UNIVERS ALEATORIU CU UZO SI SIRTAKI

de Aurel Cărăşel Marea foşnea stins la picioarele noastre. Cu o zi înainte, fusese furtună în larg şi ţărmul era înţesat cu scoici, alge şi crabi morţi. Soarele ţesea printre norii subţiri o pînză cerată, aburind lumina zilei. Parcă ne găseam într-o poză îngălbenită, cu domni în pantaloni de baie pînă la genunchi şi domnişoare cu costume ce nu le lăsau decît braţele şi pulpele goale. I-am spus-o şi lui Edurad, iar acesta a dat absent din cap. Pe nisip, pînă în depărtare, nu se zărea nimeni, în afara noastră. Ne aflam de mai multe zile pe plaja strînsă ca într-un cleşte de braţele golfului, încercînd să scăpăm de agitaţia şi de stresul cotidianului de pe continent. Jucam interminabile partide de şah, înotam pînă departe în larg, acolo unde culoarea albă devenea azurie, făceam gimnastică aerobică, apoi ne lăsam arşi de soarele începutului de toamnă, regretînd absenţa femeilor. -Nici o femeie! decretase ferm Eduard. Nu te lasă o clipă să te bucuri de frumuseţile naturii. Li se pare că sînt mai grozave decît ea. Aşa că eram singuri. Beam bere şi aruncam cu sticlele goale după albatroşii prea obraznici. Plaja era numai a noastră, proprietarul închiriindu-ne-o la un preţ de nimic. Serile, mergeam la restaurantul pescăresc din celălalt capăt al insulei şi Stavros, grecul cu ten măsliniu şi păr cîrlionţat, ne servea cu specialităţile ciudate ale adîncurilor albastre, de existenţa cărora nu ştiusem niciodată. Lui Eduard începeau să-i sclipească ochii după cea de-a doua măsură de uzo şi-i chema pe lăutari lîngă el, să-i cînte un sirtaki la ureche. Cînd ritmul atingea paroxismul, sărea pe masă şi dansa, ţinîndu-şi coatele strîns lipite de trup. Izbea cu tocurile în pînza apretată şi chiuia. Nu avea nici o picătură de sînge ele în vine, aşa că nu conteneam să mă mir, mai ales cînd se lăsa pe vine şi-şi lua paharul, închinînd în direcţia mea: -Henry, îmi eşti prieten bun, aşa că pot să-ţi spun: las-o naibii de civilizaţie, că şi-aşa o s-o ia dracu’ în curînd. Vino şi joacă lîngă mine, cît se mai poate. Cît încă faţa lumii mai arată aşa. Cuvinte de om beat, pe care le uita cu regularitate a doua zi. Îl căram, ajutat de Stavros grăsanul, pînă la birjă şi acasă îl întindeam îmbrăcat pe pat. Mă azvîrleam, la rîndu-mi, într-al meu şi ascultam, cu mîinile sub cap, cum sforăie abia acoperind vîjîitul stins al brizei de sub ferestre. Uneori, proprietarul ne căuta pe plajă şi ne lăsa corespondenţa întrun coş de răchită, pe fundul căruia descopeream şi bucăţi parfumate de aneki, prăjitura cu portocale specifică insulei. Scrisori primea mai mult Eduard: de la laborator, de la poligonul de experienţe. Mie-mi veneau

1

dar. În larg. M-am frecat la ochi. există o multitudine de forme ale timpului. pentru că nu există un singur timp. Ştiam totul. cu cercetările sale teoretice în domeniul fizicii temporale. Ca şi acum. -Nu ţi-am povestit niciodată cu ce mă ocup acolo… spuse răguşit şi arătă cu bărbia spre larg. Umplîndu-l apoi cu un alt lichid. Formulele matematice nu le-am înţeles. de la Londra sau de la Roma. -Nu există călătorie în timp. unele fiinţe trăiau mai mult. Ceea ce ne diferenţiază pe noi de plante sau de minerale nu este structura materiei în sine. forma acestuia urma să se modifice după profilul ocupantului. Medită cîteva clipe. ci aceea a timpului. pînă în cel mai mic amănunt: Institutul. care pot fi combinate într-o infinitate de moduri. Vîntul le ridica şi le risipea pînă departe în larg. În poligon. apoi le rupea în bucăţele. se efectua chiar în acea dimineaţă o experienţă de destructurare cronologică. lumea obişnuită. lăsa impresia că a uitat. regnurile nu se deosebesc între ele decît prin timpul lor individual. apoi mătură cu palma piesele de pe tablă. Eduard îşi termină de băut ultimele picături din sticlă şi o azvîrli către tufele de mirt din spate. cel ce asemuise timpul cu un rîu în apele căruia… Una dintre bărci dispăruse. marea clipocea leneş. îmbrăcînd în spumă stînca verzuie în formă de cap de cal. spunea Eduard. institutul.vederi de la Paris. dar timpul său de manifestare era mult prea lent ca să devină perceptibil. Memorii cronobiologice. Minţea. dar pe oglinda mării lumina cerată nu contura decît o singură velă. de fiecare dată. În noi curgeau timpuri diferite. examinîndu-şi unghiile. teanc. Gestul său vag accepta mai multe înţelesuri pentru acest acolo: continentul. Eu aşezam vederile în coş şi acasă le puneam. solida şi străvechea soluţie temporală oferită de Heraclit. Fără să mai ştie. peste celelalte de pe noptieră. punctînd albastrul zării. două bărci de pescuit îşi ridicau pînzele albe pentru a profita de briză. Din această cauză. zonele de vacuum cronologic. La cîţiva paşi. Şi poate că şi piatra îşi ducea propria existenţă. -Regnurile. spuse Eduard şi se ridică încet de pe cearşaf. De aceea. Eduard le citea mormăind înjurături în surdină. Timpul în sine este o structură formată dintr-un număr finit de linii. Îmi spusese de nenumărate ori. capitalele prin care rătăcea cu trupa ei de mascalzoni mucoasa de fiică-mea. Există numai timpuri individuale. formulele de bază pentru timpul standard… Aiureli! Dintotdeauna fusesem de acord cu buna. La ele ne străduim să ajungem. 2 . care coboară pînă la rădăcinile Clipei Dintîi. ecuaţiile circulare de dispersie. dar am priceput comparaţiile: era vorba de ceva asemănător cu extragerea apei dintr-un recipient. altele mai puţin.

În apropiere de centru. cu şepcile albastre date pe ceafă şi ridicau din umeri. Stînca cu formă de cap de cal se legăna în vîntul subţire al pustei. cu mîinile în buzunare. cu un gust de fiere sub limbă. Universuri posibile în trei dimensiuni… Hmm! M-am îndreptat spre ţărm. Nimeni nu auzise de Stavros sau de restaurantul său. dar lîngă mine nu se afla nimeni. Am revenit acasă. ne-am dus să mîncăm specialităţi marine şi să bem uzo la restaurantul lui Stavros. Excursia? Eduard a ridicat din umeri. în lumina cerată. nici Paris. Acolo unde ar fi trebuit să se legene oglinda vălurită a mării creştea spinarea molcomă a unei cîmpii. Nici o pasăre.nici Londra.Stăteam în picioare pe o plajă pustie. domnule Stavros. să-i surprind privirile. cu un zîmbet strîmb. în burta continentului. Dacă ne terminaserăm excursia. Doamne-Dumnezeule. 3 . gata s-o pornească la păscut. nici Roma nu reprezintă altceva decît proiecţii posibile în trei dimensiuni. pentru că. M-am răsucit către Eduard. ne-am holbat uluiţi la clădirile scunde. Pe o plăcuţă metalică scria cu litere galbene: "Punct spaţial de cercetări cronozofice. De cealaltă parte a ţărmului se găsea însă un bulevard care străbătea podul suspendat şi se înfigea departe. Seara. Îngrijitorii de la pompele de vacuum ne priveau serioşi. ce-aş mai fi băut un uzo şi ce-aş mai fi jucat un sirtaki. baza intermediară din drumul spre Oslo. două azururi indolente. ne puteam întoarce oricînd. înconjurat de un gard metalic de protecţie. Lîngă o mare albastră şi pustie. Nici o pînză. Ne-am întors la vilă ocolind dîmburile şi tăind chiar prin inima tufişurilor de leandru. cu diametrul de vreo 15 metri. Ei nu puteau să ne indice altceva decît orarul curselor directe către Fonawryetta. nu-i aşa? . cu aspect futurist. Cerul şi apa. În locul căsuţei cu verandă şi cu acoperiş de olane viu colorate ne aştepta un tub uriaş. Universuri posibile în trei dimensiuni".

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful