Milogul

Vântul de toamnă, rece şi umed, ţiuie în rămăşiţele frunzelor risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului. În albia sa încovoiată, Dâmboviţa îşi mână liniştit apa tulbure, galbenă şi pe-alocurea pătată cu şuviţe de sânge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbuşeşte aerul îngreuiat de-o bură rece şi deasă. Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie şi se-abat păcură pe hârcile albe de bivoli şi de boi, împrăştiate pe netezişul ruginiu din faţa zalhanalei. De-a stânga apei, cam cât prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fâşii şi petice de pământ galben decât văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiş zobite şi mucede, împănate cu muşchi, şi mai sus îi cresc două urechelniţe cu solzi groşi şi verzi. Pe prispa ferită de streaşina lată, plină cu scule, cu troace, şade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat şi ars în obraji, cu ochii mari şi albi, cu luleaua stinsă şi pleoştită într-o parte a gurii, când pifăie aruncă scrumul în sus şi-şi dezveleşte, din buzele mari şi din barba şi mustăţile cărunte şi îmbâcsite de cenuşă, dinţii laţi şi petrecuţi pe din două c-o largă strungăreaţă. Părul, muiat în untdelemn, cârlionţează pe grumajii soioşi. Cămaşa, petic de petic, strânsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept. Raluca, ţiganca lui, stă ghemuită într-un colţ al prispei. Goală puşcă, îşi cocoloşeşte gleznele sub o pătură murdară. Sânul, slab şi moale, i-atârnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflându-şi bucile galbene. Căliman, înfigându-şi pipa în brâu, scoase din poala cămăşii un clondir cu rachiu şi-l aduse la gură. — Iar gâlgâi, Călimane, zise Raluca, şi iarna vine, şi copiii-s goi... — Eh, las' să vie, las' să fie... răspunse Căliman, şi-şi scutură pletele şi începu să râdă. — O să-ţi bei cămaşa din spate, o să-ţi bei pielea de pe oase, o să-ţi bei minţile, mormăi Raluca, şi-şi zgudui copilul, rupându-i ţâţa din gură. — Ale mele sunt toate, las' s' le beau... — O să ajungi râsul ţiganilor. — Fă Ralucă, te rup în două bucăţi, azi, de duminică! răspunse mâniat Căliman, şi scoase din mâneca largă o mână numai muşchi, vine şi păr. Apoi o aduse cu binişorul pe clondir, mai înghiţi zdravăn de două ori şi-l întinse Răluchii, zicându-i blajin: — Na şi ţie, bea şi tu, căţea, bea şi tu, scorpie cu pui, că eu te bat şi tu mă sorbi.

ticăloşia lumii. uitânduse lung în ochii ţigăncii. că e Sfânta duminică.Raluca apucă clondirul şi. — Să taci. Şi deodată începu se dârdâie pe picioare în chip de joc şi de veselie.. după ce bău. spărgea pe orice punea mâna. îi zise repede: Uite-aşa. mamorniţo. după ce bolborosi câteva cuvinte. că te zvânt! — Poi. înhăţând un baros. Îl apucase din băutură. Ş-o învârtea mărunt. Te trăsneşte Ăl-de-sus. Bănănăia cu mâinile moi în jurul trupului. Să te scoli. Dar cât era de mare se clătină pe picioare. — Hai. ai pieri. pe care abia-l ridică în sus. Raluca-şi privea ţiganul înmărmurită. îi zise Raluca cu sfială. Ca o pieliţă gălbuie i se poşghi pe albul lor. Într-o zi a dat de-a azvârlita cu copilul. Ochii lui Căliman se tulburară. sa îmbată. Călimane. Într-altă beţie a înghiţit doi cărbuni aprinşi ş-a vrut să s-arunce în puţ. — L-ai crescut. noaptea fată. căţea. Dar glasul îi scăzu. bat-o Dumnezeu s-o bată. nu mai zobi pământul de pomană. Nu e păcat. eu l-am crescut. turuindu-i gura într-un cântec mărunt. — Să dorm. . Se lăsă moale şi. Şi-şi pleca capul în jos. mai bine rămânea fată. Cântecul îşi micşoră repeziciunea. ziua zace. care adormise cu un deşt în gură. ar fi păcat dacă rachiul şi mămăliga ni le-ar da SântIlie şi Dumnezeu. şi s-aprinzi jarul în vatra foalelor! Ai să munceşti cu mine. răspunse Raluca închinându-se. dar i-ai luat picioarele. strigă Căliman. Se pleca de mijloc. ai?! să dorm? răspunse el. Şi e groasă şi umflată. iar bombăni: — De n-ar fi ologul ca să cânte din mahala în mahala şi să-ţi milogească mămăliga şi saramura. — Eh. apăsând mai mult pe un călcâi. — Nu e păcat! Şi să te scoli. izbi cu piciorul clondirul gol şi-l făcu cioburi. măi Călimane. oftă şi. Picioarele îi depănă zăpăcit un soi de joc fără nici o noimă. strigând cit îl lua gura că i s-a "aprins burta". îngână Raluca. nespălată. se rezemă de zid. bat-o Dumnezeu s-o bată. supse cea din urmă înghiţitură de rachiu. punând câteva boarfe peste copilul ei. că eu l-am găsit. strigă Căliman. parc-ar fi fost o tobă care bate în depărtare. da nu doarme. bat-o Dumnezeu s-o bată. că te ia "iaca-cine". o să-ţi zic p-a lu' Sotir: Nelăută.. şi te culcă. măcar să crăpi. Şi era rău de nu vedea înaintea ochilor. să milogească. sărind în sus. aducând capul într-o parte. Răsuflarea îi pufui greoaie. Ralucă. da. da cu ce apuca. e păcat.

răspunse răguşit Căliman. că e gol ca un deşt. Scânteile. Ai fi zis că e vântul. regulată şi somnoroasă ce ieşea pe ţevile de fier. de nenumărate ori: — Ehi? hai? Ce-aţi adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în târg? Aţi dat de oameni? V-a luat gura? Ce mormăiţi? Deh! Vă ţineţi mari cu banii în pungă! Umpleţi mâna. — Vine. o ciupi de câteva ori şi. după aceste slabe licăriri care desfăceau perdelele întunecimii. luă pe sus căruciorul şi-l trânti jos. nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman şi scârţâitul ascuţit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei.. — Deh! mai bine să vină mort decât cu mâna goală.. Ai fi crezut că întreaga lume s-a dus pe copcă dacă. şi nu ştie decât două cântece!. care-şi colinda vuietul. şi e cu fluierul. o frântură de om. botezând cu praftoriţa cărbunii care îşi aţâţau din ce în ce flacările lor albăstrii. şi vesel. Aşa îngână în fundul întunericului Raluca. se stingeau una după alta. Aci se întuneca glasul.Şi-şi petrecu mâna pe după mijlocul Raluchii şi. în şiruri negre. Şi într-o clipă Căliman se repezi în prag şi îl întrebă pripit. Parcă ar fi fost un om care cânta în vis. jucând întruna. în dreptul cărbunilor din care ieşea o pară ţuguiată şi argintie. atârnându-se de lanţurile foalelor. cu ea de mijloc. târât de o fată ca de 12 ani. De la pământ la cer întunecimea era una. plutind în neştirea întunericului. se afunda în întunericul fară fund al fierăriei. Pe aşa vreme. se zăreau jucând o clipă acolo unde lunca rotocolită a Vitanului părea că se împreună cu bolta cerului. în şatră. şi copacii. înfăşat în scutece de zăblău. adâncă. la bâcu! Orbul Olănitei a adus de la târg trei sfanţi. Fumul de bură se dezlegă într-un cernut de ploaie măruntă şi deasă. cântecul se stinse.. ce tremura ca de fiori. ţinând într-o mână uscată gâtul lung al unei viori. şi vioara s-auzea limpede şi puternic. Iar după aste vorbe.. în ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit. în cârduri de steluţe. se cufunda în nemărginirea neagră şi mută. că n-ai fi zărit la doi paşi. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător câte un fulger liliachiu. Când căruciorul se opri în pragul fierăriei. împleticindu-se pe picioare. că nu ţi-ai fi găsit ochii şi gura. neagră. Căliman. neizbutind s-o ridice în braţe. Şatunci s-auzi lângă prag o jale de vioară ş-un glas de cerşetor. aci glasul se deştepta şi încurca cuvinte ciudate. aruncaţi de suflarea greoaie. trosneau şi. foalele din şatră pufniră în grămăjuia de cărbuni care rânjiră roşu şi începură să joace. . îşi încordă mâinile. săracul de el. şi rău. ş-o fi rebegit de ploaie. colea. nu cu vioara. Întreg pământul. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului. un om de la mijloc în sus. iar vioara-şi zbârnâia coardele ciupite.

bolovăni ochii săi roşii şi se răsti. De la coşul pieptului la vale îi înnumeri coastele. cu cealaltă. negri şi plânşi. se repezi asupra lui Căliman. lungi şi murdare. fetiţa care se înhăma la cărucior. Picioarele îi sunt tăiate de sus. cu genele sumese până la frunte. o şterse la fugă. pe când el. Milogul oftă. Părea un Christos oacheş în nişte zdrenţe murdare. Trebuie să fii frumos. Aduse barosul cu amândouă mâinile şi. am întins mâna.Raluca încremenise. se-abat în lături. aruncându-şi un pumn în pieptul său păros: — Ce bani ai căpătat. vino de caută". Scrâşni dinţii. Am cântat. Am milogit până mi s-a stins glasul. ca să-ţi dea de pomană cei bogaţi. şi oamenii au trecut. Trecea o cucoană. — Spune — strigă Căliman aprins de beţie. şi-acopăr ochii. Care nu te văd se duc. Şi un domn voinic şi rumen. a şoptit mă-sei: "Ce ochi negri! ce ochi mari!" "Ţi-i vând pe-un ban". că-ţi bat limba pe nicovală! Capul milogului atârna într-o parte a căruţului. întreg şi bine. Are picioarele în paie. văzând pe tată-său ridicându-se din groapă. strigă năuc: — Mai bine-ţi zdrobeam capul decât gionatele! Raluca lăsă foalele. Pe buze îi încremenise un surâs îndurător. învârtindu-l pe deasupra Milogului. E rău de tot. spune. Nişte beţe subţiri îi sunt mâinile cu degetele ascuţite. care te vad spun câte ceva. negru ca păcura. aş da!" O fetiţă. înhăţă coada unui baros. Un chip turnat în ceară. închise ochii şi întinse mâinile pe dricul căruciorului. gătită ca o sorcovă. repezi barosul în dricul căruciorului. priveau adânc şi blând. Şi deschizând ochii mari şi băşicaţi de lacrimi. am plâns. N-au vreme să-şi desfacă punga. Am răbdat zgârcenia şi vorbele până n-am mai putut." Şi i-am spus cu amarul în gât: "Vino de răscoleşte. Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele părului. îl înhăţă de-o mână. În tot acest monstru nu trăia decât capul. îşi rezemă vioara de piept şi urmă cu un glas bun: Oamenii din târg trec repede. voinic. care pufniră lung cea din urmă răsuflare. Dacă aş avea. de dogoare şi de o ură ce-l ardea de-a lungul pieptului — cum ţi-a fost cântecul ăl nou? Cum ţi-a mers târgul? Spida. A băgat mâna în buzunar şi a scos-o goală: "Ah! ce murdar!" I-am răspuns. mi-a zis în faţă: "Ce urât e!" "Închide ochii şi dă-mi. Treceau doi inşi. De-a surda le cânţi. dau din umeri şi se duc — cârduri vesele pe două picioare. Căliman sări în groapa din care bătea la nicovală drept în ochii milogului şi. Au treburi multe. cu lacrimile în ochi: "Cine n-ar vrea sa fie curat?" Un tânăr spunea cu scârbă tovarăşului: "Uh! cum cere!" "Cer fiindcă n-am. Nu i se vedea decât jumătate faţa. iar în locul lor. Lacrimile i se rostogoliră pe obrajii săi albi-gălbenii. Şi ochii săi mari. două răni cârpite petic de petic." În Căliman s-aprinseră mânia şi rachiul. — Oh! târgul e rău! zise blajin Milogul. ştergându-şi năduşeala neagră de pe frunte. strigând: . poleită de lumina jerăgaiului. jucându-se cu un lanţ de aur. că oamenii sunt bine îmbrăcaţi. Tot trupul lui e o mână de carne galbenă-vineţie. Faţa sa arsă îngălbeni. unul din ei şopti: "Să nu-l crezi.

În goana lui de nebun. Cui poartă Dumnezeu de grijă? De cine are milă dacă nu de nenorociţi? Cum de nu aude şi nu vede ceea ce surzii şi orbii ar auzi ş-ar vedea? De ce să nu-l zidească din nou şi pe el.. n-ar mai întinde mâna la trecători. ajunse la talpa prispei. fără a se mai uita îndărăt. În mintea lui de nefericit toate s-amestecă. Ochi nu i-ar trebui.. pe roatele care-i călcau inima când se învârteau. Buzele îi tremurară şi strânse aşa de tare din ochi. Raluca izbuti să îl dea pe uşă afară. închisă într-o ţeastă de os. Măcar o dată. simţită ca un nod în gâtlejul sau. se zbuciumă pe loc şi bănănăi mâinile întocmai ca picioarele unui om care ar fugi. s-afundă. cu cele două şiroaie de lacrimi curgând de sub pleoape până pe piept. în fusul subţire al gâtului.. se impiedică şi căzu lat.. apoi. de frică. Căruciorul se răsturnă. ar închide ochii. Cu ochii nu umbli! Şi aşa de vie-i fu închipuirea.. încât îi fulgerară scântei şi se stingeau într-o negură fără fund. să-mi murez inima. năbuşindu-şi o adâncă şi caldă oftare. pe lângă dorul de-a putea umbla. numai să scape odată de cele patru roţi! S-ar mulţumi să sară ca o broască.... O mânie de foc. Nişte picioare zgârcite şi să poată să-şi legene trupul în două cârje.— Ce-mi foloseşte stârvul ăsta?. Toată viaţa. Lasă-mă. Cu mâinile nu umbli. Şi n-ar mai cânta cu vioara. Se rumeni în obraji. Raluca lungise iarăşi pe bietul Milog în căruciorul său şi plecase repede să-şi vadă de copil. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vântul. în adăpostul său obişnuit în care-şi trudea mintea şi-şi plângea chinul. slab şi frumos se învârtea. ai jura că e un cap de moaşte care plânge.. Ah! dar fie şi nişte picioare strâmbe. lasa-mă. se sting. care începuseră iarăşi. cu buzele mici şi strânse una într-alta. Raluca se lupta cu Căliman. Un singur picior şi altul de lemn. ca prins de friguri. — Se ceartă cu oamenii. căci se speriase din somn şi ţipa cât îl lua gura. la cap. Bolborosi de câteva ori: "Măcar o dată să dau". După câteva îmbrânceli. Nu ştie sa ceară. ş-ar coborî văi. să se târâie ca o şopârlă. Şi cât de sfânt şi de frumos pare la lumina galbenă a jarului care se stinge! Cu ochii închişi. Ş-ar sui munţi. Ar scăpa de ruşinea de-a cânta cu vioara şi de-a boci: . cu faţa în sus. deschise ochii repede. Capul lui mare. ca pe ceilalţi oameni? Oh! dacă ar fi întreg. Ţiganul se împletici în noroi. închise ochii şi adormi.. cu nasul subţire şi cu nările curmate de durere. Mâinile şi rămăsiţa de trup îi îngheţară. îşi trânti cu dezgust mâinile în lături şi sparse între pleoapele ochilor lacrimile. că surâse. Mâini nu i-ar trebui. Şi şchiop.. uite.. Apoi se pipăi grabnic la şolduri şi. înghiţindu-şi durerea. Milogul era singur. şi Milogul se rostogoli cu faţa în jos. măcar o dată să dau. părându-i-se că cade casa pe el.

. Căliman. c-o tâmplă înfiptă în colţul ascuţit al nicovalei. nu treceţi p-un biet olog. trezit din somn şi din beţie. fără răsunet. care sugea cu bucile umflate din sânul moleşit al Raluchei.. Te mănâncă viermii în fundul ocnei. Şi privi lung la copilul slăbănog şi galben... Unde o să mai găsim altul?. În pragul uşii întâlni pe Raluca şi se opri văitându-se: — Fă. cui." "Ne sperie copiii. Ar fi trebuit să aibă şi el picioare. Cărbunii măcinaţi de foc s-au stins în gura foalelor.. căci poate şi nu vrea. Ba chiar a umblat de-a buşile.. În întunericul fierăriei nu s-auzi decât un oftat şi o izbire îndesată. fă. să nu-i fie ruşine. Roatele scârţâiră şi.. o trânti cu mânie şi o făcu ţăndări. scuipându-l în obraz: — Aş! ăsta e-al meu. şi-şi simţi carnea picioarelor ruptă şi oasele trosnind. nu-mi lepăd copiii. pe cei care se veselesc la umbra deasă a nucilor. A fost dar şi el." "Ne strică pofta de mâncare!" Dacă ar fi întreg. Ar scăpa de cei care-i spun fără milă: "Ce urât e!" "Ce murdar!" "Ar trebui să-l culeagă comisia. Raluca îşi strânse copilul la sân şi-i zise.Fraţi în Hristos.. cui poartă de grijă Stăpânul lumii? E mai rău ca un om.. Ar scăpa de ruşinea de-a zice după vioară: "Bogdaproste! bogdaproste!" Ar scăpa de ticăloşii care-l iau în râs şi-i pun pietricele în mână. Şi vara n-ar mai privi cu jind. să nu-l bată. ar scăpa de bătăile care nu mai au în ce izbi şi de scuipatul lui Căliman. văzu pe bietul Milog odihnind de veci. făr' de picioare. surioare. să fugă. A doua zi... . să nu ceară. Eu sunt ţigancă. să alerge. să nu întindă talerul. om ca toţi oamenii. Cine o să mai cerşească. înhăţând vioara de lângă dânsul. scurtă.. să nu-l scuipe.... Cui. Parcă auzi două lovituri de ciocan căzând pe nicovală. O amintire îi licări ca dintr-un vis dureros şi depărtat. să meargă fără roate. din arşiţa soarelui.. Călimane!. spăimântat. făr' de trup. se duse alene ca să lucreze. Milogul se zgudui. fugi bătându-se cu pumnii în cap.. să muncească. Întinse repede mâinile şi se agăţă de nicovala care lucea în ochii săi tulburaţi. să nu cânte cu vioara. când Căliman. Un lac de sânge închegase pe cioburile viorii. copilul găsit la răspântii.. s-a omorât Milogul.