Instituțiile feudale.

Regalitate, vasalitate și feud
Regalitate și sacralitate
Regalitatea este forma de guvernământ în care statul este condus de un rege, termen echivalent cu cel de monarhie, considerată încă din cele mai vechi timpuri ca fiind de origine divină. Monarhia, așa cum susținea Bossuet s-a născut ca o extindere a autorității naturale a tatălui asupra familiei sale, la nivelul tribului: “Oamenii, care văzuseră […] o întruchipare a regatului în unirea mai multor familii sub conducerea unui tată comun și care socotiseră plăcută această viață, s-au hotărât cu ușurință să înfiripeze societăți familiale sub regi care să le țină loc de părinte” , idee susținută și de filosoful chinez Meng Zi (Mencius): “ Temelia imperiului este regatul, temelia regatului este familia, temelia familiei este individul”1. Fenomenul regalității sacre a fost cunoscut și descris încă din antichitate, dar studiul științific a fost introdus atunci când antropologul britanic Sir James Frazer a publicat lucrarea The Golden Bough (1890-1915). În această lucrare Frazer consideră că la baza înțelegerii regalității sacre este recunoașterea faptului că exercitarea puterii de o persoană peste alte persoane sau peste o comunitate (locală, regională sau imperială) a fost generală și nu divizată din cele mai vechi timpuri. Puterea putea fi exercitată de către o singură persoană care avea în același timp forța fizică necesară (individuală și corporativă) și spirituală (psihică) și influență atât asupra persoanelor cât și a obiectelor. Pentru că el era conducător peste o comunitate, puterea regelui s-a extins la tot ce privește viața comunității2. În Evul Mediu se considera că regele este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Eusebiu din Caesarea afirmând că monarhia reprezintă unica formă legitimă de guvernare, pentru că statul condus de un monarh nu este altceva decât o reflectare terestră a regatului divin, unde există doar un singur conducător. Având în vedere aceasta, regele sau împăratul erau priviți de către supușii lor ca divinități sau reprezentanți ai divinităților pe pământ, acestora atribuindu-li-se diferite puteri, unele chiar vindecătoare. Fenomene neobișnuite naturale, cum ar fi o stea foarte strălucitoare, sunt uneori legate de nașterea unui rege divin3. De asemenea monarhul era considerat un Christomimesis (imitație a lui Hristos), ceea ce ne arată în ce măsură lumea
1 2

Jean-Paul Roux, Regele. Mituri și simboluri, Editura Meridiane, București, 1998, p. 18. James George Frazer, The Goden Bough, Cambridge University Press, Cambridge, 2012, p. 87. 3 Marc Bloch, Regii taumaturgi, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 41.

medievală era strâns legată de sacralitate și cât de strâns această sacralitate era asociată cu religia. În acest sens reprezentarea lui Otto al – III –lea încoronat la Aix-la-Chapelle este faimoasă. Împăratul este înfățișat în poziția Maiestas Domini,folosită pentru a-l reprezenta pe Hristos. Înconjurat de simboluri ale evangheliștilor, el este reprezentat în interiorul unui nimbus (semn al ascensiunii către cer) și susținut de dedesubt de o reprezentare a pământului, în timp ce mâinile lui Hristos coboară spre el pentru a-i oferi înțelepciune.4 În ceea ce privește caracterul divin al puterii regelui, în funcție de diferitele civilizații, există mai multe păreri cu privire la sediul acestei puteri sau modul prin care aceasta s-a revărsat asupra regelui. Mitul originii divine în cazul acestor regi a servit la legitimarea pretențiilor lor. Teoria conform căreia puterea regală este de drept divin apare încă din vremea Imperiului Roman, dar cunoaște o dezvoltare particulară în Evul Mediu. În Bizanț împăratul era văzut ca un Hristos încoronat sau chiar o reîncarnare a acestuia. Așa se explică de ce regii din Franța aveau sculptată întreaga genealogie a regilor din Iudeea pe fațada catedralelor din Paris și Reims, considerându -l pe Iisus Hristos ca un înaintaș al lor.5 Francii erau de părere că sediul puterii divine a regelui se afla în părul său lung, întrucât ceilalți bărbați liberi aveau părul scurt, iar în Occident oamenii erau de părere că putere a regelui căpăta caracter divin doar în momentul în care acesta era miruit. Se considera că acești principi aveau putere asupra naturii, iar alte popoare considerau că regii erau răspunzători pentru ordinea lucrurilor, așa cum este cazul chinezilor6. Danezii erau de părere că un principe excepțional putea să procure o frumoasă progenitură sau grâne bogate, dacă atingea copiii sau grânele. Așa se poate explica apariția legendei norvegiene conform căreia, în momentul morții regelui Halfdan cel Negru, trupul acestuia a fost tăiat în patru și împărțit în cele patru districte, pentru o recoltă îndestulătoare. În cazul în care țara se confruntă cu ghinion, epidemii, foamete, recolte proaste sau inundații, regele poate fi considerat responsabil7.

4

Sergio Bertelli, The King's Body. The Sacred Rituals of Power in Medieval and Early Modern Europe, The Pennsylvania State University Press, 2001, p. 6. 5 Ibidem, p.21. 6 Marc Bloch, op. cit., p. 44. 7 Ibidem, p. 41.

Bleeker afirma că regele “este înrudit cu vrăjitorul, cu preotul, cu ascetul, cu profetul, cu extaticul mistic”. El se pronunță împotriva ideii conform căreia regele este un “pater familias”, fiind de acord cu faptul că regele este o sacralitate excepțională și că este cel care face legătura între cer și pământ. Împăratul era chipul lui Dumnezeu și instanța sa unică și universală de conducere și trebuia să păstreze armonia lumii intactă8. În Anglia și Franța a apărut ideea ritului vindecător, una dintre bolile din acea vreme, scrofula, purtând numele de “boala regelui”, deoarece exista ideea conform căreia regele putea so transmită sau s-o vindece, afirmație susținută de Sir James Frazer9. Montesquieu este de părere că așa-zisa putere vindecătoare a regelui este de fapt modul prin care se dovedește influența pe care regele o avea asupra supușilor săi, această putere vindecătoare neexistând cu adevărat. Ideea conform căreia regele deține puterea de a vindeca nu este acceptată în toate zonele lumii, un exemplu putând fi cazul unui arhipelag polinezian în care se considera că regele deține atât puterea de a vindeca, cât și puterea de a cauza boli, pe când în alte zone ale lumii se vorbește doar despre forța binefăcătoare a acestuia10. Dacă luăm cazul Angliei și al Franței se știe foarte bine faptul că la baza filiației regilor din ambele țări stau populații germanice, de aici reieșind de ce aceste opinii au avut o așa influență în aceste țări: germanii considerau că regii aveau virtuți sacre, așa cum susține și Jordanes: “punându-și victoriile pe seama influenței fericite ce emana de la principii lor, n-au vrut să vadă în aceștia niște simpli muritori; ei le-au dat numele de Ase, adică de semizei”. Suveranul putea fi reales, însă tot din aceeași dinastie, așa cum afirmă Athalaric: “ Așa după cum cel ce se naște din voi... este socotit de origine senatorială, la fel și cel ce provine din familia Amalilor- în fața căreia orice noblețe pălește- este demn să domnească”. De aici rezultă originea divină a puterii principilor. Ideea legitimității individuale era slabă, pe când cea a legitimității dinastice era foarte puternică, doar membrii unei anumite familii având privilegiul de a se afla la conducerea unui stat. 11

8 9

Jean-Paul Roux, op. cit., p. 24. James George Frazer, op. cit., p. 129. 10 Marc Bloch, op. cit., p. 37. 11 Ibidem, p. 40.

În Imperiul Bizantin sacralitatea împăratului făcea ca acesta să fie autoritatea supremă nu doar în problemele laice, ci și în cele religioase. Împăratul era cel care alegea patriarhul, alcătuia și prezida conciliile bisericii, semna toate decretele aprobate de delegați. În ciuda faptului că nu putea administra cuminicătura pentru că nu era hirotonisit, relația lui privilegiată cu Dum nezeu îl plasa în miezul puterii în comunitatea religioasă, întocmind și revizuind legile bisericii fără niciun fel de restricții12. De asemenea el conferea celui desemnat să ocupe o funcție ecleziastică însemnele puterii (cârja episcopală și inelul), rostind cuvintele “accipe Ecclesiam”, ritualul săvârșit fiind asemănător celui feudo-vasalic (prestarea omagiului, jurământul de credință seniorului)13. În Occident caracterul divin al puterii regelui era dat de faptul că acesta era miruit, această practică apărând în secolele VII-VIII. Ritualul miruirii era practicat și în Egipt, așa cum atestă tăblițele de la Tell- el- Amarna, scrisoarea dinastului din Siria, Addou- Nirari adresată faraonului Amenofis al- IV- lea din anul 1500 î. Hr. : “Manahbiria, regele Egiptului, bunicul tău, l-a făcut rege pe Taku, bunicul meu, la Nouhassche și i-a turnat ulei pe cap”. Miruirea scotea în evidență trecerea unui om sau a unui obiect din categoria profanului în cea a sacrului. Primul rege al Franței care a fost miruit de preoți nu este nimeni altul decât Pepin, care afirma următoarele: “este vădit ... că prin miruire, Providența divină ne-a înălțat la tron“14. În anul 800, în basilica Sfântul Petru, papa Leon al- III- lea pune bazele unui nou ritual, cel al încoronării. Deși este incontestabil faptul că regele Carol cel Mare a fost cu adevărat un creștin fervent ("el a prețuit cu cea mai mare fervoare și devotament principiile religiei creștine", spune Einhard), în momentul în care puterea imperială i-a fost decernată din mâinile papei, el a primit un nou stimulent pentru a-și înfățișa puterea ca primită de la Dumnezeu. Astfel a început ceea ce a fost probabil campania de propagandă cea mai intensă și eficientă a Evului Mediu, cu scopul de a stabili că regii Carolingieni sunt conducători impuși de Dumnezeu în fruntea noului Imperiu Roman15.

12 13

W. M. Spellman, Monarhiile între anii 1000 și 2000, Editura Artemis, București, 2005, p. 105. Alexandru-Florin Platon, Laurențiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus: de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 205. 14 Marc Bloch, op. cit., p. 47. 15 John J. Gallagher, Church and State in Germany Under Otto the Great, University Press: Brookland, D.C., 1938, p. 57

În anul 816, la Reims, Ludovic cel Pios primește titlul de împărat prin intermediul papei Ștefan al – IV - lea, care îl miruiește, ritual urmat de cel al încoronării, moment din care aceste două elemente devin inseparabile. Tot în această perioadă apare și sceptrul ca simbol al puterii. Un argument al sacralității regelui în această perioadă este dat de expresia “nolite tangere Christum meum” (nu-l atingeți pe Hristosul meu) care scotea în evidență faptul că regele nu putea fi rănit în niciun fel16. Apariția creștinismului a făcut ca ideea conform căreia regele avea origine divină să dispară treptat, rămânând doar în conștiința populației. În concluzie, în Evul Mediu instituția monarhică era privită ca fiind înzestrată cu o sacralitate ce reieșea din relația privilegiată cu divinitatea. Această sacralitate era reflectată prin caracteristicile atribuite regilor și împăraților de către supușii lor. Printre acestea pot fi amintite puterea de a vindeca sau de a asigura o recoltă bogată.

16

Marc Bloch, op. cit., p. 50.

Bibliografie
Bertelli, Sergio, The King's Body. The Sacred Rituals of Power in Medieval and Early Modern Europe, The Pennsylvania State University Press, 2001. Bloch, Marc, Regii taumaturgi, Editura Polirom, Iași, 1997. Frazer, James George, The Goden Bough, Cambridge University Press, Cambridge, 2012. Gallagher, John J., Church and State in Germany Under Otto the Great, University Press: Brookland, D.C., 1938. Platon, Alexandru-Florin, Rădvan, Laurențiu, Maleon, Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus: de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010. Roux, Jean-Paul, Regele. Mituri și simboluri, Editura Meridiane, București, 1998. Spellman, W. M., Monarhiile între anii 1000 și 2000, Editura Artemis, București, 2005.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful