ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CURSUL: ANTROPOLOGIA CULTURII

Conf.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU

ANTROPOLOGIA CULTURII

CUPRINS Prezentarea cursului I. CONCEPTUL DE CULTURĂ I .1. Definiţie şi definiţii I. 2. Cultură şi civilizaţie. Dialectica raportului dintre ele I. 3. Elementele culturale I. Note II. CONCEPTUL DE INDUSTRIE CULTURALĂ ŞI NOILE PROBLEME ALE COMUNICĂRII ARTISTICE II. Note III. POLITICI CULTURALE, CULTURĂ DE MASĂ ŞI SOCIETATE DE MASĂ III. Note IV. CONFLICTUL DINTRE CULTURI IV. 1. Raporturile dintre antropologie, psihologie şi criminologie în abordarea acestei teme IV: 2. Noţiunea de conflict şi graniţele sale socio-culturale IV. 3. Mobilitatea socială şi conflictul dintre modelele culturale IV .4. Conflictul dintre valorile, normele şi codurile culturale IV. Note V. CULTURĂ ŞI PERSONALITATE V. 1. Rolul proceselor de socializare V. 2. Inadaptare socio-culturală şi situaţii conflictuale V. 3. Criza culturii contemporane şi dezorganizarea socială V. 4. Negativismul agresiv şi conflictele interetnice V. 5. Narcotizarea conştiinţei prin intermediul noilor forme culturale V. 6. Teoria frustraţiei şi delincvenţa juvenilă V. Note VI. DE LA ACULTURAŢIE LA TEORIA DEPENDENŢELOR CULTURALE VI. 1. Noţiunea de aculturaţie V1. 2. Aculturaţia în Lumea a Treia VI. Note

ANTROPOLOGIA CULTURII

Cursul de Antropologie culturală îşi propune să analizeze geneza, structura, dinamica şi funcţiile culturilor, pentru a releva factorii care duc la diversificarea comportamentului cultural şi a comunicării culturale. Având ca structuri constitutive materialele culturale, relaţiile şi contactele culturale, evoluţia şi difuzarea culturilor, cursul urmăreşte o abordare bio-psiho-socio-culturală a omului în evoluţia lui filogenetică şi ontogenetică, pentru a evidenţia şi a cunoaşte cât mai mult formele comunicării umane, aşa cum au luat ele naştere în procesul antropogenetic, până la marea diversitate a proceselor etnogenetice. Cursul urmăreşte o fundamentare antropologică a formelor de comunicare umană. Rezultat al evoluţiei relaţiilor de rudenie şi de alianţă, al primelor forme ale vieţii sociale şi religioase şi, nu în ultimul rând, al cerebralizării, apariţia normelor culturale, exterioare condiţiei biologice a omului, a permis saltul ontologic de la natură la cultură, în aventura mirabilă a umanizării.

ANTROPOLOGIA CULTURII I. artele. conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“. dreptul. Definiţia cea mai clară dată culturii din punct de vedere psihologic este următoarea: cultura este elementul învăţat al comportamentului uman. CONCEPTUL DE CULTURĂ I. Prin urmare. educaţii. apărute şi selecţionate istoric şi. incluzând şi realizarea lor în unelte. din partea UNESCO. ca produse ale acţiunii şi. sistemele culturale pot fi considerate. în esenţă. etnologie. În introducerea la Cultura Primitivă (1871). axele interne şi conţinutul acestui concept în general. (cultura agrorum). acumulate şi transmise prin simboluri. deoarece omul însuşi. pe de altă parte. ei au descoperit nu mai puţin de 146! Totodată ei şi-au dat seama de flotările de sens dintre cultură şi civilizaţie. de către Eduard B. ca valori sintetice. subiectivă. saltul calitativ de la existenţa naturală la cea bazată pe valori. prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor. ale ridicării spirituale a omului. Determinativul „învăţat” este aici esenţial . în antropologie. cu înţelesuri uneori opuse. Cultura este detaşare de natură. dintre suprapunerea dintre aceste două categorii. obiceiurile pe care şi le-a însuşit omul ca membru al societăţii“. în special. de care toate fiinţele umane. pe de alta. ca elemente ce condiţionează acţiunea viitoare“ [1]. Oricât ar fi de derutantă interferenţa dintre planurile. în alcătuirea sa specifică. pe de o parte. natura devine cultură. Definiţiile date culturii vizează. Definiţie şi definiţii. dintre natural şi cultural. etnografie şi culturologie. Ca înţeles fundamental. Ca şi în procesul agricol unde ţărâna. Însă extraordinara proliferare a conceptului şi. etapele culturii sunt etape ale umanizării. Din punct de vedere tradiţional. Lewis). Graţie omului. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu cultural. obiectivă. indiferent de grupurile de care aparţin. el descrie cultura ca „acel complex care include cunoaşterea. credinţele. bogată în posibilităţi. pe de o parte. trebuie să fie lucrată pentru a rodi. din valorile ce li se atribuie. cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura. Termenul de „cultură“ a fost introdus în antropologia socială. „cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltarea şi exercitarea puterilor sale spirituale şi morale“ (W. definiţia celor doi urmăreşte eliminarea confuziilor şi evidenţierea genului proxim şi a diferenţei specifice: „Cultura constă din modele implicite sau explicite ale comportării şi pentru comportare. în timp ce prin cultură omul dobândeşte adevărata sa natură. antropologii americani Alfred Louis Kroeber şi Clyde Kluckhohn au primit sarcina. Tylor. pregătiri. totodată. 1. tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formări. să inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultură. structurale şi tehnice ale acestuia. pionierul britanic al acestei discipline. este o unitate dintre biologic şi spiritual. morala. prezentă la Horaţiu şi Cicero. a termenului de cultură ne obligă la o sistematizare după criterii axiologice. funcţionale. devenind un termen tehnic. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi. ar trebui să beneficieze. polii de referinţă. opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale. legat şi de sensul originar menţionat mai sus. În anul 1952. Această concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural. dar şi pentru cea interioară. implicit. compus din bunuri şi valori universale transmise de la o generaţie la alta.

2. Limbajul. o «lume ideală». ele trebuie să fie învăţate de către generaţiile succesive ale unei populaţii.puterea de a construi propria sa lume. a organismului. ele se prezintă ca o condiţie. Însă schimbările se produc atât de lent încât noi nu le percepem decât opunând prezentul trecutului.ANTROPOLOGIA CULTURII deoarece. tot aşa trebuie să considerăm cultura ca existând în sine. dominând viaţa oamenilor. în pofida schimbării constante a persoanelor al căror comportament caracterizează cultura. Faptul că omul este definit ca un „animal creator de cultură“ arată universalitatea culturii umane. Teza realităţii psihologice a culturii constă în aversiunea contra fragmentării experienţei umane.Cultura completează şi. fiind „extramundană”. Dacă avem în vedere stabilitatea şi schimbarea culturală. Un culturolog american descrie în felul următor această legitate culturală: „aşa cum cultura şi dezvoltarea biologică sunt fenomene de ordin diferit. dinamică şi manifestă schimbări continue şi constante. ea scapă de sub controlul omului şi operează în limitele propriilor sale legi. se limitează la om. „supraorganică“. O altă definiţie. religiile reprezintă etapele diferite ale acestui proces. contra separării omului. opoziţiile puternice şi conflictele profunde între forţele obscure. în sine şi prin sine. într-o mare măsură. oricare ar fi formele unei culturi susceptibile de a fi descrisă obiectiv. 3. pe cât de succintă. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei stabilităţii culturale. care nu sunt decât nişte instrumente pasive ale puterii sale“ (Edward Sapir). Definiţia subliniază specificul culturii de a fi mai mult decât un fenomen biologic. Cultura este în acelaşi timp stabilă şi în continuă schimbare. Ele nu trebuie să ignore „tensiunile şi fricţiunile. „Privită în ansamblul ei. fie ea şi rudimentară. Faptul că există un continuum cultural. cultura în totalitatea sa depăşeşte individul. nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât măsurând schimbarea în raport cu conservatorismul. sau fără o concepţie despre Univers. ca atribut al omului. În fiecare din ele omul descoperă şi demonstrează o putere nouă . cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului. care sunt susceptibile să aducă o lumină oarecare în tratarea temei noastre: 1. determină cursul vieţilor noastre. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun unor principii diferite. altfel aceasta se pierde. de la grupul său. pe atât de utilă. Prin această definiţie se recunoaşte explicit că viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi mediul social.Cultura este stabilă. dar acest lucru este cu greutate perceput în gândirea noastră conştientă. Pentru a înţelege natura esenţială a culturii trebuie soluţionate trei paradoxuri aparente. totul demonstrează dinamismul culturii: singurele culturi în întregime statice sunt culturile moarte. dar fiecare dintre manifestările sale locale sau regionale poate fi considerată unică. dar nu absolută. Dar . în timp ce cultura. de asemenea. dar ea este. ale omului.Cultura este universală ca achiziţie umană. fără o cultură incipientă. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. În mod cert. Deşi schimbările culturale se observă pretutindeni. Nici o societate nu trăieşte în anarhie. ea cuprinde toate elementele din caracterul omului adult pe care el le-a învăţat în mod conştient. Dar problema esenţială pentru cursul de faţă este că. Nu există nici o societate fără o concepţie despre viaţă. multiple. constituie un argument în favoarea existenţei obiective a culturii. Argumentul în favoarea realităţii obiective a culturii constă în faptul că. Ele nu confundă însă idealul cu manifestările lui concrete în fiecare moment al devenirii conştiinţei de sine a omului. arta. inconştiente şi forţele creatoare. orice cultură considerată în cursul timpului este dotată cu o vitalitate care transcende viaţa individuală a fiecărui membru care o manifestă. este următoarea: cultura este ceea ce în lume se datorează omului. Filosofia nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond în această lume ideală“ [2]. de aspectele comportamentului său care constituie elementele „superorganice“ ale existenţei sale.

În al doilea rând. Prin acţiunea culturală oamenii stabilesc o legătură simultan esenţială şi permanentă. omul nu ar putea exista în hăţişul fenomenelor care îl înconjoară fără o concepţie despre lume. logică a lumii care îl înconjoară. Valoarea nu este destinată numai individului. Or. sensul concepţiei despre lume este de a combate confuzia. chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în ele după aceleaşi modalităţi. Prin cultură nu se cunoaşte numai valoarea. Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă. Criminalul care urăşte viaţa caută oameni pe care să-i înveţe să urască. ci identitatea obiectivului ei fundamental: desăvârşirea morală a speciei. De aici dorinţa oamenilor de a-i determina pe semenii lor să participe la universul lor axiologic. cât între diferitele personalităţi.spune Heraclit . orientarea vitală a omului este spre „organismul“ cultural şi spre ordinea care trebuie să domnească în lume. Constituţia română nu este numai opera Constituantei. dar de aşa natură încât răspunsul care li se poate da să fie greşit. în primul rând. raţională. Adevărul nu este niciodată un adevăr dacă el este un adevăr numai pentru mine. cultura uneşte între ele conştiinţele generaţiilor. dezordinea. Toate aceste funcţii sunt complementare. Nimic nu este mai greu şi mai disperat pentru om decât să se afle în situaţii contradictorii. acesta este rezultatul unei lupte între forţele contrarii. ci şi punctul de contact al valorilor democraţiei. transformare şi reînnoire. de pildă. nu atât între diferitele laturi ale personalităţii. Concepţia despre lume dă omului siguranţă sau convingere fermă că lumea are sens şi este bine rânduită. pentru ca omul să se descurce şi să se conserve pe acest pământ al făgăduinţei. nici dizarmonie.cum cele discordante se acordă. Cu titlu de exemplificare.ANTROPOLOGIA CULTURII această multiplicitate şi această disparitate nu denotă deci dezacord. iraţionalul fenomenelor şi de a da sens. dacă unui om i se adresează în acelaşi timp două mesaje contradictorii. frumosul nu este nicicând frumos dacă el este frumos numai pentru mine. valoarea se manifestă în conştiinţă şi în lume prin adaptare. Pentru a demonstra o asemenea armonie nu este necesar să dovedim identitatea sau similitudinea diferitelor forţe care au produs-o. „este mai puternică decât cea vizibilă“. Prin fraternitate. există o armonie a tensiunilor opuse ca. chiar dacă participă la aceeaşi valoare. un apel la depăşirea diferenţelor individuale. Disonanţa este în acelaşi timp armonie: contrariile nu se exclud: ele sunt independente“ [3] „Oamenii nu înţeleg . a . Prin vocaţia instauratoare a valorii. dovedind prin aceasta că lumea valorilor este lumea comunicării. cultura apare în societate şi ca un factor de unitate. fără un răspuns posibil. Omul trebuie să aibă siguranţa recunoaşterii faptelor. pentru că nu există cultură fără tradiţie. la universal şi esenţial. la arc şi liră“. cultura uneşte între ele generaţiile şi permite progresul societăţii. Ceea ce uneşte diversele forţe ale culturii nu este o identitate de natură. Fiecare relevă un orizont nou şi ne dezvăluie un aspect nou al fenomenului uman. Opera culturală este. Această luptă nu perturbă „armonia invizibilă“. o structură raţională într-o ordine cosmică. În măsura în care valoarea rămâne imanentă conştiinţelor. după Heraclit. aceasta va produce la om perturbaţii schizofrenice. de asemenea. continuitate şi coeziune. În al treilea rând. Slab înzestrat organic. plasând astfel omul şi viaţa lui într-un context mai larg – contextul ordinii şi al raţiunii. neasigurat şi neocrotit de natură pentru viaţă. Privită din acest unghi de vedere. să adăugăm că. opera culturală este o operă de fraternitate. le inoculează sentimentul ordinii şi al demnităţii şi le face să împărtăşească în comun valorile umanităţii. Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se efectuează prin continuitatea temporală. De aceea. acestea rămân străine unele altora. o premisă pentru viaţa posibilă a omului. fiecare generaţie o transmite următoarei. cultura este un apel adresat tuturor oamenilor să depăşească constrângerile spaţiului şi timpului în căutarea unităţii de spirit şi. în aşa mod încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o răspândeşte pe scară largă. Biologic sau spiritual. Dacă în cultura umană există un echilibru dinamic. care. ci şi pe cel care a instaurat-o. ea aparţine colectivităţii.

plecând de la semnificaţiile diferite ale celor două concepte în diverse ştiinţe socio-umane. deoarece persoana cultă ştie să dea o valoare personală cunoştinţelor pe care ea le-a căpătat. dar nu limitată la aceasta.. În primul sens. Tehnicile de vânătoare ale boşimanilor şi pigmeilor. este întrebuinţat în trei sensuri. A doua semnificaţie este dată de Sapir termenului de cultură în legătură cu un ideal (sau mai degrabă convenţional). adaptarea acţiunii omului la ordinea cosmică. „evoluate“ ori „superioare“ etnologia se referă numai la progresul înregistrat şi la schemele evolutive. în limbajul inconfundabil a ceea ce este propriu unui popor. Cultura devine astfel sinonimă cu „geniul naţional“ sau „spiritul unui popor“. în ultimă instanţă. mai curând decât alţii. există diferite tipuri de cultură şi o varietate extremă a elementelor culturale. A treia semnificaţie a termenului de cultură este o sinteză a primelor două. deoarece chiar şi cei mai înapoiaţi dintre sălbatici trăiesc într-o lume caracterizată socialmente de o reţea complexă de obiceiuri. „Ar fi mai corect. Limitarea termenului cultură doar la activităţile spirituale (artă. ci printr-un proces imitativ mai mult sau mai puţin conştient. semnificaţia este de bogăţie sufletească. Nu se pune accentul pe ceea ce este făcut şi crezut de un popor. tehnici şi atitudini păstrate pe calea tradiţiei. în studiul din 1922: Culture. dacă am spune că această a treia concepţie despre cultură cuprinde atitudinea generală. Sapir propune prin termenul de civilizaţie. întrebuinţat în acest sens. filosofia greacă. Pentru etnologi. manifestările specifice de civilizaţie care conferă unui popor propriul său loc distinct în lume“. atât materială cât şi spirituală. Genuine and Spurious [4]. să le transforme şi să le aplice într-un mod personal. lucru pe care i-l dă şi i-l asigură concepţia sa despre lume. cu prima. deoarece fiecare dintre acestea este un produs al efortului spiritual colectiv al omului şi pentru că fiecare dintre acestea nu este cucerit şi păstrat ca efect direct şi automat al unor calităţi ereditare. credinţa pieilor-roşii în magie. cu cel de civilizaţie. Pentru a evita orice confuzie. indicând orice element socialmente moştenit în viaţa omului. Acelaşi element cultural poate avea un rol esenţial în cultura unui popor şi poate constitui un factor insignifiant sau cu importanţă redusă în cultura altuia. religie. Sapir propune substituirea termenului de cultură. Opinia că „geniul unui popor se reduce. el este întrebuinţat de etnologi şi de istoricii culturii. descoperirile tehnicoştiinţifice din secolul XX. sufletul oricărei culturi. Astfel. Termenul . spune Sapir. concepţiile despre viaţă şi lume. observă Sapir. din acest complex cultural. Etnologul nu formulează asupra lor nici o judecată de valoare. O abordare originală a raporturilor dintre cultură şi civilizaţie. cunoaştere ştiinţifică. ci pe felul cum funcţionează acestea. ea are în comun elementul spiritual a tot ceea ce înseamnă cultură în sens etnologic (civilizaţie): şi anume în sensul că. ea are în comun ideea de patrimoniu spiritual sau material al grupului mai curând decât cel individual. în acest caz ne aflăm în faţa unei deformări datorată presiunii unor influenţe ambientale sau tradiţionale. indiferent dacă aceasta cunoaşte moduri de manifestare diferite în grad şi complexitate. Când vorbeşte de culturi „elementare“ ori „inferioare“. cum sunt făcute şi crezute în viaţa poporului respectiv. nici un om nu este lipsit de cultură. În acest sens.ANTROPOLOGIA CULTURII aprecierii adevărului sau falsităţii faptelor. Cultura poate fi însă şi una impusă de anumite persoane. inclus în tradiţie sau în ereditatea socială. la anumiţi factori ereditari de natură psihologică . Cu cea de-a doua. poezia medievală. bazată pe înţelepciune. ceea ce E. toate sunt elemente ale culturii. În aceasta constă utilitatea deosebită a cursului de antropologie culturală – organizarea culturii sub aspectul adaptării ei la mediul exterior.cultură“. filozofie) prezintă dezavantajul oricărui exclusivism. sunt aleşi factorii care au o valoare semnificativă în domeniul spiritual. Această concepţie despre cultură se individualizează cel mai exact în conceptul de „specific naţional“. va aduce cunoscutul antropolog nord-american Edward Sapir. toate grupurile umane sunt dotate cu cultură.

de exemplu. Foarte adesea. Sapir consideră că ar fi hazardat să susţinem că există culturi care au realizat pe deplin acest ideal de armonie integrală. aşa cum au fost. numeşte principiile axiale ale unei societăţi şi în special principiul raţionalităţii economice. admirabilă în sine şi extrem de eficientă pentru funcţionarea acestei instituţii. Ea nu este un hibrid spiritual. Marea eroare a civilizaţiei industriale este că a aservit omul maşinii. şi anume conştiente şi armonizate cu „geniul“ propriu) şi culturile înstrăinate (spurious. ea o face deoarece simte necesitatea de a simboliza într-o frumoasă arhitectură un impuls care în ea este profund şi vital. un sacrificiu adus civilizaţiei. sau un cercetător tehnic ale căror invenţii şi inovaţii în domenii de vârf aduc avantaje materiale imense unei economii? Sau putem considera . în sensul că nu satisface nevoile spirituale ale angajatelor. care împiedică sinteza armonioasă a elementelor ei. Deja aici întâlnim un reziduu al unei vechi semnificaţii a culturii. această critică este valabilă şi pentru celelalte ţări care au atins o eficienţă economică de invidiat. constituie. din această perspectivă. de exemplu. ceea ce se consideră o caracteristică rasială înnăscută. acest ideal al culturii autentice nu are nimic de-a face cu ceea ce D. cultura greacă din epoca lui Pericle şi. înţelegându-se prin aceasta. în general. Sapir distinge culturile genuine (autentice. Trebuie subliniat însă că această masă de cunoştinţe nu se structurează într-un principiu modelator al personalităţii. mentalitatea populară a conferit termenului de cultură un înţeles aparte. Categoriile care practică profesii liberale şi mai ales clasa tehnică. o dată sedimentat astfel. activitatea secretariatului de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. Ea rămâne ca un fel de declaraţie pentru statusul social al individului respectiv. O cultură autentică (genuină) este expresia unei atitudini complexe în faţa vieţii şi a lumii. în care nici una din funcţiile ei nu conţine în sine o frustrare. în legătură cu coerenţa operaţională care apare dintr-o asemenea conştiinţă. după un studiu atent. Bell. iar energia lui spirituală . şi un „om incult” un inginer de mare valoare. ne apare. într-un anumit grad mai redus. nu este mai puţin adevărat că. în condiţiile globalizării modelului neoliberal. Dacă o cultură autentică înalţă edificii magnifice pentru cult. dar că este posibil să recunoaştem şi să distingem culturile autentice din modul în care ele concură la realizarea unei astfel de integrări a aspiraţiilor şi a idealurilor pe care ele le proclamă. ci pe cele ale studenţilor. Deşi critica lui E. Însă într-o cultură autentică. o atitudine care concepe semnificaţia oricărui element al civilizaţiei în strânsă legătură cu toate celelalte. Un anumit mod de a gândi şi de reacţii specifice la mediu se afirmă în cursul dezvoltării istorice complexe ca normal şi ca tipic. cultura franceză din secolul al XVII-lea. Ceea ce contează într-o cultură autentică este că activităţile trebuie să satisfacă direct pulsiunile lui creatoare şi afective. spune Sapir. un efort inutil sau prost direcţionat. După Sapir. al eficienţei. Se vorbeşte frecvent despre „un om cult” sau despre un om că „are cultură”. În această ordine de idei.ANTROPOLOGIA CULTURII sau biologică“ nu merită atenţie. prin raţionalitatea ei tehnică. Ea este o cultură în care nimic nu este lipsit de semnificaţie spirituală. cu alte cuvinte trebuie să fie mai mult decât o valoare-mijloc.principiului randamentului. numai ca rezultat al unor cauze interne. Putem considera. ca „om cult” un absolvent al Facutăţii de Litere care a citit o parte din capodoperele teatrului absurd. mai ales. De exemplu. conform unui ideal. sunt considerate a fi sau nu culte în virtutea unor criterii de-a dreptul ridicole. opera lui Eugen Ionesco. din cinematografie în special. reuşind să fie organisme spirituale sănătoase. el serveşte ca model pentru elaborarea a noi elemente de civilizaţie. adică deviante de la „geniul“ propriu). spune Sapir. un volum apreciabil de lecturi literare sau de cunoştinţe din ştiinţele umaniste şi artă. Sapir vizează în primul rând societatea nord-americană. nu este suficient ca individul să se simtă o rotiţă a unui mecanism care realizează Binele Public. Pornind de la conştiinţa pe care o cultură o are despre „geniul“ propriu sau „caracterul“ propriu şi. Cu toate acestea. de exemplu. aceea de rafinament intelectual. compus din contradicţii şi din imagini contrafăcute ale unor idealuri falsificate. dar în acelaşi timp unitară şi coerentă.

deşi diferite. înjură birjăreşte şi sfidează eticheta deoarece el nu este bântuit de obsesia autoafirmării. în care grupul creator de cultură devine grup dominant. unde omul a rămas valoarea supremă a Vieţii. menite să schimbe mediul natural şi social al omului. El este politicos prin ostentaţie. Din punct de vedere etnografic. ci arată mai degrabă dialectica raportului cultură-civilizaţie. fie că îşi declină orice responsabilitate. b) după concepţia lui Toynbee. iar cultura exclusiv dominaţia de sine. Dintre diferitele abordări ale raportului cultură-civilizaţie. Un aristocrat. precum şi soluţiile preconizate. în majoritatea cazurilor. îmbrăcat în zdrenţe. de cadrele sociale şi formele ei obiective . Solidaritatea emoţională a săracilor din România cu năpăstuiţii inundaţiilor din Ardeal arată legătura profundă dintre idealul uman şi comportamentul instinctiv în cadrul unei culturi organice. sau reducerii civilizaţiei . modul său de viaţă. se caracterizează. sociale şi politice care duc la modernizarea şi transformarea radicală a structurilor tradiţionale [6]. putem vorbi de civilizaţie prin raportare la starea naturală a strămoşilor şi la progresele obţinute în dezvoltarea relaţiilor sociale şi a modului de viaţă. expresia concret-istorică a stadiului de dezagregare şi moarte fatală a culturilor [5]. nu ezită să-şi împartă bucata de pâine sau adăpostul umil cu un semen aflat în suferinţă. Dimpotrivă. civilizat al omului nu înseamnă cultură. se „pietrifică” în forme monopoliste de organizare statală. activitate conformă unor principii etice. imită tot ceea ce îi poate aduce prestigiu. I. cele mai semnificative ni se par următoarele: a) civilizaţia ar reprezenta faza de decădere prin care trece inevitabil orice cultură în evoluţia sa ciclică: naştere – maturitate – îmbătrânire – moarte.ANTROPOLOGIA CULTURII „inculţi” un jurist ori un matematician ale căror opere de mare valoare în domeniul lor de activitate au o pondere considerabilă în organizarea cunoaşterii şi în menţinerea unei ordini sociale sănătoase? În aceeaşi ordine de idei. în vreme ce un sărac. 2. Dialectica raportului dintre ele Din punctul de vedere care ne interesează în cursul de faţă. ca un parvenit mic burghez. cum este cultura populară din România. El trăieşte valorile culturale la modul natural şi nu mai are nevoie să probeze această stare autentică de a fi. Acestea nu mai au suficientă forţă creatoare. civilizaţia este redusă la totalitatea fenomenelor economice. este în pas cu moda şi pune un mare preţ pe eleganţa vestimentară şi pe arta conversaţiei de salon. realizarea funcţiei sociale a valorilor culturale. fără a cădea însă în greşeala identificării lor totale. Cultură şi civilizaţie. civilizaţia reprezintă procesul activ de transformare a valorilor culturale în norme de comportament. Ele urmează întotdeauna declinului şi dezagregării culturilor. prin ruperea creativităţii spirituale de mecanismele instituţionale.faptele de civilizaţie. printr-o nelegitimă asimilare a crizei unei orânduiri cu criza civilizaţiei. d) o altă orientare vede în civilizaţie exclusiv stăpânirea naturii de către om. în funcţie de dezvoltarea forţelor de producţie dintr-o formaţiune socialeconomică. În spatele acestei etichete ostentative se află însă impulsurile primare nefalsificate de natura civilizaţiei. parvenitul ţine să demonstreze în orice moment statutul său de om cult. de pildă. sau se închide în carapacea egoismului său. în general. Civilizaţia reprezintă sensul activ al culturii. O situaţie-limită arată că reacţiile parvenitului nu au fost deloc modelate de forţa umanizantă a valorilor culturale: el fie că dă bir cu fugiţii de la locul faptei. comportamentul exterior. Interpretările recente resping teza metafizică a rupturii dintre cultură şi civilizaţie ca două realităţi diametral opuse. Poziţiile de principiu ale acestei atitudini. Aceste două concepţii se caracterizează îndeosebi prin postularea unei opoziţii arbitrare culturăcivilizaţie. tehnico-ştiinţifice. pe baza stăpânirii mediului înconjurător. c) tendinţa de interpretare a civilizaţiei ca totalitatea bunurilor materiale şi cuceririlor tehnice în perspectiva nivelului de trai şi a standardului de viaţă.

Această inadaptare reuşeşte uneori să se corecteze de la sine destul de rapid. devine creator de societate. în mai multe societăţi care sunt marcate de aceste caractere. dar şi majoritatea eforturilor care tind să promoveze o existenţă mai igienică. În această mişcare. Fără o cultură creatoare de valori. sensul activ şi funcţional al ei. este însoţită de o răsturnare şi o scădere a valorilor culturale. În fiecare societate. cel mai adesea. este sortită morţii. de civilizaţia tehnotronică şi de societatea tehnotronică. omul cunoaşte şi valorizează natura pe care o raportează la scopurile sale. 5) Funcţia civilizatoare a culturii se realizează prin sistemul de învăţământ. Dar. De aceea se vorbeşte de statutul tehnic şi de civilizaţia tehnică. prin definiţie. pe care indivizii cei mai conştienţi o pot resimţi ca pe o insuficienţă fundamentală a culturii. Civilizaţia poate fi observată într-o societate sau. efort socializat. pe exercitarea aptitudinilor şi energiilor spirituale. în transformarea societăţii şi a civilizaţiei sale. prin civilizaţie. Orice schimbare care modifică profund cursul civilizaţiei. civilizaţia. deoarece ea nu reflectă decât valorile materiale care duc la îmbogăţirea condiţiilor de viaţă. Aceasta deoarece între dezvoltarea unei civilizaţii şi autenticitatea culturii care îi constituie esenţa sa spirituală nu există corelaţii necesare. Aceste raporturi marchează structurile sociale. în care accentul este pus pe dimensiunea interioară. formele de putere. în particular orice schimbare care intervine în suportul economic. mai sănătoasă şi. într-o mare măsură. instituţiile. tipuri tradiţionale de reacţie reuşesc să se menţină. Cultura este. lăuntrice. 4) Cultura este alcătuită din ciclul creaţiei şi constituirii valorilor. antrenate de forţa de inerţie a vechilor modele culturale. civilizaţia este. de civilizaţia industrială şi de societatea industrială. un dialog activ între om şi lume. Ele reţin următoarele distincţii şi interferenţe între cele două concepte: 1) Cultura este un proces de umanizare a naturii. 3) Prin cultură. dar se întâmplă uneori ca ea să persiste de-a lungul mai multor generaţii. domeniul acţiunii şi eficienţei. creaţie şi efort personal. 6) Forţa de propagare a civilizaţiei depinde de organizarea politică a societăţii în care are loc integrarea valorilor culturale în practica socială [7]. într-un grup sau la un individ şi unei mişcări dialectice între transformările materiale suferite şi schimbările voluntare. tehnica nu este cultură. 2) Civilizaţia este un mod de existenţă a culturii. Acest rafinament progresiv este rezultatul inevitabil şi cumulativ al diferenţierii experienţei sociale şi al complexificării neîntrerupte a nenumăratelor tipuri de organizare. cultura corespunde în acelaşi timp unui mod particular de a trăi. prin instituţii care asigură pătrunderea valorilor culturale în celulele vieţii sociale şi transformarea societăţii într-o societate civilizată. grupul sau individul îşi aduce partea sa activă şi constructivă în practica de zi cu zi. civilizaţia rezultă din integrarea omului în societate. mai umană. omul transformă realitatea socială. Această neadaptare a reacţiilor tradiţionale la noile condiţii este însoţită de o anume nelinişte. Cultura rezultă din distanţa ce-l separă din ce în ce mai mult pe om de natură. aşa cum este cazul în SUA. de a gândi. Prin urmare. fixată în structuri rigide şi nereînnoibile. prin definiţie. Prin dezvoltarea civilizaţiei se înţelege rafinamentul crescând al condiţiilor de existenţă materiale şi sociale. tehnice şi instrumentale ale culturii.ANTROPOLOGIA CULTURII la aspectele şi structurile materiale. unei forme originale a civilizaţiei într-o societate dată. de a acţiona. civilizaţia din ciclul circulaţiei şi materializării valorilor. unde o stare . Civilizaţia este caracterizată prin raporturi specifice dintre oameni şi natură. Prin rafinament se înţelege nu numai evoluţia intelectuală şi tehnică a confortului. precum şi prin raporturile sociale care iau naştere între oameni în procesul muncii şi al stăpânirii mediului înconjurător.

Îndeosebi. În general. schemă care este întrebuinţată până acum. d) adăpost.ANTROPOLOGIA CULTURII cronică de inadaptare culturală a făcut ca civilizaţia pragmatică a americanilor să fie resimţită ca un rol de apendice cultural lipsit de orice funcţie. Nu este mai puţin adevărat că una din cauzele inadaptării muncitorilor emigranţi în ţările industrializate nu are la bază funcţia axială a vieţii culturale. dar despre care ştie că îi asigura un curaj şi o bucurie pe care prosperitatea de care se bucură acum nu îl ajută deloc să le redescopere. 9. biologice sau primare. pentru o cultură este mai uşor să rămână autentică la un nivel scăzut de civilizaţie. Chiar dacă el reuşeşte să adopte maniere satisfăcătoare de comportament pentru noul său mediu. Malinowski a ilustrat acest concept prin următoarea listă a „nevoilor de bază”.. creatorul conceptului spaţial important de „arii culturale” în cartea sa. Artă: sculptură. e) jocuri şi întreceri sportive. nostalgia unei stări sufleteşti pe care cu greu o va defini. 1923). Practici religioase: a) forme rituale. De exemplu. Elemente materiale: a) baza de nutriţie şi de alimentaţie caracteristice. c) tratamentul acordat morţilor. deoarece diferenţierea între funcţiile sociale şi cele economice ale acesteia este mai mică. fireşte. 8. Conducerea: a) forma politică. dar de neînlocuit. cu modificări personale. muzică etc. individul are un rol determinant în sistemul cultural. ţesături. sociale religioase şi estetice armonios în care individul este departe de a fi un element pasiv. indianul dezorientat devine victima unui gol sufletesc imens. b) procedee juridice şi legale. dând fiecărui cuvânt o semnificaţie precisă şi fiecărei probleme o clarificare particulară. . Proprietatea: a) personal reală. 7. 4. b) metodele de apreciere a relaţiilor. El a fost expulzat din căldura confortabilă a unei culturi şi se regăseşte expus vântului rece al existenţei raţionalizate. Mitologie şi cunoştinţe ştiinţifice. Man and Culture (New York. În cazul în care se alterează integritatea politică a tribului în contact cu alţii şi când valorile culturale nu se bucură de atmosfera necesară respiraţiei lor. 3. Cuvânt: limbaj. totodată. şi seria corespunzătoare de reacţii culturale care devin „necesităţi culturale”. de antropologii care se angajează să studieze un trib dat sau un popor dat: 1. desen. Într-o operă postumă (1944). Prin urmare. el este. b) tipul de valori şi de schimb. problema capitală şi dificilă care se pune tuturor civilizaţiilor a căror organizare devine rapid foarte complexă este cum să folosim binefacerile unei civilizaţii. pictură. Antropologul american Clark Winsler. integrarea armonioasă a indienilor nord-americani în civilizaţia triburilor lor arată vitalitatea pe care o dovedesc culturile societăţilor mai puţin dezvoltate. Elementele culturale Preocuparea principală a antropologilor a fost de a crea o ştiinţă tehnic perfectă. Războiul. individului rolul său de nucleu de valori culturale. sistem de scriitură etc. Familia şi sistemele sociale: a) formele de căsătorie. f) arme. 2. d) controlul social. individul riscă mai puţin să nu fie decât un fragment insignifiant al organismului social. păstrându-i. g) profesii şi industrii. I. Solidaritatea legăturilor care unesc pe fiecare dintre activităţile economice. 3. b) adăpost. imprimându-i o formă pe care uneori el o creează. tehnică etc. c) mijloace de transport şi de călătorie. e) unelte. 5. a propus o schemă cuprinzând nouă categorii care formează baza „culturii universale”. 6. b) îngrijirea bolnavilor. c) succesiunea. c) comerţul. înclinat să-şi păstreze amintirile dureroase ale unui paradis pierdut.

umanism“. Stuttgart. Umrisse einer Morphologie der Weltgeschichte. Ernst. Vezi. Necesitatea de procurare a hranei 2. vezi Alexandru TĂNASE. ediţia a IV-a. Oswald. Éditions de Minuit. Protecţie 5. Bucureşti.. Der Gang der Weltgeschichte . Îmbrăcăminte. pp. pp. vol.Aufstieg und Verfall der Kulturen. în Filosofie.ANTROPOLOGIA CULTURII Nevoi de bază 1. Mâncare 6. pp. Organizarea rudeniei 3. p. Ibidem. 1976. 435-459. 1954. Clyde. Bucureşti. 59. civilizaţie. Alexandru. Essai sur l’homme. Exerciţiu 7.. CASSIRER. Der Untergang des Abendlandes. Gestalt und Wirklichkeit. Paris. Igienă KROEBER. Reproducere 3. University Press of California. TĂNASE. Culture. 241-264. p. Selected Writings of Edward Sapir in Language. H. . 1952. Creştere 7. Securitate 5. adăpost 4. Editura Didactică şi Pedagogică. 1920. München. SPENGLER. pp. Culture and Personality. M.Cultură. pe larg. Studiu retipărit în antologia de scrisori a lui E. Meridiane. N. Berkeley. 355-363. Arnold. C. Pentru o expunere mai amplă a aceleiaşi problematici. Bunăstarea corpului 4. 1975. 260. Metabolism 2. NOTE [1] [2] [3] [4] [5] [6] [7] Reacţii culturale 1. Cultură şi civilizaţie. 39-68.I. KLUCKHOHN. Sănătate I.. 1949. Activitate 6. L. Cambridge. A Critical Review of Concepts and Definitions. A. SAPIR. Massachusetts. TOYNBEE. Becksche Verlagsbuchhandlung. . 1975. W. Kohlemmer G.

decât politic. În felul acesta. identice cu cele din cadrul proceselor de producţie materială din economiile dezvoltate. expresia „industrie culturală“ [2] a fost aleasă tocmai pentru a sublinia caracterul fals al acestui aspect pretins „popular“ la care se referă expresia „mass culture“. accesibilă consumatorului care. Acesta nu o mai percepe ca pe o expresie ideală a existentului. o conotaţie pozitivă. După cum Th. aproape tot Institutul de Cercetări Sociale emigrează din cauza venirii la putere în Germania a regimului nazist. de propagare a valorilor ei perene în rândul maselor. W. ea are drept rol tocmai să omogenizeze şi să neutralizeze conflictele posibile. văd în cultura populară [3] sau în cultura de masă o dimensiune ideologică a raţionalizării capitalismului târziu. în alte contexte social-politice. în acelaşi timp. Coborând operele la nivelul mărfurilor care se supun legii cererii şi ofertei. CONCEPTUL DE INDUSTRIE CULTURALA SI NOILE PROBLEME ALE COMUNICARII ARTISTICE Termenul Kulturindustrie. unde orice proces al cunoaşterii şi al acţiunii era lipsit de intenţionalitatea subiectivă şi intersubiectivă. ci ca pe o promisiune de consum. desemnează exploatarea sistematică şi programatică a „bunurilor culturale“ în scopuri comerciale. opera de artă a devenit „palpabilă“. Reacţiile culturii europene la acest ansamblu de fapte şi de transformări social – politice şi economice din perioada interbelică au fost mai mult de ordin etic şi teleologic. în special pe cele care ar putea să provină din mediile culturale. în goana lui după satisfacerea nevoilor false. ca reducere progresivă a existentului la funcţii elementare. menţinerea status – quo – ului şi satisfacerea nevoilor mereu recreate de un sistem de publicitate şi de propagandă. întreprindere foarte rentabilă pentru logica societăţii de consum. Morin. Daniel Bell. E. W. Dimpotrivă. teoreticienii cei mai distinşi ai acestui fenomen. Adorno va explica mai târziu. vede în ea o simplă valoare de întrebuinţare. fiind complice a ideologiei dominante. specifică societăţilor capitaliste dezvoltate. asupra existenţei şi locului ocupat de om în lume.ANTROPOLOGIA CULTURII II. deoarece ea permite. întrebuinţat de Th. W. Adorno şi Max Horkheimer în lucrarea Dialektik der Aufklarung [1]. În măsura în care arta corespunde nevoilor sociale potenţial oficiale. Anticipând. Ea apare ca proces obiectiv şi ireversibil nu numai în cadrul dezvoltării capitaliste. Adorno şi H. astfel. Th. a unei nevoi spirituale vitale. operei de artă i se banalizează şi i se suprimă orice veleitate de interogare asupra ordinii sociale stabilite. Industria culturală reflectă. Edward Shills. Aceasta nu înseamnă însă că noţiunea „cultură de masă nu poate avea. o formalizare a proceselor de creaţie după logica proceselor industriale. Formalizarea proceselor de gândire şi a metodelor de cunoaştere era resimţită ca o pierdere mai mult sau mai puţin intenţionată a oricăror referinţe axiologice transcendentale. aceleaşi raporturi şi aceleaşi contradicţii ca industria bunurilor materiale. ea a devenit o întreprindere orientată spre profit. După . Temele fundamentale ale dezbaterilor intelectuale din acea perioadă gravitau în jurul consecinţelor pe care raţionalizarea economică le genera pe planul vieţii spirituale. în capitolul cu acelaşi nume. În primăvara anului 1933. cu deosebirea că. putem defini industria culturală ca fiind procesul de producere a bunurilor de consum culturale după normele marketingului cultural şi ale raţionalităţii industriale. de democratizare a „culturii superioare“. dar şi în cadrul condiţiilor culturale contemporane. ca pe un lucru asupra căruia el îşi proiectează dorinţa şi de la care el aşteaptă ceva: să-i umple timpul şi să-i gonească plictiseala chinuitoare de fiinţă faţă în faţă cu sine însăşi. la un individ care devine cu uşurinţă prada totalităţii false. Marcuse.

reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt au văzut în cultura de masă „terenul pe care poate germina totalitarismul politic“[5]. mai ales. Contactul cu realitatea. Falsa armonie a particularului şi universalului este. principalii membri [4] ai Institutului se stabilesc în Statele Unite. În plus. în studiul mecanismelor „care asigură mediaţia dintre cultură şi politică“. accelerarea ritmurilor perceptive şi productive. legate de anchetele privind autoritarismul latent din societatea americană. care. în numele unei pretinse incapacităţi a limbajului artistic de a comunica subiectivitatea situaţiilor limită şi de a realiza plenitudinea vieţii. astfel. urmează indiferenţa „cotidiană“ a lui Neue Sachlichkeit. ca formă pură a obiectului. în societatea americană. au dus la crearea unei industrii culturale fără precedent. le-a demonstrat că. abstracţia imobilă a cunoaşterii specializate. Adorno şi Horkheimer exprimă lapidar forţa atotputernică a acestei industrii: „Radioul este pentru fascism ceea ce tiparul a fost pentru Reformă“ [7]. completă a status – quo – ului. în ciuda încercărilor de Gestaltung. Evazionismul. O obiectivitate care înseamnă. deoarece ea este capabilă să legene în iluzii victimele sale până la acceptarea pasivă. mercificarea produselor artistice. semn pur. unde vor activa în cadrul Departamentului de Cercetări Sociale al Universităţii Columbia. iar consecinţele previzibile asupra vieţii culturale nu se lăsaseră prea mult aşteptate: degradarea generală a „calităţii vieţii“ spirituale. Cum au reacţionat avangardele artistice în faţa acestui proces obiectiv şi ireversibil al dezvoltării tehnice? Au reacţionat şi ele prin negarea sistematică a artei şi culturii tradiţionale. în restauraţia „spiritualizată“ a lui W. Referindu-se la faptul că manipularea ideologică a mass-media ajunsese să creeze pentru mase funcţia harismatică a Führerului. lipsit de dimensiunea contestării. „O dată cu declinul forţelor de mediere în societate – (studiile privind declinul rolului familiei în procesul de socializare – n. deoarece obiectivitatea primordială a lucrurilor ar fi net superioară capacităţii de sugestie a artei. Neue Sachlichkeit . din cauza solitudinii şi izolării omului contemporan.ANTROPOLOGIA CULTURII câţiva ani de peregrinări prin Europa. deservite de unul din cele mai puternice sisteme de mijloace de informare şi tehnologice din lume. procesele de raţionalizare şi planificare a muncii atinseseră cel mai înalt grad din lumea occidentală. s-a caracterizat prin dorinţa de întoarcere la realitatea elementară. schematismul generalizat al raporturilor sociale. într-o anumită manieră. mai sinistră decât şocul contradicţiilor sociale. Subiectul şi Obiectul. La origine. indiferenţa obiectului. De aceea. departe de a satisface speranţele legitime ale noilor veniţi.n. indiferenţă faţă de menirea socială a artei şi de rosturile întrebuinţării sale. Într-adevăr. la nivelul epocii. masificarea muncii intelectuale. dezvoltarea tehnologică serveşte industria culturală americană aşa cum mai înainte a contribuit la întărirea controlului asupra comunicării şi informaţiei de către propaganda nazistă. nu este de mirare că. absenţa semnificaţiei. în special la filialele Institutului de la Geneva. Noua obiectivitate se regăseşte. după epuizarea acestei dimensiuni contestatare la curentele moderniste şi a negaţiei ca valoare pozitivă a dadaismului. Funcţiile şi categoriile subiectivităţii se reduc la un sistem dat de elemente. studiile despre cultura de masă sunt. iar caracterele obiectelor la spiritul geometric. în arhitectura raţionalistă. Paris şi Londra. permit supunerea maselor la logica dominantă a sistemului într-un mod mult mai subtil şi mai eficient decât metodele brutal represive ale dictaturilor făţişe. lipsa unui subiect care să-l intenţioneze. lipsită de expresivitatea simbolică şi de imaginea esenţializată a realităţii. prin propagarea neobosită a lui american way of life în lume. Kandinsky şi Paul Klee [8].) şansele de dezvoltare a oricărei forme de rezistenţă negativă s-au diminuat serios“ [6]. ca obiect abstract. . prin controlul datelor de bază ale personalităţii. Toate aceste evidenţe.pentru că este reîntoarcere a obiectivităţii fară nici un conţinut. pierderea simţului valorii. Însă evocarea unei realităţi în sine redusă la formele şi volumele geometrice constituie o lume pur dimensională. în muzica dodecafonică şi atonală a lui Schönberg şi Alban Berg.

are loc o adevărată revoluţie a gustului în rândurile masei de cititori ai revistelor ilustrate. în aceste condiţii. Spengler sau Thomas Mann. Surprinzător. şi disoluţiei acelui cadru economic feudal închis. o corelaţie între Weltanschaung-ul de grup şi proiecţia acestuia la nivelul aspiraţiilor. Löwenthal demonstrează cum. într-o lume a volumelor geometrice care încearcă să sintetizeze. de exemplu. care în 1941 ar fi crescut într-o proporţie de 50%. de influenţa bazei asupra suprastructurii. liderii politici şi profesionişti. De aici. Cultura de masă. şi aceasta fiind condiţionată. pentru a deveni simple simboluri manipulative. ca urmare a Marii Revoluţii Franceze. Fromm. Nu este de mirare. de umanitate şi-au pierdut substanţa lor. Astfel. ca arta să decadă. modelele biografice din lumea artei ar fi fost în 1901 dintre cele mai . subiectul biografiilor celebre se deplasează de la oamenii de afaceri. principalul agent prin care. care a pătruns şi a pus stăpânire pe domeniile reproducţiei artistice şi culturale lărgite. nefiind în stare să înţeleagă „cultura superioară“. 1942-1943” (ediţia Paul F. În secolul nostru. Lazarsfeld). în societatea pretehnologică. care reflecta cel mai bine nevoile sublimate ale societăţii. se reifică într-o structură dinamică a formelor. factorii responsabili ai culturii şi artei din societăţile capitaliste au adaptat producţia artistică la legile economice ale pieţei. printre altele. Löwenthal. elitele spirituale ar fi părăsit scena istoriei datorită erupţiei maselor. în care distribuţia rolurilor şi a valorilor era fixată într-o corelare armonioasă cu nevoile reale ale comunităţii şi ale fiecărui individ. în ultimă instanţă. În plus. în intervalul 1900-1941. Ambiţia de a realiza aceste principii în viaţa socială s-a epuizat în forma sa: cel care nu ştie ce este libertatea nu este în măsură nici să lupte pentru ea pe plan politic.ANTROPOLOGIA CULTURII formalizându-se. în linii generale asemănător. în favoarea idolilor muzicii uşoare. redactor-şef al revistei „Sozialforschung” şi colaborator îndelungat al lui Max Horkheimer. De fapt. atât de Marcuse şi Fromm. Această interpretare strict elitistă a fost deviată de către reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt într-o optică economicistă sau organicistă. Ideea de bază care circumscrie întregul eşafodaj teoretic al tezelor filosofilor şi sociologilor occidentali privind industria culturală este că marile inovaţii ale epocii moderne au fost plătite printr-un declin al conştiinţei teoretice. dezagregarea Eului într-un mediu ostil fiinţării autentice. în intervalul 1900-1940. după mulţi politologi occidentali. în reprezentările simultane ale obiectelor. progresul a dus la un grad niciodată atins dominarea societăţii asupra naturii. fiind mai mult un fel de istorie a mentalităţilor. lipsa caracterului alienant şi abstract al medierilor simbolice din această cultură construită organic. ai cinematografului şi ai sportului. Metoda sa sociologică. Postulatele lor ţin de tezele teoriei critice potrivit căreia disoluţia autorităţii paterne şi criza individului liberal se datorează. îşi vor fabrica o „cultură mediocră“ la nivelul imitaţiei deformate a primeia. Löwenthal a comparat articolele biografice din Collier’s şi din The Saturday Evening Post şi a ajuns la concluzia că. se circumscrie gnoseologiei antropologizate din Dialektik der Aufklarung. universul relaţiilor de producţie pe care se baza diviziunea muncii era foarte concret şi nu depăşea nivelul comunităţii. reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt privesc cu aceeaşi nostalgie ca şi Goethe. edificată pe măsura cristalizării „teoriei critice”. manipulându-l în interesele lor. de libertate. Artistul. Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt vedeau în progresul tehnic. pe de altă parte. în accepţia negativă tipică a Şcolii de la Frankfurt. cunoştea calitatea şi nevoile publicului său şi acţiona ca atare pentru satisfacerea lor. Aceasta înseamnă că principiile de adevăr. a fost însoţit de o evoluţie care nu acordă valoare decât la ceea ce este imediat utilizabil şi tehnic exploatabil. marile epoci de creaţie artistică. prin medierea condiţiilor materiale. Acestea. în "Radio Research. Benjamin sau L. cât şi de W. a constituit una din temele dominante ale activităţii lui Leo Löwenthal. ca şi meseriaşul sau artizanul. dar. revoluţie condiţionată de o identificare şi de o proiecţie ideală a eroului în sistemul de valori al culturii populare. Procesualitatea acestui fenomen este evidenţiată. de dreptate. După E. predominanţi la începutul secolului. care se întâlnesc într-o nouă obiectivitate.

pentru Löwenthal. toate „stelele“ îşi etalează actele cotidiene steoretipe ale vieţii de vedete. Cultura superioară pretehnologică ar fi bidimensională. De exemplu. prin acţiunile lor.„idolii consumului“. la urma urmei: politicianul şi businessman-ul au devenit capricioşi. idealizată. Pe lângă ordinea reală. jucători de baseball. se identifică cu criza artei în societatea de masă. 1942 adresată lui Max Horkheimer. care îşi propunea să descopere psihologia consumului de masă ca „mediere între imaginea unei societăţi în opera de artă încheiată“. accentul pus pe senzaţional. Marcuse pleacă de la dihotomia dintre cultura superioară şi realitatea socială în societăţile pretehnologice. De la Liz Taylor la Marylin Monroe. feudalul. Dar chiar şi eroii „serioşi“ din 1941 nu mai sunt atât de serioşi. dominante. pe erotism. pusă sub acuzări [11]. cultura superioară a fost întotdeauna concesivă. lipsa stărilor conflictuale dintre erou şi mediul social trădează acel „happy end“ din cinematografia americană. Metoda comparativă în studierea biografiilor îl duce pe Löwenthal la concluzia că „ideea însăşi de producţie. A. prostituate. deorece în perioada postbelică asistăm la o explozie a biografiilor cu eroi din lumea actorilor de film. de la periferia beletristicului. un E. Maurois. Referindu-se la eroii biografiilor din revistele populare. proiectează speranţa într-o viaţă şi societate viitoare mai bune şi mai drepte. Superficialitatea cu care sunt tratate momentele cheie ale devenirii în viaţa acestor personaje. acceptarea inconştientă a consumului. nu pot fi încadraţi în tendinţa generală din deceniul ’40. care. schimbărilor. iar realitatea a fost rareori tulburată de idealurile şi adevărurile ei“ [10]. în sensul transformărilor. unde s-a asistat la o adevărată bătălie între industria cinematografică europeană şi cea americană. prin elementele opoziţionale transcendente pe care le conţinea. ele au invadat pur şi simplu piaţa culturală. Ludwing. Aceasta reflectă capacitatea de receptare a gândirii maselor. apar personajele contestatare care. pe lângă personaje care erau expresia ordinii reale. Löwenthal observă că „prin însuşi interesul pe care masele îl manifestă faţă de aceste personaje şi prin modul lor de a le consuma exprimă o nostalgie pentru o viaţă inocentă“. de la Clark Gable la Lawrence Olivier. pianişti etc. precum contele. excentrici şi nu mai sunt atât de realişti ca liderii puternici din 1901. care ar fi devenit protagoniştii absoluţi ai revistelor populare ilustrate. de unde foamea de „idoli“ din această categorie spre care s-au deplasat biografiile contemporane. stresului şi uniformităţii exasperante a benzii rulante. Acest fenomen ar conţine visul umanităţii viitoare. „În această ordine condiţia umană este expusă. Metoda sociologică a lui Löwenthal. deoarece constituia o altă dimensiune a realităţii. este exprimată într-o scrisoare din 3 februarie.ANTROPOLOGIA CULTURII serioase: cântăreţi de operă. acţiunii continue a maşinilor şi organizaţiilor asupra omului şi asupra naturii a devenit oribilă“ [9]. Preocuparea pentru criza individualismului. abandonaţi ai soartei. Ştefan Zweig etc. cunoscut îndeobşte sub numele de „viaţă romanţată“. Toată recuzita genului minor se află aici. preotul. seniorul. unde este proiectată dorinţa inconştientă de evadare a maselor din universul terifiant al frustrărilor. H. Mai ales prin intermediul peliculei. – în timp ce „idolii” din 1941 sunt toţi stele de cinema. . în succesiunea tiranică a imaginii artistice. care ar putea să-şi concentreze propriile aspiraţii în sfera consumului de bunuri. Concluziile lui Löwenthal au însă valoare sub raport vizionar. cultura superioară mai cunoştea şi o ordine ideală. care continuă şi astăzi să-şi manifeste influenţa modelatoare. cântăreţi de muzică uşoară. unde „cele două sfere antagoniste ale societăţii au coexistat întotdeauna. în domeniul sublimat al spiritului. sculptori. prinţul. se confirmă în normele tehnice şi structurile compoziţionale ale acestui gen literar hibrid. Or. în marea lor majoritate ocnaşi. Poziţia sociologistă a lui Löwenthal capătă un plus de claritate prin abordarea aceluiaşi fenomen de către Herbert Marcuse în Omul unidimensional. artişti. de la Ava Gardner la Brigitte Bardot. Pe eroii de biografii din 1901 Löwenthal îi numeşte „idolii producţiei“ (self-made-man) iar pe cei de astăzi . poeţi. Aceste personaje. din rândul cântăreţilor de muzică uşoară şi din sport.

decât de importanţa nonidentităţii şi de elementul subiectiv în reluarea discontinuităţilor şi a mediaţiilor între diferitele fenomene cărora Adorno. Corespondenţele sunt tot date ale memorabilului. nu valoarea de adevăr. mai preocupat fiind de prezenţa universalului în particular.. Pe ea se bazează raţionalitatea status-quo-ului. se află într-un raport direct cu contextul magic şi religios din care arta îşi trage obârşia. Bazându-se pe ideile împrumutate din Proust.. Mijloacele de informare în masă sunt cele care aduc aceste valori ale culturii superioare la forma de marfă: „Valoarea de schimb contează. Însă în nici o altă lucrare de specialitate nu transpare mai clar concepţia despre rolul tradiţiei în cadrul culturii moderne ca în studiul lui Walter Benjamin. nimbul unic care înconjoară opera de artă originară şi constituie expresia autenticităţii ei. Ei confirmau în felul acesta punctul de vedere al lui Max Horkheimer după care o operă este cu atât mai valoroasă cu cât este mai adânc înrădăcinată în contextul social-istoric din care se originează.Opera de artă în epoca reproductibilităţii ei tehnice“. Chiar şi noţiunea de aură. Prin intermediul unui proces de secularizare. Însă nici un alt gânditor din cadrul Şcolii nu a fost atât de preocupat de impactul comunicării şi receptării artistice asupra destinului operei însăşi în condiţiile raţionalizării crescânde a proceselor sociale ca Walter Benjamin. atunci ea se prezintă ca . Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt acordau o atenţie deosebită tradiţiei. înţeleasă ca o experienţă trăită şi integrată (Erfahrung). De aici rolul tradiţiei. În zilele noastre.. “Das Kunstwerk im Zeitalter seiner technischen Reproduzierarbeit” (. Benjamin abordează o temă fundamentală şi anume distincţia dintre două tipuri de experienţă: Erfahrungen . prin reproducerea şi etalarea lor pe scară largă“ [12]. O caracteristică a vieţii moderne ar fi evaziunea veritabilei experienţe (Erfahrung). fie că este vorba de existenţa colectivă sau de viaţa particulară. pe care poetul damnat şi vagabond încearcă să o efectueze cu cât mai puţine zguduituri posibile.corespondenţe” relevante prin artă şi pentru Urphänomene. impregnată de analogii mitice şi religioase care i-ar fi marcat o structură nostalgică a temperamentului.integrate” şi Erlebnisse . în ciuda noutăţii evidente a acesteia. Să observăm în treacăt că acest interes nu este fără legătură cu aspiraţia lui Benjamin spre o stare ideală de libertate şi cu potenţialul contestatar al artei autentice.. Şi în cazul lui Baudelaire ar fi vorba de o experienţă care are loc în domeniul cultural. Dacă ea iese din această sferă. Adorno sublinia şi el importanţa tradiţiei. În studiul “Sur quelques thmes baudelairiens”. prin puritatea sufletului şi a speranţei lor. „Situaţia aporetică“ pe care o cunoaşte arta în cadrul societăţii actuale obligă pe membrii Institutului de Cercetări Sociale să studieze determinarea socială a artei plecând de la „problemele imanente” ale formei în care s-au materializat conflictele sociale. derivă tot dintr-o experienţă specifică. forme eterne care traversează natura la Goethe. Benjamin insista pe rolul tradiţiei într-o experienţă autentică: . La aceasta pare să fi contribuit şi gândirea sa.ANTROPOLOGIA CULTURII conţin.) apărut în .atomizate”. Horkheimer şi Marcuse le acordau o foarte mare atenţie. iar orice altă raţionalitate îi este subordonată“ [13]. în domeniul frumosului valoarea de cult se manifestă ca valoare artistică. Bergson şi Freud. menit să conserve artei o matrice socioistorică şi o determinantă ideală variabilităţii fenomenelor artistice faţă de întreprinderile beotice şi autotelice privind frumosul artistic în secolul XX.. cultura de masă a lichidat bidimensionalitatea culturii superioare „nu prin negarea sau prin respingerea valorilor culturale.Experienţa este. o promisiune de fericire (une promesse de bonheur). ci prin încorporarea lor cu toptanul în ordinea existentă. la drept vorbind. o problemă de tradiţie. Ea este mai puţin rezultatul faptelor strict ancorate în memorie cât şi al unei convergenţe de date acumulate şi adesea inconştiente în memorie” [14].frumos”. pe care o simţea vie în muzica lui Schönberg.. Interesul lui Benjamin pentru încercarea lui Baudelaire de a stabili . dar pe care Benjamin le transpune în istorie.

raportul dintre imaginea cinematografică şi perspectiva în artele plastice aruncă o lumină revelatorie asupra modificării funcţionale a artei odată cu inventarea fotografiei şi cu limbajul imaginilor. hic et nunc – ul ei. ipso facto. între care cea artistică a devenit. în timpul reprezentării” [22]. Această deplasare cantitativă de la funcţia parazitară. Dacă actorul de teatru se transpune totodată şi într-un rol. .ANTROPOLOGIA CULTURII Zeitschrift fur Sozialforschung (V.chintesenţa a tot ceea ce aderă la ea. una accesorie. şi anume cea a autenticităţii sale. existenţa ei unicală în locul în care se află. Raportul dintre pictură şi fotografie şi.încât ea obţine uniformul cu ajutorul reproducerii chiar şi de la unical. Declinul acestui nimb de neconfundat al operei în zilele noastre se datorează unei modificări a percepţiei senzoriale. începând cu durata sa materială şi până la mărturia sa istorică” [17]. de cult. . de a-şi adapta realizarea la public. prin imagine. prin reproducerea tehnică dobândesc o valoare de expunere din ce în ce mai mare în epoca modernă.. Prima dintre ele vizează raportul dintre reproducere şi imagine: . Tradiţia fixează operei de artă o aură care reprezintă caracterul de unicitate..de a ajunge în posesia obiectului printr-o cât mai mare apropiere. corelativă.ajunge astfel în atitudinea unui examinator netulburat de nici un fel de contact personal cu actorul” [23]. O operă ruptă din continuitatea tradiţiei îşi pierde caracterul ei auratic: de exemplu. întrucât nu-şi prezintă el însuşi realizarea publicului e lipsit de posibilitatea..O statuie antică a Venerei. care făceau din ea un obiect de cult. Un lanţ de analogii şi de antiteze insolite dezvăluie alte corelaţii între tehnicile de producţie şi statutul actual al operei de artă... realizarea artistică a actorului de teatru prin el însuşi şi realizarea artistică a actorului de cinema prin intermediul aparatului de filmare: . Benjamin.. O diferenţă cu consecinţe imprevizibile pentru estetica tradiţională a fost. sub forma tradiţiei. Modalitatea originară a împlântării operei de artă în conexiunea tradiţiei îşi găsea expresia în cult” [15]. Specific maselor ar fi dorinţa nestăvilită .caracterul unical şi durata sunt la fel de strâns împletite în aceasta din urmă cum sunt caracterul fugitiv şi repetabilitatea în cea dintâi” [21]. Ceea ce li se înfăţişa însă amândurora în acelaşi fel era unicitatea ei. prin intermediul industriei culturale şi intereselor comerciale: . de exemplu. decât la clericii medievali care vedeau în ea un idol pernicios. de la origine. cu un alt cuvânt: aura ei. statuile din catedrale sau icoanele bisericii. prin reproducere” [19].ca apariţie unicală a unei depărtări. Definiţia aurei . Or. dacă aura este acel hic et nunc al operei de artă. În primele portrete fotografice se mai păstrează încă valoarea de cult a imaginii: amintirea celor dragi dispăruţi este înconjurată de aură. ambele fenomene fiind legate de apariţia maselor pe scena istoriei: . În zilele noastre. atât pentru gândire. care înregistrează impersonal şi rece locul crimei sau delictului... destrămarea aurei constituie semnul unei apercepţii atât de uniforme. din funcţie specifică. de exemplu. la început având funcţii cultice. într-un plan mai vast. prin contrafacere.1.. cât şi pentru intuiţie” [20]. rezervată actorului de teatru. se află într-o altă conexiune a tradiţiei la greci. încât a dus la o modificare calitativă a naturii ei şi la funcţii cu totul noi. autenticitatea unei opere este . Publicul . la funcţia expozitivă poate fi ilustrată cel mai bine în evoluţia fotografiei. de la primele portrete la fotografia judiciară. nr. după W. ba mai mult. autenticitate. oricât de apropiată ar fi ea” [16] ar fi fără obiect dacă nu i s-ar adăuga o alta.Realizarea unei ..apropieri” a lucrurilor sub raport spaţial şi uman e o preocupare la fel de pasionată a maselor contemporane după cum este şi dorinţa lor de a înfrânge caracterul unical al oricărui dat prin receptarea reproducerii sale” [18]. De aici pleacă alte ramificaţii cauzale în analiză. 1936). actorul de film nu realizează acest lucru decât într-un mod neunitar şi parţial. Diferitele tehnici contemporane de reproducere a operei de artă au făcut ca valoarea ei de expunere să capete o asemenea prioritate.Actorul de film. Orientarea realităţii către mase şi a maselor către ea e un proces de importanţă nelimitată.

valoare de luptă” [27]. Căci dacă receptarea optică avea loc prin intermediul cufundării şi al contemplării. „De îndată ce criteriul autenticităţii nu mai este aplicabil producţiei artistice. prin contemplare nemijlocită şi intimă nu mai este posibilă în secolul XX. Benjamin vede în cinematograf o „schimbare calitativă a raportului maselor cu arta”. mai exact: dacă o reduce – prin aplicarea mâinii . În loc să se bazeze pe ritual. Cea a pictorului e una totală. Cel mai bun exemplu este tot cinematograful. prin descompunerea şi montajul ei în laboratoarele de filmare. el atribuia propriilor sale teze o . spectatorul nu mai are posibilitatea să se cufunde. Reproducerea tehnică a operei de artă „modifică atitudinea masei faţă de artă”. nici să se concentreze.Magicianul menţine distanţa naturală dintre el şi cel tratat. Ea vizează schimbarea modalităţii de participare a maselor la receptarea operei de artă. Magicianul şi chirurgul se află în acelaşi raport ca pictorul şi operatorul cinematografic. concluziile studiului sunt departe de a fi pesimiste. Căci. întrucât imaginile. Năvălirea maselor pe piaţa consumului cultural însă a schimbat. Încercând să schiţeze „principiile fundamentale ale teoriei materialiste a artei”. Care sunt consecinţele reproducerii tehnice a operei de artă pe planul esteticii actuale? Pătrunderea masivă a filmului în viaţa fiecărui individ modifică atitudinea artistică a marelui public..în foarte mică măsură. ca în cazul picturii. în dauna celei dintâi.ANTROPOLOGIA CULTURII Deosebirea dintre estetica teatrului şi cea a filmului în ce priveşte dispariţia aurei operei de artă vizează şi locul din care poate fi percepută iluzia acţiunii de teatru. Pictorul păstrează în munca sa o distanţă naturală faţă de dat. în faţa lui . atitudinea masei „dintr-una extrem de retrogradă. ci pe calea familiarizării şi a obişnuinţei. dimpotrivă. Aici. Chirurgul procedează invers: el reduce în foarte mare măsură distanţa faţă de cel tratat – pătrunzând în interiorul acestuia – şi o sporeşte numai puţin – prin precauţia cu care i se mişcă mâna printre organe…. masa dispersată cufundă opera de artă în ea însăşi” [25]. operatorul. în biserici. la rândul lui. cantitatea în calitate şi a adus în prim-planul dezbaterii estetice raportul dintre divertisment şi concentrare: „cel care se concentrează în faţa operei de artă se cufundă în ea … Dimpotrivă. substituie asociaţiile subiectului contemplator prin ordinea voită de ele. pătrunde adânc în ţesutul datelor. a deconcentrării care nu implică atenţia şi participarea cognitivă în timpul vizionării spectacolului cinematografic. el nutrea o speranţă paradoxală în potenţialul progresist al artei politizate. o „critică revoluţionară a reprezentărilor tradiţionale despre artă” [26]. Or. Acest procedeu tehnic de artificializare a realităţii. aparatura a pătruns atât de adânc în esenţa realităţii. O receptare colectivă. sub presiunea contactului cotidian.. Iarăşi o asociaţie insolită de imagini ne va ajuta să înţelegem datul de fond al problemei. o sporeşte – în virtutea autorităţii sale – foarte mult. De aceea. La „estetizarea politicii” realizată de fascism Benjamin voia să răspundă prin „politizarea marxistă a artei” [28]. Acest raport duce. orice funcţie a artei este tulburată. dintre magician şi chirurg. subsecvent. datorită înlocuirii valorii de cult a operei prin valoarea sa spectaculară. Deplângând pierderea aurei. la o inversare a raportului dintre receptarea optică a operei şi cea tactilă. Imaginile pe care le obţin amândoi diferă imens. poate doar ca rezultat al decupajului imaginilor. în film. ale cărei părţi sunt recompuse după o lege nouă” [24]. industria culturală are în industria cinematografică cel mai activ ferment al ei. . colectivizate. prin forţa lor de şoc. poate fi mai bine înţeles prin recurgerea la analogia dintre pictură şi carul de luat vederi şi. ca de exemplu. Pentru că reproducerea tehnică a filmului îşi are condiţia ei aprioric determinată exact în tehnica producerii lui. Cu toate acestea. prin număr şi tendinţă. cea a operatorului e una multiplu fragmentată. în faţa succedării de imagini filmate. receptarea prin simţuri nu se mai realizează pe calea atenţiei şi a concentrării. inexistentă în studioul de filmare. a tablourilor ca în evul mediu. ea se bazează deacum înainte pe o altă formă a praxisului: politica” [29]. încât aceasta poate fi prezentată ca o natură de gradul al doilea.

În această perspectivă. este clar că. diferenţa dintre pictură şi fotografie ar fi că pictura oferă privirii o realitate de care nici un ochi nu se mulţumeşte. el va înţelege ansamblul imaginilor care. bazat pe reproducerea tehnică. încercând să scape de ea imediat. tind să se grupeze în jurul lui” [31]. „Căci nu există deloc privire care să nu aştepte un răspuns de la fiinţa căreia i se adresează. cărora le place misterul. fotografia va fi jucat un rol decisiv. era cel mai eficient mijloc de împăcare a masei cu status – quo – ul. ca şi de o privire în sensul strict al termenului) experienţa aurei cunoaşte astfel plenitudinea sa. de un efort voluntar. În măsura în care arta vizează frumosul încât. ele sunt astăzi achiziţii esenţiale pentru o societate care face din ce în ce mai puţin loc contemplării” [32]. deoarece pentru imaginea care serveşte cultului este un lucru capital ca ea să nu poată fi abordată.). în orice ocazie.şi om. Când această aşteptare este umplută (de o idee. Aceştia considerau pe bună dreptate că arta şi cultura „pozitive” vor servi logicii dominaţiei. este acel ceva din care această dorinţă însăşi încetează să se hrănească: „în faţa tabloului. vor să creadă că obiectele păstrează ceva din ochii care le-au privit (. aşa cum demonstrează industriile contemporane ale filmului. atitudinea critică şi cea hedonistă coincid” [30].. băuturii care stinge setea” [34]. deci.. nimic ca atare nu caracterizează reproducerile tehnice unde fenomenul nu găseşte nici un loc. scria în această privinţă Proust. prin esenţă.. care vizează percepţia însăşi: „Ceea ce face plăcerea insaţiabilă când este vorba de lucrurile frumoase este imaginea unei lumi anterioare. Aura ar corespunde. experienţei pe care contemplarea operei de artă o creează. În această viziune. iar fotografia corespunde mai curând alimentului care satisface foamea. „Ea s-ar putea defini ca puterea de a crea dorinţe de un anumit fel. este inabordabil. astfel ea confirmă aura în care vede „unica apariţie a unei realităţi îndepărtate” [37].) Experienţa aurei se bazează. memoria involuntară nu o asimilează decât o singură dată. ca de exemplu. pe transferul la nivelul raporturilor dintre neanimat şi natură . acesta trebuie să apară. niciodată privirea nu se satură. W.. din esenţa însăşi a timpurilor. Benjamin va relua problematica aurei în condiţiile reproducţiei operei de artă. în faţa lui Chaplin (…). căreia ea îi corespunde la origine. apărute din memoria involuntară. Îndepărtatul. care caracterizează memoria voluntară şi care favorizează tehnicile de reproducţie restrânge câmpul imaginaţiei. A simţi aura unui lucru înseamnă a-i conferi puterea de a ridica ochii” [36]. inovaţiile tehnice în procesul de producţie artistică „lărgesc câmpul memoriei voluntare. încât monumentele şi tablourile nu ne apar decât sub voalul sensibil pe care l-au ţesut iubirea şi contemplarea atâtor amintiri de-a lungul secolelor” [38]. Dacă se admite că imaginile apărute din memoria involuntară se deosebesc de celelalte pentru că ele posedă o aură. Însă criza legată de reproducţia operelor de artă nu este decât un aspect al unei crize mai generale. Deşi fotografia îmbogăţeşte rapid „albumul cititorului” şi „aduce în ochii acestuia precizia care lipseşte memoriei sale” această disponibilitate constantă. Câţiva ani mai târziu. permit. La cinematograf. în fenomenele care se pot numi „declinul aurei”. Observaţiile sale foarte optimiste vor declanşa dezacordul foarte violent al lui Th. De aceea. (. de atenţie. ceIe a căror realizare reclamă <ceva frumos>” [33]. conservarea evenimentului in imagini vizuale şi sonore.ANTROPOLOGIA CULTURII Picasso. „Unele spirite. Adorno şi Max Horkheimer. cea pe care Baudelaire o prezintă ca ascunsă de lacrimile nostalgiei” [35]. este că aparatul captează imaginea omului fără să-i întoarcă privirea sa. în acest gen de obiecte. Această definiţie are meritul de a evidenţia caracterul cultual al aurei. . al unei forme de reacţie curente în societatea umană. Or. ceea ce ar satisface voinţa însăşi. Încercând să fixeze o amintire. cinematograful. ceea ce este inuman în procesul de producţie artistică. se schimbă într-una extrem de progresistă. De îndată ce este privit – sau se crede privit – el îşi ridică ochii. Prin „aură a unui obiect oferit intuiţiei. După Benjamin.

Lichidarea elementului originar şi unic în moştenirea culturală modifică. prin diferite tehnici ale pieţei. Nici contextul socio-istoric al originării operei nu este afectat. sub presiunea crescândă a nevoii de valori artistice. prin .. Damiani. perspectivele. fără ca prin acestea arta să sufere. tehnicile de reproducţie înlocuiesc printr-un fenomen de masă evenimentele care s-au produs o singură dată. Mai mult. Însă. este sacrificată în actul reproducerii. ele ne oferă o actualizare a acestui obiect. semnificaţia socială a artei. Teza lui Benjamin potrivit căreia tehnicile de reproducere smulg opera reprodusă din fluxul tradiţiei este incorectă în generalitatea ei. cu forţa sa de mărturie istorică. întreprinsă de B. Capodoperele neorealismului italian. Prin aceasta. grupate după evoluţia gustului sau după criteriile stilistice. reproducerea tehnică sau manuală s-au practicat într-un ritm deloc neglijabil. în însăşi esenţa ei. Comunicarea imaginii a devenit un segment al universului general al informaţiei. mai poate fi aplicat producţiei artistice contemporane. Multiplicând în zeci de mii de exemplare o capodoperă. prin indicii de producţie. cu precizia şi fineţea lor impresionante. Acest ansamblu de relaţii pune în lumină un alt fapt decisiv care apare pentru prima oară în istoria civilizaţiei: graţie mass-media se reproduc tot mai mult opere de artă făcute tocmai pentru a fi reproduse. nu sunt afectate de multiplicarea operelor în zeci de mii de exemplare. o alterare sau devalorizare. ca urmare a democratizării şanselor de acces la educaţia culturală şi artistică. să aprecieze caracterul unical al operelor de artă ca pe ceva demn de a fi reprodus şi apropiat. Aceste două procese contradictorii provoacă o profundă forţă de penetraţie a calităţii transmise. jocul de lumini şi umbre. în virtutea discrepanţei dintre cerere şi ofertă. ca şi faptul că numai operatorul răspunde la impulsurile şi cerinţele publicului. dar prin reproducerea în serie afectează autoritatea de unicat a operei. Arta a continuat să-şi exercite menirea ei firească. orice rol tradiţional al artei este bulversat. relieful. demonstrează până la ce nivel criteriul autenticităţii. Căci la întrebarea: ce fel de tradiţie? se observă că fluxul integrator de valori culturale sau succesiunea operelor în timp. Benjamin situează diviziunea socială a muncii ca epicentru al proceselor de producţie culturale şi artistice. sau ecranizarea romanului realist din secolele XVIII-XIX. Nu este mai puţin adevărat însă că noile condiţii tehnice. pe baza caracterului unical al operei. în avantajul evidenţierii duratei sale continue: mesajul generaluman în mărturia autotelică a plăsmuirii. de vreme ce tehnicile de reproducere au ajuns atât de sofisticate încât nu mai putem deosebi copia de original. tocmai pe baza conştiinţei reproducerii a ceva unic. atitudinea însăşi a maselor şi a „elitelor cunoscătoare” nu s-a schimbat deloc faţă de artă datorită acestor practici. noţiunea însăşi de autenticitate nu mai are sens pentru o reproducere tehnică sau manuală. adică durata materială a operei.B. Dimpotrivă. şi să cunoască în evoluţia ei noi forme şi tehnici de exprimare a mesajului. lasă intact conţinutul însuşi al operei de artă. totodată. şi în Evul Mediu. valoarea lor artistică nu suferă.ANTROPOLOGIA CULTURII La capătul acestei sumare evidenţieri a densităţii ideatice a studiului se impun mai multe observaţii. în serialele de televiziune. Numai în măsura în care se acţionează specific în interiorul producţiei culturale. de la Antonioni până la D. Permiţând obiectului reprodus într-un film sau la televiziune să se ofere spectatorilor din toate locurile şi simultan. dar ele tind. în principiu. Industrializarea mecanismelor culturale este acum un dat. autenticitatea sa. Şi în Antichitate. prin canalele de informare active şi pasive. irepetabil. nici o atrofiere. prin procesul pe care l-am descris. Masele primesc reproducerile cu deplină conştiinţă a naturii lor diferite şi originale. Sub forţa de şoc a noilor condiţii social-culturale. metoda de comunicare heterodirectă a industriei culturale. culorile primitive. Dacă hic et nunc-ul originalului reprezintă ceea ce se numeşte autenticitatea sa. de-acum înainte se acţionează asupra unei alte forme a praxisului obiectului artistic. şi anume asupra transmisibilităţii sale. conform matricei lor compoziţionale. întrucât le aparţine de jure şi de facto. tonurile.C.

al schimbării relaţiilor de producţie (excluzând orice derivare mecanicistă şi pozitivistă). nu este mai . Benjamin a amplificat spaţiile câmpurilor culturale operaţionale cu acele instrumente de comunicare în concordanţă cu actualitatea istorico-socială.ANTROPOLOGIA CULTURII instrumente tehnice tot atât de calificate ca şi cele întrebuinţate în planificarea producţiei industriale. mai bine. cu mărirea tirajelor. publicitatea mass-media şi mecanismele represive şi anonime ale birocraţiilor editoriale pot reduce la tăcere. Adaptarea noilor tehnici de producţie a schimbat radical perspectivele artistice tradiţionale. celei a spectatorilor sau auditoriului” [40]. iar. Reproducerea standardizată a operelor a impus noi norme tehnice şi de producţie „sensibilităţii creatorului şi. dar el pleca de la consideraţia fundamentală că astfel de condiţii nu sunt reductibile la un proces mecanicist de derivare din schimbarea însăşi ci. corelabil imediat cu diferite paliere ale realităţii sociale sau conştiinţei. în mod persuasiv. Mai ales a doua fază a operei sale este caracterizată de două procese majore: constatarea unei disoluţii a individualităţii şi certitudinea că noile tehnici de producţie artistică ar fi jucat un rol preponderent în receptarea noului public. arta este un moment în care nu se reprezintă. sunt deduse din momentul intern şi dialectic propulsiv. de aspect primordial al creaţiei. Benjamin demonstrează cum tehnicile artistice şi de comunicare reprezintă elemente specifice ale concentrării dinamice a raportului dintre producţia culturală şi utilizarea socială şi cum. sub presiunea noilor condiţii tehnice această caracteristică îşi pierde actualmente semnificaţia. ci se realizează schimbarea însăşi. de vreme ce menirea specifică a artei este tocmai de a fi comunicată. Ambele categorii au devenit victima unui reflex „de pasivitate şi de supunere”. Scriitori sau artişti mediocri pot deveni peste noapte nume extrem de populare. Dispariţia caracterului unical al operei a dus la desacralizarea artei. Dacă se recunoaşte unanim că romanele poliţiste sau de aventuri nu sunt opere de artă. inconfundabil şi de neînlocuit. Plecând de la aceste premise. se poate afirma ca W. Graţie diferitelor tehnici de reproducere. a adoraţiei şi a respectului. obiectul unic devine obiect multiplu. s-a ajuns la identificarea valorii artistice cu numărul de reproduceri obţinute. ceea ce a dus la o sensibilitate evidentă faţă de operele minore. De aceea. prin izolare. adică cel mai mare număr de cumpărători. valoarea ei devenind virtuală doar în cadrul triunghiului: autor – public – timp ? Dacă „originalitatea a fost multă vreme considerată o caracteristică vitală a artei” [39] prin ideea de origine. Lui Benjamin îi era foarte clar că schimbarea condiţiilor producţiei culturale este intim legată de schimbarea condiţiilor raporturilor sociale. Mai consecvent şi mai concret decât ceilalţi reprezentanţi ai curentelor avangardiste. mesajul ei indezirabil. legate încă de vechile raporturi de producţie. Cum şi la ce nivel afectează transmiterea tehnică a operei statutul ei axiologic. create cu intenţia manifestă de a satisface gustul publicului. dimpotrivă. de obiect unic. Pentru materializarea unei astfel de ipoteze. se poate prospecta o reagregare politică a diferitelor ţesuturi sociale. caracterul pseudoanonim pe care tehnicile de reproducere îl imprimă operelor de artă face de neconceput cunoaşterea acestora în stare de manuscris sau proiect. Benjamin corelează acele elemente ale interacţiunii simbolice care concurează la precizarea funcţiilor comunicării pe baze de corespondenţe sau afinităţi elective. După cum am văzut. care fundamentau în trecut valoarea lor religiosă şi cultică prin puterea emoţiei estetice. Chiar dacă valoarea artistică autentică a unei opere poate fi invers proporţională cu numărul de exemplare vândute. ca moment specific al producţiei culturale. ele constituie instrumente concrete prin care se articulează şi variază un astfel de raport. Convins de vacuitatea conceptelor tradiţionale de geniu şi de inspiraţie. pe de altă parte. prin urmare. diferitele tehnici de exprimare şi de comunicare devin raporturi concrete dintre grupurile sociale şi producţia culturală. datorită faptului că opera lor a avut cel mai mare succes de librărie. Benjamin a considerat produsul cultural şi artistic ca moment intrinsec al transformării sau.

decât mijlocul unei aprecieri mai inteligente. în eseul ”On Popular Muzic”. tendinţa de monopolizare a tuturor sectoarelor societăţii şi. Astfel.W. reacţia societăţii în faţa nesiguranţei şi temerilor printr-o creştere a elementelor sale conformiste. de identificare afectivă pe care le simte cel care face parte dintr-un auditoriu prezent în sala concertului dispar. Recunoaşterea a ceea ce este asemănător dorinţei momentane ar fi esenţa audiţiei de masă şi aceasta ar fi mai curând un scop în sine. Izolând individul de lumea operei. ceea ce creează o senzaţie persistentă de inexistenţă. timpul normal este suspendat de orice operă de artă. . Adorno arată cum radioul vulgarizează o falsă cunoaştere muzicală. După Adorno. industria culturală o programează pentru producţia de serie care devine caducă. „Prezenţa” muzicii ar fi compromisă pentru auditor şi. deturnarea de la scopurile revendicative. venind după execuţia însăşi. Adorno vede altceva decât atemporalitatea repetitivă a culturii afirmative. Volumul real al execuţiei şi sentimentul de comunitate. în timpul messei. al reproducerilor artei în punctul de contact dintre tradiţie şi durată. care o lipsea de funcţia ei modelatoare şi integrativă. Fiind un mijloc de reproducere de gradul doi. într-un sector artistic mult mai sensibil şi cu o stăpânire mult mai sigură a logicii dialectice şi anume în sociologia comunicării artistice şi receptării muzicii radiofonice. erau menite să sfideze timpul. o bună parte a farmecului său „auratic”. radioul reţine „nunc-ul” sau actualitatea execuţiei.. Studiile lui Adorno despre estetica receptării muzicale prezintă unele teze de bază ale industriei culturale: structura de marfă a societăţii moderne. Mai putem. odată cu ea. în neostoitul joc al senzaţiilor efemere. a mass-media. Prin urmare. Oamenii o citesc în timpul călătoriilor în mijloace de transport. În locul experienţei muzicale cu toate calităţile sale ”auratice”.spaţiul” simfonic care. De fapt. când o astfel de literatură este aruncată imediat după lectură în coşurile de gunoi din sălile de aşteptare. autoritatea sa pe bază de unicitate. radioul distruge . Conştiinţa acestei durate eterne transpărea şi din opţiunea artistului pentru materiale rezistente în faţa acţiunii fizice şi chimice a agenţilor externi. dar nu şi „hic-ul” său. dar în locul lui apare o omogenizare esenţializată a realităţii. localizarea sa. oamenii fiind conştienţi că ea va fi înlocuită imediat cu o alta. intitulat ”Music Appreciation Hour”. Dându-i impresia că asistă în carne şi oase la un concert.suspendarea conştiinţei timpului” care caracterizează marile opere simfonice. Într-un alt eseu. ca şi coloanele gotice şi ogivele unei catedrale pentru concertul de orgă. existenţa antagonismelor sociale în domeniul cultural.. acaparează auditoriul unui concert autentic. El înghesuie auditoriul într-un timp de serie. Înainte vreme operele de artă erau concepute ca o reprezentare sensibilă a eternităţii şi. bineînţeles. colectivă şi obiectivă. de inconsistenţă a operei. În această suspensie. de crisalidă. prin funcţia lor cultică şi auratică. oare.ANTROPOLOGIA CULTURII puţin adevărat că această „literatură industrială” a invadat pur şi simplu piaţa cărţii în ţările dezvoltate. standardizarea şi pseudoindividualitatea sunt trăsăturile cele mai izbitoare ale muzicii populare. în loc să îl scufunde în . vorbi astăzi de perenitatea în timp a artei. Producţia în masă de opere normalizate i-a conferit acestei literaturi statut de bun de consum. El distinge astfel una din trăsăturile fundamentale a ceea ce Benjamin numise aura operei de artă. muzica devine un ciment social ai cărui lianţi sunt distracţia. ascultătorii de radio nu primesc decât o formă depersonalizată a muzicii. publicat pentru Biroul de Cercetări Radiofonice de la Princeton. pe băncile peroanelor. 0 continuare a problematicii benjaminiene privind receptarea operei de artă în epoca reproducerii ei tehnice avea să fie realizată de Th. Odată succesul unei formule stilistice fiind asigurat. radioul introducea o schimbare radicală în atitudinea estetică a auditoriului. al goanei după senzaţional? Această efemeritate răneşte caracterul organic. Receptarea informaţiei muzicale transmisă la radio trăda nevoia de conformism a maselor de ascultători. radioul redusese muzica la starea de ornament al vieţii cotidiene. pseudosatisfacerea dorinţelor şi dezvoltarea pasivităţii. Adorno în perioada 1938-1941. prin injoncţiunea agresivă a artefactului.

Această confirmare a noilor posibilităţi de acţiune a imaginii filmice şi electronice asupra filmului este însoţită de o denunţare a puterii de manipulare a mass-media care întâlneşte. înseamnă întotdeauna: a nu te gândi la nimic. ostil picturii lui Picasso sau Klee. devine potenţial progresist de îndată ce asistă la un film al lui Chaplin. cu atât ea poate acţiona mai brutal asupra nevoilor consumatorilor. „râsul spectatorului este cu totul altceva decât bun şi revoluţionar. Timpul de serie ar corespunde prăbuşirii individualităţii autentice care implică o dezvoltare. Dar în alte doze homeopatice şi altă altitudine a simţirii: „Cu cât poziţiile industriei culturale se întăresc. Contrar a ceea ce credea Benjamin. Or. fără nici o rezonanţă negativă. dimpotrivă. a uita suferinţa însăşi în care aceasta este arătată... Industria cinematografică. „se îngrijeşte foarte puţin de montaj şi de tehnicile elaborate. Adorno a recunoscut mai târziu că unul din argumentele sale este depăşit: „cel după care simfonia radiodifuzată nu are nimic de-a face cu simfonia. ci. Lipsită de unitatea totalităţii estetice. „tendinţa de ascultare atomizată” este „probabil aspectul cel mai universal al conştiinţei muzicale contemporane”. le poate suscita. el este plin de cel mai adânc sadism burghez” [43]. cel mai adesea.).. atunci fetişismul şi înstrăinarea operelor de artă în cadrul unei societăţi înstrăinate urmează cu consecvenţă teoria sublimării estetice şi receptarea lor aidoma.. Dar aceasta nu mai este adevărat astăzi. la începutul anilor '60.. A se distra înseamnă a fi de acord (. o fugă din faţa ultimei voinţe de rezistenţă pe care această realitate poate încă să o fi lăsat să subziste în fiecare” [44]. bucăţi de melodii ieşite din contextul lor. tezele lui Adorno: „În interiorul sferei audio-vizuale.). Dacă structura imaginarului care guvernează. disciplina şi ajunge chiar până la a aboli amuzamentul (. multe elemente magice sunt preluate şi dezvoltate. de o formă a neputinţei. Este efectiv o fugă. teză justificată pe atunci de alterarea pe care tehnica i-o impune sunetului (. În cursul spectacolului de cinema şi de televiziune. este relevat mai în detaliu de Horkheimer şi Adorno în Dialectica raţiunii. favorizat de tehnicile avangardei şi prezent mai ales în cinema. chiar şi de tehnicile televizuale cele mai sofisticate care.. o fugă din faţa tristei realităţi. cinematograful apare ca „forma de artă” . Este vorba. Astfel.). având o semnificaţie şi un raport aparte cu totalitatea. Amuzamentul este catharsis. Benjamin înlocuieşte elementul magic pe care el îl crede dispărut din opera de artă. datorită reproducerii tehnice. orienta. în acelaşi timp prin puterea lor de impact şi prin formele lor de gândire magică ce-şi impun natura lor şi procedeele utilizării lor. datorită tehnicilor stereofonice de înaltă fidelitate ale înregistrării muzicale”. încep să modifice profund domeniul audio-vizualului. Benjamin ţinea în mod special la distincţia dintre timpul „omogen şi vid” şi timpul care este plin de „a-prezent” [41].. informaţia atinge sensibilitatea fără a se supune în mod necesar inflexiunilor de judecată şi. dar nu cum se pretinde. Argumentul după care râsul nu ar putea să fie considerat ca un element de conştientizare progresistă.ANTROPOLOGIA CULTURII care prefigurează ordinea temporală a unei „alte” societăţi. este vorba mai mult de a restitui mimetic şi într-un mod infantil realitatea” [42]. Pentru Adorno. configuraţia elementelor faţă de întreg este înrudită cu legile care guvernează societatea. În privinţa imaginilor şocante care acţionează ca semnale si nu ca semne. cu funcţia de catarsis a şocului. intuiţia si afectivitatea intră în joc înainte ca instanţele de control ale personalităţilor să fi fost în măsură să perceapă chiar mesajele intenţionate” [45]. în cadrul operei.. simfonia se degradează într-o serie de fragmente reificate. aproape punct cu punct. în fond. imaginile filmice prevalează. notează Adorno. Naivitatea lui Benjamin rezidă în credinţa că un acelaşi public. deoarece filmul posedă „un caracter de diversiune în funcţie de şocurile provocate la spectator de schimbările de locuri şi decoruri” [46]. fără chiar să le dea prilejul. dimpotrivă. el realizează programul aristotelic al unei purgaţii a pasiunilor. ci ca o aprobare a statu-quo-ului.

în prezenţa unei muzici devenită de neînţeles sau în prezenţa cotidianului care îi este străin. dar un examinator care se distrează” [50].aceasta este teza pe care Adorno. este. În studiul său despre jazz [52].) Cu jazzul. deprinde. Dacă această experienţă a şocului poate fi şi negativă. cine se distrează se poate. după Adorno. Cel care. subiectivitatea . pentru el. Adorno indică marile linii ale concepţiei sale despre industria culturală cu aplicare la sfera muzicală: perceput adesea ca „un corectiv la izolarea burgheză a artei autonome” şi ca „o depăşire a muzicii reificate”. de îndată ce ea va putea să mobilizeze masele. să spunem mai mult: este clar că el nu poate îndeplini anumite sarcini. ca muzică a expresiei şi a creaţiei totale. totuşi. identice cu cele pe care le suferă cetăţeanul . Publicul din ţările obscure este un examinator. individul are tendinţa să refuze aceste sarcini. Este ceea ce se face acum graţie cinematografului [49]. o petrecere a timpului de către analfabeţi. filmul realizează sinteza dintre divertisment şi deprinderea favorabilă dezvoltării conştiinţei critice a maselor: „Or. în plus. se scufundă într-un sistem muzical de mărfuri în care. o iluzie. jazzul. de creaturi mizerabile. zăpăcite de nevoile şi grijile lor” [48]. pe sub mână. care este la originea semisuccesului său. al modificărilor importante cu privire la modurile de apercepţie. dacă ele nu i-au devenit obişnuite. dar şi pentru că atitudinea acestui expert nu cere de la el nici un efort de atenţie. jazzul este progresiv redus la starea de bun de consum pentru mase (Massenartikel).cinematograful reprezintă. arta va aborda pe cele care sunt cele mai dificile şi cele mai importante. în funcţie de riscurile unei violări a sensibilităţii prin traumatismele vieţii cotidiene şi. Distincţia dintre reculegere şi contemplare – cerute de opera clasică – şi divertisment – cerut de masă – devine argumentul cheie contra atitudinii unui sector însemnat al oamenilor de cultură care nu văd în cinema decât „un divertisment de sclavi. arta ne confirmă. Caracterul imediat al improvizaţiei. faptul că el nu valorează ceva decât în raport cu întrebuinţarea sa nu se impune în producţie decât sub forma capacităţii sale de a fi difuzat în contradicţie extremă nu numai cu caracterul imediat al întrebuinţării sale. de modificările aparatului perceptiv al spectatorului. „iar nevoia de a se oferi unor efecte de şoc „reprezintă adaptarea omului la pericolele care îl ameninţă” [47]. elementele formale ale jazzului sunt preformate în manieră abstractă în funcţie de valoarea sa de schimb (…). pentru Benjamin. Prin acest fel de divertisment pe care ea are ca scop să ni-l procure. a găsit în cinematograf cel mai bun teren de experienţă”. face parte din aceste încercări de izbucnire în afara lumii fetişizate a mărfurilor care vor să scape de ea fără a o transforma şi implicându-se şi mai profund în ea. muzică vie şi liberă prin excelenţă. A concepe jazzul. Dacă el a respins într-un plan secund valoarea culturală a artei. destul de curios asociate la Benjamin ca elemente fundamentale ale unei noi arte progresiste. Şi cum. filmul corespunde acestei forme de receptare.. puţin convins de justeţea teoriei distracţiei [51]. din ce în ce mai sensibilă astăzi în toate domeniile artei şi simptom. al cărui caracter de imediatitate. una din primele forme ale artei progresiste destinate maselor. „Această formă de receptare prin divertisment. în consecinţă. de improvizaţie şi de spontaneitate rezidă în neprevăzutul ritmului sincopat. La o analiză mai atentă. capătă o forţă de eliberare . Că distracţia şi deprinderea... îşi relevă caracterul său de marfă: „ În zilele noastre. Teza lui Adorno constă în a demonstra că procesul de producţie rămâne în întregime dependent de condiţiile economice ale pieţei. aceasta nu numai pentru că el a transformat pe fiecare spectator în expert.. de asemenea.ANTROPOLOGIA CULTURII care corespunde vieţii din ce în ce mai periculoase promisă omului contemporan. Dimpotrivă. înţelege să o combată în studiul său despre jazz. „Jazzul este în realitate o marfă – o marfă „în sens strict” – în măsura în care realizarea sa. se refugiază în jazz. în stare de distracţie. Prin efectul său de şoc.) este că el nu este imediat perceptibil. singurul avantaj pe care îl prezintă (. dar şi cu procesul de producţie însuşi” [53]. (. ea însăşi. că modul nostru de apercepţie este capabil astăzi să răspundă la sarcini noi.

hot-music” drept categorii excentrice.obligat să fie constant acelaşi. Pseudorevolta individului contra normei relevă caracterul aparent al rebeliunii individuale împotriva totalităţii sociale: .hot-music” drept categorii excentrice [57]. departe de a evoca libertatea dorită.contrariul dialectic al clownului” . de ce popoarele oprimate. şi în acelaşi timp să dea întotdeauna iluzia noutăţii” [55]. altceva” [58]. dar această restituire. iar refuzul său nu se subordonează regulii. elaborată de Şcoala de la Frankfurt. Ambivalenţa procesului – căutare a identificării cu grupul social şi sentimentul de excludere şi de frustrare – explică. nimic altceva decât .. expresie a unei forţe subiective implicite care se ridică împotriva regulilor prestabilite.angoasa care conduce la orgasmul precoce. eul care caută să rupă cu norma . este aparentă. până când ea însăşi creează noua normă.nu este. abilitatea improvizaţiei şi trecerea excesiv de rapidă de la un instrument la altul permit să considerăm categoriile ritmice ale . pe care Adorno nu le neagă. la originile africane ale jazz-ului. aşa cum este contrariul său. conform cu regulile. el lichidează individualitatea – sincopa – demisionează (... Individul care se opune. pentru Adorno. Ea este fără scop. jazzul apărând astfel ca o construcţie complet mitică. precum impotenţa care se exprimă printr-un orgasm prematur şi incomplet” [59]. <depăşirea> sa.. sacrifică o individualitate pe care el nu o poseda şi se identifică. transgresiunea repetată a normei înseamnă. trădează caracterul lui magico-mitic. ritmul sincopat nu ar fi altceva decât o regresiune arhaică şi primitivă la stadiul sado-masochist. după Adorno.. mutilat.în afara normelor sociale.. totuşi.) iar realizarea jazzului constituie mai puţin transformarea sa dialectică. Acest arhaism modern al jazzului nu este deci. cu puterea mutilantă . dar această opoziţie.Ritmul bunei sale plăceri se pliază fără efort la ceva mai mare. apare pur şi simplu ca determinat de societate.. ruptură a normei. Reîntoarcerea la surse. Adorno admite că jazzul restituie pulsiuni originare. semnificaţia acestui mecanism este de natură erotică.. aceasta e pentru că.ANTROPOLOGIA CULTURII neputincioasă cade din lumea mărfurilor în lumea mărfurilor: sistemul nu eliberează nici un eşapament” [54]..).. în ultimă instanţă.În jazz nu există arhaic decât ceea ce a creat mecanismul opresiunii plecând de la modern” [56].” [60]. De teamă.. . Pentru Adono. în realitate. adică imposibilitatea de a realiza în mod prezent libertatea: .. individul iese din normă şi i se opune.Din cauza angoasei sale.. este semnul superiorităţii: . ea nu conduce nicăieri şi poate fi revocată în orice moment.rămâne o parcelă a totalităţii sociale (.caracterul său de marfă”.regresiunea şi opresiunea”. sincopa beethoveniană. fie ea în mod efemer. ci o depăşeşte: a se supune legii şi a fi.... departe de a fi o manifestare a neputinţei. . Totuşi. în locul excentricului. Dacă virtuozitatea jazzmanului. În ciuda multor divergenţe de idei cu Benjamin. gesturile bateristului care evocă influenţa unui jongleur. Adorno preia de la acesta categoria de noutate după care mitul constă în prezentarea arhaicului ca modern. decât la înregimentarea lui şi la reproducerea sistemului. aceea a unui individ izolat care tocmai în virtutea acestei izolări.. Negrii şi Evreii din Est sunt. Explicaţia psihanalitică a fenomenului îi permite lui Adorno să individualizeze categoriile ritmice ale . decât ritualul fix al desfăşurării caracterului său social” [61]. făcând-o să se topească într-o manieră nondialectică şi în mod matematic în timpul măsurii”.. Această explicaţie se înscrie în liniamentele teoriei critice.. realizarea însăşi a normei. Sincopa care nu obligă la nimic – nici măcar la o voinţă de a rupe. În timp ce clownul este cel la care imediatitatea arhaică şi anarhică nu se adaptează la viaţa reificată. Adorno va argumenta în mod constant că încercările de evadare ale individului din logica sistemului nu duc. nu înseamnă decât . cu norma – intervine întotdeauna în mod prematur precum . privind raporturile dintre individ şi totalitatea socială într-un sistem supus legii pieţei. ieşirea excentricului . sincopa . Individul care se exprimă prin jazz este victimă a deriziunii care loveşte sincopa în incapacitatea sa de a se afirma. În întreaga sa operă.

atunci când ceea ce ei tocmai definiseră aproximativ drept un lucru le apare dintr-o dată ca relaţie socială.F.. Numai analiza structurii mărfii. dimpotrivă. descoperă acea . în sens strict nu se poate vorbi de ”ideologii feudale” ci.. unde Marx tratase cu ajutorul categoriilor hegeliene de ..teoriei critice”. Lukacs a fost unul dintre primii gânditori marxişti care a evidenţiat importanţa filosofică deosebită a analizei marxiste a structurii mărfii în cadrul modului de producţie capitalist: ”problema mărfii nu apare numai ca o problemă centrală a economiei concepută ca ştiintă particulară. Aceasta pentru că ”relaţiile sociale ale oamenilor în muncile lor apar în orice caz ca propriile lor relaţii personale şi nu sunt deghizate în relaţii sociale ale lucrurilor. În societăţile precapitaliste esenţa şi aparenţa coincid. Th. a . însă care apare conştiinţei . . Teoriile lui G.. Comportamentele vieţii devin banale prin repetabilitatea lor uniformă.capitalul nu este un lucru. Lukacs. de ideologii feudaliste. Conştiinţa empirică înregistrează simplist fenomenele de suprafaţă. din 1923..Într-o anumită măsură. arăta fertilitatea teoriei marxiste a fetişismului mărfurilor pentru înţelegerea statutului actual al artei şi culturii occidentale. ci un raport social între persoane. cel mult. în Contribuţii la critica economiei politice şi în Capitalul Marx fundamentează această teorie cu ajutorul unei categorii noi.. existenţa cotidiană apare conştiinţei comune ca ceva pietrificat şi imuabil în banalitatea sa. sub al căror control se află... Numai astfel poate fi regăsit în structura relaţiei marfa modelul tuturor formelor de obiectivitate şi al tuturor formelor corespunzătoare ale subiectivităţii în societatea burgheză” [63] (subl. În această privinţă.W.. în loc ca ei să le controleze” [71].. Adorno. Atâta timp cât va dura societatea capitalistă. ci ca o problemă centrală structurală a societăţii capitaliste în toate expresiile ei vitale. În această privinţă cartea lui G. Leo Lwenthal şi Walter Benjamin privind fetişismul şi înstrăinarea operelor de artă în societatea contemporană trădează influenţa profundă a gnoseologiei marxiste în cadrul stângii occidentale în deceniile ’30 şi ’40. realizată de Marx.aparenţei obiective a caracterelor sociale ale muncii”. în loc să le dezvăluie”. adică la începuturile cristalizării . Istorie şi conştiinţă de clasă.. . ca o relaţie dintre lucruri şi dintre lucruri şi persoane” [64].fetişismului lumii mărfurilor care.. consolidează această inversare obiectivă în conştiinţa oamenilor şi o impun drept o condiţie normală. mediat prin intermediul lucrurilor” [67]. De aici concluzia după care . Astfel. Într-adevăr.. ale produselor muncii” [70]. În mărfuri se poate totdeauna individualiza că . Această inversare constă în faptul că .raportul lor ca valoare de schimb este mai curând un raport între persoane şi activitatea lor productivă reciprocă” [65].N. Spre deosebire de Manuscrisele economico-filosofice din 1844.. ostil şi fatal: . de aceea. Lukacs. schimbă determinările specific sociale care pun în relaţie lucrurile ce mediază acel raport cu calităţile lor naturale iminente.). în feudalismul târziu. prin forma ei materială.alienare”. ns. Atât marfa.Propria lor mişcare socială poseda pentru ei forma mişcării unor lucruri.sub forma de lucru natural cu proprietăţi determinate” [66]. cei mai calificaţi pentru a aprecia jazzul: .o relaţie socială de producţie ia forma unui lucru astfel încât relaţia dintre persoane în cadrul muncii lor apare. Marx descrie confuzia economiştilor burghezi dezorientaţi . oamenii . Marx arăta că faptele cotidiene ale vieţii . în societatea burgheză produsul apare producătorilor drept ceva străin.ANTROPOLOGIA CULTURII probabil.inversare” tipică în care propria muncă socială a oamenilor devine inteligibilă pentru ei în calitate de producători ai mărfurilor.înstrăinare” şi ..aparţin unei formaţiuni sociale în care procesul de producţie stăpâneşte pe oameni şi omul încă nu stăpâneşte procesul de producţie” [69]. (jazz-ul) îi înşeală pe cei a căror libertate nu este încă suficient de mutilată în ce priveşte mecanismul de identificare cu propria lor opresiune” [62]. În schimb.autoînstrăinare” a omului teoria . cât şi banii reprezintă un raport social de producţie. ascunde caracterul social al muncilor particulare şi deci relaţiile sociale ale muncitorilor individuali. iar ceea ca abia apucaseră să fixeze ca relaţie socială îi sâcâie iarăşi ca lucru” [68].

.. toţi indivizii sunt supuşi unui .Caracterul de fetiş al operei – scrie Adorno într-o scrisoare către Benjamin – nu este un fapt de conştiintă. Înţelegerea caracterului de fetiş al mărfii ca formă a obiectivităţii. Aşadar. în ciuda organizării crescânde. unei dinamici care pare să dispună în mod absolut independent de voinţa şi de activitatea lor. de care se ocupa atunci autorul. Aşa cum indivizilor propriul proces social li se prezintă ca un complex de fapte .nonsubiectivul însuşi ca formă obiectivată”: valoare de schimb fetişizată. pe vremea când conducea sectorul muzical al proiectului de cercetare de la Princeton Radio . specifică marxismului vulgar. tot astfel se întâmplă şi în ce priveşte calităţile lor umane pe care ei le vând pe piaţa muncii ca funcţii obiectivate.. pe de o parte.corporalitatea imediată” a muncitorului este .reificate” externe.. Multe din argumentele esteticienilor de stânga privind reificarea şi caracterul de fetiş al operelor de artă se inspiră din strălucita radiografie făcută de Marx societăţii capitaliste al cărei prim aspect este fondat pe faptul că produsele muncii se prezintă pretutindeni sub formă de marfă: . coincizând cu . separarea muncii vii . pe de alta. ci este dialectic în sensul eminent că el produce conştiinţa şi tocmai conştiinţa în mod necesar falsă”.. în spatele lor se creează violent o obiectivitate socială...destin” implacabil. şi tocmai din această cauză obligatoriu pentru întreaga societate. sunt complementare. o structură a conştiinţei în mod formal identică pentru toţi membrii societăţii. În această privinţă.. face posibilă o viziune clară a mecanismelor ideologice ale industriei culturale.conexiune obiectivă care (. nu s-a realizat nici prin teoria reflectării. în sensul că se simt supuşi unor forţe obiective.) apare din influenţa reciprocă a indivizilor conştienţi.de toate mijloacele şi obiectele de muncă. în planul suprastructurii. Despre studiul din 1938... În modul de producţie capitalist. Şi deoarece fiecare vrea să-şi vândă marfa cât mai scump posibil. nici nu este supusă cu totul ei” [72].conştiinţei reificate” în analiza statutului social al artei şi. studiu în care transpare cel mai clar influenţa gnoseologiei marxiste.nonobiectivitate” care.. Ca negativitate ce se referă la ea însăşi. impus ei. pe de o parte..la existenţa sa subiectivă pură”. şi ca formă a comportamentului subiectiv. nici prin sancţionarea a priori a unor structuri pietrificate în operă.. Lukacs evidenţiază că. înseamnă reducerea ei .ANTROPOLOGIA CULTURII rămân condiţionaţi de un mecanism nemilos: acesta li se prezintă sub forma determinării abstracte a produselor private de către posesorii de mărfuri. Conştiinţa muncii salariate generează un mod ideologic de percepere a realităţii. Această separare a forţei de muncă de persoana producătorului pe care ea o vinde capitalistului se repetă. în special.forma propriilor lor relaţii care are un caracter material obiectiv şi este independentă de controlul şi de activitatea lor individuală conştientă” [74]. sau chiar din această cauză. dar nu are loc în conştiinţa lor. “Über die Fetischcharakter in der Musik und die Regression des Hörens”. şi . necesitatea obiectivă. adică reificată [75]... analizat de Marx în sfera economică..prim rezultat al experienţei americane.. Adorno a explicat mai târziu că este vorba de un . ca . Acest lucru le imprimă o conştiinţă a neputinţei..comportarea doar atomistă a oamenilor în procesul lor social de producţie”. însă într-o formă mult mai mediată. ea se încarcă cu . îi corespunde constrângerea. meritul lui Adorno este de a fi aplicat categoria fetişismului mărfii şi cea corespunzătoare a . al muzicii. În capitalism. separate de ei înşişi. Arbitrului individual. Transpunerea în sfera estetică a fenomenului reificării. s-au conturat pentru prima oară perspectivele privind schimbările antropologice care merg dincolo de cadrul specialist limitat” [73]. de întreaga sa obiectivitate”.o a doua natură” (Hegel). întâmplării pure.conexiunea concretă a lipsei lor de conexiune”. pe de alta. Pe lângă conţinuturile de sociologie muzicală. . adică face să prevaleze un factor subiectiv. odată cu structura unitară a economiei capitaliste apare în istorie. . pentru prima oară.. Analizele lui . totalitatea procesului social se prezintă pentru Marx drept .

Adorno este conştient că aşa-zisa muzică uşoară. nu mai sunt valabile nici măcar pentru recepţionarea muzicii culte).. Şi . nu a fost niciodată recepţionată conform categoriilor unei arte autonome (care astăzi. după cum va demonstra. Popularitatea unui cântec ia obiectiv locul valorii atribuite lui: faptul că el place înseamnă imediat că el este recunoscut ca valoros. Departe de a distra într-un mod oarecare.. . Muzica uşoară .care ar putea să garanteze un asemenea gust a devenit problematică. care nu mai poate să existe fără libertatea alegerii. Din unitatea lor nu a rămas decât aparenţa.. dar cade într-o atitudine contemplativă în faţa acţiunii propriilor sale capacităţi obiectivate şi reificate” [76]. specificul marii muzici constă mai degrabă în a supune momentele muzicale la legea formei. comportamentul apreciativ a devenit o simulare.. emoţia. nu mai sunt apreciate de oameni decât cu condiţia ca ele să obţină . deoarece această teorie prezintă o importantă cardinală pentru înţelegerea sociologiei muzicale a lui Adorno. păstrându-i totodată prin aceasta fidelitatea promisiunii lor utopice. nici să aleagă între ceea ce îi este prezentat.Specialistul virtuos.. ele apar ca fiind de esenţa operei de artă însăşi când.oferă distracţia. sociologiei literaturii a lui Lwenthal şi criticii literare a lui Benjamin.. din care cauză agentul nu mai poate percepe întregul: . ci interpretează modurile de reacţie a oamenilor plecând de la un nivel deosebit al condiţiilor sociale ale producţiei muzicale. În studiul mai sus amintit. de exemplu.ANTROPOLOGIA CULTURII Lukacs vizează şi fenomenul birocratizării moderne care pentru el reprezintă şi un aspect al specializării limitate la o singură ramură sau operaţie tehnică.nimeni nu se mai poate sustrage atotputerniciei lor. când totul îi este atât de asemănător încât preferinţa îi este legată numai de detaliul biografic sau de situaţia particulară în care are loc audiţia” [79]. superficialitatea şi cultul personalităţii. Actuala conştiinţă muzicală a maselor indică un mod de comportament al subiectivităţii estetice în care aceasta este fals conciliată cu convenţiile estetice. ci. Măreţia ei a constat în unitatea dintre multiplicitatea emoţiei şi a expresiei formale: . plăcerea care promite.. Ea staţionează în braţele tăcerii care se deschide între oamenii deformaţi de angoasă. pentru cine este înconjurat de produse muzicale standardizate. vânzătorul capacităţilor sale obiectivate şi reificate devine nu numai un spectator al devenirii sociale . în schimb. deoarece ea presupune activitatea artistică a maselor. Cântecele de muzică uşoară. incapacitatea de a comunica ceva. la fel cum – la polul opus – a devenit dreptul la opţiune la care nu se mai poate ajunge pe cale empirică” [78]. extinderea limbajului conceput ca expresie. prevăzută încă din momentele genezei ei pentru consumul de masă.Arta responsabilă se inspiră din criterii care sunt apropiate de cele ale cunoaşterii: falsul şi adevărul. de rutină şi de supunere oarbă. La consumatorii contaminaţi de ideologie primează faptul ca ei . muzica uşoară ar fi direct complementară celor mai recente schimbări antropologice: moleşirea omului. pentru a spune astfel. Dar însăşi decadenţa gustului public este greşit concepută. Pretenţiile sale nu mai apar reificate şi externe. concilierea prematură nu aboleşte antagonismul determinant dintre convenţie şi subiectivitate. Acest lucru transpare cu evidenţă în produsele sărace ale industriei cântecului. numai pentru a le nega în acelaşi timp” [80]. conformul şi diformul” [77]. Adorno demonstrează că lamentările privind decadenţa conştiinţei muzicale fac parte din această decadenţă. Existenţa subiectului cunoscător însuşi .. Am insistat mai mult asupra teoriei marxiste a caracterului dublu al mărfii şi al muncii încorporată în ea.succesul”. Adorno nu abordează dintr-o optică impresionist-psihologistă transformarea radicală a conştiinţei muzicale a ascultătorilor în cadrul actual ai societăţii. Pe planul creaţiilor muzicale acestui dat subiectiv îi corespunde o situaţie în care condiţia muzicală se caracterizează prin predominarea emoţiilor efeminate.să se poată supune muzicii ca şi aiurea”. Astfel.. Or.

. cad tocmai în capcana acestora din urmă. În nici un caz muzica uşoară nu poate să aibă prioritate ca fază preliminară celei superioare sau. Fermenţii antimitologici tradiţionali ai muzicii complotează contra libertăţii . mai ales ca element al melodicului. diferenţa faţă de muzica cultă şi cea uşoară devine relevantă...Farmec senzorial... Cândva. invers.. Plăcerea clipei şi cea a faţadei multicolore devin un pretext pentru a scuti ascultătorul de gândirea întregului. iar ascultătorul este transformat într-un cumpărător supus” [82].sclave ale succesului. în mod ruinător.. . (. unitatea lor nu este însă aceea a unui continuum. Critica se transformă în capitulare..întregul preordonat” este redusă la tăcere şi acea critică . Societatea antagonistă care trebuie să fie negată şi dezvăluită în celulele cele mai intime ale ostilităţii sale contra fericirii este reprezentabilă numai în asceza componistică: „Arta înregistrează negativ tocmai acea posibilitate de fericire la care se opune astăzi. subiectivitate şi aspect profan. un timp progresiste. Ele încetează să fie ... Lipsite de funcţia lor critică (şi de aceea constitutivă) ca momente ale unei conexiuni de sens în devenire. elementele sensibile şi plăcute ale muzicii sancţionează situaţia reificată: ele se epuizează şi prezintă numai . aceasta să împrumute de la prima forţa sa colectivă . . Partizanii opoziţiei contra schemei autoritare devin martorii autorităţii succesului de piaţă. În faţa acestei situaţii Adorno consideră că noul rol pe care elementul estetic trebuie să şi-l asume în muzică trebuie să fie unul ascetic. diferenţa dintre muzica uşoară şi cea cultă se epuizează. a cărui instanţă este conservată în audiţia autentică. deoarece numai în asceză este conservat lucrul la care cândva tindea opusul ei. astăzi ea a devenit semnul artei progresiste” [84]. utopia imanentă în justificarea realităţii. se sustrag unităţii estetice. ci aceea a „contradicţiei revoluţionare”.pe care totalitatea estetică autentică o exercită asupra totalităţii fragmentale a societăţii”.ANTROPOLOGIA CULTURII . „puterea banalului”. sferele divergente trebuie gândite împreună. Însă pe măsură ce „această putere s-a extins asupra societăţii în ansamblul ei”. Trăsătura lor progresivă dispare: .momentele parţiale” nu mai au o funcţie critică faţă de . Ele reacţionează faţă de muzică precum reacţionează faţă de sport şi de publicitate.. simpla anticipare pozitivă şi parţială a fericirii. care işi pierde astfel aspectul său de cunoaştere.. vechi adversari ai alienării reificate.hărţi ale cunoscutului”. În măsura în care aceste elemente.Sinteza muzicală nu conservă numai unitatea aparenţei şi o apără să nu degenereze în momente gustoase în sens culinar.) Dacă într-un timp asceza sufoca reacţionar pretenţia estetică la plăcere. Acest lucru trădează însă „noua fază a conştiinţei muzicale a maselor de ascultători” definită printr-o „ostilitate faţă de plăcere în momentul însuşi al plăcerii” [86]. ele devin regresive.Forţa de seducţie a stimulului senzorial supravieţuieşte încă numai acolo unde forţele renunţării sunt mai puternice: în disonanţa care refuză credinţa în iluzia armoniei existente. legii formei şi se prezintă fragmentate totalităţii sociale. Nefiind în măsură să renoveze de la sine unitatea sintetică sacrificată lor . care de mult timp nu mai este nici măcar un individ” [83]. Dar într-o astfel de unitate şi în relaţia elementelor particulare cu întregul care se produce se conservă şi imaginea unei situaţii sociale care este singura în care acele momente particulare de fericire pot fi ceva mai mult decât simpla aparenţă” [81].. se îndrepta contra monopolului cultural al clasei dominante. În măsura în care dialectica muzicală este mai slabă şi .momentele izolate ale fascinaţiei senzoriale – devin ireconciliabile cu constituirea imanentă a operei de artă”.. Orice artă „uşoară” şi plăcută a devenit înşelătoare şi falsă: ceea ce se prezintă estetic în categoriile plăcerii nu mai poate să fie plăcut…” [85]. ele complotează în înţelegere cu tot ceea ce momentul izolat poate să ofere individului izolat..impulsuri productive” care luptă împotriva tradiţiilor estetice rigide şi întăresc individul în rezistenţa sa împotriva dominaţiei.

aparate de radio şi obiectele la a căror valorizare contribuie execuţiile muzicale. odată cu toate atributele sublimului şi eternului care. tocmai în sensul categoriilor succesului care determină muzica uşoară. Aceasta se exprimă drastic în modurile de reacţie ale ascultătorilor. încearcă să vorbească oamenilor muţi” [90].. sunt încremenite în nemijlocirea negativă şi abstractă. a magnaţilor cinematografiei şi a patronilor radioului” [88] . iar frecventatorului filarmonicii trebuie să i se confirme nivelul său”. serveşte în America în principal publicităţii mărfurilor care trebuie să fie procurate pentru a putea asculta muzică” [92]. devenite în realitate absolut nerelevante. . Că se vorbeşte încă. Aceasta este valabil nu numai pentru produsul mediu pe care reprezentanţii ştiinţifici ai sectorului muzical ar putea să. venerat la modul religios. Caracterul de fetiş.. sunt preordonate de momentele fascinaţiei senzoriale care. acesta. ceea ce. . discuri.ceea ce este străin omului..ANTROPOLOGIA CULTURII pierdută” [87]. într-un moment fetişist. Zelul cu care sunt acceptate diferenţele. ci numai totala lor consecvenţă”.. în timp ce „în domeniul muzicii inferioare. Conflictul dintre muzica proastă şi muzica serioasă se repetă în cadrul fiecăruia dintre ele şi tocmai în măsura în care producţia realmente progresistă se sustrage consumului de masă şi muzica serioasă i se adaptează cu preţul conţinutului său cognitiv. fetişuri sunt şi starurile..decade la forma de marfă-audiţie”. Ea constă în faptul că ..I impună ascultătorilor. ca şi cum ar fi separat de conştiinţa maselor de un strat dens. fiind separate de toate funcţiile dotate cu sens şi vizând la o totalitate. nu poate fi explicat satisfăcător pe baza spontaneităţii trecute a audiţiei. de diferenţe în receptarea muzicii ...Pasionatul de jazz trebuie să fie asigurat că idolii săi nu sunt prea sus faţă de el.Însăşi alegerea operelor standard se orientează după eficienţă. Pe lângă „succesul în sine”. .Emoţiile oarbe şi iraţionale” ale indivizilor se supun în mod mecanic prezentării unor astfel de momente de excitaţie. . sau care permit marelui director să pună în scenă un program fascinant” [89]..clasice” oficiale şi a celei uşoare nu mai are o semnificaţie reală. Producţia care se sustrage în mod serios de la banal de-abia îşi găseşte loc pe piaţă. serveşte în scopuri pur comerciale. Specific ascultătorilor este numai . fără ca să fie afectate calităţile lor specifice de conştiinţa acestora” [91].. psihologică a fenomenelor muzicale.atrăgând asupra lor efectele consumatorilor. la rândul său. reduceri de preţuri. toate acele opere care populează ”pantheonul best-seller-urilor”. Neînţelegerii crescânde a muzicii culte îi corespunde în mod nemediat inevitabilitatea şi accesibilitatea muzicii uşoare. În această ruptură inseparabilă se reflectă schimbările radicale ale întregului. La aceasta se adaugă faptul sensibil că schimbul de aşa zise . în sfârşit. Acestea sunt consideraţiile care conduc la conceptul adornian de „fetişism muzical”. Muzica. Ea .Ei par să se elibereze de procesul integrării active în audiţia muzicală şi să se refere numai şi direct la succesul acumulat de bucăţile muzicale. ale instrumentului. Modurile de comportament ale ascultătorilor al căror raport cu muzica. standardizarea succeselor face astfel încât să nu mai fie posibil un succes în vechea manieră. pentru ea. în general. poate să fie numai lipsa unui raport.valorile” sunt consumate . De fapt. Ceea ce nu se încadrează aici dispare din programe. Analiza lui Adorno pleacă de la constatarea că . numele lor exaltate. de marfă al muzicii nu derivă dintr-o explicaţie nemediată. dar şi pentru clasicii deja consacraţi care sunt supuşi unei selecţii ce nu are nimic comun cu calitatea. momentele senzuale ale vocii. precum orice raport de piaţă.. ci trebuie raportat la voinţa imperioasă a editorilor. viaţa muzicală este supusă fără cruţare diktatului formei mărfii şi caracterului de fetiş inerent ei. sunt în mod generos cultivate. de vreme ce mărfurile muzicale sunt manipulate doar pentru a fi vândute: .aplicarea categoriei de marfă muzicii” nu este doar o analogie cu aparatul conceptual al ştiinţei economice marxiste. Pentru individ nu mai rămâne nici un spaţiu.bunuri culturale” culminează în cele din urmă în lucruri materiale: bilete la concertele de operă.

valorii de schimb. deoarece este mediată de valoarea de schimb. În a doua parte a studiului său. ci pentru că el a cumpărat biletul” [95].adevăratul arcan al succesului”. resentimentul ascultătorilor contra posibilităţii unei muzici .Arcanul formei marfă constă numai in faptul că o astfel de formă.. ca fiind exclus de la omnipotenţa valorii de schimb. Regresive sunt nu numai pierderea capacităţii de audiţie diferenţiată şi ura reprimată.. atât pentru producători cât şi pentru consumatori. Însuşi numele de ... In acest cadru . tocmai ca valoare de schimb. literalmente.simplu reflex a ceea ce se plăteşte pe piaţă pentru un produs determinat: consumatorul idolatrizează banii pe care îi cheltuie pentru un bilet la un concert de Toscanini. eminamente socială. Ele sunt produse pentru viaţă şi supuse la cerinţele ei.ANTROPOLOGIA CULTURII Cu această fatală răsturnare a mijloacelor şi a scopurilor se repetă numai . a cărei iluzie bunurile culturale trebuie să o conserve în societatea capitalistă. pe o astfel de lipsă de raporturi se bazează abstracţia valorii de schimb” [96]. şi raportul social al producătorilor cu munca totală ca un raport social de obiecte existente în afara lor” [94]. Aparenţa imediatităţii este concomitent reală şi ireală. la fel de alienat ca valoare de schimb. îşi asumă în mod iluzoriu funcţia de întrebuinţare. zi de zi. ca o sferă de comunicare imediată cu bunurile culturale: şi tocmai acestei aparenţe bunurile culturale îi datorează valoarea lor de schimb”. Adorno interpretează ceea ce Marx numeşte caracterul de fetiş al mărfii ”ca venerare a produsului ieşit din mâna omului.va apare constructiv din esenţa însăşi”.conţinutul material al bogaţiei”. În acest quid pro quo se instituie caracterul specific de fetiş al mărfii: efectele care relevă valoarea de schimb produc aparenţa imediatului. . el a creat succesul pe care îl reifică şi îl acceptă ca pe un criteriu obiectiv. . El este . pentru Adorno. Adorno examinează conştiinţa publicului larg care corespunde muzicii fetişizate.regresiunea audiţiei”. Modul de audiţie este descris de Adorno ca o fluctuaţie . inconştient.. fac parte din lumea mărfurilor. Cu aceasta valorile de întrebuinţare. legată de calitaţile oamenilor şi de lumea lucrurilor. Nu este însă greu de văzut că şi produsele culturale.. dezvoltând în actul disocierii anumite capacităţi care pot fi formulate mult mai uşor conceptual în limbajul fotbalului şi automobilismului.bun” este revelator. ca o oglindă. realizată de oamenii înşişi.. Conştiinţa burgheză încearcă să aplaneze contradicţia astfel încât să transpună asupra valorii de schimb . . deci. fără a se mai recunoaşte în el: dar el nu a creat acest succes pentru că i-a plăcut concertul. decât în conceptele estetice în sens tradiţional” [98] . Aparenţa nu va masca numai esenţa. oamenii ” [93]. cu subtitlul .aparenţa plăcerii şi a imediatului”..în modalităţi diverse . Ceea ce Marx numeşte ..Subiecţii pierd nu numai capacitatea recunoaşterii conştiente a muzicii (…) dar ei neagă posibilitatea acestei recunoaşteri conştiente” [97]. În analiza mărfii.... este înlocuită de valoarea de schimb pură care.Valoarea pură de întrebuinţare.. la fel ca şi cele materiale. autonomizarea sa faţă de infrastructură.derivat – intră în joc categorii psihologice.deoarece acest domeniu apare în lumea valorii mercantile. restituie oamenilor caracterele sociale ale muncii lor drept caractere obiective ale produselor muncii şi. Astfel. sunt coborâte la rangul de accesorii ale unei abstracţii antiumane. ei ascultă atomizând şi disociază ceea ce se ascultă.între profundă uitare şi momentele de înviorare neaşteptată care dispar imediat.arcanul” fetişismului mărfii este. Este funcţia tipică a suprastructurii. .situaţia tipică a economiei burgheze care subordonează valoarea de întrebuinţare a mărfurilor. Adorno corelează dialectic acea aparenţă şi această necesitate. Adorno pleacă de la premisa că valoarea de schimb se afirmă în domeniul bunurilor culturale într-o modalitate particulară. iar lipsa de raporturi ale subiectului cu obiectul o dezminte în acelaşi timp. De aici capată contur teoria lui Adorno. . aplicată muzicii. ci . deşi formează .

..structura globală infantilă”.. De asemenea.problema specifică a unei istorii materialiste a culturii” [103]. Deşi este vorba de un fenomen sociopatologic. confirmă de fiecare dată regresiunea. propria marfă” [100]. audiţia regresivă caracterizează o societate în care presiunea produselor publicitare a devenit atât de intolerabilă.separată printr-o ruptură mai profundă tocmai de acea societate care o produce împreună cu toate fracturile ei. Separarea stridentă dintre muzică şi societate are o dublă natură. Când apoi mai sunt încă în măsură şi vor să abandoneze cadrul prestabilit. de asemenea. Până când aceasta nu se abandonează legilor producţiei de mărfuri. De fapt..în condiţiile dominării gestiunii monopoliste este împinsă spre conştiinţa propriei reificări. [104]. S-a spus deja ca nu este vorba de regresiunea gustului. deoarece cauzele extramuzicale şi .. .condiţia pasivă a consumatorului”.este înţeles astfel de salvatorii culturii”. pe de alta o sustrage oamenilor. În măsura în care procesul de valorizare capitalistă încorporează orice producţie şi consum muzical. Ar fi fals să presupunem că aici. încât în faţa puterii extraordinare a mărfii enunţate prin publicitate nu rămâne decât să capitulăm şi să cumpărăm cu greu pacea propriului suflet.. ele sunt un tip foarte limitat şi se menţin în cercul unei tonalităţi foarte dizolvate cu mijioacele armonice ale impresionismului” [102]. .ademenirile percepute rămân fără rezistenţă în cadrul schemei rigide şi cine le va ceda vreodată se va răscula mai des contra lor. ea ajută muzica să se constituie ca artă. regresiv este. . prin care caracterul lor de fetiş în muzică produce . imediat face astfel încât interesul muzical să se disloce asupra . fără însă să poată face mai mult decât să înainteze printre dărâmăturile muzicii însăşi” [105]..Modul de percepţie prin care sunt pregătite momentele uitării şi ale amintirii în muzica de masă este deconcentrarea” [101] care face posibilă perceperea unei totalităţi. În acest studiu. ca în perioada de asceză a burgheziei. El nu este nimic altceva decât anarhic. punctul de plecare al lui Adorno este teza că societatea antagonistă apare în structurile muzicii în mod fragmentat..identificare a ascultătorilor cu fetişurile”. Pe de o parte. departe de a elimina .se realizează înstrăinarea dintre muzică şi oameni”. printre altele. este . a înstrăinării oamenilor” [106]. dar în acelaşi timp ea este . masiv difuzată.ANTROPOLOGIA CULTURII mai umane. “Zur gesellschaftlichen Lage der Musik”.. .. mărindu-şi astfel. rolul pe care îl desfăşoară în exerciţiul său psihic muzica consumată.. Dar.mediaţiei” dintre structură şi suprastructură care. Acest lucru are loc prin pura . cad în acea pseudoactivitate – tipologic descrisă de Adorno – care.regresiunea audiţiei nu înseamnă altceva decât o audiţie de regresaţi” [99]. pentru Adorno.şi Adorno explică detaliat – . . Separarea părţilor de întreg şi de toate momentele care depăşesc existenţa lor punctuală.propria sa mascaradă”. îi este sustras în mod tendenţial terenul social: apare pericolul de a deveni goală şi gratuită.. Tocmai indivizii care ascultă atomizând se apără mai curând de sunetele noi. Desigur.stimulului senzual” care . pot fi considerate drept o contribuţie la problema dialectică a . se afirmă .Din punct de vedere istoric. Lucrările lui Adorno. publicate în Revista de Cercetări Sociale în deceniul ’30. muzica .funcţia plăcerii” faţă de cea a disciplinei. neobişnuite. Ce consideraţii istorico-filosofice şi metodologice îl conduc în această problematică rezultă într-un mod mai clar din primul studiu apărut în revistă. el contribuie la întărirea condiţiei dominante şi la crearea unui efect care provine din .. Situaţia sa este caracterizată de faptul că ea descrie în liniile cele mai determinate contradicţiile şi rupturile care sfâşie societatea..Victimele actualei muzici de masă sunt confirmate în stupiditatea lor neurotică: şi puţin importă cum capacităţile lor muzicale reacţionează la cultura muzicală specifică a fazelor sociale precedente” şi puţin importă dacă indivizii realizează sau nu progrese muzicale. ar fi greşit să presupunem că indivizii de astăzi au degenerat la un stadiu trecut al dezvoltării lor: ... iar interesul lor faţă de emoţia izolată rămâne din punct de vedere muzical fără continuare..

Obiecţiile de .. Din dificultăţile amintite nu derivă pentru Adorno nici o abdicare iraţionalistă a muzicii.individualism.. ci numai actualmente: odată cu schimbarea societăţii. In 1932. împinsă de determinarea de clasă în obscurantism şi în mizerie. a cărei negativitate. Dacă muzica şi teoria critică în raporturile lor cu realitatea socială trebuie să lupte cu aceleaşi aporii.conştiinţa empirică a societăţii actuale.În materialul său muzica trebuie numai să dea formă problemelor pe care le pune materialul. atunci ambele se comportă în faţa acestora într-un mod asemămător: adică cunoscând. Dar. în cele din urmă..teoriei sociale”. El demonstrează că sub această imagine romantică a imediatităţii muzicale există ideea – greşită chiar din punct de vedere politic . Adorno. şi în continuare: ”Muzica nu poate face altceva decât să reprezinte în propria sa structură antinomiile sociale.comunităţii”.avea un program estetic pe care l-a respectat cu fermitate. în formele sale. Ei nu li place să fixeze societatea în oroarea dezorientată: ea îndeplineşte funcţia sa socială mai corect atunci când ea reprezintă probleme sociale în propriul material şi după propriile legi formale. 0 ipoteză a oricărei metode istorico-materialiste şi nu numai a . orice analiză serioasă privind situaţia socială a muzicii trebuie să plece de la considerentul că înstrăinarea sa faţă de societate este deja un fapt social. deci a oamenilor tineri”.. estetism. Dimpotrivă. s-ar sancţiona caracterul de fetiş care este dizgraţia sa şi problema de fond pe care trebuie să o reprezinte.obiectiv mediate . Pentru Adorno.dupa care . pentru a ne exprima hegelian. Adorno este foarte prudent. Prin urmare.sarcina muzicii ca artă” absolut analoagă cu cea a . se învaţă să se menţină. la orice încercare (care evită dialectica istorică).ezoterico-privată. ele evidenţiază modul în care muzica acţionează asupra realităţii sociale..istoriei spiritului” este că muzica nu poate să fie înţeleasă separat de raporturile sociale de fapt. independent de realizarea lor empirică” [110].de a crea de la sine un caracter imediat care este astăzi nu numai socialmente ascuns. Adorno consideră . Unicul punct clar este că ea trebuie să renunţe la orice ideologie a . sunt respinse. dar nu este nici măcar de dorit să se reconstituie: cu aceasta s-ar contribui la mascarea situaţiei” [108]. Din ea muzica îşi trage propria substanţă istorică. ea a căzut în iluzia ideologică că izolarea sa . în faţa nesiguranţelor . mai clar. Ea va fi cu atât mai bună cu cât va şti să creeze mai profund.spiritual” care poate anticipa în imagine aspiraţiile spre schimbare socială. exoterism tehnic”.. Adorno admite că raporturile muzicii cu practica sunt extrem de mediate şi nu pot fi percepute la prima vedere. drama realităţii .. cel puţin ca linie de principiu. muzica se află într-un raport complex.ANTROPOLOGIA CULTURII sociomateriale ale situaţiei sale precare au rămas necunoscute.. poate să fie apreciată drept criteriu pozitiv al unei muzici nemaiînstrăinate. produsă în mod social. chiar aporetic.. cu societatea capitalistă.caracter cognitiv”. deci reacţionară” [112]. este clar că ea nu poate să fie măsurată cu metrul societăţii existente ... ca fenomen . cu cât va exprima în antinomiile limbajului propriilor forme.. cunoaşterea socială trebuie să îşi fixeze drept obiectiv metodologic iniţial conştiinţa dornică ea însăşi de a-şi cunoaşte propriile ei . el cere (şi astfel leagă estetica sa de cea hegeliană) ceea ce cum grano salis poate fi numit . Pe de altă parte. .. ea este corigibilă nu în interiorul muzicii.. probleme pe care ea le conţine în sine în celulele cele mai intime ale propriei tehnici” [109]. . Despre problema dacă (şi în caz afirmativ în ce fel) muzica poate contribui la schimbarea socială. De la ea.este corigibilă în mod izolat sau numai prin intermediul muzicii” [107]. Adorno descrie dificultăţile prezente ale raportului muzică şi societate în felul următor: „Dacă s-ar considera dezvoltarea imanentă a muzicii în mod absolut ca o strictă reflectare a procesului social. În acest context. Ca şi aceasta.. soluţiile pe care le găseşte sunt asemănătoare cu teoriile: în ele sunt conţinute postulate sociale” [111].. puterea acelor contradicţii şi necesitatea depăşirii lor sociale.. răspândite şi astăzi. Adorno se ridică energic împotriva tezelor dogmatice (uneori chiar şi astăzi apărate) după care muzica neînţeleasă de către mase este .

toate acele elemente a căror intenţie obiectivă este depăşirea puterii de clasă”. că există o prăpastie între producţia materială şi producţia intelectuală. EI caută să facă opera asemănătoare lui în loc să se identifice cu conţinutul ei autotelic: . Entkunstung-ul artei înseamnă pierderea de către artă a caracterului său artistic în corelaţie cu adaptarea sa (Anpassung) la societatea de schimb. .. devalorizare iremediabilă. Berg. Punerea în cauză are loc mai puţin asupra jazz-ului. Forţele de producţie tehnice au permis o asemenea difuzare a operelor de artă.. În aceste condiţii . chiar dacă aceasta .formând în sine însăşi” ... ea este menită să genereze plăcerea sau prestigiul pe care îl implică posesia.lucru printre lucruri” şi. contrastul . Rezistenţa vie pe care producţia lor o întâlneşte este un indice . Consumatorul îşi atribuie o operă în speranţa că ea îi oferă altceva decât ea însăşi. dar ele stabileau şi un domeniu închis unde adevărurile tabu puteau să subziste într-o integritate abstractă.. în suprimarea distanţei dintre obiectul estetic şi contemplator. în a deveni asemenea ei. aceasta devine o relaţie bazată pe dorinţă.proximitate” manipulată prin industria culturală şterge deosebirea dintre artă şi realitatea empirică pe care o exprimă violent arta tradiţională prin izolarea. . Orice . consacrat succesului muzicii de jazz în S. şi muzica trebuie să transcendă conştiinţa imediată a maselor. consumatorul poate să-şi proiecteze emoţiile sale. cauza primă care a dus la apariţia Entkunstung-ului constă. Aşadar. Tocmai ezotericul Schnberg” nu aparţine nici unei ”istorii a muzicii ca istorie specializată a spiritului şi nerelevată din punct de vedere social” [114]. Adorno se referă în analizele lui mai ales la şcoala dodecafonică a lui Schnberg şi A. din Prismen.. Consecinţele exploatării economice a operelor de artă contribuie la apariţia fenomenului numit de Adorno Entkunstung-ul artei [115]. Arta de altădată avea cel puţin avantajul de a scăpa de falsa reconciliere prin distanţarea de realitatea empirică şi de diviziunea socială a muncii în curs de apariţie. cât asupra manipulării şi utilizării acestuia .. În esenţă. Expresia Kunst wird entkunstet este întrebuinţată pentru prima oară în capitolul “Jazz-perennial fashion”. Ca şi teoria..se realizează în cadrul dominării de clasă într-un mod socialmente parcelar.că funcţia dialectică a acestei muzici .A. după Adorno şi Marcuse. Arta pierde astfel raţiunea sa de a fi şi se integrează perfect în lumea industriei culturale. Idealul identificării realizat astfel nu consta în a face opera asemănătoare cu sine însăşi. Reducerea distanţei are ca efect răsturnarea relaţiei clasice dintre contemplator şi contemplat: în primul rând.proprietate subiectiv-expresivă” a lui Schnberg este o soluţie a contradicţiilor obiectiv-materiale.care oferă tineretului un compromis între sublimarea estetică şi adaptarea socială”. Arta devine bun de consum. încât acestea .. Ea se raportează la practica existentă dialectic. Adorno denunţă cu o violenţă nestăpânită influenţa acestei muzici asupra tinerilor şi exploatarea ei comercială. asculta sau citea o operă trebuia să se uite pe el însuşi. Distanţarea artistică se estompează. exprimau contradicţia dintre ideologie şi realitate..în conformitate cu gradul atins de teorie – . relicvele sale mimetice asupra a ceea ce îi este prezentat..devin rotiţele unei maşini culturale care remodelează conţinutul lor. este deja sensibilă”.privilegiile culturale exprimau că libertatea este nedreaptă. Ea înseamnă degradare. adică .U. izolat” [113]. ci dimpotrivă. subiectul care privea.. devine un vehicol al psihologiei . în acelaşi timp ca şi alte moduri de negaţie. Kulturkritik und Gesellschaft (1955). Până în epoca administraţiei totale. să dispară în ea.spectatorului”. să devină indiferent.După vrerea sa. El este o consecinţă directă a . în al doilea rând. Entkunstung-ul este o noţiune peiorativă. în faţa procesului ireversibil al raţionalităţii tehnologice” [117]..pasiunii palpabilului” (die Leidenschaft zum Antasten) ale cărei simptome apar în societatea modernă. la distanţă de societatea care le suprima” [116].ANTROPOLOGIA CULTURII limite. Această .. prin manipularea emoţiilor sau impulsurilor mimetice ale subiectului...un răspuns precis la problemele puse de material în formă artistică”. ci procesului realităţii sociale conceput în mod critic: şi tocmai de aceea se oferă fără compromisuri logicii realităţii. Sublimarea estetică rezidă în această identificare” [118].

fr. [12] Ibidem. pp. Industria culturală reînnoieşte perpetuu această dorinţă de posesie a consumatorului. Walter. iar pictura abstractă a devenit un simbol sugestiv al .Printre pericolele artei moderne cel mai mare pericol este lipsa de pericol” se exprima lapidar şi rebusistic Adorno. Scrieri filosofice. Denol. Bucureşti. operele şi adevărurile contradictorii coexistă în mod paşnic. . . II. în 1938. p. Max. W. Giangiorgio. (Trad. erona. ”L’ industrie culturelle”. Am întrebuinţat ediţia adăugită în 1969. 307...A. 1977. 60. Horkheimer. Pollok şi W. Th. 305-306. [4] In 1934 emigrează în S. p. Löwenthal. Paris. denunţând absorbţia conţinutului contestatar al operei de arta în condiţiile celor mai avansate tehnici de producţie artistice. arta nu poate. [11] Ibidem. 1977. 12. Th. p. Posie et Rvolution. II. să-i urmeze. [6] Adorno. L’Imagination dialectique. Trad. H. Benjamin va încerca fără succes. [2] Adorno. Frankfurt.) [3] Termenul „cultură populară“ întrebuinţat în literatura anglo-saxonă nu are nimic de-a face cu creaţia anonimă a poporului de-a lungul secolelor. [8] Pasqualotto. [13] Ibidem.În domeniul culturii. Payot. fr.nevoilor poziţionale”.. NOTE [1] Scrisă între 1942-1944 şi publicată în 1947. în traducere franceză. al publicităţii prin massmedia şi al tehnicilor de propagandă. op. 1969. W. în toamna anului 1940. [9] Apud Martin. Paris. [14] Benjamin.Horkheimer). în Marcuse.ANTROPOLOGIA CULTURII faţă de sau chiar refuzul acestei realităţi. H. p. The Dialectical Imagination. F. “Sur quelques thmes baudelairiens”. Studi sulla Scuola di Francforte (Marcuse Adorno . Încercările făcute de artişti de a scăpa de reificare prin intermediul unor tehnici artistice revoluţionare au dat faliment. după cum vom demonstra în cele ce urmează. Pesimismul lui Adorno ţine de faptul că. p. în condiţiile actuale ale alienării. Editura politică. Teoria come utopia.. deşi oferă o imagine a omului ca subiect liber. Histoire de 1’ Ecole de Francfort et de 1’Institut de Recherches Sociales (1923 – 1950). trecând Pirineii. cit. ele au fost asimilate de funcţionalitatea sistemului şi supuse operaţiilor de schimb. 18-19.U.. Chiar şi avangardele estetice sunt susceptibile de a fiintegrate. Paris. Jay.. Resümee über Kulturindustrie. iar W. 250. Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Jay. Payot.. Adorno vor veni mai târziu. [10] Marcuse. 245. Bertan Editore. Unul din semnele falsei reconcilieri constă tocmai în capacitatea industriei culturale de a neutraliza conţinuturile aşa-zis .: L’Imagination dialectique. Omul unidimensional. Querido. Ohne Leitbild... 1974. 1967. Dialektik der Aufklärung (Amsterdam. Communications. desemnând surogatele fabricate în serie ale culturii de masă. ci are un sens cu totul peiorativ. p. [5] Martin. Capitolul: „Înfrângerea conştiinţei nefericite: o desublimare represivă“. Oeuvres.şocante”. noul sistem totalitar se manifestă sub forma unui pluralism armonios. 306. 149. Dialectique de la Raison. sub titlul Dialectique de la Raison. 1911. 227. p. L. p. să prezinte această imagine a libertăţii ca negare a alienării. 1947) reprezintă o operă devenită clasică a antropologiei filosofice. . 3/1964. în indiferenţă” [119]. Max Horkheimer. prin intermediul forţelor de producţie artistice. [7] Ibidem. pp.

[33] Ibidem. Dieter Fuhrman ). Th. Diogene. cit. [30] Benjamin. p. op. [23] Ibidem. 41. [16] Ibidem.. 130. 72. [47] Ibidem. „Opera de artă în epoca reproductibilităţii în tehnică“. [26] Ibidem. 1939. II. 79. p. p.ANTROPOLOGIA CULTURII [15] Benjamin. [32] Ibidem. p. 207. Paris.. New York. Adorno. op.. [27] Benjamin. [21] Ibidem... 44. p. “Sur quelques thmes baudelairiens”. cit. cit. [40] Benjamin. [36] Ibidem. Adorno şi Gretel Adorno). [45] Cohen – Seat... p. 397. 1941. p.. Takeo. [17] Ibidem. p. „Opera de artă. p. Th. W. 1955. 115.. teoria distracţiei nu poate să mă convingă în totalitate”. Th. 204. W. [44] Horkheimer. [19] Ibidem. Publicat prima oară în Zeitschrift für Sozialforschung VIII. [51] Adorno. W. pp. Posie et Rvolution. p.. pp. p. [29] Benjamin. p. 26). nr. Fougeyrolas. [20] Ibidem. W. septembrie 1981. rom. “Sur quelques thmes baudelairiens”. W. Posie et Rvolution.73.. p. W. 285. [31] Benjamin.. W. Paris. cit. Takeo. Gilbert. . p. [38] Kuwabara. op. [22] Ibidem. Frankfurt pe Main. 181. Dialectique de la raison. The Radio Symphony. Oeuvres. W. [42] Adorno. 130: ”ln ciuda forţei sale de seducţie. op. 153. op. [28] Ibidem.. în Secolul XX. p. 377. Denol.. Max. cit.“. [24] Ibidem. W. W. p. Stanton. p. p. Pierre.. ( Kyoto). [34] Ibidem. W. 1/1972. (trad. p. 1961. 72. p. 82. [37] Ibidem. “Thmes de la philosophie de 1’histoire”. 72.. pp.. Über Walter Benjamin. 73. [50] Ibidem. [43] Ibidem. Schriften ( sub îngrijirea lui Th. p. [41] Adorno. 1/2. [49] Ibidem. [25] Ibidem. p. p. Th. W. 79. 76.. 266. p. 269. op. cit.. Über Walter Benjamin. 75-76. cit. p. [35] Ibidem. [39] Kuwabara.. op. 289. 71. [48] Ibidem. pp. 72-73. 35 [46] Benjamin. nr. 132. “L’ Art dans la société d’aujourd’ hui”. Radio Research 1941 (ediţia Lazarsfeld şi F. L’action sur I’homme du cinma et de la tlvision. [18] Ibidem. 267. pp.

ANTROPOLOGIA CULTURII

[52] Adorno Th. W., – Über Jazz. In: Zeitschrift fur Sozialforschung, An V, 1939, p. 235 şi urm., sub pseudonimul Herktor Rottweiler. [53] Ibidem, p. 238. [54] Ibidem, pp. 242-243. [55] Ibidem, p. 243. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Ibidem, p. 255. [59] Ibidem, p. 254. [60] Ibidem. [61] Ibidem. [62] Ibidem, p. 256. [63] G. Lukacs, Geschichte und Klassenbewußtsein. (trad. engleza: History and Class Consciousness. Studies in Marxist Dialectics. Cambridge, The MIT Press, 1968, XVII + 356 p.). [64] Ibidem, p. 94. [65] K. Marx, „Contribuţii la critica economiei politice”. K. Marx, Fr.Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 23. [66] Ibidem. [67] Ibidem. [68] K. Marx, Capitalul. Critica economiei politice, vol. I Cartea I-a. „Procesul de productie a capitalului”, editia a lll-a, Bucureşti. ESPLA, 1957, p. 806. [69] K. Marx, ,,Contributii la critica economiei politice”, op. cit., p. 23. [70] Capitalul, op. cit., pp. 113-114. [71] Marx, K., Bazele criticii economiei politice, vol...., Bucureşti, Editura Politică, 1972, p. 79. [72] Ibidem, p. 111. [73] Adorno, Th. W., “Über die Fetischcharakter in der Musik und die Regression des Hörens”. Zeitschrift fur Sozialforschung, Vll, 1938, nr.3, trad. it., “II caracttere di feticcio in musica e il regresso dell’ ascolto”. Dissonanze, Milano, Editore Feltrineli,1959, p. 9. [74] Ibidem, pp. 9-10. [75] Lucacs, G., Geschichte und Klassenbewußtsein, op. cit., p. 111. [76] Adorno, “Über die Fetischcharakter...”, op. cit., p. 10. [77] lbidem. [78] Ibidem, p. 12. [79] Ibidem. [80] Ibidem. [81] Ibidem, p. 13. [82] Ibidem. [83] Ibidem. [84] Ibidem. [85] Ibidem, p. 16. [86] Ibidem, pp. 16-17. [87] Ibidem, p.17. [88] Ibidem, pp. 17-18. [89] Ibidem, p. 18. [90] Ibidem, p. 20. [91] Ibidem.

ANTROPOLOGIA CULTURII

[92] Ibidem. [93] Ibidem. [94] Marx, K., Capitalul, vol. I, op. cit., p. 42. [95] Adorno, Th. W., art. cit., p. 21. [96] Marx, K., op. cit., p. 79. [97] Adorno, Th. W., art. cit., pp. 21-22. [98] Ibidem, p. 22. [99] Ibidem, p. 32. [100] Ibidem, pp. 32-33. [101] Ibidem, pp. 33. [102] Ibidem. [103] Adorno, Th. W., recenzie a lui Alfred Kleinberg, Die europäische Kultur der Neuzeit, ZfS, l/1932, număr dublu, p. 212. [104] Tocmai ln aceasta lucrare Adorno a recunoscut o pozitie cheie pentru dezvoltarea sa viitoare. Vezi studiul “Wissenschaftliche Erfahrungen in Amerika”, op.cit., p. 114. [105] Adorno, Th. W., “Zur gesellschaftlichen Lage der Musik”, ZfS, I, 1932, număr dublu V 1/2, p. 103. [106] Ibidem. [107] Ibidem . [108] Ibidem. [109] Ibidem p. 105. [110] Ibidem. [111] Ibidem. [112] Ibidem, p. 106. [113] Ibidem. [114] Ibidem . [115] Adorno, Th. W., Prismen. Kulturkritik und Gesellschaft, Frankfurt, Suhrkamp, ediţia a IIIa, 1969, p. 159. [116] Marcuse, Herbert, L’ Homme unidimensionnel, Paris, Éditions de Minuit, 1970, p. 98. [117] Ibidem, p. 99. [118] Adorno, Th. W., Théorie esthétique, Paris, Klincksieck, 1974, p. 30. [119] Herbert Marcuse, op. cit., p. 94.

ANTROPOLOGIA CULTURII

III. POLITICI CULTURALE, CULTURĂ DE MASĂ ŞI SOCIETATE DE MASĂ Mecanismele de funcţionare ale industriei culturale nu pot fi înţelese în toată complexitatea lor fără o evidenţiere prealabilă a influenţei pe care au avut-o, asupra destinelor culturii contemporane, doctrinele societăţii de masă şi societăţii de consum. Astfel se explică şi interesul particular pe care sociologii şi antropologii l-au manifestat, în ultimele decenii, faţă de cele două concepte, prin intermediul cărora au putut explica într-o altă lumină înstrăinarea artei şi deteriorarea valorilor culturale datorită apariţiei unor fenomene social – politice specifice civilizaţiei industriale contemporane. Întrucât societatea de consum actuală a fost anticipată de fenomenele petrecute la nivelul societăţii de masă, se impun câteva consideraţii cu privire la geneza şi specificul acestora. Societatea de masă este considerată un efect al dezvoltării sociale, generată de revoluţiile demografică, industrială, ştiinţifică şi tehnologică din secolele XIX şi XX. Caracteristic societăţii de masă actuale ar fi o mobilitate socială maximă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Legăturile tradiţionale organice dintre om şi mediul său în timpul fazelor precedente ale evoluţiei sociale tind să dispară odată cu revoluţia tehnico-ştiinţifică din domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor, cu industrializarea masivă şi creşterea inerentă a timpului liber rămas disponibil pentru distracţii. Pe de altă parte, sub presiunea concentrării economice crescânde, se conturează o nouă formă de coeziune socială, o interdependenţă tot mai mare a oamenilor în cadrul diviziunii sociale a muncii din economiile dezvoltate, ceea ce face ca omogenizarea relaţiilor sociale să devină „impersonală şi atomizată”. Categoria de masă este utilizată în sociologia contemporană pentru a defini „clasa fenomenelor sociale în care un mare număr de oameni se comportă simultan în aşa fel încât se întrerupe violent rutina lor sancţionată social, prin rolul jucat de ei ca indivizi” [1]. Această întrerupere bruscă a rutinei comportamentale provoacă o anumită „dezorganizare” a procesului social. Iar dezorganizarea poate fi provocată numai prin tipurile comportamentului de masă care, în concepţia lui Anthony F.C.Wallace, sunt în număr de cinci: apatia politică, sindromul dezastrului, panica, demenţa, revoltele şi mişcările sociale [2]. Ceea ce i-a preocupat pe specialiştii în materie, indiferent de specializarea lor profesională şi apartenenţa politică, de metodologia întrebuinţată sau de reacţiile emoţionale este încercarea de a explica geneza comportamentului de masă şi specificul manifestării acestuia, mai ales în situaţii limită şi în condiţiile unor revendicări economice imperative, instabilitatea şi extremismul lor. Herbert Blumer surprinde foarte subtil diferenţa dintre comportamentul colectiv organizat şi comportamentul de masă: „Dacă un comportament de masă se organizează într-o mişcare, el încetează să fie un comportament de masă, pentru a deveni un aspect al organizării sociale. Toată natura sa se schimbă căpătând un program, o structură, o cultură definită, o atitudine în interesul grupului, o tradiţie, reguli prestabilite, o conştiinţă de grup” [3]. Majoritatea autorilor occidentali sunt de acord cu următoarele caracteristici ale comportamentului de masă : ,,pierderea simţului realităţii şi răspunderii”; „instabilitatea atenţiei şi reacţiei”; „moralitatea scăzută”; „reacţia directă faţă de problemele îndepărtate”. În ce constau, mai pe larg, aceste caracteristici? După părerea lui W. Kornhauser, în cadrul comportamentului de masă centrul atenţiei se mută de la problemele vieţii cotidiene la problemele vieţii naţionale sau internaţionale, ceea ce duce la „pierderea simţului

culturii şi moralei. ierarhizarea în societăţile animale). Simţindu-se manipulat de forţe impersonale. fiind cuprins de apatie. Însăşi sintagma „societate de masă” trădează o alipire artificială a termenului fizic „masă”. deoarece „nu sunt unite unele cu altele nici ca indivizi. permit canalizarea protestului şi nemulţumirii maselor. pierde şi sprijinul lor. W. La fel cum unele curente conservatoare şi-au justificat tezele lor privind pretinsa inegalitate naturală dintre oameni cu ajutorul argumentelor luate din genetică şi sociobiologie (gene slabe şi gene puternice. specifică . trecând peste procedurile legale. omul-masă „trăieşte într-o societate fără a-i aparţine”. un număr de indivizi reuniţi sub un motiv oarecare sunt asociaţi cu o mulţime fizică. înclinarea de a schimba obiectul atenţiei. de a modifica intensitatea reacţiei – de la apariţie la activismul politic”. ci acţionează nemijlocit. Cresc contradicţiile între cei care continuă să fie integraţi în grupurile locale şi cei care au aderat la relaţiile de masă” [6]. W. Mulţimea comite atrocităţi pe care foarte puţini din membrii săi le-ar comite ca indivizi. Kornhauser o spune foarte clar: „Prestigiul puterii scade. O altă caracteristică a societăţii de masă ar putea fi moralitatea foarte scăzută. „sindromul dezastrului” etc. sunt declarate „de masă” mişcările în care masele depăşesc preocupările zilnice şi pătrund în „zona interzisă” – sfera politicii care este considerată monopolul elitei” [4]. În cursul observării empirice directe. aplicat ca o etichetă categoriei sociale de „societate”. Dar în anumite momente conştiinţa acestei frustrări. individul se eliberează de sub influenţa grupurilor care îl încătuşează dar. împinge masa la modul activist de acţiune. unii psihologi şi sociologi consideră mişcările sociale o „anomalie”. din care lipsesc însă conştiinţa socială de grup. Explicând cauzele mişcărilor de masă ca o expresie a „revoltei înăbuşite”. nesusţinute de o strategie politică eficientă a obiectivelor clare ce trebuie urmărite pe baza unui program. totodată. În această ordine de idei Kornhauser reproşează maselor lipsa spiritului democratic şi extremismul: „Activitatea politică a maselor are tendinţa de a fi nedemocratică (…). dezamăgirea profundă faţă de situaţia proprie în societate se transformă în disperare. Concepând societatea de masă ca produs exclusiv al dezvoltării tehnologice.ANTROPOLOGIA CULTURII realităţii şi răspunderii”. Kornhauser dă ca exemplu mişcările extremiste pentru a evidenţia consecinţele „pătrunderii” maselor în politică. dându-şi seama că nu poate să exercite o influenţă asupra vieţii sociale. situându-le în sfera „patologiei de masă” [7]. edificată pe baza unui sistem de valori propriu şi a unor interese comune. În consecinţă. Tocmai aceste revolte spontane. În dorinţa de a contura tipologia societăţii de masă sociologia anglo-saxonă îndeosebi o concepe ca o sinteză între dezagregarea „valorilor unificatoare” ale vechilor comunităţi şi schimbările petrecute la nivelul relaţiilor primare. teoreticienii americani aplică mişcărilor de masă diagnosticuri psihiatrice: „nevroză şi psihoză de masă”. o masă care deformează la nivelul comportamentului colectiv calităţile indivizilor izolaţi. nici ca membri ai unei comunităţi” (…). De aici derivă a treia caracteristică a „comportamentului de masă” şi anume „instabilitatea. care „coboară până la nivelul membrilor ei cei mai primitivi. în sensul că masele nu dezbat problemele în vederea soluţionării. împotriva grupurilor şi categoriilor sociale care rezistă integrării în sistem. neagă respectul faţă de principiile liberei concurenţe şi dezbaterii publice ca baze ale compromisului” [5]. „paranoia şi isterie colectivă”. şi că nu îşi mai aparţine sieşi. A doua particularitate a comportamentului ar fi „reacţia directă faţă de problemele îndepărtate”. a „nemulţumirii iraţionale” şi a unui sindrom de neadaptare şi neintegrare socială. al conştiinţei. nevoia omului ca fiinţă socială de comunicare şi conştiinţa superioară a apartenenţei la o comunitate pe care o capătă indivizii în procesul socializării politice. civilizaţia industrială. Această observaţie empirică este transformată în model abstract al comportamentului de masă. În viziunea lui Dwight MacDonald masele reprezintă un mare număr de persoane incapabile să-şi exprime calităţile lor umane. de către maeştrii diversiunilor.

Dar. După A. Sub presiunea noilor condiţii ale vieţii. Ritmurile accelerate ale dezvoltării actuale fac ca procesele civilizatorii să nu mai fie percepute ca o expresie activă a funcţiei modelatoare a valorilor culturale existente. de potenţialul creator al culturilor locale şi regionale multiple. în timp ce egalitatea ar duce la o „nivelare” a gusturilor la cel mai scăzut nivel comun. Tot A. legăturile comunitare. de Tocqueville. de o neobişnuită forţă de previziune. ar asimila valorile culturale care contribuie la sublimarea acestei civilizaţii. În gândirea politică occidentală. popor au păstrat de-a lungul timpului aceleaşi determinative negative: reacţii spontane. societatea de masă au început să se bucure de o atenţie din ce în ce mai mare după Marea Revoluţie Franceză. al incitaţiilor care prezintă interesele şi plăcerile din societăţile de consum. Exprimând dispreţul elitelor faţă de poziţia socială dezavantajoasă şi de incultura maselor. după cum vom vedea. graţie proceselor de integrare regionale şi zonale.ANTROPOLOGIA CULTURII zilelor noastre. chiar şi în ţările dezvoltate. De la démocratie en Amérique lucrare care şi astăzi îşi mai păstrează valoarea formativă în politologie. de Tocqueville. care a avut un rol capital în formarea statelor şi naţiunilor actuale. Începând cu filosofia socială a lui Platon. dar şi teama faţă de „ridicarea noroadelor”. încercările de a reduce varietăţile şi diferenţele culturale în fluxul coagulant al civilizaţiei industriale actuale se lovesc. grad scăzut de moralitate. mulţime. Denunţând „tirania majorităţii” liberalul francez vedea în perspectivă un conflict ireductibil între libertate şi egalitate: libertatea ar garanta fiecărui om dreptul de a fi diferit. doar unele determinări negative ale acestora. fie prin întrebuinţarea lor la nivelul uzului comun. de pe poziţiile aristocraţiilor latifundiare. odată cu ele. Este adevărat că patronii şi tehnicienii mass-media încearcă să inoculeze în conştiinţe imaginea unei armonii prestabilite a noii ordini politice. deşi culturile naţionale reclamă imperios dreptul la diferenţă ca o garanţie a realizării cu succes a acestor noi unităţi culturale. fie prin crearea unei alte serii de valori. norod. dădea dovadă. credinţe şi simboluri privind sfârşitul istoriei şi triumful civilizaţiei industriale sub forma liberalismului occidental la nivelul planetar. prin canalul noilor mituri. în societăţile industrializate valorile culturale vor fi transformate în bunuri . Sinonimele masei: gloată. Abolirea privilegiilor aristocratice şi afirmarea maselor pe scena istoriei au surescitat teama conservatorilor că procesul de democratizare a vieţii politice va distruge elitele aristocratice şi valorile create de acestea. plebe. analizând fenomenul culturii de masă. Or. mediocre. respectiv. pe baza afirmării coeziunii de grup şi conştiinţei de sine. masa şi. în crearea valorilor materiale şi spirituale. popoarele se dezvoltă în condiţii de viaţă istoriceşte determinate. al motivaţiilor. Noţiunea psihologică de masă a înlocuit categoria social-politică de popor. familia de cuvinte a termenului „masă” s-a structurat în jurul unei axe semantice peiorative. anticipând într-un spirit surprinzător de modern problematica societăţii de masă şi a culturii ei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. De aici teama că valorile culturale vor fi rapid dezintegrate şi. puterea de cumpărare şi distracţiile ei drept valori perene ale funcţionării societăţii globale. Pătrunderea mass-media în intimitatea căminelor şi coordonarea oficială a opiniei publice şi private au constituit un auxiliar indispensabil în confecţionarea imaginilor stereotipate pe care le necesită omogenizarea noului corpus de proiecţii. Imaginea unui „sat mondial” şi a unei civilizaţii planetare profetizată cu câtva timp în urmă prinde tot mai mult contur. care le vor înăbuşi pe primele. Semnificativă din acest punct de vedere este opera lui Alexis de Tocqueville din 1832. la începutul secolului al XIX-lea. succesiunea cultură –civilizaţie a fost înlocuită cu simultaneitatea lor pe axa sintagmatică a existenţei. care conferă funcţionalitate acestui ansamblu format din legături organice şi interese comune. abordarea tradiţională a categoriei sociale de masă a ignorat deliberat conţinutul social-politic şi istoric al categoriei de „mase populare” şi a reliefat.

Oamenii participă cu toate sentimentele lor. . 3. viitorul va aparţine comunicaţiilor de masă şi acelor produse literare eliberate de orice preocupare pentru un nivel axiologic. Mai puţin protestatar şi ancorat în realitatea social-politică decât cel francez. ceea ce defineşte o comunitate este un sistem de valori în care funcţiile. cu concurenţa sălbatică şi desprinşi „cu monotonia vieţii politice” el deduce că predispoziţiile personale. În cadrul ei. De exemplu. Două perioade stau astfel în opoziţie una cu cealaltă în istoria marilor sisteme ale culturii: o perioadă Gesellschaft urmează unei perioade a lui Gemeinschaft. la nivelul psihicului. cu violenţă instantanee aproape. în inima argumentului”[8]. Viaţa de familie : armonie. de religie [10] şi o ordine care – bazându-se pe unirea unor voinţe raţionale – se întemeiază pe convenţii şi acorduri. el consideră că omul modern „are nevoie de emoţii puternice. O reacţie de sorginte conservatoare apare încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea în cadrul romantismului anglo-saxon. este apărată de legislaţia politică şi îşi găseşte justificarea ideologică în opinia publică [11].ANTROPOLOGIA CULTURII de consum. Într-o astfel de proiecţie mitică şi naturistă apare imaginea poetică a unei comunităţi organice împinsă până într-o epocă de aur. omul participă cu tot spiritul şi inima sa. simbol al abundenţei şi al armoniei sociale. Agentul real de control este biserica. Agentul real de control este obştea. în democraţia americană oamenii nu mai reuşesc să ajungă să citească o operă literară şi să-i guste „frumuseţile mai delicate”. nici posibilitatea sa-şi permită decât „o gustare fugitivă şi ocazională a deliciilor intelectului” şi astfel aceasta degenerează până la a fi „considerată o formă de reacţie temporară dar necesară în cadrul activităţilor serioase ale vieţii”. Karl Mannheim şi Şcoala de la Frankfurt. deoarece oamenii „ocupaţi cu politica sau într-o profesie” nu au nici timpul. valorile istorice. Viaţa târgului : religia. în societăţile moderne. admiraţia pentru tot ceea ce vine din trecut şi capătă marca de autenticitate prin filtrul critic al succesiunii generaţiilor. de comportamentele tradiţionale ale unui popor. Gemeinschaft 1. Viaţa satului : obiceiuri şi comportamente tradiţionale. Scriitorul va deveni un mijloc oficial de satisfacere a nevoilor sociale în cadrul unei civilizaţii a afacerilor şi un producător de bunuri de consum ca orice om de afaceri. între o ordine socială care – bazându-se pe consensul voinţelor – se întemeiază pe armonie şi este înnobilată de obiceiurile. interesele şi scopurile fiecărui individ erau armonios corelate la nivel de ansamblu. adevăruri şi erori atât de strălucitoare încât să-l elibereze şi să-l arunce. moral sau intelectual elementar. condiţionate de mijloacele de câştigare a existenţei. La această fiinţă umană participă cu întreaga sa conştiinţă. „Există un contrast. Cele două concepte corespund tipurilor de organizare socială care pot fi clasificate după cum urmează: A. de moravuri. După Tocqueville. Agentul de control real este poporul (Volk). Anticipând pe bună dreptate că în societăţile industrializate oamenii sunt preocupaţi cu lupta pentru supravieţuire. 2. sensibilităţii şi clişeelor. fac să apară nevoia de excitaţii în timpul liber pentru a contrabalansa. evaziunea în natură. Tőnnies. spune F. romantismul anglo-saxon a cultivat tradiţia. ferită de orice posibilitate a conflictelor sociale. De la Georg Simmel şi Tőnnies [9] la Max Weber. monotonia muncii. Faptul că şi sociologia germană din secolul trecut a acordat o atenţie specială distincţiei dintre „comunitate” şi „societate” (Gemeinschaft şi Gessellschaft) ca diferenţă dintre o societate autentică şi o societate mecanizată şi birocratizată trădează o anumită continuitate în filieră conservatoare a ideilor. rupturi surprinzătoare de ritm. De aceea.

este o activitate deliberată. Economia casnică (sau familială). Aceasta este elaborată de conştiinţa omului. deşi are o putere din ce în ce mai diminuată. Viaţa oraşului : convenţie. prin influenţa şi importanţa pe care ajung să o atingă în cadrul . care predomină de-a lungul generaţiilor. decizii de utilizare productivă inteligentă a capitalului şi a vânzării forţei de muncă. Viaţa naţională : legislaţia. atunci se pot distinge în cadrul său câteva epoci. Aceasta este determinată de calculele omului. 3. În fiecare din aceste categorii o ocupaţie şi o tendinţă dominantă din viaţa intelectuală sunt legate una de cealaltă în felul următor: (A) 1. viaţa familiei şi economia casnică dădeau nota caracteristică vieţii oamenilor. începând cu un moment dat. 2. bazată pe simpatie sau preferinţă (şi anume bucuria şi plăcerea de a crea şi păstra). Satele şi târgurile au în comun principiul organizării sociale în spaţiu. forţa ce caracterizează Gemeinschaft persistă. fizic. 2. atenţia. locul acela permanent. cu alte cuvinte. 3. În acest sens. Agentul real de control este statul. a unui trib sau a unui popor. Gesellschaft 1. Aceasta înseamnă că.ANTROPOLOGIA CULTURII B. Arta. 3. Comerţul. comparaţia. acest principiu mai nou al spaţiului rămâne legat de principiul mai vechi al timpului. principiu ce a luat locul principiului temporal. Deoarece descinde din strămoşi comuni. Agentul său real de control este republica savanţilor. calculele. familia are rădăcini metafizice invizibile. forma urbană ajunge într-un contrast ascuţit cu forma rurală a aceluiaşi principiu. Indivizii care vieţuiesc în familie sunt legaţi unul de celălalt printr-o succesiune de generaţii trecute şi viitoare. În perioada Gesellschaft-ului. Dar în sate şi în târguri există pământul real. Agricultura. în perioada societală. ca şi cum ele ar fi înfipte în pământ. Prima perioadă este sub influenţa organizării sociale care rezultă din cultivarea pământului: relaţiile de vecinătate se adaugă la vechile şi persistentele relaţii de rudenie. Întreaga sa dezvoltare tinde către o apropiere de Gesellschaft în care. Regulile reglementează funcţionarea fabricilor. rămânând realitatea vieţii sociale. În perioada Gemeinschaft-ului. pe sarcini sau îndatoriri repetate în mod regulat. prin natura sa. reguli. Este exagerarea principiului spaţiului în forma sa urbană. Aceasta este determinată de intenţiile omului. tradiţii şi idei zămislite în mintea cuiva. Cooperarea este ghidată de obişnuinţă. zonele urbane. deoarece satul rămâne în mod esenţial şi aproape necesar legat de ambele principii. comerţul şi viaţa oraşului au devenit elementele importante. 2. Contractele reprezintă uzanţa şi simbolul afacerilor. Dacă investigăm totuşi perioada numită de noi Gemeinschaft mai îndeaproape. Industria bazată pe decizii. sunt baza oricărei afaceri. Credinţa în muncă şi ţelul urmărit unifică voinţele artistice. Comerţul. procesul continuu al dezvoltării poate fi considerat un proces de crescândă urbanizare. Ştiinţa bazată pe concepte. bazat pe deliberare. Viaţa cosmopolită : opinia publică. ele s-au rupt unul de celălalt şi din această dezbinare rezultă oraşul. bazată pe lucruri ce pot fi memorate. la nivelul unei familii. pământul vizibil care creează cele mai puternice legături şi relaţii. În perioada comunitară. Agentul real de control este însăşi Gesellschaft. Adevărurile şi opiniile sale trec apoi în cărţi şi periodice şi astfel devin o parte componentă a opiniei publice. pe de altă parte. (B) 1. iar satul la clan. Înţelegerea este cea pe baza căreia se stabilesc normele unei astfel de economii. bazată pe obiceiuri. În această exagerare sau exacerbare. Cealaltă epocă începe să se înfiripe atunci când satele se transformă în târguri [12] . aşa cum este de la sine evident.

anonimi şi. duşmăniilor tradiţionale”[15]. legăturile comunitare – familia. indiferent de acţiunea şi interesele celorlalte semne ce se mişcă în jurul lui. Cauzele care au îndepărtat lumea de cultura ei specifică şi de mediul ei înconjurător sunt: „Migraţiile. Comportamentul lor este. încremenite în propriul lor crepuscul. Ea constă numai într-o agregare de indivizi separaţi. a celei de-a doua revoluţii industriale şi a unui optimism funciar în viitorul speciei. mulţime. schimbările de reşedinţă. Democraţiei. le domină pe cele rurale. doctrina „societăţii de masă” a cunoscut mutaţii interne semnificative. nici un corpus de obiceiuri şi de tradiţii. radioul. organizarea rurală este sortită dispariţiei. Joseph de Maistre. impuls spre satisfacerea propriilor interese. A. În consecinţă. În cadrul societăţii de masă. La o analiză mai atentă se observă că. influenţat de atracţii. nici un set instituit de reguli sau ritualuri. lui Gustave Le Bon şi Gabriel Tarde le revine meritul de a fi enunţat într-o formă articulată caracterele psihice ale comportamentului de masă. în celelalte etape ale dezvoltării doctrinei. de vreme ce lipsesc valorile şi normele care să le asigure forţa de atracţie şi de interacţiune şi să confere mişcării interne un sens. rupte de contextul lor concret care le dă viaţă şi din care se originează. şcoala. vecinii. În exegezele destul de întinse pe care Herbert Blumer şi Dwight MacDonald le consacră acestei problematici.Burke. în consecinţă. Axa internă a antitezei calitative se conturează prin eliminarea din logica judecăţii a proceselor dezvoltării. Nu întâmplător în sociologia americană contemporană atacurile la adresa societăţii şi culturii de masă au loc de pe poziţii elitiste. nostalgia comunităţilor arhaice are ca suport referenţial negativ tocmai condiţiile vieţii moderne din ţara cu civilizaţia cea mai dezvoltată.A. probabil. cinematograful. divizaţi. antipatiilor. Aşadar. de la reacţia conservatoristă de la începutul secolului al XIX-lea până la căderea regimurilor totalitare din anii '90 în Europa. enoriaşii. Această etapă poate fi considerată etapa clasică în constituirea doctrinei. decât pentru propria reproducere. Este perioada boom-ului economic din Germania şi S. Masa este considerată ca o „gloată furioasă” şi o „lume nebună” (E. în cristalizarea sa. care îl determină la activitate individuală. care nu şi-ar transmite unul altuia fiorul emotiv al existenţei reciproce. biserica. cu toate deschiderile pe care ea le creează în lumea valorilor social-politice. aşa cum apar acestea în ziare sau la radio: atracţii care joacă un rol asupra impulsurilor primitive.U. nici o structură a rolurilor. în plină prosperitate a epocii liberale bazată pe laissez-faire şi a personalităţii burgheze întreprinzătoare şi energice.. public.ANTROPOLOGIA CULTURII unei naţiuni. Într-o viziune sociologizantă. A doua etapă a constituirii doctrinei are loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. funcţie de schimbările sociale şi de modificările patternurilor culturale. De remarcat că. caractere care vor constitui. omogeni în ce priveşte comportamentul de masă” [14]. Sub influenţa filozofiilor spiritualiste de . puncte de reper pentru nonaglutinarea de noi argumente negative la adresa masei. masa s-ar asemui cu o pădure de simboluri mute. a statusului. indivizii care compun masa nu ar comunica între ei: fiecare ar fi robul propriului instinct. omul-masă. conservatoare în esenţă (E. opinie publică. de Tocqueville) în faţa valului revoluţionar declanşat de Marea Revoluţie Franceză. nu reuşesc să constituie un agregat. educaţia au sfârşit prin a îndepărta indivizii de obiceiurile înrădăcinate şi prin a-i arunca într-o lume nouă şi mai vastă. Burke) care ameninţă să răstoarne elitele spirituale ale umanităţii şi să distrugă valorile create de aceste elite. ei îi opun imobilismul istoric al aristocraţiilor medievale latifundiare. Relaţiile dintre categoriile sociologice precum masă. satul trebuie să folosească tot mai mult din propriile forţe productive pentru susţinerea şi promovarea dezvoltării zonelor urbane. nici o conducere constituită. formele tradiţionale ale vieţii au fost înlăturate sistematic: „masa nu are o organizare socială.(…) [13]. Prima etapă poate fi considerată ca reacţie elitistă. a dialecticii implacabile a progresului. nici un ansamblu organizat de sentimente. Deşi de pe poziţiile reducţionismului psihologic. ziarele. de la o etapă la alta a construirii doctrinei. mutaţiile intervenite în etapa precedentă sunt reluate şi îmbogăţite cu noi argumente. Într-un perimetru socio-istoric dat sau spaţial.

Atât Le Bon. a idealismului subiectiv şi a criticii elitiste inaugurată de Fr. care funcţionează pe baza legii universale a repetiţiei. „sufletul gloatei”. instinctul politic. dar . liderilor carismatici. cea mai rea dintre oameni”) (Ortega y Gasset). referindu-se la omul-masă. orientată exclusiv spre eficienţă. potenţialul revoluţionar al maselor. a imitaţiei psiho-afective. A treia caracteristică : mişcările de masă sunt prezentate ca un produs al destratificării sociale. Pe urmele lui Ortega y Gasset. A treia etapă în cristalizarea doctrinei „societăţii de masă” domină epoca interbelică. „În stare izolată. poate să exercite o influenţă profundă asupra psihicului indivizilor care o compun şi să devină fanatică în apărarea părerilor emise în stare de surescitare. evidenţierea rolului jucat de urbanizare şi industrializare în apariţia masificării şi a Omului–organizaţie (White). A doua caracteristică este identitatea dintre mişcările de masă şi mişcările totalitare. ceea ce poate declanşa frecvent pasiunile josnice. masa apare datorită interacţiunii directe dintre indivizi. Specific acestei etape este menţinerea sensului iniţial negativ al categoriei de masă („masa reprezintă o parte mediocră. datorită intersugestionării. accesibile tuturor membrilor ei. legat de formarea masei reacţionare conformiste. „Specific acestei etape este tendinţa de a explica prin factori psihologici fenomene sociale atât de complexe precum formaţiunea socială. birocratizare şi raţionalizare a vieţii în perioada interbelică au dus la depersonalizarea şi înstrăinarea personalităţii. E. Nietzsche şi Jakob Burckhardt în filozofia culturii şi a istoriei. De aceea nivelul intelectual şi moral al masei este inferior celui normal al societăţii. Această concentrare a procesului de luare a deciziilor creează nu numai conformitate. recrutată mai ales din elementele declasate. Lederer. E. entuziasmul colectiv şi comportamentul lor eroic cu ocazia marilor evenimente politice şi sociale. pe primul plan apărând emoţiile care îi unesc [16]. cât şi G. Relaţiile sociale sunt reduse la o propagare interindividuală a imitaţiei. raportul dintre masă şi personalitate în momentele cheie ale dezvoltării istorice. dar care. datorită fenomenelor de contagiune şi a lipsei de răspundere a membrilor ei. ceea ce le permite perceperea sensului şi a evenimentelor istorice. adică o fiinţă instinctivă” [17]. de la periferia societăţii. ca o formaţiune lipsită de o structură de bază în care interdependenţa psihologică şi intersugestionarea membrilor masei pe baza celor mai elementare emoţii şi idei ar crea unitatea spirituală a masei. A patra caracteristică este încercarea de a demonstra inexistenţa claselor şi a luptei de clasă în societatea de masă: „societatea de masă exclude lupta de clasă şi se caracterizează prin extinderea şi instituţionalizarea maselor” [19]. transformându-i viaţa într-o „raţionalitate funcţională”. în gloată este un barbar. de la Revolta maselor (1928) a filozofului spaniol Ortega y Gasset până la lucrările din perioada 19351941 ale psihologilor germani Leopold von Wiese. Organizarea modernă pe scară largă. Tarde concep masele ca o emanaţie pur spirituală. în speţă fascismul. comună atât lumii fizice cât şi psihice. Trade insistă asupra trăsăturilor negative ale masei. G. Intensificându-se. Fromm şi Karl Mannheim. Ei consideră că masa se poate forma mai uşor pe baza stimulentelor negative. ele acoperă glasul raţiunii. Fenomenele de aglomerare. Societatea de masă devine un mecanism în care maşinile imprimă omului fruncţia lor tehnică. Le Bon şi G. creează ierarhii care concentrează toate deciziile în vârful piramidei. La Gabriel Tarde masa este „un organism de ordin inferior” în comparaţie cu „comunitatea civilizată” [18]. un obiect manipulat de societate mai curând decât un subiect care poate să-şi trăiască viaţa în concordanţă cu propriile lui dorinţe. totodată. celor mai elementare emoţii şi idei. el poate fi un om civilizat. la masificarea vieţii particulare în care masa a luat locul indivizilor cu calităţi excepţionale. scrie Le Bon. profesie. indiferent de situaţia socială a acestora. La G. Tarde şi G. „de caracterul accidental al motivului care a determinat formarea sa”. de naţionalitate. Le Bon. În cadrul masei oamenii sunt uniţi pe baza celor mai puternice şi.ANTROPOLOGIA CULTURII la sfârşitul secolului al XIX-lea. Karl Mannheim consideră că raţionalizarea şi birocratizarea extremă au făcut ca în societatea modernă omul să devină un „lucru”. Masa ia naştere datorită simpatiei reciproce dintre membrii ei.

Nevoia de supunere la raţionalitatea extremă privează individul de capacitatea de a acţiona raţional. legată de aceasta. Un reprezentant de seamă al acestei etape. De această frustrare el urmăreşte să scape pe căi iraţionale. Contradicţia dintre personalitate şi societate atinge apogeul în societatea contemporană. A patra etapă a elaborării doctrinei de masă se întinde după cel de-al doilea război mondial până în deceniul şapte. de aceea. recunoaşte Fromm. În aceste condiţii. explică activismul omului-masă integrat şi manipulat de elite prin concepţiile împrumutate de lider. copleşit de sentimentul izolării şi al insignifianţei. adică prin masificare. afirmă Mannheim. cultura aparţine tuturor. prin urmare. Adoptarea mecanismelor de evadare: conformitatea de automat. care nu are rădăcini sociale puternice. debusolate. care susţin această cultură. identic cu milioane de alte automate din jurul lui. Von Wiese denumeşte „masa latentă” formaţiunea interumană îndelungată care se bazează pe concepţia neclară a membrilor săi despre comunitatea de destin şi caracter. ameninţat şi strivit de gigantice forţe anonime şi impersonale – capitalul şi piaţa – individul este sfâşiat de îndoieli. Societatea modernă. posibilă datorită izolării sociale. Masa care se formează. Kornhauser prevalează: masa este un ansamblu eterogen . nu se mai simte singur şi neliniştit” [22]. tradiţii (masa latentă) se deosebeşte de masa actuală activistă. fiecare opinie a unui om este asemănătoare cu cea a semenilor săi. devine insuportabilă. Libertatea sa este doar o libertate negativă. În această ordine de idei capătă o deosebită relevanţă integrarea funcţională a maselor în societatea industrială. poziţia lui H. era uşor ca individul alienat să devină cu uşurinţă prada mişcărilor totalitare. tendinţele sadomasochiste şi autoritarismul duc la pierderea eului personal. recrutarea şi canalizarea potenţialului masei conformiste într-un „sistem integrat al majorităţii” sunt realizate de elite cu ajutorul aparatului represiv al ideologiilor reacţionare. domină pe toţi membrii”[23]. iluzorie. El deosebeşte între „masa latentă” (în curs de formare şi aderare la sistem) de „masa efectivă” integrată. El „a obosit” de libertate şi este gata „să se supună unei noi autorităţi care îi oferă siguranţă şi eliberarea de îndoieli”. sub presiunea procesului de destratificare şi de înstrăinare a indivizilor în cadrul masei care devin o „mulţime solitară” atomizată. „masa efectivă” este o totalitate de oameni care acţionează colectiv într-o situaţie concretă relativ de scurtă durată. reducând activitatea sa la îndeplinirea unui sistem de roluri recomandate de societate: „Individul încetează de a mai fi el însuşi. ceea ce îl determină „să fugă de sentimentul său insuportabil de singurătate şi neputinţă”. în lumea birocratizată această comunicare fiind o „suprasolicitare”. şi dezorientat. „El este liber. Personalitatea nu poate să se dezvolte în afara modului de fiinţare bazat pe a fi şi a comunica. Ataşamentul faţă de mişcările totalitare fiind posibil numai la fiinţele umane complet izolate. „rasa nordică”) în care dorinţa sa instinctivă de supunere în faţa unui lider puternic să-i confere un sentiment iluzoriu de securitate. nu au mijloace de funcţionare [20].ANTROPOLOGIA CULTURII blochează iniţiativa maselor de salariaţi şi nu le satisfac nevoile lor spirituale de stimulare şi evidenţiere. iar povara răspunderii. adică singur sau izolat. într-o măsură mai mare sau mai mică. gata de acţiuni „rebele” care încalcă „procedurile adoptate” (masa efectivă). se caracterizează printr-o „democratizare fundamentală”. depersonifică personalitatea. În aceasta. el adoptă complet tipul de personalitate care-i este oferit de modelele culturale. În această ipostază. primejdia îl ameninţă de pretutindeni” [21]. omul simte dorinţa să se supună unei „personalităţi puternice”. el „devine un automat. pe de altă parte. Din această cauză „elitele creatoare”. atomizării caracterului amorf al relaţiilor sociale. ceea ce îl determină pe individ să primească „ajutorul magic” oferit de ideologia nazistă: un pseudogrup („poporul unic”. Cuprins de teamă. Specific acestei etape este încercarea de a demonstra transformarea claselor sociale în masă şi transformarea masei în public. Blumer şi W. sociologul german Leopold von Wiese. sub influenţa afectelor care. În societatea capitalistă.

depolitizat de indivizi ai cărei membri nu interacţionează decât foarte slab. Totodată. în această perioadă. şi anume standardizarea şi uniformizarea comportamentelor şi relaţiilor sociale. profesii şi culturi diferite: încă prevalează absenţa organizării sau incertitudinea acestei organizări [24]. în etapa a patra „această interacţiune poate să lipsească”. devine bază socială a sistemului.ANTROPOLOGIA CULTURII atomizat. sub presiunea structurilor neocorporative ale managementului organizaţional. El va accepta pasiv rolul impus de organizaţie. realizat prin acordul fundamental al valorilor împărtăşite de „majoritatea tăcută”. Este un fapt îndeobşte cunoscut că. a şanselor de acces egale la instrucţie. O trăsătură notabilă a societăţii de masă ar fi egalitatea morală. şi. Blumer considera că trăsăturile caracteristice ale masei sunt anonimatul şi izolarea membrilor ei. Exponentul cel mai consecvent al acestei poziţii este politologul american Edward Shills. ei invocă dispariţia claselor sociale prin generalizarea „clasei de mijloc”. care anticipă fenomenul globalităţii. a puterii de cumpărare şi a şanselor de dobândire a bunurilor de consum cu folosinţă îndelungată. Simbolurile generale înlocuiesc concepţia diferenţierii pe bază de clase” [25]. pe baza universalizării valorilor şi ordinii liberale ce rezultă din procesele de democratizare. omul pierde legătura cu imaginea de ansamblu a muncii sale şi a produsului finit. încorporându-se în marea masă cenuşie de salariaţi robotizaţi. masa este un agregat de oameni în care nu se deosebesc grupuri sau indivizi” [26]. Etapa a cincea. interacţiunea slabă dintre aceştia. Devenit o rotiţă insignifiantă în acest mecanism abstract. în care interacţiunea puternică dintre indivizi era o condiţie psihologică a formării masei. orice masă poate să genereze masă – un mare număr de oameni neintegraţi în grupuri şi clase sociale” [27]. Deosebirile de clasă se reduc şi limitele dintre clase se estompează. Spre deosebire de etapa a doua a elaborării doctrinei „societăţii de masă”. tipică oricărei societăţi postindustriale. Conştiinţa de clasă şi solidaritatea de clasă se dizolvă în conştiinţa de masă şi solidaritatea de masă. de „mulţimea solitară”. Rolul diferenţierii de clasă şi identitatea socială scad. Consensul social. Kornhauser insistă asupra diferenţierii categorice dintre mase şi clase sociale: „În anumite condiţii. se manifestă în marea importanţă care se acordă demnităţii şi drepturilor individuale. omul va începe să caute în organizaţie un punct de sprijin. În sprijinul acestui obiectiv. din Centru spre periferie. derivă din automatizarea proceselor de producţie în serie şi pe bandă rulantă. mai ales. etapa actuală a doctrinei societăţii de masă. Depersonalizarea. al „armoniei sociale” prin ştergerea oricăror diferenţe dintre clase. În societatea de masă „dispersarea carismelor. În acest proces impersonal. Această amplificare nu ajunge întotdeauna la sfera fenomenelor politice ci se manifestă cu toată claritatea în noile atitudini cu privire la femeie. Din această concepţie despre „omul-organizaţie” îşi extrage W. este o etapă care concentrează efortul de legitimare a „capitalismului popular ca un „sistem integrat al majorităţii”. tendinţa spre uniformizarea formelor de organizare a producţiei şi a muncii. De aici derivă o a doua consecinţă. educaţie. În anii ’50. consecinţă a difuzării valorilor culturale şi a democratizării valorilor politice „care insistă asupra faptului că toţi oamenii posedă o demnitate ireductibilă pentru că sunt membrii aceleiaşi comunităţi” [29]. depolitizarea şi deprivatizarea personalităţii sunt considerate tot o consecinţă a destratificării: „În cea mai simplă expresie a ei. ci insistă pe metamorfozele petrecute în relaţiile dintre oameni sub presiunea unor factori sui-generis. tineri şi la grupurile etnice aflate în condiţii dezavantajoase” [28]. Însă noua etapă în evoluţia doctrinei nu exclude contribuţiile precedentelor. şi situaţia lor socială întâmplătoare (masa cuprinde indivizii provenind din mai multe naţionalităţi. Kornhauser principalele teze cu privire la desfiinţarea claselor şi la destratificare: „comunitatea de clasă are etendinţa să-şi piardă importanţa când toată populaţia se încorporează în activitatea organizaţiilor de mari proporţii. sistemul ei de valori va pierde simţul identităţii sale sociale. ca expresie a egalizării veniturilor. Caracteristica principală a acestei etape o reprezintă masele apolitice. . H.

Fiind separaţi fizic unul de altul şi fiind anonimi. capacitatea sa de a intra în relaţii cu altul. Ea este lipsită de relaţii afective între membrii săi şi. ceea ce îi determină pe oameni să intre în relaţii determinate în procesul nemijlocit al practicii social-istorice. . asemănători. în condiţiile conştientizării forţei lor. ei devin omogeni şi. pe baza manipulării preferinţelor individuale. De asemenea. dată fiind forţa de seducţie a reclamei. 4. Spre deosebire de mulţime.. masa nu generează o acţiune intraspecifică. pot cuprinde persoane de diferite atitudini.U. masa are următoarele caracteristici: 1) membrii săi pot să parvină din toate profesiile şi din toate straturile sociale. prin forţa de sugestie a sistemului de imagini. publicul de cinematograf ar avea un comportament de masă deoarece indivizii care urmăresc derularea imaginilor sunt anonimi şi izolaţi în reacţiile lor individuale. în esenţă. Reacţiile lor specifice au fost aduse la numitorul comun al unei alegeri unice. aceste persoane ar putea fi foarte divizate. dezvoltă o forţă teribilă. unde reclamele şi anunţurile publicitare reduc totalitatea cumpărătorilor la un tip de individ anonim. de conştiinţa de sine. nici de conştiinţa soluţionării conflictelor şi intereselor pe cale raţională. 5. Publicul s-ar caracteriza prin următoarele proprietăţi: 1. de diferite formaţii culturale. Interacţiunea care apare la nivelul interindividual în cazul publicului este foarte diferită de cea care se manifestă la nivelul masei. potrivit lui Blumer. care nu există ca grup prestabilit şi al cărei comportament nu este prescris de modele culturale sau de tradiţii. publicul nu se simte şi nici nu acţionează ca o comunitate. Un alt exemplu îl constituie publicitatea de masă. nu au posibilitatea să intre în relaţii. Sub impulsul unui mobil psihoafectiv. 2. Fiecare încerca să-l depăşească pe celălalt şi fiecare trebuia să se îngrijească de sine însuşi. Reflexologia pavlovistă pusă în locul interacţiunii din cadrul unui comportament social individualizează unul din elementele esenţiale ale maselor: potenţialul lor distructiv. Spre deosebire de masă. ca membri ai masei: totuşi. fiind compusă din indivizi anonimi. 3. Specificul publicului ar fi „dezacordul” şi „dezbaterea” asupra a ceea ce el ar trebui să facă. 2) masa este un grup anonim. masele se precipită. A reduce fiinţa umană la stadiul preuman al reprezentării intereselor imediate. pe baza unui consens al credinţei şi acţiunii care nu este ameninţat de dezacord.A. publicul este o grupare colectivă. definiţii sau reguli care să arate cum trebuie soluţionată problema respectivă. inerentă fiinţei umane. persoanele care ar alcătui publicul s-ar găsi în faţa unei aceleiaşi probleme. a indivizilor adevăraţi. astfel încât printre participanţi exista o colaborare minimă şi un sentiment scăzut de fidelitate sau lealitate. nici nu posedă o anumită conştiinţă a identităţii sale. ele participă la dezbaterea problemei pe baza unei reacţii naturale la un anumit tip de situaţie. în procesul nemijlocit al producerii şi reproducerii vieţii reale. în încercarea de a soluţiona problema. spontană şi elementară de persoane. deoarece. înseammă a nu ţine cont nici de conştiinţa identităţii de sine. Blumer. ca urmare a reacţiilor identice în faţa alegerii: Cumpărătorii sunt un grup eterogen. publicul este un grup amorf. de condiţii economice diverse. 4) masa este foarte vag organizată şi nu este capabilă să acţioneze cu acea unitate şi omogenitate care caracterizează mulţimea. pe baza convergenţei de interese. 3) există o interacţiune minimă sau un schimb de experienţă redus între membrii masei. care provin din mai multe comunităţi şi niveluri sociale. vii. Deoarece cursa era ilegală.ANTROPOLOGIA CULTURII Definiţia dată masei în lucrările mai sus amintite elimină din câmpul intenţional al conştiinţei tocmai socialitatea specifică. în viziunea lui H. deci. când fiecare individ (sau cel mult fiecare familie) îşi avea propriul scop sau propriul obiectiv. nu este spontană. a cărui forţă şi compoziţie variază după natura acţiunii în care el este angajat şi după datele problemei pe care trebuie să o rezolve. era puţină disciplină şi nu exista nici o organizare pentru a impune ordinea” [30]. Exemple tipice ale comportamentului de masă ar fi febra aurului şi goana după pământ în timpul colonizării S. 6. în cadrul publicului nu există acord.

ANTROPOLOGIA CULTURII „Publicul exercită o acţiune reciprocă pe baza interpretării. prin urmare. ideologiile dezvoltariste şi consumatoriste urmăresc ca. o finalitate. spre arii care nu sunt definite sau acoperite de roluri. religioase. Din această valoare centrală a culturii de masă – anticiparea pe calea urmăririi şi satisfacerii intereselor imediate – ar deriva izolarea şi înstrăinarea indivizilor. în demersul său privind societatea de masă. . nu mai este o personalitate ca rezultantă a unui mod istoric de viaţă. Aşadar. ceea ce caracterizează masa. intră în dispută şi. identic cu milioane de alţi atomi destinaţi să formeze mulţimea solitară . să smulgă individul atomizat din fluxul modelator al valorilor culturale de grup şi să-l relaţioneze direct de puterea anonimă a pieţei. Ei o fac într-un mod pur mecanic. Ne putem gândi la obiectul interesului de masă ca la ceva care distrage atenţia poporului de la modelele sale culturale particulare şi de la propriul său specific. Omul-masă. Însă el nu mai rătăceşte în numele unor idealuri cavalereşti scumpe lui Don Quijotte. Dwight MacDonald o consacră culturii de masă şi culturii mediocre (Mass cult şi Mid cult) se simte nostalgia nedisimulată faţă de comunităţile arhaice. concepute ca tot atâtea nuclee familiale în care fiecare membru juca un rol propriu şi îndeplinea funcţii bine stabilite. din sistemul său specific de norme şi valori. echipamentul cultural inoculat prin mass-media nu le mai permite o adaptare şi o înţelegere critică a unor situaţii. Întrucât „masa constă din indivizi care aparţin unei mari varietăţi de grupuri şi de culturi. Raporturile dintre comunitate şi individ. O poziţie tipic liberală în aprecierea tendinţelor obiective manifestate în procesul masificării din ţările capitaliste avea să adopte politologul american Edward Shills care. artistice. suportând atracţia unui magnet. În public. uniform. puşi în faţa unor situaţii inedite. Plecând de la premisa că individul nu se poate defini decât prin apartenenţa sa la o comunitate „atomii care compun societatea de masă nu coexistă atraşi de preferinţe sau de tradiţii individuale şi nici măcar de interese similare. odată cu ele. Nu întâmplător în sociologia americană contemporană atacurile la adresa societăţii şi culturii de masă au loc de pe poziţiile neoconservatorismului cultural. orientând-o spre un univers mai vast. confuzia şi nesiguranţa lor când. dezintegrat de comunitate. prin distrugerea legăturilor comunitare şi locale. prin urmare un astfel de obiect al interesului nu se defineşte sau nu se explică în termenii regulilor şi acordurilor din interiorul acestor grupuri. în public. care. Pentru Edward Shills masa nu mai este un agregat pestriţ. cu o slabă interdependenţă între părţile ei componente ci o rezultantă esenţială a procesului de democratizare ce caracterizează societăţile pluraliste din Occident. precum piliturile de fier de forme şi dimensiuni diferite care. De aceea omul-masă este un atom solitar. criticate şi puse în faţa argumentelor contrare. obiectul interesului care atrage atenţia celor care formează masa este ceva care se situează dincolo de grupurile şi de culturile particulare. este caracterizat de un conflict de relaţii. se va situa exact la polul opus celui al conservatorismului cultural. ci pentru satisfacerea unor interese individuale. Urmărind în mod sistematic să creeze logica dominaţiei prin simbolurile culturale manipulate de tehnicile de propagandă. În public argumentele sunt dezvoltate. După criteriul societăţii de masă este văzut şi omul-masă. interacţiunea se îndreaptă spre opoziţie în loc să se îndrepte spre ajutor reciproc şi unanimitate. acţionează pe baza singurei calităţi pe care o au în comun” [32].” [31]. dintre interesele generale şi cele particulare sunt eliminate din cadrul agregatului modern numit „masă” şi.morale. o sinteză mirifică a determinismelor complexe care îşi pun amprenta asupra naturii sale bio-psiho-sociale. erau împărtăşite de întreaga colectivitate: economice. El este văzut în ipostaza unui cavaler rătăcitor smuls din sistemele de referinţă ale grupului său. în acelaşi timp. În exegeza destul de întinsă pe care criticul de artă american. a unui grup social într-un spaţiu şi timp dat. reguli sau expectative”. în loc să şi le piardă ca în cazul masei. produs prin excelenţă al culturii de masă. indivizii capătă o mai mare conştiinţă de sine şi facultate critică. în condiţiile extinderii omogenizării sociale ca urmare a pătrunderii ştiinţei . şi complexitatea mişcării sociale care le dădea un sens.

ei afirmă că masele populare lipsite de conştiinţă politică sunt interesate doar în satisfacerea problemelor cotidiene materiale. Lane Davis. Întrucât mecanismele reprezentării formale nu pot fi abandonate din regulile jocului democratic. prin ele. Shills ocupă un loc privilegiat alături de Robert Dahl. Herbert McClasky. Poziţia lui Shills legitimează noile teorii despre democraţie şi. în general. în accepţia lui Shills) în sistemul de valori elaborat de centru – adică a elitelor politice conducătoare. cum nu s-a mai întâmplat niciodată în societăţile premoderne şi. conferă individului un sentiment superior de adeziune la societatea ca atare şi o mai mare afinitate cu semenii săi”[33]. voinţa reprezentanţilor cu cea a reprezentaţilor. adică majoritate versus minoritate. Ce se întâmplă însă cu regulile jocului democratic în societăţile contemporane? Pot oare mecanismele reprezentării să garanteze substanţa autentică a drepturilor şi libertăţilor maselor populare. John Plamenatz. deoarece regula majorităţii este aplicată nu tuturor. la nivelul grupului lor primar. structurată într-o varietate de organisme de participare şi de gestiune. Al doilea element poate fi. ar fi o societate de masă în sensul că „marea masă a populaţiei s-a încorporat în societate. În cadrul acestor noi teorii despre democraţie E. Cea mai mare parte a populaţiei – masa – are astfel o relaţie mai strânsă cu centrul. pentru a folosi expresia lui Zbigniew Brzezinski. După Robert Dahl. în ultimă instanţă. electorale şi politice? Aşadar. este cea care contează şi care trebuie să aibă prioritate. în definitiv. E. noua societate postindustrială sau „tehnetronică”. stratificarea şi selecţia în organismele reprezentative. ci reprezentanţilor şi provine. în condiţiile societăţilor contemporane din ce în ce mai complexe. unul din elementele considerate fundamentale în caracterizarea unui sistem politic drept democratic este modul în care şi de către cine sunt luate deciziile privind problemele specifice şi cele referitoare la alegerea reprezentanţilor populari şi desemnarea celor care vor exercita prerogativele puterii în gestiunea problemelor de interes naţional. văduvite tehnic de participarea la procesele decizionale? Coincid. din faptul dacă voinţa reprezentanţilor coincide cu voinţa reprezentaţilor care. Giovanni Sartori. modificări structurale în favoarea delegării. necesitatea însăşi a medierii reprezentative între alegători şi aleşi face şi mai complexă soluţionarea problemei. acreditează viabilitatea tezelor cu privire la depolitizare şi dezideologizare. Într-adevăr. ce rămâne din „democraţia indirectă” şi „formală” bazate pe reprezentare. Un prim dat de care trebuie să se ţină seama pentru aprecierea democratismului regulii majorităţii este democratismul sistemului bazat pe reprezentare. participarea maselor la procesul de luare a macrodeciziilor ar suferi. oare. de faptul că „numărul şi cantitatea nu pot să se transforme în calitate”. inevitabil. Centrul societăţii – instituţiile culturale şi sistemele de valori derivate din ele – care ghidează şi conferă legitimitatea acestor instituţii. principiile de bază ale democraţiei clasice.ANTROPOLOGIA CULTURII şi tehnicii în toate sferele sociale. În cadrul teoriilor poliarhice se acreditează ideea că. libertatea politică şi egalitatea juridică ostentativ proclamate cu realităţile de fapt. ci pentru a reliefa procesul de integrare a periferiei (a maselor. dar nu pentru a delimita centrul capitalist de economiile subdezvoltate de la periferia sistemului. cu atât mai mult. . Shills împrumută din terminologia economică a lui Raul Prebisch distincţia Centru-Periferie. Tributar unei viziuni elitiste despre democraţiile occidentale. considerat prevalenţa voinţei „celor mulţi” faţă de a celor „puţini”. Caracteristic societăţii de masă ar fi faptul că această nouă ordine a societăţii. în ciuda tuturor conflictelor interne. prin noul rol jucat de masa cetăţenilor şi a alegătorilor. şi-a extins graniţele. Într-o societate pluralistă articulată la diferite niveluri decizionale. în primele epoci ale societăţii moderne” [34]. ceea ce îl apropie de modelul poliarhic al lui Robert Dahl. de proeminenţa lui „major pars” asupra lui „melior pars”. cât şi Robert Dahl vorbesc de o „tiranie a majoritaţii”. dacă regulile jocului democratic au ca scop să transcendă criteriul reprezentării. deci. În această ordine de idei. atât de insistent recomandată în scrierile politologilor occidentali? Atât Giovani Sartori.

tipică societăţilor industriale postbelice. de creare a aparenţei credibilităţii şi autentificării procedurii juridice pentru a putea înfăţişa lumii corectitudinea tehnicilor de alegere şi delegare a conducătorilor. poporul nu poate decât să voteze. care ar fi elitele virtuoase. observa în această privinţă: „Puţini dintre noi. diviziunea supraspecializată a muncii în cadrul proceselor de producţie raţionalizate şi sofisticate a supus omul la uniformitatea exasperantă a benzii rulante.ANTROPOLOGIA CULTURII această dihotomie dintre „apatia politică a maselor” şi elitele conducătoare impune numai obţinerea consensului indivizilor. Pasivitatea reacţiei politice ar reflecta astfel pasivitatea culturii de masă. dezvoltarea industrială a societăţilor occidentale au oferit acestuia noi posibilităţi de comunicare. în acelaşi timp. dar nu destul de capabil pentru a se guverna pe el însuşi” [35]. Dar atunci când consensul este trucat sau simulat şi dacă cei care trebuie să şi-l dea nu sunt liberi să-şi exprime dezacordul sau alegerea altor posibilităţi. deoarece „centrul”. dacă acestora le sunt satisfăcute dorinţele materiale. este indispensabil să facem pace cu cultura de masă sau. nu există democraţie. Fiind „incompetent” în gestiunea treburilor publice. dacă vrem să trăim în lumea noastră cu o oarecare linişte. Or. unii autori subliniază faptul că democraţia şi cultura de masă sunt două faţete ale aceleiaşi realităţi şi că discuţiile recente şi cele viitoare despre aceste fenomene nu vor duce la nimic bun. de eficienţa şi competenţa conducătorilor lui” [36]. noi zone de contact şi şanse de acces la alte sfere de valori şi concepţii despre lume şi viaţă. derivă din automatizarea proceselor de producţie. cu ajutorul unui set de valori care pasivizează şi narcotizează masa electorală. deoarece. De aceea. „Democraţia este sistemul politic în care poporul exercită suficient control pentru a fi capabil să schimbe conducătorii. simulează obţinerea pe cale democratică a consensului. De aici derivă o a doua consecinţă. Eliberând omul de povara muncilor fizice istovitoare şi de ziua-lumină petrecută cândva în atelierul sau pe ogorul său. se prezintă ca argumente contrare. De aceea. ci conştiinţa angajării pe care o presupune necesitatea funcţionării optime a sistemului. însăşi ideea de reprezentare dispare. cu unele din manifestările ei mai suportabile” [38]. Reacţiile programate şi tensiunea psihică acumulată în procesul muncii determină sentimentele de frustrare şi încercare de eliberare prin căutarea de noi preocupări care să-i umple în mod agreabil timpul liber. revoluţia tehnico-ştiinţifică. apolitică. ei deleagă elitelor sarcina de a lua deciziile. ea însăşi consecinţă a urmăririi cu orice preţ a eficienţei şi a profitului. cred. tehnicile de manipulare şi de propagandă deformează şi. şi anume cultura de masă. Omul s-a văzut faţă-n faţă cu această singurătate. şi anume standardizarea relaţiilor sociale în general şi a reacţiilor specific umane. Profesorul de istorie de la Harvard. În distincţia dintre „centru” şi „periferie”. alte sisteme de credinţă. noi experienţe. atât de complexe în bogăţia nemijlocită a vieţii cotidiene. pe bază de reprezentare şi mandat. Însă participarea la soluţionarea problemelor politice nu înseamnă doar adeziunea formală. guvernează în armonie şi colaborare. Toate raţiunile. ar fi pregătiţi să se lepede de democraţie pentru a o înlocui cu un tip oarecare de regim aristocratic. înainte de toate şi mai ales. Unui asemenea om trebuie să i se elaboreze o cultură după chipul şi asemănarea sa. conducătorii sunt mai mult sau mai puţin dispuşi să ţină seama de dorinţele supuşilor şi el poate funcţiona fără un nivel real de participare a cetăţenilor” [37]. Lipsit de o perspectivă a îndeplinirii în ce priveşte petrecerea activă a acestuia şi de un suport educaţional care să-i finalizeze în mod creator activităţile sale. omul şi-a . până când nu se va recunoaşte evidenţa după care cultura reprezintă axul intern al dezvoltării oricărui regim democratic. o dimensiune importantă în regulile jocului democratic este efortul de persuasiune. culturi şi civilizaţii. Stuart Hughes. „eficienţa democraţiei depinde. fără să se intereseze de soluţionarea problemelor politice la nivel naţional şi internaţional. atât morale cât şi tehnice. Este un fapt îndeobşte cunoscut că tendinţa spre uniformizarea formelor de organizare a producţiei şi a muncii. Totodată. cel puţin. Pentru a realiza o astfel de „majoritate tăcută”. H. Aceste pseudovalori sunt puse cu dărnicie la dispoziţia elitelor de către formele culturii de masă.

transmisii sportive. prin subtilitatea şi abundenţa sentimentelor exprimate. care să nu le impună o tensiune care să le oblige să caute alinare în timpul liber. Este posibilă numai o experienţă pe deplin concentrată şi conştientă. filmele de aventuri. atunci când omul. romanele porno. nici capacitatea de autoreproducere. Plăcerea estetică rezidă în frumosul artistic. de revelare a potenţialului său creator în lupta cu propria sa condiţie. printr-o proiecţie gravă şi integratoare a experienţelor în dimensiunea valorizatoare a existenţei. Lumea doreşte să fie veselă. raportată numai la momentul receptării. ceea ce traduce o anume generozitate şi speranţă în nobleţea morală a omului.. orice determinare forţată din exterior a unui conţinut pozitiv dăunează calităţii estetice şi suprimă dimensiunea contestatară implicită în creaţii. ar însemna suprimarea dimensiunii formative a artei. Căci numitorul comun la care criticii culturii de masă vor să reducă fenomenul cultural contemporan este satisfacerea imediată a nevoii de distracţie a maselor. Dimpotrivă! Cultura de masă este încorsetată de societatea de masă într-o manieră reflexologică de tip pavlovist. ce derivă din satisfacerea unei nevoi. de groază şi poliţiste. nici o experienţă estetică. unde manipularea plăcerii estetice are un rol de prim rang în crearea valorii fundamentale a culturii de masă: distracţia. S-a ajuns până acolo încât culturii actuale să i se conteste dreptul la existentă plecându-se de la o concepţie imobilistă asupra fenomenului cultural.) la care sunt supuse masele. o sinteză specifică între axa sensibilă a imaginilor şi câmpul tensional al meditaţiei asupra condiţiei umane. de echilibru şi linişte în faţa perisabilităţii fiinţei umane şi. de sorginte pur elitistă. ceea ce conferă artei şi culturii un specific aparte. care el însuşi are o funcţie critică. fie aceasta falsă sau înstrăinată. „Distracţia formează o parte a actualului sistem de producţie (. tocmai pentru a se obţine imaginea negativă a culturii de masă. Ca şi în cazul societăţii de masă „cultura de masă” este foarte controversată în rândurile specialiştilor occidentali. conştient de forţele teribile ale destinului. pentru a le determina actele de comportament şi canaliza preocupările şi aspiraţiile într-un sens dorit cu premeditare. În definiţia ei se pleacă fie de la o poziţie apologetică a „societăţii opulenţei” din anii ’60. Frumuseţea estetică inoculează spiritului uman un sentiment al certitudinii în forţele sale.ANTROPOLOGIA CULTURII confecţionat o cultură imitativă pe măsura aspiraţiilor sale înstrăinate. Ne grăbim să adăugăm că plăcerea estetică degajată de contactul cu o operă de artă autentică este de cu totul alt grad decât plăcerea fizică. culturii de masă nu i se recunoaşte o autonomie relativă. Industria culturală elaborează un produs uniform. pentru că ea se supune total consumatorilor. De fapt. îmbogăţire şi fiinţare după legi proprii. A manipula tendenţios plăcerea artistică doar ca pe o sursă de delectare şi desfătare trecătoare. specifice sistemului. discoteci. În timp ce cultura autentică se caracterizează prin coerenţa percepţiilor. deoarece toate acestea reclamă efort. Ceea ce este important este ca el să fie uşor asimilabil. Ca formă a conştiinţei sociale. înaintea unor opţiuni estetice şi ideologice ale creatorilor. conform logicii dominaţiei. prin programele de televiziune. însăşi tautologia conţinută în sintagma „cultură de masă” trădează intenţionalitatea demersului: . In aceste condiţii. al cărui scop unic este de a distra. Plăcerea estetică poate fi asemuită cu sublimul perceput în câmpul tensional al momentelor pline de exaltare sufletească. încearcă totuşi să le supună în favoarea sa. totodată. inerentă fenomenelor suprastructurale.. în numele aceleiaşi nostalgii paseiste şi a criticii romantice neoconservatoare. cultura de masă nu oferă consumatorilor ei nici un catharsis modelator. hedonistă sau epicureică. Accentul pus pe critica unilaterală a culturii de masă şi lipsa de obiectivitate în abordarea fenomenelor reale trădează parti pris-ul ideologic. Medierile complexe sunt înlocuite printr-un determinism mecanicist. fie de la o critică violentă a noilor forme culturale. Cultura de masă nu pretinde nimic publicului ei. din oboseală sau din plictiseală. educaţie şi participare la procesul comunicării. sistemele de publicitate. Întreg mediul distracţiilor comerciale ieftine reflectă această dublă dorinţă” [39]. Specific marii arte este.

sunt contracarate de elementele vii şi de experienţele particulare prin care culturile locale şi naţionale rezistă la presiunea uniformizării şi înregimentării. realitatea însăşi arată cu puterea evidenţei că grupurile primare au supravieţuit apariţiei societăţii de masă. de Tocqueville până la D. efectele culturii comune.ANTROPOLOGIA CULTURII prin înseşi aspiraţiile şi finalitatea ei. Persistenţa şi stabilitatea acestor legături nu trebuie să fie subestimată. a aspiraţiilor şi a gusturilor se generalizează treptat. datorată diviziunii muncii. la ora actuală. 3) În societăţile capitaliste există numeroase disfuncţii între variaţiile structurilor sociale şi ale celor culturale. În ciuda unei anumite nivelări socio-culturale. iar pe de altă parte sistemele educaţionale. dezvoltarea reţelelor de transport şi comunicare în masă la nivel naţional şi internaţional duc la o orientare comună a aspiraţiilor şi nevoilor. apologetică sau romanticpaseistă a preopinenţilor.Wilensky efectuate la jumătatea deceniului al şaptelea. funcţie de două fenomene sociale contradictorii.L. sub presiunea unui set de pseudo valori ce narcotizează şi pasivizează publicul. diviziunea socială a muncii duce în continuare la crearea de noi medii de viaţă. 4) În plus. se observă o marjă apreciabilă de variaţie între conţinuturile culturale ale diferitelor sfere sociale şi structurile sociale. Morin şi E.F) deoarece valorile şi mesajul ei umanist sunt adresate tuturor. chiar se adânceşte. expuse la schimbările rapide ale modei şi la dezagregarea tradiţiilor. Importanţa socială a muncii nu condiţionează automat . această diferenţiere îşi are rădăcinile în structurile de vârstă. efectele acestei culturi sunt diminuate de atitudinile şi diversităţile mediilor socio-culturale care compun „societatea de masă”. Pe de o parte. religioase ca şi în matricea familiei nucleare. fără rădăcini profunde în stilul de viaţă al unor populaţii foarte atomizate. în acelaşi timp se poate extinde independent uniformitatea culturală. diferenţierea socială persistă. extinderea programelor de educaţie la adulţi. concentrarea şi centralizarea economică şi politică în societăţile moderne au slăbit legăturile din cadrul grupurilor primare şi au făcut din ele o pradă uşoară pentru agresiunea psihologică a mass-media şi acţiunea propagandei. se poate accentua. În felul acesta. Relaţiile dintre societatea de masă şi cultura ei au constituit şi ele obiectul multor studii şi concluzii contradictorii. Curentul dominant care se întinde de la A. ns. E. a credinţelor. În schimb. Tautologia mai trădează grila impusă de managerii culturali medierilor simbolice dintre imaginar şi real din care ei lasă să treacă numai comercializarea valorilor culturale pentru a fi difuzate în rândurile marelui public. inoculate de mijloacele mass-media publice şi private şi de propagandă. în funcţie de poziţia conservatoare sau elitistă. Standardizarea valorilor. Această dialectică a fost confirmată de concluziile anchetelor sociologice ale lui H. de cultura „miilor de ghetouri” care conservă numeroase particularisme. profesionale. fără nici o discriminare. distractive şi mass-media puternic centralizate secretă o industrie a bunurilor culturale din ce în ce mai omogenă. o cultură nu poate fi decât de masă (subl. În esenţă. care urmăresc în esenţă aceleaşi scopuri. sintagma subliniază metamorfozele petrecute în structura loisir-ului şi a noilor forme de petrecere a timpului liber. eterogenitatea socio-culturală. Bell. acestea sunt: 1)În societăţile dezvoltate. Dialectica vieţii culturale din ţările dezvoltate este. în ciuda raţionalizării progresive a funcţionalităţii sistemului social care caracterizează ţările dezvoltate. rata înaltă a mobilităţii sociale si geografice. noi solicitări şi reacţii sociale care diversifică experienţele culturale. 2) Uniformizarea culturală tinde să se extindă.-N. Dacă societatea de masă îşi edifică o cultură ale cărei norme şi valori tind să fie fluide şi omogene. Chiar dacă diferenţierea socială. Cauzele sunt multiple: generalizarea instrucţiei obligatorii. de noi grupuri. eliminând progresiv diferenţierile dintre mediile sociale. Astfel. Shills susţine că mobilitatea.

cât şi în Europa occidentală. Căci. el răspunde automat: „Ce putem face noi? Este ceea ce vrea publicul” [41]. Wilensky aprecia. Shills între cele trei tipuri de culturi contemporane: cultura superioară. astfel încât este mult mai uşor să spui că publicul le doreşte deoarece acestea i se oferă” [42]. pasivă. În focul criticilor lor. expresia unei fatalităţi a nivelării omului-masă şi a societăţii de masă: uniformă.. Plecând de la distincţia stabilită de E. pe baza tehnicilor de marketing utilizate în domeniul pieţei culturale. Din această tristă constatare se observă neputinţa criticului de artă american de a oferi o alternativă în faţa subtilităţii prin care este condiţionat gustul public şi orientat prin manipularea producţiei însăşi: „(…) tehnologia producţiei de divertismente pentru mase impune o schemă simplistă. identificând operele durabile create în genurile artistice tradiţionale cu o întreagă cultură. la jumătatea deceniului şapte. înstrăinată. imitativă. Fenomenele de imitare influenţează comportamentele culturale care por fi transplantate dintr-o sferă instituţională în alta. reiterativă. cât şi creativitatea specifică pe care noile experienţe şi opţiuni o solicită în planul artei contemporane. a operelor culturii superioare. redusă la o funcţie pur distractivă şi. în numele efectului nociv al manipulării massmedia şi al dezvoltării fără precedent al tehnicilor de reproducere. Wilensky.ANTROPOLOGIA CULTURII gradul de participare la activităţile culturale.. publicul. că „efectele conjugate ale educaţiei maselor (. noile formule de expresie artistice atât de diverse în cadrul fenomenului cultural contemporan. În viziunea criticilor conservatori. Ea ar fi o „cultură brutală” în sensul că tehnicienii masscult.). masele. reprezintă expresia unei orientări originale pentru studiul culturii de masă în sensul că el admite autonomia relativă a culturii ca formă a conştiinţei sociale. L. Studiul lui H. trebuie să fie. Ori de câte ori se reproşează unuia din stăpânii şi domnii Mass-cult slaba calitate a produselor acesteia. amploarea contactelor. Cultura de masă. în toate structurile sociale şi sferele culturale” [40]. şi copilul.). atât în America de Nord. în loc să vadă în moştenirea trecutului rezultatul unei selecţii critice a operelor în evoluţia dinamică a fenomenului cultural.. se transformă în normă umană pentru tehnicienii culturii de masă.. 5) Tendinţa în perspectivă este aceea de coeziune mai puternică a valorilor. . în fond. În acest sens se ghiceşte relativ uşor a priori-ul unor poziţii privind superioritatea culturii clasice. cultura de masă nu ar fi nici măcar o „cultură mediocră”. ei îl adulează şi îl urmează în gusturile şi ideile lui. superioară în toate compartimentele ei. H. cultura mediocră şi cultura brutală a luat naştere o întreagă literatură cu privire la inferioritatea programatică a culturii de masă. aceşti teoreticieni pun semnul egalităţii între cultura superioară şi epocile de creaţie culturală din trecut. mijloacelor de comunicare în masă şi ale statului puternic centralizat vor sfârşi prin a sufoca diversitatea socio-culturală existentă actualmente (. reacţiile cu privire la mijloacele de difuzare în masă. lipsită de dimensiunea creativă şi formativă. ştiu cu precizie ceea ce trebuie omului-masă şi acţionează cu cinism pentru satisfacerea nevoilor sale înstrăinate. a cărei geneză şi difuzare este controlată de manageri specializaţi. L. considerându-le ca un indiciu sau o măsură a realităţii sau artei. subestimând voit atât logica dezvoltării culturale. ei aruncă şi apa. pe lângă faptul că accentuează dialectica diversităţii şi uniformizării culturale din Occident. în consecinţă. În acelaşi timp. a aspiraţiilor şi credinţelor proprii fiecăruia din grupurile sociale. „Această monstruozitate colectivă. iar cultura de masă va sfârşi prin a pătrunde. În concluzia studiului său. independent de specificul cultural al grupurilor care constituie o structură socială. De pe această platformă nostalgică se neagă orice experienţă novatoare.

creativitatea care defineşte specificul fiinţării umane în procesul de transformare a mediului natural şi social. valorizatoare şi morală. influenţele dintre culturi au atins în epoca noastră dimensiuni planetare. însă a pune pe seama lor responsabilitatea pentru efectele nocive ale culturii de masă înseamnă cel puţin a subestima raportul dintre rezultatele descoperirilor tehnico-ştiinţifice şi manipularea lor politică. în capacitatea lor cognitivă. În contact cu noile condiţii şi experienţe. dezvoltarea şi perfecţionarea sa. Pe de altă parte. Omul este. Oare capodoperele literaturii universale. În primul rând. Ca şi limbajul artistic scris sau . şi în cazul culturii de masă se manifestă deosebiri complexe la nivelul grupurilor şi regiunilor unde tradiţia este încă puternică şi se opune cu succes invaziei cotidiene a surogatelor culturale. cât şi în absolutizarea caracterului ei nivelator şi uniformizant. devin din această cauză obiecte ale culturii de masă? Oare capodoperele neorealismului italian suferă inevitabil o depreciere a valorii lor din cauză că rulează în mii de cinematografe. cât şi susţinătorii ei păcătuiesc prin unilateritatea abordării. ea reprezintă. Difuzarea valorilor culturale a fost şi este o dimensiune intrinsecă fenomenului cultural de pretutindeni: culturile ar fi murit prin asfixie înainte de a ajunge la potenţialul maxim de dezvoltare dacă sângele proaspăt al inovaţiilor şi al contactului cu alte sisteme de valori şi credinţe nu le-ar fi revitalizat ţesuturile. într-o impresionantă viteză de transmisie. fie că reprezintă o sursă continuă de înstrăinare a omului în noile condiţii ale vieţii. prin intermediul proiecţiei unei pelicule ? În condiţiile unor politici culturale adecvate. locul omului în univers. specifică zilelor noastre. dialectica raporturilor tradiţie-inovaţie modifică neîncetat la nivel sintagmatic standardele şi criteriile de selecţie şi apreciere. tocmai datorită dinamismului vieţii culturale. Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate a dus la identificarea culturii de masă cu producţia de bunuri culturale produse în serie de industria culturală şi transmise de mass-media. Dinamica vieţii culturale arată discontinuităţi în evoluţia gustului artistic şi a judecăţilor de valoare. ele transmit acele conţinuturi de informaţie pe care stăpânii lor doresc să le transmită. Bun sau rău. respingerea sau negarea unor opere perene ale trecutului. creator de cultură. tipărite pe tot globul în tiraje de milioane de exemplare. inevitabil. deoarece dezvoltă noi mecanisme pentru a îndeplini unele funcţii pe care vechile instituţii ale societăţilor anterioare societăţii de masă nu le mai pot îndeplini” [43]. gustul mai rafinat. percepţia poate fi mai subtilă. La această difuzare aproape concomitentă a valorilor culturale mijloacele de comunicare în masă şi-au adus o contribuţie incontestabilă. prin excelenţă. cât şi apologeţii culturii de masă. dintre care educaţia estetică şi instrucţia şcolară nu sunt de neglijat. şi omologarea valorilor culturale care are loc în cadrul propagării culturii de masă. O asemenea abordare subestimează civilizaţia imaginii. Istoria culturii demonstrează însă că nu există nici o societate care să fi ajuns la o completă unitate culturală. totuşi. interesul pentru un gen artistic sau o formulă stilistică mai mare sau mai mic. Neutre din punct de vedere tehnic. difuzarea valorilor. a criteriilor de apreciere şi de selecţie. Viciul de fond constă atât în încercarea de legitimare a culturii de masă. O altă omologie transformată în cal de bătaie al criticilor culturii de masă este cea instituită între dezvoltarea tehnicii.ANTROPOLOGIA CULTURII Atât criticii. aceleaşi mijloace de comunicare în masă pot avea un rol benefic în transmiterea valorilor autentice ale culturii. în capacitatea lor de percepere a valorilor artistice şi culturale. în funcţie de un set complex de factori. atât detractorii. specifică zilelor noastre. Factorii care se opun acestui proces sunt multipli. Fireşte. Ca şi în cazul altor culturi. Diferenţe la fel de notabile se observă la personalităţile creatorilor anonimi. într-un ritm nebănuit de vechii artişti. în primul rând a mijloacelor de comunicare în masă. fie că se uniformizează în ritmul impus de omogenizare societăţii de masă. Transmiterea tradiţională a valorilor culturale provoacă. „un subsistem funcţional al societăţii de masă. cultura de masă este un fenomen real al lumii contemporane care. ca un atribut esenţial al său. chiar dacă sunt în joc interese şi presiuni politice.

piaţa industriei culturale a demonstrat din plin efectele acestui tip de organizare asupra cumpărătorilor de „bunuri” culturale: unidimensionalitatea senzorială a satisfacţiei dovedind. care recreează . popoarele din sud-estul Europei îşi dezvoltă culturile lor naţionale pornind de la îmbinarea dialectică a celor mai valoroase elemente tradiţionale cu asimilarea exigentă a valorilor autentice ale culturii universale. De asemenea. În acest dramatic sfârşit de secol şi de mileniu. În acest proces de integrare economică şi de sincronizare cu fenomenul cultural european. încep să decadă” [44]. în recunoaşterea drepturilor fireşti la existenţă ale noilor forme culturale născute din presiunea puternică a participării maselor la Istorie. Aspiraţia spre perfecţionarea formei în luptă cu materia rebelă şi amorfă reprezintă capacitatea de autodepăşire a condiţiei omului. cinematograf. când însăşi manipularea gustului artistic al publicului serveşte la obţinerea profitului. Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate nu s-ar fi putut produce fără o piaţă sigură de desfacere a produselor culturale. Mai mult. invitaţia la prietenie. deosebite prin profunzimea viziunii. de la Universitatea din Roma. video etc. această piaţă nu a avut niciodată un teren de afirmare atât de favorabil ca în societatea de consum. care. 3. Progresul nu poate lua naştere din opoziţia sterilă dintre cultura superioară izolată într-o tradiţie seculară de castă şi transformată în sistem de referinţă şi boicotarea noilor forme culturale. deservit de mass-media. în democratizarea formelor tradiţionale şi. prin structurile sensibilităţii şi prin varietatea registrelor compoziţionale şi perceperea diferită a realităţilor socio-istorice. În acest sens. Soluţia ar consta în aplicarea unui dublu curent integrator: pe de o parte. cauze şi efecte ale unei realităţi noi. televiziune. cultura nu poate să fie un fel de rentă: nici o societate nu poate trăi din dobânzi care provin din capitalul propriului său trecut. Recent eliberate de tirania unei culturi oficiale. concomitent. formulează trei observaţii foarte pertinente: 1. o extraordinară flexibilitate în orientarea producţiei către acele nevoi a căror satisfacere primară să poată garanta controlul dorinţelor stimulate şi exploatate întru logica profitului şi a dominaţiei. nici cu concepţia elitistă de a sustrage valorile culturale de la comunicarea şi receptarea lor inevitabile. în această privinţă.ANTROPOLOGIA CULTURII vorbit. Or. prin creaţie şi cunoaştere artistică. mijloacele de comunicare în masă şi procedeele perfecţionate ale tehnicilor de reproducere pot avea un rol benefic. De aceea consumul este încurajat printr-un sistem de publicitate abil. răspândite în lumea întreagă datorită progresului tehnic: radio. Or. cultura şi educaţia nu pot fi conservate: dacă ele nu sunt îmbogăţite. De aceea nu putem fi de acord cu tendenţionismul negativist cu privire la soarta culturii în lumea contemporană. el nu poate lua naştere nici din negarea reciprocă a celor două tipuri de culturi: tradiţională şi modernă. pe de altă parte. 2. rolul culturii ar fi tocmai acela de a împrăştia negura neîncrederii dintre popoare. una din funcţiile culturii este de a oferi noi perspective dezvoltării omului. pace şi colaborare prin comunicarea plenară a valorilor care conferă demnitate şi sens existenţei umane. dacă sunt puse în slujba afirmării aspiraţiilor naţionale autentice şi dacă nu urmăresc pătrunderea prin persuasiune a ideologiilor consumatoriste şi a industriei culturale din ţările dezvoltate în instituţiile culturale din aceste ţări. descifrează cărările necunoscute ale viitorului şi oferă o linişte interioară şi o certitudine existenţială omului cu privire la locul său în univers şi la viitorul său. O caracteristică de fond a epocii noastre sunt procesele de globalizare a economiei mondiale şi necesitatea soluţionării problemelor vitale ale umanităţii. profesorul Enrico Fulchignoni. Cultura nu trebuie să aibă un caracter muzeografic: doar atitudinea de contemplare admirativă a valorilor tradiţionale este sterilă. imaginea sau sunetul sunt. care îşi pun amprenta asupra comunicării şi receptării operei de artă.

ANTROPOLOGIA CULTURII continuu false nevoi. de comuniune secretă cu legile naturii. instituţia familială. în cadrul strategiilor dezvoltării. . prin puterea de cumpărare egală şi prin egalitatea şanselor. viaţa familiei şi pe cea comunitară. procesele actuale ale globalizării au scos şi mai mult în evidenţă rolul multiculturalismului în eforturile de integrare. în definiţia de mai sus se observă două elemente simptomatice care justifică idiosincrazia specialiştilor împotriva teoriilor consumatoriste. Astfel. în contextul supraestimării programelor dezvoltării economice. cutumele sociale. pe care economiştii occidentali s-au grăbit să o însuşească şi să o recomande ca pe cea mai bună. Organizaţia Internaţională a Muncii a dat definiţia nevoilor fundamentale. Or. Optica mercantilistă şi utilitaristă este promovată chiar de programele guvernamentale care asigură satisfacerii nevoilor fundamentale ale omului doar elementele materiale de subzistenţă.nivelul de subzistenţă al nevoilor fundamentale pentru ţările în curs de dezvoltare (acel minimum necesar pentru supravieţuire) şi 2. în Declaraţia de principii şi în programul său de acţiune din 1976. dintr-un mijloc de realizare. Deşi. îmbrăcăminte şi locuinţă convenabilă. obiectivele creşterii economice au o importanţă vitală. Căci. înainte de toate. unde sloganurile propagandistice ale „statului bunăstării” servesc la stimularea investiţiilor şi la obţinerea de noi profituri. La toate acestea se adaugă şi o largă marjă de manipulare a opiniei publice de către cei care planifică industria culturală. O integrare autentică nu poate avea loc sub gheaţa translucidă a uniformităţii.menţionarea doar în treacăt a dezvoltării culturale care. valorile materiale s-au transformat în scopuri. dezideologizării şi depolitizării în validarea consensuală a stilului de viaţă al clasei de mijloc. Căci conceptul societăţii de consum este. . observa că globalizarea ignoră « viaţa culturală. managerii culturali orientează motivaţiile şi aspiraţiile acestuia spre un sistem de valori a cărui axă este concentrată pe un mod de existenţă bazat pe obsesia consumului şi a efortului neîntrerupt al posesiei de bunuri. Dar cum putem noi deosebi între interacţiunea culturală şi imperialismul cultural? Cum poate fi gestionată diversitatea culturală într-o asemenea manieră încât să devină o sursă de inovare. igiena publică şi serviciile publice de transport. de stimulare a proceselor politice. Oamenii se identifică şi se definesc prin intermediul . mai ales pentru ţările Lumii a Treia. în locul elaborării unei politici de dezvoltare pe termen lung a personalităţii umane. de sănătate şi de cultură » [45]. justiţia socială şi specificităţile locale (…) Cultura înseamnă modul de viaţă. pe de altă parte. servicii esenţiale asigurate de către şi pentru întreaga societate. bazată pe existenţa autentică în consens cu natura bio-psiho-socială a omului. ele acoperă un minimum de mijloace necesare consumului privat al unei familii (hrană. va suferi din principiu o reducere la nivelul kitsch-ului şi al industriei culturale. omul se simte smuls şi suspendat din orizontul său axiologic ale cărei dimensiuni au fost şi vor fi întotdeauna nevoia unui cadru axiologic de protecţie a valorilor. din 29-31 octombrie 1998. de educaţie. Raţionalitatea tehnico-ştiinţifică şi metodele de organizare şi de conducere ale economiei ar fi uniformizat. în vederea reproducţiei lărgite a consumului. o conotaţie ideologică. de unde el îşi trage certitudinea plenară a existenţei. şi nu plăcerea efemeră a posesiei. ca şi unele ustensile sau mobile indispensabile echipamentului unei familii . În aceste condiţii. celor spirituale oferindu-li-se un loc cu totul marginal. Mitsuhei Murata. precum furnizarea de apă potabilă. Acestui cadru îi lipseşte un sistem de valori morale şi spirituale care să-i dea omului sentimentul utilităţii formative a acestor bunuri. limba şi valorile. În această ordine de idei. reflex al convergenţei teoriilor societăţii postindustriale. « Nevoile fundamentale sunt formate din două elemente : pe de o parte. şi nu un factor de blocare a comunicării sau de izolare comunitară? Într-o comunicare ţinută la seminarul internaţional de la Milano : Globalisation : a challenge for peace. ambasadorul Japoniei în Elveţia. ca promotoare ale industriei şi planificării culturale: 1. consumul continuu şi satisfacerea continuă a nevoilor.

ar deveni decisivă diferenţierea elitelor economice de restul societăţii după criteriul consumului de lux. a productivităţii muncii şi. în vreme ce produsele şi consumul de masă s-ar diversifica odată cu creşterea activităţilor economice. El nici măcar nu se osteneşte să le înţeleagă.A.”. deoarece el nu înţelege arta abstractă sau pictura impresionistă. de exemplu) [47]. dar valoarea acestor pânze va creşte pe măsura scurgerii timpului. » [46] Distincţia dintre bunurile de consum de masă şi cele de lux ţine de raportul dintre modelul de acumulare primitivă a capitalului şi distribuirea inegală a veniturilor.W. produsele şi. Întreprinderea poate să dea faliment.destratificarea” societăţilor capitaliste ca urmare a ştergerii oricăror diferenţieri dintre clasele şi categoriile sociale după criteriul posesiei de bunuri materiale. aşadar. deci. Filistinul burghez colecţionează tablourile lui Paul Klee sau Van Gogh nu din dorinţa de contemplare şi comunicare. aparate electronice. a salariilor. Sub influenţa internaţionalizării capitalului. audiovizuale etc. o parte esenţială a vieţii cotidiene (…) formează maniera noastră de a gândi şi este o sursă dinamică de energie şi de inovaţii. şi.). create artificial şi independent de logica obiectivă a trebuinţelor biologice şi sociale. Pe măsura dezvoltării consumului de lux apar noi nevoi. El este o consecinţă directă a „pasiunii palpabilului” (die Leidenschaft Zum Antasten) ale cărei simptome . deoarece plasarea capitalului său în achiziţionarea acestor capodopere este mai sigură decât cumpărarea acţiunilor unei întreprinderi. posedarea unei colecţii de tablouri cumpărate la preţuri exorbitante constituie exemple ale acestor „nevoi poziţionale”. din perenitatea modei şi din persistenţa cultivării „nevoilor poziţionale” el deduce avantajele economice pe care i le oferă acest gen de activitate. Apartamentul situat într-un cartier aristocratic. a acumulării bogăţiilor. Caracteristica acestor „nevoi poziţionale” este conferită de „simbolurile prestigiului”. „depolitizării” şi „dezideologizării” să proclame . mai întâi. Astfel de nevoi sunt „nevoile poziţionale”. consumul de lux provin din excedentul obţinut din creşterea profiturilor. Consecinţele exploatării economice a operelor de artă contribuie la apariţia fenomenului numit de Adorno Enkunstung-ul artei [48]. modelul capitalist de acumulare a impus un nou model de alocare a resurselor bazat pe reproducţia lărgită a unor nevoi noi. astăzi ea ar viza din ce în ce mai mult bunurile de consum durabile (autoturisme. Începând cu anii '60. În plus. În societăţile de consum. ci pentru că nevoia de rol sau status social îi prescrie această normă de comportament. avionul sau elicopterul personale. Exemple ale consumului de lux sunt vila de la periferia marilor oraşe pentru petrecerea week-end-urilor şi posesia unui autoturism de lux. O dată cu redistribuirea surplusului aflat în mâinile oligarhiei financiar-bancare. care înainte erau apanajul aristocraţiei. Cultura este.ANTROPOLOGIA CULTURII culturii lor. masa servită la un restaurant rezervat anumitor categorii sociale.U. Dar şi acest criteriu este supus dialecticii dezagregării şi uzurii morale. dar se bucură de posesia lor. primordială pentru orice societate. respectiv. ca urmare a modelului de acumulare centrat pe alocarea resurselor proprii (modelul de acumulare din sectorul II. „Crysler” etc.M. fabricat la comandă şi a cărui marcă sugerează ideea de „lume bună” şi preţ exorbitant: „Roll's Royce”. pentru relansarea cererii în vederea reproducţiei lărgite a consumului de masă. de îmbrăcăminte. „B. Enkunstung-ul artei înseamnă pierderea de către artă a caracterului său artistic. prin urmare. în special. dorinţa posedării altor bunuri care să confere un prestigiu şi status social privilegiat. în S. apoi în Europa occidentală şi Japonia. Aceasta reprezintă. pe lângă prestigiul conferit în cercul lui de prieteni sau de cunoştinţe. consumul de masă atinge apogeul. Dacă la începuturile dezvoltării capitalismului cererea de consum viza în exclusivitate nevoile esenţiale ale omului – de hrană. În perioada boom-ului economic postbelic saturarea pieţelor cu autoturisme şi aparate audio-vizuale şi electrocasnice dintre cele mai sofisticate i-a determinat pe adepţii teoriilor „societăţii de consum”. implicit. în corelaţie cu adaptarea sa (Anpassung) la societatea de schimb. şi. cu o etichetă vestimentară obligatorie. locuinţă..

(ed. 46. op. op. B. 1957. Forţele de producţie tehnice au permis o asemenea difuzare a operelor de artă. "Mass Phenomena".A. op. Milano. (ed. p. BLUMER. M..F. 2. Mass Society. [15] H. la distanţă de societatea care le suprima” [49]. 60. 10. Arta de altădată avea cel puţin avantajul de a scăpa de falsa reconciliere prin distanţarea de realitatea empirică şi de diviziunea socială a muncii în curs de apariţie. TÖNNIES. 35. exprimau contradicţia dintre ideologie şi realitate. Distanţarea artistică se estompează.n. în International Encyclopedia of the Social Sciences. Paris. cât asupra manipulării şi utilizării acestuia „care oferă tineretului un compromis între sublimarea estetică şi adaptarea socială”. A Reader in Public Opinion and Communication. A. David L. A. 55.. [9] FERDINAND TOENNIES. vol. Arta devine bun de consum. încât acestea „devin rotiţele unei maşini culturale care remodelează conţinutul lor. cit. .) [12] În text. New York. The Free Press. Ecrits politiques d'Alexis de Tocqueville. p. Adorno a denunţat cu o violenţă nestăpânită influenţa acestei muzici asupra tinerilor şi exploatarea ei comercială. cit. de. Expresia Kunst wird enkunstet este întrebuinţată pentru prima oară în capitolul "Jazz-perennial fashion".. [13] F.n.ANTROPOLOGIA CULTURII apar în societatea modernă. The Mac Millan Company and the Free Press..U. Psychopatology and Politics. „târg” ţine de Gemeinschaft (comunitate). vol. p.Gemeinschaft und gesellschaft und Gesellschaft. cit. p.G.. Aşadar. 1960. 1960. în suprimarea distanţei dintre obiectul estetic şi contemplator. p. p. [5] KORNHAUSER. în acelaşi timp ca şi alte moduri de negaţie. 223 [10] Este ceea ce Toennies numeşte Gemeinschaft (comunitate) (n. Sills).. 1968. după Adorno şi Marcuse. [2] Ibidem. Kulturkritik und Gesellschaft (1955) consacrat succesului muzicii de jazz în S. dar ele stabileau şi un domeniu închis unde adevărurile tabu puteau să subziste într-o integritate abstractă. W. p. pp. "De la démocratie en Amérique". Comunity and Society . În esenţă. 10. [8] TOCQUEVILLE. cit. vol. 55-58. din Prismen. Herbert. [3]BLUMER..C. Glencoe. Testi e documenti. în faţa procesului ireversibil al raţionalităţii tehnologice” [50]. The Politics of Mass Society. Punerea în cauză are loc mai puţin asupra jazz-ului.. W. 72. p. Politiceskoi Literaturî. pubblico ed opinione publica". 260. p. Éditions Cujas. Moscova. [4] ASIN. prin manipularea emoţiilor sau impulsurilor mimetice ale subiectului. iar „oraş” de Gesellschaft (societate). În aceste condiţii. H. [14] H. 1962. London. NOTE [1] WALLACE. că există o prăpastie între producţia materială şi producţia intelectuală. 1950. Berelson. III. Janotiw). Izd. The Viking Press. cauza primă care a dus la apariţia Enkunstung-ului constă. 1969. [6] KORNHAUSER. 232-233. Roudlege and Kegan Paul. A. devalorizarea iremediabilă.) [11] Este ceea ce Toennies numeşte Gesellschaft (societate) (n. 261. devine un vehicul al psihologiei „spectatorului”. p. Doctrina „massova obcestva”. italiană: "Massa. adică „lucru printre lucruri” şi. Enkunstung-ul este o noţiune peiorativă. p.. Arta pierde astfel raţiunea sa de a fi şi se integrează perfect în lumea industriei culturale. International Encyclopedia of the Social Sciences. Trad. Michigan State University Press. BLUMER. în Communicazioni e cultura di massa. op. „privilegiile culturale exprimau că libertatea este nedreaptă. 49. [7] LASSWELL. 33-37. 262. Editore Ulrico Hoelpi. 1971. Ea înseamnă degradare. pp. Mass Public and Politic Opinion.

KORNHAUSER. Reinhart et Co. 1940. p. p. 3. 376.49. 1907. New York. politique et economique. Mac Millan Limited. BLUMER. Free Press 1956. p. [21] ERICH FROMM. Paris. Etude sociologique. 1940. [22] Ibidem. 73-74 [42] DWIGHT MAC DONALD. 1967. op. [20] KARL MANNHEIM.155 [35] GIOVANNI SARTORI. Mass Society and Mass Culture. KORNHAUSER. p. E. LEDERER. Payot. 156 [29] Idem.179 [45] HOADLEY C. 262 [31] DWIGHT Mc DONALD. [46] MITSUHEI MURATA. The Threat of the Classless Society.. Industrie cultural y sociedad de masas.. 1969. Escape for Freedom. p. vol. p. Sociology Today. cit. La civilisation de l'image. 1969. TARDE. Monte Avila Editores C. Glencoe Press. Routledge and Kegan Paul.62.2. op. New York. Op. 59 [26] W. p. GEORGE SIMPSON. Londra. 1941. 1981. cit.173-197. nr. Felix Alcan Editeurs. cit. 1970. 29. p. p. SHILLS.. vol. XVI. 57 [36] Ibidem. nr. Op. Ediţie revizuită. Caracas. Psychologie des foules.1.. p. op. p. Armand Collin. [32] Ibidem. Mass cult y mid cult. TARDE. The Politics of Mass Society. Political Behaviour (ed. p. 74 [43] SEYMOUR LIPSET.58. [30] H. STUART HUGHES. Op. The Free Press.. op. Monte Avila Editores. Democracy and Bargaining in Politics and Economics. [39] W.ANTROPOLOGIA CULTURII [16] G. p. nr. Paris. Apud: D. cit. 14. Cultura di massa e critica sociale. 1941. Comunicazioni e cultura di massa. London. [33] EDWARD SHILLS. . 1960. 24-25. The State of the Masses. L. p. New York. On Popular Music. Op. Op. p.. American Sociological Review. 87 [38] H. p. p. Collier. Paris.. Milano. p. [19] E. Zapadnaghermanskaia burjuaznaia sotiologhiia i problema narodnîh mass. KORNHAUSER. 1969. p. BLUMER. [27] W. 259-260 [25] W. p. Editore Ulrico Hoelpi. Londra. Les lois des imitations. SHILLS. Caracas. [37] ROBERT DAHL. 53-57.. WILENSKY. La sociedad de masas y su cultura.. The Rise and Fall of the Basic Needs Approach. p.A. capitolul III: „Ce este o societate…? [17] GUSTAVE LE BON. cit. 156 [34] E. Théorie de la démocratie. Bell. Industrie cultural y sociedad de masas. 157.78 [24] H. p. 199. 1974. cit. 71. STEPHEN. 149. ediţia a XII-a. Filozoficeskie nauki. 1921. [28] E.cit. New York.V. [40] H. 3. [23] VINNIK. 10.cit. 1969. p.. Hierarchy. By RULAU). The End of Ideology. Testi e documenti. Man and Society in an Age of Reconstruction.132 [44] ENRICO FULCHIGNONI. Paris. [41] DWIGHT MAC DONALD. p. The Free Press. L'appauvrissement des ressources naturelles: une cause d'instabilité sociale. 5. p. p. Cooperation and Conflict. IX. aprilie1964. nr. cit. Glenvoe. ADORNO. Studies in Philosophy and Social Science.. 1964. Librairie Fčlix Alcan… editia a VII-a. p. 16-17 [18] G. vol.

ADORNO. Paris. Suhrkamp. Paris.1976. [48] TH. Prismen. 98. pentru detaliere. [50] HERBERT MARCUSE. . Kulturitik und Gesellschaft. p. p. AMIN. Frankfurt. Editions de Minuit. L'Homme unidimensionnel. 32. 159. p. W. Théorie esthetique. ADORNO. ediţia a III-a. 1970. Paris. Impérialisme et sous-développement en Afrique. 1974.ANTROPOLOGIA CULTURII [47] Vezi. S. 1969. p. 13-38. [49] TH. W. Editions Anthropos. Klincksieck.

normele culturale. acţiunii sociale şi a normelor de comportament care se înscriu în parametrii ordinii sociale. de multe ori. astfel de categorii sunt şi mai necesare pentru descrierea criminologică a „conflictului dintre culturi”. ci prin opera sa. pe lângă o politică adecvată de prevenire şi de educaţie. derivă din totalitatea valorilor trăite care îşi pun pecetea asupra formaţiei spirituale. iar trecerea la economia de piaţă cu dreptul nestingherit de a atenta la bunul public în obsesia sinucigaşă a privatizării şi îmbogăţirii. In această sinteză inefabilă dintre rezultatele ştiinţelor juridice şi culturologie. În lipsa unei culturi a libertăţii şi a unei culturi civice a democraţiei. trăind în aceleaşi condiţii ecologice. Într-adevăr. Şocul sărăciei a lăsat urme adânci în aspiraţiile multora. dacă norma juridică are menirea de a preveni şi sancţiona devierile de la normele sociale de comportament. omul nu poate fi definit printr-un principiu imanent. pentru investigarea faptelor sociale. bune sau rele. joacă un rol decisiv. În explicarea mecanismelor de formare a psihologiei şi comportamentului deviant. identificare cu un sistem de valori pe care se bazează securitatea sa existenţială şi orizontul său teleologic. a corupţiei. nici prin vreo facultate criminală înnăscută sau printr-un instinct distructiv ce pot fi observate clinic. ceea ce şochează pe apărătorii Legii este escaladarea fără precedent a violenţei. criminologia se află în situaţia fizicii subcuantice. ca atare. reprimate timp de patru decenii. libertatea a fost confundată cu anarhia. orizontul judecăţilor de valoare şi cel comportamental. In ambele cazuri. Raporturile dintre antropologie.ANTROPOLOGIA CULTURII IV. frustraţiile. dintr-un eşantion de tineri defavorizaţi. Dacă psihologul şi sociologul au nevoie. Abordarea conflictelor culturale invită la reflecţii şi precizări preliminare. cultura îl ajută pe om să-şi învingă resentimentele. au defulat în limbaj psihanalitic. prin sistemul activităţilor sale. prin deschiderea lor spre un comportament ideal. legiferate prin forţa de coerciţie a statului. valorile şi normele culturale care dau individului sentimentul apartenenţei la un grup primar sau social. iar în primul canalizarea acestor instincte umane spre formele vieţii sociale. Ea trebuie să ţină seama de . Soţii Glueck. În sprijinul afirmaţiilor noastre. ezitările. Conferind o deschidere reală spre posibilitatea autodepăşirii în raport cu premisele umane ale existenţei sale. au năvălit ca puhoaiele în albia unui râu. 1. ca o sinteză a naturii sale bio-psiho-sociale. cauza ar fi fragilitatea biologică. de un aparat categorial riguros structurat. privind delincvenţa juvenilă. amintim observaţiile marelui criminolog belgian Etienne de Greef şi concluziile unei anchete întreprinse în oraşul Boston de soţii Glueck. a stării de infracţionalitate şi a criminalităţii. iar perspectiva recuperării rapide şi facile a bunăstării a întunecat. CONFLICTUL DINTRE CULTURI IV. Impulsurile şi tendinţele naturale şi umane. când „iarna vrajbei noastre” seamănă ură şi foc ucigător peste popoarele lumii. Conform acestei concepţii. impulsurile agresive şi să se înscrie pe făgaşul normalităţii. recunoscute de întreaga societate şi. care lasă urme fericite sau nu în corpul social. ne-am ghidat după concepţia antropologică privind natura umană ca un proiect care se construieşte. psihologie şi criminologie în abordarea acestei teme În acest dramatic sfârşit de secol şi de mileniu. care ar constitui esenţa lui metafizică. au observat că unii deveneau delincvenţi. atât la oamenii normali cât şi la bolnavi. In acest al doilea caz. De Greef descoperea la nivelul mecanismelor oarbe instinctele de justiţie şi responsabilitate. alţii nu. în schimb.

Cine le suportă şi nu încearcă să le depăşească îşi creează. artă-morală etc. repartiţia dintre diferitele forme ale delincvenţei pe eşantioane de subiecţi infractori şi pe harta criminalităţii. de Greff. Rabelais avertiza: „La science sans la conscience c’est la ruine de l’ âme”. inclus într-o istorie la fel de obiectivă şi într-un comportament căruia i se caută „din exterior” motivaţiile umane. J. în relaţia dintre cei doi poli se poate construi o punte activă a intersubiectivităţii din valorile şi normele comunicate pe diferite căi şi mijloace. Pentru motivul că nu există factori exclusiv „individuali” şi că individul nu poate fi decât în situaţie. Cohen. Ele nu oferă informaţii despre fiinţa sa personală. în anumite circumstanţe. inevitabil. el însuşi modificat în tipologia sa de schimbările omului în secolul XX. a face din ura de sine o valoare culturală înseamnă a declanşa în lume dezordinile şi violenţele. angoasa şi panica. Or. încă din secolul al XV-lea. probabil. D. izgonind din sfera cunoaşterii credinţa şi metafizica. experienţa sa trăită . ale unui nou umanism: tensiunea cultură-civilizaţie. Această conştiinţă a crizei culturii contemporane se află la originea multor premise teoretice ale cercetării în criminologia nord-europeană: E. când instrumentalizarea raţiunii a făcut din raţiune o metodă tehnică de amenajare a camerelor de gazare. unii indivizi. am respins opoziţia tradiţională dintre factorii extrinseci. Dar. atât la fenomenul studiat: impactul diferitelor forme culturale asupra comportamentului. Di Tullio. Richard. complexe de inferioritate. contradicţiile culturale de azi capătă dimensiuni dramatice. Ley. conştiinţa sa. B. Hiroşima şi Auschwitzul reprezintă transgresiunea umanului în domeniul patologicului. Or. Sutherland. Zeificarea raţiunii şi a ştiinţei în ultimele secole în Europa a făcut din cultură un apendice ornamental al spiritualului.P. Deşi paternitatea şi dezvoltarea ulterioară a teoriei se află dincolo de ocean la Thorsten Sellin în 1938. D. mezologici sau de mediu social şi factorii intrinseci individuali în cercetarea raportului dintre conflictele culturale şi patologiile sociale. continuată de E. In plus. factorii biologici şi psihologici care „intervin în alegerea mai mult sau mai puţin liberă a unei conduite” sunt. aşa cum a observat J. ei recunosc că printre colectivităţile care supun membrii lor aceloraşi procese de socializare. În condiţiile secolului XX. Se ştie că factorii individuali nu pot ei singuri să ducă la înţelegerea personalităţii delincventului şi a actelor sale specifice. A.ANTROPOLOGIA CULTURII modificările care au loc. A. Hesnard. pentru a întrebuinţa terminologia existenţialistă a lui J. Şocul cultural este întotdeauna ambivalent. E. Pinatel. În condiţiile desfiinţării statelor naţionale şi ale atacului concentrat împotriva principiului naţionalităţii. Se poate spune chiar că persoana umană redusă la o pură singularitate individuală este o abstracţie. în timp ce alţii le respectă. nu spun mare lucru despre sufletul delincventului. produsul unui mediu care a modelat individul: individul nu se separă de mediu decât în scopuri pedagogice şi pragmatice. sub lupa cercetătorului. D. ca şi sociologii. originar interumană. ei înşişi. care constituie magma incandescentă din care vor lua naştere noile forme ale sensibilităţii umane şi. Fr. studiile comparative. Fenomenul cultural actual cunoaşte o luptă perpetuă între diferite forţe conflictuale. Plecând de la o abordare interdisciplinară a temei. Statisticile. La capătul drumului se află ura de sine. În cadrul acestora din urmă. Astfel că psihologia contemporană nu mai poate subestima rolul factorilor socio-culturali şi socio-economici în socializarea individului. descrierile factorilor criminogenetici şi ale „cauzelor” delincvenţei considerată ca un fenomen obiectiv. hedonism-austeritate. Szabo. corelaţiile dintre ele. Ohlin măsurătorile sociale ale fenomenului sunt tributare pragmatismului sociologic. ştiinţă-religie. Ele măsoară dinamica faptelor. violează normele sociale. Pentru ca ea să fie persoana umană în „carne şi oase” trebuie să fie concepută în realitatea trăită care este constituţional. cât şi de transformările vertiginoase din timpurile noastre ale instrumentului cunoaşterii: formele şi valorile culturale. Matza. Sartre.

mituri. de categorii etc. cât şi realitatea socialului.de grup. se integra cât mai profund în fiecare individ. de clasă. Orice luptă politică presupune doi actori: 1.” [2]. subiect psihologic şi subiect social. O a doua teză afirmă că. tinzând spre relaţia cu semenul. În cadrul vieţii sociale. la clase. în atitudinile sale de ostilitate sau în prejudecăţile cu privire la ceilalţi indivizi sau grupuri sociale. iar socialul nu îşi găseşte centrul său originar decât în uman. Sociologul francez a înţeles ceea ce lipsea vechii sociologii: penetraţia accentuată a subiectuluiobiect.clase sociale.pot acţiona ele însele ca forţe generatoare ale stării conflictuale. omul se află într-un circuit dublu cu lumea socială şi social-istorică. în decursul întregii sale vieţi şi prin fiecare din actele sale. formule magice. Motivaţia întemeiată raţional şi afectiv. El poate fi înţeles din interior. reprezintă un catalizator al stării conflictuale. naţiuni. ca şi omul însuşi. la grupuri. sub presiunea luptei pentru resurse. căci imposibilitatea de a se realiza ca persoană este problema sa şi cea care comandă toate actele sale [1]. Tocmai prin variabilitatea lor şi prin condiţionarea lor social-istorică. interese şi scopuri comune se vor constitui în motivaţii colective. protagoniştii acţiunilor colective. comunicarea cu el. organizaţi în forme ale vieţii politice (partide. Reunind conştiinţa individului sau a grupurilor privind nevoile lor şi scopurile lor. „motivaţiile raportate la un grup determinat de oameni reprezintă factori importanţi ai acţiunilor şi relaţiilor umane.de la nivelul relaţiilor interpersonale sau intergrupale. nici a psihicului colectiv. înainte ca el să se producă şi după ce el s-a produs. diferite atitudini. diverse organizaţii politice).ANTROPOLOGIA CULTURII cu privire la fenomenul criminal. Lévi-Strauss descifra ca semnificant atât totalitatea individului. pâna la nivelul macrostructurilor. IV. după cum. motivaţiile ascunse şi adeseori inconştiente ale conduitei sale. se prezintă sub două aspecte sau este accesibil din doua direcţii. Noţiunea de conflict şi graniţele sale socio-culturale O teză încetăţenită în ştiinţele sociale este că orice acţiune politică este o acţiune potenţial conflictuală. Transferul acestei stări în arena vieţii politice declanşează lupta politică. cele obiective şi subiective. – sau cel puţin pe baza unor orientări motivaţionale ale colectivităţilor. opinii. departe de a fi exterioară omului. sociologia admite că socialul. Această socialitate originară ne ajută să percepem că patologicul este. fiecare individ caută să-şi rezolve problemele profunde şi contradicţiile personalităţii sale. Claude Lévi-Strauss a arătat că relaţia dintre individual şi social este fals considerată ca exterioară. cât şi exterioară ei înseşi. Un individ poate astfel. comportări deosebite. ideologic şi psihologic. „categoria de interes desemnează într-o unitate inseparabilă necesităţile obiective şi tendinţele subiective ale oamenilor către realizarea unor scopuri individuale sau colective. Unul din factorii dinamizatori ai conflictelor politice de toate tipurile îl reprezintă interesele. conflictele au loc întotdeauna pe temeiul unor motivaţii colective . grupuri de presiune. cântece şi dansuri. procesele psihosociale. chiar atunci când dimensiunea antisocială a manifestărilor sale nu apare în evidenţa ei. 2. El a subliniat că faptele sociale nu sunt expresiile conştiinţei colective. . 2. grupurile sau indivizii căutând. Concepând socialul ca o reţea de simboluri care. Trebuinţe. fiinţa umană fiind atât interioară. Interesele generează la indivizi. cele individuale şi cele de grup. să-şi rezolve problemele esenţiale prin intermediul factorului politic. Trebuie să percepem modul de schimb al fenomenului social care se constituie între oameni prin instituţii. In unele împrejurări. să încerce în mod inconştient să realizeze unitatea Eului său. În ele se exprimă conştientizat trebuinţele naturale socializate. adică o relaţie dintre două lucruri. Din punct de vedere al normalităţii. Mauss.” [3]. substanţa umană este mediată de lucruri. naţionale. concomitent. obiceiuri. După M. mediate şi de perspectivă.

orice schimbare într-una din facţiuni. în arta de a întrebuinţa. Deci. a poziţiei şi o schimbare a protagoniştilor (alianţele electorale. mişcări de masă etc. între două sentimente contradictorii sau două pulsiuni) fie că este vorba de un conflict latent care se traduce în simptome ale dezordinii comportamentale. Marea strategie a politicii începe cu politica publică care vizează conflictul.) precum şi dacă.” [4]. organizaţii) vor reuşi să atragă de partea lor auditoriul (electoratul. Având în vedere că orice sistem politic implică dominaţia unor conflicte şi subordonarea celorlalte. cu atât mai intens devine el. Cu cât mai plenar se dezvolta conflictul. unul câştigă o poziţie dominantă. ca un antagonism între forţe şi procese psihice (interne. elemente cognitive) starea psihică a unei persoane care este motivată să admită două sau mai multe răspunsuri reciproc incompatibile. o realiniere a forţelor în tabăra opusă. Conflictul poate fi definit. Unitatea dintre conflictele politice are rolul de a conserva sistemul politic în procesul dezvoltării: unitatea contrariilor constituie baza stabilităţii calitative a sistemelor. De aici urmează afirmaţia conform căreia „conflictele despart oamenii şi îi unesc. iar procesul de consolidare este tot atât de important pentru un conflict ca şi procesul de divizare. dintr-o mulţime de conflicte posibile. Opoziţia contrariilor condiţionează tendinţa de depăşire a unităţii şi reprezintă prin conţinuturile diferite ale relaţiilor contrare din interiorul sistemelor. In cadrul unui univers politic închis. se găsesc într-o unitate inseparabilă. al unităţii şi al luptei dintre contrarii. atras şi excitat de spectacolul luptei.” [5]. sunt supuse aceloraşi caracteristici ale contradicţiei universale care caracterizează orice formă de mişcare. Neînţelegerea faptului că unitatea şi divizarea sunt o parte a aceluiaşi proces „a produs unele iluzii în ştiinţa politică.). proprietăţi şi laturi. formarea blocurilor de partide. creştere şi unitate. prin fenomenul de contagiune şi de recunoaştere a intereselor proprii în cele vehiculate de facţiunile rivale. mişcarea socială în general. în cazul unui conflict. din punct de vedere psihologic. grupuri. Contrariile nu sunt independente între ele şi nici nu se exclud reciproc. Rezultatul luptei va depinde de modul în care facţiunile grupului de protagonişti (partide. printre altele. mult mai numeros. Ca în toate sistemele naturale. clase.ANTROPOLOGIA CULTURII auditoriul. din acest punct de vedere. o consolidare a unei facţiuni va antrena după sine efortul de consolidare a facţiunii adverse. a majoritarilor şi minoritarilor etc. trăirea conflictelor personale. suprima sau neutraliza conflictele: „conflictul este un instrument atât de puternic al politicii încât toate regimurile sunt în mod necesar preocupate cu gestiunea lui în guvernare şi cu eficienta lui ca instrument de schimbare. concomitent. conflictul social în special. fie că este vorba de conflictele manifeste (între o dorinţa şi exigentă morală. tulburări caracterologice etc. societăţile democratice au supravieţuit deoarece au gestionat conflictele prin stabilirea alternativelor şi priorităţilor dintr-o mulţime de conflicte potenţiale. va atrage după sine. În cadrul grupurilor mici pot să apară conflicte generate de interesele divergente ale . conflictul poate fi definit ca un element constitutiv al fiinţei umane. sprijinul popular. în acelaşi timp. Într-un plan mai vast şi mai general. generate de anumite nevoi sau interese nesatisfăcute însoţită adesea de procese emoţionale negative care dezorganizează comportamentul şi reduc eficienta activităţilor persoanei. reuşita unei acţiuni politice rezidă. fiecare contrar constituind condiţia necesară a existentei celuilalt: numai împreună ele constituie componentele structurale şi funcţionale ale sistemului politic. sentimente. La nivelul individului. Aceasta este politica fundamentală. care se află între ele în raporturi de opoziţie şi. o schimbare a liniei de demarcaţie dintre cele doua tabere va însemna o nouă afirmare a identităţii politice. motivaţii. şi în sistemele politice calitatea de contrarii o au numai acele relaţii. un factor de instabilitate şi schimbare calitativă a acestora. şi cu atât mai completă este consolidarea taberelor opuse. În calitatea lui de raport.

în timp ce conflictul dintre scopuri ne conduc spre acţiunea scopurilor. b) persoana înconjurată de un spaţiu negativ (barieră) tinde spre o regiune pozitivă. Admiţând faptul că orice cultură posedă un nucleu psihic sublimat în straturile adânci ale personalităţii colective şi o matrice caracterială. interesele şi atitudinile opuse şi de forţa relativ egală şi greu de conciliat sau ireconciliabile. încadrată de una negativă. După V. genul proxim al noţiunii de conflict cade pe lupta dintre motivele. antrenând astfel adâncurile personalitătii. face imposibilă ajungerea la ea fără a străbate spaţiul negativ. atracţie căreia i se opune o respingere. 4.” Diferenţa specifică vizează interiorizarea stărilor de tensiune şi a frământărilor care pot lua forme dramatice în condiţiile opţiunii subiectului pentru soluţionarea acestora pe calea trecerii la acţiune în vederea îndepărtării tensiunii prin satisfacerea scopului propus. a se izbi) îşi dovedeşte utilitatea în analiza câmpurilor tensionale care iau naştere în procesele interacţiunii sistemelor de valori şi atitudini. b) nu îşi poate alege câmpul sau spaţiul de viaţă.atracţie. tendinţele. După Laplanche şi Pontalis se vorbeşte despre conflict în psihanaliză atunci când în subiect se opun tendinţe interne contrare. de respingere sau de repulsie. între două valenţe negative de forţe echivalente. Noţiunea de conflict (lat. acordă conflictului un rol central în studierea motivaţiei. . tulburări de caracter etc. între două valenţe pozitive de forţe sensibil egale. la nivelul întregii societăţi pot exista conflicte între generaţii. politice. afectivitatea şi voinţa persoanei. un factor al tensiunii afective. fie că are în vedere un conflict latent care se traduce în simptome de dezordine comportamentală. Claparčde distinge conflictele dintre mijloace şi scopuri: conflictul dintre mijloace creeaza probleme de natură intelectuală şi posibilitatea de rezolvare a lor demonstrează gradul şi nivelul de capacitate intelectuală. caracterul şi afectivitatea persoanei. clase şi categorii sociale. Psihologul ţi pedagogul francez Ed. între două forţe opuse. descrie patru forme de bază ale conflictului şi anume: 1. devenind autodistructiv. ca polarizare şi contrarietate afectivă şi caracterială. Problema conflictelor interne este analizată pe larg în psihiatrie şi psihanaliză care interpretează nevrozele ca un conflict între trebuinţele de satisfacţie şi nevoia de securitate sau între pulsiunile sinelui şi apărările eului. Freud analizează conflictele dintre individ şi societate. respingererespingere. In orientarea psihanalitică. Cel de-al treilea tip cuprinde următoarele subclase: a) tendinţa persoanelor de a se afla într-o regiune pozitivă impune parcurgerea unei regiuni negative. conflictul este. conflictele culturale antrenează caracterul. Faţă de alte tipuri de conflicte (militare. derivată din orientarea gestalistă. atracţie.ANTROPOLOGIA CULTURII indivizilor. fie că este vorba de un conflict manifest (între o dorinţa şi exigentă morală între două sentimente contradictorii sau două pulsiuni). Kurt Lewin identifică trei tipuri fundamentale de situaţii conflictuale în care este plasat individul: 1. 3. Ele izvorăsc din relaţiile directe dintre persoane. c) nu poate trece decât dintr-o regiune de valenţă negativă în altă regiune tot de valenţă negativă. ajungând la concluzia că scopurile individului şi ale societăţii nu coincid întotdeauna. 2. prin excelenţă. economice). Pavelcu. individul fiind uneori caracterizat prin agresivitate şi dorinţă distructivă care se pot manifesta sadic sau masochist. sub raportul atitudinilor şi valorilor şi se manifestă în exterior ca interacţiune socială.Lewin. sublimată în normele comportamentului moral. În ceea ce priveşte cel de-al doilea tip. Teoria câmpului. luând în consideraţie tensiunile de atracţie sau de apetenţă. sunt reţinute trei subclase: astfel o persoană aflată între două valenţe negative: a) nu poate ieşi din situaţie. De asemenea. c) o regiune pozitivă. 2.confligere = a se ciocni. S. una negativă. K. 3. alta pozitivă. conflictul este considerat ca un element constitutiv al fiinţei umane.conflictus. Ultimele două tipuri de situaţii conflictuale prezintă fiecare câte trei subclase. voinţa. respingere contracarată de o atracţie [6].

că ea face dificilă integrarea individului în societate şi insuficientă asimilarea rolurilor. viziune naturistă. Dar. după năvălirea barbarilor. un factor de subminare a sistemelor de valori culturale. impusă după canoanele colectivizării sovietice din 1929. în condiţiile în care moralitatea tradiţională sănătoasă era înlocuită cu lichelismul. Prin ce se manifesta aceasta? Printr-un ceas la mâna. imitaţia s-a limitat la formele exterioare de comportament în care dorinţa de . printr-un sacou sau printr-un palton. a început să erodeze sistemul de norme şi valori morale şi culturale milenare ale satului românesc. . Ar exista o relaţie destul de strânsă între mobilitatea grafică şi unele psihoze. al emigraţiei oferă un teren fertil de analiză pentru tema abordată. al mobilităţii sociale şi. imitaţia noului lor stil de viată a devenit o regulă de bază. Cu o populaţie îmbătrânita şi lipsit de celula tânără reproductivă. Fiecare schimbare a statutului şi rolului social pe care o antrenează mobilitatea reclamă eforturi de adaptare. era o realizare socială care echivala cu un examen de maturitate. Un alt studiu a relevat că un sfert din populaţiile penitenciare este compus din oameni cu domiciliul flotant în momentul săvârşirii delictului pentru care au fost încarceraţi. comuniune cu legile eterne ale cosmosului. când tinerii se întorceau ca să-şi arate noul status de orăşean. colectivizare forţată a agriculturii. Trăsăturile structurale ale culturii române: istoricitate. piaţă a muncii în plină expansiune. Mobilitatea socială apare ca principalul factor socio-cultural în declanşarea conflictelor culturale. de ajustare mai ales la nivelul grupurilor primare. care asigurase prin coeziunea valorilor morale şi culturale păstrarea fiinţei naţionale. controlul social se diminuează şi chiar dispare. La jumătatea anilor ´60. aceasta mobilitate pe orizontală nu ar avea cine ce ştie ce importantă dacă nu ar fi urmată de consecinţe din cele mai triste pentru comportamentul social al acestui val masiv de proaspeţi orăşeni. totodată. Revoluţia industrială de la începutul secolului al XIX-lea şi urbanizarea accelerată care i-a urmat au schimbat faţa lumii şi ritmul ei natural de existenţă. afirmăm. în special. Experienţa romanească în domeniul industrializării. Mobilitatea socială şi conflictul dintre modelele culturale. prin subnutriţie în barăcile şantierelor. Mai ales în ce priveşte capacitatea de rezistenţă a simbolurilor spirituale care circumscriu valorile culturale în faţa pătrunderii şi presiunii agresive a unor sisteme de norme şi valori culturale străine. dimpotrivă. Dar din psihologia socială se ştie că imitaţia operează cel mai eficient în domeniul părţilor mai slabe ale unei culturi sau civilizaţii. Pentru prima oară în istorie. Această adaptare nu se efectuează fără oarecare dezorganizare pe plan personal: de aici rezultă un fel de alienare a individului în raport cu un grup şi. în general. pe baze iniţiatice. atrase de mirajul unei vieţi mai bune. Mai ales pentru tânăra generaţie masculină a lucra ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii. Cercetări în acest sens au arătat că rata de internare în spitalele de psihiatrie din New York era cu mult mai mare la persoanele care hoinăreau adesea decât la populaţia stabilă. Căci dorinţa de a avea cât mai curând acest statut de orăşean a dus la graba de a imita comportamentul citadin. satul romanesc se mai înviora cu ocazia sărbătorilor. Şi. la urma urmei. cumpărate cu un efort fizic abrutizant. îndreptându-se spre alte ţări. se stingea încetul cu încetul.ANTROPOLOGIA CULTURII IV. satul românesc. Or. Supus presiunii unor forţe dezagregate virulente. simţul adânc al eticului etc. conformismul şi oportunismul. 3. milioane de persoane umane şi-au părăsit locurile de origine. oraşe sau continente. a devenit o problemă de „bon ton” să ai un rol şi un status de orăşean. Urbanizarea şi migraţia constituie cele două procese majore prin care mobilitatea pe orizontală şi pe verticală îşi arată cel mai bine efectele. lovit de o maladie letală. Anticipând că mobilitatea constituie. au început să fie serios ameninţate de o nevoie vitală nesatisfăcută: foametea şi nesiguranţa zilei de mâine. întrucât normele şi valorile de comportament erau cele ale civilizaţiei arhaice. În aceste condiţii.

Acestea sunt următoarele: a) Emigranţii sunt în majoritate bărbaţi. intoxicaţi de mirajul unei vieţi confortabile fără efort. nu aparţine clasei avute. b) In general. e) Emigrantul. încercând să mai înşele o data ţara care le-a dat totul fără să le ceară nimic. In asemenea condiţii. c) Ei sunt citadini: în 1950. 50% din emigranţi aveau între 15 şi 30 de ani. privaţiuni. Motivele sunt bine cunoscute: lipsa de democraţie. Oportunist. ei şi-au făcut din bârfirea propriei lor ţări un gaj al integrării. spărgând seminţe în grup în faţa unui cinematograf sau acostând fetele în trecere. Primind în familie o educaţie duală. crime etc. Câştigându-le încrederea şi devenind om al sistemului. ei invocau motivele de mai sus. fraude. In 1930. emigrantul. viitorul emigrant român se socializează în acest conflict cultural intern. Încercând o integrare fără efort în societatea de consum adoptivă. de cel al ţarii sale de origine (mobilitate verticală). Emigrantul îşi părăseşte ţara sa natală pentru o alta mai mult sau mai puţin îndepărtată (mobilitate orizontală).ANTROPOLOGIA CULTURII integrare urbană duce la contestarea violentă şi la ridiculizarea originii şi moravurilor ţărăneşti ale celor cărora nu le era ruşine să-şi recunoască provenienţa. ei sunt tineri. rivalităţile etnice tradiţionale cunosc o recrudescenţă în mediul de primire. se poate afirma că mobilitatea dezintegrează coerenţa personalităţii. Sutherland [7] afirmă că cu cât o societate este mai mobilă cu atât ea prezintă mai puţină omogenitate culturală şi cu cât ea oferă mai multe situaţii conflictuale cu atât mai numeroase sunt sursele posibile de conduite criminale ale unei parţi din cadrul ei. în dauna avutului personal sau obştesc: furturi. f) Foarte adesea. aceşti tineri nu au mai întâlnit în conştiinţa lor obstacolele de ordin moral sau cultural în pregătirea şi trecerea la act a infracţiunilor de mai mică sau mai mare violenţă. statutul său social în ţara de adopţiune diferă. profită din plin de această obedientă. Sellin si E. văzută de ei în filmele occidentale. huliganism. el respectă cadrul exterior al valorilor şi normelor oficiale. Aşa se face că aceşti nou veniţi au rămas suspendaţi între o moralitate sănătoasă şi imoralitatea unor mentalităţi străine de structura clasei şi culturii ei. era plin de zel în executarea normelor date de superiori. călcând pe cadavre. În concluzie. după mai multe ieşiri în Occident. Th. violuri. conflictuală. deşi mai dramatică. pentru a putea trăi. de obicei. De aceea. o găsim în psihologia emigrantului român. 84% dintre ei locuiau în oraşe. d) Legile lovesc mai mult în omul sărac decât în clasa avută: or. O situaţie asemănătoare. persecuţie politică. însă pe o bază falsă. . alţii. Aşadar. uitând că tocmai încălcarea lor le garantase integrarea cu succes în logica dominantă a sistemului totalitar. sau frecventând tot în grup restaurantele. aproape cu puţine excepţii. dedublarea comportamentului său se sprijină în viaţa socială pe norme şi valori culturale duale: valorile culturii române nu merită respectate întrucât sunt falsificate de demagogia vieţii noastre publice. rămânea şi cerea azil politic. cu o psihologie de câine bătut. La mirarea noilor gazde că de ce nu luptă pentru aceste avantaje în propria lor ţară. Un alt factor socio-cultural major specific mobilităţii pe orizontală şi verticală este emigraţia. Celebrele cazuri cu lebedele din Viena şi cu furtul de maşini din Germania sunt doar câteva exemple ale consecinţelor nefaste ale dualismului cultural aflat într-o stare de conflict latent. timp în care „îşi aranja ploile”. Anumite condiţii specifice fac ca emigranţii să fie mai vulnerabili la conflictul dintre culturi. se întorc în ţară. nu cunoaşte limba ţarii sale de primire. cu „ajutoare”. deoarece gândul şi aspiraţiile lui erau dincolo. în general. în timp ce numai valorile democraţiei occidentale îi pot oferi un cadru autentic de împlinire a personalităţii sale. foarte mulţi se dedau la infracţiuni de furt şi tâlhărie. Neavând nimic de pierdut.

ANTROPOLOGIA CULTURII

g) Majoritatea emigranţilor provin din zone rurale unde controlul este foarte sever; identificarea cu grupurile primare, în aceste cazuri, constituie un element de stabilitate; dimpotrivă, la sosirea sa în ţara de primire, emigrantul se găseşte într-un mediu anomic; h) Habitudinile proprii culturii emigrantului conţin posibilităţi de conflict [8]. Emigraţia provoacă la individ schimbări bruşte şi radicale impuse de logica noii sale situaţii, când trebuie să se nască a doua oară, în spaţiul unei alte culturi. Cu toate acestea, unii cercetători occidentali ai fenomenului, printre care şi Donald Taft, au demonstrat că în ciuda tendinţei etnocentriste în explicarea unei rate superioare a criminalităţii la emigranţi, emigranţii nu contribuie mai mult la creşterea delincvenţei în ţara de primire decât autohtonii. Donald Taft [9] îşi bazează teza sa pe patru consideraţii: I. Toate studiile făcute până în prezent privind ratele diferenţiale între emigranţi şi autohtoni au demonstrat că: a) ratele delincvenţei sunt mai scăzute la străini decât la autohtoni; b) ratele criminalităţii autohtonilor pentru unele delicte ating dublul celor ale străinilor. II. Există o mare deosebire între diferitele grupuri etnice, sub raportul fenomenului emigraţiei şi al criminalităţii. III. Cu puţine excepţii, a doua generaţie de emigranţi prezintă o delincvenţă mai ridicată decât prima generaţie. Această stare de lucruri ţine de mai mulţi factori dintre care principalii sunt: a) o lacună la nivelul socializării; b) un conflict între cultura ancestrală (aceea a părinţilor) şi cultura ţării de adopţiune. Cu cât aceste culturi sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât situaţia conflictuală comportă mai multă gravitate. IV. Când se detaliază conflictele după genul lor, se constată că emigranţii au rate mai puţin elevate decât autohtonii atât pentru delictele contra proprietăţii, cât şi la delictele împotriva persoanelor. Totuşi, ei ar fi frecvent mai vinovaţi pentru ultimele decât pentru primele. Foarte rapid, emigranţii s-ar modela, din acest punct de vedere, după practica locală. Autorii în discuţie consideră că a treia generaţie a emigranţilor se asimilează aproape perfect, deşi factorii mai sus menţionaţi ar lăsa să se întrevadă o delincvenţă mai mare la emigranţi. Cauzele acestei situaţii paradoxale s-ar datora, după Taft, habitudinilor profunde ale genului de viaţă rural care ar feri majoritatea emigranţilor de efectele dezastruoase ale dezorganizării sociale din marile oraşe la care sunt mai sensibili autohtonii. Câteva argumente în acest sens: la ţară există obiceiul de a te culca devreme; emigranţii din prima generaţie trăiesc într-un cartier omogen, de regulă într-un anumit cartier de la periferie care îi apără de efectele posibil dăunătoare ale mediului de primire. Abordarea comparată a delincventei emigranţilor şi autohtonilor indică o depăşire de către emigranţi a ratei delincvenţei la nivelul celei de-a doua generaţii, când această rată atinge apogeul. Explicaţia constă în însuşi efectul procesului de asimilare. La prima generaţie, emigranţii încă impregnaţi de obiceiurile ca şi de ritmul vieţii lor din ţara natală, se amestecă foarte puţin cu mediul de adopţiune; rata lor de delincvenţă este mai scăzută decât aceea a autohtonilor. La a doua generaţie, indivizii, încă de la o vârstă fragedă, sunt influenţaţi de mediul, familia lor; ei devin ambivalenţi. Această dublă influenţă le creează o stare de conflict în faţa alegerii pe care trebuie să o facă şi îi duce la instabilitatea socială. Rata lor de delincvenţă va fi mai ridicată decât aceea a autohtonilor. La a treia generaţie, stigmatul statutului de emigrant pare să se şteargă. Descendenţii emigranţilor nu se mai disting aproape deloc de autohtoni prin obiceiurile părinţilor lor, pe care plini de râvnă s-au grăbit să le uite sau să le renege pentru a fi cât mai rapid asimilaţi de cultura ţării lor adoptive. Prin urmare, rata lor de delincvenţă va fi, practic, identică cu aceea a autohtonilor.

ANTROPOLOGIA CULTURII

Din nefericire, datele statistice pe baza cărora specialiştii au elaborat astfel de concluzii, prezintă următoarele neajunsuri: 1. Majoritatea se opresc la anii ´50; 2. Nu ţin seama de criteriile selective ale emigraţiei şi de situaţiile diferite ale grupurilor etnice în cadrul ţării de primire; 3. Nu ţin seama de natura calitativ diferită a normelor culturale ale acestor grupuri şi impactul lor asupra normelor şi valorilor din ţara de primire; 4. Nu ţin seama de noile orientări în ce priveşte politica de emigraţie a statelor dezvoltate, ca urmare a trei factori: a) urmărirea avantajelor economice şi nu emigraţia din motive politice; b) reacţia populaţiei indigene foarte neprimitoare faţă de aceşti nepoftiţi la bucatele de-a gata; c) greutăţile economice ale acestor state înseşi în ce priveşte politica economică şi socială: şomaj, inflaţie, fonduri insuficiente pentru politica de asistenţă şi securitate socială. 5. Coeziunea morală a „diasporei” (ceea ce nu este cazul diasporei româneşti) care nuşi uita ţara de origine; dimpotrivă, în ţara de primire, în ciuda situaţiei materiale şi sociale dobândite, face totul pentru păstrarea legăturilor culturale cu patria-mama, făcându-şi din acest lucru un gaj al conservării profilului ei etnic şi spiritual. Din cele de mai sus, nu se poate nicidecum trage concluzia unui fatalism cauzal sau a unei forţe atotputernice a culturii de a absorbi toate contradicţiile unui sistem social ale cărui elemente sunt în continuă interacţiune. Vom vedea că dacă valorile şi normele aflate în conflict în cadrul grupurilor sau intergrupurilor stimulează schimbări orientate spre găsirea unui nou echilibru şi coeziuni, modelele şi nucleele culturale nu sunt cu necesitate atinse în această tensiune conflictuală, rolul lor fiind acela de revitalizare a cadrului normativ şi de consolidare a inovaţiilor, adeseori fără ca actorii să-şi dea seama de aceste influenţe. O cultură este un fenomen socio-psihic şi nu unul fizic: gradul de integrare necesar pentru buna sa funcţionare nu este în nici un fel comparabil cu cel care este necesar pentru buna funcţionare a unui organism. Culturile, ca şi personalităţile, sunt perfect capabile să integreze elementele contradictorii şi să domine incompatibilităţile logice. Nu există decât două puncte în întreaga configuraţie culturală unde aceste incompatibilităţi şi defecte de unitate pot avea un efect paralizant: unul este nucleul culturii, această masă de valori şi de reacţii psihologice condiţionate, mult subconştiente, care dau culturii vitalitatea ei şi inspiră individului motive de a actualiza modelele şi de a adera la ele; celalalt se situează în zona cea mai superficială a culturii, cea a modelelor obişnuite de comportament evident. Tensiunile în interiorul nucleului cultural provoacă individului conflicte afective constante. Ele generează conflictele între indivizi care au făcut alegeri de valori diferite şi se ajunge până la o slăbire a spiritului selectiv; unele incoerente în modelele de comportament antrenează cu sine interferenţe constante, o pierdere de energie, dacă nu chiar o stare cronică de apatie. Elementele care compun nucleul unei culturi nu trebuie în mod necesar să fie compatibile sub toate raporturile. De fapt, societăţile şi indivizii sunt capabile de atitudini ambivalente şi nu rareori o societate anume se ataşează de valori care par complet incompatibile. Dacă unele valori care logic sunt incompatibile sau care înmagazinează posibilităţi de conflict pot fi conciliate, aceasta se întâmplă deoarece ele sunt socialmente asociate cu situaţii particulare şi exclusive. Astfel, cultura occidentală poate face din respectul pentru viaţa umană o valoare supremă şi să considere participarea la război ca un imperativ, fără ca individul să trăiască această contradicţie ca pe un

ANTROPOLOGIA CULTURII

conflict psihologic deoarece regula este valabilă într-un caz pentru membrii propriei culturi, iar în alt caz pentru membrii altei culturi. Aşa se întâmplă în toate culturile: aptitudinile echivalente care se echilibrează singure şi împiedică, prin aceasta, perturbaţiile în cadrul societăţii. Există puţine şanse de a se produce conflicte grave în nucleul unei culturi sub efectul difuzării. In multe cazuri, elementele acestui nucleu nu pot fi nici măcar verbalizate în mod adecvat. Ele au deci puţine şanse de a fi percepute de indivizii crescuţi într-o altă cultură şi cu atât mai puţin de a fi adoptate de o societate întreagă. Însă nucleul unei culturi este indirect afectat de orice schimbare importantă survenită în ansamblul configuraţiei culturale, dar există suficient timp pentru adaptările necesare. Dacă şi conţinutul nucleului cultural ar constitui, la fel ca toate celelalte părţi ale culturii, subiectul schimbării, schimbările ar fi prea lente. Unele elemente fundamentale pot fi abandonate dacă vreo transformare în aspectele exterioare ale vieţii de grup stânjeneşte în mod persistent exprimarea acestora în comportamentul existent: astfel, valoarea pe care triburile de câmpie din S.U.A. o acordau războiului şi curajului personal poate să slăbească numai atunci când războiul a dispărut timp de mai multe generaţii, fără ca devalorizarea războiului să fie compensată, totuşi prin adoptarea de valori împrumutate de la altă cultură, valorificarea muncii de exemplu. Schimbările în valorile de bază ale unui grup par să aibă o geneză aproape exclusiv internă şi să rezulte mult mai puţin din concurenţa elementelor deja stabilite şi o situaţie externă pe care societatea şi cultura nu le pot modifică. Astfel, la neeuropeni, valorile europene care se bucură de o reală adeziune afectivă sunt rare: chiar şi atunci când membrii unui astfel de grup şi-au asumat toate aparenţele civilizaţiei albilor, se poate întâmpla ca un eveniment neaşteptat să se producă şi să pună în evidenţă faptul că nucleul vechii culturi este încă viu şi riguros. Schimbările în nucleul cultural fiind lente şi cu un caracter mai mult sau mai puţin progresiv, provoacă rare ori conflicte grave între culturi. Vechile elemente sunt abandonate, iar cele noi sunt elaborate în funcţie de configuraţia existentă: dacă elementele nou apărute intră în conflict grav cu părţile acestei configuraţii, ferm stabilite, în acest caz dezvoltarea lor ulterioară este frânată până în momentul când schimbările din configuraţie le fac inofensive. In consecinţă, această parte a culturii poate conserva un grad de integrare satisfăcător în procesele normale de schimbare culturală. Ea poate să se adapteze progresiv noilor condiţii, conservându-şi integritatea deoarece ea îşi subordonează elementele introduse din fosta cultură la nivelurile ei mai superficiale. Astfel, indienii Dakota, adoptând creştinismul, au găsit în obiceiul albilor de a face donaţii religioase o modalitate de a actualiza vechiul lor model tribal de a face daruri unui individ, onorându-l: cel căruia îi este dedicat darul, cât şi donatorul participă la prestigiul care rezultă din aceasta. Concepţia originară conform căreia donatorul răscumpără prin această acţiune păcatele sale mai vechi a fost abandonată. Atâta timp cât o societate poate să-şi conserve integritatea, nucleul culturii sale poate să scape de perturbările pe care le-ar determina introducerea instantanee a unor elemente noi. Totuşi o perturbare gravă poate să se producă atunci când două societăţi şi culturi sunt pe cale de a fuziona în mod real. In acest caz, o perioadă de-a lungul căreia tinerii sunt expuşi la două sisteme de valori, care pot fi unificate interior, dar care se opun brutal sub anumite raporturi. Aceste contradicţii provoacă adesea conflicte între personalitatea indivizilor şi generează puţin câte puţin indiferenţa generală faţă de valorile sociale. Cu toate acestea, valorile pe care cele două culturi le au în comun tind să persiste chiar şi în acest caz şi servesc drept bază pentru elaborarea unui nucleu cu elemente reciproc adaptate” [10] Aşadar, conflictele între modelele culturale care determină comportamentul evident au consecinţe mult mai grave decât conflictele din interiorul nucleului cultural. Dacă comportamentul real al membrilor unui grup nu evită interferenţele reciproce sau opoziţiile constante, societatea sau

trăiesc în cadrul diferitelor grupuri: ei sunt produsul lor dar. Comportamentul corespunzător acestor credinţe. Conformistul participă la recompensa distribuită de către grup pentru comportamentul dorit iar noncomformistul este adus pe linia de plutire prin coerciţia care se întinde de la dezaprobarea vie şi ridiculizarea până la ameninţarea cu expulzarea din grup sau cu moartea” [12]. tradiţii şi instituţii este recomandat şi încurajat ca un beneficiu social. ci antrenează modificări imediate în comportamentul ghidat de aceste modele. Conflictul dintre valorile. De fapt. elementele culturale cele mai suple şi cea mai mare parte a transformărilor culturale debutează prin aceste modele. . modificări ce acţionează pe termen lung asupra modelelor. o altă lege a coeziunii grupurilor poate fi enunţata în felul următor: gradul de coeziune al unui grup devine mai mare pe măsura ce concurenţa sa cu alte grupuri devine mai acerbă. se constată că interesele în cauză se întretaie adeseori şi devin contradictorii. în mod necesar. Astfel se explică conservatorismul unor grupări etnice minoritare care în lupta pentru realizarea unor interese specifice îşi păstrează până la obstinaţie identitatea sa culturală (tradiţie. tradiţii. IV. Comportamentul însuşi este mult mai suplu decât modelele care îl influenţează. de eforturile fiecăruia dintre grupuri de a-şi îmbunătăţi poziţia lor faţă de celelalte grupuri. Nu există în societate o stare de echilibru dinamic între interesele diverse ale grupurilor opuse unele altora. In momentul în care diferitele grupuri cu interesele lor proprii se întâlnesc. de fapt. refuzând să se integreze în grupul social mai vast şi întreţinând o izolare declarată faţă de acesta. Indivizii fac eforturi să-şi îmbunătăţească statutul lor în cadrul grupului lor respectiv dar soarta lor depinde. De aici. Contradicţii există întotdeauna în această zonă dar cel mai adesea indivizii care participă la cultură o fac într-un mod inconştient. conceptul însuşi de conflict ar explica naşterea conduitei criminale. Dacă cineva din grup încalcă această regulă interna şi. După Vold [13]. cutume etc. el este întotdeauna măsurat împreună cu modelul şi cu situaţia reală. Modelele de comportament sunt. In afară de nucleul cultural şi de modelele de comportament multe dintre elemente pot să contrazică fără să provoace conflicte psihologice individului sau interferenţe în activităţile indispensabile grupului. un conflict între două modele nu provoacă în mod necesar respingerea imediată a unuia sau a celuilalt.ANTROPOLOGIA CULTURII grupul nu pot funcţiona.). Individul mediu poate să adere la o serie întreagă de credinţe contradictorii atâta timp cât modelele de comportament ce cuprind aceste credinţe nu intră ele însele în conflict. societatea este compusă din indivizi care. antrenând modificarea lor şi adaptarea lor reciprocă. Încă din 1938 [11]. Toţi indivizii posedă atitudinea de a gândi şi a crede un lucru şi de a face un altul. Dacă aceste interese slăbesc. în acelaşi timp. De aceea. In explicare criminogenezei acest autor oferă un loc central grupurilor aflate în conflict între ele. Viaţa acestor grupuri depinde de solidaritatea intereselor în cauză în momentul agregării. normele şi codurile culturale. se poate afirma că principiul însuşi al organizării sociale constă în asocierea indivizilor pentru realizarea unor interese comune. 4. în timp ce acela care este crezut că le ameninţa sau le jigneşte este privit ca antisocial. grupul dispare şi alte grupuri se creează pentru a atinge alte scopuri. In această perspectivă. ceea ce nu poate întârzia să nu ducă la conflicte. obiceiuri şi instituţii care sunt implicit acceptate de membrii lui ca fiind relativ neschimbate şi ducând la bunăstarea lor. Thorsten Sellin considera conflictele culturale printre sursele majore ale delincvenţei şi ale inadaptării sociale: „Un grup social mic sau mare posedă multe credinţe. ceea ce facilitează soluţionarea conflictelor între modele. în acelaşi timp şi substanţa lor.

Ea trebuie să intre în relaţie cu semenul. şi prin interiorizare normelor de conduită. sistem creat din asocierea tipurilor diferite. Fiecare este integrat într-un sistem de valori. poate să ducă la dezorganizarea societăţii. Procesul din care rezultă comportamentul delincvent nu se deosebeşte cu nimic de procesul din care derivă comportamentul normal. Personalitatea delincventă se integrează în el la fel cum personalitatea normală se implică în asocierile care urmăresc un scop normal. aceste asocieri au o dimensiune care le este proprie. ca şi comportamentul normal. El trebuie să înveţe totul în acelaşi fel ca şi necriminalul. Intr-un anumit grad. Comportamentul delincvent este implicat în sistemul social. mergând până la excluderea din grup sau la moarte. Apariţia de asocieri. Aceste norme ar fi insuficient de cunoscute şi asimilate de delincvent. se căsătoreşte cu o persoană din afara grupului sancţiunile sunt dintre cele mai severe. Diferentele individuale nu sunt o variabilă importantă în devenirea unui delincvent decât în măsura în care participarea acestuia la subcultura delincventă este mai mult sau mai puţin activă. fiinţa umană nu poate să realizeze nimic de una singură. conduita delincventă apare ca o rezultantă a unei situaţii conflictuale generale din cadrul societăţii. Personalitatea delincventă acţionează în cadrul acestui sistem. Orice problemă a delincvenţei ar fi de ordin medical. ea însăşi tributară unei dezintegrări culturale. Dacă delincvenţa nu ar avea decât motivaţie individuală. ea ar trebui să se manifeste sporadic. Practic. Aceste două comportamente fac parte din aceeaşi societate cu grupurile sale. cu asocierile sale mai mult sau mai puţin accidentale. Pentru ca această infracţiune să fie calificată drept crimă se impune verificarea a trei elemente principale ale procesului societal: . 2. Prin urmare. dezagregarea culturală creează o subcultură integrată în jurul valorilor diferite sau opuse celor ale comunităţii. Sutherland a dezvoltat teoria „asociaţiilor diferenţiale” care a devenit o schemă clasică a sociocriminogenezei: 1. a obiceiurilor. 3. Această propensiune este materializată graţie învăţării practicilor. 4. Subcultura delincventă evaluează şi valorifică într-un mod pozitiv conduita delincventă. ivită dintr-o maladie. Or. prin slăbirea valorilor comunităţii. Această formare a subculturilor poate fi accelerată până în punctul de a se dezvolta într-o cultură a crimei. 5. Se poate spune că o integrare satisfăcătoare într-o societate sănătoasă poate să reducă substanţial influenţa factorilor criminogeni personali.ANTROPOLOGIA CULTURII de exemplu. În definitiv. crima va fi definită ca un atentat la regulile în vigoare din cadrul unei culturi. delincvenţa pare o abatere de la normele comportamentale indicate de cultură.J. uzanţelor. Pornind de la aceste idei. Procesul va fi identic în ambele cazuri. creată ca urmare a unei dezorganizări sociale. Conflictele de interes care au provocat asocierile diferenţiale sunt aceleaşi care se regăsesc la apariţia oricărei specii de asociere. cu mari fluctuaţii. nu astfel stau lucrurile. In cadrul unei familii şi al diferitelor grupuri individul îşi face ucenicia crimei. Rousseau în „Contractul social”. 6. Conduita criminală nu este faptul unei zile: ea este consecinţa unei evoluţii îndelungate. oamenii se asociază între ei după obiective şi interese comune. la nivelul subculturilor. Terapeutica cea mai sofisticată ar rămâne neputincioasă în faţa instituţiilor care. respectat de toţi membrii grupului. In această perspectivă. clicile şi clanurile sale. Or. Un copil este predispus la crimă mai mult prin mediul său familial deficient decât prin ereditatea sa sau prin defectele organismului său. Văzută din acest unghi. Or. comportamentul infractorului rămâne legat de asocierile diferenţiale şi se dezvoltă într-o situaţie conflictuală. Asocierile se creează plecând de la interesele proprii unei anumite categorii de indivizi. în competiţie mai mult sau mai puţin violentă. perpetuează regulile de conduită deviantă. aşa cum a demonstrat J.

Valorile în cauză. Plecăm de la premisa că ordinea. legea este factorul cel mai temeinic al fiecărui sistem sau tip cultural: Legea lui Moise. nici viaţa oamenilor în cadrul acelei culturi. condamnat şi interzis. pentru a exista trebuie să aibă un mecanism de explicare a fenomenelor. Ele nu sunt nici recompensate. Regulile de comportare. Valorile sunt constituite de ceea ce creează gândirea prin actele omului. în ce mod să le separi de concepţia despre lume şi de regulile comportării. orice comunitate culturală. Fără cunoaşterea profundă a locului şi sensului acestor valori nu se vor cunoaşte clar particularităţile acelei culturi. Tao la cel chinez. Concepţia despre lume nu este constituită din lucruri şi fapte ci din principiile organizării şi explicării lor. dragostea de adevăr. valoare este respectul faţă de femeia care. Ca atare. a comportării şi acţiunii oamenilor. cuprinde şi această regulă. acel element dorit. tocmai concepţia despre lume conţine premisele sau principiile în cadrul cărora omul poate înţelege fiecare lucru sau fiecare fenomen. ignorate. ea facilitează adaptarea acţiunii omului la ordinea cosmică. nu se va obţine imaginea reală şi nici nu se va înţelege organizarea. cinstea. iar pe de altă parte în cadrul concepţiei despre lume credinţa este una din valorile fundamentale. se recompensează omul care respecta regulile date. . ca şi a legăturilor interne dintre ele. Întrucât concepţia despre lume dă posibilitatea explicării logice a fenomenelor. şi normele de comportament. „descoperirea adevărului” lumii. armonizarea relaţiilor dintre diferite niveluri culturale. de exemplu. Ea este imaginea ordinii generale a lumii. civilizaţia etc. oare majoritatea a decis să sancţioneze conduita indivizilor sau grupurile care ignoră sau neagă valorile pe care ea le consideră esenţiale? [14] În acest moment. Adică. Valorile. Greutatea în definirea valorilor nu se referă atât de mult la obiect cât mai ales la limitele lor. evenimentele. raporturile dintre oameni variind şi ele. aşa cum se observă în regulile de comportare. Regulile unei culturi trebuie să fie însă logice şi armonizate între ele. Întrucât valorile sunt întotdeauna „materializate” prin numeroase reguli de comportament ele se identifică cu ceea ce este valoros. ebraică. or. negate sau batjocorite de infractor sunt ele oare valori considerate esenţiale şi apreciate ca atare de către membrii unei societăţi sau numai de elita conducătoare a acesteia? 2. se impune analiza deosebirilor funcţionale dintre valori şi concepţia despre lume. ea este temelia sau premisa organizării tuturor actelor în entitatea raţională. aceleaşi valori sunt deosebite în cadrul diferitelor culturi. Formal. Valorile au. sănătatea etc. ceea ce din punct de vedere al comportării este sancţionat prin pedepse. sărutul mâinii unei femei nu este o valoare. spre deosebire de ceea ce nu este valoros. printre altele. idealurile sau „lucrurile sfinte” cum sunt dreptatea. numărul valorilor din fiecare cultură este mare şi nu întâlnim în fiecare cultură aceleaşi valori. islamică. Totodată. Pe de o parte. umană.actele ei. Pentru a se proteja.ANTROPOLOGIA CULTURII 1. care sunt condiţionate de valori şi cel care tinde spre valori. Nu există doar valori general umane: dreptatea. adică. Izolarea socio-culturală a anumitor grupuri (izolare care le îndepărtează de cultura generală) le aduce oare în conflict cu cultura globală? 3. pe de altă parte. pe baza lor se formează regulile de comportare. Brahma la indieni etc. Concepţia despre lume este modul de a vedea şi construi lumea în întregime. în primul rând. pe de o parte. într-o anumita cultură. lui Mahomed la culturile monoteiste creştină. sarcina organizării interne a culturii. sunt ceva în afara omului şi nu sunt reguli de comportare în sine. Aproape fiecare valoare a unei culturi este încorporată într-o serie întreagă de reguli de comportare. concepţia despre lume determină în mare măsură valorile. Conţinutul multor valori este determinat de concepţia despre lume. creând astfel posibilitatea organizării culturii şi acţiunii individuale. cu ceea ce sub aspectul comportării însăşi este condiţionat de recompensă. ideal. Ea este cadrul teoretic pentru explicarea fiecărui fenomen din lume. spre care tind oamenii unei anumite culturi. frumuseţea. cinstea. lui Iehova. credinţa.

în general. Valorile determină actele omului şi dau un sens vieţii. idealuri adevărate. se conduc după valori şi acţionează sau se comportă după norme generalizate şi acceptate. Dacă concepţia despre lume explică lumea şi locul individului în ea. Prin intermediul regulilor de comportare. Suma valorilor ca scop şi ghid în viaţă trebuie să fie logica. determină hotărârile vitale umane. respectiv al conflictelor culturale. Nu se poate. iar pe de alta. pentru aceste valori oamenii sacrificându-şi chiar propriile vieţi. oamenii tari). baza care dă forma regulilor pentru împrejurările directe ale vieţii. Valorile după care se conduc membrii unei culturi pot fi descoperite în situaţii de criză şi în cazul contactelor. Oamenii se orientează cu ajutorul concepţiei despre lume. indiferent care. Reacţiile psihice provocate de o formă sau alta a comportării (plânsul. despre scopuri şi ce anume trebuie să faci. Valorile ca. Dacă concepţia despre lume şi valorile formează acest „simbolism” de bază al unei culturi adică îndrumă cunoaşterea realităţii şi determină fixarea scopurilor. de pildă. dă posibilitatea constituirii unei ordini generale de reguli prin care apartenenţii la aceeaşi cultură şi comunitate tind spre aceleaşi valori. în perioadele de aculturaţie. tot astfel şi viaţa dintr-o comunitate este determinată de reguli. Pe de o parte. ca atare. regulile formează o parte a „simbolismului” culturii care determină modul cum trebuie acţionat şi cum trebuie să te comporţi în viaţă. asemenea concepţiei despre lume şi valorilor. fidelitatea în căsnicie şi necredinţa soţilor. Astfel. Pentru a înţelege mai bine viaţa unei comunităţi culturale o putem compara cu un joc sportiv. familie etc. fidelitatea faţă de patrie. respectarea sau încălcarea lor. De aceea şi regulile. Sarcina valorilor mai este de a menţine ordinea şi rânduiala în societate. ca într-o cultură să fie numite simultan ca valori sau idealuri cinstea şi furtul. Concepţia despre lume şi valorile sunt. ceea ce facilitează o viaţă comună şi întreţine comunitatea lor culturală.ANTROPOLOGIA CULTURII interesele. produsul. valorile se concretizează în „structura socială”. satisfacţie şi sentimentul fericirii. Viaţa ordonată. valorile conferă omului siguranţa în acţiune. Regulile facilitează în mod armonios pentru toţi membrii unei comunităţi culturale o acţiune şi un comportament uniforme şi raţionale. . prin intermediul culturii şi a comunităţii însăşi. aşa cum nu ar fi posibilă nici viaţa oamenilor într-o comunitate. Indivizii le adoptă prin culturalizare. prin intermediul regulilor de comportament. nu numai pentru ca întreţin cultura şi comunitatea dar şi pentru că oamenii văd în valorile culturii lor sensul vieţii şi acţiunii. tristeţea) sunt condiţionate de conştiinţa despre valori. normele (regulile) ne arată modul cum trebuie acţionat. necontradictorie. au sarcina de a contribui la o unificare a activităţilor în cadrul unei comunităţi culturale. ceea ce serveşte la aprecierea acţiunilor şi formării activităţilor culturale prin intermediul instituţiilor şi statutelor. de exemplu. Pentru membrii unei culturi valorile sunt. astfel că activităţile şi raporturile dintre fiecare comunitate culturală sunt determinate de reguli. valorile sunt hotărâtoare pentru păstrarea raporturilor dintre oameni. cinstea. în reguli de comportament. Ele se bucură de o recunoaştere unanimă în comunitate. Conştiinţa valorilor. adevărul. bucuria. regulile sunt o materializare a concepţiei despre lume şi a valorilor. Dacă nu ar exista reguli nu ar exista nici jocul. stimulează pe fiecare membru al oricărei comunităţi culturale (caracter ideal. iar valorile vorbesc despre idealul spre care trebuie să tinzi. deci şi dintre comunităţi. viaţa în concordanţă cu valorile aduce prestigiu individului în comunitate. Aşa cum fiecare joc se desfăşoară pe baza de reguli. iar concepţia despre lume în reguli de acţiune. Suma valorilor unei anumite culturi permite gruparea orientărilor valorice. Materializate în reguli de comportament. frica. neîndoielnice. justeţea şi adevărul lor nu se pun în discuţie.

iar pe cele străine anormale. Concepţia despre lume şi valorile constituie temelia. când devine o cauză după care se acţionează. vezi: ADORNO. regulile impun oamenilor sensuri generalizate. p.. Fiecare comunitate are regulile ei dar şi reguli şi instituţii pentru transmiterea şi învăţarea regulilor. 1950. pe de altă parte. ci sunt întâmplătoare. că de ele depinde existenţa comunităţii. ca orice element cultural. se pot întinde în spaţiu şi timp. Ele stabilesc ce este şi ce nu este corect şi. O anumită formă de acţiune sau comportament poate. elementele care determină cultura. Majoritatea oamenilor primesc regulile culturilor în mod normal. respectiv facilitează acţiunea armonioasă. stimulaţi fiind de necesităţi. schimbarea regulilor într-o comunitate oarecare nu are pentru cultura respectivă aceeaşi importanţă ca schimbarea valorilor şi a concepţiei despre lume. în momentul când devine o modalitate de acţiune obişnuită în cadrul comunităţii sau când devine un obicei şi când pentru membrii unei anumite comunităţi culturale are o anume importanţă. valorile sunt întrucâtva abstracte. 1976. dar le dau forma. izgonire din comunitate sau chiar la moarte. Normele culturale sunt supraindividuale şi supragrupaţionale şi. în Filozofie. Rolul activ al conştiinţei sociale. Editura Didactică şi Pedagogică. Regulile culturale se transmit sau se învaţă prin culturalizare. actele umane se pun în mod direct sub supraveghere prin premieri şi sancţionări. Având în vedere că regulile de acţiune şi comportament au în comunitatea culturală sarcina directă de unificare. ce este şi ce nu este util. Unele acţiuni nu sunt gândite. în formarea sistemului instituţional şi statutar oamenii se conduc după valori şi după concepţia despre lume. respectarea normelor culturale se premiază iar nerespectarea lor se sancţionează. ajungând până la închisoare. Regulile comunităţii culturale trebuie apoi să fie logice. viaţa în interiorul ei. cum să ne comportăm şi ce raporturi trebuie să avem faţă de tot ce ne înconjoară. New York. dar viaţa ca atare într-o comunitate culturală este posibilă numai prin existenta regulilor. ca atare. Oameni creează reguli pe baza concepţiei despre lume şi a valorilor. Harper.309 . trăiesc şi acţionează conform regulilor. învăţând regulile de comportament deci.ANTROPOLOGIA CULTURII Regulile ne arată cum trebuie să acţionam. viaţa oamenilor. Th. Omul învaţă cultura proprie. totuşi. instituţiile. facilitează viaţa comună şi înţelegerea şi au o sarcină unitară în comunitatea culturală. cel care. în funcţie de felul în care regulile au fost determinate de valori şi de concepţia despre lume. Nerespectarea regulilor într-o comunitate pune sub semnul întrebării existenţa comunităţii. Bucureşti. NOTE [1] Cu privire la relaţia psihanalitică dintre personalitate. W. In aplicarea sau înţelegerea regulilor există diferite materializări ale valorilor în reguli. Dar o dată create şi acceptate. statutele sunt determinate de valori. psihopatologie şi formarea atitudinilor politice. IV. şi alţii The Authoritarian Personality. oamenii le consideră ca fiind normale. De aceea. nefireşti. Activităţile culturale. ceea ce este sau ceea ce nu este bine. nu respecta regulile este considerat ca un om anormal sau de-a dreptul periculos. uniformă şi raţională a tuturor membrilor. Petru. [2] PÂNZARU. fapt ce constituie motivul preponderent al existenţei numeroaselor subculturi în cadrul unei civilizaţii. iar în momentul în care acest lucru are loc ele devin o cauză sau o regulă culturală. dar sunt condiţionate de norme. Învăţând regulile propriei culturi. deveni o regulă culturală în momentul în care este recunoscută şi acceptată de majoritate. până când li se stabileşte importanta prin „conceptul” sau „contextul” cultural (concepţia despre lume şi valori). Pe de altă parte. Fără materializarea lor în reguli. ce este şi ce nu este valoros sau dorit. Ediţia a II-a. precum şi instituţii şi reguli pentru menţinerea regulilor culturale. prin intermediul regulilor (de aceea nici nu este obligatoriu să cunoască valorile şi concepţia despre lume).

[5] Ibidem. Culture Conflict and Crime. B..386-387 (Traducere din engleză şi prezentare de Ivette Delsaut). [15] E. [13] Sellin THORSTEN. Chicago.ANTROPOLOGIA CULTURII [3] Ibidem. p. New York. Crime. 1948. Payot. . Certaines aspects de l’ intégration et de l’adaptation des immigrantes. [10] LINTON. New York. 1950. [4] SCHATTSCHNEIDER. cit. 1961. Éditions du Minuit. 99-101. 29-30. [9] TAFT. Georges. . [7] SELLIN. [8] RICHMOND. 133. [14] Vold.. E. pp. Criminologie. 76-78 . Lippincott Co.. P. vol. Oxford University Press. 1974. [6] Apud Popescu-Neveanu. pp. Sutherland. 563. Holt. 1938. Donald. Anthony N.D. Theoretical Criminology. p.64. p. Social Science Research Council. op. Ottawa. pp.E. Toronto. Rinehart and Winnton. cit.. [11] THORSTEN. The Semi-sovereign People. Paris. op. 93-96. "L’intégration". p. 1747.. p.. . CRESSEY. New York. Th. New York. SUTHERLAND.70-75. .. Sellin. The Mac Millan Co. cit. 1968. J. London. 1960. Principles of Criminology.. în De l’ Homme. Information Canada. 3. In: Encyclopedia of Social Sciences. E. Paris. "Principes de criminologie". New York. Ralph. "Culture Conflict and Crime". editia a IV-a. op.

b. în parte. într-un sens. Acestea sunt funcţie de condiţiile de mediu practic nelimitate în care se formează experienţa individuală. Cattell stabileşte trei tipuri de influenţe posibile ale culturii asupra personalităţii: a. 1. mulţi sociologi şi criminologi. cu mentalităţile. pe de altă parte. norme definesc sentimentul apartenenţei şi al identităţii. că cultura se exprimă prin comportamentul şi atitudinea persoanelor şi că ea nu există independent de indivizii care o determină. O personalitate armonios dezvoltată şi integrată în câmpul de valori al unei culturi duce la ideea de comportament corect. ca un dezechilibru dintre societate şi individ în general şi personalitate şi cultură în special. Acestea sunt rezervorul ei de sprijin şi de resurse. de ideologia impusă. apar nemulţumirea. Se poate susţine. Ea este în relaţie strictă cu instituţiile. CULTURĂ SI PERSONALITATE V. în funcţie de gradul de dezvoltare economică şi socială. Ordinea socială substituie sau adaugă constrângerea interioară la constrângerea exterioară. tocmai în raportul dintre societate şi personalitate se evidenţiază eficienţa socială a culturii. Rolul proceselor de socializare Studiile de antropologie evidenţiază rolul benefic al culturii în păstrarea echilibrului social şi mintal al omului şi al comunităţilor. care acţionează asupra personalităţii” [2]. pe de o parte. care întăreşte sau înlocuieşte forţa pură a cărei . R. rezultatul culturii ambiante” [1]. c. dezorientarea. izolarea şi apoi trecerea la una din subculturile delincvente ale grupurilor aflate în conflict cu societatea oficială. şi al familiei în primul rând. Analizând impactul culturii asupra personalităţii. cu miturile.ANTROPOLOGIA CULTURII V. adepţi ai determinismului social în sfera culturii. Socializarea şi aculturaţia inculcă actorilor mecanismele care reglează conduitele lor: acţiunea. De aceea. ca urmare a poziţiei deţinute de subiect în sfera culturii.B. Cultura şi personalitatea s-ar afla într-o interdependenţă atât de organică. La aceasta trebuie să mai adăugăm şi variaţiile individuale considerabile în ceea ce priveşte personalitatea. individuală sau colectivă. cu memoria socială. de trebuinţe şi de atitudini a individului şi cea socială se rupe. valori. că personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de interculturaţie şi că conceptul personalităţii reprezintă. ele diferă de la o societate la alta. forţa ei modelatoare ca acţiune socială şi ca rezistenţă la devierea spre alte norme şi valori. precum şi de caracterul eterogen al structurii psihosomatice. printr-un proces de selecţie critică a normelor şi valorilor pe care societatea le recunoaşte. Când echilibrul dinamic dintre sfera de motivaţii. înscrie individul într-o cultură ale cărei coduri. ca şi în crearea echipamentului de protecţie necesar pentru evitarea dezordinilor mentale şi anomiei. Or. încât sociologii şi psihologii sociali consideră că: „A discuta despre cultură şi despre personalitate înseamnă. de sistemele de atitudini şi convingeri interiorizate prin intermediul instanţelor de socializare. modelele de personalitate nu pot fi reductibile la un tip comun. prin comunicarea mai mult sau mai puţin voluntară a culturii sau a unei zone a culturii. Într-adevăr. influenţa directă. al şcolii. a opera o falsă dihotomie şi a pune o falsă problemă. efectele de situaţie. apariţia unor structuri secundare „în conformitate cu anumite legităţi psihologice care vizează trebuinţe ale personalităţii rezultate din exigenţe ale culturii. consideră apariţia fenomenelor deviante ca o consecinţă a eşuării proceselor de socializare.

a valorilor şi a normelor care. un anumit timp el nu îşi dă seama decât confuz de acest lucru şi chiar dacă ceilalţi nu îl recunosc decât indirect sau parţial. dar este cel mai adesea implicită sau. dar şi prin aceea a atitudinilor mult mai difuze şi neinstituţionalizate. este organizată în grup cu bază geografică sau istorică: familia. Astfel.cine este el şi de care grupuri aparţine. „expresia subiectivităţii” individului ar fi lovită de „sterilitatea socială” [4]. valorile culturale reprezintă o verigă importantă între evenimentele vieţii sociale şi conduita indivizilor ca reacţie la aceste evenimente. printr-un joc complex de identificări negative şi pozitive. trece prin însuşirea personală a practicienilor. satul sau cartierul. Întreţinerea sa se traduce prin adaptarea unui anumit număr de atitudini obligatorii şi sancţionate de privilegii sau de interdicţii. îi fundamentează cunoaşterea şi identificarea”. simte mai curând că el nu cunoaşte modele culturale intime ale grupului său şi le aplică cu toată candoarea fără a le putea descrie conştient” [5]. apartenenţa presupun şi stabilirea de relaţii semnificative cu membrii propriului său grup şi cu cei ai altor grupuri. a identităţii punctelor de vedere cu ale sale. Afirmarea solidarităţii sale.spune Sapir . spune Erikson. valorile să se orienteze într-o direcţie istorică” [3]. un eu şi un membru al unei societăţi şi ea este implicată în cele trei procese de organizare. Copilul trebuie nu numai să cunoască şi să accepte valorile care fundamentează identitatea grupului. ne arată că ele au un factor comun ce există pe plan microsocial: atitudinea faţă de ordinea socială instituită. acesta este un limbaj. ca şi diferenţele lor de la o societate la alta. Orice subiect nu există şi nu poate ajunge să se definească decât prin alţii. Coexistenţa culturilor în cadrul aceleiaşi societăţi. clasa. un cod simbolic pe care copilul trebuie să-l dobândească şi să-l stăpânească pentru a-şi afirma identitatea sa şi pentru a comunica cu ceilalţi. Prin urmare. „Sentimentul de apartenenţă faţă de grupurile în care el s-a născut şi de care el aparţine imediat ca parte întreagă.ANTROPOLOGIA CULTURII întrebuinţare efectivă sau virtuală nu asigură decât parţial reglementarea ordinii publice. fac posibilă identificarea individului cu un grup. Cultura oferă astfel cunoaşterii juridice constelaţia de elemente din care se fabrică identităţile colective. prezentul şi proiectul grupului. este şi un transformator de conduite individuale în conduite colective şi reciproc. O fiinţă umană este constant un organism. integrând trecutul. În fond. care le integrează într-o manieră mai mult sau mai puţin conştientă: „Codurile de comportament îi permit individului să se repereze într-un spaţiu social. Cunoaşterea grupului poate să ia o formă manifestă şi explicită. Copilul învaţă prin experienţa proprie nemijlocită . Apartenenţa la grup ia forma concretă a dobândirii . afectat de crize şi convulsii sociale. credinţe şi sentimente care conferă o ordine şi un sens procesului politic şi care prevăd regulile şi convingerile subdiacente ce comandă comportamentele dintr-un sistem social sau juridic. de la un capăt la altul al vieţii sale. Chiar dacă comportamentul politic şi social al grupurilor sau indivizilor este. marcarea diferenţei sale faţă de alţii sunt două mecanisme esenţiale ale socializării politice. Identificarea. la definiţia valorilor culturale ca ansamblu de atitudini. scria tot Sapir. Fiinţa umană. „Individul. totuşi. cum spunea Sapir. „intuitivă”. cu toţi ceilalţi şi nu numai cu membrii grupurilor sale de apartenenţă. obiectivele sale pe termen scurt sau lung. dar el trebuie să le recunoască în discursul celorlalţi şi mai ales să înveţe să le utilizeze pentru a descifra şi exprima percepţiile sale despre lume. Şi aceasta pentru că valorile care orientează individul în dezordinea lumii dau un sens universului. sau ceea ce se desemnează astfel. Formarea identităţii are loc prin lărgirea ariei de identificări cu grupurile de care el aparţine de la naştere sau cu cele în care va fi nevoit să se integreze. ar trebui să se adauge şi logica situaţiilor de interacţiune. Fără asimilarea trecutului cultural al societăţii şi a sentimentelor în vigoare la ai săi. într-adevăr. chiar dacă. naţiunea. el este şi mai mult afectat de semnificaţiile pe care subiecţii le dau acestor evenimente. scopurile sale globale sunt însuşite de individ. Un individ nu aparţine cu adevărat grupului său decât atunci când alţii îi ghidează conduita sa fără chiar ca el să-şi dea seama. sistemele de atitudini. Cultura.

ci vecin imediat. Reprezentările copilului. Copilul şi familia sa trăiesc într-o ţară anume. li se adaugă alte presiuni de ordin mai general. Cine spune identificare spune excludere. caracterizată de un anumit „stil” de viaţă în raport cu care indivizii se organizează. . Prima diferenţă. Copilul creşte într-un moment determinat istoric şi cultural. cu o familie ideologică. adică întrun sistem care are propria sa istorie şi propria sa logică de funcţionare culturală. concept elaborat de Ralph Linton în colaborare cu Abram Kardiner. spune Linton. socială. dar dimensiunea partizană străbate colectivitatea naţională şi ea este. Prin acest concept el înţelege configuraţia psihologică specifică a membrilor unei societăţi date. Acestor constrângeri.ANTROPOLOGIA CULTURII mijloacelor de comunicare şi a competenţelor de a comunica. pe lângă care ele joacă un rol securizant. structuri si roluri de autoritate. Identificările naţionale se formează cel mai adesea într-o situaţie de cvasiconsens. deoarece ea conţine ideea de opoziţie cu „un altul” care nu mai este îndepărtat şi mitic ca în cazul identificării naţionale. În majoritatea cazurilor. Unitate în jurul unui ideal sau interes naţional comun. sistemul ei de norme şi valori. Larg acceptate de copii. dar şi un factor de diferenţiere. Dacă identităţile naţională şi ideologică apar ca factori ce concură în egală măsură la constituirea personalităţii sociale a subiectului. economică şi politică. deci. factor de securitate deoarece ea mărturiseşte o apartenenţă la un grup. „matricea” în care trăsăturile personalităţii se dezvoltă. deci. ambele se bazează pe moduri de organizare a percepţiilor puternic diferenţiate. toţi francezii sunt francezi. structura socială în care el este un element este reîntărită iar identitatea sa socială stăpânită. cu regulile lor tradiţionale. Identitatea subiectului trece prin integrarea printr-un ansamblu original al diferitelor sale identificări. de reguli şi moduri de participare socială. de distanţa pe care el ştie să o ia în raport cu valorile pe care el ar putea să le adopte.când copilul vorbeşte sau ascultă. atât un factor de diferenţiere. ci pentru că ea constituie baza personalităţii pentru membrii grupului. socializarea nu rezultă din ucenicii deliberat culturale. nici dint-o voinţă afirmată la adulţi şi la copii. Istoria societăţii. legate de mediul imediat al copilului. copilul marchează apartenenţa sa la grup. ceea ce diferă fiind doar tehnicile sau strategia de realizare a lui. de unde decurg toate celelalte.spune Berstein . opţiune de a face o anumită politică. Ea este rezultanta unor procese complexe de identificare şi de integrare.” [6]. Acceptând acest mod de a vorbi şi de a comunica. cât şi de unitate. ele au drept funcţie să asigure un minimum de coeziune şi de unitate ansamblului colectivităţii unui stat faţă de celelalte state-naţiuni. în acelaşi timp. „De fiecare dată . într-o familie şi societate date. El intervine într-un mod continuu şi direct în procesul propriei sale dezvoltări socio-politice. Consecinţele proceselor de socializare pe planul formării culturale a individului se materializează în formarea personalităţii de bază. structura ei sociodemografică şi economică. Identificarea partizană/ideologică este. Calitatea acestei integrări depinde de întinderea sistemului relaţional al subiectului. orchestrate şi încurajate de majoritatea adulţilor. numită Patrie. Identificările partizan-ideologice se dezvoltă într-un cu totul alt climat. În substanţă. Oferind copilului conţinutul şi forma actelor sale de vorbire. Ele nu au acelaşi caracter de obligaţie şi se prezintă ca o problemă de alegere: opţiune de a se identifica sau nu cu un partid. relaţiile dintre stat şi instituţiile sociale constituie tot atâţia factori care condiţionează în parte fenomenele de socializare ale copilului. ţine de statutul dimensiunilor naţionale partizane în câmpul politic. Fiecare stat cunoaşte forme specifice de apartenenţă la colectivitatea naţională. Ansamblul trăsăturilor care compun această configuraţie este numit personalitate de bază nu atât pentru că reprezintă o personalitate. preferinţele sale se formează într-o realitate ontologică fundamentală. grupul îl modelează după imaginea sa. de competenţa sa de a rezolva conflictele care pot să se nască din contradicţiile între apartenenţele sale. personalitatea de bază este aceea pentru care toţi comanşii sunt comanşi.

blocul. populaţii de culoare. matricea din care se dezvoltă trăsăturile de caracter [7]. Conceptul de personalitate de bază se caracterizează. inadaptarea socio-culturală este consecinţa relaţiilor de dezechilibru care iau naştere din deficienţele sau blocajele în cadrul procesului de restructurare şi din schimbarea de ordin psihic sau comportamental care se produce în contactul dintre două sau mai . La anumite categorii sociale: imigranţi. În concluzie. în fond. de aici urmează că: 1. grupuri etnice minoritare. În felul acesta. adică a acelor proiecţii prin care individul tinde să atribuie altora ideile şi sentimentele proprii. membrii oricărei societăţi determinate vor avea în comun multe elemente din primele experienţe. experienţe analoage tind să creeze configuraţii ale personalităţii asemănătoare la indivizi care sunt supuşi acestora. vor avea în comun şi multe elemente ale personalităţii. stări tensionale. mai ales asupra dezvoltării sistemelor sale proiective. nu corespunde personalităţii totale a individului ci. în consecinţă. printre notele ei caracteristice. Inadaptarea socio-culturală poate fi definită ca acea stare temporară sau cronică a unui individ sau grup ce se manifestă în incapacitatea lor de a se acomoda adecvat la noul lor mediu natural şi/sau social (familial. 2. de conceptele „caracter naţional” sau „specific naţional” construite îndeosebi în prima perioadă a copilăriei prin asimilarea succesivă a normelor şi valorilor fundamentale ale grupului primar. 2. deşi niciodată identice. strada. ci baza personalităţii pentru membrii unei anumite societăţi (sau a unui anumit grup social). Inadaptare socio-culturală şi situaţii conflictuale. ţara. vor diferi şi tipurile fundamentale de la o societate la alta. Dacă aceste postulate sunt corecte. Linton. frustraţii ca urmare a insucceselor în procesul de adaptare. tehnicile pe care membrii oricărei societăţi le întrebuinţează în creşterea şi îngrijirea copiilor sunt cultural modelate şi tind să fie asemănătoare. la nivelul psihicului individual sau conştiinţei colective. tehnicile cultural modelate pentru creşterea şi îngrijirea copiilor diferă de la o societate la alta. profesional. Precizăm că achiziţiile ulterioare nu vor distruge nucleul acestor reprezentări din copilărie. Personalitatea de bază. familia. pe baza recunoaşterii condiţiei sale în aceste sisteme de norme şi valori. primele experienţe ale individului exercită o influenţă durabilă asupra personalităţii sale. precizează Linton în introducerea la lucrarea The Psycological Frontiers of Society. în viziunea lui R. Ea este. şi extinse ulterior la alte grupuri de referinţă: familia lărgită. Trăsătura comună a acestor forme de inadaptare este faptul că ea generează. cartierul. 3. personalitatea de bază nu constituie exact o personalitate. V. astfel încât acelaşi tip al personalităţii de bază se poate reflecta în forme diferite de comportament şi se poate regăsi în configuraţii total diferite ale personalităţii. individul îşi dezvoltă succesiv cercul său de identităţi şi loialităţi. insatisfacţii. deoarece experienţele indivizilor diferă de la o societate la alta.ANTROPOLOGIA CULTURII Se poate observa cu uşurinţă că personalitatea de bază propusă de Linton este apropiată. Personalitatea de bază ar putea fi definită ca acea parte a configuraţiei unei personalităţi care este caracteristică membrilor normali ai unei societăţi şi în care la ei se formează primele experienţe analoage din copilărie. cultural) ca şi la mediul lor de origine supus dinamicii şi transformărilor rapide. mai curând. după autorii mai sus menţionaţi. şi. pe următoarele postulate: 1. 2. 4. 3. sistemelor de „valori-ataşament” care sunt fundamentale în configurarea personalităţii unui individ. satul.

cu cât o societate este mai diferenţiată. Specificul inadaptării sociale a adolescenţilor. că problemele de adaptare puse individului marginalizat sunt extrem de complexe şi dificile. Încercările de măsurare a acestui fenomen par să recomande conceptul de anomie. de unde rezultă o dezorientare a individului care poate să-l conducă la sinucidere. cauzate cel mai adesea de ambianţa familială sau şcolară. s-ar putea spune că. Pentru Durkheim anomia înseamnă lipsa unor norme de conduită clar definite. climatul moral şi strategia educaţională deficitară. de exemplu. Este evident. necesare unei adaptări sociale normale. Reprezentând efectul cumulat al unor factori de natură familială şi socială. un mediu familial poluant educaţional poate deforma aceste tendinţe. Inadaptarea socială creează la adolescenţi o lipsă de motivaţie a respectării normelor sociale şi morale de comportament. Studiul lui Bowlby arată că copiii mici. Deşi comportamentul adolescentului se caracterizează. Carenţele de această natură cauzate personalităţii la o vârstă fragedă sunt. Merton extinde conceptul la orice deviaţie individuală şi socială care are o origine socială şi nu una intrapsihică.ANTROPOLOGIA CULTURII multe culturi sau prin confruntarea sistemelor culturale cu sistemul personalităţii. Într-adevăr. deformări caracteriale. cu atât conflictele şi tensiunile vor fi mai numeroase iar . unele infracţiuni la regulile de conduită în vigoare într-o cultură nu provin dintr-o transgresiune conştientă sau inconştientă a acestor reguli. orientând psihologia juvenilă spre acele situaţii conflictuale şi de frustrare care duc la o conduită inadaptată social. în majoritatea cazurilor. apare ca un factor important de inadaptare socială. contextul sociocultural exercită o asemenea influenţă şi presiune asupra personalităţii. instabilitate emoţională. contradicţii. în general. în faţa alegerilor multiple pe care noua sa condiţie i le impune. în marile oraşe mamele lucrează mai mult. teribilismul. Ca urmare a industrializării. constă în dezacordul dintre opinii şi conduite morale sau chiar în reacţii individuale. prezintă tulburări caracteriale grave şi nu mai reuşesc să dezvolte resurse afective şi cognitive suficiente. atât pe verticală cât şi pe orizontală. Inadaptarea se localizează la nivelul stărilor psihice (tensiuni. carenţele de socializare ale copilului şi carenţele sale educaţionale. imaturitate) până la diferite dizarmonii ale conduitei. pe lângă sensul social descris mai sus. a egalităţii în drepturi. lipsiţi total sau parţial de aceste îngrijiri. mergând de la aşa-numitele <<deviaţii ale personalităţii>> (timiditate. tendinţele distructive. Prin urmare. Astfel. echilibrul nervos şi sănătatea mentală a părinţilor sunt mai precare. teren pe care germinează cu uşurinţă agresivitatea. deci. drept o pistă fertilă în cercetare. traduse prin conflicte puternice între adolescent şi mediul său de viaţă. prin urmare. neconformarea individului la necesităţile sociale şi solicitările mediului) şi vizează. a căror confluenţă are un impact nociv în deformarea personalităţii. iar o cultură mai eterogenă. Condiţiile de transformare a inadaptării sociale în comportament deviant ar fi mediul familial. Echilibrul personalităţii nu va întârzia să sufere din această cauză. ci din practicarea valorilor care sunt conforme cu cele respectate de majoritate. factorul prim a dispărut datorită inexistenţei suportului educaţional: „Starea de inadaptare a adolescentului implică o serie de manifestări. Mult mai frecvent decât alţii. fiind doar o sursă potenţială a acesteia” [8]. tulburări afective. încât ea nu se poate angaja într-o conduită noncomformistă [10]. Cu alte cuvinte. prin impulsivitate şi versalitate. numărul de familii despărţite sau dezmembrate este mai mare şi. specifică civilizaţiei tehnicoştiinţifice. inadaptarea socială nu implică cu necesitate devianţa. el trebuie să se gândească la judecăţile morale. sugerat iniţial de Durkheim şi pus la punct de Merton. irecuperabile [9]. Mobilitatea rapidă. „de valoare”. întrucât din ecuaţia: raţiune-afecţiune. printre factorii de inadaptare socială legaţi de mediul urban şi care afectează copilăria un loc preeminent îl ocupă carenţa îngrijirilor materne. Rapiditatea schimbărilor socio-culturale din mediul urban expune la maximum personalităţile la perturbaţii ale relaţiilor sociale şi le plasează frecvent în situaţii conflictuale.

într-o direcţie favorabilă apariţiei comportamentului antisocial. influenţa hormonilor asupra sistemului neuro-vegetativ. maniera intimă în care specificul unei culturi creează premisele subiective ale inadaptării socio-culturale şi impactul acesteia asupra comportamentului individual şi de grup. cu excepţia câtorva oraşe de coastă. . suferind o întârziere. nici ritmul. în sensul larg. Organizarea socială oferea puţine posibilităţi comportamentului individualist. ea însăşi la adăpostul unei culturi tradiţionale. În lucrările elaborate de şcolile psihiatrice germane frecvenţa dezechilibrelor hormonale. Sutherland. de asemenea. Efectele maladiilor infecţioase. în interiorul grupului el se bucura de o securitate perfectă… În plus. grupate în jurul marilor savanţi Bleuler şi Kretschmer. familia era susţinută de o întreagă colectivitate. ceea ce poate îndepărta de la comiterea actului delincvent nu numai pe toţi idioţii şi imbecilii. principiile care ghidează acţiunea. comiterea unui delict reclamă adeseori un minimum de inteligenţă. plasat într-o asemenea situaţie. pentru fiecare individ. dar în anumite condiţii poate acţiona asupra altor trăsături ale personalităţii. nici viteza schimbării nu vor fi aceleaşi pentru fiecare grup. De remarcat că această organizare de tip primar a ansamblului comunitar a dăinuit în China până la sfârşitul secolului al XIX-lea. alţii mai greu. El îşi trăgea satisfacţiile sale esenţiale din cooperarea cu grupul a cărui paternitate se prelungea cu mult dincolo de vieţile individuale. Dacă condiţiile de existenţă se schimbă. Comportamentul individului. afecţiunile encefalului şi ale sistemului nervos sunt minuţios relevate şi atestă un rol considerabil în inadaptarea socio-culturală şi în apariţia situaţiilor conflictuale. când ating centrii sistemului nervos. cu atât condiţiile de adaptare vor apărea mai precare. Teoretic se poate admite o corelaţie între gradul de inteligenţă şi mărimea inadaptării sociale. determina cariera şi ambiţiile sale. cu cât va exista mai multă anomie. era aproape pe deplin previzibil. Mai recent însă. Relaţia dintre nivelul individual. în detrimentul străinilor” [11]. motivele care inspiră pe actori se schimbă şi ele. Aceştia consideră că nivelul intelectual nu poate să determine în sine nici o conduită delincventă. dar şi pe unii debili intelectuali. prin „mitul eternei reîntoarceri”. coeficientul intelectual ca indice al adaptării sociale a fost contestat de Bovet şi Ferencz. Însă este evident că o mulţime de alţi factori pot neutraliza efectele unui deficit intelectual: nevoile afective ce favorizează identificarea copilului cu morala părinţilor se manifestă foarte intens la copilul a cărui inteligenţă deficientă îl determină să se sprijine puternic pe anturajul său. în detrimentul membrilor grupului. omogenizarea exemplelor de conduită propuse indivizilor în cursul perioadei lor de formare socială. pe de altă parte. Aceşti autori insistă mai ales asupra diferitelor forme de retardare sau de regresiune biologică observată la adolescenţi în perioada pubertăţii. O contribuţie esenţială în acest domeniu au adus-o şcolile psihiatrice germane. iar această izolare favoriza. mai bine. Însă influenţa anomaliilor creşterii asupra comportamentului şi adaptării sociale a tinerilor delincvenţi nu este singura. sau de membrii grupului. Sutherland comentează: „Individul era înconjurat de toate rudele sale apropiate sau îndepărtate. Totuşi. deficienţa mentală şi delincvenţă constituie o altă sursă serioasă şi condiţie a inadaptării. un discipol chinez al lui E. Eliade. Grupul local avea puţine contacte cu elementele străine. apar nevoi noi. până într-un viitor îndepărtat. să provoace tulburări de comportament mai mult sau mai puţin grave. Cu alte cuvinte. În cadrul grupului el comitea puţine infracţiuni. Referindu-se la societatea şi cultura antică chineză. deoarece colectivitatea îşi satisfăcea propriile sale nevoi şi trăia închisă în ea însăşi. Unii se adaptează mai repede. căci el nu avea nici un alt model din care să se inspire. inflamatorii contractate în copilărie sau transmise uneori pe cale ereditară pot. prin conceptul de „organizare socială diferenţială”. iar familia sa. infracţiunile ocazionale erau comise mai ales de străini. Nimeni nu a descris mai bine decât E.ANTROPOLOGIA CULTURII anomia va caracteriza relaţiile sociale. ca şi M.

părintele psihanalizei. ea asigură. element indispensabil al dezvoltării copilului. la cerinţele persoanelor mari şi la convenţiile sociale. În aceste condiţii. teama de poliţie şi de sancţiunile ei ar indica o dezvoltare reprimată. Ideea de bază a acestei discipline este că eşecurile suferite de copil în unele faze importante ale socializării sale ar fi cauza cea mai răspândită a influenţei criminogene la nivelul familiei şi societăţii. Un comportament reglat numai pe echilibrul dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii este supus la numeroase deficienţe. ea oferă categoriile şi conceptele cele mai adecvate privind formarea vieţii psihice normale în această perioadă. Orice instinct îşi are sursa sa într-un organ al corpului. copilul se va adapta progresiv la legile fizice. dar trec nepercepute în acest ultim caz. a devenit o schemă clasică a explicării comportamentului agresiv sau criminal având la bază frustraţia sau complexul de inferioritate. Tensiunea pe care o provoacă o nevoie crescândă. nu va fi asigurat decât cu acest preţ. securitatea societăţii. perversă iar copiii le apar ca mici sălbatici. ea este înclinată spre idei şi spre pulsiuni antisociale: cum să ucidă rudele sale mai apropiate. . Omul cinstit şi delincventul nu sunt la fel de capabili să-şi modifice după voia lor propria conduită fundamentală faţă de societate. iar sentimentul său de securitate. insensibilă. ne dăm seama cum dezvoltarea normală a eului este capitală în profilaxia delincvenţei. înainte de apariţia Supraeului. Prezenţa unor asemenea constrângeri în psihismul unor oameni pur şi simplu inadaptaţi la mediul societăţii demonstrează că aceste pulsiuni. despre instincte şi nevroze. această origine justifică apartenenţa sa la domeniul fiziologic şi explică forţa sa motrice. Când o persoană suferă de nevroză obsesională.ANTROPOLOGIA CULTURII Psihanaliza a fost prima disciplină ştiinţifică ce a atras atenţia asupra marii importanţe a primei perioade a copilăriei în formarea personalităţii. Studiul nevrozaţilor a permis lui Freud să reducă numărul instinctelor la două principale: instinctele vieţii şi instinctele morţii. i se adaugă un al doilea principiu de o tot atât de mare influenţă: principiul realităţii. uşurarea pe care. Pe de altă parte. intensitatea şi extinderea satisfacţiilor acordate de către copil tendinţelor sale instinctive vor diminua prin aplicarea progresivă a principiului realităţii. Non-delincvenţii reuşesc să depăşească aceste încercări în faţa cărora delincventul sucombă. Dacă dezvoltarea progresivă a eului asigură securitatea copilului în manifestarea tendinţelor sale. dar al cărei psihism ar fi rămas la nivelul unui copil de nouă luni. valoarea unui nivel moral elevat şi condamnă la ceilalţi cetăţeni acte asemănătoare. Principiului plăcerii. care se transformă la criminal în acte delincvente. Spontaneitate. în general. la rândul său. Relaţiile dintre perturbaţiile posibile ale acestei dezvoltări a eului şi geneza inadaptării sociale sunt evidente. există şi la oamenii cinstiţi. să fure. o aduce satisfacerea sa. La unii delincvenţi. complementar. În ochii adulţilor ea apare criminală. Este uşor să ne imaginăm ravagiile sociale de care ar fi capabilă o fiinţă ce dispune de forţa fizică a adultului. Principiul plăcerii pare să reglementeze întreaga activitate a copiilor. Este suficient ca un copil să prezume că un tip de comportament sau altul nu va declanşa o reacţie dezagreabilă pentru ca el să i se dedice fără grijă. fără nici o conştiinţă morală. emoţia care însoţeşte instinctul ţâşneşte din psihologia individului. Spre deosebire de neurologie şi psihiatrie. să trateze cu cruzime pe prietenii săi. care asigură conduita umană. Teoria medicului vienez Sigmund Freud. produc o modificare măsurabilă în echilibrul sistemului nervos. Acest tip de nevrozat posedă. Lupta dintre aceşti doi poli instinctuali constituie manifestările vieţii. Din ce în ce mai bine utilat fizic şi intelectual. Opoziţia lor obligă individul la o acomodare proprie fiecăruia.

uneori realizate într-un mod violent. Principiul plăcerii pare să coordoneze întreaga activitate a copiilor. la dragostea reciprocă unde a da devine modul cel mai frecvent de a primi (dragostea mamei pentru copilul ei. axate pe un mod neparazitar şi altruist: aceea de a evolua spre o socializare progresivă a gândirii şi sentimentelor ce conduc la respectul mutual. . Ele au arătat că aceste instincte ale vârstei precoce. a instinctelor viitoare antisociale precoce. aplicate la studiul motivelor şi simptomelor nevrotice ale adulţilor. în mare parte influenţate de factorii de mediu. În particular. mai mult chiar. Pentru a se ajunge la o adaptare mai bună şi permanentă la exigenţele sociale este necesar ca copilul să-şi dezvolte şi alte facultăţi. în acelaşi timp solidă. în final. îi este proprie căutarea. regresiunile subite sau lente. Stadiile succesive ale dezvoltării individuale lasă întotdeauna urme în viaţa psihică internă. o dragoste reciprocă. aceea de a avea cu semenii relaţii intelectuale şi afective. Pentru ce unii copii se adaptează mai uşor la societate. a rădăcinilor acestor tendinţe inconştiente. Emoţiile violente le întunecă câmpul axiologic. Ei oscilează între ura feroce şi dragostea pasionată. constituie un joc subtil prin care se formează profilul moral al adolescentului.ANTROPOLOGIA CULTURII Psihanaliza comportamentului criminal tinde să demonstreze în ambele cazuri o aceeaşi pulsiune antisocială. În aceste studii. în curs de transformare. Tehnicile psihanalitice. chiar dacă ele oscilează între pozitiv şi negativ. stabilă şi dezinteresată. dar determinată la criminal. spre o acţiune în detrimentul lui însuşi sau în detrimentul societăţii. şi cu cât mai recente sunt achiziţiile comportamentului său psihic. Un obiect zărit în mâinile unui coleg provoacă dorinţa de posesie. Acesta este produsul asimilării şi al încorporării de către copil a sfaturilor morale date de părinţi sau de persoane care exercită asupra lui o oarecare autoritate. autorii analizează stările psihice. concurau la structurarea caracterului. de exemplu). Sub efectul unor condiţii. dintre care multe sunt antisociale. momentane sau permanente. rămasă inconştientă la cetăţenii cinstiţi. Alături de studiile psihanalitice privind criminogeneza. la relaţii intelectuale şi afective şi. În ochii adulţilor ea apare criminală. Copilul aşteaptă de la mediul său familial şi societal. De aici rezultă numeroase conflicte şi lupte. şi în primul rând de la mama sa. unele subzistă la o parte a copiilor. Între altele. aceste analize au arătat la copii o capacitate de a resimţi emoţii mai mari decât se crezuse până atunci. al milei pare să fie absent la nivelul primei copilării. Psihanalizei. Stabilitatea socială a individului se bazează pe Supraeu. Observarea comportamentului la copiii mici permite cu greu descoperirea de similitudini ale acestui comportament cu acela al adulţilor. acesta din urmă nu se stabileşte decât în momentul în care simţul respectului reciproc este destul de puternic pentru ca individul să simtă nevoia de a-i trata pe ceilalţi aşa cum ar voi să fie tratat el însuşi. între dragoste şi ură. Totuşi. al dezgustului. cu atât mai masive sunt regresiunile care fac să reapară caracteristicile unei vârste inferioare cu o fidelitate care nu se mai poate regăsi la un adult normal. Cu cât copilul este mai tânăr. când alţii reuşesc atât de greu? Printre pulsiunile care provin din principiul plăcerii. Relaţiile sentimentale cu mama şi rudele sale apropiate. au permis explorarea personalităţii şi elaborarea cunoştinţelor privind evoluţia afectivă a copilului şi. a actelor excepţionale sau ciudate. insensibilă. Sentimentul ruşinii. rezidă în motivaţia lor inconştientă. se regăseşte şi o bogată literatură psihometrică şi de psihologie experimentală. pot opera la niveluri de dezvoltare care par de mult timp depăşite. Actele copiilor sunt variate. prin aceasta. Aceste relaţii obiectuale (aptitudini la investiţiile afective ale altor persoane) fac să apară conflicte: din soluţionarea lor apare o altă dimensiune a personalităţii: Supraeul. Explicaţia actelor normale şi. ca ştiinţă. perversă iar copiii le apar ca mici sălbatici fără nici o conştiinţă morală. la nivelul primei copilării. adeseori motivate prin dorinţă. iar autonomia pe sentimentul reciprocităţii.

dezvoltarea personalităţii agresive şi relaţiile sale cu delincvenţa au constituit obiectul a numeroase studii. patologia socializării şi. Bandura. Comportamentul hiperactiv. Majoritatea acestor oameni de ştiinţă constată o deficienţă apărută în cursul procesului de socializare care împiedică integrarea armonioasă şi funcţională a personalităţii adolescente în lumea adulţilor. adeseori. această „invaliditate morală” [13]. îl traumatizează în loc să fie un factor de stabilitate. numai dezumanizând legătura sa cu Celălalt. mai frecvent însă nelegitime. cred că tocmai indivizii care. Din aceste condiţii de viaţă rezultă un sentiment de izolare care suscită. Unii autori. Bender şi Ausubel. lumea apare ostilă adolescentului. noncomformist va fi adeseori calificat drept nevrotic într-o cultură în care predomină valorile conformiste. deoarece societatea dă ea însăşi într-un mod arbitrar o definiţie a nevrozei. Horney. Se poate afirma. Dar. Prin urmare. copiii nevrotici delincvenţi au impulsuri prea sever reprimate. posibil să vorbim în cazul lor de tendinţe nevrotice. Psihologia legăturii cu Celălalt poate clarifica semnificaţia acestei desocializări sau dezumanizări fără a se recurge la patologie. Printre autorii a căror contribuţie a fost fecundă în ce priveşte cercetarea şi terapeutica aplicată personalităţilor delincvente se numără Aichorn. Dacă un conflict izbucneşte între un Sine şi un Supraeu foarte rigid. sunt calificaţi drept nevrotici nu sunt adeseori. primul sfârşeşte prin a-l domina pe cel de-al doilea. Friedlander. Un individ din această categorie intră în conflict cu societatea. la rândul său. care se găsesc la originea unor nevroze puternice de culpabilitate ce rezultă din dorinţele nemărturisite. totuşi. Această situaţie este generatoare de tendinţe nevrotice: personalităţi agresive. Geneza malformaţiilor eului şi supraeului. izolate. datorită unor interdicţii sociale. Aşa cum nevrozatul este omul care nu-şi poate rezolva conflictele sale decât producând simptoame. trebuie să reţinem că această manieră antitetică şi antisocială de o gravitate deosebită de a „se realiza” este un fenomen uman care trebuie deosebit cu grijă de psihologia omului normal. Stanciu afirma că. o anxietate profundă. La Congresul de criminologie de la Paris (1950). printre care Eissler. dar care se agaţă de viaţă şi vrea să se realizeze împotriva tuturor obstacolelor. în general. Pentru el. în particular. deoarece este un subiect frustrat. În această privinţă. că o parte importantă a delincvenţilor manifestă sindromuri nevrotice care. împiedicând îndeplinirea dorinţelor sale. în căutare de afecţiune. grave sau uneori uşoare. care se defulează în conduite delincvente. adevăraţii „anormali” sunt cei care evadează în sinucidere şi maladie mentală [12]. fie pentru că el este frustrat de satisfacerea aspiraţiilor. Erikson. au fost aplicate diferite genuri de teste la un grup de delincvenţi şi la un grup martor. Cu alte cuvinte. Iar această ostilitate este simţită de adolescent deja în mediul familial care. rezultă din relaţii afective perturbate şi prezintă un Supraeu foarte rigid. Eissler. exasperat de imposibilitatea de a-şi realiza aspiraţiile sale. O altă parte a delincvenţilor prezintă anomalii ale personalităţii fără ca să fie. Una din metodele de cunoaştere a personalităţii delincvenţilor este relevarea trăsăturilor care îl disting de non-delincvenţi.ANTROPOLOGIA CULTURII precum anxietatea. se dezvoltă favorabil pentru apariţia de activităţi antisociale. Cercetătorii au obţinut astfel diferite informaţii privind caracterele distinctive ale personalităţii delincvente atât pe plan afectiv cât şi pe cel al inteligenţei. fie că se numeşte sau nu normal cel care se realizează prin crimă. criminologul M. de care vorbea . repliate în ele însele. Prin urmare. dintre antisociali. În dialectica perpetuă a principiului plăcerii şi a principiului realităţii. fie sub influenţa valorilor socio-culturale antisociale. criminalul este omul care nu poate rezolva conflictul său cu semenul sau cu societatea oamenilor decât realizând gravul eveniment de a atenta la existenţa Celuilalt. Redl. factori importanţi ai unei conduite deviante. criminalul este pentru el „singurul individ normal”. uneori legitime. prin urmare.

criza economică este. Prin sine. ci şi de una morală. şi delincvenţă constituie o preocupare din ce în ce mai frecventă a statisticii judiciare în ultimul timp. societatea. toate merg. politică şi mai ales economică. fără însă a fi cauza ei primă. În acest caz. Horney. V. Freud. Mai recomandabil ar fi fost să se vorbească de o disfuncţie în interiorul sistemului. nu este mai puţin adevărat că o mulţime de alţi factori pot neutraliza efectele unui deficit intelectual: nevoile efective ce favorizează identificarea copilului cu morala părinţilor sunt adeseori foarte dezvoltate la copilul a cărui inteligenţă deficientă va simţi nevoia să se sprijine puternic pe mediul său familial. Complexul Oedip şi teoria instinctuală a sexualităţii agresive ar fi un argument în sprijinul afirmaţiei de mai sus.ANTROPOLOGIA CULTURII J. K. adică deficienţa mentală. Nacht. Mai recent. în procesul autoreglării sale în direcţia funcţionării optimale. profesor la Universitatea Montpellier. în fond fiecare dintre noi în parte” [14]. În acest sens. concomitent cu aplicarea situaţiei de criză. iar acumularea primitivă a capitalului de o escaladare fără precedent a crimei organizate . putem vorbi de o criză a omului. În acest sens trebuie înţeleasă distincţia lui Kate Friedlander între factorii primari (psihologici) şi secundari (sociologici) şi unde aceştia din urmă pot favoriza sau nu apariţia conduitei deviante. Sullivan) contestă validitatea însăşi de măsurare clasică a coeficientului intelectual ca indice de adaptare socială. criza economică „dă tonul”: dacă economia merge. inflaţie sau şomaj. cauzată de o tendinţă spre transformare sau de o stare de trecere spre un nou echilibru. ceea ce poate exclude de la delincvenţă nu numai pe idioţi şi pe imbecili. mijloace de difuzare în masă. post-freudienii ortodocşi (S. Aceşti autori observă că tendinţele antisociale sunt înscrise în stare latentă în corpul şi spiritul copiilor încă din primii ani ai vieţii. A. Eroarea a fost gravă şi a avut consecinţe din cele mai funeste în planul strategiilor cognitive din ştiinţele umane. Relaţia dintre nivelul intelectual.S. într-o direcţie favorabilă apariţiei comportamentului antisocial. şcoală. Prin urmare. Euzičre. Pe de altă parte. comiterea unui delict reclamă adeseori un minimum de inteligenţă. Mai importante sunt însă cauzele interne care generează traseele şi impulsul acestei mişcări. recesiune. nivelul intelectual nu ar părea să determine nici o acţiune delincventă. 3. Criza culturii contemporane şi dezorganizarea socială Fenomenele de criză care străbat lumea actuală şi-au pus amprenta şi asupra vieţii spirituale. H. se vorbeşte nu numai de o criză culturală. Astfel. Dacă teoretic putem admite o corelaţie între gradul de inteligenţă şi un comportament antisocial. considerat în totalitatea manifestărilor sale. toate componentele suprastructurale şi valorile spirituale ale societăţii se află în criză. În studiul său psihanalitic [15] autoarea relevă faptul că o proporţie de 10% din populaţia adusă în faţa curţilor juvenile prezintă simptoame care necesită intervenţia psihiatrică. vecini. Pentru că a vorbi de restructurarea şi relansarea economică. Acestea nu reprezintă decât elemente ale relaţiilor din cadrul unui sistem. dar în anumite condiţii poate acţiona asupra altor trăsături ale personalităţii. cartier. ci motivul. În plus. În special acesteia din urmă i s-a acordat şi i se acordă o atenţie disproporţionată faţă de primele. de fapt. este foarte adesea consecinţa educaţiei greşite care le-a fost impusă de proasta organizare socială: „Adevăraţii responsabili sunt statul. însuşi conceptul de criză a căzut în desuetudine de vreme ce factorii intrinseci sistemului contribuiau la menţinerea sau revigorarea lui. dacă nu. de globalizarea economiei mondiale nu înseamnă mare lucru pentru ştiinţele spiritului. conceptul de criză se confunda cu manifestările exterioare ale acestei tendinţe şi trăda parti-pris-ul ideologic. De fapt. Evoluţia lumii spre libertate a fost însoţită de o creştere a agresivităţii şi a conflictelor armate. dar şi pe unii debili intelectuali. Marea majoritate a delincvenţilor a fost antrenată în activităţile antisociale sub influenţa factorilor mezologici: familie. stagnare.

calificate sau nu. secolul XX îndeosebi a văzut o degradare maximă a umanului şi a substanţei sale morale. sub forma terorismului de stat. trebuie să fie apărată prin orice mijloace de actele deviante. Obsesia posesiei de bunuri şi a acumulării lor a dus la o tragică amoralitate. Dacă forţele aflate în conflict sunt sensibil egale şi posedă dominante pozitive.Szczepánski. consumul de stupefiante. Furturile. sexualitatea. În numele respectării drepturilor fundamentale ale omului. deopotrivă. În cadrul sistemului parsonian. la nevoie. rata înaltă a criminalităţii. Întrucât principala condiţie a ordinii sociale este integrarea conformistă a indivizilor în cadrul societăţii. decăderea morală arată în ce măsură manipularea culturii în scopuri străine de esenţa ei poate constitui un grav pericol pentru tânăra generaţie. reprezintă un proces sau un complex de probleme sociale care se compune dintr-o multitudine de fenomene şi comportări deviante de la normă. sublinia sociologul polonez J. instinctele animalice din om. Prin urmare. Studiind funcţionarea sistemelor sociale. În proiecţia acestor scenarii nu intră în discuţie numărul victimelor care. făcând să reapară. sistemul social îşi poate revitaliza cadrul normativ. de ştergerea distincţiei dintre obiect şi subiect. dezorganizarea socială este principalul indicator sociologic. filosofi etc. În ciuda tuturor interdicţiilor de folosire a forţei. în prezent.categorie centrală a politicului . Spectacolul degradării continue a substanţei morale este însoţit de o extincţie a ei pe plan internaţional.şi unii dintre cei mai nobili . violenţa. Această definiţie. Din punctul de vedere al crizelor care se manifestă la nivelul macrosocial. de o „disjuncţie a discursului cultural însuşi”. apoi haosul şi colapsul. Parsons explică . într-un sens identic cu cel de control social. Parsons. sunt în centrul culturii” [16].este ascuns sub diverse motivaţii ideologice şi serveşte ca pretext intervenţiei armate în viaţa altor popoare. criza înseamnă o ruptură în continuitatea procesului. „Dezorganizarea socială. pornografia. oportunismul. cu o intensitate nebănuită. pentru specia umană în general.ANTROPOLOGIA CULTURII împotriva proprietăţii şi a infracţiunilor de mare violenţă. psihologi. Parsons consideră consensul normativ drept axă a acestei integrări şi care. Termenul de „devianţă” a fost consacrat în sociologie de teoria funcţionalistă a lui T. Or. atunci în cadrul sistemului încep să se manifeste entropia. în condiţiile în care cultura este transformată dintr-un factor activ al luptei pentru perfecţionarea omului într-o sursă de legitimitate a poluării morale şi spirituale. vedem cum interesul . demagogia şi violenţa. cu atât asigură mai mult reuşita acţiunii. a unor scenarii care se întind de la loviturile de stat până la puciurile militare şi loviturile de palat. cu cât sunt mai multe. Fenomenele de criză care străbat lumea contemporană nu se opresc numai la funcţionarea mecanismelor economice: ele au cuprins. prostituţia. întrucâtva imperfectă. stipulate în tratatele internaţionale şi în dreptul războiului. antropologi. „Contradicţiile capitalismului (…) sunt legate de disjuncţia dintre tipul de organizare. Această antinomie a devenit foarte vizibilă în evidenţierea efectelor ei contrare încât unii teoreticieni occidentali . nu ţine cont de câteva note esenţiale ale conceptului: dezintegrarea şi slăbirea funcţiilor de control social ale instituţiilor. devianţa reprezintă o problemă socială care ameninţă înseşi bazele sistemului social şi a cărei combatere necesită intervenţia unor forme instituţionalizate de control social. drogurile transcend sfera dreptului şi fac obiect de reflecţie din partea unor echipe reunite de politologi. artă şi realitate. răsturnarea criteriilor evaluative ale normelor de conduită şi confirmarea comportamentelor negative etc. Dacă forţele aflate în conflict sunt de sens opus sau ambele negative şi dacă grupurile sau persoanele nu pot ieşi din valenţele negative ale câmpului vital. fenomene cu un grad ridicat de periculozitate pentru ordinea socială. tensiunile provocate de forţele aflate în conflict pot determina tendinţele şi direcţiile de schimbării. şi sectoarele viţii spirituale. normele cerute în domeniul economic şi normele de realizare personală care. iar apariţia şi intensificarea lor ameninţă continuitatea proceselor vitale ale colectivităţii” [17]. minciuna.vorbesc astăzi de o „ruptură radicală între structura socială (ordinea tehnico-economică) şi cultură”.

braconajul. K. nefiind distructive pe planul general-uman. În ciuda acestora. motiv pentru care îi îndeamnă să aspire spre obiective inaccesibile” [19]. Atunci când într-o societate se pune un accent prea mare pe scopuri valorizate social. schimbare sau revoltă împotriva normelor şi valorilor culturale oficiale. consideră că normele şi valorile culturale pe care ea urmăreşte să le instituie în funcţionarea vieţii sociale (pe cale revoluţionară. se degajă două sensuri complementare ale noţiunii de deviaţie. O astfel de stare anomică apare ca urmare a „contradicţiei dintre scopurile legitime propuse de societate şi mijloacele permise pentru realizarea lor. comunităţi etc. „Devianţa pozitivă”. la nivel microsocial (grupuri. dar nu se oferă şi mijloace pentru atingerea acestor scopuri. Un sens mai larg. Amintim că recrudescenţa delictelor de furt în cursul şi după războaie. orice sistem social cuprinde o stratificare bogată de „statusuri”. pe care se obţinea orice în schimbul ţigărilor americane. traficul ilegal de valută nu pot fi stopate. „roluri” şi poziţii sociale ale căror prescripţii şi reglementări arată cum trebuie să se comporte indivizii pentru a realiza solidaritatea socială. prin caracterul lor revoluţionar şi inovator contribuie la dinamica schimbării. fiind considerate periculoase şi sancţionate. Iar furturile tinerilor au fost atribuite patologiei normalităţii: în vreme de război. stabilizând mişcarea socială la un nivel superior de echilibru şi eficienţă. Un sens restrâns. cu sugestii fertile pentru capitolele următoare: 1. Fiind considerată o formă ocazională de adaptare la mediu. R. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu faptul că anumite forme ale delincvenţei apar sau se afirmă în perioadele de criză sau de grave dificultăţi socio-economice. Ea vizează acele comportamente care violează normele şi valorile fundamentale ale societăţii şi ameninţă stabilitatea şi securitatea socială a grupurilor. sancţionării. R. prioritar normativ. Merton. şi relaţiilor dintre ele) care vede în abaterile de la normele culturale sau în adoptarea altor norme şi coduri culturale o semnificaţie exclusiv negativă şi le supune. fiind mai dependent de carenţele societăţii decât de insuficienţele controlului social [18]. K. cei ce refuzau să participe la ea erau socotiţi în unele medii naivi. piaţa neagră. în toate timpurile şi în toate mediile.ANTROPOLOGIA CULTURII comportamentele membrilor aceleiaşi societăţi ca rezultat al unui echilibru care se stabileşte între diverse sisteme normative ale societăţii respective. Parsons. explică fenomenul deviant recurgând la teoria „conflictului cultural-normativ”. când în Germania distrusă de război bântuia stafia foametei. Să ne gândim că şi în cadrul unei culturi precum cea germană. Spre deosebire de abordările psihanalitice şi psihiatrice. Reevaluând conceptul de anomie preluat de la Durkheim. antisocialitatea fusese admisă de conştiinţa colectivă. indivizii vor resimţi o profundă stare de înstrăinare. în consecinţă. considerând că la nivel macrosocial aceste norme şi valori nu mai au eficienţa necesară funcţionării sistemului. Merton evidenţiază relaţia dintre devianţă şi anomie. furturile de produse alimentare. nonconformă cu un anumit model cultural şi normativ. subliniind că orice act deviant îşi are izvorul într-o anumită stare anomică a societăţii. sub această formă. Succesorul şi discipolul lui T. R. violentă sau reformistă). În centrul acestui fenomen se află noţiunea durkheimiană de „anomie”. Este aşanumita „devianţă negativă” care are loc în interiorul grupurilor. Pentru a satisface normele de funcţionare exacte. 2. Din cele de mai sus. ca atare. bişniţa. Merton demonstrează că orice act deviant îşi are surse în societate şi nu în psihicul individului. . între anii 1945-1947. Se ştie că piaţa clandestină a fost practicată de toate naţiunile. se formase o piaţă „la negru” de proporţii uriaşe. piaţa neagră cunosc o dezvoltare vertiginoasă încât determină puterile publice să treacă la măsuri speciale. de instituţiile specializate ale statului. care apreciază ca pozitive acţiunile de ocolire. criză manifestată în relaţia individului cu sistemul de valori care-i orientează conduita.

responsabilitatea oricărei fiinţe umane faţă de aproapele ei şi simţul profund al vieţii colective. dedicat prevenirii criminalităţii în rândurile tineretului. Separarea astfel creată ar produce crima. fenomenele de anomie ale secolului XX merg mână-n mână cu distrugerea cadrului transcendental şi simbolic al culturii. ea a fost studiată de Donald Taft care a stabilit o relaţie între progresia criminalităţii sau faptul antisocial şi crizele economice. spune Taft. „ansamblul elementelor fără de care nu există o societate stabilă”. a şomajului şi consecinţelor lui.ANTROPOLOGIA CULTURII Mulţi sociologi au vorbit de imoralitatea morală a unui anumit succes social. după cum confortul a devenit o religie. Astfel. care se cunosc din ce în ce mai puţin. văzute sau trăite de adulţi. resentimentul contra exploatării economice. Congresul nu precizează care ar trebui să fie reformele de structură. La primul Congres al Naţiunilor Unite de la Geneva (1955). menite să ducă la diminuarea criminalităţii. păstrând. . Este sigur că bogăţia capătă în unele ţări o importanţă considerabilă şi că dolarul înlocuieşte adeseori Biblia. caracterizată prin dualitatea contradictorie a normelor de comportament. Cercetările criminologice clasice au neglijat deseori raporturile reciproce care există între factorii socio-economici şi suprastructura culturală a societăţilor actuale. Dar ceea ce interesează în această privinţă este influenţa incontestabilă a instituţiilor sociale asupra comportamentului şi personalităţii copilului şi tânărului. căci mediul nefavorabil şi mentalitatea greşită sunt adesea inseparabil legate” [20]. totodată. Din nefericire. Al II-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea formelor de criminalitate (Londra. Or. Aceste forme ar rezulta în ţările subdezvoltate din schimbările sociale şi din progresul economic.decât printr-o adevărată educaţie intelectuală şi morală. 1960) a căutat să precizeze conceptul de dezorganizare socială. În această privinţă. prin cursa tinerilor după câştiguri facile. care pare să fie consecinţa accelerării evoluţiei vieţii în cadrul civilizaţiei tehnice: accelerare mai curând prin difuzarea culturală . acestea sunt funcţie în primul rând de educaţia duplicitară primită în familie şi în şcoală. determină pe fericitul posesor să etaleze semnele prosperităţii sale precum automobilul luxos. de succes care. Acest cult al banului este intim legat de ideea de prestigiu social. uneori în virtutea unor interese politice. preconizând măsuri care să impună o evoluţie socială normală.sau prin pretenţia culturală mimetică . prin multiplicarea ocaziilor de plăcere. până acum. În ce priveşte relaţia dintre factorul economic şi dezorganizarea socială. la Congres s-a subliniat că noile instituţii sociale şi coduri culturale nu pot fi puse în aplicare decât după o „dislocare socială prealabilă”. de reuşită. tocmai aici este problema. dificile de realizat prin mijloace cinstite. Acest lucru pune imperios la ordinea zilei revizuirea principiilor pedagogice şi educaţionale concepute. şi a raporturilor cu celălalt. flatând egocentrismul vanitos. dezorganizarea socială se manifestă în primul rând prin negarea unor valori tradiţionale. mai mult pe baze tehnice şi mai puţin pe baza simţului social şi a cunoaşterii concrete a vieţii. în general. abstractă şi intensivă. dar indispensabile satisfacerii tentaţiilor. accelerare prin educaţia culturală duplicitară. Studiul factorilor economici vizează studiul sărăciei. prin modificarea relaţiilor dintre părinţi şi copii. prin puterea exemplului. Or. văzând în multe forme de acest gen de criminalitate (organizată şi uneori favorizată de oameni cinstiţi supuşi) consecinţa crizelor economice şi a climatului moral pe care ea îl creează. s-a evidenţiat că delincvenţa juvenilă este intim legată de variaţiile sociale şi culturale pe care copiii şi tinerii le resimt cu acuitate. Educaţia pedagogică a părinţilor ar oferi un ideal moral copiilor şi. în special. întreţinută de recrudescenţa violenţei în toate colţurile lumii. de distracţie şi de evaziune. că un criminal este un om ale cărui acte sociale sunt rezultatul inevitabil al unui mediu social defectuos. „Înţelegem. Căci mentalitatea unei societăţi bazată pe competiţie este adesea asocială şi uneori antisocială. Societatea actuală este instabilă şi obligată să trăiască în nesiguranţă şi într-o atmosferă de agresivitate sadică. Pe plan psihologic.

instinctul morţii nu numai ca un sfârşit. cu tendinţa revendicativă refulată sau neputincioasă. distructivitatea. ca Durkheim. Freud opune lui Eros. teologi. dimpotrivă. violenţa. Manifestările sale sunt de altă natură şi ea se supune altor legităţi. Condiţiile de viaţă mizere se adaugă unor condiţii de muncă asemănătoare: stres. de îndată ce acestea prezintă un aspect dinamic. incertitudinea viitorului claselor sărace. creativitatea. Alţi autori. jurişti. iniţiativa. constrângerea este.jaful. pe cea individuală. Pentru J. Factorii economici din această specie care predispun pe indivizi sunt: foametea. ambiţia. El consideră. Acest instinct culminează în sinucidere şi omucidere. femei. Pentru el.al existenţei umane. încât. de pildă A. dar şi ca un ţel final .ANTROPOLOGIA CULTURII călătorii peste hotare. crimele politice sunt noile forme de agresivitate care justifică. pe Thanatos.toate trebuie inserate în acest cadru. voinţa de putere etc. Terorismul de stat. Societatea este aceea care-l obligă să se stăpânească şi să se modereze. Până într-atât. salarii mici care. şantajul politic. Agresivitatea colectivă nu înseamnă însă suma aritmetică a agresivităţilor individuale. filosofi. atunci când ea devine conştientă prin propagandă sau ideologie. în psihosociologia devianţei şi în sociologia dreptului. prin excelenţă. pentru unii sociologi. principiul morţii. spiritul competitiv. Enrico Ferri: „în forma sa ultramodernă. crima este un produs al sistemului nostru politic. repulsia . În domeniul psihologiei adâncurilor. dragostea. Iar impulsul deviant spre fraudă economică urmează adesea acestei ascensiuni prea rapide prin bani. omul se naşte înzestrat cu toate instinctele unui animal de pradă.adesea inconştient căutat . terorismul înarmat al grupurilor de extremişti. prin cultură şi înţelegere. înţeleasă ca ansamblu al subalimentării. omul se naşte bun. unul cultural. principiul Vieţii. dar societatea îl perverteşte. Această problemă reapare întotdeauna sub diferite denumiri la politologi. sociologi. Motivele violenţei individuale sunt întotdeauna conştiente şi recunoscute . duc la nemulţumire latentă. a unor categorii sociale. criteriul faptului social. social şi economic" [21]. poluare. remarca ironică a lui Paul Valéry: „Esenţialul activităţii politice este de a excita indignarea unora împotriva altora”. a ţărănimii în alte regiuni. Pentru alţii. extind agresivitatea la toate activităţile noastre.J. insecte şi în special la oameni. după 1920. Negativismul agresiv şi conflictele interetnice Puţine probleme au preocupat oamenii într-o măsură atât de mare ca aceea a agresivităţii. sub toate formele lui. întrucâtva. declanşează agresivitatea colectivă şi apoi. Nedreptatea socială determină o frustrare care. Tendinţa de extindere a domeniului opoziţiei şi conflictului. şocurile şi angoasele pe care le provoacă miile de manifestări ale cruzimii biologice la animale. Storr.pun într-o nouă interogaţie motivaţiile subiective preponderente în raporturile individuale şi cauzele cele mai adânci ale acestor raporturi care sunt situaţiile conflictuale. nu putem decât să fim de acord cu observaţia marelui jurist italian. Formele mereu noi pe care le îmbracă în spaţiu şi timp . întrucât căderea bruscă şi penibil resimţită în mediocritatea existenţei nu poate fi evitată decât prin compensarea etalării unei străluciri exterioare a vieţii sale. Nu este mai puţin adevărat că există un număr mare de interferenţe între aceste două categorii de comportament. V. manifestări majore ale agresivităţii. în filosofia istoriei ca şi a culturii. din momentul acestei cotituri a doctrinei sale. pulsiunea distructivă. 4. jocuri de noroc etc. capătă noi şi numeroase aspecte în a doua jumătate a secolului XX. consecvenţa. în conformitate cu statusul ilicit cucerit. iar celălalt socio-economic. Rousseau. răpirea de persoane. . Ea este continuu readusă pe tapet prin întrebările. reunite. Fără să unilateralizăm predominaţia factorului economic în apariţia anomiei sociale.

cel mai adesea. o obsesie morbidă. Condiţiile în care ele se nasc. acest delir este însoţit de o groaznică certitudine. Se întâmplă adeseori ca. Motivaţiile conştiente. Mai mult decât violenţele individuale. s-ar putea spune că omul este un animal social conflictual. Aceste efecte contradictorii ale motivaţiilor par să demonstreze că în altă parte trebuie căutate cauzele care determină exploziile violente ale agresivităţii colective. nu par să fie decât aspectul cel mai superficial al agresivităţii colective. ele sunt frecvent iluzorii sau înşelătoare. Având în vedere că la om agresivitatea defensivă este programată filogenetic. din pricina contradicţiilor şi a diversităţii lor. mai ales. oamenii sunt cei care devin păpuşile înşelate ale acesteia. chiar fanteziste. Totuşi. nu este un simplu instrument la dispoziţia oamenilor. discuţiile şi injuriile pe care le provoacă sunt lesne aplanate. provocarea şi agresiunea sunt greu de determinat. cu toate că invocă o finalitate raţională. un delir. sub forma sa cea mai violentă. cât şi socio-economici şi care pun sub semnul întrebării orice posibilitate de soluţionare raţională a conflictelor prin conciliere. în alte cazuri. La o analiză mai atentă se costată existenţa unor factori care condiţionează gestaţia agresivităţii colective şi. Incidentele. Căci oamenii concep conflictele între grupuri sau între grupuri şi instituţiile statului ca fiind identice cu cele din viaţa lor personală. Dar. Acest lucru explică de ce instituţiile ordinii publice sunt depăşite în cazurile cele mai grave: tocmai acele cazuri în care ele sunt confruntate cu pulsiunile de agresivitate colectivă ale căror cauze şi motivaţii nu sunt decât aspecte secundare şi aproape iluzorii. Este sugestiv exemplul unui beţiv pus pe ceartă care se leagă de un trecător inofensiv. Adevărata cauză a violenţei sale este un dezechilibru organic datorat intoxicaţiei etilice. aceleaşi motivaţii nu sunt capabile să declanşeze violenţa. Ne găsim în faţa unei defulări complexe la care concură numeroşi factori structurali. atât psihologici. în acelaşi timp conştiente şi involuntare. De ce rămâne ea multă vreme calmă şi latentă ca să se deştepte ca un vulcan în erupţie? Încă de la primele societăţi ierarhizate şi dotate cu putere politică se constată o separare a celor două forme de agresivitate. de o convingere totală. Dimpotrivă. decât raţionamentele justificatoare ale violenţei. Contaminarea inconştientă a mulţimii cu factorul agresiv nu reprezintă. Ele nu sunt. Ele sunt aproape întotdeauna echivalentul social al crizelor organice. Motivaţiile agresivităţii colective sunt mai greu de descris şi de măsurat. se formează şi se exprimă sunt mai complexe. pe calea ocolită a motivaţiei. Manifestările ei sunt mai violente. să se confunde agresivitatea colectivă cu agresivitatea individuală. sunt ele însele propriul lor ţel. dar motivaţiile sunt mai puţin clare. mediere sau negocieri. spasmelor etc. decât o izbucnire a situaţiilor şi impulsurilor belicoase. Ele pot fi iluzorii. Problema de a şti cine este adevăratul responsabil al ostilităţilor este aproape întotdeauna discutabilă. a variaţiilor sale. generatoare de psihoze epidemice. Dar un pretext justificativ există întotdeauna. dar pe care-l crede ameninţător. a manifestaţiilor revendicative sau politice. În majoritatea conflictelor de stradă. Acestea devin iconoclaste şi nihiliste când ele sunt simptoamele unor structuri şi conjuncturi în măsură să suscite şi să agraveze antagonismele şi opoziţiile. Aceste motivaţii. În interiorul grupului. El este modelul pe plan individual al marilor puseuri de agresivitate colectivă. Aceasta pentru că în om există o tendinţă de neînvins să-şi transpună atitudinile individuale în fapte sociale. mai ales cele mai grave şi mai durabile. cel mai adesea. în primul rând prin intermediul reprezentării la nivelul experimentului mintal al voinţei simbolice. Şi această tendinţă este facilitată de faptul că scandalurile şi conflictele pornesc de la o dispută care reprezintă o cauză imediată şi ocazională. Agresivitatea colectivă.ANTROPOLOGIA CULTURII de către autorii lor. cetăţii sau . Panica. transele şi furiile colective se exprimă prin aceleaşi gesturi şi cuvinte ca şi cele ale individului. bazate pe halucinaţie. Expoziţiile de violenţă colectivă. crizelor nervoase. sunt singurul element imediat aparent.

modele de subculturi delincvente. de rasă.ANTROPOLOGIA CULTURII statului. Însă nicăieri în lume creşterea agresivităţii nu iese mai bine în evidenţă. manifestări violente de protest şi la agresivitatea străzii. cu atât ea duce la o acumulare crescândă de agresivitate ţinută în frâu. economice etc. Aceasta reprezintă un potenţial de violenţă care aşteaptă condiţii favorabile pentru defulare. White (1939) arată că grupurile conduse autoritar. carenţe afective. în ansamblu fenomene de inadaptare socială sau adaptare negativă manifestată prin reacţii agresive sau autoagresive. În epoca noastră. ca şi pseudomotivaţiile simbolice ale urii. în istoria umanităţii clasele deposedate au fost împinse la violenţă. Dollard (1939) au susţinut că negativismul agresiv este un rezultat al frustraţiei sau împiedicării unei tendinţe vitale în a-şi atinge scopul. devin agresive şi uneori tind să-şi descarce agresivitatea unele faţă de altele sau faţă de lucruri într-o furie iconoclastă. ceea ce presupune acceptarea raţională a frustraţiei. de culoare etc. În toate aceste cazuri. religioase. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. W. Pe lângă factorii psihologici care generează negativismul agresiv. frustraţiilor. stereotipiile şi prejudecăţile. al interdicţiilor puse în calea satisfacerii nevoilor legitime materiale şi spirituale de care beneficia doar o minoritate avută. prevenirea acestuia se poate realiza prin determinarea conflictului cultural: Eu=Lume. violenţei. Scott şi J. o acţiune inversă celei solicitate. Motivarea acestor discriminări duce la prejudecăţi. al vieii politice. tensiunea internă a subiectului şi conştientizarea conflictului dintre eul său şi mediul înconjurător. ceea ce a dus la aplicarea ei ca metodă industrială a morţii şi distrugerii psihice. fără nici o motivaţie aparentă şi refuzând a priori să supună actele lor cenzurii logice a judecăţii. R. rezistenţă sau ostilitate faţă de orice solicitare venită din exterior. Una din consecinţele crizei culturii în secolul XX este că maladia gândirii s-a manifestat în reificarea şi instrumentalizarea ei. canalizarea ei în acţiuni socialmente utile şi transformarea comportamentului agresiv într-o competiţie a creaţiei şi performanţei. Dar cu cât autoritate de stat reuşeşte să ţină sub control răbufnirea violenţelor individuale. autoeducare şi autoapreciere. Înţelegerea propriei personalităţi şi cunoaşterea de sine au loc prin autoanaliză şi autocontrol. decât în conflictele naţionaliste. Prejudecăţile sunt atitudinile pe bază emotivă şi cu tendinţă negativă faţă de ansamblul grupurilor minoritare. implicând o atitudine negativă nejustificată de refuz. nesiguranţa păstrării unui loc de muncă. când sunt lăsate libere. Efortul personal de interiorizare şi adaptare a modelelor morale şi culturale presupune autoeducarea atitudinilor şi caracterelor deviante. blazare. grupurile minoritare sunt excluse de la drepturile şi avantajele majorităţii pe criterii etnice. Există discriminări în domeniul instrucţiei şi educaţiei. manifestările de agresivitate ale autorităţii au drept obiect reprimarea agresivităţii şi a violenţei spontane a indivizilor. al administraţiei şi serviciilor publice. la răscoale şi revoluţii pe fondul a numeroase discriminări (etnice. concedierile masive. Astfel. sociale. devalorizare personală. Discriminările sunt însă frecvente şi la alte niveluri ale existenţei sociale. înainte ca acesta să devină acut. Mecanismele psihologice prin care pseudomotivaţiile capătă o determinare concretă în cadrul conflictelor enumerate mai sus sunt discriminarea. În astfel de cazuri. educaţie negativă. ca urmare a restructurărilor şi raţionalizărilor economice. Comparaţia cu ceilalţi şi stabilirea valorii personale corespunde cu procesul de formare a propriei personalităţi şi conduite. Deturnarea acestui potenţial spre debuşeuri externe duce la comportament distructiv. Neîndeplinirea acestora provoacă revoltă. etnice şi religioase care sfâşie lumea la ora actuală. sentimentul difuz al manipulării politice provoacă o stare conflictuală şi de nervozitate care duce la greve.). Negativismul agresiv este de origine socială şi constă dintr-un comportament distructiv cauzat de insatisfacţii personale. o judecată cumpănită cu privire la evaluarea corectă a unui fenomen social este imposibilă din cauza .

persoanele predispuse la prejudecăţi au o concepţie rigidă şi absolutistă despre putere. lupta dintre marile puteri. definit ca afirmarea agresivă a identităţii proprii în detrimentul sau prin negarea Celuilalt: semenul.ANTROPOLOGIA CULTURII atitudinii. comunitatea etnică şi spirituală. Interiorizarea prejudecăţilor se face într-un mod subtil. ele seamănă vrajbă şi conflicte între naţiuni. W. căsătoria lor reuşită [22]. un om care nu admite prejudecăţi se va conforma. să justifice perimarea statuluinaţiune. de origine istorică. Dezvoltarea economică inegală dintre diferitele regiuni ale statelor multinaţionale şi diversitatea culturilor care le subîntind creează premisele obiective ale conflictelor etnice şi religioase. în esenţă iraţionale. Adorno. respectă opinia celuilalt. la cutumele discriminatorii ale grupului său. . cât şi factura psihică. Şovinismul. totuşi. Dar naţionalismul a jucat un rol progresiv şi a fost un factor de eliberare în secolul al XIX-lea. exprimată în primul rând prin conştiinţa unui destin şi caracter comune. fără nici un amestec din afară. detestă situaţiile noi. Acesta este cazul naţionalismului negativ (şovinism. exprimată în tradiţii. fratele. Naţiunea se caracterizează prin conştiinţa identităţii de sine şi cultură naţională. Copilăria lor a fost fericită. tocmai pentru legitimarea dreptului lor firesc la existenţă. în deceniile 6-7 ale secolului nostru. Nu este de mirare că în aceste condiţii culturile naţionale au fost transformate în scut simbolic împotriva invadatorului colonial. învrăjbirea naţionalităţilor fac parte din panoplia ideologică a naţionalismului care îşi propune să acrediteze ideea superiorităţii unei (unor) naţiuni faţă de altele. rasism). dispreţuiesc pe cei slabi. În esenţă. există situaţii în care prejudecăţile nu conduc la discriminări. au tendinţe democratice. prin apărarea suveranităţii naţionale. dintr-un grăunte de adevăr. Astfel. exploatând propagandistic şi diversionist greutăţile inerente în procesul dezvoltării lor. După clasicul principiu „divide et impera”. xenofobism. Tendinţa de a forţa desfiinţarea statelor naţionale şi de a trece la formarea unor organisme supranaţionale alimentează impulsurile conflictuale şi favorizează tendinţele separatiste. Naţionalismul a reprezentat doctrina politică şi ideologică a formării statelor-naţiuni. Stereotipul sau prejudecata stereotipică e o imagine convenţională prin care se atribuie calităţi negative ansamblului unui grup etnic (ţigani. cu accentul căzând pe valorile şi prestigiul culturii lor. După Th. care identifică străinul din Cetate cu Duşmanul. caracterizat prin promovarea şi consolidarea independenţei economice şi politice. care întunecă obiectivitatea judecăţii şi consideră a priori adevărată poziţia oficială a grupului. începând cu revoluţiile burghezo-democratice şi culminând cu mişcările de eliberare naţională din Lumea a Treia. Deşi prejudecăţile sunt legate de discriminări. care cuprinde atât concepţia despre lume.). Pe de altă parte. are ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu. Elementul esenţial al acestei forme de stat şi juridice îl constituie omogenitatea factorului etnic majoritar. limbă şi factură psihică proprie. rivalităţile pentru sferele de influenţă şi zonele de interes economic includ şi tendinţa statelor puternice de a domina şi subordona naţiunile mai mici şi mai slabe. pe baza unei pretinse superiorităţi naţionale. Mecanismele prin care prejudecăţile şi discriminările pot coabita în apariţia frustraţiilor este prejudecata stereotipată. Or. obiceiuri şi particularităţi ale modului de viaţă. sunt ataşate de tot ceea ce este vechi şi stabil. exclusivismul naţional. prin dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta. evrei etc. Iniţial. Limba naţională facilitează circulaţia valorilor pe întreg teritoriul locuit de o naţiune. stereotipul se naşte. fără a se atinge nivelul conştiinţei. grupul. Naţiunea. alt popor etc. El joacă un rol primordial în dezvoltarea prejudecăţilor. persoanele fără prejudecăţi participă la acţiuni cooperative şi comunitare. de obicei. În psihologia socială se distinge condiţionarea (inconştientă) de interiorizarea conştientă a prejudecăţilor. Deosebirea elementelor false de cele adevărate se face însă foarte greu în acest caz. prejudecata se formează prin imitaţie şi identificare. Naţiunile opun atunci personalitatea culturală înrădăcinată în trecut. Acestea pot să existe chiar în absenţa prejudecăţilor. Copiii sub 7 ani nu au încă prejudecăţi. asuprirea şi distrugerea ideii de naţiune..

ci vectorul religios care structurează o nouă identitate naţională. etc. aculturaţie. „americani” etc. „tineri”. 5. 2. intrarea în Europa. urmărind să-i aducă fericirea promisă. pentru că au „cinstea şi onoarea” de a fi cinci secole sub dominaţie austro-ungară etc. deculturaţie. 6. naţionalismul a adus o motivaţie şi o justificare noi şi mai intime agresivităţii colective. Narcotizarea conştiinţei prin intermediul noilor forme culturale Fenomenul cultural contemporan cuprinde nu numai formele şi valorile culturale. pentru cei mulţi firească. El a înlăturat până şi aparenţa de raţionalitate prin personalizarea pulsiunilor colective. de teama lui Stalin.000 în Bosnia şi Herţegovina. tot ceea ce este ortodox este inferior catolicismului. conflict etc. ei sunt ortodocşi. Din păcate.000 în Serbia şi 282. în numele lui Iisus Hristos. o trece prin foc şi sabie. În condiţiile naţionalismului agresiv. sârbii au trăit patru secole sub dominaţia otomană. ca din ceva ruşinos pentru blazonul lor. deci constituie la origine aceeaşi naţiune. fiecare parte beligerantă urmăreşte să o convertească pe cealaltă la ideologia sa. deşi atât sârbii. 2. statul se află la capătul unei acumulări crescânde de violenţă latentă şi adesea periculoasă. 4. Domnul iubirii şi al milei. pentru că sunt catolici.ANTROPOLOGIA CULTURII Pentru zilele noastre. „germani”. deci ţin de Răsărit. cât şi croaţii şi slovenii fac parte din familia slavilor de sud şi vorbesc aceeaşi limbă. cărora le-ar fi subsumaţi indivizii şi concepte tipologice (Typenbegriffé) care semnifică colectivităţile: „ruşi”. de patriarhia din Constantinopol. cazul destrămării Iugoslaviei este paradigmatic. Slovenia şi Croaţia. Ceea ce este mai trist este că argumentele separatiste sunt strigate lumii de către intelectualii scriitori sloveni şi croaţi şi vizează realităţi din sfera istorico-culturală: 1. au cunoscut şi un nivel de trai mai bun faţă de restul republicilor: 662. nu trăsăturile structurale îi vor separa în naţiuni diferite. Toate acestea pregătesc terenul apariţiei . Concluzia nu putea să fie decât una singură: ieşirea din federaţia iugoslavă. 3. „englezi”. conflict tribal primitiv. ei sunt catolici. De aici rezultă următoarele caracteristici ale conflictelor culturale şi etnice: 1. „bătrâni” sunt surprinse note comune ale generalului nu înseamnă că ea ar fi valabilă pentru fiecare individ în parte. Una din funcţiile majore ale sociologiei agresivităţii este de a explica deturnarea acestui potenţial de agresivitate negativă către debuşeuri exterioare. V. exacerbarea egoismului şi etnocentrismului naţionalist. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. 3. plecând de la separarea modului de viaţă. ca în Nagorno Karabah sau în Republica Nistreană.000 dinari venit anual pe cap de locuitor faţă de 442. tendinţa de exterminare a adversarului şi cultul ostilităţii viscerale. dar şi sistemul relaţiilor culturale. transformările culturale (difuzare. capabilă oricând să explodeze sub forma conflictelor etnice sau religioase. 5. prezentată drept chintesenţa iubirii creştine: din această cauză. ea a fost şi este abil exploatată de mijloacele de propagandă. croaţii şi slovenii au fost alipiţi Imperiului Austro-Ungar încă din 1248. republici în care I. şi-a masat industria de vârf. Nu este greu de văzut în această serie paralelă de argumente conturarea a două tipuri de concepte: concepte generice (Gottungsbegriffe). Faptul că prin caracterizarea tipologică: „femei”. contacte. B. O asemenea mentalitate durează de veacuri şi a constituit un mijloc de instigare şi ură între oameni şi popoare. deoarece creează premisele ideale ale manipulării şi serveşte de minune la ascunderea unor interese cinice sub masca nobilă a apărării drepturilor omului şi de valorile democratice. Astfel. 4. Tito. bosniacii. Voinţa de putere şi expansiune brutală a unei etnii asupra alteia apare ca o misiune ancestrală şi sacră. ei sunt uniţi cu Roma. Mentalitatea de a-i judeca şi caracteriza pe oameni în colectiv este deosebit de răspândită. Setul de argumente pe care partizanii separaţionismului îl manipulează ţine de motivaţiile simbolice ale specificului naţional. dialog.) precum şi cadrul instituţional necesar.

prin magia sa onirică. dacă nu. Unii autori au văzut nu fără dreptate în noile forme de cultură audiovizuale (cinema. 2. a atracţiei sexuale. În plus: 49% din băieţi au recunoscut că cinematograful le-a trezit dorinţa de a purta o armă. frecvent mai ales în rândurile populaţiilor cu un echipament cultural redus. Anchetele efectuate în S. necritică a normelor de comportament în vigoare într-un grup. a impulsurilor antisociale. plecând de la unele fapte observate. el arată tineretului o lume a splendorilor şi. 12% că i-a încurajat „să dea lovitura” a căror descriere detaliată au văzut-o în filme. Conformismul desemnează adaptarea individului la un model acceptat sau impus de grup. efectele filmelor proiectate în şcolile de reeducare. organizaţie. influenţa negativă a imaginilor asupra psihologiei umane. 45% că i-a făcut să creadă în modalităţile facile de câştig. 28% că le-a arătat metoda de furt. fiind nenorociţi de mediocritatea lor. De cele mai multe ori. se flatează instinctele joase ale publicului sub camuflajul studiului de moravuri [25]. Se poate numai afirma că aceşti factori acţionează asupra oamenilor a căror personalitate şi echilibru nervos sunt puţin stabile. efectele filmului asupra băieţilor şi fetelor non-delincvente. în cultul armelor de foc. 21% că i-a învăţat cum să se poarte cu poliţia. o administrează cu regularitate spectatorilor. De altminteri. Ei au constatat că filmul exercită o influenţă criminogenă la un băiat din 10 delincvenţi şi la o fată din patru. o cauză a imoralităţii criminale. Încă din 1922. atelier. adolescenţii şi unii adulţi. televiziune) glorificarea banului. Conformismul este un fenomen caracteristic societăţilor manipulate. mai multe ore în timpul cărora se prezintă viciul sunt acoperite de aventuri. Blumer şi Hauser au încercat să evalueze puterea de influenţă a filmului asupra comportamentului. Dăunătoare este sugestia pe care ecranul. 26% că i-a încurajat să fie duri şi 26% că i-a făcut să se viseze continuu bandiţi şi gangsteri [24]. care executau o pedeapsă în şcolile de reeducare. Prin metode diferite şi. „Indisciplina moravurilor”. a luxului. La aceasta se mai adaugă o influenţă indirectă. indirect. influenţa televiziunii şi a cinematografului este duală: cât priveşte latura ei negativă. 3. de supunere necondiţionată faţă de normele impuse prin forţa coercitivă a legilor. Deşi un anumit conformism se arată intransigent în ce priveşte moralitatea publică.ANTROPOLOGIA CULTURII conformismului social şi gregarismului.A. instituţie politică. loc de muncă. a tradiţiei sau a opiniei dominante. ele nu sunt astfel decât în funcţie de oamenii cărora ele li se adresează şi nu au efecte negative decât pe un teren favorabil. rolul jucat de cinematograf în viaţa delincvenţilor şi criminalilor de ambele sexe. Deşi s-au întreprins puţine cercetări sistematice în această privinţă [23] ar fi eronat. mai ales. dar mai puţin periculoasă. video. pentru a constata: 1. birou. prin influenţă directă şi specifică. Prin urmare. aceasta variază în funcţie de calitatea morală şi intelectuală a celor care receptează asemenea producţii culturale. au arătat că unii tineri delincvenţi frecventau cinematografele de 7-8 ori pe săptămână. prin conformism se înţelege atitudinea de acceptare pasivă. precum copiii. Prin doza habituală de reverie pe care ecranul o oferă. respectiv în viaţa publică a unei societăţi. să considerăm că toate marile massmedia sunt criminogene în sine. acesta nu împiedică o anumită parte a presei. o asemenea atitudine nu schimbă datele mesajului: chiar dacă pentru câteva minute ale filmului justiţia şi binele triumfă. O bună parte a filmelor poliţiste afişează o tendinţă disimulată de a prezenta rolul criminalului într-un rol partizan şi . precum şi non-delincvenţi. atunci când în emisiunile lor artistice sunt prezentate descrieri detaliate ale tehnicilor de comitere a crimei. crima se glorifică sau. literatura poliţistă. Ei au chestionat câteva sute de adolescenţi.U. prin tehnicile de chestionare. a forţei fizice. pe care ambianţa de irealitate o instalează în permanenţă în jurul spectatorilor care se simt atunci frustraţi de existenţă. locuinţă etc. cenuşiul fără o speranţă echivalentă a existenţei lor: şcoală. Paul Bureau evidenţia în cartea. cinematograful şi televiziunea să joace un rol criminogen.

provocată de un film cu o „love story” pasionată. fără iniţiativă şi vitalitate. le-a antrenat pe căi greşite. crima devine un lucru cotidian pentru milioane de persoane. 12% s-au dedat la alte forme de delincvenţă sexuală. rolul jucat de presa scrisă în escaladarea violenţei şi în campaniile de defăimare în perioada alegerilor. Acest mecanism funcţionează independent de calitatea eroului. ori s-au lăsat întreţinute de ei. gravele abateri de la etica profesională. ca urmare a unei izbucniri a impulsurilor sexuale. fenomenul de imitaţie va duce la realizarea aceloraşi gesturi. 27% au furat de acasă. cu oameni morocănoşi. 18% au avut relaţii sexuale cu bărbaţi. Identificarea cu eroul este un mecanism comportamental comun tuturor fiinţelor umane şi poate duce la realizarea unor acţiuni foarte eficiente. favorizând astfel naşterea şi întreţinerea prejudecăţilor care nu servesc nici cauza justiţiei. aceloraşi atitudini. Voind să-şi facă toalete de lux. 8% au sustras bani de la bărbaţi. cu consecinţe importante în structurarea personalităţii deviante. tendinţele spre criminalitate a unui segment populaţional particular. fiind considerat un element central al vieţii şi relaţiilor afective. în ordinea materială sau în plan proiectiv şi afectiv” [27]. Atitudinea personală a infractorului în faţa publicităţii care i se acordă activităţii sale în afara legii variază după natura delictului şi după calitatea criminalului: infractorii în gulere albe fug de publicitate. în legătură cu lipsa lor de frecvenţă de acasă pentru a merge la cinematograf. oboseala zilei a slăbit în mare parte simţul lor critic. Teoria frustraţiei şi delincvenţa juvenilă Definită ca un fenomen complex de „dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil. în timp ce alţii. a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe. 6. mai frustraţi sub unele aspecte. a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Pentru a încerca să ducă o viaţă „ca-n filme”: 38% au părăsit şcoala. Este superfluu să amintim delictele de presă. Oamenii au tendinţa de a citi jurnalul lor seara după ce.ANTROPOLOGIA CULTURII stimulativ. apartamente. de obicei. represivă. Ulterior. Există şi un alt aspect nociv al publicităţii adesea zgomotoase. în special în jurul proceselor răsunătoare şi al scandalurilor de anvergură. nici pe cea a combaterii criminalităţii. Sub influenţa presei. publicaţiile se complac în a descrie cu lux de amănunte detalii şi fotografii ale faptelor şi gesturilor imorale sau antisociale sub pretextul obiectivităţii informaţiilor. Iar în altele se apără vechea lege a talionului şi recomandă abţinerea de la orice măsură de clemenţă. aşa cum au văzut ele la cinematograf. aceloraşi aventuri. 33% au fugit de acasă. o caută şi reţin din ea gloria şi încurajarea de a o comite. 17% au părăsit familia ca urmare a discuţiilor avute cu părinţii. 4% au furat din magazine. 25% dintre delincvente au declarat că au avut relaţii sexuale cu bărbaţi. Publicitatea făcută crimelor reuşite în raport cu cele ratate. Blumer şi Hauser sprijină această afirmaţie pe baza statisticilor efectuate pe un eşantion de 253 de delincvente între 14 şi 18 ani [26]. 23% au ajuns la delincvenţa sexuală. Foarte adesea. În cazul unui erou criminal şi al unui subiect sensibilizat la influenţa unui ideal identic cu cel al eroului. termenul de frustraţie a fost introdus de către Freud ca denumire a stărilor de privaţiune pe care le resimte subiectul în condiţiile nerealizării libidourilor sale. Definiţiile cele mai frecvente date frustraţiei se concentrează succesiv pe următoarele . ca urmare a nerealizării unei dorinţe. aşa cum au văzut la cinema. Pe lângă influenţa mijloacelor audiovizuale în facilitarea actului infracţional. să posede autoturisme. în timp ce acţiunea poliţiei şi a justiţiei este prezentată într-o lumină adeseori rigidă. accentul pus pe senzaţionalul loviturilor date agravează. inclusiv în cele psihosociale. 41% au admis că faptul de a merge la cabaret. V. termenul a pătruns în cele mai diverse discipline. 54% au chiulit de la şcoală pentru a frecventa cinematografele. de reabilitare. influenţa presei scrise nu se lasă mai prejos. întorşi de la lucru.

2. regresiunea la modalităţi inferioare de comportament (primitivizarea). de identificare socială. derivarea. suferinţe cauzate de privaţiuni. ci în dozarea lor în funcţie de rezistenţa subiectului”. omul aflat în starea de tensiune caută o pricină. Adler. ele putând fi: acuzarea altuia. astfel. Hilgard. obiective cu cei din jur” [28]. acuzând un obiect. reacţiile comportamentale şi. constând în trăiri conflictuale. Multe din stările de frustraţie îşi au originea în mediul intern al subiectului. notează N. de unde defulează. depresiunea şi reacţiile de abandon. 3. o împrejurare de viaţă ce generează insatisfacţii. alteori. în condiţiile prezenţei unui conflict motivaţional uman. Rosenzweig. subiectul frustrat neputând-o lega de o cauză reală adecvată. Sillamy. izolării. Ceea ce este caracteristic frustraţiei este conştiinţa unei stări de privaţiune care va da naştere unei tensiuni emoţionale. În acest ultim caz. Tipul intrapunitiv se acuză pe sine însuşi de insatisfacţiile suferite. acţiunea în sensul privării. Pavelcu consideră că fenomenele cronice de frustraţie se instalează ca o specie de complexe cu un conţinut corespunzător complexelor de inferioritate descrise de A. păgubirii de un drept. interpretare şi retenţie prin care se va acorda situaţiilor de blocare şi contrariere un sens precis: cel de privare. pe calea revoltei iraţionale. Sears constată că violenţa conduitelor agresive se măreşte în dependenţă de intensitatea motivaţiei frustrate. Aşadar. După R. numai tipul extrapunitiv de personalitate reacţionează la frustraţii. în genere.ANTROPOLOGIA CULTURII elemente ale procesului de frustrare: 1. proiecţia. este nedeterminată. în viaţa socială. Ea apare odată cu procesele de evaluare. agresivităţii. anxietăţi etc. cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole şi relaţii coercitive în realizarea dorinţei. pot fi imediate sau amânate şi de durată. efectele frustraţiei care. sunt studiile asupra copiilor frustraţi material. Psihanaliza tratează frustraţia îndeosebi ca formă a conflictelor inconştiente. substituţia. de un bun individual. frustraţia nu apare în legătură satisfacerea nevoilor de bază ci de trebuinţe de performanţă. specializat în problemele tineretului. de unde şi tendinţele mai mult sau mai puţin eficiente de supracompensare la frustratul cronic decompensat. de aici şi sentimentul de nemulţumire şi chiar de revoltă pe care-l trăieşte persoana frustrată. procesele de compensaţie corelate cu tendinţa de escaladare a dificultăţilor şi dobândirea de performanţe într-un domeniu sau altul. sub acest raport. iar efectele acestora se manifestă prin declanşarea mecanismelor de apărare a eului cum sunt refularea. Elocvente. De cele mai multe ori. la numeroase ocazii de conflicte reale. multe din frustraţiile subiectului fiind determinate de propriile incompetenţe sau inferiorităţi. dând naştere. de lipsire de un drept. după E. Un cercetător român. revendicarea etc. o persoană exterioară de frustraţia trăită. comunicaţional. consideră că „Nu întotdeauna frustraţia apare în cadrul unui raport social direct: nu întotdeauna ea este rezultatul unui proces reflexiv de atribuire a unei intenţii răuvoitoare agentului frustrant. mecanismele generatoare ale sentimentului de frustraţie îşi originează pulsiunile în inconştient. de realizare profesională. Dintre reacţiile proprii frustraţiei se citează agresivitatea care poate fi orientată asupra obiectului frustraţiei sau. fiind gata să descarce chiar în mod neadecvat starea sa de tensiune. Formele de manifestare ale tipului extrapunitiv diferă în funcţie de personalităţile subiectului. R. asupra oricărui obiect. starea psihică de frustraţie. iar V. stare explicată uneori prin reaua intenţie a altcuiva. hipersensibilităţii etc. identificarea etc. implicând cu necesitate actul evaluării şi interpretării prin care persoana frustrată atribuie conduitei persoanei frustrante acel sens specific fenomenului de frustrare: reaua intenţie. de păgubire. De cele mai multe ori frustraţia determină structurări ale personalităţii. agresivitatea. prin comutare. „Educaţia. Fenomenul propriu-zis de frustrare se naşte numai în cadrul unui raport social. uneori fiind găsită în propriile incompetenţe sau. fiind determinate de propriile inferiorităţi sau incompetenţe. frustraţia duce la consecinţe patologice.. Însă comportamentele . printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe. afectiv (carenţă afectivă) şi care mai târziu prezintă „sechele” de tipul egoismului. Depăşind un anumit nivel de toleranţă. nu constă în suprimarea frustraţiilor. unei nevoi de descărcare.

manifestările adolescenţei sunt foarte apropiate de formaţiunea simptomatică de tip nevrotic. ca şi despre sistemul relaţional al Eului său cu mediul până la organizarea definitivă a personalităţii sale. Freud. apoi tensiune internă a subiectului şi conştientizarea conflictului dintre eul său şi mediul înconjurător. în aparenţă. E.ANTROPOLOGIA CULTURII psihologice prin care ele sunt resimţite în cadrul automatismelor vieţii cotidiene ca jignire sau nedreptăţi sunt: discriminarea. bucuria şi tristeţea. Dollard [29] a evidenţiat relaţia de la cauză la efect între frustraţie şi agresiune. Maturizarea organelor sexuale relevă angoasa conflictului oedipian într-o tulburare totală a echilibrului cucerit prin socializarea din timpul copilăriei. face ca motivarea legitimităţii trecerii la acte ilegale să aibă la bază sentimentele violente de frustraţie. Dacă pubertatea constituie referinţa fundamentală de început a adolescenţei. Pe de o parte. Kestember. Într-adevăr. sub efectul maturizării sexuale. de fapt. subiectul procedează la remanierea imaginii despre el însuşi şi despre alţii. Aceste oscilaţii comportamentale nu constituie pentru mulţi specialişti decât semnele exterioare ale unei serii de adaptări interne progresive. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social sau un individ în conformitate cu aspiraţiile sale. În perioada tulburării generale a . Pe de altă parte. cauzată de factorii specifici ai vârstei. Relaţia de la cauză la efect dintre frustraţie şi agresiune devine evidentă şi se manifestă mai ales în cadrul delincvenţei juvenile. După Anna Freud. la rândul lor. în genul proxim al noţiunii de adolescenţă vom vedea în cele ce urmează. În ce constă matricea bio-psiho-socială a acestor factori specifici. cu o varietate de alte perturbaţii emoţionale şi de transformări structurale” [30]. familie şi mediul social sunt false sau contradictorii până la a se anula unele pe altele. provoacă frustraţii frecvente care declanşează. psihologice şi sociale. Definiţia adolescenţei ca ansamblul transformărilor psihologice de adaptare la starea de pubertate sau ca perioada în cursul căreia. Tendinţa generală fixează sfârşitul adolescenţei la 18 ani. de exemplu. Or. Sentimentul de frustrare motivează dorinţa puternică de posesie. este incontestabil că mediul urban. numeroase conduite agresive. prejudecăţile şi stereotipiile. iar începutul ei între 12-14 ani în zonele occidentale temperate. Nerealizarea acestor aspiraţii provoacă revoltă. caracterizată printr-o fluctuaţie aparentă a Eului şi printr-un puternic potenţial de creştere: ceea ce ar putea să apară ca începutul unei nevroze nu este adeseori decât începutul unei crize de autolichidare a unei etape anterioare şi care. normele de conduită inoculate copilului în procesul de socializare de către şcoală. grupurile de absolvenţi ai şcolilor generale sau liceelor. impune câteva precizări suplimentare. colindând ore întregi străzile şi cartierele. resimt ca o sfidare opulenţa de produse străine ostentativ etalate în vitrinele privatizaţilor de noapte. prin natura sa. altruismul şi egoismul. în general. cu alte cuvinte de o fază normală a conflictelor ascuţite. Este vorba de o criză normativă. optimismul şi melancolia. contribuie la procesul de formare a identităţii. cuprinşi. Blos. deja organizaţi pe principiile structurii interne a bandelor. Importanţa trăirilor asupra structurării personalităţii se traduce prin ambivalenţă şi numeroasele contradicţii ale comportamentului adolescentin în condiţiile modificărilor biologice. ale vandalismului şi ale agresiunilor gratuite ar putea să aibă la bază această relaţie. în aspectele sale biologice. „adolescenţa constituie o întrerupere a unei creşteri până atunci fără probleme şi care se aseamănă. unde presiunea arzătoare a dorinţei. limitele sale terminale sunt foarte controversate. În acest caz. ceea ce are ca efect diminuarea rezistenţei în faţa tentaţiilor. Fenomenele bluzelor negre. psihotic sau antisocial. Erikson) consideră „criza adolescenţei” ca un proces revolutiv al conflictelor din perioada copilăriei. fără bani şi fără ocupaţie. Unele din contribuţiile cele mai importante la înţelegerea adolescenţei (A. E. Din această cauză. în sensul legitimării trecerii la acte ilegale de dobândire. la acelaşi tânăr coexistă adesea supunerea şi revolta. la geneza conduitei delincvente concură mai mulţi factori. P. în condiţiile şomajului şi ale timpului liber.

[3] ERIKSON. Psychologie sociale.. 403-404. [4] SAPIR. respingând modelele convenţionale şi părăsind mediul familial pentru a se apropia de acele grupuri de tineri cei asigură suport emoţional şi securitate afectivă. Paris. dublată de „o morală a idealului”. p. op. E. . Alţii consideră că comportamentul antisocial al tinerilor este încurajat inconştient de părinţi. Neuchatel. Tânărul care va conştientiza că nici comportamentul său. nici cel al părinţilor nu sunt cele aşteptate va încerca să reducă distonanţa cognitivă rezultată din această situaţie.. Reckless. Debesse consideră că la această vârstă se constituie „o morală a valorilor”. Psihologul francez M..1.II. NOTE [1] KLINBERG. V. p. E. E. Enfance et société.N. autorul teoriei „rezistenţei la frustraţie”. Pentru W. 1959. vol.B. Rinehart and Co. Social Psychology. acţionând fie ca un factor stimulator. pp. formează aşa-numita „toleranţă la frustrare”.. Clinard consideră că manifestările delincvente ale tinerilor pot apărea pe un fond de „frustrare”.ANTROPOLOGIA CULTURII adolescenţei. Otto.184.41. cit. fie ca o barieră a acestora. Anthropologie. 1967. specifice vârstei.F. Unii autori în continuarea lucrărilor lui Spith şi Bowlby privind consecinţele frustraţiilor precoce consideră că relaţia mamă-copil. Inc. o morală a sentimentului: ea se bazează pe dragostea faţă de bine” [31]. Édition du Minuit. Îi atrage tot ce necesită un efort pasionat… Această morală a eului este. Fiecare fază a dezvoltării creează noi situaţii conflictuale cărora le corespund alte mijloace de a confrunta aceste conflicte. unele situaţii conflictuale devin ireversibile dacă în psihologia adolescentului nu are loc o fuziune a valorilor morale cu atributele specifice vârstei. ca dorinţă de compensare a acesteia [33]. c) prin respingerea sau contestarea totală a modelelor comportamentale convenţionale ale adulţilor [32]. Capacitatea tânărului de a suporta o frustrare fără pierderea adaptării.. b) prin încercarea de a schimba convingerile adulţilor şi a le impune pe ale sale proprii.. este un factor capital în apariţia tulburărilor de comportament. Intensitatea acestei toleranţe poate influenţa apariţia unor comportamente delincvente. mila.36. sinceritatea. echilibrul bazat pe anumite relaţii între instanţele psihice şi pe raporturile dintre personalitate şi condiţiile mediului se rup cu o extremă uşurinţă. totodată. adică fără a recurge la moduri de răspuns inadecvat. New York. Paris.. vol. Ameliorarea stării tensionale se poate realiza prin reducerea disonanţei în următoarele moduri: a) prin încercarea tânărului de a-şi schimba propriile convingeri în raport cu cele ale adulţilor. p. 40. M. În această privinţă. care va contrasta dureros cu relativismul axiologic al mediului cotidian: „Ea se ordonează în jurul unor forme de conduită care au în ochii adolescenţilor un preţ nemăsurat: devotamentul. bucurându-se de actele copilului lor şi proiectând subtil asupra lui propriile lor sentimente inconştiente de ostilitate şi de distrugere. R. P. trăită la un mod sado-masochist. la nivelul aspiraţiilor morale. [2] CATTELL. Ei au oroare de mediocritate şi de compromis. p. Aceştia ar participa inconştient la procesul delincvent. Delachaux-Niestlé. 1966.B.. [5] SAPIR. aspectul cumulat al tensiunilor şi dizarmoniilor mediului familial în care trăieşte adolescentul se concretizează în „ disonanţă cognitivă şi afectivă” care se produce mai ales atunci când este încălcată sau nerealizată una din „aşteptările” tânărului. eroismul etc. Tinerii iubesc greutăţile pentru ale învinge.

1881. p. 1972.35.ANTROPOLOGIA CULTURII [6] BERSTEIN.131. Sociologia criminale. Sorin M. P. pp. Payot. 1965. 1950. 124. Robert K.187. . Rădulescu. Editura Albatros. în Federal Probation. Dicţionar de psihologie.. Glencoe. Masson. J. Paris. [28] RUDICĂ. Principes de criminologie. T. [14] Apud HESNARD. Marvin E.F..156-162. Herbert. D. [17] SZCZEPÁNSKI.. Édition du Minuit. p. "The Evolution of the American City and the Emergence of Anomic". p. [30] Cordéiro. J. Marin.U. London. 1950. nr. p. S. Criminologie.91. [18] MERTON. în New Horizons in Criminology.. 1981. pp. Bucureşti. Norman Johnston).F. J. 1957. Brother and Harper. New York. Erwin H. CRESSEY.U.72-81. E. p.170. pp. Enrico.2/iunie 1962. Wolfagang. Nuvelles perspectives en criminologie. 173186. [10] POWELL. [21] FERRI. Ediţia a V-a. în Adolescenţă şi adaptare. P. dominantă psihologică în adolescenţă”. L`adolescent et sa famille. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1975. E. Sorin M. Paris. La délinquance juvenile.. 298-308. [22] ADORNO. Bucureşti. [16] Daniel BELL. 1973. Editeur Toulouse.32. p. op. New Horizons in Criminology. Frustration and Agression. 1975. 1953. Centrul de cercetări pentru problemele tineretului. [31] DEBESSE. "Mass Media and reported delinquent behavior: a negative case". Toronto. . . cit. 1963. p.25. „Conflictul. [11] YEN. HAUSER. vol. "Crime in Relation to Social Change in China". Noţiuni elementare de sociologie. p. Jr. Etude psychanalitique. M. The Free Press. Langage et classes sociales.în British Journal of Sociology. D. p. Citat de BARNES ŞI TEETERS.. . pp. Cocca Editore.. [9] BELL. Denis. 64. Illinois. Th. . Marin.. Montréal.. [29] DOLLARD et al. cit. p. [7] BANCIU.. Traitement. 1985. [25] SZABO. MacMillan Press..283. în The Sociology of Crime and Delinquency. Observations. p. Roma.. p. în Antioch Review. Paris. John Wiley and Sons. 8991. . . 1951.. 1974. Bucureşti. p. Les contradictions culturelles du capitalisme. în Social Theory and Social Structure. J. New York. Ediţia a II-a (Ed. Cu privire la conflictul dintre „teoria conflictului” (Merton) şi „teoria consensului” (Parsons) vezi capitolul „Control social şi comportament deviant” din aceeaşi lucrare. 1947.. 64. [13] EUZIČRE. Inc. Torino. [24] BLUMER. [26] DELAND. A.... New Haven. D. Editura Didactică şi Pedagogică. Editrice Studium. 131-154. p. p. Sydney. [15] Kate FRIEDLANDER. op. "Crime as an American Way of Life". nr. p.. Vezi şi BARNES şi TEETERS.1951. Introducere în sociologia devianţei. conflict construit în jurul axei determinate social anomic/nonanomic la nivelurile: individual. [23] Vezi PLUHL. Studii şi cercetări. [20] TAFT. Dan P.. Presses de l`Université de Montréal. 81. VOICU. 1987. 1954. Geneva. The Autoritarian Personality. 1978. 1979. New York. 1970. New York.C.M. 91. 1933. 1939. O.H. societal. Antropologia culturale. quarante ans aprčs. op. p. [19] Barcin. Bucureşti. Etapele educaţiei.. Criminologie. 40/noiembrie 1934. Philip. Bucureşti.396. B. Maurice. [12] Apud SUTHERLAND.S. Editura Ştiinţifică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Adolescenţii şi familia. Apud Tullio TENTORI. Théorie. Soins maternelles et santé mentale.295. Movies Delinquency and Crime. Edouard Privat. "Crime News encourage delinquency and crime". Yale University Press. 25. P. Les invalides moraux. RĂDULESCU.NEVEANU.. Voicu. "Social Structure and Anomie". p. W. cit. Citat de BARNES şi TEETERS. Paul. Iaşi. grupal. Paris. CHING-YUCH.. Prentice Hall. p. La psychologie de la crime. în American Journal of Sociology. [27] POPESCU. Leonard Savitz.. Dan.13.38. [8] BOWLBY.

Savitz.E. N.. M. Inc. Walter C. [33] CLINARD. . New York. Sydney. în The Sociology of Crime and Delinquency (Ed. 1957. L. John Wiley and Sons. Rinehart and Winston.ANTROPOLOGIA CULTURII [32] RECKLESS. The Sociology of Deviant Behaviour. pp. Toronto. New York. Johnson). 1970. . Wolfgang.. 286-291. Marshall B. Ediţia a II-a. "Containment Theory".

ANTROPOLOGIA CULTURII VI. De cele mai multe ori. studiile despre aculturaţie au pus accentul pe societăţile cu putere inegală. colonială. în cadrul unui proces în cursul căruia individul sau societatea s-ar apropia de modelul occidental. adică a civilizaţiei . Rezistenţa pattern-urilor culturilor orientale în faţa civilizaţiei tehnico-ştiinţifice occidentale demonstrează că avem de-a face cu un fenomen mai adânc decât simpla propagare a tehnicii de vârf şi tehnologiei. orientate spre studierea evoluţiei şi transformării culturale: difuziune. nu constituie decât un aspect al procesului de aculturaţie“ [2]. de la dominant la dominat. care angajează întreaga societate. Ceea ce este interesant este însă că aceste culturi. influenţe şi imitaţii culturale. aculturaţia a fost studiată în două mari zone socialpolitice şi culturale. cu culturile ei precolumbiene (maya. De aici au luat naştere două caractere complementare ale aculturaţiei: unul intern. de la superior la inferior. aşa-zis inferioare. America Latină. iar aculturaţia studiază transmiterea (contactele) culturală în curs (actuală). Aculturaţia nu se reduce însă la un proces. fără a pierde din caracterele sale originale. de asemenea. ele sunt situate într-o perspectivă istorică. în spaţiu şi timp. care sunt impuse de contactele şi conflictele culturale speciale. la simpla trecere de la cultura autohtonă la cultura străină. prin care cultura indigenă integrează elementele altor culturi. Aceasta trebuie. cealaltă dominată. incaşă) şi Africa neagră precolonială. ci este vorba de un fenomen global. Termenul de aculturaţie s-a impus în literatura de specialitate în al patrulea deceniu al secolului XX. DE LA ACULTURAŢIE LA TEORIA DEPENDENŢELOR CULTURALE VI. dar care este un fenomen care survine fără prezenţa tipurilor de contact specificate în definiţia de mai sus şi care. cu transformări subsecvente în tipurile culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri“ [1]. Studiile despre aculturaţie au abordat mai întâi problemele conflictelor coloniale şi cuprind ideea de supremaţie a culturii europene. Întrucât studiile despre aculturaţie s-au dezvoltat pe terenul etnologiei. aztecă. când a început să înlocuiască progresiv termenul de difuzare culturală. Această dublă polaritate confirmă că aculturaţia nu se poate reduce numai la difuzarea trăsăturilor culturale. eterogenitatea culturilor contemporane şi celălalt extern. dominarea unei culturi asupra alteia. 1. întrun Memorandum emis de Social Science Research Council. precum şi de asimilare care este uneori un aspect al aculturaţiei. s-a dat următoarea definiţie care „a fost admisă aproape pretutindeni şi a servit în orientarea numeroaselor studii de aculturaţie“: „Aculturaţia cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct şi continuu între grupuri de indivizi de culturi diferite. Din acest imperialism al culturilor a luat naştere şi sensul unic al influenţei şi al contactului. dintre care una dominantă. există un proces invers. societatea dominantă fiind societatea europeană. arbitrar izolate. în sens unic. Noţiunea de aculturaţie Noţiunea de aculturaţie desemnează fenomenele de interacţiune care au loc în contactul dintre două sau mai multe culturi. O notă preciza distincţia ce trebuia făcută între aculturaţie şi alte concepte din sfera dinamicii culturilor: „După această definiţie trebuie să se distingă aculturaţia de schimbarea culturală în care ea nu este decât un aspect. O altă distincţie între difuzare şi aculturaţie este că difuzarea studiază contactele culturale deja realizate în epocile anterioare. Până în prezent. occidentală. să fie diferenţiată de difuzare care are loc în toate cazurile de aculturaţie. au rezistat cu brio la presiunile economice şi sociale prin care culturile occidentale urmăreau să dezagrege sistemele lor de valori. În 1935. de asemenea.

Sutherland [5] au evidenţiat consecinţele schimbărilor de civilizaţie asupra contactelor culturale văzute ca o inoculare a normelor de comportament de la o arie culturală la alta. într-un mod specific de funcţionare în acest mediu. 2. Aceste forme de aculturaţie au o relevanţă specială pentru operaţionalitatea raportului dintre conflictele culturale şi criminalitate. De aceea. Astfel. La frontiere însă.ANTROPOLOGIA CULTURII industriale. numit naţiune. Conflictele dintre normele de comportament generate de contactul în aceeaşi zonă geografică a sistemelor culturale diferite au fost ordonate de cei doi mari criminologi americani la cel puţin trei paliere: 1. Evelyn Crook [6] a descoperit că 86% din tinerii delincvenţi studiaţi de ea locuiau în zonele de „frontieră“ rasială sau lingvistică în care două grupuri rasiale sau mai multe erau în contact şi numai 14% în cadrul unui grup rasial sau lingvistic omogen. făcând astfel ilegale regulile tradiţionale de conduită. Astfel. Tot astfel. Thorstein Sellin [4] şi după el E. cu un nucleu etnic determinat de aceste condiţii. fie de tip comercial şi pacifist în cazul indienilor care în Canada sau în Prerii ofereau blănuri vânătorilor francezi sau englezi (a căror pătrundere a provocat indirect dublarea războaielor dintre triburi pentru dobândirea controlului cursului comercial şi al produselor europene. membrii societăţii dominate resimt intervenţia străină ca o lovitură dată tradiţiei lor şi această agresiune poate declanşa anumite forme de refuz. În cadrul aculturaţiei impuse. vânătoare de sclavi). în cadrul cercetării. dar a-l purta nu era ilegal pentru mentalitatea tribului. ameninţarea pe care o exercită. aculturaţia liber acceptată se supune dinamismelor interne ale societăţii indigene. istoria diferitelor grupuri etnice parcurge diferite faze: pe măsură ce societăţile europene îşi extind dominaţia în spaţiu. frontierele dispar iar societăţile indigene. un grup străin stabileşte un control direct asupra societăţii dominante al cărui proces de aculturaţie îi dirijează fie prin violenţă. cel al societăţii dominante şi cel al societăţii dominate. dominaţia anglo-saxonă a dus în SUA şi în Canada la formarea de rezervaţii pierdute în interiorul ţării care le ascunde din toate părţile. umblau cu faţa descoperită au fost ucise de părinţii lor pentru că au violat obiceiurile tribului. fie printr-o serie de aprobări mai difuze. dominaţia străină se exercită cu o intensitate mai mare sau mai mică. Portul voalului era ilegal în dispoziţiile legii sovietice. aculturaţia impusă şi 2. urmând modalităţi sau orientări variabile. Culturile nu sunt entităţi abstracte. căci societatea dominantă nu stabileşte imediat şi nici obligatoriu un control direct asupra societăţii aculturate: este suficientă prezenţa ei. modalităţile de contact diferă. la frontiere. În secolul XIX şi XX. În situaţia colonială. pe orizontală. aculturaţia spontană. femeile care. Dar dacă evoluţia generală conduce de la aculturaţia spontană la aculturaţia impusă de multe ori se produce şi fenomenul invers. În Mexic şi în Peru spaniolii au instaurat un control politic. „Colonizarea“ poate să introducă legile şi normele unui grup cultural pe teritoriul altui grup cultural. Or. liberă de orice control direct (sau slab controlată) adoptă spontan anumite elemente ale culturii dominante [3]. Trebuie să-i dăm noţiunii de dominaţie o definiţie destul de suplă. caracterizat prin violenţă. supunându-se legii sovietice. înainte de introducerea legislaţiei franceze în Algeria. Aculturaţia impusă pune în joc două sisteme de valori. încă independente. în timp ce. prin repartiţia terenurilor şi distribuirea habitatului. numit stil de viaţă. conflictele pot apărea la frontierele a două zone culturale învecinate. pentru ca să poată îngloba situaţia mai neclară a „frontierelor“. după cum diversitatea cazurilor concrete ne arată două tipuri de aculturaţie: 1. ele nu trăiesc decât prin cristalizarea valorilor într-un mediu geografic numit patrie. economic şi religios total. în timp ce aculturaţia spontană se supune doar schemelor şi aprobărilor societăţii indigene. în al doilea caz. chiar prestigiul ei. vom distinge în cadrul noţiunii de dominaţie două tipuri diferite de contact: în primul caz. societatea indigenă. Între cele două tipuri de contact există o opoziţie fundamentală. trec sub controlul direct al Occidentului. era de datoria . când normele juridice sovietice au fost aplicate triburilor siberiene. Ele sunt fie de tip războinic (raiduri.

a caprelor şi a calului de către indienii Pueblos. dar revin la caracteristicile şi valorile societăţii dominate când sunt în mediul lor de origine. aculturaţia se limitează la un domeniu particular. în cadrul acestei evoluţii. Dezvoltarea este însoţită de distorsiuni şi decalaje între vechile sisteme sociale care slăbesc şi sistemele moderne care . duc la sisteme relativ stabile. ca şi sincretismul sau separarea. se situează un anumit număr de tipuri intermediare. 2. la o formă modernă de societate unde legăturile de rudenie îşi pierd o mare parte din semnificaţiile lor. dar întotdeauna inovaţiile capătă sens într-o tradiţie readaptată. dar care dau naştere unui nou sistem ordonat după principiile diferite ale celor integraţi în sistemele originare. Iar populaţiile occidentale. trecerea bruscă de la o organizare socială. vânători. Aceste diferite procese de aculturaţie (ca tipuri de contact) se pot succeda în timp în aceeaşi societate. va duce la o nouă mobilitate şi se va repercuta la toate nivelurile până la modificarea organizării politice sau a credinţelor şi ceremoniilor religioase. în special tradiţia religioasă. De cele mai multe ori. culegători şi seminomazi la origine au preluat în urma contactului cu populaţiile autohtone anumite elemente din agricultură ce au favorizat o relativă stabilizare a ariei lor de locuit. identitatea etnică se dizolvă în variantele culturii occidentale. Integrarea corespunde în general cazurilor de aculturaţie spontană sau se produce la începutul dominaţiei. o asemenea infracţiune a devenit o crimă pedepsită cu moartea. se manifestă pe două axe: prima poate fi desemnată prin termenul de integrare. manifestă cel puţin în domeniul religios. la nivelul societăţii globale. supunându-le modelelor şi valorilor societăţii dominante. Este cazul diferitelor sincretisme. de exemplu. adunări ceremoniale) practicată clandestin şi apărată printr-un secret foarte strict. Procesul se produce când grupul emigranţilor este mai slab din punct de vedere politic decât grupul pe teritoriul căruia ei se instalează. conduse de o logică proprie (chiar dacă ele includ tensiuni şi contradicţii interne). Navahii reprezintă cazul aproape clasic al unei societăţi constant îmbogăţite prin aporturile exterioare liber selecţionate. ai integrării şi asimilării. 3. o ambiguitate fundamentală. Anumiţi indivizi se conformează regulilor şi valorilor societăţii dominante când se află printre reprezentanţii acesteia. are consecinţe profunde asupra tuturor manifestărilor vieţii economice. dansuri mascate.ANTROPOLOGIA CULTURII tatălui sau a fratelui să ucidă femeia adulteră. Un alt tip intermediar. cu precădere la cel economic. Fenomenele de aculturaţie. când emigrează spre un alt sistem. În procesul de integrare elementele străine sunt încorporate în sistemul indigen care le supune propriilor sale scheme şi categorii. dar sub influenţa legii franceze. pe parcursul unei îndelungate perioade de control direct. bazată pe clan şi pe trib. a doua prin cel de asimilare. în timp ce asimilarea apare. în acest caz. Cei care participă la un sistem cultural. şi el relativ stabil. chiar dacă provoacă transformări în ansamblul societăţii. au acceptat credinţele şi ceremoniile creştine. considerate în procesul şi rezultatele lor. care va forma ocupaţia capitală a activităţii lor economice. Faptele de aculturaţie manifestă. Între cei doi poli. Adoptarea creşterii oilor. sociale şi culturale. Integrarea. această reorganizare capătă sens prin modelele şi valorile autohtone. un refuz continuu de aculturaţie. fără a le confunda cu religia lor tradiţională (cultul lui Kachinas. În Africa. în acelaşi ansamblu social. mult timp cele mai izolate de contactul european. se defineşte tocmai prin tensiunea zilnică dintre cele două culturi: este vorba de numeroasele cazuri de dualitate culturală. Populaţiile de pe Rio Grande. îşi pot păstra unele moduri de comportament care sunt în contradicţie cu normele culturii care trebuie asimilate în ţara adoptivă. în vreme ce sfera spirituală. al combinărilor de elemente rezultate din culturi diferite. era apărată cu înverşunare. procesul de asimilare realizează fenomenul invers: adaptarea elementelor europene este însoţită de eliminarea tradiţiilor indigene. La celălalt pol.

Este mai mult tipul de dezvoltare şi natura consecinţelor sale care pot fi considerate ca elemente având un impact asupra creşterii criminalităţii. În statele africane. când solidaritatea socială se dizolvă într-o structură caracterizată prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere. fenomenul criminal a suferit. progresiv. lucru incontestabil.). guvernele autohtone au elaborat coduri penale inspirându-se din legislaţiile coloniale şi au accelerat politica de implementare a unei justiţii moderne. a structurilor familiale. După ce ţările africane au devenit independente. a credinţelor. proceduri şi sancţiuni prevăzute în sistemele de drept tradiţionale trebuiau să fie abandonate pentru că erau prea strâns legate de culturile tribale. înalt industrializate. bazat pe familia lărgită — „legăturile de sânge“ — alianţa şi justificarea mitică a ordinii raporturilor sociale. Majoritatea autorilor recunoaşte că. reguli şi practici etnice discriminatorii în privinţa persoanelor exterioare tribului care nu se întâlnesc în alte sisteme de drept. În Africa Neagră colonizarea a reprezentat. multe infracţiuni. construind tribunale şi înmulţind în oraşe comisariatele de poliţie asigurând. devianţe şi patologii. Această abordare globală se dovedeşte indispensabilă şi trebuie să constituie primul nivel de interpretare a culturologiei în ţările în curs de transformare rapidă. atunci când relaţiile directe sunt mai puţin frecvente. politice. în primul rând. cu societăţi de tip colectivist. dacă ea nu se referă la evoluţia valorilor. prin depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi şi prin anonimatul unei societăţi de masă unde reuşita personală capătă mai multă importanţă decât aceea a destinului colectiv. Acest conflict este generator de dezajustări care se traduc prin inadaptări. prin brigăzile de jandarmi. Căci. în multe privinţe. acest proces de destructurare socială apare ca inevitabil şi ireversibil deoarece instituţiile tradiţionale se arată aproape incapabile să evolueze şi să se transforme destul de repede pentru a se putea adapta la exigenţele şi imperativele vieţii moderne. criminalitatea creşte când viaţa familială este periclitată. o eroziune a instituţiilor de bază care exercitau un asemenea control asupra indivizilor încât ele îi restrângeau la extrem posibilităţile de marginalitate. pe motivaţiile şi pe atitudinile populaţiilor. se complexifică.ANTROPOLOGIA CULTURII încearcă să se erijeze şi să se impună. prin forţa economică. Hazardul istoriei a voit ca colonizarea să pună în contact societăţi capitaliste. Dezvoltarea economică şi culturală nu poate fi estimată. o supraveghere cât mai strictă a teritoriului lor . religioase etc. când loialităţile faţă de rudenie sunt înlocuite cu cele faţă de o diversitate de grupuri de interes (profesionale. cu ideologie individualistă. Aceasta s-a văzut dominată şi influenţată de o altă lume care. astfel. în sine. De aici urmează. extindându-se din aproape în aproape. economice. Două tipuri de societăţi se confruntă şi intră în conflict: unul. dinamismele interne şi externe care animă grupurile şi comunităţile. de deflagraţie culturală care. şi mai ales cu urbanizarea. un fel de cataclism. ca şi în alte state de altfel. când normele şi legile se videază. când grupurile şi instituţiile social-politice se diversifică. exclusiv agricole şi fără tehnologii avansate. Există. ca factor criminogen. Demersul culturologic se înscrie astfel în cadrul foarte larg al unei sociologii a mutaţiilor. Apariţia şi dominaţia omului alb au aruncat Africa într-o dezorientare profundă. pentru acestea din urmă. rezistenţele la schimbare. consecinţele dezvoltării pe plan cultural antrenează patologii sociale. celălalt edificat pe diferenţierile şi competiţiile pe care le implică economia de piaţă şi „raţionalismul economic“. şi dacă ea nu ia în consideraţie forţele de inerţie. a distrus grav cosmogoniile primitive şi datorită acestui fapt. Înţelegerea fenomenului cultural nu poate să fie decât superficială şi să conducă la constatări eronate sau contradictorii dacă ea nu se bazează pe realităţile culturale existente. o creştere foarte puternică. Cu schimbările structurale. economice şi politice. a minat şi erodat echilibrele societăţilor tradiţionale. În condiţiile vieţii contemporane. de conţinutul lor etic şi cultural. cu punerea în evidenţă a etniilor şi a populaţiilor heterogene. i-a relevat vulnerabilitatea extremă a propriului său univers.

programelor internaţionale de ajutor economic al organismelor şi organizaţiilor afiliate ONU. conferinţelor UNCTAD. Celso Furtado. mai puţin în cele urbane. aceste teorii suferă de o optică economicistă. Pentru a aplica acest criteriu aculturaţiei juridice. Însă în Africa. dreptul penal modern este departe de a fi expresia codificată a valorilor unei ordini sociale. deci de a perpetua modelul autohton [7]. totuşi. ea nu este ignorată ea poate să influenţeze acţiunile cotidiene. genera reacţii de apărare. este plauzibil să presupunem că importul unei instituţii străine se traduce întotdeauna printr-o anumită schimbare în atitudinile mentale ale autohtonilor. Aculturaţia în Lumea a Treia Invadarea vieţii culturale postbelice din continentele subdezvoltate cu surogatele culturii de masă occidentale nu se înscrie în cadrul dialogului viu şi fertil al multiculturalismului ci în logica deculturaţiei. în unilateralitatea abordării economice era firesc ca ele să nu reuşească să propună o strategie eficientă pentru depăşirea subdezvoltării. populaţiile recurg la cutumele tradiţionale pentru a-şi soluţiona litigiile. Theotonio dos Santos. Din acest conflict dintre justiţia penală modernă şi structurile juridico-administrative ale comunităţilor săteşti rezultă o situaţie ambiguă ce duce. trebuie să admitem că dreptul îşi are contribuţia sa în formarea personalităţii. dacă el nu ar putea. prin aculturaţie trebuie să înţelegem orice grefă a unei culturi asupra alteia. rod al efortului unor prestigioşi economişti din Lumea a Treia precum Samir Amin. Totuşi. de vreme ce subdezvoltarea economică adânceşte dependenţa periferiilor faţă de Centru. s-a ciocnit de o surdă rezistenţă a populaţiilor chiar dacă dreptul penal tradiţional a fost scos în unele ţări în afara legii. la violenţă şi anomie. când. fie ca să elimine modelul exotic. eşecurile aculturaţiei juridice se arată adesea în faptul că legea importată alunecă la suprafaţa conştiinţelor individuale. André Günder Frank.ANTROPOLOGIA CULTURII naţional. se explică faptul. 2. în loc să o elimine. în cele din urmă. dacă sistemul juridic naţional contribuie la modelarea a ceea ce se numeşte psihologia unui popor. a dus la evidenţierea mecanismelor economice care permit perpetuarea acestor dependenţe. Teoriile „preţului remunerator“. În consecinţă. în zonele rurale. nu există încă aculturaţie. din Africa. De fapt. După o opinie apărută în sociologia generală. că şi acum. Voinţa unei elite de a transforma tradiţiile şi moravurile. Contactul cultural are o sferă mai mică de manifestare. Dualitatea modelelor normative ar putea să supună individul la un fel de schizofrenie. de a impune norme şi valori unor majorităţi considerate ca nefiind încă evoluate social. Astfel. în pofida atâtor „Decenii ale Dezvoltării“. În literatura social-politică de specialitate constatarea acestei adânciri a decalajelor. Asia şi America Latină a însemnat o etapă ideologică a luptei dintre marile puteri pentru delimitarea noilor sfere de influenţă. după cum confirmă practica relaţiilor internaţionale actuale. ale „dependenţei structurale“. sa transformat în negaţia sa. ale „schimbului inegal“. fie ca el să îl considere doar un mijloc de a-l reinterpreta. când două culturi care vin în contact una cu cealaltă fără a se penetra. Dar care anume cauze social-politice favorizează din interior perpetuarea acestei dependenţe. în voinţa sa de a trăi. „stadiilor creşterii“ „acumulării dependente“. Raul Prebisch. Căci această independenţă. or. Henrique Fernando Cardoso. nu există o aculturaţie veritabilă decât atunci când concepţia despre viaţă a indivizilor este transformată din interior. Invers. dialogului Nord-Sud. Câştigarea aşa-zisei independenţe politice în anii ’60. de vreme ce independenţa politică ar fi trebuit să ofere cadrul politic şi instituţional adecvat pentru dezvoltarea accelerată a . Arghiri Immanuel au evidenţiat noile subtilităţi ale mecanismelor de perpetuare a dependenţei economice în condiţiile globalizării economiei mondiale. se poate stabili un contact fără penetraţia reciprocă sau univocă a celor două sisteme de valori. V1.

. El a înţeles că fără distrugerea lentă şi erodarea silenţioasă a nucleului spiritual şi simbolic al culturii unui popor care îşi conturează în timp liniile sale de evoluţie. practic. în al doilea ţi se dă pentru a te asfixia. în primul rând la imitarea sistemului educaţional şi ştiinţific ale Apusului: „Educaţia modernă a fost acceptată de societăţile colonizate datorită prestigiului puterii coloniale. şi că. al sporturilor occidentale şi al încă multor alte lucruri. În aceste condiţii pasivitatea şi comoditatea se insinuează imperceptibil la nivelul concepţiei despre lume. făcând casă bună cu eclectismul. Modernizarea prin importul de tehnologie occidentală este doar o etapă în procesul de imitare. una din cauzele care impietează asupra întârzierii dezvoltării şi menţinerii în starea de dependenţă a popoarelor din Lumea a Treia rezidă în reprimarea şi înăbuşirea factorilor culturali autohtoni. Dacă în primul caz se dă cu o mână pentru a ţi se lua apoi cu zece. ea le cuprinde. aşa cum s-a cristalizat el de-a lungul miilor de ani de evoluţie. „colonizatorul a introdus gustul curselor de cai.ANTROPOLOGIA CULTURII economiilor naţionale. Consecinţele acestei imitaţii costisitoare şi parcelare sunt mult mai periculoase decât dominaţia propriu-zisă. Cuprinzând în tentacolele dominaţiei sale nu numai infrastructura economică. În acest sens. pentru a-ţi tăia legăturile cu forţele telurice ale identităţii şi socializării. de redus la monocultură sau monoextracţie să pară ceva firesc. schimburi etc. iar ipostaza de ajutat. După aceşti autori naţiunile lumii noneuropene s-ar afla în faţa unei dileme „pentru care calificativul de dramatic este foarte palid“ [10]. conform principiului „formelor fără fond“. de rezistenţă şi de direcţionare a energiilor nu va putea implementa dominaţia sa economică de durată. a forţelor subiective ale dezvoltării care ar fi permis acestor ţări un proiect de dezvoltare în funcţie de condiţiile concret-istorice. al cluburilor. sub diferite forme (ajutoare. Acest model unilinear a fost implementat la un nivel mult mai adânc decât nivelul realităţii materiale nemijlocite şi cuantificabile şi anume la nivelul imaginarului social şi al reprezentărilor simbolice ale unui grup istoric despre propriul potenţial creator. al muzicii occidentale. ea nu a apărut dintr-un proces revoluţionar intern. iniţiativa lui creatoare. aşadar. deoarece ea vizează potenţialul intelectual al unei naţiuni. colonizatorul a înţeles demult diferenţa specifică dintre logica economică şi logica identităţii culturale. În perioada colonială clasele medii şi superioare au sfârşit prin a distruge tradiţiile ştiinţifice naţionale şi prin a imita. denunţate.) a invadat viaţa spirituală a popoarelor subdezvoltate. ci şi factorii care ar putea-o propulsa pe spirala unei dezvoltări independente. dar le şi depăşeşte“. facilităţi. donaţii. făţişă şi agresivă. astfel încât jaful economic să pară ca o expresie a neputinţei autohtone. cum a fost cazul în Occident (. astfel încât a devenit inevitabilă dorinţa de a-l imita“ [8]. Acesta se extinde şi la alte sfere vitale ale suprastructurii. Maniera în care puterile neocoloniale au reuşit să separe aceste niveluri şi să facă din celelalte dimensiuni ale dezvoltării dimensiuni complementare ale economicului ţine de virtuţile politicilor culturale care. el ar fi putut să stimuleze activitatea intelectuală dar el nu a făcut-o. După alţi autori din ţările subdezvoltate există un „pericol mult mai insidios. Subdezvoltarea economică nu este decât unul din aspectele subdezvoltării cu care se confruntă Lumea a Treia. Constatările amare ale profesorului de la Universitatea din Singapore nu se opresc aici. tot ceea ce venea din cultura şi din ştiinţa Occidentală.. al berii. o formă de dominare infinit mai gravă decât toate cele care sunt. de obicei. În schimb. Dacă educaţia modernă a fost grefată în colonii ea a fost grefată numai sub aspectul său tehnologic şi nu în fundamentele sale raţionaliste şi filozofice“ [9]. din această situaţie nu ar exista ieşire. Adevărata subdezvoltare este rezultatul inoculării unui sentiment al propriei neputinţe a dezvoltării autonome pe care Occidentul a reuşit să o inoculeze popoarelor din această parte a lumii. decurgând din însăşi logica relaţiilor economice. de particularităţile modului de viaţă. el a ştiut să impună respectarea supremaţiei şi a tehnologiei sale.). De aceea. Cu excepţia câtorva cazuri din ce în ce mai rare dominarea prin penetraţie şi influenţă culturală la care sunt supuse .

naţiunile subdezvoltate sunt obligate să opteze între subdezvoltare şi alienare. între procesul pe calea dezvoltării industriale cu depersonalizarea lor inerentă. Transferul lor unilateral provoacă asfixia beneficiarului şi vigoarea donatorului. care este raţiunea lor de a fi. transferurile de tehnologie. conscientismul lui Kwame N’krumach propune căutarea în formele istorice de viaţă a unei surse de inspiraţie autentice adecvată pentru progresul economico-social care să permită culturilor autohtone să-şi păstreze specificul şi diversitatea lor atât de bogată. în consecinţă. Toate popoarele lumii sunt atinse. pe de o parte. Când unul din noi îşi pierde sufletul acesta nu este înlocuit de un suflet european (cu un fond creştin. în orice caz). în aneantizarea civilizaţiei sale“ [12]. Mulţi conducători şi ideologi din ţările subdezvoltate conştientizează perfect dramatismul acestei dileme teoretice: „cu cât o ţară avansează mai mult spre modernizare. de înaltă calificare. elitele locale credeau sau aspirau la o asimilare pe picior de egalitate cu clasa colonizatorilor. fără profunzime. Primii care au cedat prin a imita aceste forme culturale importate au fost păturile conducătoare. ocupaţia militară şi administrativă. mai mult valutarfinanciară (înfeudare pe termen lung prin împrumuturi. Dintre numeroasele scenarii propuse privind dezvoltarea independentă. colonizatorii au început să le trateze cu dispreţ. În numele acestei personalităţi redescoperite. Acest transfer univoc nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost pregătit cu grijă. Formele culturale Occidentale făcute cadou Lumii a Treia în numele civilizaţiei şi umanitarismului nu sunt deloc gratuite. după secole. el rămâne: nimic. sub presiunea necesităţii vitale a dezvoltării accelerate o formă mai marcată şi mai insidioasă de neocolonialism cultural. şi pe de alta. Ceea ce este mai grav este că aceasta nu se petrece numai la nivelul câtorva indivizi. să nu le mai primească în cluburile lor. Dar după ce şi-au consolidat poziţiile. burghezia compradoră care din dorinţa ei de a-şi conserva prerogativele şi avantajele economice a sfârşit prin a pactiza cu clasa colonizatorilor. acceptată. pentru a ieşi din orbita dependenţei şi a subdezvoltării. ceea ce ar constitui o cale de evoluţie sigură şi de progres pentru ţările lor. toate civilizaţiile lumii sunt reduse la starea de folclor. sclavii care nu au nici măcar acest statut care-i obligă pe stăpâni (cel puţin «moralmente») să nu-i lase să moară de foame“ [11]. iar «zelatorii» lor transformaţi cu miliardele în subiecte docile (chiar atunci când ei vituperează împotriva imperialismului) depersonalizate.ANTROPOLOGIA CULTURII naţiunile subdezvoltate nu mai are nimic de-a face cu colonizarea. De aceea. independenţa. fără suport spiritual. servi gata să mănânce din mâna care crede de cuviinţă să-i hrănească. a valorilor şi tradiţiilor culturale autohtone. popoarele Sudului au trebuit mai întâi să-şi conştientizeze şi apoi să-şi revendice prin elitele lor politice personalitatea lor proprie înrădăcinată în trecut. Imitându-le stilul şi concepţiile de viaţă. organizarea instituţionalizată şi pe termen lung a dependenţei) sunt atacate concomitent simbolurile culturale ale periferiei: autenticitatea concepţiei despre lume şi modul de viaţă grefat pe ea care constituie în timp coloanele de rezistenţă ale unui popor în faţa pătrunderii invadatorului. dobânzi oneroase. Cu alte cuvinte. sau inundat de un umanism specific. Problema este mult mai complexă: „Problema este că diavolul ne ia sufletele noastre şi ne pune în locul lor roboţi standardizaţi: Occidentul nu ne asimilează (ceea ce ar fi o alegere de discutat) ci ne îndobitoceşte pur şi simplu. adică între înapoiere. cu cât este mai victorioasă în lupta împotriva dependenţei directe cu atât ea se înfundă în negarea propriei sale fiinţe. aceste popoare au încercat să-şi recâştige. să le amintească obligaţia de a fi la . dacă superioritatea acestei categorii de daruri nu ar fi fost recunoscută şi. turme behăitoare de muncitori de rezervă. cu păstrarea autenticităţii lor etnice. Bunurile culturale receptate astfel conţin în sine germenele atrofierii sensibilităţii artistice populare. De unde paradoxul: pentru a se înscrie pe calea dezvoltării industriale ţările subdezvoltate trebuie să accepte. nu. de idei-pastişă. adică un ansamblu de gesturi superficiale. odată cu noile forme ale dominaţiei de natură economică. Într-adevăr.

forţa de muncă ocupată în economiile subdezvoltate are.să ne lăsăm alienaţi de toate modele lor. mari contradicţii interne ale periferiei care se unesc cu cele ce derivă din relaţiile ei cu centrele.... Astfel. ceea ce face ca surplusul de venit destinat reproducerii şi aşa insuficient pentru o dezvoltare accelerată să se diminueze substanţial. retribuirea acesteia este foarte mică. la noi conflicte şi tensiuni sociale. adică în crearea acelor tentacule înrobitoare invizibile ale dominaţiei simbolice împotriva căruia nu poţi lupta numai prin eliminarea efectelor economice. să ne travestim după imaginea lor. vestimentare şi de alt gen? Este oare cu adevărat necesar să dormim. latifundiară. de regulă. în marea ei majoritate. în al treilea rând. care a facilitat dezvoltarea formelor de consum prin imitaţie şi asimilare? Această întârziere istorică are în primul rând cauze economice şi sociale: „în economiile de subzistenţă surplusul de venit care se creează prin implementarea politicilor de industrializare este distribuit inegal. Pătrunderea transnaţionalelor reprezintă o nouă etapă în încercarea Centrului capitalist de a internaţionaliza influenţa sa hegemonică în ţările subdezvoltate. sub impulsul tendinţelor consumatoriste ale Centrului diversificarea noilor forme de consum şi a serviciilor este dublată de apariţia unor noi consumatori imitativi (burghezia compradoră. în loc ca acest surplus să fie destinat acumulării în vederea dezvoltării şi ridicării nivelului de trai el este însuşit de clasa proprietarilor mijloacelor de producţie şi cheltuit în imitarea formelor de consum occidentale. alimentare. calificări inferioare şi este angajată în structuri de producţie precapitaliste sau semicapitaliste majoritare încă. instituţiilor şi obiceiurilor claselor avute: „Dar aceste fenomene de propagare şi de imitare se realizează în cadrul unei structuri sociale foarte diferite de structura centrelor. logica culturală — a da pentru a domina — sprijină logica economică — a domina pentru a lua. Sinteza acestora rezidă în perpetuarea relaţiei de putere. ar trebui să ne oprim o clipă din cursa nebună spre strălucirea înşelătoare a societăţii de consum „internaţionale“ — dar o insectă orbită de o lampă incandescentă poate să se oprească la jumătatea drumului? [13].. prin inocularea po credinţei în şansa dezvoltării numai cu ajutor străin şi nu prin efort propriu. În ce constă „această întârziere istorică“ de care vorbeşte Raul Prebisch.ANTROPOLOGIA CULTURII cheremul lor. în al patrulea rând. Sunt foarte semnificative în această privinţă afirmaţiile lui Ahmed Ould Ahmed: „. De aceea. prin propagarea ideilor. ceea ce creează surplusul de venit. Aceste umilinţe au impulsionat conştientizarea adevăratei stări de lucruri. culturale. proprietarii de terenuri şi plantaţii). ci în primul rând a cauzelor care împing orbeşte în capcana relaţiilor de dependenţă. ceea ce duce. Apar. Tehnologiile oferite şi împrumuturile facilitate se vor întoarce împotriva beneficiarului autohton după ce implementarea noilor industrii costisitoare a avut loc.) Ceea ce este grav este că aceasta ne acoperă artificial şi înăbuşă cultura noastră. Ambele imprimă dezvoltării periferice un sens exclusiv şi conflictual care tinde să producă în sistem mari perturbaţii economice şi sociale cu foarte grave consecinţe politice“ [14]. să mâncăm ca ei. în favoarea categoriilor sociale cu venituri superioare care concentrează în mâinile lor cea mai mare parte a mijloacelor de producţie“ [15]. să ne emasculăm frumoasa noastră poezie imitând versurile lor fără rime (uneori frumoase în felul lor)? Trebuie să renegăm valorile noastre spirituale considerate demodate de gânditorii lor la modă? (. pe un teren pregătit. Caracterul imitativ al capitalismului periferic s-a manifestat cu deosebită pregnanţă în imitarea formelor de consum ale Centrului. în al cincilea rând. astfel. în consecinţă. În aceste condiţii există pericolul ca extinderea prin imitare a formelor de consum şi a tendinţelor consumatoriste şi la alte categorii sociale să depăşească capacitatea de acumulare şi reproducere din cadrul economiilor periferice. Se va observa atunci că rambursarea datoriilor contractate prin implorarea creditorilor de la Centru se loveşte de . Transnaţionalele pătrund astfel. În al doilea rând. tocmai din cauza acestei întârzieri istorice. marele specialist în problemele subdezvoltării periferice şi al dependenţei latino-americane. de ordinul a 1/14 din retribuirea unui muncitor din Centrul capitalist.

Paralel cu acest fenomen. în ultimă instanţă. diferenţe substanţiale între preţul de producţie şi preţul de vânzare. educaţie. a sistemului lor politic ţările în curs de dezvoltare vor putea să se modernizeze.ANTROPOLOGIA CULTURII obstacole şi greutăţi care nu mai au nimic comun cu „stimulentele“ şi „ajutorul“ organismelor financiar-bancare acordate cu ocazia pătrunderii transnaţionalelor şi a acceptării modelului impus de dezvoltare. casetele video. distrugerea industriilor tradiţionale vor fi însoţite de logica implacabilă a relaţiilor de dependenţă instaurate: protecţionism vamal. în cultură. Conflictul dintre culturi cunoaşte o nouă dimensiune în domeniul controlului mass-media în statele de la Periferie. Locul intervenţiei armate directe l-au luat fie blocadele economice. cât mai credibile. obstacole de tot felul puse pătrunderii mărfurilor de la Periferie pe pieţele ţărilor din Centru pentru plata datoriilor. Frenkel. Eficienţa tehnicilor de manipulare a demonstrat superioritatea mijloacelor de persuasiune şi de reclamă în narcotizarea spiritului critic. programele de învăţământ şi misionarii creştini care prin inocularea unei imagini paradisiace a stilului şi nivelului de viaţă occidentale urmăresc câştigarea de noi adepţi prin intermediul imitaţiei şi al neutralizării spiritului critic. Dar cum? Prin încercarea propagandei americane de a inocula în ţările subdezvoltate un sistem de mituri ideologice şi politice din care să reiasă caracterul „dezinteresat“ al ajutorului american acordat statelor tinere (spre deosebire de foştii colonizatori) şi „dorinţa firească“ a SUA de a le ajuta să înlăture consecinţele dezastruoase ale perioadei coloniale. în egală măsură. profesorul de filozofie de la Universitatea Columbia. fostele metropole nu mai pot recurge la vechile metode brutale şi făţişe pentru menţinerea avantajelor şi influenţei în statele dependente. tranzistorii. Ch. În această privinţă. poluarea mediului. să faciliteze pătrunderea influenţei. ele sunt cea mai importantă parte componentă a acesteia. Rata oneroasă a dobânzilor. fie televiziunea prin cablu. „interdependenţei obligatorii“. Nu întâmplător la sfârşitul deceniului şase. numai în condiţiile respectării modelului american de dezvoltare. Efectele nocive ale pătrunderii transnaţionalelor în economiile subdezvoltate nu se opresc însă aici: tehnicile de propagandă şi persuasiune care le-au facilitat infiltrarea au o incidenţă particulară asupra diversificării bunurilor de consum sofisticate. „cuceririi încrederii“ care urmăresc. SUA exploatează abil istoria lor recentă de putere necolonială şi poziţia de vârf în ţările capitaliste . fostul adjunct al secretarului de stat american pentru legăturile culturale cu străinătatea. „cultivării prieteniei tradiţionale“. de tipul: „ajutorului umanitar“. observa sugestiv că „legăturile culturale sunt nu numai un instrument al politicii externe. SUA au lansat aşanumita „teorie a vacuumului“ care s-ar fi format în fostele colonii după obţinerea independenţei lor politice şi care ar trebui să fie umplut de SUA. Ca primă etapă a infiltrării. fiind ţara „tuturor posibilităţilor“. sunt un mijloc mai puternic al relaţiilor internaţionale decât diplomaţia“ [16]. se încearcă să se acrediteze ideea că numai SUA sunt capabile să înţeleagă obiectivele actuale şi sarcinile de perspectivă ale popoarelor din Lumea a Treia deoarece. Dar activitatea transnaţionalelor se manifestă. Politologii şi sociologii occidentali recunosc faptul că cele mai eficiente şi mai elastice tehnici de propagare a ideologiei capitaliste în ţările subdezvoltate sunt formele vechi şi noi ale industriei culturale. În acest sens. învăţământ. În această companie. difuzate prin mass-media. Asistăm la o adevărată competiţie între SUA şi fostele puteri coloniale în vederea asigurării rolului de lider în lupta pentru câştigarea sferei de influenţă şi a asigurării supremaţiei în domeniul influenţei ideologice. „colaborării între parteneri“. cercurile conducătoare din ţările subdezvoltate încearcă să convingă guvernele din Lumea a Treia despre necesitatea şi oportunitatea dezvoltării lor după „modelul occidental“. asupra intensificării formelor de consum şi mai ales asupra agravării contradicţiei dintre distribuirea inegală a veniturilor şi însuşirea de către clasele conducătoare a plusprodusului în vederea satisfacerii acestor forme importate de consum. Controlul politic şi presiunea ideologică sunt ascunse cu grijă sub masca a tot felul de lozinci. în toate sferele instituţionale ale unei societăţi: în politică.

Anglia şi Franţa.ANTROPOLOGIA CULTURII dezvoltate. posturi de radio etc. inclusiv pătrunderea mass-media occidentale şi a limbii franceze şi engleze în şcoli şi instituţii şi au ca scop consolidarea „priorităţii culturale“ franceze şi engleze într-un front comun împotriva pătrunderii influenţei americane. totodată. ca o pledoarie pentru sinceritatea recomandării „modelului american“ şi a „democraţiei americane“. aşa cum s-a crezut multă vreme. Reţelele de transport şi de comunicaţii construite aici. de pildă. plus alte 30 de reviste care se editează la Paris pentru ţările africane. numeroase societăţi. organizarea industriei şi a agriculturii. a civilizaţiei imaginii. De aceea. Exploatând prezenţa acestei minorităţi rasiale. urbanizarea.. La începutul anilor ’80 în ţările francofone din Africa. organizarea pe baze moderne a învăţământului şi a instituţiilor autohtone ar obliga moralmente statele africane la perpetuarea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu fostele metropole. de pildă. Ca argumente ele insistă asupra misiunii lor civilizatoare în aceste părţi ale lumii. Sfera mijloacelor de informare în masă este intens solicitată. o contrareacţie de sorginte culturală a Angliei şi Franţei în faţa tendinţelor de dominaţie a mass-media americane. politicii şi vieţii culturale de la Periferie. şi sistemul politic al SUA pentru a putea ajunge la prosperitatea celor 20 de milioane de negri americani. universităţile şi serviciile informative. Ele vizează practic toate domeniile vieţii culturale. 78 de centre culturale. în primul rând Anglia şi Franţa. Datorită lor. în faţa expansiunii ideologiei americane pe continentele subdezvoltate a luat naştere un antiamericanism care se observă cel mai bine la nivelul acţiunii propagandei ţărilor Occidentale care încearcă să-şi apere poziţiile în fostele colonii. depun o rezistenţă înverşunată împotriva pătrunderii influenţei americane şi insistă asupra „legăturilor tradiţionale“ şi „interdependenţei obligatorii“ dintre ele şi fostele colonii.“ [18]. Astfel. au încheiat cu ţările care odinioară făceau parte din imperiile lor coloniale. iar cunoscutul sociolog şi economist francez Alfred Sauvy arăta că „nervul dezvoltării îl constituie nu banii. Astfel. Abony. editurile şi BBC.. în studiul Obiectivele viitoare ale politicii externe engleze. modul de viaţă american. ceea ce evidenţiază rolul influenţei culturale în asigurarea influenţei politice a fostelor metropole. specifică „societăţii programate“ cuibăreşte insidios ideea tutelei americane asupra economiei. fostele puteri coloniale. în scopul menţinerii controlului politic şi al avantajelor economice. vocea guvernului englez este auzită în problemele internaţionale şi îşi găseşte sprijinul“ [17]. 700 institute de francofonie. aproximativ 35 de ziare şi reviste. revista Political Quarterly sublinia: „Anglia are la activul său trei factori foarte importanţi: limba. pentru a oferi acestor ţări „prietenia“. „sprijinul“ şi „ajutorul“. Pe măsura lichidării regimurilor coloniale se observă o intensificare a activităţii ideologice a fostelor metropole în fostele colonii. . SUA sunt prezentate ca o ţară care are o „deosebită simpatie şi înţelegere“ pentru problemele africanilor. Se observă. inclusiv presa. Perspectives Américaines. Dialog conceptul de negritudine este folosit în scopul facilitării influenţei americane pe continent prin crearea unei paralele între situaţia idealizată a negrilor din SUA şi recomandarea indirectă făcută continentului negru de a-şi însuşi democraţia americană. Reclama consecventă a modernizării ţărilor eliberate.. în ediţiile revistelor americane pentru Africa: American Outlook. Franţa a creat o vastă reţea de organisme culturale care cuprinde circa 700 de biblioteci şi expoziţii. deopotrivă cu crearea şi activizarea noilor organe de propagandă. numeroase acorduri culturale în care politicile de asimilare culturală şi integrare politică sunt ascunse cu grijă sub masca „solidarităţii morale şi intelectuale“ şi a „relaţiilor culturale tradiţionale“. La rândul lor.. Topic. Foarte abilă se dovedeşte propaganda americană în replierea obiectivelor sale în funcţie de condiţiile concrete şi de schimbările de situaţie. ci cultura. a culturii americane de masă.

în deceniul şapte. SUA au diminuat substanţial mărimea contribuţiei lor. Compania Ewing era vândut Algeriei cu 5000 de franci episodul în vreme ce televiziunea britanică plătea un echivalent de 210 000 franci pentru redistribuirea fiecărui episod. Dar concurenţa şi competiţia interoccidentală se manifestă cu o deosebită intensitate în domeniul medium-ului prin excelenţă — televiziunea. Cauzele sunt multiple şi constă atât în factori exogeni cât şi endogeni. Grenada. În 1964. pentru . atât în factori tehnici cât şi organizatorici. la Conferinţa de la Washington a fost creat Consorţiul internaţional al sateliţilor pentru telecomunicaţii (INTELSAT). în consecinţă. ceea ce corespunde cu ofensiva ideologică a SUA în ţările în curs de dezvoltare. în faţa acestei presiuni impusă de necesitatea dezvoltării „este în afară de orice îndoială că programele produse de instituţiile de televiziune cu un grad înalt de profesionalism au o atracţie identică pe toate latitudinile“ [19]. Acestea au căpătat o poziţie predominantă în controlul industriilor străine ale mijloacelor de comunicare. Chiar dacă studiourile de televiziune din ţările în curs de dezvoltare ar poseda suficiente resurse financiare pentru a produce programele locale. Nigeria etc. În 1970. Salvador. După apariţia primului boom televizat (1946-1956) Anglia şi Franţa au organizat staţii de televiziune într-o serie de ţări subdezvoltate înaintea SUA. Kenya. Nicaragua. în câmpul axiologic propriu. De aceea. cele mai multe implementate în zonele considerate nevralgice precum Panama. După datele furnizate de specialişti un studiou de televiziune din oricare parte a lumii poate să cumpere un telefilm american la mai puţin din jumătatea costului de producţie al celui mai modest din programele sale şi cu mult mai puţin decât costul iniţial al telefilmului produs în studiourile de televiziune americane. ele nu posedă specialişti cu înaltă calificare. La început. „Corpul Păcii“ şi numeroase alte organizaţii şi fundaţii particulare. acest cadou. a unui stil de viaţă imposibil de atins [20]. Acest sistem include Agenţia de informaţii (USIA). franceză. în controlul vânzărilor de informaţii video şi în marketingul internaţional al mass-media. Ca să atragă ţările continentelor subdezvoltate în INTELSAT. exercită o fascinaţie irezistibilă spre o viaţă mai bună. atât psihologici cât şi estetici. În condiţiile în care serialul american pentru televiziune: Dallas. a dus la asimilarea şi integrarea unei viziuni străine despre lume prin vizualizarea. Aspectul cel mai relevant al dominaţiei industriei culturale americane este prezenţa transnaţionalelor pe piaţa internaţională a informaţiilor şi comunicaţiilor. Zair. în ţările în curs de dezvoltare are loc un fel de „autocolonizare culturală“. în industria software şi hardware. De asemenea a fost redus costul organizării staţiilor de legătură cu cei patru sateliţi „Atlantic“. Uganda. competiţia se dădea în domeniul radioului cu precădere în calitatea programelor şi în numărul de ore de transmisie. considerat pe drept cuvânt o mană cerească. Explicaţia rezidă în opţiunea exponenţială pentru televiziune a majorităţii ţărilor de pe glob şi. În ţările în curs de dezvoltare USIA are deschise peste 200 centre informaţionale. Maroc. datorită dimensiunii sale exotice. întrucât 53% din capital şi peste jumătate din voturi se află în mâinile corporaţiei americane de sateliţi pentru comunicaţii (COMSAT). Asia şi America Latină. Ponderea decisivă în consorţiu aparţine SUA. televiziunea americană a pătruns şi a eliminat progresiv televiziunea engleză. După unii specialişti. în care structurile comunicării şi informaţiei dirijate de transnaţionalele mass-media propagă şi reproduc modurile de comportament şi consum ale ţărilor dezvoltate. în reţelele de difuzare a programelor televizate şi a filmelor de ştiri. INTELSAT a folosit patru sateliţi de comunicaţii. datorită acestei invazii culturale cu sens unic: Centru-Periferie.ANTROPOLOGIA CULTURII Contrareacţia americană nu s-a lăsat prea mult timp aşteptată. Un exemplu ne va ajuta să înţelegem cum identităţile culturale sunt erodate de reprezentarea simbolică a darului cultural care. Însă după apariţia televiziunii în culori. japoneză pe pieţele din Africa. nici mijloacele de producţie necesare. SUA au creat în deceniul şase un sistem vast de organizaţii care se adaptează conţinuu la noile cerinţe ale pieţei.

fără existenţa în prealabil a unor industrii naţionale. la sfârşitul deceniului şapte. în Europa 264. . Luând ca nivel de comparaţie anul 1977. În condiţiile în care. Deşi companiile britanice au obţinut în deceniile şapte şi opt un volum al vânzărilor egal cu al celor americane în ultimii ani. studiată cu ajutorul tehnicilor de marketing. subordonarea marilor companii producătoare de filme în interesul transnaţionalelor mass-media. în Asia 30 şi în Africa 11. numărul spectatorilor a scăzut de la 82 la 34 milioane pe săptămână. Sierra Leone. Această curbă descrescândă „se repetă egal şi asemănător în toate ţările. Mexic etc.ANTROPOLOGIA CULTURII cererea internă de programe şi aparate. United Artist etc. concesionarea dreptului de implementare a staţiilor de televiziune pe teritoriul ţărilor în curs de dezvoltare. 3. iar în perioada 1960-1970 (în care apare televiziunea în culori). În ciuda numeroaselor retrageri şi replieri „strategice“. este uşor să se întrevadă semnele unei dependenţe prelungite faţă de piaţa aparatelor. Metro Goldwyn Mayer Paramount. programelor şi consultanţei din ţările dezvoltate din punct de vedere tehnologic. În SUA de pildă. 2. Siria. se constată o desprindere categorică a companiilor transnaţionale americane atât ca cifră de afaceri cât şi ca sferă de acţiune şi cuprindere. în activitatea de consultanţă a marilor reţele americane care a contribuit la crearea staţiilor şi studiourilor de televiziune în Nigeria. Noua situaţie concurenţială a impus marilor companii americane de filme: Columbia Pictures. după 50 de ani de prosperitate. industria transnaţională de filme. transnaţionalele americane câştigă teren în continentele subdezvoltate faţă de concurentele lor europene. Universal Television.). calea americană comercială. în America de Nord existau 604 aparate la mia de locuitori. În ultimele decenii asistăm la o adevărată luptă pe piaţa mondială a teleprogramelor şi telefilmelor între companiile americane şi cele britanice. pe baza normelor juridice proprii de reglementare. în Oceania 268. iar aceea a naţiunilor în curs de dezvoltare de 24! [21] Dar „americanizarea“ televiziunii merge cu mult dincolo de branşarea televiziunilor periferice la teleprogramele americane şi cuprinde industria transnaţională hardware. în investiţiile gigantice făcute în anii ’60. Peru. Brazilia. Jamaica. Filipine. în timp ce ţările dezvoltate concentrează aproape 88% din totalul aparatelor existente la ora actuală în lume. Media ţărilor dezvoltate este de 322 de televizoare la mia de locuitori. în Asia cu 57% din populaţia mondială exista de-abia 10% din televizoarele existente pe planetă (din care mai mult de jumătate sunt concentrate în Japonia) iar Africa (peste 10% din populaţia mondială) nu posedă decât 1% din televizoarele de pe glob. Arabia Saudită. cu ocazia apariţiei şi stabilizării televiziunii“ [22]. Vietnamul de Sud. Oceania etc. în vederea obţinerii unei cote cât mai mari de profituri din vânzări şi 4. ţări sau continente. Canada. în America Latină 90 de aparate. orientarea implementării staţiilor de televiziune spre marile aglomeraţii urbane şi spre pieţele bogate (Australia. Cauza constă în conexiunea unor factori. în primul rând cele britanice. conexiune abil exploatată pe fondul unei accentuate dependenţe economico-tehnologice a Periferiei: 1. sistemul de organizare privat capitalistă a pieţei internaţionale. numărul spectatorilor în sălile de cinematografe a scăzut brusc odată cu apariţia televiziunii. Cauza constă nu numai în superioritatea mijloacelor economico-financiare. De fapt. Argentina. Situaţia devine şi mai relevantă dacă se aplică indicatorul folosit în statisticile UNESCO — numărul de aparate la mia de locuitori — la diferite zone geografice. această subordonare era întrucâtva prevăzută sub „loviturile de berbec“ ale concurenţei televiziunii. Kenya. numărul spectatorilor a scăzut de la 41 milioane la 19. Twentieth Century Fox. În intervalul 1946-1956 (ceea ce corespunde primului boom al televiziunii). proprietatea şi controlul asupra unor staţii de televiziune. adică un model de concepere a programelor în care publicitatea reprezintă unul din elementele fundamentale ale transmisiilor. Egipt. de filme de ştiri. Dacă BBC a realizat din vânzarea programelor în 100 de ţări circa 10 milioane de dolari în 1975 în acelaşi an numai compania americană de televiziune „Viscom“ a realizat 10 milioane de dolari din programele vândute în 110 ţări.

pe de o parte. Aliatul ei de bază în escaladarea vârfului piramidei rămâne publicitatea făcută produselor comerciale. ceea ce impunea o întrerupere a treburilor familiale. lumea poate să-şi aleagă programul care vine în întâmpinarea doleanţelor ei. educaţiei şi programelor distractive. Cândva. încă de la început. Noile sisteme mixte şi private şi-au concentrat activitatea pe achiziţionarea programelor americane. În comparaţie cu spaţiul afectat reclamelor . a unei întreceri sportive. Vânzările de filme în străinătate. Sub presiunea modelului privat şi de piaţă american industriile culturale europene au sfârşit prin a deveni sisteme mixte. publice — private. pe de alta. aceste companii produc anual 3400-3500 de filme. pe dorinţele reprimate. uneori în proporţie de 80-90% din totalul producţiei. Dacă la începuturile lor. Mercificarea produselor acestui medium s-a realizat după modelul televiziunii americane unde. Accesibilitatea programelor de televiziune faţă de toate celelalte forme ale industriei culturale pare să fie una din cauzele succesului şi popularităţii ei. Varietatea programelor şi a orelor de transmisie a oferit. cu producţia cinematografică. Concomitent cu producţia de filme pentru televiziune. Pătrunderea televiziunii în toate sectoarele vieţii cotidiene şi private i-a asigurat o poziţie-cheie în sistemul industriei culturale. film. Se pedalează pe factorii erotico-senzuali. cerinţe şi tehnologii. de asemenea. În plus. iar principalul distribuitor al acestora: MCA Television. Televiziunile europene au început să fie tot mai mult dependente de televiziunea americană când structurile lor industriale şi ideatice — dezvoltate în afara pieţei şi scutite de grija câştigării auditoriului şi a rentabilităţii. pe reacţiile instinctive ale posesiei. 190 milioane de dolari. educaţie şi preocupări. emisiunile radiofonice şi televizate erau concepute ca un serviciu public proprietate de stat care urmărea obiective comune în domeniul informaţiei. lumea trebuia „să se gătească“. pregătire.. a obţinut. Întrucât apariţia televiziunii este considerată de marea majoritate a cercetătorilor o „revoluţie mass-mediologică“. plecând de la specificul şi de la tradiţiile culturilor autohtone. de ţigări şi de detergenţi vor fi în prealabil insistent recomandate printr-un sistem abil de reclamă. menite în special exportului. sunt estimate în jurul cifrei de afaceri de 800 000-1 000 000 de dolari anual. Noile produse alimentare. noile mărci de autoturisme. pentru a merge la „cinematograful din colţ“. O altă cauză constă în capacitatea de adaptare a televiziunii la gustul publicului. au trebuit să facă faţă concurenţei de peste ocean. gusturi. monopolul statului asupra transmisiilor radiotelevizate cedează treptat terenul în favoarea proprietăţii mixte sau private asupra mass-media. în care cunoaşterea psihologiei consumatorului în determinarea dorinţei sau curiozităţii joacă un rol fundamental. sub presiunea noilor condiţii. mai ales în acele ţări a căror producţie naţională de filme nu reuşeşte să satisfacă cererea tot mai mare. Ea cerea o anumită etichetă şi comportament care au dispărut cedând locul atitudinii degajate şi familiare din faţa televizorului. Majoritatea acestora se impun atenţiei cumpărătorului prin actualizarea concomitentă şi aducerea la acelaşi numitor comun a dorinţelor diferite. pe frustrările inconştiente. inclusiv 38 milioane în afara ţării [23]. Apariţia marilor reţele de transmisie şi de distribuire a programelor televizate a favorizat integrarea cu marile trusturi ale informaţiei. vom zăbovi mai mult asupra acestui medium prin excelenţă pentru a vedea cum virtuţile lui au fost cu promptitudine exploatate de mediile politice în vederea legitimării logicii dominaţiei. Aceeaşi logică a situaţiei este valabilă şi pentru industria de discuri şi industriile editoriale. a predominat structura organizatorică privată şi de piaţă. în detrimentul producţiilor proprii pentru nevoile publicului naţional. telejurnal etc. În funcţie de preferinţe. atitudinea trebuia să fie conformă cu statusul şi rangul respectabilităţii burgheze.ANTROPOLOGIA CULTURII o specializare în filmele pentru televiziune pentru care fiecare primeşte circa 10 milioane de dolari din vânzarea lor în străinătate. Prezenţa în fiecare casă a aparatelor a dus la o concomitenţă şi la o întrepătrundere a activităţilor casnice cu audiţia sau vizionarea unui spectacol. fără întreruperea preocupărilor rutiniere. o „desacralizare“ a spectacolului. în special la sfârşit de săptămână. numai în anul 1975.

a împins industriile culturale naţionale într-un fel de „localism dialectal“ în care formele artizanale ale producţiei culturale erodează încet. după cum forţa ei de atracţie nu rezidă numai în varietatea programelor distractive. Agenţii de informaţie politică tradiţional autonome. după limbajele şi culturile lor. culturilor şi limbajelor politice care. Această internaţionalizare a limbajelor şi formelor culturale. În faţa concurenţei americane. Dar ceea ce constituie un impediment major în acest caz sunt obstacolele puse de barierele lingvistice şi de tradiţiile culturale milenare. în consecinţă. ci comunică numai consensul şi legitimitatea. Informaţia în anii ’80. Importul de produse culturale finite sau semifinite. industria culturală americană a obligat industriile culturale europene la un rapid proces de dezagregare şi uniformizare. întreaga informaţie politică trece prin mass-media. ca în cazul industriei de autoturisme din ţările subdezvoltate. înainte destul de diferite între ele. Acest lucru s-a realizat printr-o afazie şi omologare tendenţială a valorilor. Dezagregarea limbajelor culturale şi a sistemelor de producţie tradiţionale a dus la creşterea importurilor şi. filmelor de televiziune este sensibil egal cu cel afectat reclamelor comerciale. . Din „democraţie formală“ democraţia a devenit o „democraţie concesionată“. specialiştii occidentali propun o integrare a industriilor culturale nord-europene după modelul integrării economice din Piaţa Comună. ritmul rapid de luare a deciziilor politice impune o concentrare a autorităţii care trebuie doar să comunice consensul. noile ritualuri politice şi identificarea cu un rol impus de mass-media. ceea ce atestă influenţa formelor culturale în constituirea unui nou mod de viaţă. Dar influenţa televiziunii nu se opreşte numai la uniformizarea formelor culturale. la accentuarea dependenţei culturale. Voinţa majorităţii nu mai constituie baza procesului decizional conform regulilor democratice. impusă de logica obiectivă a internaţionalizării capitalului şi de interdependenţele tot mai strânse din cadrul economiei mondiale. sistemele de credinţă şi de simboluri. tehnicile de propagandă au făcut din ideologiile politice un aparat de comunicare special în care puterea nu mai este legitimată de consens. dezvoltarea tehnologică contribuie la integrarea şi uniformizarea formelor industriei culturale. Datorită forţei de persuasiune a imaginilor şi capacităţii de a declanşa tirania evenimentului prin hic et nunc-ul său.ANTROPOLOGIA CULTURII publicitare pentru promovarea noilor produse. stoca. Acest raport are drept sprijin tocmai pretinsa neutralitate a informaţiei politice comunicată prin mass-media: „acolo — unde sistemele mediologice au atins maturitatea. ratele depolitizării. Într-o lucrare apărută în 1985. Posibilitatea de a capta. La rândul ei. cel afectat noilor titluri de cărţi. Dar şi aici se cuvine menţionată o excepţie: spaţiul publicitar afectat reclamelor la compact-discuri. precum partidele. ca baze ale unei culturi. O agenţie de publicitate care în activitatea ei nu se serveşte de televiziune este predispusă de la sine falimentului. sugerând formule inedite de cooperare. golite de sens. sunt eliminate treptat de aparatele de comunicare în masă şi în parte sunt subordonate acestora. dar sigur. Giuseppe Vacca arată foarte clar raportul dintre mass-media. vânzarea filmelor de ştiri sau a spectacolelor filmate la sursă tind să facă din televiziunile din Europa occidentală un fel de „stabilimente de montaj“. Orice “gen” nou apare precum „videomuzica“ sau televideoul cu reproducător reprezintă o astfel de cooperare. spectacole de teatru sau concerte de operă este caricatural. el atingând un raport de 50 la 1. manipula şi transmite informaţia politică face din televiziune o armă de temut în influenţarea opiniei publice şi a regulilor jocului politic. Întrucât în epoca noastră sistemele sociale ar deveni din ce în ce mai complexe. Partidele comunică tot mai puţin în mod direct cu cetăţenii. Realizând o puternică concentrare polidisciplinară şi fără să se sinchisească câtuşi de puţin de rosturile şi diferenţele specifice dintre genurile artistice tradiţionale. În cadrul subsistemelor politice din ţările capitaliste actuale democraţia a fost înlocuită de mass-media. Întreaga comunicare politică trece tendenţial prin mass-media“ [24] . reduc funcţia politică a partidelor la una subiacentă. casete de muzică uşoară.

Social Science Research Council. 1967. Montreal. Posibilitatea de acumulare.ANTROPOLOGIA CULTURII În faţa noului raport dintre politică şi mijloacele de comunicare în masă. Vrin. activitatea politică se transformă în spectacol. 493-500. Payot. a privirii sunt. Culture Conflict and Crime. Paris. Sub presiunea tehnicilor de simulare. Londra. Les Presses de L’Université de Montreal.J. Scopul acţiunii politice nu mai este satisfacerea intereselor fundamentale ale cetăţenilor ci menţinerea şi consolidarea puterii politice prin influenţarea şi controlul conştiinţei politice a alegătorilor cu ajutorul instituirii unui raport de dominaţie simbolică. pp. p. 101-103. 54. [7] În legătură cu fenomenul criminogen. 1933-1960. New York. pp. Publicitatea unei campanii electorale la televiziune face din protagoniştii jocului politic „stele politice“. Paris. 39. NOTE [1] Apud M. 49. Mexico. Ea a fost reluată de Edward H. în American Journal of Sociology. instituţiile şi acţiunea politică tind să se personalizeze şi banalizeze. . Cujas. 1940. [2] Ibidem. sistemele juridice tradiţionale şi aculturaţia juridică în diverse state africane vezi. [5] E. un ritual în care tirania imaginii duce la o indiferenţă crescândă faţă de conţinutul deciziilor politice. pe larg. [6] Crook B. Yves Brillon. al invaziei limbajului spectacular al mass-media şi al jargonului în viaţa politică. Librairie Philosophique Y. ianuarie 1934. Orientarea fluxului de informaţii spre deservirea intereselor unui partid politic nu este plătită doar în sens financiar. [8] Alatas Syed Hussein. reliefarea insistentă a zâmbetului şi profilului său. pp. Les bases de l’anthropologie culturelle.J. în: M. Chicago. Sellin. Tucson 1962. Sapir în Perspectives in American Indian Culture Change. p. 1961 şi în Cycles of Conquest: The Impact of Spain. [9] Ibidem. Frank Cass. a tunsurii sale. Accentul pus pe eleganţa sa vestimentară. control. 215-216. VI. Herskovits. Herskovits. 1950. nu programul său politic este decisiv pentru victoria sa ci concursul telegenic prin care mass-media îl aurolează cu carisma spectacolului şi îl transformă în vedetă. Jocul politic devine un scop în sine. ci şi cu preţul banalizării şi standardizării informaţiei politice. Evelyn. 1977. Ethnocriminologie de L’Afrique Noire. difuzare sau falsificare a informaţiei politice conferă o mare influenţă mass-media în cadrul publicităţii făcute grupului politic dominant sau candidatului desemnat de acesta. New York. Sutherland. după modelul stelelor de cinema. aceste elemente se dovedesc mult mai puternice decât profunzimea şi inovaţiile programului său politic în câştigarea cursei electorale. ca pentru orice reclamă publicitară. În condiţiile în care un candidat la preşedinţie trebuie să-şi învingă adversarii. prin orizontul de aşteptare al electoratului. chiar dacă ele se dovedesc apoi simple baloane de săpun. elemente ale rolului chemat să îl joace şi prin care se identifică. pp. Intellectuals in develloping countries. Din nefericire. and the United States on the Indians of the Southwest. Paris. L’acculturaţion: le processus de la transmission culturelle. cel mai adesea. [3] Această distincţie între aculturaţia „dirijată“ şi „nedirijată“ a fost sugerată mai întâi de Ralph Linton în Aculturation in Seven American Tribes. 1938. 63-67. p. [4] Th. nr. la absenteism şi la accentuarea tendinţelor plebiscitare. cu rolul simbolic al acestuia indus de mass-media. 1980. Cultural Marginality in Sexual Delinquency. manipulare. Principes de criminologie. 216.

ANTROPOLOGIA CULTURII [10] Baba Miské Ahmed. pp. 897.. [23] Tapio Varis. 1970. [17] Political Quarterly nr. vol. [18] Le Monde. Madrid. 39. 51-52. Instituto de Cooperacion Intercontinental. 12. Apud: Carlo Sartori. pp. [16] Internnational Communication and the New Diplomacy. XIII. [15] Ibidem. Tendenze fondamentali del mercato televisivo interno ed internazionale. El nuevo orden economica y valores culturales. [14] Raul Prebisch. 7. 4-5. Roma. Hoffman. Ediţia a treia îngrijită de Giovanni Giovannini. 1. 186-187. Le Sycomore. Mondadori. Dalla selceal silicio. 40-41. Nordic Journal of International Politics. [12] Baba Miské Ahmed. 194200. pp. La fabbrica delle stelle. [13] Cessons de singer l’Occident. 9. 12 martie 1964. 8. L’informazione negli anni ottanta. The Mass Media TNC’s: An Overall Review of their Operations and of Control Options. 98. Storia dei mass-media. Gutenberg 2000. Statistical Yearbook. pp. New York. pp. Paris. 1982. Paris. [22] Carlo Sartori. Editat de A. Lettre ouverte aux élites du Tiers Monde. septembrie-decembrie 1983. p. [20] Joelle Stolz. 459. op. 39. p. [21] UNESCO. 1978. III. [11] Ibidem. 1968. 1983. p. 1985. 12. [19] Carlo Sartori. 1985. [24] Giuseppe Vacca. 1983. p. pp. Editori Riuniti. Communicazioni di massa. cit. L’Algérie regarde Dallas. Problemes politiques et sociaux. Cooperation and Conflict. 19. Le Monde din 10 octombrie 1982. 1981. p. Milano. p. 1978. . p. L’occhio universale. nr. p.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful