1.

Notiuni fundamentale

1.1. Obiectivele cursului

Teoretic

însuşirea unor concepte, definiţii, norme, valori modele înţelegerea întrepătrunderii dintre ştiinţele comunicării şi fenomenul politic formarea unui concept de „comunicare politică”.
formarea unor deprinderi privitoare la tehnicile de comunicare politică aplicarea lor în practică.

Practic
 

specialistul în comunicare este un specialist al “cuminecării”

termenul de comunicare se opune celui de cuminecare

“societatea modernă este caracterizată de comunicare, un proces prin care „te înţelegi” cu cineva, transmiţi date, sensuri, înţelesuri; în schimb, cuminecarea este procesul prin care „te subînţelegi”, transmiţi subînţelesuri. Comunicarea este „de ceva”, în vreme ce cuminecarea este a ceva; comunicarea este ceva „fără rest”, cuminecarea fiind întotdeauna „cu rest”, adică trebuie să rămână ceva nespus, surprins, intuit[1] societatea modernă se bazează pe comunicarea digitală, exactă, cu sensuri definite, „cuminecarea” este întotdeauna ceva care scapă specializării întrucât are loc în registrul nespusului. [1] Constantin Noica, “Viaţă şi societate”, în: Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pp. 188-192.


Comunicarea ca “infectare”
 

procesul de comunicare este specific atât animalelor cât şi oamenilor. La nivelul animal, a comunica este echivalent cu a infecta.
 

Un animal comunică frică sau ostilitate „infectează” pe celălalt cu o stare a sa.

În sens social, comunicarea animală este transmitere de mesaje sau semnale privind pretenţiile teritoriale. În ambele cazuri, importanţa comunicării stă în efectul ei.
Routledge Encyclopedia of Philosophy

Comunicarea ca “infectare”
 

La oameni comunicarea are loc într-un mod similar: se folosesc
  

semnale emoţionale, limbaj corporal, semne inconştiente,

a comunica eficient înseamnă
 

a împărtăşi un sens (înţeles) cu cineva, a face pe cineva să aibă aceeaşi idee ca şi noi.
semantica frazei, pragmatica frazei:

 

Destinatarul mesajului înţelege
 

ştie că fraza a fost rostită ironic, condescendent sau fastuos; nu ştie aceste lucruri dacă emiţătorul mesajului nu doreşte ceea ce înseamnă că putem induce în eroare un destinatar.

1.2. A înţelege comunicarea

termeni-cheie

Înţelegere
  

a mesajelor primite a persoanelor care comunică prin comunicare înţelegem idei şi oameni. existenţa grupurilor şi structurilor sociale este condiţionată de comunicare. implicarea activă într-un proces comun. structuri, reguli, norme, fără de care comunicarea nu ar avea loc. persoana umană îşi asumă rolul sursei unui mesaj pe care doreşte să-l facă inteligibil pentru ceilalţi rol ce presupune putere, autoritate

Formarea de comunităţi

 

Participare

Organizare

comportament, interpretare de rol, postură

1.3. Structura procesului de comunicare

     

Emiţătorul Mesajul Codul Semnalul Canalul de transmitere Receptorul

Emiţătorul
cel care transmite mesajul.  unul sau mai mulţi indivizi care are (au) intenţia de a transmite un mesaj.


 

codifică mesajul în acord cu un limbaj cunoscut de către un destinatar identifică destinatarul emite mesajul în condiţiile în care destinatarul îl poate recepta şi decoda.

Mesajul

o informaţie, un conţinut informaţional, având o structură codificabilă într-un mod standard.

Un mesaj necodificabil este un non-mesaj

de pildă o emoţie despre care spunem că „nu o putem descrie”

Codul

un set de reguli de codificare a informaţiei

exemplu limba naturală, cu reguli gramaticale, reguli logice alte limbaje specializate.

include semne, definiţii ale semnelor, relaţii între semne, reguli de formare a expresiilor, reguli de decodificare.

codul trebuie să fie cunoscut atât de emiţător cât şi de destinatar.

Semnalul

mesajul codificat şi transformat în entitate materială mobilă (adică poate fi transmis).

Canalul de transmitere

Posibilitatea de a transmite un mesaj codificat depinde de existenţa unui mediu prin care semnalul este transportat.

mediul de transmitere şi de receptare a semnalului se numeşte canal.

exemple: sistemul de antene, cablul, aerul, lumina, apa, sunt exemple de canale de comunicare.

Mai există şi aşa-numitele canale ale receptării,

medii perceptive ale persoanei destinatar: văzul, auzul, pipăitul, gustul, mirosul

Receptorul

persoana sau persoanele care primesc mesajul şi îl decodifică, adică destinatarul. unul sau mai mulţi indivizi care

 

au capacitatea de a cunoaşte şi decodifica mesajul (sunt în posesia codului), se află în proximitatea canalului de comunicare, deci pot primi semnalul, Sunt în acelaşi timp capabili de o reacţie sau răspuns

1.4. Canale ale receptării

Canalele perceptive ale receptorului sunt filtre ale comunicării Unele persoane au o preferinţă pentru imagine, altele pentru sunet, iar în anumite cazuri aceste preferinţe se manifestă în mod inconştient

Canalul vizual
În comunicarea verbală  ne permite identificarea persoanei care vorbeşte, stabilirea unui contact vizual cu ea. În comunicarea non-verbală  permite aprecierea mimicii, gesturilor, vestimentaţiei, distanţei, poziţiei, a ticurilor şi altor mişcări care modifică comunicarea.  acces la simboluri şi imagini. Lumina  Condiţia de posibilitate a activităţii canalului vizual  principala sursă a dezvoltării unor tehnici specifice  factor perturbator, prin exces şi prin absenţă.
 
 

Conotaţiile mesajelor care fac apel la canalul vizual sunt multiple. când spunem că ceva este „invizibil”?
inexistent, intim, ascuns, din altă lume. „A vedea”, „văd bine”, „văd ceea ce spui”, sunt conotaţii alegorice ale adevărului, lipsei de iluzii, inteligenţei.

Canalul auditiv

important mai ales pentru comunicarea verbală şi pentru cea paralingvistică.

Tehnicile adresate acestui canal se bazează pe  controlarea condiţiei de posibilitate a activităţii lui, adică sunetul, (prin obstacole, aer, presiune etc).
 
     

Sunetul face posibil auzul Sunetul perturbă auzul.

prin exces, canalul auditiv este afectat prin lipsă, canalul auditiv este făcut inutil. Conotaţiile sunetului Ce este „de neauzit”? nefiresc, nenatural, fantastic. „Am auzit” poate conota: lipsa de siguranţă sau, dimpotrivă, credibilitatea mărturiei.

Canalul tactilo-kinestezic
  
 

cel mai util comunicării non-verbale. Atingerea: alterează sau amplifică comunicarea verbală. Pipăitul
dă mărturie asupra materialităţii corpurilor, face posibilă sesizarea familiarităţii sau accesibilităţii lor.

Cutume legate de atingere  „Toma necredinciosul”  Atingem şi simţim: o suprafaţă, o temperatură, un tremurat, o asperitate, o textură  Ne formăm o reprezentare asupra gradului de familiaritate cu obiectul.

Ce este tangibil? Intangibilul:

uman, apropiat, firesc, „sacru”, diferit, străin, periculos.

 

Posibilitatea de a atinge este un filtru gnoseologic puternic.

Canalul olfactiv

decisiv în comunicarea non-verbală şi verbală.


 

Mirosul presupune întotdeauna apropierea de un obiect.

semn sigur al proximităţii obiectului. indică gradul de siguranţă sau de risc pe care îl conţine un anumit obiect. furnizează mesaje directe asupra plăcerii sau pericolului un mecanism de apărare ale organismului complementar imaginii şi gustului.

  


„Ce nu ne place să mirosim?” Ce ne place să mirosim?

mirosul a ceea ce este necomestibil mirosul unui produs nou, mirosuri de tutun, băuturi, mâncare Lucruri plăcute, chiar dacă nu au un miros.


mirosul este o senzaţie privată, greu de descris, greu de refuzat.

Canalul gustativ

cel mai intim dintre toate canalele

 

senzaţiile gustative sunt accesibile unei singure persoane gustul preia senzaţia prin atingere directă cu obiectul obiecte care pot fi interiorizate, ceea ce poate fi gustat este comestibil.


 

Gustul este ultima senzaţie la care apelăm în perceperea unui obiect

 

Conotaţiile culturale ale gustului fac parte din sfera culinară tehnicile de comunicare vor amplifica aceste asocieri

Necesită un grad maxim de încredere, furnizat anterior de celelalte canale Dacă un obiect a fost conotat cu nesiguranţă de către celelalte simţuri, nu-l vom gusta.

Se acordă un „gust” aventurii, muzicii, oricărui tip de serviciu sau produs.

1.5. Factori ai eficienţei în comunicare
Procesul de comunicare se desfăşoară sub influenţa următorilor factori:

Predispoziţia receptorului vizat


Predispoziţia de a crede ceea ce este conform cu propriul interes

Fiecare receptor este un bagaj alcătuit din cunoştinţe dobândite, percepţii asupra vieţii, educaţie, convingeri şi temeri, identităţi de grup sau de familie etc. Întreg acest bagaj acţionează ca un cod de interpretare, foarte complex, şi influenţează accesul receptorului la codul mesajului transmis de către emiţător. Psihicul sau firea receptorului induce acestuia o selectivitate subiectivă faţă de anumite mesaje. Ne interesează ceea ce nu ne irită, nu ne accentuează o stare proastă sau dimpotrivă ne ajută să ne simţim mai veseli. Pe de altă parte, suntem mai puţin atenţi la mesajele care ne produc stări dezagreabile. Fiecare individ are anumite priorităţi în satisfacerea unor nevoi fundamentale. Acestea vor influenţa dispoziţia sa de a recepta mesajele. De exemplu: valoarea individuală, acceptarea de către un grup, autopreţuirea, siguranţa, deprinderile, cunoştinţele, puterea de care dispune, reprezintă tot atâtea nevoi primare la care indivizii încearcă să se acomodeze. Calitatea lor de receptori va fi întotdeauna afectată de starea individului în raport cu aceste nevoi. Este vorba despre tendinţa oricărui individ de a se situa echidistant sau armonic faţă de anumite tensiuni sau excese la care ar putea fi supus. Exemple de asemenea tensiuni: nevoi-dorinţe, public-privat, presiuni imediate-proiecte. În cadrul procesului de comunicare, indivizii evită să se angajeze în subiecte care i -ar expune acestor tensiuni. Mesajul trebuie să ajungă la receptor în forma în care a fost trimis. Nu este vorba aici numai de fizica transmisiunilor în eter ci şi de situaţii banale cum ar fi vicierea fidelităţii prin vorbirea în batistă, vorbirea cu spatele spre receptor, accentul, tonul nepotrivit etc.


Necesităţile primare ale individului


Dorinţa de armonie


Fidelitatea mesajului


Deprinderile şi experienţa comunicatorului Claritatea mesajului

Este vorba despre o anumită perfecţiune pe care un comunicator trebuie să o atingă în ceea ce priveşte dicţia, gramatica, ortoepia. Un comunicator profesionist este în acelaşi timp plăcut ca aspect şi mimică.
Se referă la utilizarea unor termeni cunoscuţi, simpli, accesibili. Aceasta nu înseamnă eliminarea termenilor tehnici sau metaforici ci utilizarea lor în mod controlat, adică numai atunci când ei contribuie la claritate.

1.6. Comunicarea analogică şi digitală

    

Limbajul analogic


  

Exemple:

este direct, plastic, sugestiv. Se bazează pe asemănare, asociere şi analogie, mesajele pot fi decodificate inconştient. Este un limbaj accesibil atât oamenilor cât şi animalelor, funcţionând la nivelul sistemului nervos vegetativ. nu conţine mesaje directe ci sugestii pe care destinatarul le desprinde, uneori fără a-şi da seama de aceasta, printr-un mecanism de imitare. o cloşcă ciuguleşte boabe iar puii fac la fel. o mamă mănâncă demonstrativ iar copiii înţeleg ce trebuie să facă, mama spune „miau-miau” iar copiii înţeleg că se referă la pisică. este simbolic şi abstract, Poate fi înţeles numai prin decodificare conştientă, la nivelul sistemului nervos central. presupune un cod şi definiţii exacte şi conştientizate, bazate pe o corespondenţă unu la unu între termeni şi definiţii. Limbajul verbal este limbaj digital.


   

Limbajul digital

Cele două tipuri de limbaj se completează reciproc, neputând funcţiona independent.

1.7. Comunicarea ca proces cibernetic

comunicare înseamnă, din punctul de vedere al comunicatorului, rezultatul obţinut. Caracterul cibernetic al procesului de comunicare

Comunicarea presupune o organizare de tip program, cu etape logice

intenţii, comportamente, rezultate: paşi ai unui algoritm de felul următor:

Pasul 1, al intenţiei

 

Pasul 2, al comportamentului
     

culegerea de informaţii, analiza, decizia asupra lor. Asigurarea asupra faptului că ştiu ce vreau. îmi definesc acţiunea şi modul de a comunica, acordând acţiunea cu interlocutorul. dacă acestea nu sunt cele aşteptate, este necesară o întoarcere la primii doi paşi. Mai întâi ne întoarcem la pasul 1: verificăm dacă intenţiile noastre au fost riguros construite: poate într-adevăr nu am ştiut bine ce doream să obţinem. Dacă rezultatele sunt arbitrare, ne întoarcem la pasul al doilea verificarea acordului acţiunii noastre cu interlocutorul şi modul în care transmitem mesajul. este posibil să judecăm interlocutorul, să gândim că „El nu e OK”, sau să repetăm acelaşi lucru ca şi prima dată, fără să ajustăm mesajul.

Pasul 3: evaluarea rezultatelor

1.8. Caracterul pragmatic al comunicării

„a fi pragmatic”,
 

A fi conştient de scopul mesajului, evitând limitarea la sens şi la codare. Pragmatica: acea parte a semioticii care studiază raportul între limbaj şi subiect, adică efectul limbajului asupra subiectului.
 

Formularea unui enunţ astfel încât efectul să fie obţinerea unui comportament dorit din partea receptorului a formula un enunţ mizând pe dimensiunea sa pragmatică.

pragmatica nu se ocupă cu ce spune mesajul, ci cu felul în care spune Vizează acţiunea destinatarului ca efect al receptării mesajului.

Din punct de vedere pragmatic, validarea unui enunţ depinde de aptitudinea sa de a produce un comportament.

un enunţ adevărat nu e cel care are dreptate, ci acela care obţine un efect.

 

Pentru pragmatică, limba este un instrument şi mai puţin un sistem. pragmatica
 

nu operează cu propoziţii ci cu enunţuri, cu propoziţia privită ca produs al unei acţiuni de enunţare şi nu ca structură gramaticală

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful