Leoaică tînără, iubirea este o poezie de Nichita Stănescu din volumul O viziune a sentimentelor, apărut în 1964.

Leoaică tînără, iubirea face parte din lirismul erotic, fiind unul din textele de referință ale lui Nichita Stănescu. Titlul presupune o comparație eliptică și inversată, iubirea fiind asemănată unei leoaice tinere. Titlul are de asemenea valențe metaforice, iubirea fiind o "leoaică" ce presupune sălbăticie, instinctualitate, libertate, eleganță - trăsături care îșî sporesc intensitatea prin adjectivul "tânără "care sugerează agilitate, vitalitate. Se produce un transfer semantic în sensul că ideea care i se asociază unei leoaice tinere și anume, agilitatea si celelalte calități exprimate mai sus sunt atribuite planului iubirii. Poezia încadrată în volumul O viziune a sentimentelor insistă ca și primul volum, Sensul iubirii pe ideea că sensul lumii, rostul care i se atribuie acesteia este de fapt cel al iubiri. Textul este organizat in 3 strofe, de dimensiuni diferite, cu versuri libere, care se potrivesc traseului iubirii ca experiență unică, răvășitoare. Începutul primei strofe este reprezentat chiar de titlul poeziei, ideea centrală fiind aceea a unei iubiri inevitabile, primejdioase, neașteptate. Deloc întâmplătoare, verbele din sfera semantică a agresivului: „mi-a sărit în față”, „mă pândise” ,„m-a mușcat de față” „colții albi mi i-a înfipt în față” sugerează că iubirea apare brusc, fără putința de a se interveni. Semnele acestei apariții neașteptate rămân pe față, sugerându-se că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse. Se remarcă mărcile eului liric exprimat prin pronumele personale la persoana întâia „mi”,„mă”,„-m”. Strofa urmatoare este centrată pe relația eului liric (îndrăgostitului) cu lumea. Prin adverbul de timp „deodata” se marcheaza transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit care devine un fel de „centrum mundi” (un centru al lumii). Natura este aceeași, dar receptarea ființei îndrăgostite cunoaște alte dimensiuni, căci sufletul prins în mrejele iubirii are intuiția unei lumi perfecte imaginată "ca un cerc de-a dura" , cercul fiind un simbol al perfecțiunii. Altfel spus, în viziunea lui Nichita Stanescu iubirea cunoaște capacitatea genezică, prin ea se poate vorbi de o altă naștere a universului. Imaginea unei ciocârlii, pasăre micuță și solară care tinde spre lumină se poate interpreta ca o manifestare plenară a fericirii ce poate fi atinsă printr-o iubire copleșitoare. Ultimele versuri surprind raportul eului liric îndrăgostit cu sinele sau, mână îndreptată spre sprânceană, spre tâmplă, sau bărbie, nu mai recunoaște calea dintotdeauna, nu mai are percepția clară a propriei ființe. De aceasta dată apare mișcarea „alenă” a leoaicei arămii, cu mișcările viclene, epitete care induc ideea maturizării sau a consumării sentimentelor erotice. Repetiția din final urmată de punctele de suspensie „încă o vreme/Si-nc-o vreme...” potențeaza ideea de continuitate, de permanenta a iubirii. Căci iubirea, ca forma a spiritului, se pare că învinge timpul, conferind profunzime vieții. Poet al iubirii, chiar din primele volume, Nichita Stănescu sugerează că de fapt sensul iubirii este însuși sensul lumii, iubirea fiind o lume a sufletului despre care poetul vorbeste în texte nonconformiste ce respiră libertate.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful