aparţin.   care   sînt   un   joc   între   absolut   şi   relativ.   Nu   seamănă   cu  protestanţii. singurul. Acolo o capătă. care sînt socotiţi din punctul nostru de vedere eretici. că asta nu înseamnă nimic.  — Imitarea modelelor transumane este determinată   şi de un oarecare mesianism. Toate formele astea pe care le vedem ne anunţă nişte  existenţe care nu coincid.   e  . Ordinea nu  trebuie   să   fie   confiscatoare.

— E adevărat. Perfecţionarea e un proces. dovadă  că  le avem  şi le folosim. camera asta. ci e imitaţia omului francez. Europa are două  mari glorii:  filozofia   greacă   şi   dreptul   roman.  Fiţi voi  înşivă  un  model real  şi absorbiţi din  univers  şi din viaţă  geniul necesar. nu aveţi regretul că  nu aţi  întemeiat o  şcoală? Dăruirea în afară ar putea justifica asta. în timp ce perfecţiunea  e o stare. cu tot ce e  în ea. De fapt. Eu fac deosebirea dintre sfînt şi cărturar. dar pe ea nu. bineînţeles! —  În lipsa unei cărţi de vizită  bibliografice.  — Aţi muncit mai mult pentru exterior decît pentru interior. că îi avem ca strămoşi pe  marii ctitori de aşezări umane:  îi avem pe romani.   ordinea   se   converteşte   în  conştiinţă a esenţei? — Cînd ajungi să  cunoşti lucrurile esenţiale. ateii au înlocuit  idealul spiritual cu cel material. Sfîntul este şi cărturarul se face. stele… Manifestări ale ei. nu materie. cer. De aceea am şi  imperfecţii… Tot ce­am adunat în mine n­am construit pe silueta mea. în timp ce perfecţiunea e o prezenţă absolută. Biblioteca Naţională  din Paris  ţi se pare  ca cea din Ploieşti. este expresia concepţiei concretiste. pe mine să nu mă imitaţi. Vedem pomi. un  timp. — Materia ca atare nu există. omul integral e o  aspiraţie. integral. Sînt şi modeşti. Noi.  —  Sub   auspiciile   traiectoriei   spirituale   a   vieţii   unui   om. L­am auzit eu! Am dat în afară şi nu m­am construit îndeajuns din cauza unui  entuziasm social. e o ordine pe care nu o simţi.  Păi uite. Există  un concretism la care avem acces. european ca formă de manifestare. De fapt.  oameni. La  lucruri ajungem.  pe stradă. — Păi nici Nae Ionescu nu a avut! El spunea: mă. Perfecţionarea e o prezenţă simplă.  A fi inteligent şi a fi informat intelectual nu e un har.dezordine. La germani. al Europei. Ai văzut materie undeva? Nu se poate. că asta se  cheamă  maimuţăreală.   Iar   peste   acestea   şi   peste   întreg   universul   se   ridică   creştinismul. care a fost modelul absolut.  Fără succes. nici nu avem nevoie să fim ctitori. germanii… Spun că nu ei au  inventat omul acesta germanic. nu­ţi apare coercitiv — ci regulator. Am muncit mai mult la construcţia cetăţii decît la a mea. O vedem ca  . E drept că  nu te poţi face om singur.  — Conştienţi într­un fel de neputinţa omului de a atinge perfecţiunea. Perfecţiunea e ceva de neatins. românii. ca o statuie. Lucrul e existenţă. ci am mutat în afară. Chiar cînd vezi un poliţist.

  că   atunci   se   aseamănă   cu   marxismul. şi în loc să ai colţul cu  sfinţi. Léon Bloy a spus că  singurul regret  valabil este acela de a nu putea fi sfînt! — O parşivă  alunecare se face dinspre creştinismul ca revelaţie spre un creştinism ca  ideologie…  —  Creştinismul   nu   e   ideologie. şi la sfinţenie  se  pune  o problemă:  dacă  este  puritate   în sine  şi dacă. Te prăpădeai de rîs! — Progresului. Un sfînt poate fi  şi analfabet. i se oferă din ce în ce mai mult atributele esenţei. Dovadă  progresul  în afară. — Ateii aspiră la găsirea adevărului în viaţa de aici. o normalitate — relativă. cu Copernic… Nu  ştiu cine a făcut o glumă  cu un  «templu al ştiinţei». Există totuşi. nu mai facem biserici.  pentru  a  beneficia  de  conceptul  completitudinii. spre  fericirea noastră. E posibilă  minunea ca faptă a lui. Pentru că eu leg perfecţiunea de nemurire. nu? E imperfect. nu minuni. Un sfînt poate face o minune. dar e superior unui geniu. Acum. cu Galileo.  Atît. e ancorată   în cultul genialităţii.  Se interpune  între noi  şi lucruri — asta a fost minciuna aia.atare…  Înapoia lucrurilor punem două  concepte. or nemurirea. nu  înseamnă  adevăr. ai colţul cu Newton. universităţi. dar există. Dacă  scoţi ideea de revelaţie din  creştinism. acastă  puritate  înseamnă  perfecţiune. care nu poate fi  evitată — o perdea senzorială care ne face să nu avem acces la simplitate.  . or ideologia e ceva construit. Simpla comoditate mintală. adică  ordinea interioară   şi acordul dintre ea  şi ordinea exterioară. a lui Kant.   Religia   este  expresia unui mister trăit.  în viziunea umană. gnoseologic. mecanic. în lumea actuală. fiindcă  ideea de sfinţenie e legată  de ideea de minune. — Drumul către simplitate este opacizat şi de isteria tehnică şi informaţională. Dacă  omul trăieşte biologic.  — Viaţa nu se poate spune că posedă adevăr. Cu cît sîntem mai avansaţi. acum. nu mai e o fiinţă  perfectă… Ce­i adevărul  în sine nu poate spune nimeni. Adevărul  poate fi model ideal spre care ne mişcăm asimptotic. dar la geniu nu.  — Lumea. din aproape  în aproape… Eu cred că  sînt neliniştit şi în somn.  înapoia lucrurilor poate să  stea:  materia sau Dumnezeu. Cît eşti viu. Se vede că omul e un  animal imperfect. eşti neliniştit. este mistică. nu numai în stare de veghe. de sfinţenie. Astfel. ea aspiră la adevăr. cu atît sîntem mai departe de esenţa  reală  a lumii. Geniul face isprăvi. ci facem şcoli primare. Materia e dumnezeul ateilor. nu fizică. mecanic  şi material.

» Şi Luna e făcută   . cînd are grade diferite? Eu nici nu ştiu dacă omul a  atins adevărul  în sine. am dialogat  două ore aşa cum se dialoga. Dacă  eşti cu Hristos  trăieşti   în   adevăr   fără   să   vrei.  adică   dacă   nu   eşti   deranjat   în   construcţiile   logice   ale   minţii. Dumnezeu ne­a plasat aici. şi la Kant. Eu nu văd  în afară  de Pămînt un loc unde am  putea vieţui. Se făcuse noapte. e o stare­limită şi la care totuşi nu ajungi.  Se mai poate vorbi de esenţa spiritului. iar de la etajul opt al camerei noastre se  vedea luna mergînd spre Cişmigiu. ne­am uitat la ea cu atenţie. Omului nu­i  este interzisă  calea spre adevăr… Am spus eu odată  că  dacă  un preot din Bărăgan. în condiţiile astea făcute tot de El. de la o generaţie la alta. cînd se  roagă. E inaccesibil la scara omului. Lucrul în sine al lui  Kant e o limită. Ţuţea crede că acel om nu  putea fi decît un muntean. Adevărul  în sine e Divinitatea. care presupune o stare. că eu mă   simt mai bine acum decît în grotă. Spirit este şi la un cosaş. ne  întoarcem cu ochii  şi cu gîndurile  în cameră…  «Pămîntul.  Îi admir pe cei care s­au dus  în lună   şi care s­au  întors. naivitate şi profunzime. vreau să spun că orice loc în spaţiu are condiţii  obiective de existenţă. graţie. în lună direct nu putem fi. dar o  şi favorizează. Asta a spus­o şi Kant. pentru  filozofi orice loc în spaţiul terestru este egal. În grade diferite. ci spre care te mişti.» Aţi vrea să  locuim undeva anume? «Păi nu ţi­am spus că vreau să mergem la mînăstire? De fapt. cît a stat în  cîmpul nostru de cercetare.  pentru că nu e locuibilă. atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română… A urmat un dialog năstruşnic despre sistemul solar. Dar ştiu eu ce­i asta? Dacă e esenţă? E bine.   E   conceptul   participaţiei. este Dumnezeu cu el.  Nu numai că  o permite.  Adevărul  în sine nu­l posedă  nimeni. participă  toţi  ţăranii la fizica lui Einstein?… Adevărul  în sine e de necunoscut de  către omul singur. pare un mister cum permite viaţa. Nu orice om poate participa. pe timpuri. De pildă  în fizică. în şcolile ateniene sau în cele asiatice — cu multă  culoare. aproximînd subiectul.   Dar   şi  participaţia e un act spiritual. nu  credeţi? «Se poate. Cu detaşare. planeta asta din sistemul solar. «Radule. am  încercat să  refacem ceva din  uimirea primului om care s­a uitat cu mai multă atenţie spre cer.— Progresul e palpabil.   Unii   oameni —   sfinţii —   sînt  posesorii   revelaţi   ai   adevărului   şi   alţii   sînt   guvernaţi   de   conceptul   participaţiei. oricum. El concepe uneori adevărul  în forma unei comodităţi socio­mintale. Am stins lumina şi preţ de o jumătate de oră. dragă  Radule. Nu? Progresul există.» Luna a dispărut. un păstor.» Poate de aceea e atît de albă. dar nu ştiu  dacă spiritul poate fi gîndit progresiv. Mi s­a spus că nu are atmosferă.   te   crezi   că   eşti   adevărat.

» . la poezie. nu? «S­ar  putea să ai dreptate. ale omului nu exprimă  adevărul  în  sine. toate stările comode. materiale  şi mintale.» Sîntem condamnaţi la subiectivitate.tot de El.  în ultimă  instanţă. dar nu spre locuire. ci stări. poate doar pentru a fi admirată… «Ce este adevărul în sine nu  s­a răspuns.

 în timp  ce imitaţia e un dobîndit succesiv… Toată  drama existenţei mele e că  nu pot să  renunţ  la  .  înţelepciunea funcţionează  polar: negativ  şi  pozitiv. Omul trăieşte sub  semnul acestui dualism.2 februarie 1991 Despre spirit  şi materie. cu toate că  sentimentul e mai aproape de  senzorial.  — Omul adamic era sub o altă stare decît aceasta? —   Dualitatea   materie­spirit   e   primordială. în această ierarhie.  — Mozart? — Da. despre Mozart. Adam nu confundă înainte de păcat spiritul cu materia.   ne   arată   Biblia.   aveau  tulburări psihice. La mine. trebuie  să joci echilibrat între ideal şi concret. Şi să faci distincţiile esenţiale. — Sigur. emoţii.  existenţă. — Într­adevăr. ar putea să aibă drept corespondent pe martir.   Adam   şi   Eva. dacă  există  baze biblice ale acestei dualităţi. — Dar eroul nu mi se pare că ţine de tipologia creştină.  — Nu e greşit. — Eroul. Mă descentrează… Pentru a fi intelectual.  — Cum negativ? —Mă împiedică de la acte autodistrugătoare. — Dovadă că­L iubeşte pe Dumnezeu. — Nu. — Deci dualismul nu e urmarea căderii în păcat. Harul e un dat. că se ruşinează de El sau că simte singurătatea  şi tristeţea. Îmi dă motive de melancolie.  — Spiritul constă   în intelect  şi sentiment. Intelectul e transsenzorial. Martirul e mult deasupra omului obişnuit. martir şi sfînt. verific puterea spiritului asupra materiei. dar nu are  încă  statutul de  sfînt… Mă întristează de moarte muzica asta.  — Aveţi cultul eroului. Creştinismul pendulează între om. — … Sugestionîndu­mă.

 vorbire tăcută.  Minunile. mesajul prinde ceva  din precizia lucrurilor ce sînt. Sfîntul are forţa de coeziune a pietrei. prin comunicare.  începea să  tacă. În   general. învecinarea era la cotele ei maxime. Cuvintele  şi ideile se  încurcau la un timp. . tăcerea era atunci cea mai  bună  formă  de a comunica.  Ţuţea se pregătea să  tacă. dureros de subţire spre vîrf — nici o pasăre nu putea să se odihnească.   dialog   între   tăceri:   de   ce?   încotro?  Chinuită.mărginirea   mea. prin tăcere. iar nu care devin.  Ţuţea tăcînd era cel mai univoc semn: fără  ambiguităţi sau treceri. Un munte are o tranşanţă  ce­i vine din tăcere.   Nu   pot   şi   nici   nu   vreau   să   sar   peste   mine…   Numai   pe   sfinţi   nu­i   pot  suspecta   de   neacceptare   şi   neîmpăcare   cu   durerea. oarecum. fiinţa umană tace tăcînd  împreună  cu tăcerea tainică  a lumii.  Ţuţea  îşi  înălţa vocea ca un colţ  de stîncă   în mijlocul  apei. şi din acel moment începea tăcerea — grea. Nu era  tăcerea   care   apare   în   timpul   unui   dialog. avînd atîtea de spus. Trecînd peste oameni  şi lucruri. un vînt de cuvinte risipea omătul  vorbirii  în nevorbele de pînă  atunci. dacă nu am lua în considerare  şi pe  Ţuţea­cel­ce­tace. avînd în adîncuri nebănuita temelie a tăcerii. nu era o  privire continuă. zonă în care  nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu­şi unduieşte podoaba. ciudată. S­ar putea crea o imagine necompletă. ci îl cerceta. zburînd —. Ochii i se fixau pe un obiect din preajmă.   Sfinţenia   este   inexplicabilă   la   scară  umană. Cuvîntul. Respira mai grăbit. dovadă că nu era un simplu reper. La el tăcerea avea un  început. prinsă în limite nefireşti. era suficient să ­l vezi pentru a  şti ceea ce are de spus. devine duh. înfricoşătoare. Acum. ca un strat de praf cosmic sau de  zăpadă — asumînd. ci pentru că.   cînd   asculţi   ce   spune   celălalt. de mărturisit. ca într­o fugă. ci cu dese clipiri. ci  doar să se învecineze. plină de  cîntec.  Aceeaşi privire cu care  întîmpina uneori pe cîte un vizitator… Tăcea nu pentru că  nu mai  avea ce spune.   ne   dregem   glasul   şi   ne   ordonăm   cuvintele   de  început.   Tăcea   în   mod  personal: monotăcere. O pace se depunea  în cameră. te învecinezi cu muntele  învăţînd din tăcerea lui.  existenţa lui pilduia atunci prin simpla geografie. De aceea.   ne   pregătim   să   vorbim. de a «vorbi».  tăcerea   lui   parcă   răspundea   unei   tăceri   mai   mari. Ia­mă. pe nemăsura originii sale divine. ascuţit. Principalul lucru care distinge pe sfînt de omul obişnuit e capacitatea taumaturgică. semeţ. cu un ultim zornăit de  pinteni şi spade. Doamne!… Tăcerea se rupea.

 şi de cîte ori  .  Înţelepciunea e mai neteoretică. trăieşte sentimentul  veciei istorice.  —   Revelaţia   este   intervenţia   directă   a   Divinităţii. ci o acumulare de date. aşa eram de plictisit singur. nu trebuie confundat înţeleptul cu savantul. —  Înţelepciunea bătrîneţii e mai mult inteligenţă. Îl întreb ce distincţie face între inteligenţa tinereţii  şi înţelepciunea bătrîneţii.  — Facem distincţie între revelaţie şi inspiraţie. Mi­au plăcut oamenii cu duh. cum s­o suporte un om… Să fii limitat în spaţiu. număram pînă  la jumătate de  milion ca să scurtez timpul. se presupune că  au fost dictate de chiar  Dumnezeu. Atît.  Mă   gîndeam  întotdeauna  la  zbaterile  unui  piţigoi captiv într­o colivie.  Resentimentele  acolo  sînt  fireşti.   iar   inspiraţia   este   intervenţia   ei  indirectă.  Îmi spune că. Asta era mîncarea mea cu vacile. dovadă că nu suport  singurătatea. De aceea.  Şi cînd eram copil  şi mă  trimiteau cu vacile.  Revelaţia este cunoaştere fulger.4 februarie 1991 Realizăm   cîte   decenii   ne   despart:   exact   şapte.  — Aţi fost de multe ori cu vacile? — Păi aia e academia mea!… Ştii ce îmi puneau de mîncare? Două cepe şi o bucată de  mămăligă.   eu —   23  octombrie 1972. Acolo unde textele biblice sînt revelate.  într­o mică  trăistuţă. N­am fost un mizantrop. Experienţa nu e revelaţie. iar inteligenţa tinereţii e mai mult  teorie. singurul lucru care­l nelinişteşte este acela de a nu muri  înainte de a fi spus  tot ce s­a întîmplat în cei şaptezeci de ani.  că  dacă   nu  suportă o pasăre captivitatea. Sinuciderea piţigoiului captiv e o mîndrie.  în sfîrşit. Înţeleptul este  un om care are experienţa vieţii. nu ştiu cum. Are o mare bucurie pe chip.  — Aţi avut în viaţă momente de inspiraţie sau alt fel de momente? — Nu cred. la nivel  animal… Temniţa  te mai  umple  şi  de  ură. Că   înţelept poate fi  şi un cîine… Se zice: un cîine  înţelept! Sau un ţăran.   El —   6   octombrie   1902. Ceapă  d­aia aş  mînca cu  plăcere şi acum… — Se pare că aţi continuat şi în puşcărie academia… —  În  puşcărie  eram  permanent  revoltat.

  încercînd să  fac un portret al deţinutului politic. — Vă  preocupă  formele de intermediere  între cele două  lumi. în timp şi în  spaţiu… Eu m­am simpatizat cu Nae Ionescu deoarece nici el nu era un mare împlinit. A gîndi platonic  ştiinţa   înseamnă   să   o   faci   imposibilă   tehnico­practic. De fiecare dată  adăugaţi o  articulaţie.  — Am discutat de mai multe ori despre anii de temniţă. care foloseşte în bătălia pentru adaptare. din raţiuni transcendente. — Adevărul este totuşi operant. Tot  ce nu e eficace este ficţiune. avînd  perpetuu supraordonarea Divinităţii şi limitarea mea.auzi o uşă trîntindu­se să… Totuşi. unde omul este situat în centrul universului. . astfel  încît. era  teocentric perfect. Nici  el…  Ştia să  sufere pentru adevăr. adică spunea cam aşa: fac cu umilinţă tot ceea ce fac la nivelul meu. Şi ficţiunile au. are  cunoaşterea limitată a lucrurilor. — Părerea mea este că  omul cel mai semnificativ este homo religiosus… Mulţi au  considerat Renaşterea italiană. Tehnica. uneori. o utilitate. Antropocentrismul este viciul ei esenţial. Poate nici atît.   ca   om. Nu se poate vorbi  totuşi de o tehnică infinită.   Nu   poţi   face   lucrul   ăsta.   Însă   e   o   evidenţă   că   tot  ceea   ce   e  folositor nu este necesarmente adevărat. A avea dispreţ faţă de tehnică înseamnă a fi incorect. nu am auzit de nici o răzbunare acolo. Toată acea ceartă a  universaliilor străbate tot Evul Mediu. Nae Ionescu.   iar  Aristotel  are  amabilitatea  şi gentileţea de­a ne aduce  înapoi.   Cineva  spunea:  Platon ne   duce   într­o  zonă  eterată   unde  nu  mai   putem  respira. Însă capeţi o mare  poftă de dreptate. la o adică. am ajuns la cel mai  clar portret de om liber prin gînd şi credinţă.   adică   s­o   priveşti   în   sine. Trăia maxima aceasta: suferinţa este calea  regală a mîntuirii. nu  îţi ascund. eretică din punct  de vedere creştin. — Adevărul în genere este operant. Eu nu sînt  tehnocrat. adică  este uneori eficient.  în lumea văzută! Nu poţi scoate utilul din  cîmpul  cunoaşterii. Evul Mediu ne e superior. la originile ei. dar trebuie să recunosc că tehnica este universal utilă.  — Cum vedeţi progresul tehnic? — Nu trebuie ignorat.  În  ştiinţă  nu poţi fi decît aristotelic. Aspiraţi la o unitate  consolatoare… — Din punctul de vedere al metafizicii. Are efecte pozitive.

 tot  în lumea sensibilă  te afli. ea nu  reprezintă  nimic  în sine. —  În virtutea jocului concret–materie pură.   Materia   e   considerată   ca   fiind   în   sine   şi   ca   substrat   al   tuturor   lucrurilor  .  — Autonomizarea puterii se revendică dintr­o presupusă unitate materială a lumii.   De   aceea. Materia este — dar ştiu eu dacă ceea ce vedem noi multiform e materie sau altceva?  Noi nu­i zicem cireşului sau prunului «materie». la puritatea izvorîtoare a acestora.  —   Ştiinţa   are.  Concretul este. mulţumindu­se cu manifestările variate ale lumii  şi neavînd acces la esenţă. iarăşi. ci trebuie raportată  la utilul social. sinteza şi analiza. deoarece conceptul este expresia jocului dintre empiric şi logic. dar poate fi cercetată. Eu am făcut odată  o afirmaţie — nu­mi amintesc cum a  decurs demonstraţia: tot ce teoretic este just practic este necesarmente just. cele două operaţii mintale principale. materia seamănă a divinitate… — Distingem. Materia ca atare nu o găsim nicăieri.  —  Savanţii   rămîn  la  constatarea   legităţilor  lumii  fenomenale.  Nefiind demonstrabilă.   Nu   pot   defini  lumea  fenomenală. mai direct spus.  Concretul   este   ceea   ce   cade   sub   incidenţa   simţurilor.   Partea  explicativ­teoretică  e perfect utilă. Materia ca atare este noua divinitate falsă. cînd e vorba de concret.  Oprindu­se la putere. Materia pură  e o ipoteză. Puterea degajă   în sine istoria. ne indică natura materială  a lumii.   un   dublu   aspect:   pragmatic   şi   explicativ­teoretic. care  i­a dat această putere.  — Omul este condamnat la acest joc. dar nu şi invers. între materie şi concret. am putea defini conceptul ca fiind cel ce  face legătura între cele două lumi? — Bineînţeles. omul devine victima uneltelor sale şi ofensator faţă de Dumnezeu.  — Concretul există.   cum   spui. Omul a avut în istoria lui şi practici stupide.  — Marea ispită a omului modern este autonomizarea… — Autonomizarea puterii poate fi considerată  demonică.  De pildă.   chiar   dacă   ai   cele   mai  rafinate instrumente de măsuratoare. este alcătuită din teorie şi  din practică.— Înţeleg că ştiinţa are un aspect dual sau. Puterea este morală.  cum ne arată istoria omului.  — Unitatea materială  a lumii nu ştiu dacă poate fi demonstrată.

 coborîtă  la  acest nivel. Este un nou mod de a percepe Divinitatea.sensibile.  . Aşa ceva nu s­a dovedit.

 4. între extreme.  în ideologie şi conducere. deoarece nici nu ieşi bine din  .   3. 2.   naţionalism —   naţiunea   ca   punct   terminus   al  evoluţiei.  — Să­mi arăţi mie egalitate  în vreunul din regnurile cunoscute — mineral.   proprietatea   privată   ca   sediu   al   libertăţii. unitatea de conducere… nu e vorba de conducere colectivă. ci de  unitatea   membrelor   conducătoare.   fiindcă   suflul   ortodox   nu   permite   elitei   patosul  distanţei aristocratice.   2.   concentrînd   specia   om. Rusia a demonstrat tehnic. — Extrema stîngă a lăsat mult sînge în istorie… — Stînga nu poate guverna.  animal şi uman! Să­mi arăţi mie principiul egalităţii cu valoare absolută! Şi atunci cred şi eu  în democraţie… Comunismul  înseamnă  negarea evidenţei. în lumea modernă. orice om trebuie să  fie considerat proprietar individual  ipotetic. Dar este un blestem:  de   ce   nu   foloseşte   schemele   guvernamentale   ale   burgheziei?!   Cum   e   asta?   Şi   de   ce  popoarele. chiar dacă nu posedă nimic.  — Comunismul e anularea evidenţei. proletcultism sinistru. Radule! Cînd vine la putere.   monarhism —   principiul   monarhic   ca   o   constantă  istorică   în   teoria   formelor   de   guvernămînt. lipsa ierarhiei sociale  autentice.   dar   nereacţionar. totuşi. nu e semnificativ. egalitarismul cu orice preţ. — Care sînt caracteristicile dreptei? —   Caracteristicile   dreptei   sînt:   1. vegetal. modul lor de manifestare în istorie. o  posibilă soluţie. e pustiu. 3. practic şi  teoretic nulitatea comunismului. cred că nu mai e nici o îndoială că comunismul  nu are ce căuta. ca doctrină socială. ţinînd de un spaţiu social atît de redus. 4. au mers spre stînga? Dacă  Elveţia ar fi fost comunistă.5 februarie 1991 Despre dreapta şi stînga — distincţii şi precizări. dar cînd pe  un spaţiu ca Rusia de mare s­a experimentat. 5. ateism manifest.   Nu   e   de  conceput libertatea fără  proprietate. puteai fi tentat să  crezi că a fi comunist. pe baze valorice.  — Iar caracteristicile stîngii… — Caracteristicile stîngii sînt: 1.   ierarhie   socială —   afirmarea   principiului  selecţiunii   naturale.   5. structură iudaică.

 Şi ăsta e un cusur atît de mare. — Comuniştii sînt legaţi de materie ca şarpele de pămînt. unde a triumfat.  — Impresionează printr­un revoluţionarism exagerat…  — Comunistul e un fals erou.   El   mută   omul   complet   în   lumea   asta.   nu   neamul  omenesc. ea e neputincioasă. E neputincioasă. te beleşte sistematic.casă   şi   te   întîmpină   lucruri. Adică. pentru comunişti. Nu poţi fi liber dacă te absoarbe corpul  social. Şi are forţă.  Comunismul înseamnă negaţia omului total.   ca   atare. ca soluţie de centru­stînga. umplînd desagii cu mîncare. sau nebun. Adică  societatea. că omul total aparţine la cele două lumi: lumea  trecătoare  şi  lumea   veşnică.  — Ei nu au. Comunismul e absorbţia individualităţii de către comunitate.  Ori comunismul  ancorează   în dimensiunea   lumii trecătoare.  —   Comunismul   e   imanentism   absolut. e degradată la rangul de cireadă.   inegale. — Social­democraţia. cu toată raţionalitatea lui. patrie. şi între Bucureşti şi Moscova i­aş pune să meargă pe  jos.   e   o   concepţie   pură. Comunismul face pe toţi  oamenii uniformi. eşti un animal muritor —  şi după  tine rămîn doar viermi şi minerale.   şi   dacă   mai   vorbeşti   de  egalitatea comunismului. cum vi se pare?  — Social­democraţia nu e nimic. între el şi dihor nu e nici o deosebire.  adică  nu este uman. atunci înseamnă că eşti sau sifilitic. în primul rînd. îţi dă cu bîta în cap!… Comuniştii sînt atît de tereştri. atît de mult se deosebesc de oamenii normali. oamenii se constituie în turme. Sînt apatrizi. Social­democraţia nu te ajută  chiar dacă poate. «Declaraţia  drepturilor omului  şi cetăţeanului» a Revoluţiei franceze  începe printr­un sofism: oamenii  sînt egali de  la  natură! Asta vede   şi un  idiot — că  nu  sînt egali! E o idioţie  din prima  propoziţie a celebrei Declaraţii… — Comunismul iniţiază un cult al muncii… . Faţă  de comunism.  — Comunismul e o falsă   înţelegere a corpului social. Cel puţin  comunismul.  ştie că  e raţional  şi  ştie că  e  absolut muritor. că   eu nici nu i­aş lăsa să se urce în avion.   Specia   om.  în loc să  fie  organizată ierarhic. ceea ce e împotriva naturii.   Există   neamuri. încît nu  merită   dezbateri. Adică   ştie că  este animal. din loc în loc…  — Comuniştii sînt un fel de extratereştri.   însufleţite   şi   neînsufleţite. — Aşa se explică de ce. Oamenii nu sînt egali de la natură. Pentru că  dacă   îi spui unui om: mă.

 Comuniştii nu au lăsat loc de bună­ziua. Că   înainte de păcatul originar cădea para mălăiaţă   în  gura lui Adam­nătăfleaţă…  Şi a devenit muncitor din curiozitatea Evei… Da! Eu  înţeleg  munca drept un blestem.   Fascismul   e.  — Şi comunişti mai există în România! Au atîta neruşinare… Poate că cei de acum nu  ştiu ce s­a întîmplat. ieşirea religiei în  cetate. şi pieirea lui? Mă refer la faptul  că întotdeauna în istorie. şi numai teoretic şi tot  îţi dai seama că  e o monstruozitate. de la Ministerul Muncii. Fleaşcă nu are nici o vină că e aşa. şi la noi comunismul a însemnat o tragedie. mai precis a extremei drepte: legionarismul. chiar şi în structurile politice cele mai teocratice.   fiind   mistic­creştină. Oricum. şi la loc  comanda! — Monstruozitatea comunistă e totală şi teoretic vorbind. chiar dacă  nu a fost realizat.   Acestea   sînt   explozii   etno­istorice. vorbiţi­mi de forma «clasică»  de manifestare a dreptei  în România. să dormi bine.   Dreapta   românească   nu   seamănă   cu   aceste   două   forme   ale  dreptei   europene.  —  Păi   a face  mesianism  din egalitarism  nu  e  o  nebunie?   Seamănă  Kant   cu  Ghiţă   Fleaşcă? Să fim serioşi.  şi eu am  demonstrat că  munca e un blestem. — Ca peste tot. Adică legionarul nu se  simte bine decît în umbra bisericilor şi a troiţelor.  cred. Dar românii au un proverb. unele confuzii terminologice în ceea ce­l priveşte. în definitiv.— Am citit pe unul. De multe ori m­am  întrebat de ce  legionarii au fost cei mai chinuiţi dintre membrii vreunui partid din România.  Legionarismul se salvează prin creştinismul stăpînitor înlăuntrul lui. care. cînd  Ghiţă Fleaşcă se întinde dincolo de gardul lui: să vorbească şi nea’ Ion că şi el e om! Asta e  ironie… — Să abordăm şi cel de­al doilea termen.   Aspectele   creştine   ale   dreptei   româneşti   îi   dau  acesteia caracter de constantă  a ordinii naturale.  — Dar nu credeţi că această «salvare» este. a provocat mari drame.   nereligios. Există. să bei bine. elita  socială   aspiră   permanent   la   el…   Legionarismul   e   mistic­creştin. care făcea apologia muncii.  Şi atunci  .   iar   nu   religioase. altfel decît sacerdotal. Comuniştii au vrut să  ne facă  fericiţi cu forţa: să  fiţi  fericiţi. nu? —   Fenomenul   legionar   românesc   a   fost   confundat   cu   fascismul   italian   şi   cu  naţional­socialismul   german. că vă ia mama dracului! Adică să mănînci bine. În primul rînd.   ca   şi  naţional­socialismul.

  liberal din Găeşti! —   Dar   liberalii   nu   sînt   «naţiunea». Dar ce  erau   să   facă?   Liberalii. vina legionarilor este că  au absolutizat noţiunea de român.  — Aceasta e căderea în exterior. iar nu de a participa direct. Dar nu a fost aşa. Asta e adevărat. pentru  că funcţia monahului este de a participa rugător la viaţa cetăţii. Au fost declaraţi antinazişti. supralicitat.  — Au fost şi alte cauze… — Cărui fapt îi datorează legionarii căderea în dizgraţia Germaniei naziste? — Legionarii au spus aşa: capitala României este la Bucureşti. nene.  implicativ.   seamănă   cu   francezii.  Legionarul vrea să  facă  din românism absolutism.»  — Sună  ciudat această  expresie. gîndindu­mă că e o pedeapsă a lui Dumnezeu.mi­am răspuns în stilul lor. Hitler credea că  va face din ei instrument  nazist în Balcani. E posibil aşa ceva? Se poate accepta ideea că.  în  curgerea istoriei unei etnii.   Patriarhul   Miron   Cristea.  Şi cu  asta s­au sinucis. Asta e — că  ne place sau nu ne place. Scoţînd călugării  pe Calea Victoriei în pas de defilare. A rîvnit peste limitele puterii lui. N­a putut.   a   fost   o   figură  jalnică. că sîntem şi noi… Dar a absolutiza poporul român nu e de condamnat.  — Care au fost cauzele apariţiei legionarismului? — Nu ştiu care dintre conducătorii legionarilor a spus: «Noi apărem în vidul naţional. —   E   adevărat   că   nu   poţi   să   absolutizezi   românul —   român   absolut! —. încît îşi pierde acoperirea  semantică şi afectivă.   Liberalii   sînt   români   numai  fiindcă  vorbesc ca noi  şi au pe adresă  «România». nu faci nici istorie. Aproape că lăsase Biserica în paragină… — Legionarismul a căutat românul în sine… — Şi l­a realizat? — Nu.   că   vin  francezii: stai. un vid? Eu cred că vidul poate să apară în  momentul în care ceea ce este este supradimensionat. Dar în interior? .   de   exemplu.   prin   faptul   că   sînt   incolori.  Îi găseşti  în România: Ghiţă  Popescu.  «vidul».  Totuşi.   ca   să   determine.   ca   regent   şi   apoi   ca   prim­ministru. devenind un nu este. poate să apară o gaură. dar nici nu afirmi credinţa. iar nu la Berlin.

  asta se cheamă dictatură.   Europa   etc. pe scurt.  din România.  — Deci  în afară  semeţia naţională. Cele două extreme nu au vrut să   discute niciodată  nimic cu nimeni  şi s­au  întredevorat ambele. Dacă ar apărea cineva cu gîndul să­l reediteze ar  cădea uşor în epigonismul cel mai sinistru. pe malul Mării Negre.  dar nu vrea… Fierbe în zeama lui proprie. Singurii  necinstiţi sînt cei de stînga. — L­aţi cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu? — Corneliu Codreanu spunea despre mine: am stat zece nopţi sub o ploaie de stele  căzătoare. E un fenomen total ireversibil. cu Petre Ţuţea.  cauzele căderii legionarismului la noi. Legionarismul vi se pare reversibil? — Nu. dovadă  că  au dispărut din  spaţiul european… Burghezia se află   între stînga  şi dreapta.   Nişte   mincinoşi. cît  şi din partea  comuniştilor.   cînd   lumea   era   mai  predispusă să suporte tirania extremelor. e atît de liniştit Apusul ăsta! El poate să facă oricînd ordine în Europa.?   Şi   ele  proclamă revigorarea creştină şi naţională…  —   Ar   trebui   bătuţi   cu   frînghia   în   piaţa   publică.   acum. Au suferit popoarele crîncen.  şi trage fiecare de ea. Singurii proşti sînt chiar burghezii.   mişcarea   legionară   din   perspectiva  istoriei? — Legiunea a fost singura mişcare de revigorare creştină   şi naţională  din acest veac. iar  în interior tirania. Legionarii au procedat dictatorial.— Păi uite.  . m­am plimbat zece nopţi. atît din cauza duşmanilor dreptei. Iar singurii martiri sînt cei de  dreapta. Acestea sînt. —   Proces   ireversibil…   Cum   vi   se   pare. ci modul  în care a pus  în practică  această  declaraţie… Ce  părere   aveţi   despre   demagogia   unor   publicaţii   gen   România   Mare.  — De ce? —   Pentru   că   lipsesc   condiţiile   şi   starea   de   spirit   de   atunci. Şi uite. care  chiar dacă e făcută cu scopuri nobile nu poate fi scuzată în totalitate. Deci nu  declaraţia a unicizat Legiunea.  — Singura mişcare care şi­a propus în mod limpede şi declarat lucrul acesta.   Au   preluat   doar  lozincile. cînd noi avem dreptul să  spunem «bună­ziua» doar o singură  dată  pe an. deloc de condamnat. Dar cred  că  orice partid ar trebui să­şi propună   şi chiar declară  uneori un asemenea scop.

  Îmi povesteşte despre taberele legionare. apoi a urmat lumea liberală modernă. este ateu. Îi pare rău că nu poate da amănunte mai precise. nu e mistic.  6 februarie 1991 Continuăm discuţia începută ieri. un  revoluţionarism din care aveau să se inspire. avînd o autoritate extraordinară. plecînd de la o  utopie   negativă. S­a  şi  . noi ne­am referit la formele extreme ale acestora — am înţeles că nici  una nu acoperă   în  întregime gradul de acceptabilitate care să  o impună   în istorie pentru o  durată  mai lungă: stînga — ca extremă — eşuează   în demagogie  şi crimă.  ceea   ce   e  foarte   periculos. Nu ai cum să alegi între extreme.   din  afectivitate şi aderare necondiţionată se nasc fanatismele şi extremele.  stările. dar el. biserici şi şcoli. E trecutul meu. dar poate să  fie nereligios.   în  cadrele cetăţii umane. ci e numai aspectul tiranic al societăţii medievale…  Şi  încă   în  societatea medievală exista o supapă de siguranţă: religia…  — Liberalismul este cam ateu… — Cam este. Trecut! Iar în ceea ce priveşte  opţiunea unui tînăr. Poate să  nu fie antireligios. Religia e superioară  statului. ceea ce este  aproape acelaşi lucru. E competiţie de valori. care  nu este Ev Mediu complet.  ci un concurent al lor. generaţia de azi. nu e religios. El. mai tîrziu. Ori o respingi pe una şi o accepţi pe cealaltă. nu confiscare umană. ca sistem. Şi dacă nu  e mistic.» — Din punerea  în paralel a celor două  structuri mentale  şi politice. unde se construiau canale. de dreapta  şi de  stînga. prin urmare.  dreapta —  tot  ca   extremă —   eşuează   în  tiranie   şi  în  izolare.   Doar  afectiv. «Voi.  este liberalismul englez. ce sistem politic este acceptabil? — Singurul sistem suportabil.   Atunci.  îmi spune că  a trăit  în istoria acelor vremuri  şi i­a prins adevărurile. după care a încercat o luptă comunismul. dar  trebuie să­l  înţeleg. comuniştii. dar nu  între extreme. fiindcă  e compatibil cu demnitatea  şi libertatea umană.  nu  puteţi   avea   acces   nici   la   ritmul   vremii.  În Evul Mediu a fost  tiranie. din păcate nu aveţi nici datele epocii  şi.— Astăzi vă simţiţi la fel de ataşat de ideile şi atitudinile din tinereţea interbelică? Ce  aţi recomanda unui tînăr pus în faţa unei posibile opţiuni politice? — Nu am cum să fiu ataşat de o himeră. Indivizii nu.  ori nu ai ce discuta cu nici una dintre ele. Sistemul liberal: eşti un om — şi nu un confiscator al vecinilor tăi. datele. — mai precis. global. e liber să  aleagă   între formele normale de manifestare politică.

 e anarhie.  Toate fac parte din evoluţia omului. Nu­mi imaginez.   că   asta   e   tiranie. apariţia deşeurilor sociale.  sînt   la   apogeu!   Liberalismul   poate   fi   raţional.   neterminat. La intersecţia dintre acestea două se  situează  oamenii activi  şi creatori. iar cînd domină societatea e tiranie. Maşina nu  egalizează. individul nu a putut fi anulat… A dovedit­o  societatea modernă. Numai că are un defect: nu se poate evita.   durabilă.spus:  întoarcerea socială  este  întoarcerea spre mistica medievală…  În Europa s­au verificat  toate sistemele social­politice posibile. că  asta e anarhie. Dar nu se poate opri  exclusiv   nici   la   social.   O   formulă   socială   ideală   nu   s­a   descoperit.  Într­o fabrică. Oricum. Nu cred. Asta ar produce un efect cotropitor… Dar nu e posibil. la ce treaptă ar trebui să se oprească omul? — Organic.   Unde   există   un   cap   bine  organizat —   să   cheme   presa…   Dar   publică   presa   o   declaraţie   vastă   şi   complexă   asupra  ordinii? Asta e întrebarea.  — Şi credeţi că liberalismul realizează această intersecţie?  — Da. prin competiţia dură care se practică   în liberalism. Ne­am  obişnuit prea mult cu spiritul colectiv  şi ne­am obişnuit să  suspectăm orice personalitate. Dar. De la tirania medievală  la liberalismul modern  şi  pînă  la bolşevismul rusesc.   O   formulă   convenabilă.   Dar   ar   trebui.   Trebuie   să   stea   la   intersecţia   dintre   social   şi  individual.   dar   nici   nu   naşte   personalităţi. Ştii cum ar fi ideal? Un număr de ziar în zece pagini: un  manifest organizat perfect.   Cînd   domină   individul.  — Există un joc între biologic şi social… —   Un   joc   deschis. crezi că  toţi muncitorii sînt egali tehnic? Nu.   Nu   s­a   găsit   formula   de   echilibru   între   individ   şi  societate   care   să   nu   aibă   nici   un   rest. pentru a nu pierde experienţa socială  a liberalismului. faţă de Rusia bolşevică.  .   în   timp   ce   bolşevismul   e  iraţional…   Liberalismul   e   compromis   totuşi. omul nu se poate opri la el  însuşi.   nu   organic. am putea folosi  metodele şi elementele lui bune… —   Nu   credeţi   că   fiecare   gînditor   care   face   declaraţii —   prin   operă   sau   prin   alte  mijloace — ar trebui să vizeze o eficacitate imediată? —  Nu  cred   că   e   posibil   un   ecou   imediat. adică a neajutoraţilor. — Organic.  Liberalii spun că ei au descoperit­o… E adevărat că statele liberale. Mai multe experimente sociale nu se pot face.   măcar   prin  faptul   că   a   închis   ochii   în   faţa  comunismului.

  — Cum am putea proiecta o asemenea declaraţie? — Trebuie să ne gîndim la cadrul ei. Un grup social activ are forţă.   Am   început   şi   eu   să   fiu  captivul colegialităţii. a  românilor.   globale. Interesează ca grup. la receptivitatea poporului român astăzi. teoretic­configurativ  şi practic­normativ. ca  şi   mica   proprietate. căreia i se opune setea de constant social­istoric. e tot atît de rău.Zicem:  ăsta e punctul lui de vedere. Şi nu numai… S­ar putea ca de la nord la Marea Mediterană un singur francez să  fie purtător al adevărului şi Franţa toată să fie captiva erorii. e foarte greu de  împăcat toate  minţile  şi de găsit o medie a lucrurilor general valabile. ar avea un impact foarte mare… — … Demascînd improvizaţia.  Îmi dau seama eu… să  nu crezi că   stau de pomană  aici! N­am găsit nici o formulă  de­a aduna voinţele… Eu am făcut nişte  ieşiri   dintr­astea. Aşa e normal şi în  felul acesta aş vedea pregătirea unui manifest menit să aducă ceva nou. adică  al gîndirii  în comun. pentru că linia mediană are acces. dar grupul e forţa care impune. care e aproape insolubilă. Sînt foarte mulţi factori  obiectivi care mă   împiedică  să  manifest ceva. benefic şi constant. iar  nu fiecare în parte… Poate să aibă un şef. Nu e uşor. Dacă declaraţia e prea vehementă. Am fost multă  vreme captivul  individualităţii şi mi­am dat seama că colegialitatea e superioară.   Nu   ştiu   care  tip   de   proprietate.  — Ce problemă credeţi că ar trebui să rezolve.   de   pe   o   zi   pe   alta. la condiţiile  istorice  în care ne aflăm.   imobiliară   şi   mobiliară. mai ales că  acum se trăieşte din  improvizaţie. — S­ar putea ca tocmai această stare de improvizaţie să ne fie de folos. înainte de toate.   E   foarte   greu.   Suma   micilor   proprietăţi   nu   duce   la   o   sumă  creatoare. la dimensiunile ei.   Trebuie   să   depăşim   jocul   dintre   interesant   şi   just.   un   interesant —   atît.   poate   concentra   forţe  . Dacă eşti original. declaraţia? — Problema proprietăţii.   care   e   neputincioasă. eşti un  curios.   fără   efect   prea   mare.   Improvizaţia   e   nota   dominantă   a   actualei   guvernări  româneşti. la spaţiul aplicat.  Teoretic­explicativ. Marea proprietate e sterilizantă. Setea  de constanţă socială să domine în declaraţia aceasta… Da’ nu ştiu dacă românii sînt dispuşi  să primească definitivul ca formă a politicului.  care în mod firesc capătă o dominantă.  Trebuie să găseşti ceva median. Iar dacă  e căldicică.  în colegiu. antrenează forţe mai multe. e un şoc şi  lezează  atîtea interese individuale  încît nu are efect. dă­l  în mă­sa!  Ştii că  asta e o slăbiciune a noastră. Că dacă vine în  această atmosferă un element de stabilitate şi esenţialitate.

 este considerat sistemul.sociale incoruptibile  şi de neînvins. raţional  şi  logic.  — Spuneaţi că   în cetatea românească  de astăzi lipsesc personalităţile. «protestantă» i­aş spune. de fapt îşi aparţine tot sieşi. în  filozofie. deoarece la urma urmelor situarea spiritului în adevăr e vocaţională. Cum definiţi  personalitatea? — Eu definesc personalitatea ca fiind acel individ  înzestrat cu capacitatea de a se  dărui.   Nu­l   împiedică   nimeni.  crezînd că îi aparţine lui Dumnezeu.  — E frecventă confuzia.  Credinţa ne separă pe unul de altul şi ne adună pe amîndoi la un loc. de neîncredere.  — Da.  —  Teologul. Cu toate astea. demonstrat. aparent. Eroul e o personalitate — deoarece nu­şi mai aparţine. dar nu pot să­ţi comunic credinţa mea. proprietar. Această  posibilitate  trebuie exploatată. Convingerea are. Te pot convinge  dacă   îţi demonstrez. din muncitor sau  şomer. poate să  devină. ca să  fii  fantastic. Vorba neamţului: nici peşte. la neputinţa  tradusă logic. — Protestantismul e o religie coborîtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii. Filozoful se află  la intersecţia  dintre teologie şi ştiinţă.  — În filozofie sînt exemple de mai mare sau mai mică participare: Platon şi Aristotel. De la Platon la Aristotel treci de la dialog.  . forma vie a ideilor.   Dacă   are   capacitatea   socială  corespunzătoare.  — Neîncrederea.  — Vedeaţi în protestantism un model de proastă neaparţinere de sine a operei — care. Credinţa rămîne o participare. trebuie să fii în afară de concret şi de real. fiecare  dobitoc   poate   ajunge   proprietar. aceloraşi limite. confiscîndu­ne şi îndepărtîndu­ne oarecum de logica credinţei.   de   exemplu. Teologul e superior.   Se   bazează   pe   calitatea  persuasivă a adevărului enunţat. — Că  nu e interzis nici unui individ să  devină  proprietar asupra unui  fragment din spaţiu… Trebuie să înfrîngem tendinţa asta. iar nu pe cea a adevărului dovedit. prin aceasta.  în climatul proprietăţii private. la sistem… Original. Trebuie făcută distincţia dintre sensibil.  — Fantasticul e transsenzorial  şi nu  ştim dacă  e din nimic sau din ceva. Dar.  — Credinţa nu are nimic comun cu demonstraţia. real. ne  îndeamnă  la demonstraţie. între fantastic şi mistic. mistic  şi arhetipal.   e   afirmativ   iar   nu   demonstrativ.  — Platon este etern. nici carne! — Dar filozoful are şi el acces la adevăr… — Evident. Aristotel este util. filozofului. trecută   în plan spiritual.

  configuraţie   şi  normativitate — sau viaţa în realizările ei discontinue. înseamnă  a gîndi raţional. intuiţia ce rol joacă? —  Există   o   relaţie   constantă  care­ţi  fixează   poziţia   în  lume:   relaţia   subiect–obiect.fantastic  şi mistic. E mai aproape  fantasticul de senzorial. citeşte un tratat de logică. A gîndi  empiric   înseamnă   că   eşti   prizonierul   senzorialităţii.   Cunoaştere. Fiindcă  mistica  înseamnă  vehicularea  misterului. Se vorbeşte  despre intuiţia pură. Nu a putut fi demonstrată. iar a gîndi sistemic. dar foarte depărtat de mistic. iar dacă  admiţi intuiţia  dublă — deci şi intuiţia pură —. logic.   pentru   aspectele   sufleteşti.   şi  nu   poate   fi  niciodată  nici   pură   şi  nici  atotcuprinzătoare. Nu  poţi intui. oriunde te­ai duce.   Intuiţia   este   nemijlocire.  în zona  cugetării şi a cunoaşterii? —   Citeşte   un   tratat   de   psihologie. — Aceste cărţi corespund unor trepte de cunoaştere… —   Există   trei   aspecte   fundamentale   ale   cunoaşterii:   aspectul   teoretic­explicativ. decît un obiect concret.  — În toate acestea. — Intuiţia trebuie deci canalizată.  şi a gîndi empiric e alta.  — Pentru că  tot vorbeam despre confuzii.  şi citeşte un tratat de antropologie. a fi  captivul schemelor raţionale. practic sau tehnic cu care te întîlneşti. problematic  şi conceptual. deoarece e legată  de un obiect imediat. Cu toate acestea. nu obiect.   citeşte   un   tratat   de  teologie. Nu te  identifici  cu  obiectul. Fantasticul nu e totuna cu misticul  şi nici cu sensibilul. a gîndi dialectic e alta. fiindcă  intuiţia pură  e transsenzorială. dacă  admiţi intuiţia sensibilă. — Iar corespondenţa pe planul gîndirii…  — A gîndi sistemic e una.  grădinăreşti cu orice aspect teoretic. al gîndirii formale. pentru aspectele  relaţiilor sociale. atunci intuieşti un obiect ideal.  . iar confuzia e un semn al neiniţierii.   a   gîndi   dialectic   înseamnă   să   fii  prizonierul discursivităţii mintale. fără corespondent în lumea  concretă.  aspectul   tehnic­configurativ   şi   aspectul   practic­normativ.  Acest dublu termen te defineşte ca om în univers. ce  recomandaţi unui tînăr să  studieze pentru a putea intra. Cînd intuieşti eşti subiect. citeşte un tratat de istorie a filozofiei. Intuiţia e suficientă.

 dovadă că mori… Eşti predeterminat. Dincolo de el nu se poate merge. Doamne. visa la o scară  mare. — În sine­le rămîne un «de ce?» nerezolvat. mare de tot.  — «Robeşte­mă. copil fiind.  — În faţa  întrebării « de ce?». deoarece omul e un animal care trăieşte  captiv în cuşca simţurilor şi care are o gîndire şchioapă.  limbajul de impurităţile empirice. dovadă că   descreşti. se recunoştea doar  în stelele ce­i perpetuau lumina  şi  în luminile Pămîntului.   Ce   finalitate   ai   tu   nu   poţi   răspunde. Limbajul pur. lucrul în sine e un  concept­limită. dovadă că îmbătrîneşti. Dovadă că apari. Şi tot ce cunoaşte cunoaşte din acest făcut. dar nu poate face mare lucru cu ele.  Ţuţea  îmi  povesteşte cum.   Cunoaşte  cunoscînd. care are şi el intelect şi intuiţie.  Adică eşti liber întru Dumnezeu. te izbeşti de formula regresului în infinit. libertatea e pe moarte…  — Libertatea autonomă e de neconceput. rotundă. părea stingheră  în lumea  ei.  ca  să  mă   simt  liber!…»  E definiţia  creştină  a libertăţii. «Îţi închipui? Ce schimbare! De la stele am ajuns să aspir la conducerea unei  .   la   scara   omului. Dintre cei doi termeni ai lui Kant.   în etape. — În cazul acesta.  iar nu pentru că ştii. Nu vine pur. sus.  în   mod   ideatic.   El   e  prefigurat.   Omul   e   de   fapt   un   damnat:   nu   poate   cunoaşte   pur. Tot te  întrebi  «de ce?» — pînă ce ajungi la o limită unde de ce­ul moare.   în   noi. pe  una din stele. care eşti finit. ci făcut. şi mergi la biserică deoarece crezi. care să ­l ducă  acolo.  — Atunci unde se află finalitatea gîndirii? — Nu  ştiu  cine dintre gînditori a spus că  rostul gîndirii este să  purifice.  — Creaţia ar fi caracteristică primului…  —   Nu   ştiu   dacă   se   poate   vorbi   despre   creaţie   propriu­zisă.  — Nu­ţi rămîne decît să intri în spaţiul ocrotitor al Bisericii. albă.  — Puritatea poate fi învecinată cu în sine­le?  — Într­un fel… În sine­le e incognoscibil. Seara am privit iarăşi luna: era foarte aproape. fenomenul şi lucrul în sine. nu în tine.— Păi una e să fii intelectual propriu­zis şi alta ţăran. Există transsenzorialul sau incognoscibilul. dovadă că creşti. La de ce­ul absolut nu a răspuns  nici   un   om   pînă   acum.   că   te   izbeşti   de   limitele  cunoaşterii subiective.  Are scule.

stele locuite  şi epuizate, care mi­a dat mai multă  durere decît mi­ar fi putut da universul  în  întregime… Cuvîntul pe care­l foloseşti, smerenie, e atît de cald… Hai să adormim. Noapte  bună!»

8 februarie 1991
O zi încărcată; două  interviuri pentru presă, mulţi vizitatori. Spre seară, atmosfera s­a  echilibrat. Am rămas singuri, în acordurile lui Bach. Ţuţea vrea să ascultăm, dacă se poate,  toţi marii compozitori din istorie. Vrea să­mi demonstreze legătura de geometrie  şi ordine  dintre   o   simfonie   şi   un   sistem   filozofic;   crede   că   aceasta   e   forma   cea   mai   organică   de  asumare a unor rigori care să nu fie sterilizante ci, dimpotrivă, armonizante.  — Am observat că vă preocupă foarte mult problema inspiraţiei…  — Inspiratul are o oarecare autonomie a eului. Inspiraţia nu poate fi înlocuită cu nimic.  Experienţa poate iniţia parţial­empiric. Experienţa nu duce la adevăr, ci duce la identificarea  empirică a unor fapte. Conştiinţa teoretică e supraempirică. Inspiratul se detaşează de livresc  şi de experienţă. Adică îi pică ceva în creier. Ca din cer, cum se zice.  — Inspiraţia ţine de calităţile persoanei. — Oarecum. Se vorbeşte de «inspiraţia interioară». Termenul este impropriu. Tot ce  este   interior   nu   este   inspirat;   e   autonom. —   Autonomia   eului.   Inspiraţia   e   de   natură  exterioară, mistică.  — Totuşi, exterioritatea aceasta nu trebuie să corespundă unei interiorităţi pe măsură? — Dacă n­ar avea corespondenţă interioară, n­ar exista poeţi, ci numai sfinţi. Inspiraţia  are caracter dominant vocaţional. Adică  e chemare… Inspiraţia se verifică  prin natura ei  înseşi. Ai contact, în mod distinct de alţii, cu lucruri la care ei nu ajung sau ajung greu.  — V­aţi simţit vreodată inspirat? — Niciodată! Eu sînt un om făcut. Un om construit cu sîrguinţă. Două  vocaţii  îmi  lipsesc: cea de erou  şi cea de sfînt.  Şi nu mă  deranjează, pentru că  nu sînt singurul. Orice  lipsă   îţi  demonstrează   sau   o   situaţie   inexplicabilă,   sau   o   neputinţă.   Păi   uită ­te   acolo,   în  perete. Eu sînt acolo, nu în mine! — Însă acum mai simţiţi nevoia unei identificări sau a unei reveniri la peretele cu cărţi? — Nu. Nu am ce să   învăţ  de la el. Adică — am  învăţat destul. Există  o esenţialitate  mintală căreia îi repugnă supraabundenţa informativă. 

— Informaţia e modul omului de a se  înşela pe sine, atunci cînd supraabundenţa ei  riscă să­i taie legătura cu realul.  — Omul e un animal care se poate înşela şi care înşală la discreţie. — Aţi avut vreodată tentaţia de a înşela în mod esenţial, grav? — Ştiu eu?… O singură forţă nu am înşelat­o niciodată: nu am înşelat poporul român!  Eu nu pot să gîndesc intelectual pur poporul român. Adaug un fluviu afectiv la gîndirea mea.  — Această afectivitate v­a costat mult.  — E adevărat. Treisprezece ani! Însă eu nu vreau să fiu mai mult decît ceea ce sînt. De  aceea,   pentru   ceea   ce   sînt,   trebuie   lăudată   închisoarea…   A   fost   întrebat   un   ţăran,   în  închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea? Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!  Auzi!… Mi­am spus: elitele morale nu seamănă  cu cele intelectuale. Mie  îmi plac oamenii  care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sînt, faţă  de Adevăr, ca acele curci care se  încurcă   printre popice.  — Aţi avut deseori dorinţa de­a vă implica în viaţa cetăţii… — Cum să nu! Un mare intelectual care nu se implică în viaţa socială e un anahoret. De  fapt, dacă gîndim pragmatic, societatea ar trebui alcătuită doar din savanţi şi ingineri… — Aceasta e o viziune materialistă.  — Evident. Materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că  nu avem coadă. Am  învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor lui.  Tiranul e un om absurd  şi lipsit de ruşine. Nu  îi este ruşine să ­şi chinuie semenii… Omul  captiv nu poate fi fericit. Sîntem captivi  în univers. Ne ajunge această  grozăvie… Dar să   intensifici această captivitate, pînă la nivelul puşcăriei — numai omul e capabil de asemenea  nebunie.  — E suficientă limitarea naturală…  —   Cînd   vorbim   de   libertate,   apare   o   corectură:   moartea.   Omul   basculează   între  libertate şi moarte. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sînt  sfinţii.  — Şi eroii…  — Eroul merge pînă  la anularea absurdă  a existenţei  şi nu mai este el, ci  întruparea  idealului pentru care luptă. 

  nu   se   prea   deosebeşte   de   egalitarismul   comunist…   «Se   deosebeşte   prin   lege:  funcţionează. legea nici nu există.  Îmi spune că  aşa era  şi la cursurile  «serale» din  închisoare.»  Îl  întreb cum ar vedea un sistem social care să  excludă   temniţa.  democraţia e un sistem social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu!» În cazul  acesta. în comunism.» În democraţia superevoluată nu ar fi posibil acest lucru? «Cine ştie? Oricum.— Dar geniile?  — În faţa lui Dumnezeu nu există genii. ci cu oameni. Dumnezeu lucrînd nu cu genii. dar şi acolo pentru că oamenii  sînt selectaţi. poate.»  . Pînă  cînd venea gardianul  şi răcnea: linişte!  linişte! linişte! Amuţeam cu toţii. Pană  de curent. Continuăm discuţia pe  întuneric. e tiranie. «Vorbeam pînă  tîrziu. În vreme ce. nu ai s­o găseşti. «E necesară! Doar în utopii.

 Se poate face o  legătură   şi  între curiozitate  şi necesitatea adaptării. Deoarece a murit cauzalitatea. nu explicativ. nu explici. explicaţia a murit acum.   un   soi   de   pudoare   ideatică.  — Căutarea e înrudită cu curiozitatea.  Constaţi  şi descrii. E o apreciere. din perspectivă  religioasă. cauzal. în lumea modernă. şi cauzele fenomenelor. Spiritul din noi e căutător. Nu te mai  întrebi.  — Omul religios are voie să întrebe şi să iscodească? — Depinde de ce­ul ce hram poartă.   Ţuţea   schimbă   subiectul. A circulat mult ideea explicaţiei. — De fapt. nu oferă  nici o soluţie. Omul nu a putut. Dumnezeu  nu te împiedică să cunoşti cauza lumii. pe care­l valorifici sau nu. ci constaţi —  descriptiv şi util.  în  ştiinţa modernă.  — Curiozitatea e poarta strîmtă prin care intră cunoaşterea lucrurilor. îmi vorbeşte în şoaptă — şi nu din frică. «De ce»  şi «pentru ce». N­a  reuşit să  explice. calea absolută de cunoaştere e rugăciunea…  . ci dintr­un  instinct de a nu face zgomot  în jurul unui lucru atît de grav: de a fi fost martor la nebunia  lumii. se poate spune că un asemenea de  ce te duce la aflarea unor valori? — Sigur. prin regresul  în infinit. Îl întreb dacă nu consideră dorinţa omului de a explica totul un viciu. pentru că. Uneori ne opream pentru a respira liniştea adusă de  muzică… Dialogurile noastre  încep să  aibă  aerul unor ceasuri de taină: cînd se  întîmplă  să  intre   cineva   în   cameră.   Cînd   îmi  povesteşte de anii de temniţă. Nu găseşti cauzele fenomenelor. o  proiecţie subiectivă asupra obiectului contemplat. Şi atunci. Nu te împiedică!  — Hramul de ce­ului poate fi şi luciferic. nicidecum.  — Urmînd logica credinţei. dar acum a fost  înlocuită  cu descripţia. Eşti  curios să  afli de ce se  întîmplă  fenomene nocive sau benefice. Valoarea e conjuncturală. pentru că valoarea nu e religioasă. să  explice de ce se  întîmplă  un lucru sau un fenomen. pentru a te adapta.9 februarie 1991 Un lung dialog despre cunoaştere. Cauzalitatea.  care e  înlocuită  cu constatarea  şi descripţia. de cînd a apărut  şi pînă   astăzi. care există.

  Luciditatea   e   o   limpezire   a   spiritului  nimicitoare. Creştinii sînt superiori prin faptul  că au.  vorba lui Cioran.— Omul e un animal care se roagă la ceva. Cioran tinde la un  «sistem». ca să mă   consolez.   de   orice   natură   ar   fi.  —   Cînd   eşti   lucid. nu  înţeles.  alteori   nu.  Luciditatea   e   o   categorie   dizolvantă.  sau e o constatare obiectivă a incapacităţii de a face istorie a poporului român.   Oricum. cînd e pesimist. de la botez. Dumnezeu nu ne dă  atîta luciditate  încît să  ne  copleşească singurătatea.   Sau   cu   Anglia.   Cioran.   Omul   e   căutător   de  consolare şi caută mîngîierea cum caută copilul ţîţa mă­sii. Atît! Ceea ce nu e  cazul cu noi. dacă  citesc istoria gîndirii din  spaţiul lor. mă gîndesc că la Podul Înalt Ştefan cel Mare a zdrobit armata turcă.   Cei   care  au   descoperit   modelul   ideal   şi   succesiunea   fenomenului   din   el   sînt  creştinii… Ei au aflat care e rădăcina lumii. Am vorbit eu odată  cu el: mă  Emile.  — La Cioran e o deficienţă personală. Caută un model ideal. nu mă întreba dacă am coşciug înainte de a muri…» Cioran e o inteligenţă  .   cînd   constaţi  expansiunea universală  a  ălora. pe care el o proiectează asupra poporului român. Cum e Cioran. tu ai  sistem? — «Mă.   în   ceea   ce   priveşte   traiectoria  românească prin lume şi timp.   fiind   incitant.  — Consolarea raţionalistă e mediocră!  —   Ei   nu…   Consolarea   nu   e   mediocră.  să  se sinucidă! Capătă  sentimentul  inutilităţii  şi al  decadenţei.   eşti   în   faţa   cimitirului.   că  Dumnezeu trebuie primit.   Însă   la   Dumnezeu   n­ai   acces   prin   luciditate.   A   fi   lucid   înseamnă   a­ţi   da   seama   perfect   de   limitele   şi   neputinţele   tale. Şi uneori nimereşte.   sau   cu   Italia…   Şi. Păi ăsta e un  fleac? Găseşti  în istoria poporului român puncte  îmbărbătătoare… Cioran. Nu ştiu cine a spus.  — Neconsolaţi sînt doar lucizii.   e   fertil   astfel. Totuşi. Eu.   E   sistemic   prin   fertilitatea   ce   o  declanşează în celălalt… — Fuge de sistem. te apucă  groaza.  compară   poporul   român   cu   Franţa. —   Cioran   practică   şi   un   fel   de   luciditate   istorică. consolarea absolută mereu la îndemînă. Adică nu mai poartă numele de greci decît în mod geografic. Dar asta e firea lui. Dar grecii. de exemplu. eu sau Cioran: Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea  spirituală a poporului român! — Raportîndu­se mereu la defectele  şi calităţile poporului român. trebuie.

 trebuie să ai inteligenţă. revelîndu­mă pe mine mie. Fără  nemurire  şi mîntuire.  Bulgarul zice: n­aţi pierdut mare lucru. am spus eu odată — poate sînt  nedrept —. considerîndu­te fiu dumnezeiesc. Aşa are sens existenţa lui.   şi  conştientizarea   limitelor   lui   în   timp   şi   spaţiu. neputinţa… Devenirea ne indică  o sete  etern nesatisfăcută. luat în el… Individualismul e caduc. Nu ştie ce  . boala. E greu să te fîţîi acolo  fără  inteligenţă.   nu   ştiu. fiindcă noi. pentru ca să te fîţîi ca el prin Paris. ca să trăieşti comod fără inteligenţă.  — Biserica este viaţa în comuniune. E  însă  o inteligenţă  reală. nu e liber. deocamdată. dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi  mîntuirii. Putere nelimitată   în timp  şi spaţiu… adică  a te situa arbitrar  şi tiranic deasupra  devenirii  şi fiinţei. —   Conştiinţa   limitei   e   totodată   şi   conştiinţa   că   nu   eşti   beneficiarul   unei   libertăţi  autentice şi totale.  Puterea e oarecum limitată.   Deoarece   setea   de   absolut   nu   i­a   fost  satisfăcută   la   grad   biopsihic. Ea impune învecinarea  ca o condiţie minimă de a gusta din bucuria Creaţiei lui Dumnezeu. E  absurd. libertatea e de neconceput.  — Libertatea nu poate fi decît în comuniune. Altfel nu are sens. cu capra. Mai mult decît putere. trebuie să te muţi în Bulgaria. Seamănă  cu berbecul. Că  acolo inteligenţă  este! Ca să  trăieşti. Un singur om nu se poate autodefini. Bulgarul era de un  cinism că  m­a  şi mirat. Omul. cu toate că  avem o voinţă  nelimitată.   Dar  ce   hram   purtaţi. în mod infinit şi ipotetic. Zice: dumneavoastră  cunoaşteţi  Bulgaria? Nu.   Însă   setea   de   absolut   poate   să   fie   şi  demonică. Cunoaşteţi istoria  noastră?   Aproximativ   ştiu   de   unde   aţi   venit:  de   la   Volga. Nimic şi singur… Să ne închipuim omul singur  în univers. A vrea nelimitat  înseamnă  a vrea  în mod infinit. e devenirea vieţii. Are o singură  trăsătura inadmisibilă   în fiinţa lui: e neconsolator. Voinţa este nelimitată! Ceea ce ne limitează  pe noi.  —   Adevărat. Absolut liber înseamnă nimic. sîntem geografie pură! — Cioran se zbate în cadrele unei drame pe care el nu o vede rezolvată.pură.   Singura   dramă   a   omului   e   cunoaşterea   apariţiei   şi   devenirii   lui. cu oaia… Libertatea  îţi apare cînd te  detaşezi de limitele tale terestre. Pentru că omul absolut  liber decade. Nu e nimic! El e legat de semeni. cînd eram  în delegaţia din 1940 a României.  — Libertatea  ţi­o dă  numai Biserica. Păi.   omul   e   etern   trist. şi nu putem  niciodată stăpîni deplin. Am discutat  cu un bulgar la Moscova. Nelimitat este tot ce ne înconjoară.

  — Da. Să   nu uităm că pustnicii vin dintre noi…  — Omul nu­şi poate găsi definiţia decît în mod spiritual. omul  ajunge la ideea de transcendent. Definiţia omului este foarte  greu de dat definitiv.  Adică. Dumnezeu e descoperit în comunitate.  — Poziţia interogativă a teologului cum vi se pare? —   Teologul   gîndeşte   fundamental.  — De aceea. — Altminteri e o fiinţă care caută căutînd şi află neaflînd. El se defineşte prin semeni. E mai misterioasă…  Şi mai neliniştitoare. Depinde la ce te raportezi: la semeni.  relativ  şi  constatator. De ce­ul este o încercare de a defini ceea ce este. Ce sens am eu ca să  exist? Dar nu pot răspunde decît arbitrar. setea de nemurire e definitorie pentru poziţia omului  în timp şi  în spaţiu. Eu cred că  în sala de anatomie nu afli o definiţie a omului.  el  devine  buricul pămîntului. omul  de ştiinţă ştie neştiind… «Ştiinţificii». Nevoia de  întrupare  traversează toate zbaterile fiinţei gînditoare.  dar pe care nu  o poate concretiza.  Pe lîngă  sens apare  şi  nonsensul.  — Cunoscîndu­şi limitele  şi neputinţele de a rezolva de ce­ul existenţei sale. Fiindcă moartea are ca  termen dual nemurirea. prin silogisme.  constaţi   că  poate   exista   universul   şi   fără   om.   că   nu   noi   am   făcut   universul   şi   că  noi   îl  cunoaştem gata făcut. şi sensul. Fără  teologie — care e  ştiinţa esenţelor —. iar nu individual. — Adică  judecînd. Dar judecata  mea nu e concludentă   în ceea ce priveşte  sensul existenţei  mele. de fapt. Noi constatăm.  — Definind omul. la Dumnezeu sau la orice alt  criteriu. îi definim.  Întruparea. eu cred că   întrebarea «ce sens are omul?» e mai adîncă  decît  întrebarea  «ce este omul?». Orice  om care  nu   e  hermeneutic  autofilozofează.   El   se  întreabă  asupra cauzei  şi finalităţii lumii. Adică  revelaţia… După  ce ai cunoscut pămîntul  şi sistemul solar. Asta e  rădăcina dramei omului. Astfel încît poţi gîndi autonom universul. fără oameni!… De ce a apărut omul nu  se poate răspunde. cum numea Nae Ionescu pe oamenii de ştiinţă siguri  .  — Nu e mai adîncă.este. Omul este un subiect care apare în lume — întrebător.  — Cea mai mare dramă  a cunoaşterii umane e jocul  între sens  şi nonsens.   Are   şi   puţin   din   gîndirea   deterministă. Or.

 Generaţia lui. putem spune  că. nu trebuie să fie de excepţie —  ajunge faptul că elevul este excepţional —. o are orice om. de fapt.   Cîte   ne   rămîn   după   moarte?   Nu   merge   cu   noi   bogăţia.   nemţesc.pe ei. către oameni mîinile tinzîndu­şi. ci este o căutare continuă… Filozofia poate fi utilă  ca  instrument al teologiei.  — Revenind la neputinţa omului de a fi beneficiarul libertăţii adevărate. dar aceea nu e cunoaştere  reală ci relativă.  — Cunoaşterea mistică. Cunoaşterea imediată. un mod de a lua contact.   afli   nişte   sisteme   care   n­au   epuizat   gnoseologic   lumea   şi   viaţa. ci un iluminat. a avut noroc cu nişte  profesori deloc strălucitori. adică  să­i rafineze limbajul. cu lucrurile.   o   clipă.   Dacă   citeşti   un   tratat   clasic.   numai. E un instrument…  Ancorat  în dogmă. dar corecţi. dar trenul nu are nici un adevăr în el. spune Ţuţea. «Profesorul. Vin nişte prieteni. filozofică.   nu   ne   însoţeşte  . cît  lăcrimează atunci. Util lucru că au făcut trenul. libertatea apare  în momentul  în care omul  îşi aduce aminte de calitatea de fiu  dumnezeiesc. nu are cine să­i ajute… Deşertăciuni sînt  cele   omeneşti.   Toată   istoria  filozofiei nu conţine nici un adevăr. deoarece vine de afară. e foarte rău! O societate care  nu   încurajează   înseamnă   că   nu   mai   vrea   să   trăiască. şi nu este cine să­l miluiască pe dînsul! Către îngeri ridicîndu­şi ochii. Filozofia te face captivul  speculaţiilor   proprii   şi   ale   celorlalţi. e o cunoaştere mediată. cîtă  nevoie are sufletul cînd se desparte de trup! Vai. din  transcendent. teologul nu e un om de  ştiinţă.   de   istorie   a  filozofiei. util sau speculativ. ci să­ţi spună limpede legile şi regulile.  Ţuţea  îi  întreabă  cum  îşi văd ei poziţia  în cetatea românească  de  astăzi. Dacă  devii filozof pur. «Sînteţi încurajaţi sau nu?» Nu prea sîntem… «Atunci. în  zadar se roagă.   şi   toate  acestea moartea le primeşte… Vai. teologic. teologică.   toate   mai   înşelătoare   decît   visurile.  — Există deci o cunoaştere teologică şi o «cunoaştere» filozofică.»  Mărturisitorul face din discurs rugăciune.  — Libertatea omului e partea divină din el. devii ateu prin  definiţie. Transferă gramatica discursivităţii ideatice în  cîmpul discursului esenţial al rugăciunii: «Pe  Dumnezeu  a­L vedea  nu  este  cu  putinţă  oamenilor…   Care  desfătare   lumească  rămîne   neîmpreunată   cu   grija?   Care   mărire   stă   pe   pămînt   neschimbată?   Toate   sînt   mai  neputincioase   decît   umbra.»   Îi   spun   că   generaţia   mea   e   prin  excelenţă una a mijloacelor proprii de zbor.

 zăcînd: grozavă. demersul lui filozofic.  Învecinîndu­se cu lumea. minunata  rezolvare a acestora.   a   recapitulării   căderii   şi   ridicării   lumii. şi nici la acesta în mod deplin.   uneşte   peste   veacuri   cuvintele  mărturisitorilor. au aceeaşi putere de a convinge şi de a ne  aduce  în lumea argumentului lor. ei o  învaţă  multele ei chinuri. Teologii sînt cei mai ameninţaţi de pericolul de a lua  în deşert numele  Domnului. călcător poruncilor  Tale făcîndu­se. dar din pizma diavolului fiind amăgit. Pentru aceasta l­ai osîndit să  se  întoarcă  iarăşi  în pămîntul din care a fost  luat.  îi  arată zadarnica ei finitudine şi limitare. toate umbră… Adusu­mi­am aminte de  proorocul ce strigă: eu sînt pămînt  şi cenuşă. tot cu uimire.mărirea. pentru admiterea la facultate. căci. dreptul sau  păcătosul… Început  şi temei mi­a fost mie hotărîrea Ta de a mă  zidi: căci voind să  mă  faci  fiinţă vie. doar la  nivelul discursului. prin care mărturisitorul  îşi  arată  uimirea  în faţa extraordinarelor  întrebări ale existenţei. bogatul sau săracul. fără  mărire  şi fără  chip. Doamne. aceeaşi  apă   freatică. aflînd. Nu mă  pot obişnui cu ideea unui «limbaj» teologic specializat în aşa măsură. O. De aceea. încît să rişte mai mult  decît golirea de sens şi afect a cuvîntului propovăduit: există riscul de a aduce o altă imagine  decît cea revelată. cea zidită  după  chipul lui Dumnezeu.  şi iarăşi m­am uitat  în morminte  şi am văzut  oase goale. din firea cea nevăzută şi din cea văzută. spunîndu­i în acelaşi timp care sînt căile de­a ajunge  la realizarea echilibrului. Dacă trăim într­o vreme a crizei limbajului. şi să­şi ceară odihnă… Plîng şi mă tînguiesc cînd gîndesc la moarte şi văd în  morminte frumuseţea noastră. ai plăsmuit trupul meu din pămînt şi mi­ai  dat   suflet   prin   însuflarea   Ta   cea   dumnezeiască   şi   făcătoare   de   viaţă…   După   chipul   şi  asemănarea Ta ai plăsmuit din început pe om şi l­ai pus în rai să stăpînească peste făpturile  Tale. ce s­a făcut cu noi? Cum ne­am dat  stricăciunii? Cum ne­am înjugat cu moartea?…» Stihirile lui Ioan Damaschin Monahul comunică  ideal cu discursul lui  Ţuţea.  şi am zis: oare cine este  împăratul sau ostaşul. toate acestea pier… Unde este dezmierderea cea lumească?  Unde   este   nălucirea   celor   trecătoare?   Unde   sînt   aurul   şi   argintul?   Unde   sînt   mulţimea  slugilor şi strigarea? Toate sînt  ţărînă. E un mod esenţial. Îi vorbesc despre ultimele cărţi pe care le­am citit. asta se datorează într­o mare măsură  . să  nu ne mire că   Ţuţea nu aduce nimic nou. s­a făcut părtaş  mîncării.  mărturisitor — în lumea de astăzi este demersul oricărui creştin rostind Crezul în biserică. minune! ce taină  este aceasta. venind moartea. aşa cum am văzut. retrospectiv  şi  însumator. Apologeţii seamănă între ei. toate cenuşă.

 «discursul» rugător al lui Ioan Damaschin Monahul se apropie.  şi aceasta  într­un cadru stilistic mai mult decît personal  şi modern. nelinişti cu statut atemporal.  există  un  fel   de   manierism   teologic   care  adună   în   el   elemente   arhaice.   într­o   gramatică   însă   desuetă. făcînd apel  în mod permanent la dogmă. trebuie să­şi garanteze un grad de persuasiune ce nu se poate obţine decît printr­o  racordare din mers la structurile mentale  şi lingvistice ale omului. interogaţii.   este   o  vechime  ce  vizează   în   primul   rînd   sensul   şi   trimiterile   cuvîntului.   Vechimea  Bisericii  nu  presupune   şi  o   vechime a   limbajului  pe   care­l foloseşte. .   prin   faptul   că   amîndouă   sînt  traversate de preocupări.  în drumul acestuia prin  istorie. pînă  la   o   frăţietate   semantică   frapantă.   apologetic   în  intenţie.   Limbajul   teologic.   deloc   neplăcute. Dogma precis formulată   şi mărturisită  este cea care face legătura dintre noutatea  şi  vechimea mesajului teologal.  Ţuţea intuia valoarea de adevăr a  adaptabilităţii   mărturisii   creştine   la   vremea   cu   care   este   contemporană.   de   discursul   lui   Ţuţea.şi   handicapului   de  comunicare   al   sacerdotului. De aceea.   Dincolo   de  asemănările lingvistice.

  înalţă.  Îl  întreb dacă  în temniţă  a pus rugăciunea  înaintea tuturor mijloacelor  de salvare a sănătăţii mintale şi spirituale.12 februarie 1991 Noaptea a nins.»  Şi.   ci   la   trăirea   unui  eveniment care depăşeşte puterea umană. care era  preot. în afară de tata.   ca   şi   revelaţia. prin rugăciunile altora… Se uită  cu mirare. poate.   este   de   obicei   întrebuinţată   polisemic. fapt care distinge rugăciunea de rugăminte. iar nu coboară pe om. Nu se roagă decît omul religios — care. la izolare.   ca   termen. Revelaţia propriu­zisă  trebuie gîndită  religios. ci numai legături amicale. —  Rugăciunea. înainte de închisoare.  Însă  mi­am pus de multe  ori întrebarea de unde vine dorinţa omului de a se uita spre cer…» —   Păi   nu   există   o   revelaţie   a   nevoii   de   rugăciune. Îmi spune că numai prin ea şi prin dialogul cu cei  din celulă a reuşit să depăşească momentele de cădere. Radule! Poate prin rugăciune. gîndită  creştin.  — Se face o confuzie terminologică între revelaţia sacră şi cea profană. — Facem distincţie între rugăciune şi rugăminte. recunoaşte  prin ea prezenţa Divinităţii.»  Astfel   încît   în   temniţă   v­aţi   simţit   total   singur.   prin   depăşirea  caracterului ei religios.  — Rugăciunea are un aspect revelaţionar. —   Revelaţia.  — Evident. Îmi povesteşte cît de greu i­a fost să  se obişnuiască. Rugăciunea ne arată  că  umilinţa. Nu se poate vorbi de  .   nu   duce   la   o   descoperire   banală. «Nu m­am gîndit niciodată  la asta: să  se roage cineva pentru mine!» De ce nu? «Păi. deoarece  în urma ei ni se descoperă  voinţa  lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. să ştii că numai prin ea. intelectuale. practicînd rugăciunea.   ci   o   revelaţie   a   existenţei   lui  Dumnezeu.   deoarece   autonomiile   intelectuale   nu  comunică   între ele şi nici nu pot mijloci… «Să  ştii că  ai dreptate. cu singurătatea totală. care atrage după  sine  şi nevoia de rugăciune. ar fi dorit să  audă  măcar un  şoarece sau o  muscă… «Nu ştiu cum am suportat. nu am avut cu nimeni o legătură  religioasă. Este o cerere specific mistică. Rugăciunea este expresia unui  suflet religios care recunoaşte o putere supranaturală care­i asigură eliberarea din înlănţuirea  limitelor personale şi cosmice. aceasta din urmă   cuprinzînd o sferă  atitudinală  mai largă.

 la scara lui. nescoţîndu­l din perspectiva  morţii absolute. chiar dacă fapta sa aduce reale foloase omului. rugăciunea vă elibera. ci să  te  situezi deasupra ei.   Cînd   zici   că   omul   e   un   animal  raţional.  — Trebuie să  recunoaştem că  supranaturalul eliberează  omul din  înlănţuirea cosmică. care poartă nu numai rodul inspiraţiei. anulînd  conştiinţa imposibilităţii contactului cu Absolutul.   în  temniţă.  — Această confuzie are la bază o substituire mult mai largă…  — …  Înlocuirea religiei cu  ştiinţa! Fără  credinţă   şi Biserică. meditaţia autonomă fiind expresia unui proces cognitiv comod. iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.revelaţie în cadrul unei descoperiri ştiinţifice. —  Tot  către   o   situare  spirituală   deasupra  lumii  tinde   şi   rugăciunea. Sfîntul stă   în fruntea  tablei   valorilor. ci să devii un mai bun locuitor al ei. deşi  omul.  — Rugăciunea mişcă  subiectul rugător  între o putere supraumană   şi un subiect care  recunoaşte că  această  putere  îl transcende. este efortul spiritual  al omului de a trece de la relativ la absolut. pe care o consideri creaţie divină.   raţionalitatea   avînd   doar   caracterul   unei   mai   mari   puteri   de  adaptare   la   condiţiile   cosmice   decît   restul   dobitoacelor. Poarta  spre Dumnezeu este credinţa. oricît de  savantă.  . — Sfîntul este un model maxim de subiect rugător. numai prin religie — ştiinţa. ci şi pe  cel al căutării.   Eroul   este  admirat — dar nimeni nu i se închină. Nici o altă  calea umană  nu­L atinge. Prin rugăciune omul se îndumnezeieşte.   nescoţînd   omul   decît   aparent   din   regnul   animal. atributul raţionalităţii  îl distinge de restul vietăţilor. sînt modele umane cu rol protector  şi sprijinitor. tinde perpetuu spre El. Sau.  — Sfinţii. ca o trecere. omul rămîne un simplu  animal   raţional   şi   muritor. cum spune Max Planck. Sfinţii fac posibilă  trăirea absolutului la scară  umană. ca forme supreme ale sufletului religios.   Eroul   se   consumă   făcînd   istorie   şi   nedepăşind   sfera   laicului. Rugăciunea este singura manifestare a omului  prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Moartea devine relativă. Relaţia cu Divinitatea nu este justă  decît  prin actul rugăciunii. — Religia nu te ajută să «evadezi» din lume.  dar religia ca atare nu te face să  ieşi din natură.   Dovadă   că.   Nici   o   consolare   că   eu   mă  deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme. dacă apar şi dispar în mod absurd  din natură.

 la Sorbona. chiar  dacă descoperi un leac împotriva cancerului şi eşti un mare binefacător pentru omenire. Se simte  bine acolo unde e  şi se consideră  diferenţiat de concetăţenii lui. sau e sub imperiul naturii.  .  şi atunci e materialist. Astfel. nu te  deosebeşti de vulpe şi de elefant dacă te consideri absolut muritor.  şi atunci este  religios. discutînd jocul vieţii  şi al morţii… Să  vezi cum. comodul. care exclude individuaţia perfectă   şi  constantă. O individuaţie pură  nu este posibilă. socialul şi mintalul. deoarece.  — Autonomia cred că îşi are motivaţia. prin faptul că  omul se naşte  şi  vieţuieşte biosocial. fiindcă  sau e sub imperiul transcendenţei. deoarece  numai teologul vehiculează cu el în mod dogmatic şi ritualic.  —   În   firea   infractorului   stă   şi   falsitatea…   Cum   apare. că nu se putea altfel! — Dar infractorul în gîndire? — Ha! N­am putut  în viaţa mea să­mi satisfac această  dorinţă: să  aud un antropolog  savant. iluzorie. În ştiinţă şi tehnică întîlneşti la orice pas utilul.— Deci putem structura o tablă a valorilor umane…  — Desigur. apare o  arătare care se mişcă în misterele existenţei ca curca între popice. scara valorilor umane conţine: omul obişnuit.   infractorul   în  istorie? — Uite­aşa: apare o arătare care se strecoară  ca o  şopîrlă  pe treptele corpului social. Variabilitatea sufletului omenesc.  legiuitor. El crede că d­aia a ajuns  sus. El nu se  întreabă  dacă  e ctitor de aşezări umane. eroul  şi sfîntul —  dincolo de aceştia situîndu­se infractorul. adică omul nu este fiinţă liberă dacă nu are finalitate religioasă. este expresia mişcării lui provocate de temperament sau de peisajul instabil al  societăţii. Autonomia umană  nu poate fi  concludentă. adică dacă apari şi dispari  în mod absurd. la Sorbona.   de   exemplu. crezînd că  acest lucru e  rodul unei virtuţi excepţionale.  da’ nicăieri adevărul consolator. La Sorbona! — Mişcîndu­se aşa­zis autonom…  — Omul autonom e iluzoriu.  ajungînd să  se mişte  în vîrf nestingherit. Aşa crede el! El nu ştie cine este el. Adevărul absolut nu poate fi gîndit decît teologic. în actul individuaţiei… — Se pune întrebarea: există un act individual pur sau puritatea mintală  este formală?  Este greu de conceput. binefăcător sau orice altceva care să  acopere ideea de mare conducător.

 esenţiale.   nu   găseşte. limitîndu­se la ei  înşişi. să zicem.   punîndu­şi   întrebări   fundamentale. relativ. care se bazează  doar pe supoziţii. ci constată — util sau eronat.  — Neputinţei ştiinţei i se alătură cumva şi neputinţa filozofiei?  — Filozofia nu e o cale spre mîntuire.   prin   credinţă…   Babele   evlavioase   merg   la   absolut  rugîndu­se. neîntreg. joci pe foc. de unde cerul se vede mic. rotund. Sub raportul adevărului.  Eşti chinuit. ca somnul.  în timp  şi spaţiu. dar răspunsuri neconcludente. Nu e departe! Ştiinţa nu răspunde la nici un  «de ce».   iar   pe   acesta   îl   afli   trăind.  care are conştiinţă  teoretică  dar nu  şi religioasă. nici un răspuns consolator. dar nu de apă. inutil sau  nociv. el poate răspunde util. cît un drum al soarelui.   izvorîte   din   conştiinţa   lui   teoretică. de la creaţie la Creator. aflînd de la unii  şi de la alţii cît de minunată  poate fi  învecinarea   cu   minunea   care­ţi   deschide   ochii  şi  te   face   apt   pentru   acceptarea   unei   alte  rînduieli decît cea de aici. Toţi ateii sînt jalnici. Ei renunţă  la absolut.  întreg.  Ţuţea îmi spune că­i este sete. Jocul vieţii şi al morţii este fundamental şi încurcă toate socotelile. nu se deosebeşte de un primitiv care cînd  trăsneşte şi fulgeră pe cer cade cu fundul în sus. iar  rînduiala cealaltă — cît de cealaltă  este! —  îţi arată  pămîntul mare. fiindcă despre o tragedie este vorba. se deosebeşte de vulpe doar prin  faptul că  vorbeşte articulat  şi face supoziţii… Dacă  adevărul există. adică  neconcludente. O simplă  stare  de sete. vine cred din faptul  că. iar filozoful trăncănind silogisme…  Şi mergem cîteodată   în lume. . de pildă.  necălăuzit de nimeni fiind. cît un  drum pe scara lui Iacob. viaţa universală  ar fi un pustiu  dezgustător  şi de  nesuportat.  în relaţiile interumane… Fără  credinţă. La  întrebările pe care şi le pune omul. De ce ne naştem?  De   ce   creştem?   De   ce   ne   realizăm   trecător?   Şi —   de   ce   murim?   sînt   întrebări   la   care  răspunsurile sînt aleatorii.— Tragedia omului nereligios. un om modern.  Nu eşti liber  şi senin decît   în  biserică  sau păstrînd  în tine  imaginea ei  şi a preotului. Un savant ateu.  — Dacă ai întrebări fundamentale. atunci trebuie să  fie  unul. nici de vreo altă băutură. E o comoditate mintală  orientatoare.

 Cum aşa? «Păi. oarecum.  ci   în  funcţie  de   geniul  observaţiei.   pentru  dezmorţire. să  mai inventezi un sistem  acum. Individul e reflexul societăţii prost sau bine organizate. de geniul speculaţiei. de geniul argumentaţiei… Stilul! Sîntem într­o perioadă a  . e adevărat. materialism. criticism. Eu  încerc să  le  împac. A slăbit mult.15 februarie 1991 Vorbim despre cum ar trebui să  abordăm necunoscutele care apar  în drumul minţii  noastre.  într­un soi de automatism  fundamental al omului în corpul social. Adevărata instituţie este. Idealism. nu  individul este sursa ordinii în stat. Poate să fie o construcţie validă. pozitivism — acestea sînt. E greu de conceput ceva în afara lor. El  nu este decît biologic.  Ţuţea stă  mai mult  în pat.  ţin de eseistică. E greu. Nu orice construcţie e un sistem  nou.  în ultima vreme. Un  ziarist i­a spus că de aceea îl doare capul.  — Aveţi o nostalgie a sistemului? —   Nu.  — Deci filozoful de astăzi nu mai este identificabil după sistem…  —  Un  filozof  nu   se  mai   poate   defini  în  funcţie   de   sistem. atotcuprinzătoare.  în linii mari. spui că  nu e nimic. Dacă nu răspund la  problemele fundamentale. nici statul pe individ. Adevărata organizare ţine de relaţia dintre om şi stat.  pentru   că   viaţa   în   întregime   e   un   mister!…»   Facem   cîţiva   paşi   prin   cameră.  în conştiinţa mea. Dar spiritual el e reflexul societăţii.   Pentru   că   mi­am   dat   seama   că   nu   pot   fi   sistemic.  unde  întîlneşti misterul.   Sistemul   e   un   mod  fundamental şi global de a gîndi. Ţuţea îmi spune că materialismul e cel mai incomod fel de a gîndi. fiindcă are idei… — Sînt două mari principii care se zbat într­o conştiinţă autentică: principiul autorităţii  şi principiul libertăţii. încît să nu se suprapună nici una din acestea pe cealaltă: nici  individul pe stat. organizarea  în sistem a unei concepţii  filozofice…  — Sistemele sînt.  — Organizarea unui stat urmează. dar nu se simte… Totuşi. adică fizic. ipotetic.  Şi te  înconjuri numai cu nimicuri dintr­astea. mişcîndu­se  într­unul dintre cele clasice.  formulată juridic atît de exact. Nu sînt posibile mai multe sisteme.  îl doare capul. Cel puţin în intenţie. sistemele. al comunităţii. Se poate vorbi despre o îngheţare sistemică. dar să nu aibă caracterul unui nou sistem.

 ca valoare rezumativă. Mă  salvez religios. stilistică.   cînd   moare. Sînt momente cînd mistica existenţei mele mă consolează că nu am construit această   lume.   rămîneţi   într­un   fel.   Eroul   moare   în   istorie.originalităţii literare.   iar   sfîntul   se   situează   în   eternitate.  dacă  nu există  nemurire.  şi sînt momente cînd sînt disperat… Totdeauna am imaginea vieţii mele ca apa care  curge şi nu se mai întoarce. afară de eternitate.   Nici   un   părinte. nici nu. filozofii sînt eseişti. Acum nu  mai sînt obsedat de ideea asta.  —   Oricum. ascultînd de o lege mai largă: omul nu creează.   dar   am   găsit   că   e  prisoselnic să  mai adaug  şi eu nişte idei la cele care circulau deja. să  «acopere». Asta nu pot spune — nici da.  — Oamenii se împlinesc sau nu după cum îşi fac sau nu o lume proprie. Totuşi. ci alcătuieşte.  — Dar în ce mare se opreşte această curgere?  — În credinţa în nemurirea sufletului.  În mod concret. Am avut  momente în viaţa mea de mare subtilitate intelectuală.  —  Iar   sistemul   cred   că   nu   este   consolator.   Eu   puteam   să   înşir   braşoave. Acum.   sau   prin   fantasticul  proiect pe care l­aţi prezentat comuniştilor. Nu e o consolare  succesiunea   biologică. pentru redresarea economiei… — Ştiu eu? M­a întrebat odată o cucoană cu ce mă ocup. nu laic. filozofic vorbind. un  sistem?  — Să zicem.   ci   succesiunea   spirituală.   Măcar   prin   tratatul   din   1940. la un  sistem.   nu   se  .  să rămîn. Asta e una din funcţiile consolatoare ale bătrîneţii: te situează concret  în poziţia în care eşti şi nu­ţi mai cere efortul unei străluciri viitoare… Am vrut.  înţelegînd prin erou un  împlinit care lasă  o urmă   în timp  şi spaţiu… Nu mă   îngrozeşte pe  mine decît un singur lucru: ideea morţii absolute! Adică omul apare şi dispare fără sens. Că. filozofia nici nu poate fi  decît combinatorie. Uite: psihologic este tot.   cum   nu   e   consolatoare   nici   una   dintre  îndeletnicirile autonome. împreună. iar nu în nemurirea pămînteană a împlinirii. Eu nu  ştiu dacă am avut virtuţi de împlinire rotundă.  — Aveţi o maximă  care. Zic: lucrez la legenda mea!…  Există   trepte   ale   rămînerii. vieţuirea umană  e doar o apariţie  şi o dispariţie. Am făcut asta dintr­o  conştiinţă  a inutilităţii gratuităţii… Cînd ai conştiinţa  împlinirii. eşti un tip suficient. în tinereţe. Năzuiam să fac un mic punctaj în existenţa ţării ăsteia cu existenţa mea. dar care nu m­au dus. ambiţia  de   a   te   face   singur   e   neconsolatoare.

 o minune «mică». Doamne. ea este  . atunci. personală. jaloanele. De aceea  minunea e mare. Încercuire. opera e un punct eventual şi întîmplător. cu greu… A scris destule pagini.   pagina   scrisă   era   un   mod   de   a   sistematiza   trimiterile. izolată.   Pentru   el. ea este asumare. oricum întîmplători. încercuind. dacă  de operă  ca atare nu v­aţi preocupat? «Am  adunat mici ramuri.   La   Oradea. fiind revelaţie. ea încercuie.  Cînd a fost scos din temniţă. netotală  în dăruire. mari sînt minunile tale! Mărimea minunii e  mărinimia ei. afară de eternitate. taină. Atunci în  opera orală? — Nu cu certitudine. Dacă se poate vorbi totuşi de o  împlinire. Nimeni să  nu  aştepte de la el o operă. Minunea nu­şi pierde caracterul personal de adresare către  mine sau tine prin faptul că e universală. la securitate. a încercat să scrie. plină. care au o altă  gramatică   şi o altă  logică. Îmi  răspunde că  nu­l preocupă  textele.  Adică  al existenţei ca absurditate.  — Apariţia şi dispariţia… — Ceea ce  nelinişteşte metafizic  omul e  principiul apariţiei  şi dispariţiei absolute. dacă nu privilegiaţi.   Decît   atît:   să   facă  pomeni… Cimitirele gem de uitaţi. dar numai în planul operei scrise nu.  asta nu înseamnă nimic. Îl întreb de ce nu vrea să dicteze acum textele care­l preocupă. aceasta se poate identifica oriunde. te plasează într­o geometrie  a captivităţii. cînd se raportează  la nemurire. în «fruntariile» absolutului. paie. chiar dacă  Mircea Eliade a spus că  are geniul oralităţii. Minunile sînt totdeauna mari. ci problemele.   dacă   aceştia   nu­l   continuă   cu   adevărat. Pentru  traiectoria vieţii lui. iar nu gîndirea care pleacă de la acestea. revelaţie. dar  îmi spune că  nu acelea vor constitui opera lui. Minunea se aprinde din mai  multe colţuri deodată.   A   şi   dictat.  în  întreaga viaţă. alte mărunţişuri…» Opera dumneavoastră e un cuib. absolută. deoarece el nu s­a pregătit pentru a fi un autor.consolează   că   a   lăsat   copii. ci un legiuitor. Nelinişteşte limitarea  şi jocul existenţial  între apariţie  şi  dispariţie   ca   fiind   totdeauna   stăpînit   de   finitudine…   Cum   să   te   consolezi   cu   valoarea  personală? Cred că   şi laureaţii Premiului Nobel. Minunea nu are nimic comun  cu  întîmplătorul: ea este evenimentul  în starea lui reală. presupune  un număr de martori.  Ce aţi făcut. de o universală  izbucnire întru dăruire. ajung la  formula: psihologic este tot.  citatele.   la   Iaşi. dăruirea ei cosmică.  Îl   întreb   unde   are   manuscrisele   de   care   mi­a   vorbit   cîndva. dar nu l­au  mulţumit.   la  prieteni.

 omul e  sferă ideală în mişcare. păstrătoare a minunii întrupării. sfînt potir şi sfînt disc.  e pînza de apă a cerului oglindit în ochii ridicaţi spre el cu dor negrăit de împlinire.  îşi realizează   rotunjimea   perfectă   prin   venirea   păsării. ce este mai sferică. Pasărea sufletului  nostru se rotunjeşte  în cuibul cald. Or.   de   a   considera   pe   celălalt   un   cuib. de adăpost? Cuibul de pasăre e sfera­minune. mai  împlinită.  în   descoperirea   lui.  cantonînd discret într­o unduire de arc de boltă? Şi ce este mai rotund decît gestul mîinilor în  rugăciune. al sfîntului potir şi al sfîntului disc. al cununilor. Fiecare pasăre  este   o   jumătate   de   sferă.   îi   dau   omului   sentimentul   ocrotitorului. e cercul­sferă al bolţii. .   pentru   a   se   opri   într­o   binecuvîntată   neputinţă   de   a   trece   de   anumite   piscuri. decît cîntarea ce urcă   în tonuri  înalte.  Modelul pe care ni­l aduce  înainte  Ţuţea prin pedagogia  învăţăturii prin  învecinare e  modelul   felului   de   a   te   rotunji. al Bisericii.   al  creatorului de cuib. Pasărea este mereu cealaltă jumătate de sferă.   ca   o  inimă­carte.credinţă. toţi locuitorii acestui topos dăruit trăiesc sub zodia sferei. nu înseamnă că ai văzut o  sferă. ci doar două  jumătăţi de sferă.   cealaltă   jumătate   a   unei   păsări   este   cuibul. sfera­realizare­împreună. rotunjime de cuib şi de pasăre.   care.  aşa cum glasul meu se ridică   şi ajunge pînă   într­un punct de unde este preluat de alţii. aceea care zboară. iar Biserica. geometrie fundamentală pentru aflarea geometriilor divine. e  cunună. De aceea.   căuş   spre   căuş. Dionisie Areopagitul.  împlinindu­se.   acordîndu­i   toată  credibilitatea pentru o necesară rotunjire în el. jumătate de sferă.   dacă   întîlneşti   o  pasăre­jumătate­de­sferă şi alături o altă pasăre­jumătate­de­sferă. Biserica e boltă. infinită şi încercuitoare. comunitar. În Rai. Minunea e  aură. tot astfel cuibul solid.   vorbeşte   despre   cîntarea   de   slavă   permanentă   pe   care   o   aduce   lui  Dumnezeu Raiul. Pasărea se rotunjeşte numai în cuib.   apropiate.   ce   acoperă   puii   cu   aripile   larg   deschise. din ramuri  şi frunze. Minunea e mare.

 care  sînt valoroşi şi pentru ei.   În   afară   de   sistem   faci   impresionism. şi pentru alţii. cu atît mai puţin al scrisului frumos. Dacă mai are crize de durere. domnule doctor…»  Îmi dă. Dar  în general nu colorez. Cînd vorbeşti. nu făcuţi identici. de exemplu. tensiunea bună. erou şi geniu.  eu nu sînt un om al scrisului.  — Nimeni nu­ţi contestă  dreptul la existenţă  dacă  eşti mediocru. Are tot timpul  gustul provizoratului scînteietor…  În generaţia mea nimeni nu a gîndit fundamental. Cioran. normală. dacă eşti mediocru.  — În generaţia dumneavoastră aţi avut mulţi dotaţi. că  e o gogoaşă… Nimeni nu­ţi contestă  dreptul la o  viaţă umană. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. cît de redus spiritual. circulaţia proastă. care e  obligată  să­i recunoască… Oamenii sînt egali  în faţa legii. sfînt.   Trebuie   să   te   situezi  undeva. adică  ceea ce mă  interesează  nu este atît  strălucirea stilistică. Trebuie mai multă  mişcare.  dar nu confundaţi. dacă porţi masca de om. discutăm despre dreptul fiecărui om. de a trăi în  societate. dar nimeni nu face  confuzie între tine. sfaturi privitoare  la administrarea medicamentelor.  — Dar dumneavoastră cum aţi construit? —  În limba scrisă  eu sînt om de dicţionar.   fie   criticist. «Mă  mişc suficient de mult printre idei. cum  ţi­am mai  spus.   fie   idealist. De fapt.  — Dar mînuiţi o limbă foarte expresivă şi plastică. nu trebuie să   te instaleze în vîrf.   a   construi   în   sistem:   fie   materialist. deoarece colorînd sînt braconier  în teren interzis.  După ce pleacă. Numai că. care nu ancorează   în definitiv  şi parcă  nici nu vrea. pentru că nu e nici în interesul tău. cît precizia terminologică a cuvintelor. să­l chem.  —  Cioran  e  mult  prea   inteligent  pentru   a  fi  durabil —   înţelegînd   prin  inteligent  o  luciditate sterilizantă. mai colorezi ici şi  colea. Sfîntul.17 februarie 1991 A venit doctorul. adică  trebuie respectaţi ca atare.   Adică   toată   generaţia   mea   nu   a   depăşit  strălucirea fragmentului bine făcut. eroul şi geniul sînt fără voia societăţii. . Nici  Nae Ionescu nu a construit fundamental. la plecare. A construi fundamental  înseamnă.

  în contradicţie unele cu altele.   deoarece   niciodată   nu   se   va   realiza   intrarea   definitivă   în   lumea   ei.  Mă întreb cum se explică desele tururi de forţă pe care le face Ţuţea: treceri radicale de  la o opinie la alta.  o chestiune de principii. dar e foarte greu de mînuit.   iar  învecinarea ţine de participare. Kant. O limbă   devine prin genii universală.  în cele din urmă. Limbă germană nu devine universală printr­un berar. Împărţind învăţătura prin învecinare în două paliere. nici un dar. cred că învăţătura ar ţine  de   aspiraţie. brutar sau  măturător.   la   grad   de   model. Limba română are virtuţi complete.   nu   punctăm  universalitatea nicăieri. e intrarea  în ritmul personajului  şi. ciudate. are o structură  ambivalentă.  . vorbind  în termenii lui  Ţuţea. Facem cîţiva paşi prin cameră. Recapitulez zilele care au trecut: deopotrivă spectator şi actor la o piesă dintre cele mai  grele…  Învecinarea. ci prin Goethe. de aspiraţie  şi participare. Au lucrat strămoşii noştri la un instrument minunat!  Limba română  are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă  universală. Sau prin  ea devii un cîntăreţ de strană. complementare. în faţa mea sau a altora. Dacă  am fi fost un popor cuceritor… Dar  ştii cum am fi  devenit universali? Dacă  am fi avut un stoc de Emineşti! Adică  un stoc de valori.   la   o   limbă   sau   la   o   etnie.  Idei! «Şi ce? sînt angajat de ele?» Nu sînteţi angajat.   care   îşi   ridică  apartenenţa.   românii. dar nu  ştiu  dacă  e posibil acest marş  istoric. înţelegînd participarea altminteri decît o vedeam pînă acum:  participarea e angajare. Te  învecinezi… Nu trebuie să   încerci să   înlocuieşti nimic din ceea ce a rămas definitiv. colorate. Lipsa universalului ne face sceptici. variate. presupune  disponibilitatea de a­l înlocui în pasajele acute. dar… «Nici un dar. Schiller. Să întregeşti mereu. e. Nu­i pasă de ele… Spunea odată: «Eu gîndesc în idei!» — şi atunci nu sesizasem încă  pluralul. cum s­ar spune. adică poate fi vehicul a tot  ce se  întîmplă  spiritual  în specia om. rotunde.   Universalismul   este   legat   de   marile   personalităţi. Schopenhauer. Noi virtuţi avem… — Ce ne lipseşte totuşi pentru a puncta universalitatea? — Îndrăzneala. Nu e nevoie să strici ierarhii.— Limba românească? Prin ea poţi deveni vultur. Nu e un element de pedagogie. ci să  adaugi. pentru dezmorţire. Idei! Ceea ce nu  înseamnă  idei numai de un fel sau numai de două  feluri. Radule. Tot ceea ce pot înţelege din această labilitate este faptul că nu ţine la  idei.   Noi. Rilke… Prin aceştia limba germană  devine   universală. Idei!  Multe.

 ci al răspunsului. o oarecare  putinţă de a da tonul.E dreptul meu de a face cu ele ce vreau. sau descrieri. Ţuţea situează pe cel din faţă exact în lumea în  care acesta se află. unii morţi. «Da’ la Cîmpulung  Muscel?» Nu. are  el întrebări pentru ei. nu se  mai ridică aşa de uşor. poveşti. Pentru moment. De la o vreme preferă  liniile calme.» Dezmăţ! «Ei. împinge la ierarhizări: care e mai mare — acesta sau acesta? cine e mai bun?…  Spre sfîrşit. se  poticneşte sau oboseşte. ci pe păreri: zici dumneata că…? crezi  că…? Atunci cînd interlocutorul. nici chiar. Ţuţea nuanţează  întrebările. acum. «Ştii ce îmi spunea mie George. o  întoarce pe toate feţele. cu contraforţii argumentelor sau platforma polemicii. despre statuia lui Matei Corvin?… Da’ ce? crezi că  l­am crezut cu una cu două?»  .  în punctele  esenţiale.  începe un itinerariu  precis. ha…»  Întîmplări. Ţuţea strecoară o glumă. Susţinînd cu un zîmbet larg efortul de concentrare al celui ce se vede pus în poziţie  scrutătoare faţă de locuirea sa — prea puţin băgată în seamă pînă atunci —. Cu un gest de luare în proprietate. gradat. bucuros că  a  reuşit să  o prindă  pentru mai mult timp  în atenţie  şi retină. şi ea interogativă. Mulţi. de a incita prin ceva nou? «Desigur: e actorie. Nu mai răspunde la întrebările celor ce vin. ceea ce este  începe să  fie cercetat cu aviditate. Încet. un prieten de la  Cluj. îmbrînceşte spre concluzii ferme: şi deci. Turnul  afirmaţiei. care vin cu  întrebările înghesuite. o  ţinută. alţii în viaţă. convingătoare prin simplitate. evident: e un bine relativ!» Rîdem. «Ai fost vreodată la Boteni?» Nu. dar le pun şi eu cum cred  că e mai bine. sînt nevoiţi să improvizeze răspunsuri la un interogatoriu pe care nu­l  prevedeau. cu denumiri şi oameni precişi. transformat în releu de captare a articulaţiilor prezente. o  demontează în locurile cele mai nebănuite. cu o violenţă de pedagog. a trecut la forme arhitecturale mai lesnicioase. toate acestea. «Să­l întrebi dacă n­a fost aşa!  ha. «Da’ la Cluj?» Da! Odată  fixată  o geografie comună. îi pune întrebări: ce vezi? ce auzi? ce simţi? cum ţi se pare  cutare lucru? dar celălalt? cine conduce? ce  şanse sînt de  îndreptare? spre ce se  îndreaptă  cultura astăzi? Rînd pe rînd. Stă  pe loc  în faţa unei imagini. Spectacolul e unic.» Sînt din ce  în ce mai fericit cînd  îl aud pe  Ţuţea vorbind. Examenul nu mai este al întrebării. de preumblare. care se termină cu un rîs  asemeni unei întrebări subînţelese: «Ce zici de asta? Ce zici?» Şi acela trebuie să zică… Sînt  şi momente de odihnă. dar nu ne alegem scenele cele mai bune. Revenim la universalitate:  îndrăzneala nu presupune un discurs. pînă la un punct…» Şi  nu avem prezenţă scenică? «Avem. domnule…  carevasăzică… Nu stăruie asupra datelor ca atare.

Mă uit la nişte fotografii care­l arată pe Ţuţea mergînd pe Calea Victoriei. cel de acum. Mersul  şi cadenţa sînt aceleaşi. Dar să nu fie! să nu fie! Basca neagră se apleacă asemenea unui catarg în bernă.  Ţuţea apare.   o   enigmă   ce   se   cerea  rezolvată. O privire ce străpunge zidurile cauzal.  să nu fie! Cea mai iscoditoare întrebare pe care o punea Ţuţea celor care veneau la el era. de la Universitate? cum se poate!…» Ca după acest excurs să se întoarcă brusc la o  idee.   spre   fereastră. prezenţa lui nu are cum să  nu  atragă   atenţia. din acest cerc.   într­un   efort   de   modelare   şi   de   coerentizare   a  multelor aspecte pe care viaţa le aduce spre gîndire şi folosire omului. multe de  tot.  din colţ. pluteau cîteva  momente   deasupra   fiecărui   raft   în   parte. atunci şi acum.  poate.   treceau  deasupra blocului din faţă. domnule. luase din lume lucruri multe. nu avea să  mai  iasă. Acum. vizitatorul este chemat să participe şi el  la acest dialog nou. de nu ar mai fi  fost. Şi­n acest cerc era pus tînărul vizitator. voi. şi se pare că nimeni nu­şi justifică  dinamica  şi nimeni prezenţa. sînt ceea ce sînt după  treisprezece ani. prin fluviul de oameni. «Dar ai spus că   ştii. sînteţi ceea ce trebuia să fiţi şi mai trebuie să fiţi încă.   să   înconjoare   o   obsesie. în tinereţe şi  la bătrîneţe. la Ţuţea.   desigur:  e   mustrător —   treisprezece   ani   de   pustnicie   privesc   cu  atenţie la rostul lucrurilor şi oamenilor din jur. Clujul.   alunecau   mai   departe. mă uit bine.Dialogul capătă  alte trepte.   neplăcut. desprinsă   parcă  din alte legităţi  şi  ţintind către zone deloc comune. nu­ţi aminteşti de cafeneaua aia. tînărul vizitator. aceasta: «Eu.   Cum nu  ieşise  nici   Ţuţea…  Peste  cărţi.  case  şi  arbori. cu libertatea voastră? Aud?» Nu tolera scuzele şi nici artificiile. mai ales. în ale celor ce le dau viaţă. cu basca pusă cu dichis  de moşneag. Înalt. scormonind în temeiurile de viaţă şi piatră ale  caselor şi. crezi  că…»   Întrebările   reîncepeau   să   curgă. vedeţi­mă  bine. «Aud?»  .  şi se  învăţase minte  în multe privinţe. de acum.   fiinţa  gînditoare   se   întorcea   mereu   asupră­şi. domnilor. la o  întrebare sau la o preocupare de la  începutul dialogului: «Şi cum spuneai.   niciodată.  între Ţuţea şi vizitator se suprapune dialogul  dintre Ţuţea şi amintiri. ca un far pe o insulă  în derivă. După  ce  îi demonstrase că  el. a primilor copaci din Cişmigiu. vă întreb:  ce faceţi. pe dialogul iniţial. Prin povestire şi înghiontire.  rotund. era parcă   întrebat:  dar dumneata? dumneata?…  Întrebările  şi privirile alunecau spre bibliotecă. privirea parcă  e mult mai lungă   în timpul din  urmă. la tinereţe. şi în cele din urmă se întorceau. Toate cele din jur par a avea nevoie de treisprezece ani de aşezare  şi  cumpănire. în linii  mari.

 jocul vieţii unui om ce se plimba. Numindu­l pe  Ţuţea mărturisitor. a învăţăturii prin învecinare.   atunci   această   învecinare  nu   poate   fi   decît   spre  acest   rost.  asemenea unui far pe o insulă   în derivă. discret. ci cu totul în ale sale. curios de oameni  şi  locuiri. simplitatea  ca pe o excepţie. pe Calea Victoriei. . Ţuţea nu e neobişnuit.  Mă   gîndesc  cum  ar  putea fi rezumată întîmplarea asta.Şi de multe ori auzea lucruri bune. Reuşită sau nu. nu  introduc o valoare nouă în tabla valorilor umane. această încercare merită făcută. poate prea simplu.  între tristeţe  şi bucurie… Acesta e. basca: o flamură  stînd la  îndoială. Şi  lecţia pe care ne­o poate da prezenţa sa e tocmai aceea a simplităţii.   să   facem   din  învecinare  învăţătura  întoarcerii Acasă… Iar menirea mărturisitorului este aceea de a ne  obişnui cu căldura  şi cu lumina  învecinării cu cerul.  Ţuţea e un om ce se plimbă  pe Calea Victoriei. fiind  în acelaşi timp  atenţi şi la dictonul: să fii simplu nu e simplu deloc — menit să ne arate. ci încerc să fac o fuziune între tipul eroului  şi tipul sfîntului.  şi se bucura.  cîndva. între istorie şi vecie. ţinînd de firescul cel mai la îndemînă. Învecinare  cu  libertatea.  cum  să   faci  din  învecinare  învăţătură. ca un catarg pe care se desfăşoară  pînza. basca? — da. mă gîndesc: dacă Dumnezeu  ne­a făcut să  ne  învecinăm cu lumea  şi cu oamenii  şi dacă  rostul nostru este acela de a ne  întoarce   la   El. ardent  în idei  şi foarte bucuros  în sisteme.  gata să primească îmbrăţişarea vîntului. iubitor de puritate  şi frumuseţe.  Pasional  în opţiuni.

 nimic. fă!» Rîde. pînă  la urmă.»  Îmi povesteşte cum au venit odată la el hoţii. Eu nu  închid niciodată  uşa… Intră  doi domni. Pe cine? Pe tine. ba chiar au fost miraţi de sărăcia lucie. moşule! Pe  mine?…» Zice că  nu au furat. altminteri nu ai accepta transcendenţa lui. cu «intrarea  în Europa». Dacă  nu mă  supăr. tinde  în  mod inconştient. Îmi spune că  a auzit de la mulţi ziarişti expresia aceea.  îi dau dreptate.  Înseamnă că el e Don Quijote? Nu­mi răspunde. Da’ atunci. Odată s­a întîlnit. Ne zîmbim. E  liniştit acum  şi  îmi cere iertare că  m­a deranjat din somn. Lumea. dragă Radule. i se  pare un personaj sugestiv pentru secolul nostru. nu  există  culmi ale disperării. Consideră  ca cea mai consolatoare propoziţie din istoria lumii aceasta:  Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa. «Ce să­i faci? Ne  îndogăţim şi noi cum putem. «Asta uneşte ciobanul care cîntă din  fluier cu Nicolae Iorga!» . adică  doi hoţi.  Ţuţea i­a spus: «Mă  Emile. dar nu sufăr excesele. Dureri mari de cap.18 februarie 1991 Astăzi ne­am trezit tîrziu. Ce doriţi? —  Nimic. la Uniune. Pe culmile disperării. I se  pare o stupiditate. că  dacă  tu eşti pe culmi.» Vorbim despre paradoxul libertăţii mistice. «E ca  şi cum noi am fi  în camera asta  şi toată  lumea ar  ţipa la noi să   intrăm   odată   în   ea…   Dar   noi   sîntem   aici!   Aşa   este   şi   cu   această   intrare…   Nu   sînt  antieuropeist. «Eram pe jumătate adormit.  Rîde. «Zice Nichita: uite  un om­idee. cu Nichita Stănescu. o criză. acela era cu soţia.  Cînd a apărut cartea lui Cioran. de ce aţi venit? Să  furăm. atunci eu sînt  în văile disperării!» Nu  crede că  Cioran va rămîne  în conştiinţa filozofică  a viitorului. Are o mare atracţie pentru imaginea lui Don Quijote:  îl impresionează  fantastic. deoarece raportîndu­te la absolut nu te poţi considera decît  relativ. tinde către formule consolatoare. nu ca noi. zice că  e prea neconsolator  pentru a putea fi reţinut. Să  furaţi? Da. care  face din libertate ceva relativ.  îmi va spune Panza. după  o noapte foarte agitată. cînd aud uşa  deschizîndu­se.

 la mînăstire vin prea mulţi  turişti.» Revenim la gîndul mai vechi de a merge  împreună  la o mînăstire. unde am fost vara trecută. cel mult metafizice. mînăstirile au pe lîngă ele aşa­numitele bolniţe:  mînăstiri mai mici. Am văzut pe dracul. dar nu fac cruce. or neputinţa nu găseşte niciunde  mai mare audienţă ca la o mînăstire. deoarece nu sînt oameni.Îi spun că  nu prea am  încredere  în egalitatea democratică. o fac neconvingător. mînăstirea e o insulă  a neliniştii mistice  şi că  mai degrabă  cetatea e liniştită. pe care­l vehiculează  democraţii din lume. «Nici să  nu ai! Principiul  egalităţii.   Nu   ştiu   de   ce. Ce ar fi o bolniţă  a  culturii româneşti? Spune că el ar fi primul care ar solicita un loc. unii.»  Ţuţea spune că  are nostalgii liturgice. la vreo şapte kilometri.  Îi povestesc o pildă  din Pateric. zice acesta. Îmi spune că  în tinereţe vedea în mînăstire un loc  al păcii absolute. «Dar asta e o  izmeneală  subiectivă.   dar   pe   Cioran   l­aş   vedea   foarte   organic   încadrat   într­un   peisaj  mînăstiresc. fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu. liturgic — între omul vechi  şi omul nou.  Şi a dispărut? Da.  Şi ai făcut  semnul crucii? Da. De fapt.  mai sus.  în  fapt. deoarece  nu mulţi dintre cei care o locuiesc au nelinişti mistice. sau dacă o  fac. dar văd prea bine cum  însuşi dialogul ce se  poartă în conştiinţa lui seamănă atît de mult cu un dialog rugător. are un schit numit Icoanei. nu  . cu biserică. Atunci de ce mai eşti speriat. E mirat: «De ce?» — Are un aer de neputinţă. Ar fi poate mult mai bine acolo. unde un  avva  îl  întreabă  pe un ucenic de ce e speriat. iar melancolia e o tristeţe  subiectivă fără ieşire.» Vorbim despre mînăstire şi monahi.  Îi place pilda. că  doar nu din cauza  crucii?! Aşa e şi cu lucizii: văd destinul lumii în culori sumbre. între concept şi dogmă… Vorbindu­mi aşa mult despre moarte şi despre dorinţa  de a merge la o mînăstire. Discutăm nuanţele ce despart pesimismul de  melancolie: «Pesimismul este expresia metafizică  a lucidităţii. De ce? — «Pentru că sînt  băiat de popă şi pentru că în felul acesta aş putea să mă vindec total. Îi  povestesc despre Mînăstirea Neamţ. pentru  bolnavi sau călugări bătrîni. dar pe măsură  ce a  înaintat  în vîrstă   şi  în credinţă  a constatat că. Mi­am imaginat atunci un alt dialog. am deschis o carte de rugăciuni bisericeşti.» Cum? «Păi nu ai spus  că bolniţa are în cadrul ei şi o biserică? Aş fi mereu la slujbă. aceeaşi  în care am  descoperit discursul lui Ioan Damaschin Monahul.» Nu­i plac lucizii. pure. nu ca acum… Stau în pat şi nu  pot merge. funcţionează   în  mod  real  numai   în  religie.

 sufletul meu…» — De ce aducem neputinţele noastre în faţa lui Dumnezeu? — «Tu Însuţi eşti fără  de moarte.  din pămînt sîntem zidiţi şi în acelaşi pămînt vom merge. — Care e locul spre care omul se mişcă asimptotic? — «…  În loc  luminat.esenţial diferit de cel pe care­l purtam zilnic. mai aproape. şi căutîndu­mă.» —   Istoria   aceasta. pămîntenii.» — Către învecinarea cea dorită omul se îndreaptă… — «… părtaş şi vecin al strălucirii Tale celei luminoase…» . ca un îndurat. călcînd porunca Ta. m­ai aflat şi m­ai mîntuit…» — Ce trezeşte în conştiinţă învecinarea cu constanta divină supraveghetoare? — «Cu adevărat deşertăciune sînt toate  şi viaţa aceasta este umbră  şi vis. m­ai izgonit. dar altminteri. de expresia  ultimă la care aspira şi discursul lui Ţuţea. umilindu­Te. de unde a fugit toată  durerea. întristarea şi suspinarea. iar mai pe  urmă Însuţi.  în loc de verdeaţă.»  — Cum se defineşte omul etern? — «… Făptură amestecată din smerenie şi din mărire. rătăcitul.  în vremea vieţii mele nu mă  părăsi pe mine. ajutorului omenesc nu  mă încredinţa. că   în deşert  se tulbură tot pămînteanul. poate. unde împreună sînt împăraţii şi săracii.   nu   a   avut   o   constantă  supraveghetoare? — «Mai  întîi m­ai  învăţat prin multe minuni  şi semne.» — Învecinarea ultimă… — «Cu sfinţii odihneşte.»  — Care sînt temeiurile speranţei omului în Dumnezeu? — «M­ai însufleţit pe mine. omul.   recuperatorie   în   sensul   ei   ultim. precum a zis Scriptura: cînd dobîndim lumea. atunci în groapă ne  sălăşluim.  în loc  de  odihnă.»  — Strigătul omului neputincios… — «Dumnezeule. Cel ce ai făcut şi ai zidit pe om. cu suflarea cea dumnezeiască  şi ai omorît moartea  cea semeaţă. ci mă apără şi mă miluieşte. pe mine. iar noi. dar. Hristoase.» — Care e începutul istoriei căderii omului etern? — «Locuitor şi lucrător al Raiului m­ai rînduit.

 cînd  . tainele lumii. După  prînz.   rîvnea   la   ritmurile   unui  astfel   de  dialog. Şi era un al treilea drum:  între poarta mînăstirii  şi schitul Icoanei. pietros.   «Toată   viaţa   m­am  pregătit să mă rog. tînăr ori bătrîn. Cîndva îmi spunea că vede biblioteca asemenea răbojului cu zilele de izolare. cartofi. fasole. Poate că   şi un astfel de drum i­ar fi plăcut lui  Ţuţea. regăsirea  discursului iniţial. Am fi mers cînd sub vîrstele vegetale  şi puternice ale pădurii. Nu cred. Mîncam foarte mulţi morcovi. discret.  Îmi aduc aminte de două  definiţii date  sfîntului. vreun călugăr. mă  refugiam  în chilie. Dar se vede treaba că  nu a trebuit să  fie aşa. Sînt zone  în care limba se  întîlneşte   cu   spiritul   în   aşa   măsură. şi multe mere. erau mari şi dulci.  Şi acest drum. Nu făceam mare lucru: adunam  ceapă. Ultima e dată  de un copil!  Ţuţea ne­ar fi  întrebat. care ajută  pe oamenii obişnuiţi. să  trecem  în revistă  vîrstele şi sevele ce ne­au străjuit cu demnitate paşnică.  i­ar fi plăcut lui  Ţuţea. Seara. făceam o plimbare ocolită   în jurul  mînăstirii. străjuit de  data aceasta de case.   iar   alta   ţinînd   de   cea   mai   strictă   contemporaneitate. Prima: sfîntul e cel ce a măsurat cerul cu genunchii. era străjuit de pădure pe o parte şi de un rîu pe cealaltă. fără  menajamente. putea oricînd să  apară. Lung. de după  un pom sau dintr­o verandă. unde aveam de la un călugăr binevoitor mai toate cărţile de  bază  ale iniţierii  în spiritualitate. Ţuţea.Acesta e dialogul rugător al omului cu cerul.   Îmi  spunea   deseori   cît   de   mult   ar   fi   dorit   să   se   abandoneze   rugăciunii. un drum ce pleca de la fîntînă. suitoare  spre cer. aceeaşi vară   în care am aflat de  existenţa lui Ţuţea. Mai era un drum ce te îmbia la preumblare. printre zîmbete: «Nu e grozav?» Ce­i răspundem… ? Îmi amintesc de vara petrecută  la Mînăstirea Neamţ. Am trecut pe lîngă  alte vîrste  şi alte  seve. cu care să  poţi  împărtăşi încet. Aş  vrea să­mi fac odată  timp  şi să  trec prin toate cărţile de  cult. Pe un drum ca acesta aş  fi dorit să  mă  plimb cu  Ţuţea. Dimineaţa lucram la grădina de zarzavat.   Sînt  bucuros de această  descoperire. A doua: sfîntul este  un om desăvîrşit.   poate.   încît   îşi   împrumută   din   frumuseţile   reciproce.   Drumul  meu   preferat   era  cel   ce  ducea   spre  schitul   Buna   Vestire —   un   drum  străjuit de brazi.   una   ţinînd   de   un   asemenea   discurs.  refacerea  gramaticii  acestuia  şi aducerea  lui  la  lumină.   prin  nostalgia   liturgică. cred. ca o prezentare de arme. dar nu am reuşit să spun decît primele cuvinte. după  vecernie.   vechi.  pentru a ne salva din criza de comunicare actuală.» Să  aibă ceva manierist acest dialog? — mă  întreb.

  ascultată pînă în consecinţa ultimă. Cavalerul Tristei Figuri… De la  cei trei ani.   Ce   l­a   mînat   pe   Ţuţea. deopotrivă de amară şi de «realistă» ca Spania lui Don Quijote.   Ţuţea   trece   printre   dealurile  deloc primitoare ale vieţii lui avînd conştiinţa unei pedagogii la care este supus  şi care. la o «punere  în practică» a  idealului său.   spunîndu­şi   unul   altuia   cîte   ceva   din   drumurile   lor.   inconsistenţele   sau   şovăielile. Ţuţea se recunoştea cu bucurie  în Don Quijote. Aiud. mişcătoare  şi cîntătoare a apei. mai  înaltă. poate provoca la rîndu­i o nouă pedagogie. deopotrivă figuri. pînă la urmă să determine pe oamenii cu care se învecina să accepte şi  o altă   învecinare. la Jilava. deopotrivă de trişti. Ţuţea a peregrinat fără de voie într­o  Spanie a durerii şi a jertfei. a  învăţat — oriunde a putut  şi cu cine a  dorit — imaginea cetăţii creştine.   întregind   astfel  geografia idealului. simboluri.   în   toată   viaţa   lui?   Ce   rosturi   va   fi   descifrat.  retrospectiv. dar a lansat acest ideal  în lume. . de la Interne. să­i facă  să  intre pe drumul către ideal ca pe drumul spre un  castel la care nu trebuie să baţi în poartă pentru a putea spune că ai ajuns. citită cu  atenţie.  cei   doi   se   întîlnesc. Asumîndu­şi   scăderile.  drumul lui  Ţuţea  a  avut  de  multe  ori  oaze  de veselie  şi  scufundare   în   vis.prin vîrsta lichidă. a gînditorului. O recunoaştere care nu de puţine ori  aducea a completare: se rotunjea în imaginea lui simbolică. deopotrivă cavaleri. Ţuţea poate că  niciodată  nu a visat la o materializare. sperînd ca  în felul acesta.  în urma luptei cu himerele. pendulînd oarecum  între rădăcini  şi cer  oglindit.  ispitele şi încercările. între înălţare şi curgere. Ocnele Mari. în tot ce i s­a întîmplat? Aceeaşi soartă a nobilului o aflăm şi în viaţa.  şi tot  asemenea  acestei Spanii.

 Radule. cînd ar trebui  de   fapt   să   plece   de   acolo   cu   un   plus   de   conştiinţă   filozofică.   nici  Goethe.  ţi­am mai spus asta.  şi mai  ales atunci. Atît. Adică imitaţia dialogului platonic. Nu te interesează  frumuseţea. ci Platon în dialogurile lui. nu am nici o  înclinaţie deosebită  spre  vreo disciplină. Un  teatru   teoretic. crezi că o să mai ai nevoie de ceva cînd ai să intri în studiul  teologic?» Ştiu şi eu… «O să ai nevoie de filozofie. De aici şi  furia manifestată   împotriva comuniştilor. Acest teatru­seminar mută  dialogul platonic în dialogul dramatic.   sau   socială.   nu   e   nici   Shakespeare.   sau   umană.» Şi ce  titlu v­aţi gîndit să­i daţi? «Întîmplări obişnuite.   adică   modelul   piesei   mele   ideale   de   teatru. şi asta îmi permite să manevrez în ansamblu. Spune că   înainte de  închisoare. Zice: «În teatrul  obişnuit. spectatorii sînt cronofagi. eu. «Am auzit un ţigan dînd sfaturi unuia care  era în celulă cu el şi care se ruga provocator: îl vedea gardianul şi îl bătea. inutilitatea construcţiilor umane. cît dacă poţi sau nu  să  imiţi un adevăr. basculează permanent între filozofie şi teologie.» Un teolog nu cred că trebuie  să  plece de la o disciplină  ca atare. de exemplu. Eu cunosc.  ferindu­se de sterilitate. ci să plece acasă mai plini. nici Molière. De fapt. dar să pleci  din nişte discipline coerent organizate. biologic chiar. e un fel de cancer mintal —.» Cum adică? «Adică  cotidianul ridicat la  semnificaţie scenică. orice inteligenţă adevărată. Îşi mîncă vremea căscînd gura la inutilităţi. dar vrea să­mi povestească o întîmplare. Şi ţiganul îi dă un  . organic.»   Am   auzit   că   în   puşcărie   preoţii   deţinuţi   făceau   pe   ascuns   Sfînta  Liturghie…   Îmi  spune   că  nu  a  avut  bucuria  de  a  asista   sau  de   a  auzi  slujba  aceasta   în  puşcărie. dar s­au  născut   degeaba. a ateilor  în general? «Ateii s­au născut. «Dar ce.19 februarie 1991 Îl rog să­mi spună  ce este cu «teatrul seminar» de care a amintit.» Îl  întreb iarăşi cum s­a apropiat de Dumnezeu. a simţit acut. de exemplu. în general. nu estetice.» Ascultăm Mozart. economie politică şi drept de  rang universitar. Să nu stea la teatru ca la ceva hazliu. care este  expresia conştiinţei teoretice.  Cum se explică  mobilitatea globală  pe care o aveţi  în cîmpul ideilor? «Nu e nevoie să  fii enciclopedist — că enciclopedismul.

 ci un creştin care are harul de a picta. Nu­mi place să  prăsesc  în jurul meu subalterni mintali. Am observat că  nu vibrează  la operele artistice  şi că  nu are cuvinte prea măgulitoare  pentru artişti. pe care  îi suspectează  de pluralism valoric. E o formă  a amintirii. Eu nu pot să  fiu spontan. Mă  aprobă. Spune că  niciodată  nu a  suportat fandoseala artiştilor. de timp.  întrebîndu­mă  parcă:  semăn eu cu Socrate. că nu te vede nimeni!» Rîde. încep să cred că  nu poate fi scrisă  atîta vreme cît ne mai  învecinăm  încă. artistul nu mai e  artist ca atare. în aceste condiţii. chiar dacă  era mult mai tînăr decît mine. «Arta are un singur viciu. că doar nu sînt un automat care scoate propoziţii la comandă…» De unde  vine totuşi verva?… «Este o vervă  care mă  costă. mă.  şi atunci spun  într­o formă concisă ceea ce m­a preocupat sau mă preocupă încă. «Dar nu eu am produs­o!» Rîdem. or. reacţionar  şi  vorbăreţ.   nu   prea   văd   pe   aici…»   S­au   speriat   de   vîlva   produsă   în   jurul  dumneavoastră. asta e treabă de arheologie. ce zici? «Ăştia vor să  facă  din mine un bătrîn sclerozat.» Aţi avut.  Însă  cred că  nu am spus nimic pînă  acum care să   întărească  măcar una din aceste  tendinţe.» Şi cînd mai aveţi timp să  fiţi şi «serios»? «Cînd dorm sau cînd stau cu tine de vorbă…» Mă întreabă dacă am mai scris ceva la Învăţătura prin Învecinare. dragă  Radule: este  încîntătoare  şi nemîngîietoare. dar nu i­a mers!  A devenit o simplă  expresie ilustrativă. Arta a vrut să se furişeze în cer. un scurt  manual despre cum trebuie să abordezi învă­ţătura. «Şi cînd n­o să  mai fiu?» N­or să  mai vină. sîntem fraţi la înghesuială. cum o vedeţi? Nu crede că  aceea mai este artă. Cum ai zice: un Iulius Caesar tătar!» Se  uită  cu ghiduşie la portretul pe care i l­a făcut cineva. de ce mă calcă pe nervi ziariştii ăştia?» Pentru că sînteţi în  vogă.sfat: mă frate­miu!. «Mai bine.  în cărbune. iar nu elev. că acu’.» Dar arta religioasă. Dar oameni de cultură. ci altceva. Nu poate nici o artă  din lume să  exprime esenţele. «Ştii ce­am să  fac? N­o să  mai primesc  nici un ziarist aici. zice.» Respectaţi  .» Sigur că nu! «Atunci. drept  prieten. Îl «personalizează»! «Cum îmi zic ăştia mie? — un Socrate român. mă frate­miu. acolo  şi aici. adică  fărîmiţează   adevărul cu care intră în contact. elevi buni? «Eu am  considerat  mereu partenerul de discuţie. adică  oameni   de   teapa   mea. fă cruce cu limba  în gură.» Aveţi vocaţie de profesor… «Crezi?…  păi  în puşcărie  îmi ziceau domnule profesor.  «Cred că  nu te­am  învăţat nimic eronat pînă  acum.  Ce te încîntă  nu depăşeşte senzorialitatea.  nu.  Îi dau  dreptate şi îi spun ce greu canon au pictorii de icoane. Nu. Or.

»  . se învaţă minte  să mai mînce timpul şi libertatea altora. într­un fel sau altul.libertatea lor… «Să ştii că cine a fost privat de libertate.

 La Ministerul Economiei  Naţionale   eram   foarte   grijuliu   cu   toate   construcţiile   mele. plastic vorbind. cu un glas amărît. Amînăm pentru  altă  zi.» Camera unde  stăm e foarte colorată… Se uită   întrebător la mine. După  ce pleacă  toţi. v­am ruga să ne daţi  o scriere legată de persoana dumneavoastră… dumneavoastră sînteţi turc? — să­mi explicaţi  apariţia dumneavoastră.   acceptînd   că   există   măcar   unul. dar  ca model de ordine.  Deschidem iarăşi discuţia referitoare la artişti  şi artă. Ţuţea spune că nu există «culturi mici» —  mici sînt oamenii care o fac.   Îmi   povesteşte   o   întîmplare   dintr­un   salon. că nu mai înţeleg nimic!» Mi­aţi povestit despre perioada de stînga. universală. «O cultură  trebuie să  aibă  două  calităţi: să  fie tipică   şi să  fie. n­am simţ artistic.   dar   viciul  dumneavoastră. iar nu ca frumuseţe.20 februarie 1991 A venit doctorul.» Doctorul este îngrijorat de circulaţia proastă.  îmi spune că  se simte ca un obiect. Bănuiesc că  primeaţi  şi scrisori. şi să fie. Se opune.  aşadar. nu  ştiu cine  aduce vorba despre conceptul de «cultură mică». astfel.  în urma  articolelor dumneavoastră. A fost o aventură.» Dar în liceu vă plăcea geometria… «Da. «Datorită  capacităţii mele de  abstracţie. N­am geniul construcţiei plastice.» E o deformaţie de funcţionar? «S­ar putea. Regretă   starea asta de neputinţă şi faptul că nu mai poate primi pe nimeni în mod vertical. Ptiu!  Tîmpit mai eram!» Dar nu regretaţi perioada aceea… «Nu regret. altminteri.   «Zice   o   doamnă   lui   Cioran:   domnule  Cioran. adică  aşa cum sînt. comentăm evenimentele politice. mi­am  . Asta e locuinţă  de gînditor? «Asta e  locuinţă de anahoret eşuat în Europa!» Ziceaţi   că   viciul   lui   Cioran   este   cultivarea   în   exces   a   paradoxului. Vin  şi cîţiva prieteni.» Ceea ce înseamnă… «Ceea ce înseamnă  că  oamenii noştri de cultură  ar trebui să  fie tipici. «…Vă  rog să  insistaţi  asupra tezei din articolul anterior… Semnează: un grup de muncitori din Constanţa. e un fenomen local.   în  Bucureşti trebuie să  umbli două  zile  în galop cu calul pentru ca să  găseşti un om prost!»  Rîde. universali. «Şi ce scrisori! Tovarăşe  Ţuţea…» Rîde.   pentru   că.   spuneam   eu. Prietenii  îmi sugerează să ieşim cu Ţuţea la plimbare.   care   este?   «Viciul   meu   este   cultivarea  argumentaţiei logice. nu se simte în stare. dacă sînteţi atît de sceptic în ceea ce priveşte neamul românesc. iar nu imitînd pe nu  ştiu cine.

 pe maică­sa să vină  de la oraş  cu cofeturi.  Nu de  nebun. atunci  ţi se va părea că  ai  intrat   în patria libertăţii absolute.   la   dogma   înţeleasă   ca   revelaţie. Sfînt Părinte cu Sfînt Părinte. El ne­a  învăţat.   iar   nu   la   dogma  înţeleasă  peiorativ.dat seama că la stînga nu există decît dorinţe umane. «A fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia din tinereţe. al doilea drac!» În ciuda cultivării argumentaţiei logice. Îi spun mamei  să se odihnească puţin. dar să ştii. din compasiune faţă  de prăpădiţi!» Iar prăpădiţii v­au chinuit cînd  au luat puterea. această  operă  va  crea   o   specie   culturală   nouă   de   paraziţi   ai   minunilor. ca să  fac carieră. copil fiind.   Îţi  închipui.   un   scurt   text   numit   Libertatea   ca   dogmă.» Stînga v­a băgat şi  la închisoare. discursul dumneavoastră  face în mod constant  apel   la   dogmă.   ca   izvor   de   libertate. «Păi dogma nu e utilă.   Îşi  aduce  aminte cum o aştepta. Mă  gîndesc la  paradoxul operei lui  Ţuţea: postumă   în  întregime — editorial vorbind —. Ţuţea propune să luăm în fiecare zi cîte zece prăjituri. Stăniloae  şi  ceilalţi   teologi…»   Aveaţi.   de   la   un   punct. dar nici un adevăr. dar aşa simte.   Se   va   încerca   din   toate   putinţele  neputinţei acestora să  se ofere lumii o imagine Ţuţea care poate nu va fi rea. Spune că.  «întemeietorul». o consideră  cea mai  sugestivă  amintire. cînd ai să  ajungi să  iei teologia  parte cu parte.  Ţuţea mai vrea una. eu am  fost  în tinereţe  de  extremă   stîngă   pentru   că  eram   generos. se votează în  unanimitate. mai sugestivă  decît orice amintire. profan.   un   ţuţianism   ce   îşi   va   contrazice. De  ce? — Nu­mi poate spune cu precizie. aşteptînd­o pe maică­sa. uneori.  Nu  suportam  mizeria. ce  înseamnă  dogma  Sfintei   Treimi? —   un   adevăr   de   care   nimeni   nu   se   poate   atinge   profanator.  .» A venit mama.   traiectoriile   postume   au   întotdeauna   un   grad   de   imprevizibilitate   care. Apelul la dogmă   îl văd la dumneavoastră.   Ar   merita  discutată  inversiunea: dogma ca libertate! «Dragă  Radule.  Se   va   crea   un   curent.  are  nişte  prăjituri  şi mîncăm cîteva.   În   plină   închisoare. ca un apel  disperat la stabilitate  şi certitudine. ci liniştitoare  şi consolatoare. să cerem o alocaţie de la buget! Îmi repetă  imaginea lui din copilărie. din orice altă  vîrstă  a vieţii lui. Orice mare ieşire  în cultură  presupune o  întreagă industrie menită  a valorifica apetitul  corpului social pentru o anumită  valoare care se impune  în acel moment. dar nici bună. la o adică. «Păi se spune: omul sărac. un lucru de neatins! Aceasta este măreţia şi libertatea dogmei. după  care au venit Crainic.  pentru  un   întemniţat.   o   modă. dogmă  cu dogmă.   odată.  Şi  Nae Ionescu făcea apel la dogmă.

 dacă vrem ca actul nostru cultural  făcut în umbra lui Petre Ţuţea să nu semene cu o parazitare.oricum ar fi. singura care ar trebui să   ne intereseze şi la perpetuarea căreia ar trebui să lucrăm. Şi aceste pagini vin într­o absenţă. totuşi. pe o prezenţă. dar poate  că salvarea lor constă în faptul că se bazează. Neplăcerea de neevitat vine din simplul fapt că  lipseşte ochiul selector şi aprobator al autorului. Numai aşa. . frizează imprevizibilul neplăcut.

 de la lucizi pînă  la atei  şi de la filozofi pînă  la artişti  panteişti.  materiale. tot  spectrul larg al neputinţei spirituale. şi atunci şi­a adus aminte de Ioan de la Cluj: «cu idei. Îl întreb dacă totuşi nu crede că are o familie de spirit. «Generaţia ta e cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală şi pentru o ieşire în  universalitate. să se autoeduce.» Dar ne lipsesc  îndrumătorii. Dovadă imaginea grotei: ar fi dorit poate şi el să   . «Ce mai faci. «Să   ştii că  m­am gîndit serios  la  ultimul pasaj comentat  din Platon.»  Poate  că  tînjea  după   întrupare. cerşetor. E sintagma care defineşte. «Poate.   nu   de   o   ierarhie   care   să   determine   relaţii   de   subordonare.  domnule Petrică? Tot cu ideile. Spune că  tristeţile muzicale sînt cele mai  durabile.   dragă   Radule.   s­ar   fi   îmbogăţit!»   Îmi   povesteşte   despre   înscenarea  securităţii. frate!… cu idei!» Revine asupra sintagmei «om autonom». stoarceţi pe cîte unul ca mine. ce  ziceţi? Ninge din ce în ce mai dens. în viziunea lui.  neputincios   în faţa esenţelor. Fulgii se depun încet pe contururile balconului.   «Omul   autonom   în   mod   absolut. Afară  ninge. Ne­a pedepsit Dumnezeu că nu am ştiut să ne bucurăm cum  trebuie… dar voi.   ar   trebui. Cu ce? Nu  i­au răspuns. Aveţi o perspectivă  totală. la Cluj. nu de subordonare… Speră  ca măcar postum ceva tot să  se prindă  de generaţia  nouă.  îl  întristează  un pasaj. dacă aveţi noroc să ­l  întîlniţi. Dar aţi dori? Nu ştie ce să răspundă. şi pînă la urmă tot trebuie să vină cineva…» Ascultăm muzică. nu  e sigur. amintirea Ideilor.22 februarie 1991 Avea un prieten. să se autohrănească şi să fie autofăcut. a noastră a fost zănatică rău. A debutat în euforia realizării României Mari şi a  murit în închisorile comuniste. care l­a arestat  în hol la Athenée Palace sub motiv că  face speculă. scotociţi bibliotecile.»  Închid fereastra.  ştiţi cum arată   şi cei care  închid  şi cei  închişi. nu­i place subordonarea mintală.  învăţătorii! «Şi ce dacă?  Mergeţi la biserică. deoarece se bazează  pe ecouri. tot cu ideile? Zicea cerşetorul că. «Cred că Platon a intuit cel  mai bine jalea  omului. să izvorască el din el!» Regretă că nu a avut familie.   De   ascultare   şi  învăţare.   pentru   a­şi   susţine  autonomia. Ioane? Bine — dar dumneavoastră. Dar e vorba de  comuniune. care nu aţi trecut prin  închisori. dacă i­aş fi dat cîte un ban  pentru   fiecare   idee   care  îmi   venea. iar nu pe structuri fizice. pe reverberaţii sonore.

 toţi anticii au un defect de principiu…» Ninsoarea se linişteşte.   întîrziat. ca nişte copaci răzvrătiţi.  pînă  la urmă.»   Ninsoarea   încetează. Ninge calm.   dar   nu   şi   în   cel   moral.  rătăceşte după un loc unde să se aşeze.  «Smerenia!» Dar asta e o virtute creştină… «Tocmai de aceea: nu au ştiut să intuiască decît  în   planul   ideilor. «Dar să   ştii că.   Cîte   un   fulg. .» Vîntul răscoleşte stratul subţire de zăpadă.fie martor al unui rug aprins care să nu ardă. Se  fac mici fuioare care punctează  ici  şi colo aerul.

 Nu oricum. sînt mai liberi…»  Îmi  descrie   o   imagine   din  copilărie.   După   o   oră.   Nu   o   acceptă   ca   termen   teologic. atei fiind. cu nişte maşini. Dar românul zice: merge  şi aşa! Trebuie să  scăpăm de acest „merge  şi  aşa“.   plecau   de   dimineaţă   de­acasă. Cînd nu mai simţea mîna mamei ţinîndu­l.» Îmi   zice   că  nu  vede   în  toleranţă   decît   o   formă   degenerată   a   libertăţii.   cînd   mergea  cu  mama   de  mînă. «Cine nu are pasiune terminologică  —  riscă  să se afle  în treabă. de ce face aia  atîtea lucruri? Zice: se află   şi ea  în treabă!» Rîde. şi doream mult de tot să ajung într­un loc. cu un eveniment care se va întîmpla sau care s­a şi întîmplat deja. nu ştiu care anume… Şi întîlneam  oameni pe drum. se trezea speriat. mai  şi torcea  şi făcea  şi alte treburi.   de   foarte   de   dimineaţă. Cînd deodată. eu  am făcut o glumă  pe  care nu mi­o mai  permit: aflarea   în treabă  ca metodă  de lucru la  români! Nu­mi mai permit asta fiindcă  nu vreau să  fac ironie. cărora le ziceam să­mi spună cum să ajung mai repede. am avut un vis… Se făcea că  merg pe un drum  lung.   Doamne. că  „merge aşa“  înseamnă  că  merge oricum.   Uneori. iar una nu funcţiona  tocmai cum trebuie. deoarece ironia este stil de  amurg alexandrin.» Povesteşte: «A venit odată  un franţuz la noi.»  Tare  sînt   singur. «S­ar  putea să ai dreptate. Au impresia că. Am plecat cu el… şi aici s­a oprit visul. sau…?» Discutăm   despre   libertate. Eu zic: mamă. Oare de aceea  ateii se numesc liber­cugetători? «Se poate. apare un ins care  îmi spune că  ştie el o scurtătură. nu oriunde. eraţi mai apropiaţi de nemţi. vorbind cu un drumeţ. Nimeni nu ştia cum  se ajunge mai repede.   Se   simţea   în  siguranţă.   se  trezeşte  şi mă  strigă: «Uite. ci al libertăţii fără  alternativă: Dumnezeu.   şi   pieziş! —   recită   psalmul   şi   adoarme.   Biserica   nu   e   sediul  libertăţii  în sensul ei democratic. Ce­o fi asta? Mă învecinez. . fără  să ştiu.25 februarie 1991 Povesteşte: «Veneam odată cu mama de la cîmp şi în faţa noastră mergea o femeie care  ducea un copil  în spate.   Am   pierdut  exactitatea pe care o aveaţi  în generaţia dumneavoastră. lung tare. dragă  Radule. nu oricînd  şi nu  orice.» Aflarea  în treabă  este isprava omului neputincios… «De fapt.   şi   adormea   pe  drum.

  la   Spitalul  Christiana fiind. medicamentele…. sora  îi  aminteşte   de   medicamente. cînd deodată  este atras de  întrebarea prietenului: «Ce. la spital. împreună cu un prieten.  în felul acesta. discursul său  îşi păstra o independenţă  uimitoare. cu ochii mari. pentru fiecare. mă privea avid după o consolare — sau după un  remediu. ci sînt bătrîn… or. Slăbise şi durerile de cap erau  atroce. pentru gîndirea atît de precisă  a maestrului. O  soră  medicală   îi pune  în mînă  un pumn de pastile  şi  îi dă  un pahar cu apă. Radule!» Dar nu vă  simţiţi bine aici? «Nu. Ţuţea uitase de sine. nebunia pentru o idee sau o stare sau o credinţă   îmbracă  forme  aproape   monahale. de durere şi aşteptare. ci se  întreţine!» Prietenul cu care venisem  îi pune o  întrebare confuză  —  şi incitantă. argumentat. asta nu se vindecă.  Între un pahar cu apă   şi un pumn cu  medicamente.Peste   o   săptămînă. parcă…  Într­un sfîrşit. înghesuite de cuvintele ce nu mai ţineau seama de prezenţa lor. parcă  sînt  închis.   Ţuţea   se   va   interna   la   spital. mă trezesc.  în felul  acesta.  care intuise perfect ritmurile  şi capriciile lui  Ţuţea  şi care.   «Care   medicamente?»   Pentru   durerile   de   cap…   «Care  dureri?…» Răpit  în  întregime de lumea aceea. cu pastilele rătăcind speriate  în gură. Era o călugăriţă extraordinară. fără  tatonări sau opriri. adormise parcă  pentru aceasta. Domnule profesor. * În lumea spiritului.  Ţuţea  în spital.  îi era de mare  ajutor. Îmi strînge mîna. speriat. «Să  mă  duci acasă. Ţine să­i promit că voi veni cît de des la el.  lansîndu­se spre celălalt cu toată  fiinţa. Îi pare rău că ne despărţim. Am revăzut pentru ultima oară  cum se ridică  turnul de cetate: abrupt. cred. Multe lecţii a mai  ţinut.  între un pahar cu  apă şi un pumn de medicamente… . răpindu­ne din intervalul mohorît ce se  întinde.  domnule?…» Urmează  un răspuns  înflăcărat. plin.  Întreg.»  Tratamentul… «Ce tratament? Eu nu sînt bolnav.   Boala   necesită   un   tratament   mai  îndelungat. Cu un gest  şovăitor  îşi bagă  pastilele  în gură.   Îmi   aduc   aminte   cum.  Îi promit. Ţuţea îşi formase un grup de auditori.   de   lepădare   de   sine. Maria.   de   uitare. aducîndu­ne  şi pe noi  în  lumea lui. bucuros. trezindu­se  aici doar din necesitatea de a nu contrazice legea gravitaţiei. Într­o zi am fost la el în vizită.

 Fără  religie omul rămîne  un animal raţional şi muritor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. nu poate fi depăşită  decît religios.  însă  nu a lui. trăită   de om în univers. ci doar cu o prezenţă  contemplativ­meditativă. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n­ar fi punctat de biserici! Petre Ţuţea Semne . Nu dă importanţă evenimentului. fiindcă   în ele nu apare Absolutul: Dumnezeu. neavînd caracter religios. vîrstele lumii da. Mă situez în pustiu şi am impresia că cetatea toată  a   plecat   într­un   nedeterminabil   concediu. Absolutul religios  creştin ne scoate din neliniştile infinitului  şi nedeterminării.   care  niciodată  pînă  acum nu a fost atît de prezent. Mă  văd trăind  într­un spaţiu sacralizat de  atotstăpînitoarea Biserică  creştină.   poate   fi  folositor. deoarece ideea de limită.   la   scară   umană. însă vin cîţiva tineri  care  încearcă  să­i ofere o bucurie pe care el nu o are.   Nu   mă   pot   sprijini   decît   pe   Dumnezeu.  Dar cît de mult înseamnă încă această prezenţă… * Ultima scrisoare către prieteni: Trăiesc o insuportabilă însingurare. care se simte din ce  în ce mai depăşit de ritmurile unei vieţi pe care n­o mai  poate umple cu prezenţa lui organizatoare. Nu mă  jenez să  consider toate disciplinele minţii umane  roabe ale teologiei. Ce dezgustătoare mi se pare înlocuirea  ritualului   mistic   cu   speculaţii   aleatorii!   În   orice   aulă   se   discută   comod.   util   sau   eronat. Mă   opresc   din   avalanşa   de   gînduri   la   formula:   «a   şti». dar în nici un caz mîntuitor. Am fost totdeauna neliniştit. tot  ce există  ne  îndeamnă  să­l gîndim ca neavînd nici un sens.  în  lumea fenomenală   în care am trăit. Fără  Absolutul divin.6 octombrie 1991 Ţuţea a împlinit astăzi 89 de ani. de  întrebarea: de ce există  această  lume?  şi de ce nu se  poate explica imposibilitatea gîndirii de a formula lumea în mod exhaustiv? Acea consolatio  magna a lui Boethius nu e concludentă. Vîrsta nu­l bucură.  niciodată setea de definitiv neputînd fi satisfăcută.

 Nu a putut şi nu a avut cum să se  manifeste în ultimele decenii. Face mai multe  călătorii diplomatice — la Berlin. paşnic. unde îşi ia titlul de doctor în ştiinţe juridice.   Petre   Pandrea   şi   alţii.  Liceul îl face în parte la Cîmpulung­Muscel. Gîndind şi stăpînind prin gînd. a venit  vremea să învăţăm învecinîndu­ne cu noi înşine. Am  învăţat la  început din  învecinarea cu alţii. se smeresc. Iar bucuria ei din smerenie vine.   colaborează   la   revista  Cuvântul a lui Nae Ionescu. abordînd zonele clasice ale culturii.  în cultură fiind. Cu o măreţie de zvon. el apărînd.   singurul   capabil   să   ne   asigure   identitatea   şi  universalitatea în acelaşi timp.ta Tot ce se ştie despre Ţuţea se ştie din întîmplare. în parte la Cluj. iar cei  mai buni fac din aceasta minunat prilej de gîndire. nu proclamă. lucrînd în Ministerul Economiei Naţionale. Ţuţea este unul dintre puţinii care. S­a născut la 6 octombrie 1902. am  învăţat  învecinîndu­ne cu marile puteri ce ne stăteau  în jur  şi. ca fruct ultim al harismei acestora.   ci   şi   luptă.Uneori. nu incriminează. tot la Cluj face şi Facultatea de  Drept. Cînd îi iei omului mişcarea. astăzi. sînt asceţii  culturii contemporane.   Eugen   Ionescu. ci pur  şi  simplu există — monumental.  Se instalează  la Bucureşti. Îşi face în  epocă un renume de om de spirit şi adîncime. cu romanii sau cu  turcii. Budapesta  şi Moscova.   Am   avut   o   poziţie  contemplativ­defensivă   care   ne­a   permis   supravieţuirea. în cultura secolului nostru Petre Ţuţea  are caracteristicile duhului: există fără să se fi manifestat. ne  îndeamnă   la   acest   fel   nou   de   învecinare. printre livezile muscelene. pustnici care s­au rugat pentru mîntuirea ei.  în satul Botenii de Muscel.  Via. ca o  sărbătoare  în timp de război… Sînt oameni ai spiritului care. Emil  Cioran. avînd  în urmă  un  şir de  străbuni preoţi. Citeşte îndelung şi temeinic.  în timp ce la Cluj.   Constantin   Noica. Prieten cu Mircea Eliade. nu se agită.  în studenţie.   Însă   această   învecinare   nu  presupune   numai   pasivitate   ori   numai   defensivă. fiind de stînga. cultura se bucură. colaborase la  reviste socialiste. fără  zgomot.  .  într­un cuvînt:  învăţătură. fac toate cele  neobişnuite culturii: tac. se pare.   formă   publică   de   angajare. este mediatorul celui dintîi tratat  economic  între Regatul României  şi noua putere sovietică.  Raportul   nostru   cu   lumea   a   fost   mereu   unul   de   învecinare. nu­i rămîne decît şederea.

 cu ajutorul unui tînăr care  îi era  «student» în Cişmigiu. la Ocnele Mari.   În   temniţă   avea   să   se   convertească   la  creştinism… Parcurge întreg spaţiul concentraţionar. face o vastă paralelă între Platon şi Hristos. arătînd  puterii o enormă  bunăvoinţă   şi scuzîndu­i nesfîrşita prostie. pînă  ce.Primii ani de după terminarea celui de­al doilea război mondial şi începerea războiului  comunist cu valorile şi adevărul îi traversează  relativ bine.  între prostie  şi  spirit. Publică  în Familia de la Oradea cîteva fragmente din Teatrul seminar. eseul Filozofia nuanţelor şi  Despre   Socrate. iniţiază. arătînd superioritatea religiei bazate pe actul mistic al  Întrupării. trece prin toate apele tulburi ale prostiei. între păgînism şi  creştinism. Anchetat de mai multe ori. chestionat. Jilava şi  Ocnele Mari. Pe toţi  cei care se  întîmplă  să­i treacă  pragul sau să­l  întîlnească   îi  învaţă  cele două  cuvinte­cheie  ale verticalităţii: creştin şi român. Dar  în ce post să  vă  trecem.   Lucrează   prin   dictare   sau   prin   grea   scriere   cu   mîna  proprie. stă  în anticamera torturii. Timp de şaizeci de zile. ascultă. Un ţăran este întrebat de ce stă pe lîngă el: înţelegi ceva? —  Nu. dar e o grozăvie! Tot de domeniul grozăviei şi al mărturisirii ţine şi vestita predică de la  Aiud. Bătut.  înjosit. dialoghează. Risipeşte cu dărnicie spirit. în închisori. cu Ţuţea.  ţine conferinţe. Suspectat.   este   arestat   definitiv   în   1956.   Pentru   a   se   putea   întreţine. pe la prieteni.   bolnavă.   între   necredinţă   şi   credinţă. iar în  revista   Arta   un   eseu   despre   Brâncuşi. de la Malmaison pînă la Aiud.   Publică. deoarece  în ziua stabilită  un deţinut scapă  din mîinile  gardienilor. timp de trei ore. securitatea  îi confiscă  manuscrisele. Mulţi  îşi vor aminti de  întîlnirea. domnule  Ţuţea? — «Pe post de Socrate!»  În mai multe rînduri. după   obiceiul   vremii. umilit. sparge geamul  şi  ţipă: săriţi. I se  înscenează  o delincvenţă:  .   I   se   interzice   apariţia   în   presă.  este  trecut   ca  membru al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor. într­un gest de însămînţare cosmică. Dar  încep  izolările… Este eliberat în anul de graţie 1964.  învăţîndu­i ce diferenţe există   între lumina soarelui  în amurg  şi la răsărit. nu intră   însă. le zîmbeşte tuturor.   Locuieşte pe unde poate.   sub  pseudonimul Petre Boteanu (la Gândirea semnase Petre Marcu). urmărit. în care.   la   cîteva   eseuri   mai   întinse. foarte aproape de  parcul preferat. alte pagini sînt date spre  păstrare prietenilor.   Are   o   intensă   activitate   «didactică»:   se   plimbă   cu   tineri   în   Cişmigiu. la etajul opt. fraţilor. că  ne omoară! Conducerea  închisorii are  teamă  de o eventuală  mişcare a populaţiei din Ocnele Mari  şi opreşte torturile. dezbate. reuşeşte să se mute într­o garsonieră.

 Dacă   întîlniţi. nu trebuie să  ne trimită  la ea  însăşi.   dar   care  trebuiesc mărturisite.  nici chiar la cel care a scris­o. cum se  întîmplă   în poveşti.  . medici sau ţărani. ci la Cel care a făcut posibilă lumea în care ea a apărut.este arestat  în holul hotelului Athenée Palace. În prima jumătate  a ultimului an de viaţă  locuieşte cu un tînăr care se străduieşte să­i fie de folos. este internat la Spitalul Christiana. multă cernere din ceruri. fireşte nedovedită.   iar   alţii   neputînd   probabil   să  vină… Însă mulţi fulgi.  în urma unor interviuri televizate. aţi avut de­a face cu opera lui Petre Ţuţea. ei bine. Boala îşi face apariţia. că   Dumnezeu   dă   cui   nu   cere —   iar   Ţuţea   nu   a   cerut   niciodată.  În decembrie 1989 este păzit de doi soldaţi.  Prezent în presă din ce în ce mai mult.  Puţini   oameni   în   jurul   pămîntului   proaspăt:   unii   neştiind. dimineaţa. sînt pagini mărturisitoare. Paginile dictate vin  şi ele dintr­o altă  preocupare decît cea de  scriitor. Îi  iartă  pe cei care l­au chinuit. sînt  pagini   de   reafirmare.   Tot   ceea   ce   a   scris   are   o  motivaţie de cronicar: s­a simţit dator să fixeze în memoria scrisă evenimente şi idei care au  traversat cerul vremii sale. începe să se vorbească despre un eventual ţuţism. pentru a se preîntîmpina un eventual atentat. I se iau  şi aici interviuri. în nici un domeniu. în care nimeni nu va găsi noutăţi. uneori. Primeşte în medie.  în centrul atenţiei. sau cîte un om trecut de mult  de tinereţe. dintre cei internaţi.  îşi  formează un nou grup de «studenţi». spre ţinere de minte… Opera lui  Ţuţea se plimbă  pe stradă. Cucereşte  şi farmecă   lumea gazetărească. cîte un tînăr  închinîndu­se  în faţa bisericii  şi arătînd spre dumneavoastră  priviri  în care vă  oglindiţi. sau cîte un tînăr  cufundat în lectură. Petre Ţuţea. A doua  jumătate. maici. călugări. să   ştiţi că.  Ţuţea nu a visat să  aibă  operă. sub  învinuirea de speculă. Ajunge.   de   adunare   şi   sistematizare   a   unor   adevăruri   spuse   deja. gazetarii devin tot mai rari. dar cu o vajnică  articulare pe care numai suferinţa o dă. de ziua Sfîntului Nicolae.  Apele se liniştesc. pe zi. Moare la 3 decembrie 1991. Este  înmormîntat la  Boteni. pînă  la moarte. urmînd rigorile spirituale ale modelului. aşa  fragmentară cum pare la prima vedere. opt­zece ziarişti şi de  două  ori mai mulţi vizitatori… Trăieşte cu aceeaşi pensie de la Uniune ca  şi mai  înainte. şi nu numai pe aceasta. drumul spre locul de pace făcîndu­l într­un car tras de boi.  Opera Opera. proclamate din nou.  însă  se vede treaba. trecînd desigur cu bine prin  vămile văzduhului. în cine ştie ce săli friguroase de bibliotecă. el.

  învecinat prin rugăciune  şi post cu  Dumnezeu. de întregire a unei familii spirituale.   mărturisitoare. de la impersonal la  personal. o trăire  în celălalt. primirea operei lui  Ţuţea se face în plină aşteptare… Domol.   Comentarii   la   Kant.   Filozofia   nuanţelor. E modul de a intra  în mînăstirea cugetului  . pe Adevăr bazîndu­se.  Abordînd fundamentalul  şi neavînd nimic comun cu conjunctura.   Persoană­creator   către  persoană­primitor. dacă  vrea să  se constituie  într­o  învăţătură.   Dialoguri   (Bios. Tratat  de   antropologie   creştină.  Ţuţea a avut oroare de  operele   lansate   în   hăul   unui   public   impersonal. un călugăr bătrîn cu unul tînăr. opera valabilă  se  bazează  pe Adevăr  şi. Opera lui Ţuţea e cuvîntul de  învăţătură  de care avea şi  are nevoie cultura românească   în trecerea ei de la subterană  la lumină.   Teatrul   seminar. opera ce se bazează pe acest  fel de discurs vizează  altceva decît satisfacerea cerinţelor estetice: e o operă  ce se vrea cale  spre mîntuire. iar cel bătrîn.   Comentarii   la  Platon.   O   operă   trebuie   aşteptată. cine vrea să   afle ceva profund din valenţele spiritualităţii româneşti trebuie să  aştepte. De aici vorbirea către celălalt. testamentar. pînă  ce ultimul lucru  îşi va fi aflat soarta viitoare. pentru ca. răsturnată.  Într­o lume antiaxiologică.   iar   nu   tolerată. către persoana aproapelui. Cînd se  întîlnesc. să­şi poată  arăta toate irizările. Fiind mărturisitoare. ea se bazează  pe Persoană. curgerea ideatică tîrzie  aşteaptă  soarele. Cei mai mulţi creatori trăiesc prin mandat artistic. care nu  lasă loc echivocului semantic sau ideatic.   Mircea   Eliade.  în momentul intrării  în mare.   Eros   şi   altele). într­o relaţie  în care se cunoaşte expeditorul.  altminteri   invizibile.  îl dă  scurt.   Apostolică.   Introducere   la   teatrul   seminar. cîtă se află în oameni sau în pagini scrise sau în benzi înregistrate. pe calitatea de  persoană a adevărului.   Introducere   mistică   în   filozofia  modernă. testamentar.   Socrate. o operă  imediată. O operă  se naşte din  învecinare.   opera   lui   e  propovăduire faţă către faţă. se  conturează   în jurul unor titluri sugestive prin ele  însele: Tratat de economie politică. iar nu către  impersonalul departelui. opera e o relaţie filială.   Reflecţii   religioase   asupra  culturii. ca o apă între două dealuri. Opera lui Ţuţea. de la zbatere şi îndoială la credinţă şi certitudine.  în Pateric. orice posesor al adevărului trebuie să­l  mărturisească  testamentar. cel tînăr  îi cere  cuvînt de folos sau cuvînt de  învăţătură. discursul lui  Ţuţea abundă   în formule precise. de aceea.Este o operă­mărturisire. dar nu se  ştie nimic despre destinatar.

românesc — trecînd pe sub poarta arcuită. cuvînt de iertare. un sistem creştin ortodox. Creştin.   convenţional. putem vorbi despre un sistem Ţuţea în măsura în care acceptăm definiţia pe care el o  dădea sistemului — că adevăratul sistem e cel care adună neliniştile omului şi le aduce.  Sistemul Fără  să­şi propună  să  aibă  operă. sistemul Ţuţea ar putea fi definit. de fapt. într­o plecăciune în faţa bisericii din mijloc.   cum  nici   întrupările   nu   sînt  comode şi nici uşor de acceptat. Fără  această  finalitate.  în stil călinescian. nu putem vorbi decît  despre  credinţa   lui. e un talant. spre  rezolvare. pînă  la care se aşterne drumul de piatră al adevărului şi simplităţii. Spiritul se  întrupează  numai după  un  şir lung de  profeţi. a putrefacţiei  şi mizeriei.   Daimonul   operei   lui   Ţuţea   este   dorinţa   mutării   din   loc   a  ceţurilor interioare. Cu toate  acestea. cînd vorbim despre sistemul lui  Ţuţea. sistemul rămîne o inutilă   şi sinistră  construcţie. cerului. care ne arată  vinovăţia fundamentală  ce o avem faţă  de cer şi  faţă   de   dumnezeirea   din   noi. depinde de  noi cîtă dojană şi. Iată  de ce. nici nu se  construieşte — ci se dă.   Într­o   eventuală   istorie   a   cugetării  româneşti. cîtă iertare ne va da opera aceasta.  prin care bîntuie de la un capăt la altul stihia  îndoielii.   Creştinismul   e   sistemic   prin   definiţie. Sistemul  Ţuţea e un sistem creştin. cu un sistem.  operă:   o   operă   deloc   comodă. mai ales. Ea presupune un cadru.   conştient   sau   nu. pe  care   o  numim.  Ţuţea se bucură  de  avantajul sistemic al credinţei sale: pentru el.  hristocentrismul e modelul de sistem cu garanţii  în absolut. putem spune că  sistemul. sistemul nu e valabil dacă nu­l mîntuie pe cel  care­l construieşte. cu elemente  vădite   de   mistică   răsăriteană   şi   meditaţie   athonită. opera lui  Ţuţea e cuvînt de dojană.  O creaţie a spiritului e altceva decît un produs.   care   primenesc   şi   pregătesc   lumea   cu   ideea   minunii…   Cei   treisprezece   ani   de  temniţă şi convertire au pregătit lumea românească pentru primirea mărturisirii lui Ţuţea.   coerent. o operă care ne demonstrează finitudinea noastră autonomă  şi mizeria acceptării acesteia. o lume pregătită  în aşa fel  încît să­i primească  rigorile. e un har. fără temere.  Ţuţea nu  şi­a propus să  aibă  nici sistem.   escatologic.  Cuvînt de  învăţătură. ca un sistem mînăstiresc de  . Forţînd  puţin lectura teologică  a termenului de sistem.   funcţia   sistematizatoare   şi   recuperatorie   a   creştinismului.   creştinul  probează.  şi numai  în această  accepţiune gîndirea lui  Ţuţea poate fi identificată. Mai mult.

 Aş încerca să schiţez  un început de Glosar al cuvintelor de învăţătură: Iisus Hristos — «eternitatea care punctează istoria». Ţuţea a perceput dogma în semnificaţie ei vie.  încreştinarea lui  Ţuţea a avut la bază  o receptare  foarte curată. aruncîndu­te pe o insulă. văzînd în ea unicul  mijloc de redare a libertăţii spiritului: dogma eliberează. Aparţinînd unei generaţii culturale de vîrf. aducîndu­te pe continent. unde  mori după  ce un timp ai avut nebunia să  te crezi salvat. Vorbind   despre   o   îngheţare   sistemică   şi   despre   neputinţa   de   a   mai   gîndi   în   afara  limitelor sistemelor existente. colindînd în  speranţa găsirii unei zidiri  întregi. deosebind  între interesant  şi adevărat. Mircea Vulcănescu. dogma e revelaţie. nu constrînge. nefăcînd nici un semn vaselor ce  treceau spre continent. de adevăr revelat.  Creştinismul este starea ontologică  normală  a omului.  singura capabilă să răspundă întrebărilor acumulate prin cultură. un bulevard ce sfîrşeşte într­o groapă. dogma te salvează.  ajungînd în cele din urmă la limitele gîndirii autonome. punîndu­ţi pămîntul  Împărăţiei lui Dumnezeu sub picioare.  mărturisirea.  Ţuţea intuia.   Ţuţea   a   experimentat   copios   binefacerile   conceptului. de altă  esenţă. alături de cel al lui Nae Ionescu. infinita dumnezeire  nu are cum să mărginească  sau să constrîngă… Ţuţea a defrişat unele geometrii. Cultural. Gîndirea lui marchează  permanent aceste  distincţii. Există cîteva cuvinte cu valoare orientativă în gîndirea lui Ţuţea.  avînd   acces   la   toate   izvoarele. ca singură  posibilitate de construcţie ideatică.  Gîndirea lui  Ţuţea e o permanentă  tensiune a trecerii de la concept la dogmă.  înţelepciune  divină. de la  îndoială  la certitudine. Nichifor Crainic ori Constantin  Noica.  Apariţia   gîndirii   creştine   în   traseul   său   spiritual   a   fost   înregistrată   de   Ţuţea   în  închisoare. . Printre ruinele conceptului. acolo unde doar  învecinarea cu Dumnezeu mai putea să  dea  învăţătura salvării. neputinţă   şi libertate. cu gardienii sau cu torţionarii — nefiind altceva decît un  continuu  îndemn la disperare. a valorilor spiritului. a Bisericii.  restul  învecinărilor — cu celula. le probează mereu. Conceptul te salvează  din naufragiu.  Ţuţea a aflat zidirea trainică. conceptul se vădea a fi o mîntuire pe  termen scurt.  ţărănească.gîndire. dogmă — adevăr revelat ce oferă omului libertate şi certitudine.

 iar el  vorbea.   cu   trimitere   în   hăţişul   neputinţei   şi  incertitudinii.   cu   iubire   de   discipol…». sistem — formă  ordonată  de a aduce  în faţa lui Dumnezeu neliniştile  şi nelămuririle  spiritului uman.   prin   însăşi   esenţa   ei   creştin­mărturisitoare.   ilustrul   magistru. magistrul iubit al generaţiei noastre tinere.   gîndirea   lui   Ţuţea   e.  dar sînt oameni.   o   învăţătura  destinată celuilalt. nu am fost mirat văzînd că majoritatea dedicaţiilor de pe cărţile  din biblioteca lui cuprind cuvintele maestru şi discipol. concept —   aproximaţie   raţională. dar nemăsura lui  smerenie se cheamă. De aceea.   la   care   se   mai   adaugă   şi   altele. altcineva: «Domnului Petre  Ţuţea. Dintotdeauna. şi cîte nu învaţă cineva de la un smerit… Pentru mulţi.   altcineva:   «Domnului   Petre   Ţuţea. mîntuire — intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. pedagogic. ca Petre  Ţuţea.  admiraţie şi recunoştinţă domnului Petre Ţuţea.   cînd   cu   Dumnezeu. Cineva îi scrie: «Marelui domn Petre  Ţuţea. Ţuţea a vorbit. sfinţenie — fruntea tablei valorilor la care are acces omul.   pe   două   registre:   cînd   cu   oamenii.   altcineva:   «Domnului   nostru   Profesor…». între persoana umană şi persoana  divină.   iar   altcineva:   «Omagiu. În  prezenţa sa binecuvîntată  ne­am format ca luptători.   Vorbirea   cu  oamenii era o cale de eliberare a ceea ce se structurase pînă atunci. pentru a face loc noilor  .  pentru un timp mai lung sau mai scurt. O gîndire îşi verifică valabilitatea atunci cînd învaţă   pe   alţii. care o viaţă   întreagă  au corespondat  şi s­au  învecinat cu  Dumnezeu în încercarea de a intra în zona certitudinilor. amintiţi­vă  de tînărul  închinător sau de  cel din bibliotecă… Nu s­a considerat niciodată în măsură să aibă discipoli. Judecata de Apoi e prima formă de dialog şi de învecinare cu Dumnezeu.   în   general.revelaţie — formă de dialog învăţătoresc. iubit părinte sufletesc al meu  şi   al   multora…».   au   stat   la   baza  învăţăturii pe care Ţuţea o transmitea tuturor acelora care se întîmplau să­i fie în învecinare.   al  creştinilor  îndrumător…».   autonomă. român — formă lingvistică şi spirituală de a aduce laudă lui Dumnezeu. Toate   cuvintele­cheie   de   mai   sus. creştini  şi români toţi cei care ne­am  simţit în stare de acest fapt…» Însemne Însemne multe a lăsat Petre  Ţuţea prin viaţă.

  mai   frumoase   poate. al revenirii la  dogmă.   drumul   de   la  Bibliotecă  la Biserică. o altă  Realitate. reprezintă pentru cine vrea să înveţe ceva din ea  un mod de recapitulare a istoriei mîntuirii omului şi de reafirmare a necesităţii de a intra în  Biserică şi în ritmul ei liturgic.   dar   altminteri.  însoţit de Kant  şi Maxim  Mărturisitorul.  Îi  învăţa  şi le povestea.  Ţuţea a murit  într­o dimineaţă. deopotrivă.   în   fapt. o altă   învecinare. «Filozofia nuanţelor».  Îşi  punea pălăria largă   în vîrful făpturii lui  înalte  şi.   De   aici. pe cînd se pregătea să  plece de la Bibliotecă  spre  Biserică. spunea el.   nu   esenţial   diferite   de   cele   dinainte. oricît de scurtă.  şi din fericire nu rar. lecţie despre cum să  te uiţi spre cer  şi cum spre pămînt. determinîndu­i să  accepte un alt ritm. Petre  Ţuţea mergea des pe acest drum.   dumnezeiască. de Sfîntul Apostol Pavel  şi Iustin — Martirul  şi Filozoful.   Drumul   de   la   concept   la   dogmă   era.  a murit pentru  că   era  deja  în  Biserică.geometrii. cu seninătatea bucuroasă  a  înţeleptului. uneori. un exerciţiu al valabilităţii.   permanenta   tensiune   a   trecerii   de   la   conceptul   uman.   finit. mergea  împreună  cu alţi oameni. tineri mai  ales.   la   dogma  nesfîrşită.  vecinătatea cu Petre Ţuţea. .  străbătea drumul.  iar  Dumnezeu  vroia  să­L  aibă  cu  Sine  mereu… Învăţătură  prin  învecinare.  oricum — altfel.

Cuprins [Cuvîntul editorului pagina 5] Jurnal 6 octombrie 1990–6 octombrie 1991pagina 7 Epilog  Învăţătura prin Învecinare    pagina 187 pagina 191 .

 ROMÂNIA Conversie în format Winword 2.ro). Bucureşti.0 IBM­PC:  Ioan­Lucian MUNTEAN (muntean@physics.Apărut 1992 Culegere şi paginare pe calculator HUMANITAS Imprimat la Regia Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria CORESI. .pub.