Metode Clasice De Invatamant Din punct de vedere etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă ("metha" = "spre

"; "odos" = "cale") şi desemnează o cale eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri. Prin "metodă de învăţământ" se înţelege, aşadar, o modalitate comună de acţiune a cadrului didactic şi a elevilor în vederea realizării obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezintă „un mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin dirijată” Sub raportul structurării, metoda este un ansamblu organizat de operaţii, de procedee. Procedeul este forma de exprimare a metodei, modalitatea de realizare practică a acesteia. Relaţia metodă-procedeu este dinamică,astfel încât o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode şi invers. În aplicarea unor metode ca explicaţia, descrierea sau povestirea, prezentarea unei schiţe (demonstraţia) reprezintă un procedeu, cum în aplicarea metodei demonstraţiei, explicaţia poate fi un procedeu, la rândul ei. În literatura de specialitate, metoda este definită ca o manieră de a acţiona practic, sistematic şi planificat, ca o tehnică de a atinge un obiectiv prestabilit. Modalitatea de abordare a procesului instructiv-educativ, prin organizarea eficientă şi combinarea optimă a metodelor, mijloacelor,tehnicilor şi procedeelor didactice, se numeşte strategie didactică. Strategiile didactice sunt modalitati mai complexe de organizare si conducere a procesului de instruire pe baza combinarii metodelor , a mijloacelor de invatamant si a formelor de grupare a elevilor, in scopul realizarii obiectivelor pedagogice.In acest sens putem vorbi de strategii inductive si deductive, analogice,transductive, algoritmice si euristice. Strategiile didactice au o contributie deosebita la optimizarea procesului de instruire si formare a personalitatii, intrucat, cu ajutorul lor, profesorul stapaneste actiunea instructiva, o dirijeaza, o controleaza si o regleaza continuu in directia impusa de finalitatile actului de invatamant (I. Cerghit) Folosind strategiile euristice, profesorul va reusi sa le formeze la elevi nu numai structurile cognitiv-operationale si actionale, ci sa le dezvolte capacitatea de acticvitate independenta, pe baza insusirii metodelor de invatare si autoevaluare, pregatindu-i asftel pentru educatia permanenta. Strategiile didactice au un caracter dinamic, fiind in permanenta innoire cu scopul realizarii unui invatamnt formativ –educativ, cerut de tendinta de informatizare a societatii contemporane. Ele se aleg, ca si metodele, in functie de obiectivele si continutul procesului instructiv-educativ, de nivelul de cunostinte al elevilor, de tipul activitatiii didactice si de locul unde se desfasoara acesta. Între elementele constitutive ale procesului intsructiv-educativ se stabileşte o relaţie de interdependenţă, în care metodelor didactice le revine o importanţă deosebită. În conformitate cu principiile didacticii moderne, se acreditează ideea transformării elevului în subiect al acţiunii instructiv-educative şi implicării sale active în realizarea acestui proces.

o dirijeaza.etc. Metodele de învăţământ sunt un element de bază al strategiilor didactice. cu precizarea cerinţelor de utilizare.de exersare si dezvoltare a proceselor psihice si motorii. astfel încât se impune utilizarea unei game cât mai ample de metode de predare care să le valorifice potenţialul. opţiunea pentru o anumită strategie didactică condiţionează utilizarea unor metode de învăţământ specifice. cadrul didactic stapaneste actiunea instructiva .metode moderne. de organizare a fortelor intelectuale ale elevilor. prin intermediul metodei . cu un lung istoric în instituţia şcolară şi care pot fi păstrate cu condiţia reconsiderării şi adaptării lor la exigenţele învăţământului modern. Functiile metodelor clasice de invatamant: Metodele indeplinesc cateva functii. Semnificaţia metodelor depinde. Sunt luate în considerare: natura.de intermediar intre elev si materia de studiat. sentimentelor. precum şi caracterizarea. . De aici decurge importanţa alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activităţi didactice. de colaborare a unor noi cunostinte. dimensiunea de bază în funcţie de care sunt considerate metodele de învăţământ este caracterul lor activ. Totodată. care determină eficienţa acesteia. pot fi amintite: Functia cognitiva – de organizare si dirijare a cunoasterii (invatarii). concomitent cu insusirea cunostintelor si formarea deprinderilor. clasificarea metodelor de învăţământ. de influentare si modelare a atitudinilor. altele cu caracter particular.de stimulare a curiozitatii.de a arata „cum” anume sa se procedeze.Elevii prezintă particularităţi psihoindividuale. calitatilor morale . În şcoala modernă. descrierea lor. Functia instrumentala . adică măsura în care sunt capabile să declanşeze angajarea . în strânsă relaţie cu mijloacele de învăţământ şi cu modalităţile de grupare a elevilor. Sistemul metodelor de învăţământ conţine: . intre obiective de indeplinit si rezultate. Dintre functiile cu caracter general. comun . de trezire a interesului si dorintei de a cunoaste si a actiona. o corecteaza si o regleaza continuu. Functia motivationala . De aceea. Functia normativa . Functia formativ-educativa . „cum sa se predea”. funcţiile. în cea mai mare măsură. metodele de învăţământ fac parte din condiţiile externe ale învăţării. unele cu caracter general. incat sa se obtina cele mai bune rezultate in conditiile date. de utilizator şi de contextul în care este folosită Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învăţământ precum şi teoria care stă la baza acestuia.metode tradiţionale.opiniilor. „cum sa se invete”. convingerilor.

după modul de organizare a activităţii elevilor: • • • metode frontale (expunerea. metode de comunicare orală: expozitive. • • II. Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale acestora. I. metode moderne după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc: 1) metode de predare-învăţare propriu-zise. metode de activitate individuală (lectura). capacităţile cognitive şi creatoare. care se pretează mai multor modalităţi de organizare a activităţii (experimentul). problematizarea. impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea. să le stimuleze motivaţia. Cerghit propune o altă clasificare şi anume: 1. prof. • • V. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: IV. lectura . la care se adaugă un subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt. b) metodele care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor : exerciţiul. explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală). acţiune etc). dintre care se disting: a) metodele de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea. exerciţiul etc. etc. imagine.. lucrările practice. interogative (conversative sau dialogate). . după sursa cunoaşterii: (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii. conversaţia. metode combinate. metode euristice (problematizarea).elevilor în activitate. demonstraţia).etc. CLASIFICAREA METODELOR CLASICE DE ÎNVĂŢĂMÂNT Clasificarea metodelor clasice de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii. metode algoritmice (exerciţiul. 2) metode de evaluare: III.. demonstraţia). concretă sau mentală..

o lege. Explicaţia constă în clarificarea unui adevăr ştiinţific. explicatia normativa – cand se stabilesc caracteristicile unui obiect sau fenomen dupa anumite criterii. metode de explorare a realităţii a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii: observarea sistematică şi independentă. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice): a) metode bazate pe acţiune reală / autentică): exerciţul. Metodele expozitive (expunerea) constau în transmiterea sistematică a unui volum mare de cunoştinţe prin intermediul cuvântului cadrului didactic. de cele mai multe ori în prezenţa obiectului descris. b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor. Descrierea urmăreşte evidenţierea părţilor componente sau caracteristicilor unui obiect sau fenomen. lucrările practice. Pot îmbrăca următoarele forme: 1. Obiectul explicaţiei (un concept. explicarea procedurala – cand sunt puse in evidenta operatiile necesare pentru producerea unui obiect. experimentul. 3. evenimente. menită să declanşeze stări afective la elevi. aplicaţiile). învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode demonstrative. consecinţele. o lege şi se analizează cauzele. Povestirea constă în nararea unor fapte. o regulă) este prezentat astfel încât să devină inteligibil pentru elevi. într-o formă expresivă. premizele. La baza prezentării poate sta fie un demers inductiv (un fapt particular este explicat prin trimitere la general. proiectul sau tema de cercetare.2. Dupa Kneller exista mai multe tipuri de explicati: • • explicarea mecanismelor si a principiilor de functionare a acestora. la lege) fie un demers deductiv (se pleacă de l a un principiu. Se foloseşte cu prioritate la clasele primare. • • • . explicarea cauzala – cand sunt analizate cauzele unui fenomen. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală) 3. Principalele metode clasice de invatamant. explicarea consecutiva-cand se enumera evenimentele ce au dus la declansarea unui fenomen. un principiu. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii) 4. 2. metode de modelare 5. pe baza unui şir de argumentaţii. un fenomen.

utilizarea unui limbaj ştiinţific accesibil. Prelegerea constă în transmiterea unui volum mare de informaţii. Pe parcursul prelegerii. alegerea celor mai semnificative şi accesibile exemple.explicatia teleologica – cand se justifica o actiune. • reprezintă o cale simplă şi economică de comunicare a cunoştinţelor (un volum mare de informaţii este transmis într-un timp scurt). Metodele expozitive sunt utilizate pentru transmiterea acelor cunoştinţe care. intonaţie. definiţii. permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor. . concluzii în vederea prezentării accesibile şi convingătoare a temei propuse. datorită volumului sau gradului de complexitate. Metodele expozitive se caracterizează printr-o serie de avantaje datorită cărora sunt frecvent utilizate în învăţământ. • • • • Pe de altă parte. oferă posibilitatea clarificării noţiunilor de bază. pauză) şi nonverbală (mimică şi gestică). dar poate fi utilizată şi la clasele mari. 4. în special sub forma prelegerii introductive (pe baza căreia profesorul expune cu anticipaţie problematica unei noi teme) sau a prelegerii de sinteză (destinată prezentării. exemple. cunoştinţele fiindu-le oferite sub formă de produse finite. Prelegerea este o metodă de bază în învăţământul superior. oferă posibilitatea unei abordări sistematizate şi integrale a temei tratate. îndrumarea activităţii de luare a notiţelor de către elevi. conexiunea inversă nu se realizează în mod corespunzător. • • Cerinţe în utilizarea metodelor expozitive: • • • • • • selectarea şi sistematizarea riguroasă a informaţiilor prezentate. metodele expozitive sunt criticate pentru limitele (dezavantajele): • determină la elevi o stare de receptare pasivă. furnizează un suport pentru studiul individual. argumente. într -o formă sintetică. profesorul recurge la argumentări. accent. aplicaţii. evidenţierea planului de idei prin anunţarea sau scrierea lui la tablă. a unui material mai amplu care a fost deja transmis). nu pot fi dobândite de elevi prin efort propriu. îmbinarea judicioasă a comunicării verbale cu cea paraverbală (ritm. comparaţii. selectate şi organizate pe baza unui plan de idei. nu există posibilităţi de tratare diferenţiată a elevilor.

Prelegerea (expunerea) cu oponent: „oponentul” – un al doilea cadru didactic sau un cursant special pregătit – intervine pe parcursul expunerii cu întrebări. vizând cunoştinţe predate şi învăţate şi solicitând cu prioritate memoria. „descoperite” de elevi prin efort personal (etimologic: "evriskein". este necesară o regizare prealabilă a desfăşurării prelegerii. Se ajunge astfel la cunoştinţe noi. să fie gradate şi variate. părintele ei fiind considerat filosoful grec Socrate. . sugerând auditoriului noi perspective în abordarea temei. solicitând cu prioritate gândirea în prelucrarea şi sistematizarea datelor cunoscute în vederea unor comparări.conversaţia de consolidare. Se mai numeşte şi conversaţie socratică.a. = "a descoperi"). crearea unor situaţii – problemă pe parcursul expunerii. . Ca variante noi ale metodelor expozitare menţionăm: . în care întrebările sunt de tip productiv. . exemplifică. în care întrebările sunt de tip reproductiv.Conversaţia este o metodă care valorifică dialogul în vederea realizării obiectivelor procesului de învăţământ. fiecare analizând un anumit aspect al temei şi completându-se reciproc. aplică aceste idei în conformitate cu experienţa personală. . să stimuleze operaţiile gândirii. accesibil. apoi urmează o dezbatere în care cursanţii analizează. să fie adresate întregii clase. .conversaţia de verificare (catihetică). prin care se urmăreşte repetarea şi sistematizarea cunoştinţelor. o activitate intelectuală cât mai intensă. intercalarea unor momente de conversaţie etc. interpretări sau exprimări de opinii personale. folii pentru retroproiector ş.conversaţia euristică.Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale. aprecieri critice. În acest sens. După funcţia didactică vizată cu prioritate. să nu sugereze răspunsul. să declanşeze. . gr. simplu. să fie urmate de o pauză suficientă pentru construirea răspunsului.• • • • • folosirea de mijloace audiovizuale (diapozitive. pentru găsirea răspunsului. se desprind următoarele forme principale ale conversaţiei: .Prelegerea în echipă: expunerea este realizată de o echipă de cadre didactice.). • • • • • • • Formularea întrebărilor presupune respectarea următoarelor cerinţe: • • • • • să fie formulate corect.

• • • • • Acestea vor fi: corect formulate. a unei probleme.Elevii trebuie solicitaţi şi îndrumaţi să adreseze şi ei întrebări cadrului didactic sau colegilor. de nelămurire. Problematizarea este o metodă cu un înalt potenţial formativ. verificarea lor şi desprinderea unor concluzii. Noile cunoştinţe nu mai sunt astfel „predate” elevilor gata elaborate ci sunt obţinute prin efort propriu. între general şi un caz particular. • • • • • . complete. a capacităţilor creatoare. de curiozitate care declanşează activitatea de cunoaştere. de rezolvare a problemei. Metoda dezbaterilor este considerată ca variantă a metodei conversaţiei. profesorul are rolul de moderator. stilistic şi gramatical. în condiţiile în care cursanţii dispun de o pregătire în domeniu. O altă categorie de cerinţe vizează răspunsurile. pe parcursul învâţării. între experienţa emipirică şi cunoştinţele ştiinţifice etc. „Situaţia-problemă” este de obicei definită ca un conflict care se declanşează între datele vechi şi datele noi pe care le primeşte elevul şi care par să le contrazică pe primele. la cultivarea motivaţiei intrinseci. pornind de la cunoştinţe anterior însuşite. • metoda dezbaterilor presupune luarea în discuţie de către un grup de cursanţi. Se creează astfel o stare de tensiune psihică. Contradicţia poate apărea între teorie şi aspectele practice. crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi în mod independent. Problematizarea. sancţionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi. Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: • • expunerea problematizată de către profesor a materialului de învăţat. la educarea independenţei şi autonomiei în activitatea intelectuală. Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor metode (expunere. ea contribuie la dezvoltarea operaţiilor gândirii. Esenţa acestei metode constă în crearea. demonstraţie) sau poate căpăta o extindere mai mare în metoda studiului de caz (cazul este o problemă mai complexă). există un climat favorabil schimbului de opinii. a unor „situaţiiproblemă” şi rezolvarea acestora de către elevi care. crearea de către profesor a unei situaţii problemă şi rezolvarea ei de către elevi împreună cu profesorul. prin formulare de ipoteze. argumentate. ajung la adevăruri noi. sesizarea şi rezolvarea problemei de către elevi. din punct de vedere ştiinţific.

asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul observării (efectuează analize. observarea este intenţionată. Metoda presupune urmărirea. cunoaşterea aparaturii de către elevi. instalaţiile experimentale. În cazul acestei metode. dar şi lucrări de specialitate. servind însă realizării unor obiective pedagogice. a alcătui o fişă.a. experimentul ca metodă didactică derivă din metoda de cercetare cu acelaşi nume. Cerinţe în utilizarea acestei metode: • • existenţa unor obiective clare şi a unor sarcini concrete. în faţa clasei. pe perioade distincte. asigurarea unui caracter riguros şi sistematic (eşalonată în timp.a. sursa informaţiilor o reprezintă textul scris în primul rând manualul. lectura selectivă) precum şi a unor deprinderi şi obişnuinţe de stocare şi prelucrare a informaţiilor (ca deprinderea de a lua notiţe.Lectura (studiul cărţii). Experimentul constă în provocarea intenţionată a unui fenomen în scopul studierii lui.). lectura activă. desfăşurată după un plan etc). antrenarea cât mai multor analizatori în activitatea de observare. Cele mai întâlnite forme ale experimentului sunt: 1. Experimentul cu caracter demonstrativ . Elevii citesc cu intenţia de a învăţa. fişe etc. investigarea unor obiecte sau fenomene în vederea obţinerii de informaţii despre acestea. lectura explicativă. culegeri ş. reviste. dobândind astfel cunoştinţe prin efort personal. un conspect etc). Valoarea metodei constă în special în consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuală. organizată şi sistematică. Observarea sistematică şi independentă. Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură (cum ar fi: lectura rapidă. • . a extrage ideile principale. comparaţii. prelucrarea şi interpretarea datelor observate. Ca metodă de învăţământ. dicţionare. aparatele. valorificarea informaţiilor obţinute în activităţi ulterioare.). clasificări ş. Ca şi observarea. • • • • • Experimentul.sunt descrise trusele. în următoarea succesiune de etape: • asigurarea unei pregătiri teoretice -sunt actualizate sau prezentate cunoştinţele teoretice care vor fi utilizate pe parcursul desfăşurării activităţii experimentale sau la prelucrarea datelor şi stabilirea concluziilor.realizat de profesor. consemnarea riguroasă a rezultatelor (în caiete. enciclopedii.

de către cadrul didactic. emiterea de ipoteze. experimentul dispune de importante valenţe formative. cu folosirea aparaturii de laborator. stabilirea concluziilor. a unor substitute ale acestora. prezentarea sarcinilor de lucru. prin antrenarea elevilor. organizarea unor situaţii experimentale. cu explicarea demersurilor efectuate şi asigurarea unei atitudini active din partea elevilor. desfăşurarea propriu-zisă a experimentului. gruparea lor. truse. 3. prelucrarea şi interpretarea datelor. sau a unor .) În cazul experimentului cu caracter de cercetare şi al celui aplicativ activitatea elevilor se poate organiza fie pe grupe.• executarea lucrării experimentale de către profesor. Această metodă constă în prezentarea. executarea activităţii experimentale de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic. Se parcurg următoarele etape: • • • • • • • • prezentarea sau actualizarea cunoştinţelor teoretice. Experimentul cu caracter aplicativ urmăreşte confirmarea experimentală a unor cunoştinţe ştiinţifice anterior dobândite. elaborarea concluziilor. confirmarea sau infirmarea ipotezei. Demonstraţia. Ca şi observarea sistematică. Experimentul cu caracter de cercetare -se aseamănă cel mai mult cu experimentul ca metodă de cercetare şi parcurge aproximativ etapele unei investigaţii experimentale autentice: • • • • • • delimitarea unei probleme. stimulând activitatea de investigaţie personală şi independenţa şi favorizând dezvoltarea intereselor cognitive. Utilizarea metodei experimentului este condiţionată de existenţa unui spaţiu şcolar adecvat (laborator şcolar) şi a unor mijloace de învăţământ corespunzătoare (aparatură de laborator. organizarea activităţii elevilor. montaje etc. consemnarea rezultatelor. fie individual. repartizarea truselor. a unor obiecte sau fenomene reale. comentarea rezultatelor. • 2.

În felul acesta. prin intermediul cuvântului. întâlnită în special la ştiinţele naturii. prin alternarea prezentării sintetice (întregul) cu cea analitică (pe părţi). asigurarea receptării acestuia în bune condiţii de către întreaga clasă prin aşezarea corespunzătoare a elevilor în clasă şi prin corecta poziţionare a cadrului didactic. demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme.). o schematizare a realului. demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive. bazată pe raţionamente. diapozitive etc. construit prin analogie cu cel real (originar). Această metodă constă în utilizarea modelelor ca sursă pentru dobândirea noilor cunoştinţe. Modelul didactic este un sistem artificial. metoda poate îmbrăca diferite forme: • • demonstraţia cu ajutorul obiectelor naturale. activarea elevilor pe parcursul demonstraţiei prin stimularea curiozităţii. demonstraţia cu ajutorul desenului didactic. Prin demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea de cunoaştere. reprezentativ şi accesibil. principiilor funcţionale sau utilizare a obiectelor tehnice.). din care reţine numai trăsăturile esenţiale. se dobândesc noi cunoştinţe.acţiuni. aparate. demonstraţia cu ajutorul materialelor grafice (planşe. diagrame etc. În funcţie de materialul demonstrativ utilizat. hărţi. Indiferent de forma aleasă. Investigând modelul. În funcţie de nivelul de abstractizare pot fi delimitate mai multe forme de modelare. elevii dobândesc informaţii despre sistemul originar. Metoda de învăţământ are deci un caracter intuitiv. semnificative. executat de cadrul didactic la tablă. a perceperii acestora de către elevi. operaţii ce urmează a fi învăţate şi dirijate. • • • demonstrarea acţiunilor de executat. semnificativ. în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor deprinderi (desen tehnic. operând cu acesta. intuirea sistematică a materialului demonstrativ.). utilaje) folosite la disciplinele tehnice în vederea înţelegerii structurii. distribuirea de sarcini de urmărit şi executat etc. Modelul constituie deci o simplificare. cărora le corespund diferite tipuri de modele : . intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. în utilizarea demonstraţiei se cer respectate următoarele cerinţe de bază: • • alegerea unui material demonstrativ. ceea ce o delimitează de demonstraţia logică. se confirmă adevăruri anterior însuşite sau se formează modelul intern al unei noi acţiuni. educaţie fizică etc. • • Modelarea.

dar mai pot fi atinse şi alte obiective. Exerciţiul. sistematizarea cunoştinţelor. care să se transforme treptat în autocontrol. creşterea progresivă a gradului de independenţă a elevilor pe parcursul exersării. dozarea şi gradarea exerciţiilor. consolidarea. de reparaţie.• modelarea prin similitudine. • • Modelarea poate fi abordată şi ca o formă a demonstraţiei (demonstraţia cu ajutorul modelelor). care reproduc cu fidelitate sistemul real. ecuaţii. mulaje). Prin această metodă se realizează: • • • • • învăţarea de priceperi şi deprinderi. Exerciţiul are o sferă mare de aplicabilitate. pentru executarea acţiunii. de creaţie. de execuţie. modelarea simulatorie. Metoda lucrărilor practice constă în efectuarea de către elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de proiectare. care utilizează modelele ideale (abstracte). sub aspect teoretic şi motivaţional. de exemplu. cum ar fi modelele grafice (modelul grafic al atomului) sau modelele matematice (formule. prin această metodă se urmăreşte învăţarea unor deprinderi. prin intermediul unor filme didactice. putând îmbrăca forme diferite în funcţie de obiectul de învăţământ la care este utilizat. . cum ar fi consolidarea cunoştinţelor sau stimularea unor capacităţi sau aptitudini. aplicative. care valorifică modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene. de fabricaţie. achiziţionarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice. aprofundarea. procese. de bază. în vederea formării modelului intern al acesteia. modelarea prin analogie. care se bazează pe utilizarea de modele materiale (machete. În principal. dar la alte dimensiuni (de obicei mai mici). Pornind de la obiectivele urmărite. scheme matematice). exerciţiile pot fi de mai multe tipuri: introductive. sistematică şi repetată a unei acţiuni. efectuarea repetată a acţiunii în situaţii cât mai variate. acţiuni prezentate. • • asigurarea unui control permanent. Metoda se referă la executarea conştientă. explicarea şi demonstrarea corectă a acţiunii de executat. Eficienţa acestei metode este condiţionată de respectarea următoarelor cerinţe: • • pregătirea elevilor.

Cerinţele de respectat sunt aceleaşi ca la metoda anterioară. • dezvoltarea structurilor cognitive şi a capacităţilor creatoare ale acestora. valorificare a rezultatelor (de exemplu.Lucrările practice se desfăşoară individual sau în grup. adică o situaţie reală. Această metodă se bazează pe anticiparea mentală şi efectuarea unor acţiuni complexe. obţinerea informaţiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod independent). individual sau în grup. prelucrarea informaţiilor. prelucrare şi prezentare a informaţiilor). Metoda proiectelor. Printre avantajele acestei metode. legate de o temă impusă sau aleasă de elevi. proiectul se întâlneşte şi ca metodă complementară de evaluare). prin indicarea sarcinilor şi a responsabilităţilor. elaborarea variantelor de rezolvare. diversificarea modalităţilor de evaluare. să conţină o problemă de rezolvat prin adunare de informaţii şi luarea unei decizii. menţionăm: • • posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei. stimularea iniţiativei şi independenţei elevilor în activităţi. reprezentativ. prin organizarea de expoziţii cu produsele realizate). într-un spaţiu şcolar specific (atelier. proiectare sau elaborare şi se soldează în final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv. Metoda proiectelor presupune un efort de informare. Metoda studiului de caz este metoda care valorifică în învăţare „cazul”. lot şcolar). prezentarea lui elevilor. model. Activitatea elevilor se desfăşoară în mod independent. referat etc. înzestrat cu mijloace şi echipamente tehnice. o lună etc. . În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: • • • • • alegerea cazului de către cadrul didactic. se recomandă: • • • efectuarea unui instructaj (care să conţină şi prelucrarea normelor de protecţie a muncii). Raportat la metoda exerciţiului. semnificativă pentru un anumit domeniu şi care se cere a fi analizată şi rezolvată. activitatea elevilor are în acest caz un grad sporit de complexitate şi de independenţă.). accesibil.). investigare. „Cazul” ales trebuie să fie autentic. organizarea riguroasă a muncii elevilor. care va fi evaluat (de aceea. consolidarea şi valorificarea tehnicilor de activitate intelectuală (de adunare. În plus. într-un timp mai îndelungat (o săptămână.

urmărindu-se în principal formarea de comportamente specifice (cum ar fi cele profesionale). Învăţarea prin colaborare este eficientă în funcţie de luarea în considerare a anumitor condiţii : • componenţa grupului privită sub raportul vârstei şi al nivelului intelectual al participanţilor.• • alegerea variantei optime. interpretarea („jucarea”) rolurilor. relaţii. care constă în simularea unor funcţii.a. luare de decizii ş. de control. Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situaţii reale. i se cer şi calităţi regizorale. conţinând sarcini diferite pentru diferitele categorii de elevi din clasă. Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul cu roluri. activităţi. de tratare diferenţiată a elevilor. Metode de simulare. Acest grup de metode se bazează pe simularea (imitarea) unor activităţi reale. Fişele pot avea roluri diverse: • • • de suport în dobândirea de noi cunoştinţe. Profesorului. de realizare a conexiunii inverse. Alte metode de simulare se bazează pe utilizarea unor sisteme tehnice (simulatoarele). aflat mai ales în ipostază de animator. anticipare. bazată pe învăţarea prin colaborare. favorizând autoinstruirea. De cele mai multe ori metoda se bazează pe activităţi de grup. ceea ce presupune: • • • • • identificarea unei situaţii ce se pretează la simulare. putând fi îmbinată şi cu jocul cu roluri. conţinând sarcini de lucru pe care elevii le rezolvă individual. verificarea deciziei adoptate. mărimii grupului şi a diferenţelor dintre membrii grupului („eterogenitatea optimă”). discutarea în grup a modului în care au fost interpretate rolurile. Eficienţa metodei este condiţionată de capacitatea participanţilor de a se transpune în rol şi de a-şi valorifica experienţa în acest context. învăţarea individuală a rolului. dezvoltând capacităţi de analiză. . interpretare. Metoda activităţii cu fişele este o metodă de învăţare care presupune utilizarea fişelor elaborate în prealabil de către profesor. distribuirea rolurilor între participanţi. În ultimii ani se conturează o categorie distinctă de metode.

Ionescu Miron. 6. În luarea acestei decizii. cadrul didactic ţine seama de următoarele considerente: • • • • • • obiectivele pedagogice urmărite. gradul al -II.). Moldoveanu Mihaela. perfectionar si studeni.). Repere didactice şi metodice în predarea disciplinelor tehnice. timpul disponibil. Iucu Romiţă. specificul conţinutului de învăţat. existenţa unor mijloace de comunicare adecvate. Cârstea M. . 2001. Iaşi 2001 5. Prelegeri pedagogice. Negreţ-Dobridor Ion. Bucureşti 2003 7. Alternarea metodelor de învăţământ. Jinga. Oproiu Gabriela Carmen. Editura a II-a revizuita si completata. este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului.I. Manual de pedagogie. Editura Printech. ediţia a III-a. Editura Polirom. Cucoş Constantin (coord.. gradul I.. Alegerea. Marin Stoica.. Metode de învăţământ. Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice.A.• • sarcina de lucru (să se preteze la colaborare). spaţiu şcolar etc. Bucureşti 1997 2. Bucureşti 1997. Editura Polirom. Pedagogie pentru definitivat. Cerghit Ioan. Chitic M.Istrate Elena. Editura Gheorghe Cartu – Alexandru 1997.lea. Vlădulescu L. Iaşi 1998. pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită activitate didactică. Editura Dacia. BIBLIOGRAFIE: 1. Radu Ion. Iaşi 2001. Cluj-Napoca 1995 4. Pânişoară Ion Ovidiu. particularităţile elevilor. condiţiile materiale locale (mijloace de învăţământ. 8. Ghid metodic pentru proiectarea şi desfăşurarea activităţilor de calificare în învăţământul profesional tehnic. din varietatea metodelor de învăţământ. Editura All 3.. Cerghit Ioan.. Neacşu Ioan. diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativităţii cadrului didactic. propriile sale competenţe pedagogice şi metodice. Instruirea şcolară Editura Polirom. Editura Cerma. Editura Didactică şi Pedagogică R. Didactica modernă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful