1

COPILUL DE VÂRSTĂ ŞCOLARĂ (7-13 ANI)

Copilul de vârstă şcolară (7-13 ani) are mai multă independenţă faţă de familie; prietenii şi profesorii au tot mai multă influenţă asupra lui. La şcoală, copilul trebuie să accepte reguli noi, chiar dacă pe unele, din perioada preşcolară, continuă să le respecte. Timpul afectat jocului scade, iar cel dedicat învăţăturii creşte. (fig.1) În cursul acestor ani, copilul nu se dezvoltă numai fizic, ci şi psihic şi social. Personalitatea sa se dezvoltă, temperamentul şi respectul faţă de sine însuşi se conturează, dar sunt încă influenţate, în mare parte, de părinţi şi de alţi adulţi. Deprinderile sociale se dezvoltă în cadrul familiei şi a grupului de prieteni. De aceea, comportamentul şcolarului necesită supravegherea şi intervenţia părinţilor şi a adulţilor din jur. Posibilităţile sale de comunicare cresc considerabil. Pentru a se dezvolta armonios, legătura copilului şcolar cu membrii familiei este esenţială. Şcoala oferă posibilităţi imense de dezvoltare multiplă, în cadrul căreia copiii supradotaţi se pot remarca. În acest timp, tulburările la învăţătură încep să creeze probleme atât copilului, cât şi familiei şi profesorilor. Bolile cronice fac viaţa dificilă copilului şcolar, dar acesta poate fi îngrijit pentru a avea în continuare o dezvoltare şi un ritm de viaţă aproape normale. Dezvoltarea fizică În primii ani de şcoală, copilul creşte mai încet, în comparaţie cu perioada preşcolară sau cu cea care va urma, în adolescenţă. Copilul câştigă în greutate aproape trei kilograme pe an, iar în înălţime aproximativ cinci centimetri

(vezi tabel de creştere Mayo-121). (fig.2) Atât muşchii mari, cât şi mişcările fine se dezvoltă şi sunt accentuate de exerciţiile fizice. (fig.3) La această vârstă, băieţii şi fetele cresc diferit. Fetele tind să fie mai înalte şi mai grele decât băieţii, la începutul acestei perioade.Către 13 ani, băieţii încep să câştige în înălţime şi să le depăşească pe fete. (Fig.nr. Psych). (fig.4) Copiii au un ritm diferit de creştere, dar, dacă copilul tău îţi pare deosebit de scund sau de înalt, consultă medicul pediatru. Acesta va face o radiografie a oaselor lungi, pentru a determina vârsta osoasă, pe care o va corela cu vârsta copilului. La vârsta de 7 ani, copilul: . Îşi coordonează mai bine muşchii mari, decât mişcările fine. • • Poate folosi bicicleta. Îi plac jocurile de competiţie.

• Alternează activităţile viguroase cu repaosul. • La 8 ani: • • • • Îşi dezvoltă controlul asupra mişcărilor fine. Se accidentează uşor la joacă, Este plin de energie şi se îmbracă neglijent. Este preocupat de înălţimea şi de greutatea sa. Dexteritatea copilului creşte. Este preocupat de dinţii săi.

La 9 ani: •

2 • • • Nu ia mult în înălţime şi în greutate. Îi plac jocurile viguroase. Devine mai interesat de aspectul fizic şi de îmbrăcăminte. Creşterea fizică variază mult de la un copil la altul. Este energic şi plin de spirit. Face eforturi să-şi dezvolte condiţia fizică. Poate fi neîndemânatic. Poate încerca tutunul, alcoolul şi drogurile. activitate fizică, fără a se odihni pentru a permite refacerea muşchilor afectaţi. O baie caldă, repaos, atenţia şi grija părintelui îl pot pune pe picioare.

La 10 ani: • • • • • Alimentaţia Cea mai mare influenţă asupra sănătăţii copilului o are nutriţia corectă. O dietă variată şi echilibrată, care conţine proteine, glucide, vitamine, minerale şi puţine grăsimi, ajută creşterea, măreşte energia şi menţine sănătatea şcolarului. Preferinţele alimentare se dezvoltă devreme la copilul mic şi continuă la vârsta şcolară. Odată stabilite, sunt greu de schimbat. Cu cât înveţi mai devreme copilul să mănânce alimente sănătoase, cu atât mai bine. Pentru asta e bine să aibă de unde să ia exemplu, deoarece copilului îi place să se ia după fraţii mai mari şi după părinţi, în multe din obiceiurile lui, inclusiv alimentare. Cu toate acestea, deseori va fi tentat să mănânce diferite alimente, pe care le vede la televizor sau la prieteni, dar care nu sunt întotdeauna sănătoase. Când sunt cu prietenii, mai degrabă cumpără suc, decât lapte sau îngheţată, în locul unui fruct proaspăt. Pentru a compensa, oferă-i acasă alimente nutritive variate. Un ghid bun pentru alegerea proporţionată a alimentelor este piramida alimentară. Alimentele sunt împărţite în cinci grupe mari, fiecare grupă având substanţe nutritive importante, inclusiv vitamine şi minerale. (Fig.nr.AAP 75). (fig.5) • Grupa formată din pâine, cereale, orez, şi paste făinoase: 6-11 porţii pe zi. O porţie este egală cu o felie mică de pâine, o jumătate de cană (240 ml) de paste fainose sau de orez. • Zarzavaturi: 3-5 porţii a câte ¾ 1 cană pe zi. Fructe: 2-5 porţii pe zi. O porţie înseamnă un fruct: măr, pară, banană, jumătate de cană cu fructe

La 11 ani: • Fetele pot creşte rapid în perioada prepubertăţii. • Băieţii încep să crească rapid, cu un an, doi, mai târziu. • Arată disproporţionaţi. • Sunt preocupaţi de aspectul fizic. • Obosesc uşor şi par leneşi, deoarece creşterea rapidă le drenează energia. • Participă la sporturi de competiţie sau sunt interesaţi de ele. • Pofta de mâncare fluctuează. • Este posibil să vrea, în continuare, să încerce tutunul, alcoolul sau drogurile. Aşa zisele « dureri de creştere » pot fi suficient de intense pentru a trezi copilul din somn sau a-l opri de la joacă. În realitate, creşterea nu este niciodată dureroasă. Durerile de picioare nu apar din cauza creşterii, nici chiar în fazele accelerate de creştere. Par să fie produse de unele întinderi musculare moderate, care apar când copilul practică intens o anumită

3 tăiate sau trei sferturi de cană cu suc de fructe. • Grupa de proteine: carne de vită, pasăre, peşte, legume uscate (fasole, mazăre), ouă şi nuci, 2-3 porţii pe zi, o porţie de 50-80 de grame de carne slabă gătită, pui sau peşte, o jumătate de cană de fasole uscată gătită, un ou sau două linguri de cremă de alune, pe zi. • Produse lactate: lapte, iaurt şi brânză, 2-3 porţii pe zi. O porţie este formată dintr-o cană (240ml) de lapte sau iaurt, parţial degrasate, sau 50 grame de brânză. Recomandările de nutriţie sunt, în mare, ca şi cele pentru adult, cu suplimentele necesare creşterii. Proteinele sunt necesare pentru creştere şi pentru multiplele funcţii ale organismului, inclusiv formarea anticorpilor care luptă împotriva infecţiilor. Plantele bogate în proteine, cum ar fi fasolea, mazărea, cerealele, seminţele şi nucile, precum şi carnea, peştele, laptele, iaurtul, brânza şi ouăle, sunt surse valoroase de proteine. Faţă de acestea, produsele animale sunt bogate totuşi în grăsimi şi colesterol. Chiar dacă au multe proteine şi fier; copilul trebuie să le consume în cantităţi moderate. Pentru a evita excesul de grăsime, scoate grăsimea cărnii de vită şi pieliţa cărnii de pui, înainte de a le găti. Fibra vegetală este componenta nedigerabilă a alimentelor. Folosirea ei în alimentaţia copilului are ca scop principal evitarea constipaţiei. Când acet obicei se păstrează şi la adolescent şi adult, poate contribui la scăderea tulburărilor cronice gastro-intestinale şi a celor cardio-vasculare. Grăsimile sunt necesare pentru funcţionarea organismului, metabolism, absorbţia vitaminelor, coagularea sângelui şi pentru producerea energiei. O alimentaţie bogată în grăsimi, mai ales în cele saturate, produce însă tulburări, chiar la copilul de vârstă şcolară. Grăsimile saturate sunt de obicei solide la temperatura camerei şi se găsesc în carnea de porc, vită, miel, oaie şi în produsele lactate: brânză, lapte integral şi îngheţată. Aceste grăsimi contribuie la formarea unor plăci numite ateromatoase (fig.6), care duc la boli vasculare, inclusiv la cele ale vaselor coronare. Asemenea plăci ateromatoase au fost găsite până şi la copilul de 3 ani. Medicii recomandă să li se dea copiilor de vârstă şcolară alimente sărace în grăsimi saturate. Grăsimile nu trebuie să depăşească 30% din caloriile zilnice ale dietei unui copil şcolar. Cel mult 1/3 trebuie să provină din grăsimi saturate, iar restul din grăsimi lichide, la temperatura corpului (poli- şi mono- nesaturate), din uleiuri de floarea soarelui, porumb şi măsline. Pentru a scădea grăsimea şi colesterolul din alimentaţie, pentru întreaga familie, ţine pe masă fructe şi zarzavaturi proaspete. Serveşte la masă pâine şi cereale din făină integrală, lapte şi iaurt parţial degresate şi brânză obţinută din lapte degresat. Include alimente ce conţin carbohidraţi complecşi, precum cartofii, orezul şi pastele făinoase. Evită rântaşurile, sosurile care conţin unt, margarină şi smântână. Foloseşte în schimb brânză de vaci sau iaurt parţial degresat. Zahărul trebuie consumat în cantităţi moderate. Dulciurile furnizează, în majoritate, calorii goale, cu valoare nutritivă scăzută. În general, copiii au tendinţa să consume zahăr în cantităţi mari, în detrimentul alimentelor sănătoase. Sarea trebuie de asemenea limitată. Pe cât posibil, serveşte-i copilului alimente sărace în sare şi ia solniţa de pe masă. Nu uita că alimentele conservate sunt bogate în sare. Vitaminele luate ca supliment nu sunt necesare în mod special pentru copiii cu o dietă echilibrată. Când aceasta lipseşte însă, ceea ce este frecvent, medicul pediatru poate recomanda vitamine în plus. În general, vitaminele nu produc accidente, însă, luate în cantităţi mari, cele solubile în grăsimi (A şi D), pot fi toxice. Tratamentul cu doze mari de

4 vitamine în diverse tulburări, cum ar fi întârzierea mintală sau sindromul de hiperactivitate, nu are o bază ştiinţifică şi poate fi chiar riscant pentru şcolar. Vitaminele nu sunt indicate în injecţii. Fierul este necesar în perioada creşterii, pentru dezvoltarea muşchilor şi a globulelor roşii. Când copilul are fier puţin în organism, poate prezenta simptome de nelinişte, iritabilitate, depresie şi sensibilitate la boli infecţioase. Fierul alimentar se găseşte în carne, ficat, spanac, fasole, prune. În unele ţări, pâinea şi cerealele, sunt suplimentate cu fier. Calciul este necesar pentru dezvoltarea oaselor şi a dinţilor. Între 9 şi 10 ani, fetele absorb mai mult calciu, decât înainte şi după aceea. Lipsa de calciu în copilărie încetineşte creşterea şi contribuie, mai târziu, la dezvoltarea osteoporozei. Calciul se găseşte în lapte, chiar în cel degresat, în brânză, iaurt, unele feluri de peşte, în spanac şi broccoli. Sucurile de fructe pot avea calciu suplimentar. Calciul din sângele copilului poate fi diminuat de unele băuturi dulci, gazoase. Deşi alimentele conservate nu sunt tot atât de nutritive, ca şi cele proaspete, consumul lor nu poate fi întotdeauna evitat. Învaţă copilul să citească etichetele de pe cutiile de conserve, pentru că acestea ar trebui să conţină informaţii despre valoarea nutritivă şi despre conţinutul în substanţe, în special grăsimi şi sodiu. (fig.7) Este bine să înveţi copilul să mănânce alimente sănătoase: cartofi copţi, prăjituri făcute în casă, cu puţine grăsimi şi fără zahăr, eventual îndulcite cu fructe, biscuiţi şi covrigi din făină integrală, floricele fără unt sau margarină, iaurt degresat, pui la grătar şi să consume mai rar cartofi prăjiţi, carne de porc, carne de vită grasă, pui prăjit, pâine albă, ciocolată sau îngheţată. Gustările simple şi sănătoase sunt cele care conţin fructe şi zarzavaturi negătite, proaspete sau care necesită puţină preparare. Din păcate însă, destul de des acestea lipsesc şi sunt înlocuite de grăsimi nesaturate. Lasă-i la îndemână fructe, zarzavaturi şi legume (mere, morcovi, castraveţi, ardei). Obişnuieşte copilul să mănânce când îi este foame, nu tot timpul. Şcolarul are nevoie zilnic de o masă dimineaţa (micul dejun), pentru a-i furniza energie în perioada de activitate maximă. Copilul n-ar trebui să plece la şcoală cu stomacul gol. La aceasta vârstă, copilul poate învăţa unele tehnici simple de gătit. Pe măsură ce te ajută în bucătărie, îl poţi învăţa să selecteze alimentele: cele sănătoase, de cele mai puţin sănătoase. Învaţă-l să folosească aragazul pentru a evita accidentele. Dacă îl încurajezi să gătească cu tine, oferă-i treburi pentru vârsta lui. (fig.8) În condiţii ideale, copilul şcolar preadolescent ar trebui să mănânce trei mese principale pe zi, bine echilibrate, şi două-trei gustări. La începutul pubertăţii, pofta de mâncare a copilului creşte foarte mult. Nu este nevoie să-i oferi în fiecare zi o alimentaţie echilibrată, ci pe întreg parcursul unei săptămâni. Din dieta şcolarului lipsesc cel mai des: proteinele, calciul, fierul, vitamina C şi A, acidul folic şi piridoxina. O problemă frecventă, apărută la şcolari, din cauza nutriţiei deficitare, este anemia prin lipsă de fier (hipocromă). Un copil activ fizic are nevoie de mai multe calorii. De asemenea, copilul cu o boală cronică necesită energie suplimentară pentru nevoile metabolice şi pentru a lupta cu boala. Părinţii nu trebuie să exagereze, dându-i copilului şcolar o dietă săracă în grăsimi, deoarece acesta continuă să crească şi are nevoie de o alimentaţie echilibrată, pentru a atinge pe deplin potenţialul său. Este periculos să i se impună şcolarului o dietă restrictivă. Nu folosi alimentele pentru a controla comportamentul copilului, a-l disciplina, a-l recompensa sau a-i arăta afecţiune.

5 Numai copilul poate şti cât de mult trebuie să mănânce. El este responsabil de cât mănâncă, dacă mănâncă şi cum i se dezvoltă corpul. La rândul lor, părinţii răspund de: • • ce îi dau să mănânce, cum sunt preparate alimentele, Igiena intimă Fetele trebuie să evite să stea în cadă, în apă cu şampon sau cu spumă de baie, deoarece aceste substanţe favorizează iritarea vaginală, urmată de prurit. Un efect calmant pentru vagin îl are baia, într-o cadă cu apă, în care s-a dizolvat ¼ de cană de bicarbonat de sodiu. (fig.14,15) Îngrijirea dinţilor Dezvoltarea dinţilor. În clasa întâi, copilul are mulţi dinţi care se clatină, iar cei din faţă lipsesc, lucru remarcat cu uşurinţă când zâmbeşte. (Fig nr.) În această perioadă, îi apar cam 4 dinţi permanenţi pe an. (Denumirea dinţilor) (Fig nr. Edelman 516 ) . Aceştia sunt mai mari, decât cei de lapte şi mai puţin albi. (fig.16) La 6 ani, primii molari permanenţi s-au dezvoltat deja şi ies în spatele molarilor primari, neobservaţi, fără dureri. Primii molari sunt cei mai importanţi dinţi din gură. Dacă sunt aşezaţi corect, ei funcţionează ca o fundaţie pentru arcul dentar şi menţin în poziţie corectă ceilalţi dinţi. În timp ce dinţii din faţă cad, cei patru molari de la 6 ani menţin falca în poziţie şi îi ţin locul celui de-al doilea molar (de 12 ani) permanent, ce va ieşi în spatele lor. Aceşti premolari trebuie protejaţi cu sfinţenie. Orice carie a lor trebuie tratată prompt. Aceşti dinţi nu trebuie scoşi niciodată; o asemenea greşeală ar produce tulburări permanente în poziţia şi în muşcătura dinţilor, necesitând mai târziu corecturi ortodontice complexe. Din nefericire, suprafaţa sa ocluzală (de muşcare) este locul cel mai frecvent, în care se formează caria. Pentru a preveni asta, dentistul ar trebui să aplice întotdeauna un strat protector de plastic, pe suprafaţa ocluzală a molarului de 6 ani. Dinţii din faţă cresc acum sub gingii, iar cei temporari cad; copilul este ştirb. La 6 ani, craniul şi falca de sus (a maxilarului) au crescut aproape complet, dar mandibula, nu. Faţa capată dimensiuni diferite, iar şcolarul pierde aspectul de copilaş.

• felul în care se comportă copilul la masă • alte măsuri de bun simţ: nimic dulce înainte de masă, să nu deschidă prea des frigiderul etc. În general, copiii mănâncă cel mai bine când părinţii nu-i controlează prea mult, dar nici nu sunt prea indulgenţi. (fig.9) Subnutriţia lacopilul şcolar Copiii săraci supravieţuiesc cu o alimentaţie predominant vegetală (cartofi, pâine, mămăligă, zarzavaturi şi legume). (fig.10) Sărăcia tinde să impună o alimentaţie limitată şi monotonă, compusă dintr-un singur fel de mâncare, de ex. cartofi. Copiii devin malnutriţi, deoarece nu este respectat principiul de bază al alimentaţiei, şi anume că varietatea este cea mai bună garanţie a hranei sănătoase; monotonia alimentară duce la malnutriţie. (fig.11) Îngrijirea zilnică Spălarea mâinilor este modul cel mai important în care poate fi prevenită răspândirea bolilor infecţioase, inclusiv răcelile. Cere-i copilului să-şi spele mâinile, după ce merge la toaletă şi înainte de masă, indiferent de locul în care se află, acasă sau la şcoală. Când este posibil, şcolarul trebuie să se spele pe mâini cu apă caldă şi să folosească săpun. Copilul trebuie să se spele bine pe mâini, complet, adică atât pe palme, cât şi între degete şi sub unghii. (fig.12) (fig.13)

6 La 10 - 11 ani, au loc schimbări importante ale dentiţiei. Incisivii permanenţi au apărut; molarii de lapte cad pe rând, fiind înlocuiţi de cei permanenţi. Rădăcina caninilor de lapte se resoarbe, iar aceea a celor permanenţi se formează. Al doilea molar permanent este gata să erupă, iar măseaua de minte (al treilea molar) se mineralizează. Spaţiile dintre dinţii din faţă nu se închid, până ce nu au erupt caninii. Dinţii de lapte (temporari) slăbiţi trebuie scoşi. Se prind între două degete şi se trag brusc afară. Dacă dintele nu e destul de slăbit, nu va ieşi. Durerea este scurtă şi apare din cauza ţesuturilor moi. Pentru a evita durerea, se pot pune câteva picături de xilină (anestezic local) pe dinte. Dacă sângerează, se presează locul cu o bucată de vată sau tifon. Dinţii înghiţiţi accidental trec prin tubul digestiv nedigeraţi, ca un sâmbure de cireaşă. (fig.17) Copilul şcolar trebuie să răspundă de îngrijirea propriilorsăi dinţi. Învaţă copilul să-şi perie şi să-şi cureţe dinţii cu aţa dentară. Fără o îngrijire atentă, zilnică, copilul riscă să aibă carii, dureri sau săşi piardă dinţii. Un copil, care îşi îngrijeşte bine dinţii, nu ar trebui să aibă carii dentare. Până la 7-10 ani, copilul trebuie ajutat să-şi perie dinţii, deoarece abia după această vârstă capătă dexteritatea să şi-i cureţe bine. Dinţii trebuie periaţi cel puţin de două ori pe zi, ideal la cinci-zece minute după masă. Periuţa trebuie să fie mică şi cu perii moi. (fig.18) Sugestii pentru perierea dinţilor : • Foloseşte pastă de dinţi cu fluor şi periuţă cu peri moi, din nailon, rotunjiţi la capăt. Se recomandă înlocuirea periuţei la fiecare 6 luni. • Cercetează-i dinţii frecvent. • Aşează capul periei de-a lungul dinţilor, cu vârful perilor într-un unghi de 450, pe marginea gingiei (Fig. MOSS 86/1). Copilul trebuie să se privească în oglindă, pe măsură ce se perie. (fig.19a,b,c) • Periază-ţi dinţii cu mişcări uşoare, de du-te vino, scurte, cât jumătate din lăţimea unui dinte. Dinţii nu se freacă tare. Apasă foarte uşor, frecând unul sau doi dinţi deodată, apoi mişcă peria la următorii dinţi. • Perie gura în mod sistematic. Începe cu ultimul dinte, apoi du-te către dinţii din faţă, periind suprafeţele din afară. Foloseşte aceleaşi mişcări scurte, de dute-vino, fără a apăsa tare pe suprafeţele interne. Perie în întregime cele patru sferturi ale gurii. • Pentru a curăţa feţele interne ale dinţilor din faţă, ţine peria vertical, oblică pe gingie şi foloseşte mişcări scurte de sus în jos. (Fig Moss 87/2). • Cu peria ţinută orizontal, freacă suprafeţele de mestecare ale dinţilor. Nu neglija şanţurile şi gropiţele de pe suprafaţa molarilor, care sunt mai greu de curăţat. (Fig Moss 87/3). Curăţă chiar limba cu peria - gura va fi mai proaspată după aceea . (fig.19 d) • Clăteşte dinţii cu forţă. Zâmbeşte! Pentru o bună îngrijire a gingiilor, este necesară folosirea zilnică a aţei dentare, seara, la culcare, ceea ce previne bolile gingiei (paradontoze) la adult şi bătrân. Pasta de dinţi ce conţine fluor, poate întări porţiunea exterioară a dintelui (smalţul) şi ajută la prevenirea cariilor dentare. Fluorul se poate adăuga în apa de băut de la robinet. Cel mai indicat ar fi ca oamenii să cunoască conţinutul de fluor din apa de băut, aşa încât, dacă este prea puţin, să adauge fluor în alimente. (vezi tabelul 641 Nutrition).

7 Sugestii alimentare pentru a micşora cariile dentare:
Grupul Produse lactate Consumă frecvent: lapte, brânză, iaurt Consumă rareori: ciocolată, îngheţată, iaurt cu fructe, alimente îndulcite sirop sau suc, gemuri, dulceţuri, marmeladă, conserve, conservate Zarzavatu ri Pâine şi cereale Altele -salate verzi, morcovi, ridichi, castraveţi -floricele, biscuiţi, pâine prăjită, covrigi -gumă de mestecât fără zahăr băuturi sau sucuri de fructe -morcovi cu zahăr -prăjituri, plăcintă, cereale îndulcite, pizza -băuturi dulci, bomboane, caramele, miere, siropuri, zahăr, gumă de mestecat cu zahăr.

Carne şi înlocuitori

carne slabă de vită sau de pasăre, peşte, ouă; legume proaspete sau

La câteva minute după consumul alimentelor din cea de-a treia coloană, dinţii trebuie curăţaţi neapărat, inclusiv cu aţa dentară şi gargară. Du copilul periodic la stomatolog pentru ai examina dinţii, chiar dacă nu îl dor, sau ori de câte ori se plânge de durere de dinţi; până când este văzut de medic, durerea se poate trata cu paracetamol, luat pe gură. Obiceiuri proaste ale copilului, care influenţează igiena dinţilor: 1. Îşi muşcă buzele: ambele par crăpate, iar buza de jos pare mai mare decât cea de sus; 2. Îşi împinge limba: de fiecare dată când copilul înghite, îşi împinge limba între dinţi, chiar când gura este închisă. (Fig Moss 44). Copilul trebuie să înveţe să înghită corect, când mănâncă sau bea, observânduse în faţa oglinzii (fig.20). 3. Îşi roade unghiile: unghiile nu mai au nevoie să fie tăiate; 4. Îşi muşcă degetele: apar bătături pe degete; 5. Îşi suge degetele: degetele par curate; 6. Îşi muşcă obrazul: faţa internă a obrazului este umflată; 7. Scrâşneşte din dinţi (bruxism): îşi strânge dinţii cu zgomot, mai ales în somn; nu provoacă malocluzie (alinierea defectuoasă a dinţilor). La copiii cu bruxism este foarte importantă prevenirea atentă a

cariilor dinţilor de lapte. Anunţă dentistul despre acest obicei al copilului. Dentistul îi poate prescrie purtarea, pe timpul nopţii, a unei proteze de plastic, care să micşoreze frecarea şi uzura suprafeţei ocluzale (masticatorie) a dinţilor. Nu există încă o metodă eficace pentru a trata acest obicei. (Fig nr ) 8. Ţine obiecte în gură timp îndelungat; când copiii sug diferite obiecte (colţul cearşafului, creionul, jucăriile etc.) timp de câteva ore zilnic, se produce malocluzie. Aceste obiceiuri sunt o reacţie emoţională a copilului. Pentru a renunţa la un obicei, copilul trebuie făcut conştient că îl are. După ce copilul înţelege că are un obicei prost, părinţii pot folosi metode prin care să-i amintească de el: dacă îşi suge degetele, pe timpul nopţii îi poate pune în mână o mănuşă. Obiceiul de a impinge limba printre dinţi e mai greu de tratat şi pot trece câţiva ani, până când copilul se dezobişnuieşte. Cu toate acestea, e mai uşor să te chinui să-l dezveţi de acest obicei, decât să-i faci tratament ortodontic de corecţie. Cele mai multe tulburări de vorbire nu au legătură cu dinţii. Controlul îngrijirii dinţilor la vârsta de 9 ani: Observă în gura copilului următoarele caracteristici normale; dacă răspunzi ‘Nu’, consultă stomatologul.

8
Sunt egali dinţii?

Limba, buzele, gingiile şi obrajii
Este limba încărcată? Poate înghiţi cu gura închisă, adică fără a împinge limba printre dinţi de fiecare dată ? Sunt buzele de aceeaşi mărime ? Este buza de jos fără crăpături sau fisuri ? Este tare, dezlipită şi umflată gingia între dinţi? Este o diferenţă clară între buza de jos şi pielea feţei ? Când priveşti în gura copilului, pe mucoasa obrajilor, se văd orificiile glandelor parotide egale şi neumflate ? (Glandele parotide, principalele glande salivare, se deschid pe o mică ridicătură a mucoasei, în spatele molarilor) Culoarea gingiilor şi a mucoasei obrajilor este aceeaşi peste tot? Sunt gingiile netede şi neumflate ? (La această vârstă nu mai ies de obicei dinţi) Dinţii Numărul Câţi dinţi are copilul? Ar trebui să aibă cel puţin 4 dinţi permanenţi în faţă, atât sus, cât şi jos şi 4 molari permanenţi, 2 sus şi 2 jos. Muşcătura Când copilul închide gura, dinţii de sus muşcă (sunt aşezaţi) în faţa celor de jos? Vin toţi dinţii în contact când închide gura ? Sunt dinţii separaţi, neînghesuiţi ? Sunt molarii de lapte tociţi? E vreun semn de scrâşnire de dinţi?

Da

Nu

Crezi că muşcă greşit? Eşti mulţumită de aspectul dinţilor lui? Culoarea Sunt dinţii permanenţi mai închişi la culoare, decât cei de lapte? Sunt dinţii permanenţi de culoarea fildeşului? Ies uşor petele după spălarea dinţilor? Sunt dinţii de aceeaşi culoare de la vârf la gingie, pe ambele feţe ? Igiena Sunt dinţtii curaţi ? Are gura un miros curat, dulceag? Îşi curăţă dinţii zilnic cu aţă dentară, pe lângă perierea lor de două ori pe zi, cu periuţă şi pastă cu fluor ? Foloseşte tabletele necesare pentru colorarea porţiunilor pe care nu şi le poate spăla cu periuţa? Are două periuţe de dinţi (e nevoie de o zi pentru a se usca)? A fost gura copilul văzută de un dentist în ultimele şase luni ? Eşti multumită cu zâmbetul copilului ?

Modificat după Moss 1993

Somnul Copiii au nevoie de mai mult de 8 ore de somn pe zi. La şase ani, copilul are nevoie de 11 ore de somn, iar la 12 ani, de mai mult de 9 ore. Activitatea fizică şi temperamentul copilului pot influenţa durata somnului. Asigură-te că doarme suficient. Nu-l forţa să adoarmă când nu este gata, cere-i însă, să-şi

9 facă un obicei din a merge la culcare la ore regulate. Tulburările de somn (în afara celor descrise la cap. « Preşcolarul » ) Insomnia (neputinţa de a adormi sau de a avea un somn continuu) poate fi produsă de stres şi nelinişte. Dacă şcolarului îi este teamă de întuneric şi îi este frică să rămână singur noaptea, nu se poate relaxa şi nici nu poate adormi. Dificultăţi de a adormi Uneori, există o întreagă luptă pentru a trimite copilul la culcare. Ani de-a rândul, acestuia îi va lua câteva ore bune să adoarmă. Au mai multe cauze: - Probleme de comportament; copiii nu se supun regulii de a merge la culcare; - Agitaţia sau neliniştea din timpul zilei, de la şcoală, poate continua şi seara, la culcare; - Copilul vrea să-şi petreacă timpul singur, netulburat de alţii; - Tulburări ale ciclului de somn şi veghe; unii copii sunt adevărate cucuvele, adorm târziu noaptea şi se trezesc târziu dimineaţa; alţii dimpotrivă, adorm devreme şi se trezesc foarte devreme. Copiii cu sindrom hiperactiv şi cu deficit de atenţie au nevoie de mai puţine ore de somn decât ceilalţi; deseori adorm greu. Dacă un asemenea obicei persistă, consultă pediatrul. Mersul în somn (somnambulismul) (fig.22), vezi cap. şcolar Terorile nocturne vezi cap. Preşcolarul Vorbitul în somn (somnilohia). De multe ori, copilul vorbeşte în somn cam o jumătate de minut, cu o voce monotonă şi de neînţeles. Nu necesită nici un tratament. Somnolenţa din timpul zilei Unii copii sunt foarte somnoroşi în timpul zilei, cel mai frecvent din cauză că nu au dormit destul în timpul nopţii. Unele medicamente pot da şi ele somnolenţă. Apneea din somn Pe parcursul nopţii, copiii se opresc de câteva ori din respiraţie, din cauza obstrucţiei căilor respiratorii provocată de amigdalele mărite sau de obezitate. În mod instinctiv, copilul se luptă să respire şi de aceea se trezeşte câteva momente, până când respiraţia revine la normal, apoi adoarme la loc, fără să-şi amintească ce s-a întâmplat. Astfel de momente au loc de mai multe ori în cursul nopţii. De aceea, somnul poate fi insuficient, urmat a doua zi de somnolenţă. Asemenea copii sforăie, uneori, în timpul nopţii, ca rezultat al obstrucţiei căilor respiratorii. Dacă părinţii vor trata cauza, copilul se va bucura din nou de un somn normal. Imunizarea (vaccinarea) (fig.23) Orice părinte este responsabil să se asigure că vaccinările sunt făcute corect şi la timp. Vaccinurile de astăzi sunt sigure şi, în general, produc doar efecte secundare minore, cum ar fi febra sau roşeaţa locală. Reacţiile grave există, dar sunt extrem de rare. Schema vaccinărilor la şcolar:
Vârsta recomandată 7 ani (clasa I DT, Ruj) 9 ani (clasa a VPOT III a) Vaccinul În şcoală În şcoală

Vizita medicală În cele mai multe şcoli, copiii sunt supuşi vizitelor medicale de rutină, pentru a vedea dacă au probleme de greutate, înălţime, de auz, vedere şi de curbură a coloanei vertebrale. Dacă sora medicală găseşte o anomalie, recomandă consultul medical. Nu trebuie totuşi să te bazezi doar pe examenul medical de la şcoală; consultă medicul pediatru cel puţin o dată pe

10 an, când copilul este sănătos, iar dacă se îmbolnăveşte, mai des.(fig.24) La vizitele medicale, pediatrul îi face copilului o examinare completă, care presupune mai mult decât măsurarea greutăţii, înălţimii, a tensiunii şi cercetarea vederii şi a auzului. Părinţii îi spun medicului ce îi dau să mănânce copilului, dacă acesta face exerciţii fizice şi cum doarme. Medicul îi întreabă dacă copilul are probleme emoţionale, dacă s-a adaptat la şcoală, care sunt performanţele sale la învăţătură, precum şi obiceiurile de igienă, inclusiv felul în care îşi îngrijeşte dinţii. Începând de la trei ani, copiii trebuie supuşi periodic examenului stomatologic. Dacă medicul pediatru crede că copilul are, de exemplu, probleme de vedere, poate să-l trimită la un oftalmolog, pentru evaluare şi îngrijire suplimentară. Stilul de viaţă sănătos (fig.25) Prevenirea bolilor cronice Bolile cronice ca arteroscleroza, cancerul, diabetul zaharat şi osteoporoza, care apar la adult, pot fi prevenite începând din copilărie. Arteroscleroza Bolile de inimă şi cele ale vaselor de sânge, care apar din cauza îngroşării şi astupării arterelor, fac ravagii în România. Nivelul mare al colesterolului din sânge, hipertensiunea şi fumatul sunt principalii factori care duc la apariţia cardiopatiei ischemice (infarct). De aceea, prevenirea acestor boli trebuie să înceapă de timpuriu, adică încă din copilărie. La 20 de ani, tinerii pot avea deja leziuni clare de arteroscleroză ale vaselor coronariene, care produc angină şi infarct (cardiopatie ischemică). Nu-i de mirare că unii oameni mor de infarct la vârsta de 40 de ani. Prevenirea se face prin activitate fizică regulată, o alimentaţie echilibrată, prin limitarea grăsimilor de origine animală şi consum mare de fructe şi zarzavaturi proaspete, evitarea fumatului, controlul hipertensiunii arteriale şi al obezităţii şi consult medical periodic, inclusiv examen de laborator al colesterolului. Activitatea fizică La vârsta şcolară, copilul devine tot mai responsabil de propria sănătate şi începe să-şi formeze un stil de viaţă sănătos. Acum este momentul, în care părinţii şi profesorii trebuie să-l înveţe despre igienă, nutriţie sănătoasă, sexualitate, prevenirea accidentelor şi a abuzului substanţelor periculoase. Pentru copil, activitatea fizică trebuie să devină ceva obişnuit, la fel de regulat ca şi mâncatul sau dormitul. Să joci fotbal, să sari coarda, să alergi, să te plimbi cu rolele, să te dai cu skateboard-ul, să mergi pe bicicletă, să înoţi, să mergi repede, să schiezi, să joci baschet, să dansezi sau să faci exerciţii aerobice, este nu numai sănătos, dar şi distractiv.Toate sporturile duc la creşterea rezistenţei inimii şi a plămânilor, a forţei şi a rezistenţei musculare, dezvoltă armonios corpul, măresc pofta de mâncare, rezistenţa la boli şi dezvoltă încrederea în sine. De multe ori, activitatea fizică a şcolarului nu este suficientă. Orele de sport de la şcoală sunt fie evitate, fie înlocuite cu ore de studiu. De cele mai multe ori însă, la o clasă de 30 de elevi, (fig.26) copiilor le vine rândul să exerseze doar o dată sau de două ori, într-o oră de sport. Alteori, se pierde o bună parte din oră, pentru a învăţa regulile jocului. Sunt zile în care copiii sunt puşi să exerseze în clasa plină de praf, cu ferestrele închise, în loc să fie scoşi în curtea şcolii. (fig.28) Când ajung acasă, de multe ori, nu pot ieşi afară să se joace: au prea multe lecţii de făcut sau nu au prieteni. La sfârşit de săptămână şi de sărbători pot sta în casă din cauza vremii, a fricii de accidente sau, pur şi simplu, din cauza lipsei unui loc de joacă. Copiii trebuie să exerseze, cel puţin de trei ori pe săptămână, timp de 20-30 minute,

11 intens, cu un puls peste nivelul lor de repaos. Fă-l să i se pară interesantă activitatea ta în grădină sau la câmp şi pune-l să te ajute sau să muncească el singur. (fig.29) Alte avantaje ale exerciţiilor fizice: - Cresc flexibilitatea corpului: copiii sunt mai agili, se mişcă mai repede şi riscă mai puţin să facă întindere a muşchilor sau a ligamentelor. - Menţin o greutate corporală normală; mulţi dintre şcolarii graşi nu sunt foarte activi fizic; exerciţiile le permit să ardă excesul de calorii şi de grăsimi. - Controlează stresul; necontrolat, acesta produce tensiune musculară, care provoacă dureri de cap, de picioare, de stomac şi alte neplăceri. Un copil activ din punct de vedere fizic este mai puţin sensibil la stres decât unul sedentar. Exerciţiile fizice sunt un mod sănătos de a menţine copilul în formă, de a se distra, de a-şi consolida respectul de sine şi de a se împrieteni cu alţi copii.(fig.30) Dacă nu este riscant, copilul cu o boală cronică serioasă, nu trebuie oprit să facă sport. Pentru asta, discută cu medicul pediatru să vezi dacă restricţiile sunt absolut necesare. Dacă nu are voie să facă efort, explică-i clar copilului, înainte de a-i impune restricţiile. Nu este neapărat nevoie să facă un sport de performanţă, dar aproape fiecare copil îşi poate găsi o activitate pe măsură, care să-i facă plăcere şi în acelaşi timp să-i dezvolte şi forţa. Fiecare copil trebuie încurajat să fie activ, cât mai mult posibil. Cele mai multe boli cronice nu necesită, de fapt, nici o restricţie privind activitatea fizică. De exemplu, copiii cu astm bronşic (fig.31), pot face diverse sporturi de performanţă, dar au nevoie să ia medicamente înainte de exerciţii. Există campioni care au participat la concursuri mondiale, chiar dacă sufereau de astm. Şi copiii care au convulsii, controlate prin medicamente, pot face sport. Aceştia trebuie să evite însă exerciţiile care ar putea produce o convulsie, pentru că aceasta ar putea duce la leziuni grave. Înotul trebuie supravegheat îndeaproape. Copiii cu boli de inimă sau cu tensiune arterială ridicată pot participa la cele mai multe sporturi, cu recomandarea pediatrului sau a cardiologului, care stabileşte gradul de intensitate a exerciţiului. Copiii cu sufluri funcţionale pot face aproape orice sport. Cei cu scolioză sau artrită reumatoidă pot duce o viaţă activă, ca şi ceilalţi; un program de exerciţii speciale îi ajută să se recupereze. (fig.32) Copiii handicapaţi pot face şi ei diferite activităţi fizice, uneori chiar competitive, speciale pentru ei. Fetele pot face aceleaşi sporturi ca şi băieţii, inclusiv să joace fotbal. Exerciţiile fizice viguroase le dau un sentiment de egalitate cu băieţii şi de reuşită. În orice sport, preocuparea principală este aceea de a te bucura şi, mai puţin, aceea de a învinge. Evită să presezi copilul în acest sens. Dacă poţi, alege un program sportiv care să îi facă plăcere copilului şi să fie pe măsura dezvoltării sale motorii. Boxul nu este recomandat, din cauza riscului de a face leziuni ale creierului. Încurajează copilul să aibă şi alte interese, în afara sportului. Copilul trebuie lăsat să facă sport, chiar dacă nu este foarte bun la învăţătură, deoarece toţi copiii au nevoie de activitate fizică. Arată-i că sportul este distractiv; ajută-l să-şi îmbunătăţească performanţele, dar evită antrenorii care bruschează copiii. Cele mai bune exerciţii fizice sunt acelea la care participă întreaga familie. Părinţii încurajează astfel copiii şi le oferă un bun exemplu: plimbările pe jos sau cu bicicleta, mersul pe dealuri sau munţi, înotul, sunt activităţi care se pot face împreună. Pe lângă ameliorarea condiţiei fizice, întăresc unitatea familiei şi formează obiceiuri sănătoase pentru restul vieţii. (fig.33)

12 Accidentele sportive. Majoritatea accidentelor legate de sport apar la ţesuturile moi; aproape 2/3 dintre ele sunt întinderi musculare şi entorse la nivelul articulaţiilor, cu separarea parţială a ligamentelor. Multe din accidente se întâmplă din cauza suprasolicitării (aşa-zisul sindrom “Prea mult şi prea repede”). Copilul trebuie sfătuit să se oprească atunci când simte că nu mai poate. Lozinca potrivit căreia “fără durere, nu progresezi” nu este adevărată, mai degrabă mai încet, dar mai sigur. Tratamentul iniţial al unui accidentat sportiv are ca scop: • micşorarea edemului (umflăturii), prin aplicarea timp de 15 minute a unei pungi cu gheaţă, operaţiune repetată la interval de 2 ore. • comprimarea zonei cu un bandaj elastic, peste care se aplică punga cu gheaţă. • scăderea durerii şi a edemului prin ridicarea braţului lezat deasupra nivelului inimii. (fig.34) Acest tratament se aplică înainte de ca medicul să pună diagnosticul. Trebuie evitată administrarea oricărui medicament, fără avizul medicului sau fără imobilizarea extremităţii lezate. Prevenirea accidentelor Accidentele reprezintă cauza principală a decesului la copiii de vârstă şcolară. De cele mai multe ori, acestea pot fi prevenite. Cele mai frecvente accidente mortale sunt cele auto, urmate de intoxicaţii, înec, foc şi arsuri. Accidentele uşoare apar la joacă, de ex. cele cu bicicleta sunt mai frecvente la băieţi. (fig.35) Accidentele de maşină pot fi evitate prin folosirea centurii de siguranţă. Toţi copiii, cu o greutate mai mare de 20 kg, ar trebui să poarte centuri de siguranţă, ca şi adulţii (Fig.nr.36). Cei cu greutate mai mică trebuie să fie transportaţi numai în scaunul special pentru copil, care este prevăzut cu centuri de siguranţă. Dacă copiii ar purta centuri de siguranţă, numărul deceselor survenite în accidentele auto ar scădea cu 70-85%, iar traumatismele grave, cu 50%. Ca părinte, înainte de a porni automobilul, asigură-te că toţi copiii şi-au pus centura de siguranţă, apoi pune-ţi-o pe a ta, indiferent de distanţa pe care o ai de parcurs. Majoritatea accidentelor se produc pe o rază de 8 km în jurul casei. Deşi în România nu toate automobilele sunt prevăzute cu centuri de siguranţă pentru locurile din spate, acestea pot fi instalate. Centura trebuie întinsă peste pelvis, nu peste abdomen; într-un accident, copilul poate scăpa de sub o centură neîntinsă. Copiii destul de înalţi trebuie să folosească centura diagonală, pe care şi-o aşează de-a lungul umărului şi a porţiunii superioare a pieptului, nu peste faţă sau peste gât, nici sub braţ. Copiii mai mici de 1,38 m pot folosi numai centura inferioară, dacă automobilul nu are centuri de umăr ajustabile, deşi acestea nu oferă acelaşi grad de protecţie, ca şi centura combinată “abdomen-umăr” . Câteva precauţii în plus: - condu cu uşile încuiate, - nu permite copiilor să scoată capul, mâinile sau picioarele pe fereastră, - nu transporta obiecte grele, nelegate, în interiorul maşinii; în caz de accident sau la o frână bruscă acestea pot fi proiectate peste pasageri, - nu lăsa niciodată copiii mici singuri în maşină. Copiilor nu ar trebui să li se permită să conducă vehicule cu motor: motorete, motociclete, biciclete cu motor, pentru că nu prezintă nici o protecţie în caz de accident (în afară de cască, dacă există). Accidentele de bicicletă sunt frecvente la această vârstă. Ajută-ţi copilul să înveţe să o conducă bine şi să respecte regulile de bază. O bicicletă prea mare este periculoasă: când i-o

13 cumperi, aşează-l pe şa; pentru a-i fi bună ca mărime, mâinile copilului trebuie să fie pe ghidon, iar cu picioarele să atingă pământul. (fig.37) Învaţă copilul să-şi menţină bicicleta în condiţii bune (frânele, cauciucurile, şaua şi înălţimea ghidonului). Reguli pentru mersul pe bicicletă: • Înainte de a traversa o intersecţie, opreşte-te şi priveşte în ambele sensuri. • Semnalizează cu mâna înainte de a schimba sensul sau de a te opri. • Stai cât mai aproape de trotuar. • Fii atent la gropi, nisip sau pietriş. • Respectă toate semnele de circulaţie (stopuri şi semafoare). • Dă-le întâietate pietonilor. • În grup, circulă în linie, pe banda de trafic desemnată pentru biciclişti, atunci când există. • Fii atent la maşinile care dau înapoi sau la pietoni, care ies în stradă. • Nu te agăţa de alt vehicul. • Foloseşte far şi lumini reflectorizante. • Evită să mai duci încă o persoană pe bicicletă. • Nu merge pe întuneric. • Circulă întotdeauna în acelaşi sens cu traficul. • Nu purta pantaloni lungi care pot fi prinşi în lanţul bicicletei. • Pentru a ţine ambele mâini pe ghidon, cară obiectele într-un rucsac sau într-un coş. • Poartă întotdeauna pe cap o cască de protecţie; folosirea căştii reduce cu 90% riscul de leziuni ale creierului (traumatism cerebral); de aceea folosirea lor ar trebui legiferată. Rolele şi skate-board-urile favorizează accidentele, din cauza vitezei mari şi a ridicării centrului de greutate al copilului. Pentru a scădea riscul de fracturi sunt necesare perniţe protectoare la nivelul încheieturilor mâinilor, a coatelor şi a genunchilor. (fig.37 bis) Prevenirea înecului: • Învaţă copilul să înoate bine.

• Să înoate alături de cineva experimentat. • Să evite saltul sau aruncarea cu capul înainte, de pe mal (fig.38). • Să înoate acolo unde nu sunt valuri mari; să nu înoate pe timp de furtună. • Să nu se bazeze pe saltelele pneumatice, tuburile de cauciuc sau alte obiecte care se pot desumfla. Adulţii şi adolescenţii trebuie să înveţe să acorde primul ajutor, prin resuscitarea cardio-respiratorie. Prevenirea arsurilor Accidentele provocate de foc au loc mai ales în casă, iar decesele cele mai frecvente se produc din cauza inhalării fumului. Interzi-le copiilor să se joace cu chibrituri, brichete sau alte substanţe inflamabile. Nu fuma în casă; ţigara aprinsă arde mocnit un timp, după care flăcările pot izbucni pe neaşteptate, în timp ce familia doarme sau copilul e singur în casă. Discută cu toţi membrii familiei şi repetă exerciţiile de evacuare imediată a casei, în caz de incendiu. Păstrează la îndemână o lanternă

14 care funcţionează; învaţă copiii ce trebuie să facă, cum să se oprească, să se arunce la pământ, să se rostogolească şi să-şi scoată hainele, dacă acestea au luat foc. Dacă se pot instala, detectoarele de fum sunt utile. Acestea trebuie verificate la fiecare 6 luni; de asemenea, se pot procura stingătoare de incendii, care trebuie folosite numai în cazul în care focul este mic. Dacă focul s-a răspândit, membrii familiei trebuie să parăsească imediat locuinţa, deoarece focul se extinde repede, în câteva secunde; când atinge stadiul critic, cuprinde totul. Cele mai multe arsuri la şcolari nu se datorează însă focului, ci lichidelor fierbinţi. Vasele uitate pe foc sau pe aragaz, cu mânerul în afară, pot duce la asemenea accidente; fiind neîndemânatic sau din nepricepere, copilul poate agăţa vasul şi acesta se poate răsturna peste el. (Fig.nr. V. Loma Linda Fire Prevention ). (fig.39) Până la vârsta de 11-12 ani, cei mai mulţi copii nu pot face faţă situaţiilor de urgenţă care necesită luarea unei decizii imediate; de aceea, este bine să nu fie lăsaţi singuri în casă până la această vârstă. Copilul are nevoie să se simtă în siguranţă acasă şi să fie pregătit să facă faţă unor situaţii neprevăzute: dacă bate la uşă un necunoscut sau se produce un accident (foc, inundaţie), să ştie ce trebuie să facă. El trebuie să-şi cunoască numele întreg, adresa şi numărul de telefon şi unde pot fi găsiţi părinţii. Un alt tip de accident este cel produs prin expunerea la radiaţii. Copiii expuşi riscă să facă mai târziu leucemie, cancer de tiroidă sau cancer la sân. Alte probleme care apar după expunerea la radiaţii masive sunt: deficienţele mintale, tulburările psihice şi cele de creştere. Violenţa la copil O societate modernă nu presupune şi scutirea de violenţă a copiilor. Televiziunea, filmele, ziarele şi revistele expun copiii la acte violente şi crime. Aceştia pot vedea manifestări violente şi în familie, când unul sau ambii părinţi sunt agresivi sau alcoolici. Toate acestea pot avea urmări negative asupra copiilor. Unii copii învaţă să-şi rezolve violent propriile conflicte, alţii devin insensibili la cruzime şi la durerea şi suferinţa altora. Mulţi copii se retrag în ei înşişi, evitând pe cât posibil oamenii. Copilul expus la un eveniment traumatic, poate reacţiona în multe feluri: îi e frică să părăsească casa, are dificultăţi în a se concentra la şcoală, nu are poftă de mâncare, îl doare capul, stomacul, are insomnie sau alte simptome vagi. Toate aceste tulburări formează ceea ce medicii numesc “sindromul de stres post-traumatic”, care poate dura luni sau chiar ani. Uneori copiii retrăiesc la nesfârşit evenimentul, în mintea lor. Traumatismul îi poate marca şi altfel: devin ei înşişi mai răi, mai agresivi, mai violenţi sau auto-distructivi, iar aceste schimbări pot afecta întreaga familie. Sugestii: 1.Încurajează-ţi copilul să discute despre întâmplarea violentă; lasă-l să exprime ce simte, fie că este frică, supărare sau nelinişte. După un eveniment traumatic, asigură-te că viaţa lui s-a reîntors la normal. 2.Discută cu el despre situaţiile periculoase care pot apărea (hoţi în casă) şi cum pot fi evitate pe viitor. Dacă este nevoie, discută problema şi cu alţi părinţi. 3.Când copilul este înfricoşat de scene de violenţă sau dezastre naturale, pe care le-a văzut la televizor, încearcă să-l asiguri că el şi familia sunt în siguranţă şi că toate acestea se întâmplă la mii de km depărtare şi nu îl vor afecta pe el direct. Discută cu el cât de trist este pentru oamenii care trec prin asta şi spune-i că speri ca aceştia să sufere cât mai puţin. 4.Copilul poate fi ameninţat cu bătaia de unii mai violenţi, din cartier sau de diverse găşti (fig.40) şi îi poate fi frică să mai meargă la şcoală sau să se joace afară. Dacă suspectezi aşa ceva, trebuie să iei măsuri de siguranţă.

15 5.Învaţă copilul să nu răspundă la ameninţări prin violenţă şi, pe cât posibil, să nu se lase intimidat sau să înceapă să plângă. El trebuie să-şi păstreze calmul şi să spună “Stai puţin să-ţi explic” sau să se îndepărteze. Dacă încercarea de a ignora adversarul nu este eficace, copilul trebuie să îl impresioneze şi să încerce, la rândul lui, să-l sperie, să-l privească pe celălalt în ochi şi să-l ameninţe cu ceva, pe un ton răspicat sau să-l oblige să se oprească. Un răspuns puternic îl poate face pe cel care ameninţă copilul să-şi găsească o victimă mai slabă. 6.Să ţipe, să încerce să atragă atenţia prin gesturi sau să fugă, când se află într-o situaţie periculoasă. 7.Când copilul nu este obişnuit să acţioneze curajos, arată-i acasă cum ar trebui să se comporte, în cazul în care este ameninţat. 8.Încurajează-l să lege prietenii strânse; un copil care are prieteni buni, este puţin probabil să fie atacat de colegi violenţi. comunitate. Efectul acestei educaţii va influenţa comportarea sa ca adolescent. Folosirea tutunului, alcoolului şi a altor droguri începe ocazional, ca o joacă între prieteni sau uneori la presiunile lor. Ceea ce începe însă ca o plăcere, ca o dorinţă a copilului de a se da mare, de a arăta că este independent sau că vrea să sfideze, se transformă treptat în dependenţă. Cu cât aceste substanţe sunt folosite mai mult timp, cu atât devin mai necesare şi riscă să dea dependenţă. Copiii nu sunt capabili să anticipeze urmările comportamentului lor actual. La început, copilul are iluzia că poate controla ţigările, alcoolul sau drogurile şi ignoră faptul că ele dau dependenţă, după câteva luni. Treptat, apare obişnuinţa, iar dependenţa faţă de aceste substanţe creşte. Unii părinţi, în mod greşit, se simt liniştiţi când copiii lor doar fumează şi nu folosesc alte substanţe ilegale; acesta este însă un fals sentiment de confort. De ce este tentat copilul să folosească substanţe nocive: • lipsa de supraveghere acasă, la şcoală şi în societate, • părinţii au o atitudine pasivă faţă de folosirea acestor substanţe, • • lipsa suportului emoţional, probleme de comportament,

Abuzul de substanţe periculoase Folosirea ţigărilor, alcoolului sau a altor droguri de către copilul şcolar este o problemă serioasă, care nu poate fi ignorată de părinţi şi de profesori. Părinţii nu trebuie să aştepte să crească copilul, pentru a-i vorbi despre pericolul substanţelor toxice, luate “de plăcere”. Un număr tot mai mare de copii iau aceste substanţe încă de la vârsta şcolară. Copilul trebuie făcut conştient de riscurile la care se expune, dacă le încearcă, trebuie să cunoască părerea clară a părinţilor despre folosirea acestor substanţe şi, mai ales, să i se dea un exemplu bun acasă, la şcoală şi în

• exemplele negative din familie şi din comunitate. Dacă unul sau ambii părinţi fumează, beau alcool sau folosesc droguri, copiii lor sunt mai expuşi şi obţin mai uşor aceste substanţe toxice. Pentru un copil este dificil să înţeleagă de ce nu trebuie să folosească aceste substanţe, atât timp cât se simte mai matur dacă le foloseşte. (fig.40 bis) Filmele pot influenţa şi ele copiii: de multe ori, actorii beau alcool sau fumează. Reclamele de pe străzi, nu sunt încă interzise în totalitate şi sunt deseori direcţionate către copii şi

16 adolescenţi, cu scopul de a încuraja folosirea tutunului sau chiar a alcoolului. Fumatul în şcoli este insuficient supravegheat. Profesorii dau un exemplu mizerabil copiilor, pe care ar trebui să-i educe, deoarece cancelariile sunt îmbâcsite de fum! În şcoli, fumatul ar trebui interzis! Unii părinţi încurajează consumul de alcool de la o vârstă fragedă, găsind că este distractiv sau chiar “întăritor”. Influenţele prietenilor sau ale colegilor sunt foarte importante. Dacă prietenii copilului au droguri disponibile, el va fi încurajat sau chiar constrâns să le încerce. Deşi educaţia primită ajută copilul să reziste şi să-şi menţină convingerile, presiunea prietenilor poate fi copleşitoare. Este extrem de important să cunoşti prietenii copilului tău şi chiar familiile acestora. (fig.41) Copiii cu o părere proastă despre ei înşişi sau care simt nevoia de a fi acceptaţi într-un grup, sunt mai slabi şi mai uşor de corupt, deoarece doresc să câştige aprobarea prietenilor. Pot avea, de asemenea, probleme de comportament, pot fi deprimaţi, nemulţumiţi, pot avea dificultăţi în familie şi pot găsi un refugiu în folosirea substanţelor ilegale sau auto-distructive. În plus, folosirea drogurilor le poate da un sentiment de plăcere, libertate sau independenţă, un mijloc de a se revolta şi a se afirma într-o lume, în care simt că au puţin control. Cum să-ţi fereşti copilul de droguri Un copil care are o părere bună despre el însuşi, are relaţii bune cu familia şi succese la şcoală şi este bine văzut în societate, nu va avea nevoie să folosească droguri sau alte substanţe dăunătoare. Părinţii şi profesorii trebuie să folosească orice ocazie pentru a mări încrederea copilului în el însuşi şi a-l încuraja. Sugestii: 1.Creşte-ţi copilul, în aşa fel încât să simtă că-l iubeşti şi să ştie că sentimentele şi gândurile lui contează pentru tine. 2.Respectă-i dorinţele şi încearcă să-i înţelegi punctul de vedere. 3.Fii interesat de ceea ce face la şcoală şi participă la ceea ce îi face plăcere. 4.Petreceţi timp împreună, citiţi cărţi şi jucaţi-vă cel puţin 15 minute pe zi. 5.Fii sincer cu copilul. Recunoaşte, bucură-te şi sărbătoreşte succesele şi realizările copilului; aceasta îl ajută să-şi formeze un sentiment de încredere personală. 6.Spune-ţi părerea despre folosirea substanţelor toxice şi dă-i un bun exemplu. 7.Ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi sociale (inteligenţa socială) pentru a face faţă presiunii colegilor. 8.Discută cu copilul despre pericolele asupra sănătăţii, asociate cu folosirea tutunului şi a altor substanţe. La copiii care încep să fumeze înaintea vârstei de 15 ani, riscul de a face cancer este de 19 ori mai mare decât la nefumători. Deoarece copiii înţeleg mai greu urmările, vorbeşte-i despre neajunsurile imediate ale fumatului: colorează dinţii, dă miros neplăcut gurii şi hainelor, dă o tuse supărătoare, iar dacă face sport, nu va putea alerga sau înota tot atât de bine ca nefumătorii. Spune-i direct că fumatul produce boli de inimă, cancer la plămâni şi îmbătrânire prematură şi că nu va putea fi niciodată complet sănătos, dacă fumează. 9.Îndrumă-l să facă altceva mai bun: să meargă pe bicicletă, să înoate, să asculte muzică, să danseze, să se joace sau să se odihnească. (Fig Bell-Changing bodies,chang. Lives 207) 10.Lasă-te tu însuţi de fumat! Dacă fumezi, riscul de a face astm, bronşită, pneumonie şi infecţii ale urechii medii, creşte. Din cele peste 4000 de substanţe chimice, găsite în fumul de tutun din locuinţe, cel puţin 40 produc diferite forme de cancer. Dacă nu te poţi lăsa de ţigări, nu fuma în casă, dar realizează că dai un exemplu dezastruos copilului. Nimeni nu ar trebui să fumeze într-un automobil în care sunt copii. Dacă descoperi că copilul tău foloseşte substanţe dăunătoare (tutun sau alcool), nu-l

17 pedepsi. Pedeapsa la prima greşeală nu va fi probabil folositoare, nici ameninţările. Foloseşte în schimb influenţa de părinte şi încearcă să-i prezinţi propria ta părere despre fumat şi băut; în acelaşi timp, caută să afli de ce fumează sau bea. Cei mai mulţi copii din această categorie nu sunt supravegheţi suficient de părinţi. Discută cu copilul despre presiunea exercitată de prieteni şi colegi şi găsiţi împreună modul cel mai bun de a le face faţă, în mod eficient. Dacă colegii săi fumează, probabil va fuma şi copilul tău. Exprimă clar ce e rău şi ce e bine, sănătos şi dăunător, prudent şi periculos. Învaţă copilul să-şi folosească propria conştiinţă drept ghid. Dacă şcolarul foloseşte repetat asemenea substanţe, are o problemă gravă. Asemenea copil poate căpăta şi alte obiceiuri proaste. Folosirea acestor substanţe are legătură cu ceea ce se întâmplă în viaţa sa. Ajută-ţi copilul să-şi aleagă prieteni buni şi limitează-i prietenia cu cei care îl influenţează negativ; protejează-l şi învaţă-l să ia decizii sănătoase. (fig.42) Dacă în şcoală există programe de educaţie împotriva fumatului, alcoolului şi drogurilor, participă împreună cu alţi părinţi, pentru a ajuta profesorii să le aplice. Pubertatea (la ce să te aştepţi...) Pubertatea este perioada în care o persoană devine capabilă de reproducere; înseamnă maturizare sexuală şi modificări ale organismului, care includ organele de reproducere şi forma corpului. Pubertatea începe la fete odată cu dezvoltarea mugurilor sânilor, iar la băieţi, odată cu mărirea scrotului şi cu alungirea penisului. Începutul pubertăţii este influenţat de mai mulţi factori: genetic (dezvoltarea timpurie sau târzie este un factor familial), starea de nutriţie (alimentaţia insuficientă poate întârzia creşterea şi dezvoltarea sexuală); nivelul de igienă scăzut, epuizarea fizică şi stresul emoţional. Toate acestea pot întârzia declanşarea pubertăţii. Modificările hormonale Pubertatea este iniţiată de centrii nervoşi, situaţi într-o zonă de la baza creierului, numită hipotalamus. Acesta stimulează activitatea hormonală a glandelor: hipofiză, suprarenală şi a glandelor sexuale (ovare şi testicole) (Fig.nr. CIBA 1965). (Fig.nr Rice 95). Glandele endocrine secretă hormoni direct în sânge, care acţionează specific asupra anumitor organe, ca un sistem de comunicare intern, transmiţând celulelor cum şi când să acţioneze. Glandele sexuale sau gonadele secretă hormoni sexuali; aici cresc şi se maturizeză celulele sexuale (spermatozoizi şi ovule). Ovarele femeii secretă estrogeni (substanţe care produc dorinţa), care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale feminine: creşterea sânilor, a părului pubian şi distribuţia grăsimii în corp. În plus, hormonii estrogeni menţin funcţia uterină, a vaginului, precum şi a mucoasei nazale şi bucale (orale), influenţând şi alte aspecte ale sănătăţii fizice şi mentale. Al doilea hormon feminin, numit progesteron, este produs de corpul galben al ovarului şi se formează la jumătatea ciclului ovarian (Fig.nr.xx). Progesteronul: controlează durata ciclului menstrual (de la o menstruaţie la alta), prepară uterul pentru sarcină şi menţinerea acesteia, stimulează glandele mamare, care produc creşterea sânilor, iar, la femeile care nu sunt gravide, menţine ferm şi sănătos ţesutul sânilor, scade durerea din timpul menstruaţiei şi tensiunea pre-menstruală. La băieţi, testiculele - măresc producţia de hormoni sexuali masculini (androgeni). Testosteronul, principalul hormon sexual masculin, influenţează dezvoltarea organelor sexuale masculine: veziculele seminale, epididimul, prostata, penisul şi scrotul, precum şi pe cea a caracterelor sexuale masculine secundare: părul facial şi corporal, dezvoltarea scheletică, musculatura şi vocea. (Fig)

18 Hormonii estrogeni şi androgeni se găsesc atât la băieţi, cât şi la fete, dar în cantităţi diferite. În timpul copilăriei, sunt produşi de către glandele suprarenale şi gonade în cantităţi mici, dar cresc spectaculos în timpul pubertăţii. (Fig.nr. Rice 96) Raportul dintre hormonii feminini şi cei masculini influenţează dezvoltarea caracterelor feminine sau masculine. Principala diferenţă dintre concentraţia de hormoni masculini si feminini este aceea că nivelul de testosteron la bărbaţi este relativ constant, pe când cel de estrogen şi progesteron al femeilor este ciclic. În afara creşterii corporale şi a dezvoltării sexuale, producţia mare de hormoni la pubertate, provoacă variaţii emoţionale extreme, schimbări de dispoziţie şi Tabel nr.1 ETAPELE PUBERTĂŢII
Fete
Etapa I Prepubertate (preadolesce nţă) între 8 şi 11 ani; - lipseşte dezvoltarea sexuală externă, însă ovarele se măresc şi începe producerea hormonilor Între 8 şi 14 ani înmugurirea sânilor. Primii peri pubieni (rari, uşor pigmentaţi, drepţi, pe faţa internă a labiilor). Transpiraţie mirositoare Creştere accelerată în înălţime şi

nestatornicie. Testosteronul produce masculinizarea băieţilor, iar estradiolul (hormon estrogen) feminizarea fetelor. Ambii hormoni influenţează şi funcţiile sistemului nervos central, inclusiv comportamentul şi emoţiile. Scăderea estrogenului se poate asocia cu o dispoziţie proastă, cum se întâmplă în perioada pre-menstruală la unele fete. La băieţii adolescenţi, nivelul de testosteron este corelat cu libidoul (dorinţă sau apetitul sexual) şi se manifestă prin impuls sexual, masturbare şi potenţă. Apetitul sexual la fete este determinat, aproape în întregime, de factori psiho-sociali, hormonii având o influenţă mult mai mică decât la băieţi. Maturizarea caracterelor sexuale se face treptat, ceea ce permite împărţirea pubertăţii în cinci etape: (dupa medicul englez J.M.Tanner, 1962)
greutate; Corpul capătă contur feminin Între 9-15 ani Sânii şi areolele se măresc, dar nu sunt încă proeminente Părul pubian se înmulţeşte, se închide la culoare şi devine mai creţ. Vaginul se măreşte şi apare o secreţie vaginală albicioasă. Prima menstruaţie (menarha) Între 10 şi 16 ani Sânii se măresc, se

Băieţi
Prepubertate (preadolescent) între 9 şi 12 ani - lipseşte dezvoltarea sexuală externă; hormonii masculini devin activi şi testiculele se maturizează Între 9 şi 15 ani Penisul uşor mărit Testiculele mărite. Păr pubian drept şi subţire. Transpiraţie mirositoare. Creştere în înălţime; forma corpului se schimbă; se dezvoltă muşchii. Etapa a III-a

Etapa a II-a

Între 11 şi 16 ani Penisul şi scrotul se măresc. Părul pubian începe să crească. Apare prima ejaculare (deseori în timpul somnului). Vocea se îngroaşă. Apare mustăcioara.

Etapa a IV-a

Între 11 şi 17 ani Penisul se îngroaşă;

19
dezvoltă ţesutul glandular mamar; areola şi viitorul mamelon formează un mugure secundar care este proeminent, deasupra restului saânului. Părul pubian se îngroaşă, creşte, dar este mai rar decât cel al adultului. Apare părul axilar. Etapa a V-a Între 12 şi 19 ani. Sânii sunt maturi, de tip adult, mamelonul este ieşit în afară, iar areola devine o parte din conturul sânului. Părul pubian capătă testiculele şi scrotul continuă să crească. Părul pubian este mai creţ şi mai gros. Creştere accelerată în înălţime. Dezvoltare de tip masculin a pieptului. distribuţie triunghiulară de tip feminin şi se întinde pe suprafaţa internă a coapselor. Creşterea în înălţime încetineşte şi apoi stagnează. apoi se opreşte.

(Fig. AAPSchool 12;Fig. Stages of breast; profil/Rice 113; Idiot 48-49;dixon 25/1; WHG 49, 50 Tabel nr.2 Cât durează o etapă de dezvoltare a pubertăţii la 95% dintre fete:
Intre 14 şi 18 ani Organele genitale sunt mature, de tip adult. Părul pubian se extinde către ombilic (de tip masculin) şi pe feţele interene ale coapselor. Creşterea în înălţime încetineşte şi Etapa Organ a II-a Sâni Păr pubian a III-a Sâni Păr pubian a IV-a Sâni Păr pubian Durată 2 ½ luni -12

2 ½ - 15 ½ luni 4 -26 luni 2 ½ luni -11

1 lună - 7 ani 7 - 29 luni

Mugurii sânilor apar între 8-13 ani; dacă nu apar până la această vârstă, înseamnă că pubertatea este întârziată. Mugurii sânilor pot apărea totuşi şi mai târziu, ceea ce este normal. Sânii se pot dezvolta inegal, diferenţa fiind de obicei temporară. Maturizarea organelor sexuale la băieţi Organele sexuale primare ale băieţior sunt: testiculele, scrotul, epididimul, veziculele seminale, prostata, glandele lui Coper, vasele deferente, penisul şi uretra (Fig.nr. Rice 99). Toate cresc la pubertate.

Penisul se măreşte în lungime şi grosime, iar dezvoltarea completă durează între 2 şi 5 ani. Penisul îndeplineşte atât funcţia sexuală, cât şi cea urinară. Capul penisului, numit gland, este acoperit de o cută a pielii numită prepuţ, care poate fi uneori înlăturată chirurgical, prin circumcizie. Circumcizia se practică din motive religioase şi nu neapărat din motive de igienă. Retragerea prepuţului uşurează igiena glandului. Dacă prepuţul nu se retrage, iar glandul nu este spălat, se acumulează o secreţie albicioasă, numită smegmă - care poate duce la iritarea şi infectarea zonei. Când pielea glandului nu se poate retracta se numeşte

20 fimoză. Când fimoza este strânsă, poate necesita intervenţie chirurgicală. Dacă după retractare, pielea nu poate fi împinsă înapoi, penisul se poate umfla şi poate fi foarte dureros; aceasta se numeşte parafimoză şi necesită ajutor medical imediat. (Fig nr ). Testiculele sunt organele care produc spermatozoizii. Cele două testicule sunt situate în scrot. Modificările de dispoziţie sexuală la băieţi nu sunt influenţate de flucţuatiile hormonale, ca la fete, ci de alţi factori: starea de sănătate, oboseala, mediul ambiant, vremea, etc. Erecţia este posibilă încă din faza de sugar (şi chiar dinainte de naştere, în uter). Băieţii sunt la fel de jenaţi, ca şi fetele, de modificările corpului lor la pubertate. Băieţii produc primele celule sexuale mature (spermatozoizi) în timpul pubertăţii, în interiorul testicolelor. Aşa cum prima menstruaţie este un semn pentru fată că trece prin pubertate, la fel este şi prima ejaculare pentru băieţi. Apariţia părului pubian este prima indicaţie clară a pubertăţii, deşi creşterea penisului şi lărgirea testicolelor încep, de obicei, înainte. Maturizarea fizică la băieţi se asociază cu un sentiment de putere şi cu impulsul de a se îndrăgosti. Maturizarea organelor sexuale feminine Maturizarea sexuală a fetei cuprinde atât organele interne: ovarele, trompele, uterul şi vaginul, cât şi pe cele externe denumite împreună, vulvă. (Fig.nr.Rice 102; what’s happening 5+69) Cu un an - doi înainte de prima menstruaţie, fetiţa poate observa o scurgere apoasă limpede sau alb-lăptoasă, din vagin, care lasă o urmă gălbuie pe chiloţi, când se usucă. Această secreţie, formată din celule descuamate, mucus şi lichid, este normală, fiind un semn al începutului pubertăţii. Dacă scurgerea are însă un miros puternic, neplăcut sau provoacă mâncărimi sau înroşirea vulvei, dacă este griverzuie sau galbenă, este semnul unei infecţii a vaginului şi trebuie consultat medicul pentru tratament. Fetiţa se naşte cu aproape 400.000 de foliculi, în fiecare ovar. La pubertate, aceşti foliculi scad la 80.000. De obicei, un folicul se maturează într-un ovul la fiecare lună (28 zile). Ciclul menstrual la fete variază între 20-40, chiar 60 de zile, cu o medie de 28 zile. Durata acestuia diferă de la o fată la alta şi chiar la aceeaşi persoană pot fi variaţii mari, dar pot fi normale. Prima menstrutie (menarha) apare, de obicei, după perioada în care fata creşte puternic în înălţime şi greutate. Fetiţa este acum capabilă de procreaţie. Aceasta poate rămâne însărcinată, chiar înainte de menstruaţie, dacă ovulaţia a început înainte. Dacă este activă sexual de la această vârstă, trebuie găsite metode pentru a preveni sarcina (anticoncepţionale). Primele cicluri menstruale sunt de obicei nedureroase. Crampele şi durerile menstruale apar, de obicei, odată cu ovulaţia, la câteva luni după prima menstruaţie. Nu se poate spune exact când va apărea prima menstruatie. 3% dintre fete au menstruaţie la 11 ani si 3 luni, 50% la 13 ani si 3 luni, iar 97 % din fete au menstruaţie la 16 ani. Reacţii emoţionale la prima menstruaţie: cele mai multe fete sunt surprinse sau jenate. Unele se simt mai mature, sunt mai mândre, mai fericite, mai feminine, mai apropiate de mama lor, iar altele, fără experienţă şi îndrumare, se simt înspăimântate, bolnave, murdare, scârbite şi de aceea sunt retrase, temându-se să nu li se afle secretul. Este important ca fetiţa să fi fost pregătită pentru acest eveniment. Cu cât ştie mai multe dinainte, cu atât va reacţiona mai bine. Din nefericire, multe fete continuă să fie influenţate negativ încă dinaintea apariţiei menstruaţiei. Multe cred că aceasta va fi insoţită de tulburări fizice şi emoţionale şi de întreruperea activităţii zilnice. Dacă nu se protejează, există riscul ca fetiţa să se murdărească, să se păteze

21 sau să miroasă. Sprijinul mamei va scădea jena creată de ciclul menstrual. Menstruaţia este un neajuns cu care fata, apoi adolescenta şi femeia, vor învăţa să trăiască; totodată, menstruaţia este cel mai bun indiciu de sănătate şi de funcţionare normală a organismului. În timpul menstruaţiei, exerciţiul fizic este nu numai posibil, dar chiar indicat, dacă nu provoacă tulburări. Întrebări legate de menstruaţie: Fetele întreabă, deseori, dacă în timpul menstruaţiei pot să facă baie în cadă, să facă exerciţii fizice, să bea băuturi reci, să aibă activitate sexuală, etc. Răspunsul este da, poţi face tot ceea ce faci şi în restul lunii. Igiena menstruaţiei Duşul sau baia zilnică cu apă şi săpun este cea mai bună măsură de apărare împotriva mirosurilor genitale neplăcute şi a infecţiilor. Îmbrăcămintea poate favoriza transpiraţia (blugi strâmţi, ciorapi cu chilot, dresuri, chiloţi de nailon), dezvoltarea bacteriilor şi creşterea mirosului. Lenjeria absorbantă, din bumbac, permite ventilaţia, menţine igiena genitală, dacă se asociază cu baia zilnică. Tampoanele externe, din materiale absorbante, sunt mai puţin voluminoase şi mai eficace decât vata. Unele aderă la lenjerie, pentru a împiedica scurgerea pe alături. Tampoanele interne sunt evitate de fetele virgine, deoarece introducerea lor poate rupe sau dilata himenul. În plus, dacă nu sunt schimbate des, riscă să producă infecţii grave, numite sindrom septico-toxic. Fata sănătoasă, normală nu are nevoie de spălături vaginale, deoarece vaginul sănătos se curăţă singur. Nu este necesară după menstruaţie. Spălătura vaginală poate fi periculoasă; repetată des, favorizează infecţiile pelvine. Poate fi folosită doar când medicul o prescrie pentru diferite infecţii vaginale. O secreţie vaginală albicioasă, clară şi neiritantă este normală. Este formată din mucusul secretat de glandele colului uterin, bacterii şi celule vaginale descuamate. Prin expunerea la aer, îşi schimbă culoarea în galben palid. Secreţia vaginală este anormală, dacă produce iritaţie, mâncărimi, miroase urât, are altă culoare, decât cea normală sau este amestecată cu sânge nemenstrual. Asemenea secreţii anormale pot fi provocate de infecţii ale vaginului (vaginite); în asemenea cazuri trebuie consultat imediat medicul. Sânii Mărimea sânilor depinde de vârstă, ereditate şi de constituţia corpului. Unele fete se simt mândre când le cresc sânii, altele sunt jenate; unele au dureri uşoare. Fetele trebuie să înveţe să-şi accepte şi să-şi iubească propriul lor corp, cu sâni mici, mari, sau intermediari. Uneori, mameloanele sunt aproape plate. Pe sân apar frecvent aluniţe (nevi pigmentari); ele trebuie urmărite şi, dacă încep să se schimbe la culoare, să crească sau să sângereze, trebuie cosultat medicul pentru extirpare chirurgicală. O data pe lună, în săptămâna dinaintea menstruaţiei, este bine ca fata, şi apoi adolescenta şi femeia, să-şi examineze sânii. Dezvoltarea sexuală Sexualitatea este o parte din viaţa fiecărei persoane. La vârsta şcolară, copiii devin mai conştienţi de corpul lor şi de funcţiile organismului, inclusiv cele sexuale. Educaţia sexuală Copiii au o mare curiozitate pentru sex; la această vârstă, îşi şoptesc unul altuia cuvinte despre părţile intime, îşi spun glume murdare, pe care le înţeleg sau nu, sau caută în reviste imagini erotice. În grupurile de băieţi sau de fete, sexul este un subiect viu şi excitant. (Fig nr ) Copiii învaţă de fapt despre sex, cu mulţi ani înainte, pe măsură ce sunt capabili să

22 observe, să asculte şi să simtă lumea din jurul lor. (fig.43) Scopul educaţiei sexuale este acela de a ajuta copiii să înţeleagă sexualitatea, să-şi accepte şi să-şi aprecieze propriul corp şi să stabilească pe viitor relaţii sexuale normale. Sexualitatea cuprinde de fapt mai mult decât actul sexual; ea include felul în care gândim despre noi înşine, sentimentele noastre despre intimitate şi tandreţe, ca şi modul de a le exprima. Vârsta de 8-10 ani este potrivită pentru a discuta aspecte legate de sexualitate, deoarece acum copilul le poate înţelege într-un mod realist. Dacă aştepţi mai mult, el va învăţa despre reproducere şi sex, într-un mod greşit, de la alţi copii, înainte de a-i explica tu. Părinţii sunt cei mai indicaţi pentru a educa copiii în privinţa sexlui, deoarece o pot face într-un mod cald şi iubitor, lipsit de tonul steril de la şcoală sau de remarcile vulgare dintre colegi. În plus, discuţia dintre părinte şi copil este intimă şi are loc într-o atmosferă de încredere reciprocă. Prin felul în care te porţi cu soţul sau soţia, prin dragoste şi devotament (mângâieri, un sărut înaintea plecării, îmbrăţişări) îi arăţi copilului ce înseamnă pentru tine o relaţie de iubire. Cu cât începi mai devreme educaţia sexuală a copiilor, cu atât mai bine. Dacă aştepţi până când copilul are 11 ani sau intră în pubertate, este deja târziu. Încearcă să transmiţi două idei: - Sexul, sentimentele, modificările şi atracţiile, ce vor veni la pubertate, sunt naturale şi frumoase, chiar minunate. - Sexul este natural şi bun, iar cerinţele lui sunt foarte puternice şi creează viaţa, de aceea trebuie asociat cu dragostea şi devotamentul; este prea frumos pentru a-l transforma în ceva josnic.(fig.44) După ce ai revăzut termenii şi funcţiile corpului, încearcă să-i explici simplu şi clar noţiunile de bază ale sexualităţii: - numele părţilor corpului, - prin ce diferă băieţii de fete, - părţile corpului legate de sexualitate şi funcţiile lor, - foloseşte denumirile corecte, procesul prin care sperma fecundează un ovul şi cum se dezvoltă embrionul; aşa vin pe lume copiii, - atracţia naturală dintre bărbaţi şi femei, actul sexual este: - un mod de exprimare a dragostei şi a devotamentului, - o unire profundă şi specială, ce se petrece în intimitate, între bărbat şi femeie. Încurajează copilul să pună întrebări şi răspunde-i, dacă te întreabă: • • faci copii?” “Cum se fac copiii?” “Trebuie să te măriţi ca să “Când pot fetele să facă “Ce este menstruaţia?” “Ce se întâmplă dacă te “De ce au băieţii erecţie?” “Ce este un act sexual?” “Cum fac oamenii sex ?”.

În primii ani de viaţă, copiii sunt curioşi să • cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi copii?” fete. Mai târziu, pun întrebări legate de • sexualitate. Pe la 8-9 ani au căpătat deja aceste noţiuni, dar nu pot face legătura între ele. În • discuţia cu copilul, ţine seama de: vârsta, masturbezi?” experienţa, cunoştinţele, dezvoltarea fizică şi maturitatea sa emoţională. • Dacă ai discutat cu el în perioada preşcolară, continuă subiectele sexuale în mod deschis şi plăcut, la vârsta de 8-10 ani, decât să le consideri ceva secret, nepermis, jenant şi stupid. • •

Întreabă-l dacă înţelege şi asigură-l că te poate întreba oricând ce nu a înţeles.

23 Urmăreşte-i expresia feţei, pentru a fi sigur, nu numai că a înţeles, dar că apreciază ceea ce i se spune. La câteva săptămâni sau luni după asta, găseşte o ocazie pentru a discuta din nou. Învaţă copilul că unele părţi ale corpului sunt intime şi nimeni nu are dreptul să le vadă sau să le atingă, iar dacă acest lucru se întâmplă, să nu-i fie ruşine şi să-ţi spună. Lasă copilul să-şi spele singur corpul, inclusiv organele genitale, chiar dacă trebuie să-l supraveghezi. Învăţă-l să se comporte decent, oferindu-i exemplul tău: nu te plimba gol prin casă şi respectă-i intimitatea, închizând uşa de la baie şi învăţându-l şi pe el să facă la fel. Încurajează-l să se îmbrace decent. Pe măsură ce copilul creşte, discută despre pubertate; la ce să se aştepte: modificări ale corpului, modificări emoţionale, capricii şi visuri “ude” în cazul băieţilor. Încearcă să-ţi aminteşti de propria ta pubertate,cum s-a întâmplat, ce ai simţit şi ce ai fi dorit să ştii în plus. Spune-i că, pentru a creşte, un copil are nevoie de maternitate, mâncare, îmbrăcăminte, părinţi care să-l iubească, o casă în care să se simtă fericit, rude, prieteni şi profesori, medici, actul sexual fiind doar primul pas. Învaţă-l că oamenii care nu pot să-şi ofere unul altuia cele necesare pentru creşterea unui copil, nu ar trebui să facă sex. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, copiii încep să simtă că sexul este mult mai frumos, dacă se bazează pe dragoste, decât dacă e o simplă satisfacere personală. La această vârstă, copiii acceptă mai uşor ideea că sexul, care este frumos, miraculos şi creează vieţi noi, trebuie folosit cu grijă, nu trebuie să se petreacă la întâmplare, iar după căsătorie, sexul este o legătură şi un mod special de a exprima dragostea. Când priveşti un film împreună cu copiii, spune-le că sunt cel puţin şase motive pentru care un bărbat şi o femeie fac dragoste: 1. încearcă să vadă cum se simt (curiozitate), 2. le face plăcere (satisfacţie), 3. pentru a demonstra că o pot face (egoism, mândrie), 4. pentru a fi ca ceilalţi (frica de a fi respins), 5. pentru că o iubeşte pe cealaltă persoană şi vrea să-i facă plăcere (dragoste neîmpartăşită), 6. pentru că îşi arată unul altuia nu numai iubire, dar şi devotament, încredere, tandreţe şi respect (iubire deplină). Primele cinci motive nu sunt suficiente pentru a face dragoste. Dacă rezultă o sarcină sau o boală, desigur situaţia este mult mai complicată şi mai gravă. Mulţi părinţi au ei însişi foarte puţină educaţie sexuală; au învăţat ceva despre sex din cărţi sau din filme, dar nu au o informaţie corectă despre anatomia, funcţiile şi emoţiile organismului uman, inclusiv funcţiile sexuale. De aceea, părinţii au nevoie să se informeze din cărţi sau de la personalul medical despre aceste noţiuni, pentru a le putea transmite corect copilului. Şcolile ar trebui să includă ore de educaţie a sănătăţii şi lecţii de educaţie sexuală. La unele dintre acestea, pot participa şi părinţii. Dacă nu te simţi confortabil cu propria ta sexualitate, fii atent să nu transmiţi această atitudine copilului tău. El are nevoie să aibă o impresie bună despre corpul, sexul şi capacitatea lui de a lua decizii sexuale. De asemenea, şcolarul trebuie să aibă cât mai multe informaţii şi despre bolile transmise prin actul sexual şi cum se pot lua. Pe măsură ce copiii devin conştienţi de legăturile dintre persoanele de acelaşi sex, observă şi dezaprobarea socială legată de asta: “De ce unor bărbaţi le plac alţi bărbaţi?” sau “Ce este homosexualitatea?”. Foloseşte această ocazie pentru a discuta opinia ta despre relaţiile sexuale. Explică-i că a-ţi place sau a iubi o persoană nu depinde de sexul acesteia, dar că este diferit să-ţi placă cineva în mod sexual.

24 Trebuie să-l ajuţi să facă diferenţa între curiozitatea sexuală normală, pentru un om dezbrăcat, şi cea bolnăvicioasă, pentru materialele pornografice, în care femeile sunt prezentate ca simple obiecte. Mai târziu, valorile morale vor forma o parte din comportamentul sexual al copilului. Ajută-l să includă preocupările lui sexuale întrun context sănătos, care-l va ajuta să-şi formeze legături intime valoroase, ca adult. Identificarea şi orientarea sexuală Copilul se identifică sexual printr-o comportare specifică: • jocuri, jucării, treburi în casă şi rolul în familie; • comportare socială ce reflectă diferite grade de dominare, agresiune, blândeţe şi dependenţă; • gesturi, atitudini şi exprimări nonverbale, identificate ca fiind feminine sau masculine; • relaţii de prietenie, incluzând sexul prietenilor pe care şi-i alege sau al persoanelor pe care le imită. (fig.45) Un copil începe să-şi dea seama că este băiat sau fată pe la vârsta de 8-10 luni, când îşi descoperă organele genitale. Între 1 şi 2 ani, copiii devin conştienţi de diferenţele dintre băieţi şi fete; pe la 3 ani pot spune ce sunt: băiat sau fată, pe măsură ce capătă un concept puternic despre sine. La această vârstă, folosesc jucării pentru un sex sau altul (maşini sau păpuşi); tot acum înţeleg bine interesele şi ocupaţiile unui bărbat şi ale unei femei şi încep să se joace, identificându-se cu sexul respectiv; băiatul e preocupat de jocuri agresive şi mai active (de-a soldaţii, poliţiştii, curse de maşini), iar fetele, de păpuşi, jocuri de-a doamnele, de-a gătitul, etc. Aceste feluri de joacă sunt influenţate de modul în care sunt crescuţi copiii şi de ce anume se aşteaptă de la ei. La 4 ani, identitatea sexuală a copiilor este stabilă, adică ştiu că vor fi întotdeauna o fată sau un băiat. În acelaşi timp, copiii învaţă să se comporte potrivit sexului lor, adică să facă lucruri pe care le fac băieţii sau lucruri pe care le fac fetele. La vârsta şcolară, identificarea cu un anumit sex se stabileşte mai ferm, nu numai în joc, dar şi în felul în care se comportă, cum arată şi după lucrurile pe care le posedă, asemănatoare cu cele ale copiilor de acelaşi sex. În şcoala primară, copiii continuă să se joace cu alţii de acelaşi sex: băieţii cu băieţii, fetele cu fetele. Fetele exprimă deseori antipatia pentru (fig.46) băieţi şi viceversa, acesta fiind un mod de a-şi întări identitatea sexuală. Această comportare, de băiat sau de fată, este puternic influenţată de identificarea cu femeile şi bărbaţii din viaţa lor. Copiii împrumută caracteristici de la femeile şi bărbaţii din jurul lor, pe care le încorporează în propria lor personalitate. Ei mai sunt influenţaţi şi de actorii din filme, de la televizor, de viaţa unor sportivi şi a altor adulţi din jurul lor. Efectul combinat al acestor influenţe multiple, alături de moştenirea genetică, determină mai târziu calităţile masculine şi feminine. Mai mult decât orice alt factor însă, legătura copilului cu tatăl şi mama sa, atitudinea părinţilor faţă de el şi a unuia faţă de celălalt, influenţează decisiv comportamentul sexual de mai târziu. Când atitudinea şi interesele copilului deviază de la normele acceptate, el este discriminat şi ridiculizat. Părinţii trebuie să ştie dacă şcolarul este acceptat sau nu de prieteni; ei trebuie să-l înveţe să se comporte normal, astfel încât să funcţioneze bine la şcoală, printre colegi şi în societate. Dacă, de exemplu, un băiat nu este interesat de sport, el poate avea alte domenii în care să exceleze. Fiecare copil are propriile sale talente şi uneori ele nu se potrivesc cu aşteptările părinţilor sau ale societăţii. Datorită lor, copilul poate avea însă succese şi satisfacţii pe viitor. Aceste stereotipuri sociale se modifică de-a lungul vremii; în prezent, femeile sunt mai active şi mai puţin timide decât bunicile lor. De la bărbaţi se aşteaptă să-şi exprime mai mult partea mai blândă şi mai “feminină” a personalităţii lor.

25 În loc să forţezi copilul să se conformeze unui tipar de comportare tradiţională, conformă sexului său, ajută-l să-şi atingă potenţialul, lasă-l să evolueze în felul său propriu. Uneori, copiii sunt confuzi în orientarea lor către un anumit sex, de exemplu unii băieţi tind să se identifice cu fetele; ei îşi pot nega chiar propria lor sexualitate, ajung să dispreţuiască partea lor de fată sau de băiat. Un băiat efeminat poate avea următoarele caracteristici: vrea să fie fată, iar când va fi mare să fie femeie; arată un interes deosebit pentru activităţile feminine: se joacă cu păpuşi sau joacă rolul de fată; îi plac bijuteriile, cosmeticele, îmbrăcămintea de fată, pe care o poartă uneori cu plăcere; se împrieteneşte mai ales cu fetele. Băieţii efeminaţi sunt deseori ridiculizaţi, porecliţi “poponari” şi eliminaţi din grup de către colegi. Ei devin neliniştiţi, nesiguri, deprimaţi, se luptă să-şi facă prieteni şi să-şi menţină încrederea în sine. (Fig băiat se joacă cu păpuşi) Pe de altă parte, fetele care se identifică cu băieţii sunt considerate “băieţoi”. Ele sunt mai puţin ridiculizate sau izolate de prietenele lor, decât băieţii efeminaţi. Uneori, acest comportament este doar un mod natural de a se identifica cu sexul opus. Fetele prezintă rareori una sau mai multe din aceste trăsături: doresc să fie băiat, preferă să fie în grupuri de băieţi, iar în jocurile de imaginaţie preferă roluri masculine. Aceste trăsături sugerează un conflict sau confuzie în legăturile lor cu prietenele. Băieţii efeminaţi au deseori relaţii foarte distante cu taţii lor şi foarte strânse cu mamele, care încurajează şi suportă activităţile feminine ale băieţiilor lor. Nu asta este însă cauza homosexualităţii. Un număr foarte mic de băieţi efeminaţi şi fete băieţoase vor deveni bisexuali sau homosexuali, în adolescenţă sau ca adulţi. Părinţii trebuie să discute cu copiii despre comportarea lor masculină sau feminină. Explică-i copilului de ce comportarea sa provoacă o anumită reacţie a colegilor şi găsiţi împreună atitudini mai apropiate sexului lor. Când copilul refuză să-şi accepte sexul biologic, se joacă numai cu copii de sexul opus, este lipsit de prieteni la şcoală şi ridiculizat de colegii săi, trebuie consultat pediatrul sau psihologul. Atracţia fizică şi emoţională a unui individ către un altul de sex opus sau de acelaşi sex este un fenomen biologic. Cercetările recente arată că unele zone ale hipotalamusului homosexualilor diferă de cele ale heterosexualilor. Influenţa experienţelor personale şi a mediului, în orientarea sexuală, pare să fie mică. Masturbarea este stimularea organelor genitale proprii. Este normală la orice vârstă şi nu trebuie să te îngrijoreze, dacă nu este excesivă sau dacă nu este făcută în public. Este mai frecventă la preşcolari, iar frecvenţa ei scade după vârsta de 6 ani, deşi poate continua în intimitate. Odată cu începutul pubertăţii şi cu tot ce se asociază: creşterea secreţiei de hormoni, a curiozităţii şi a tensiunii sexuale, preocuparea pentru propriul corp şi frecvenţa masturbării se intensifică. Adolescenţii descoperă că această plăcere sexuală este un mod de a-şi exprima propria sexualitate în dezvoltare. Cu toate acestea, continuă să existe concepţii greşite despre masturbare. Un copil care se masturbează nu are o sexualitate excesivă, nu este promiscuu sau deviat sexual; nu va orbi sau înnebuni, nu-i vor ieşi coşuri şi nici nu va deveni impotent sau steril. Totuşi, numeroase familii descurajează masturbarea, mai ales pe considerente morale. Părinţii trebuie să fie îngrijoraţi atunci când masturbarea este făcută din plictiseală, nervozitate, ca răspuns la o iritaţie genitală sau o preocupare sexuală prea intensă. În asemenea situaţii neobişnuite, copilul nu se poate opri, când i se cere sau când i se oferă o activitate diferită şi atrăgătoare. Iritarea sau infecţia genitală porneşte de la probleme de igienă, la fete, mai ales la cele

26 grase. Infecţia apare de cele mai multe ori din cauza streptococului. Vaginul fetiţelor, ascuns de coapsele grase, este mai greu de curăţat; mirosul poate persista chiar după baie. Un vagin iritat provoacă mâncărimi. Masturbarea opreşte temporar pruritul, dar creşte iritaţia şi apoi mâncărimea. Pediatrul poate prescrie antibiotice. Dacă îl surprinzi masturbându-se, evită să reacţionezi excesiv, deşi poţi fi jenat, supărat sau revoltat. Încearcă să te calmezi, nu-i spune că este rău ceea ce face, dar spune-i că trebuie să o facă în intimitate, când nu îl vede nimeni. Dacă descoperi că copilul se masturbează împreună cu altcineva, nu-l pedepsi, ci spune pur şi simplu “Noi nu ne atingem unii pe alţii în părţile intime”, îndreptându-i atenţia către altceva. Uneori, masturbarea este folosită frecvent pentru a micşora tensiunea sau stresul. Dacă acesta este cazul copilului tău, învaţă-l alte moduri de a se relaxa. Încearcă să descoperi dacă are alte probleme sau griji care îl neliniştesc. Sugestii pentru părinţii ai cărui copil se masturbează frecvent în public: • Spune-i că nu trebuie să-şi atingă părţile intime, decât atunci când este în camera lui; nu-l critica şi nu îl face de ruşine. • Atrage-i atenţia asupra acestui fapt, când masturbarea devine o obişnuinţă. • Când masturbarea este folosită ca mijloc de scădere a tensiunii nervoase, oferă-i un alt obiect pe care să-l mângâie (o jucărie, o bucată de blană etc.). • Corectează-l: când copilul se atinge în public, pune-l să strângă pumnul şi să-l ţină aşa un timp. • Nu-i permite copilului să meargă în baie cu un prieten sau să meargă nesupravegheat. • Corectează-l dur: când copilul îşi atinge organele sexuale în public, pune-l să-şi ceară scuze. • Fixează-i un scop pozitiv: dacă nu se atinge în public timp de câteva zile, laudă-l şi oferă-i o recompensă. • Cere sfatul medicului pediatru, mai ales dacă masturbarea se asociază cu alte modificări de comportament sau emoţionale: izolarea de prieteni, agresiunea, tendinţa de distrugere, tristeţea, udarea sau murdărirea patului, etc. Jocuri sexuale La această vârstă, copiii sunt ataşaţi de cei de acelaşi sex şi, deseori, îşi explorează unii altora organele genitale. Nu este o activitate homosexuală, deşi părinţii pot fi îngrijoraţi de asta. Jocul sexual, care este rezultatul unei curiozităţi normale, are următoarele caracteristici: • • • • • diferenţele de vârstă între copii sunt mai mici de 3 ani; toţi participă cu plăcere; jocul include privirea, atingerea şi discuţia despre organele genitale; imitarea unui act sexual între doi copii sau cu o păpuşă; jocul nu include introducerea degetelor sau a unor obiecte în vagin sau în rect, luarea în gură a organelor genitale sau orice fel de agresiune; nu este singurul scop pentru care copiii sunt împreună, ci pot prefera alte activităţi; când sunt descoperiţi, copiii sunt jenaţi, dar nu zdrobiţi de ruşine şi nici obraznici, şi

• •

27 nimeni nu se plânge părinţilor despre acest fel de jocuri; Asemenea jocuri fiind normale, răspunsul potrivit al părinţilor este: sexul este o activitate pentru adulţi, iar copiii se pot juca în multe alte feluri; sexul este intim şi personal, nu o activitate de împărţit cu persoane întâlnite întâmplător şi, în sfârşit, sexul este o forţă puternică şi importantă, căreia i se cuvine respect. Mesajul variază în intensitate, în funcţie de nivelul de cultură, convingerile personale şi cele religioase ale părinţilor. Când copiii şcolari de acelaşi sex sau de sex diferit, sunt surprinşi în jocuri sexuale, părinţii şi pediatrul trebuie să se întrebe, dacă se joacă din curiozitate şi plăcere sau au avut un traumatism sexual, de exemplu molestare. Părinţii trebuie să aibă o atitudine fermă împotriva acestor jocuri, chiar dacă le amintesc de propriile lor experienţe din copilărie. Ei le pot spune: “Văd că vă jucaţi de-a sexul (părintele îşi afirmă autoritatea); acesta nu este un joc potrivit pentru voi; vreau să-l opriţi imediat! Vom discuta despre aceasta diseară (amână discuţia). Acum vreau să mergeţi afară şi să vă jucaţi cu mingea” (redirecţonează acţiunea).” Dacă descoperi un joc sexual, care nu se potriveşte cu profilul amintit mai sus, continuă totuşi să-ţi controlezi reacţia. Într-un joc sexual anormal, probabil unul dintre copii a fost traumatizat sexual de către un adult. Maltratarea copilului Include: • abuz sau neglijare fizică intenţionată: înseamnă privarea de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, supraveghere, educaţie şi îngrijire medicală; neglijare emoţională: înseamnă lipsa de a satisface nevoile de afecţiune, atenţie şi suport emoţional, indiferenţă faţă de faptele antisociale; • • abuz emoţional: este tendinţa deliberată de a-i distruge copilului respectul faţă de sine; ignorarea, izolarea, rejectarea, insultarea, corupţia, terorizarea; abuz sexual.

Neglijarea copilului este forma cea mai frecventă de maltratare. Este lipsa părintelui şi a tutorelui de a satisface nevoile de bază ale copilului. Abuzul sexual Copiii abuzaţi fizic pot fi întârziaţi în creştere sau pot avea fracturi, hematoame sau vânătăi pe piele, ceea ce arată că traumatismul a fost produs de o persoana mai puternică. (Fig. Nr. Spit. Brasov). Factorii predispozanţi sunt sărăcia şi alcoolismul, furia necontrolată. Copiii abuzaţi au, la rândul lor, tendinţa să devină adulţi violenţi şi să-şi abuzeze proprii lor copii. (fig.47) Abuzul sexual la copii Este o formă particulară de abuz asupra copilului şi o problemă gravă de sănătate. Este de mai multe feluri: • • incest (activitate sexuală între membrii familiei sau rudele de sânge). molestare (libertăţi indecente:atingere, mângâiere, sărut în zonele intime; masturbare în faţa copilului sau reciprocă, sex oral). exhibiţionism (expunerea organelor genitale de către un bărbat în zone publice, în faţa copiilor). pornografie (expunerea, fotografierea şi distribuirea, sub orice formă, a unor ilustraţii a actelor sexuale, ce includ copii singuri sau cu adulţi, cu animale, cu sau fără consimţământul părinţilor). pedofilia (preferinţa unui adult pentru copiii mici, ca mod de satisfacere sexuală).

Este deseori ascuns, deoarece copilul este prea înfricoşat să vorbească despre această situaţie, familiile şi societatea ezită să-i accepte

28 existenţa şi prea puţine autorităţi şi organizaţii se ocupă de asemenea cazuri. Cele mai multe cazuri apar între 8-12 ani. Abuzul sexual înseamnă orice fel de act sau comportament sexual impus unui copil; nu include doar penetrare, ci şi jocul cu organele genitale ale copilului, forţarea lui de a se juca şi a avea contact oral cu organele genitale ale unui adult sau stimularea genitală a adultului de către copil. Alte feluri de abuz sexual pot include: expunerea organelor genitale ale adultului faţă de un copil, arătarea unor fotografii şi imagini video pornografice sau fotografierea unui copil în scopuri obscene. În cele mai multe cazuri (80 %), cei care abuzează de cei mici sunt persoane cunoscute, în care copilul are încredere, deşi şi străinii pot molesta copiii: tatăl , un părinte vitreg, o rudă (frate, văr, unchi, bunic), un prieten al familiei, un vecin, o persoană care are grijă de el, un profesor, cineva din personalul medical, antrenorul etc. În faţa atacului unei persoane pe care o cunosc, o respectă şi vor să o asculte, copiii se simt fără apărare. Adultul manipulează copilul într-o activitate sexuală, folosind diverse metode: ameninţări, cadouri, putere de convingere agresivă sau făcându-l să creadă că nu are nici o altă şansă. Copiii cei mai susceptibili la astfel de asalturi sunt cei ascultători, supuşi şi respectuoşi. Copiii foarte diferiţi, cu semne din naştere, handicapaţi, foarte înalţi, graşi, slabi, frumoşi sau maturi sexual, nu se simt uneori stăpâni pe corpul lor şi cred că acesta aparţine altcuiva (adulţi, admiratori) şi pot cădea mai uşor victime. Copilul se poate supune din mai multe motive: lipsa educaţiei sexuale, dorinţa de a fi bun, nevoia de afecţiune sau dorinţa de a ţine familia unită. Caracteristicile familiilor cu risc crescut de abuz sexual : - sunt izolate de comunitate şi au puţini prieteni, - au multe secrete, - au un comportament antisocial, - folosesc violenţa împotriva copiilor, - părinţii au fost, la rândul lor, abuzaţi fizic sau sexual când erau copii, - limitele sunt rigide cu străinii, dar practic inexistente în interiorul familiei, neagă orice problemă proprie, Mama: - este pasivă şi uşor de manipulat, - neagă şi refuză să vadă sau să creadă că bărbatul, pe care îl iubeşte, poate face un asemenea lucru copilului lor, - este incapabilă să taie legătura cu bărbatul implicat în abuz, de frica pierderii acestuia, a suportului financiar, a vieţii sexuale sau chiar a vieţii proprii, - este ea însăşi bătută sau abuzată de cel implicat în abuzul copilului, - are o părere proastă despre ea însăşi, este deprimată, alcoolică sau bolnavă cronic. Tatăl sau alt bărbat: - este dominant şi atotputernic, - alcoolic, - îşi controlează cu greu impulsurile, - a fost abuzat în copilărie, - neagă că s-a întâmplat ceva, - tinde să blameze copilul sau mama pentru ceea ce s-a întâmplat. Semne de abuz sexual la copil: -îi este teamă de o anumită persoană, de un anumit loc sau să fie lăsat singur cu respectivul, -reacţionează dur la întrebarea dacă cineva l-a pipăit, -devine dintr-o dată mai preocupat de aspectul şi descrierea organelor sexuale, -comportamentul său se schimbă: copilul poate regresa, până la udarea patului, sau îşi poate murdări chiloţii; nu are poftă de mâncare; devine deprimat, retras sau agresiv; la şcoală se schimbă, îi scade plăcerea pentru studiu şi concentrarea, la fel şi notele; pare fricos, se agaţă de unul dintre părinţi sau, din contră, poate evita intimitatea normală a unei familii, devenind retras,

29 -este neobişnuit de agitat la examenul medical, - se plânge de simptome fizice inexplicabile, cum ar fi dureri de cap, de stomac, -are dureri sau scurgeri în regiunea genitală, -desenează figuri deosebit de triste sau speriate, înfricoşătoare, -se masturbează excesiv şi încearcă să-i facă pe alţi copii să participe la acte sexuale. Deseori, există mai multe incidente care pot continua până către adolescenţă. Abuzul se termină doar când copilul matur este capabil să se retragă singur din această situaţie teribilă, deseori raportând incidentul unui alt adult. Chiar după ce a încetat abuzul, urmările emoţionale pot persista o viaţă întreagă. Când se produce un abuz sexual, victima, de obicei o fetiţă, rămâne de cele mai multe ori tăcută, deoarece se simte jenată, vinovată şi neajutorată, nu-i spune nimic mamei sale sau face doar unele aluzii, fără o descriere clară. În sinea sa însă, copila este devastată emoţional. Se izolează de prieteni şi de familie, nu mai este interesată de şcoală, este neliniştită, agresivă, auto-destructivă şi are insomnii. La examenul genital, pediatrul poate găsi semne de traumatism sau de infecţii transmise sexual, dar cel mai des nu este nici un semn de abuz. Deseori, copiii nu sunt crezuţi, mai ales dacă acuzatul este un membru al familiei. Ca mamă, trebuie să-ţi asculţi copilul, să-l întrebi cu blândeţe, pentru a obţine mai multe informaţii şi pentru a lua măsuri, pentru a-l proteja. Orice se întâmplă, copilul trebuie sprijinit; el trebuie să ştie că ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina lui, ci a agresorului. Anunţă imediat medicul pediatru, procuratura şi poliţia, deoarece abuzul sexual este o violare a legii. Dacă abuzul include violul, este bine ca la examinarea medicală să nu se insiste asupra aspectului sexual, pentru a micşora trauma emoţională. Copilul are nevoie să ştie că abuzul nu împiedică viitoarea femeie să aibă copii. Nu ţine secret abuzul, păstrându-l doar în familie. Dacă nu intervii puternic, imediat, abuzul poate continua luni şi ani de zile, iar copilul va crede, în mod corect, că nu-l poţi ajuta şi nu se va mai simţi în siguranţă acasă. Bunăstarea şi chiar viaţa copilului tău pot fi în pericol. Pentru siguranţa copilului, nu trebuie să-i fie permis agresorului să rămână în casă. Lasă copilul să înţeleagă că nu el este vinovat şi că apreciezi curajul de a-ţi fi spus. Asigură-l că nu se va mai întâmpla, arată-i dragoste şi sprijin. Explică-i că nu eşti suparată pe el. Copilul trebuie asigurat, în astfel de momente, că el valorează mai mult decât oricine pentru părintele care îl iubeşte, mai mult decât un soţ, prieten sau autoritate. Dacă părinţii nu îl ascultă şi nu acţionează, copilul se simte trădat. Medicul pediatru te poate îndruma către un psiholog pentru copii, pentru tratamentul tulburărilor emoţionale. Fără rezolvarea acestora, victima poate fugi de acasă, în promiscuitate sexuală sau poate suferi pentru tot restul vieţii, în relaţiile sale intime. Uneori, întreaga familie poate beneficia de asemenea consultaţii de specialitate. Prevenirea abuzului sexual Este necesar să-i atragi atenţia copilului că abuzul sexual există, asigurându-l, în acelaşi timp, că aşa ceva nu i se va întâmpla lui, probabil, niciodată. Copilul cel mai bine protejat este acela care este mândru de corpul său şi este capabil să decidă pentru el, în orice situaţie. Acest sentiment este mai puternic, dacă are încredere în el, este capabil şi este admirat de cel puţin un adult care îl iubeşte. Părinţii trebuie să-şi protejeze copilul de orice rudă sau prieten adult, în care nu au încredere.

30 Părinţii trebuie să fie deschişi faţă de copii, pentru orice fel de întrebări şi probleme. Copilul trebuie învăţat că, indiferent cine îl ameninţă sexual, chiar o persoană pe care o cunoaşte, o respectă şi în care are încredere, trebuie să-i spună clar şi puternic “NU! Te spun mamei!” şi să fugă de acolo. E bine să ştie să vină întotdeauna la tine, dacă s-a produs un asemenea incident, indiferent cine este răufacătorul şi cu ce l-a ameninţat. Copilul trebuie să înţeleagă că nu va păţi nimic, dacă îţi spune. Ascultă cu atenţie, cândcopilul încearcă săţi spună ceva cu un caracter sexual, în special dacă discută cu greu despre asta. Creează acasă o atmosferă în care subiectele sexuale pot fi discutate în mod confortabil. Copilul trebuie să ştie că nimeni nu are dreptul să-i atingă părţile intime ale corpului (care sunt în mod normal acoperite de un costum de plajă), nici să-i ceară să şi le arate. Copilul trebuie să înţeleagă că unele atingeri sunt bune, iar altele sunt rele. Explică-i că un adult, care îl îmbrăţişează, este diferit de cel care-i atinge partea internă a coapsei. Copilul nu trebuie să plece cu necunoscuţi, nici să intre în casele lor sau să le dea adresa şi numărul de telefon de acasă. Dacă nu ştii cu cine îşi petrece timpul, încearcă să afli. Dacă în şcoală există un program de prevenire a abuzului sexual, încurajează-l să participe la el. Copiii din familiile nefericite sau dezmembrate sunt victime mai uşoare pentru răufăcători, deoarece aceştia sunt mai dornici de atenţie şi de afecţiune. Probleme ginecologice la şcolăriţe Dezvoltarea sânilor Primul semn de pubertate este dat de începutul dezvoltării sânilor la fete, sub formă de muguri, şi este numit telarha. Apare mai devreme cu aproape 6 luni înaintea celorlalte semne. Uneori, se poate dezvolta mai întâi doar un sân, care devine mai mare decât celălalt, pentru câteva luni. Dacă sânii se dezvoltă prematur, înainte de 8 ani şi această schimbare nu este urmată de alte semne de maturizare sexuală (creşterea părului în regiunea genitală), pubertatea prematură a fetei este incompletă. Mugurii mamari, apăruţi precoce, se micşorează într-un an, deşi uneori pot rămâne aşa, până la instalarea pubertăţii. Asta nu este o anomalie şi nu influenţează creşterea fetei. Medicul îi va spune că această situaţie este normală. Dacă sângerarea vaginală apare înaintea vârstei de 8 ani, consultă medicul. Cauze: • inflamarea zonei genitale (vulvovaginită), • traumatism, • corp străin rămas în vagin, • tumoră genitală, • declanşarea prematură a menstruaţiei. Pubertatea precoce, adică înainte de 8 ani, are aceleaşi etape, ca şi cea normală: apar întâi mugurii sânilor, apoi părul pubian şi axilar (la subsoară), mai târziu, apare prima menstruaţie (menarha), cu ciclu neregulat şi fără ovulaţie. De cele mai multe ori, nu se cunoaşte cauza; rareori, apare din cauza unei tumori a ovarelor sau a creierului, aşa că medicul trebuie să examineze copilul, pentru a elimina aceste posibilităţi. Pubertatea precoce este asociată cu o creştere rapidă, care se opreşte mai devreme, fetiţa rămânând mai mică de înălţime, decât celelalte fete de vârsta ei. Iniţial, când copila se simte diferită de celelalte colege, trebuie ajutată emoţional; după vârsta de 10 ani, diferenţele dispar. Deşi pare diferită ca aspect fizic, fetiţa prematură sexual este un copil şi trebuie tratată ca atare. Este important să o păzeşti de abuz sexual şi de graviditate.

31 Menstruaţia şi dezvoltarea prematură a sânilor pot fi stopate prin tratament, cu un medicament asemănător progesteronului; acesta poate avea însă efecte secundare nedorite. Mărirea testicolelor şi a penisului, apariţia părului pubian, îngroşarea vocii şi accelerarea creşterii la băieţi, înainte de 9 ani, pot fi semne de pubertate precoce. Este necesară examinarea medicală pentru a elimina unele cauze, cum ar fi tumori ale creierului, ale glandelor suprarenale sau ale testicolelor, deşi jumătate din cazuri nu prezintă nici un simptom de acest fel. Tratamentele mai noi ale pubertăţii precoce includ analogi ai hormonului lutenic; pentru asta trebuie consultat medicul pediatru. Sexualitatea precoce este diferită de pubertatea precoce. Comportamentul sexual precoce şi preocuparea pentru sex, pot fi uneori semne că fetiţa ta a fost victima unui abuz sexual. Este important să o susţii moral, s-o încurajezi şi să-i faci educaţie sexuală, pentru a rezista oricărei presiuni, din partea colegilor sau a altor persoane mai mari. Infecţiile genitale (vulvo-vaginite) pot apărea la fete înainte sau după pubertate. La fetele mici, aflate înaintea pubertăţii, pereţii subţiri ai vaginului nu oferă multă protecţie, din cauza cantităţii scăzute de estrogeni. Aceasta favorizează iritaţia locală a vaginului şi a pielii din jur. Cauza cea mai frecventă a acestor infecţii este igiena proastă. Fetiţa nu-şi spală corect şi nici suficient regiunea genitală sau se şterge din spate în faţă, când are scaun, aducând la vulvă microbi, care în mod normal trăiesc în intestin. Iritaţiile şi infecţiile vaginale pot fi produse de: - microbi sau virusuri de origine respiratorie (streptococ, hemophilus), intestinală (shigella) sau transmişi sexual (gonorea, chlamidia, herpes, trichomonasrară la copilul prepuberal-) şi negi venerici (condiloma acuminată); - ciuperci: candida - la copiii diabetici sau sub tratament cu antibiotice; - paraziţi intestinali (oxiuri); - substanţe iritante, săpun sau alte articole de toaletă; - masturbare excesivă sau introducerea de corpuri străine în vagin (poate fi doar hârtie de toaletă rămasă în vagin); - infecţii generale (pojar, vărsat de vânt, scarlatină); - boli de piele ale vulvei (seboree, scabie, dermatită de contact şi alergică); - tulburări psiho-somatice; - diverse: abces pelvian, prolaps de uretră etc. La consultul ginecologic, medicul te va întreba dacă fiica ta are vreo secreţie vaginală, mâncărimi ale vaginului sau ale anusului, alte infecţii sau dacă urinează în somn. Medicul îţi poate cere să însoţeşti copila în timpul examenului; explică-i dinainte că urmează ca medicul să-i privească şi să-i palpeze regiunea şi că nu va avea dureri, dacă stă relaxată şi nu se opune examinării. Dacă medicul observă vreo anomalie, va discuta cu tine necesitatea altor probe de laborator, cum ar fi aceea a secreţiei vaginale, pentru examenul microbilor, analiza urinei, pentru a elimina posibilitatea existenţei unui diabet, şi pentru a determina infecţiile urinare. Multe dintre infecţiile genitale pot fi prevenite, învăţand fetiţa cum să-şi îngrijească regiunea genitală: • să spele bine regiunea, • să se şteargă din faţă înspre spate, • să nu introducă cosmetice în vagin, • să nu lase săpunul să se dizolve în apa din cadă, • să nu facă baie cu spumă, • să nu folosească hârtii igienice sau chiloţi coloraţi, deoarece colorantul poate irita pielea,

32 • să poarte chiloţi albi de bumbac şi să-i schimbe zilnic, este febrilă, are dureri abdominale sau când durerea şi mâncărimea nu dispar, după 2 zile de tratament, sau bănuieşti un abuz sexual. Dezvoltarea personalităţii (fig.48) Personalitatea este modul distinct de a gândi, de a simţi şi de a se comporta, al unei persoane. Este rezultanta conştiinţei, temperamentului, caracterului şi a intelectului unui om. Este felul unic al cuiva, de a se adapta la o situaţie. O bună parte din personalitatea copilului s-a format în primii şapte ani de-acasă. După aceea, unele trăsături se mai schimbă, altele ba. (În greceşte “persona” înseamnă mască). Temperamentul este un mod caracteristic de răspuns emoţional al unui om. În cea mai mare parte, temperamentul este o calitate înnăscută, modificată, mai ales în primii ani de viaţă, de experienţa şi relaţiile copilului cu alte persoane. Temperamentul cu care copilul se naşte, nu se va schimba mult în viitor şi nu are de-a face cu felul în care a fost crescut de părinţi. Când a ajuns la vârsta şcolară, temperamentul copilului este bine definit şi evident pentru cei care îl cunosc. Felul în care se înţelege copilul cu părinţii, depinde în mare măsură de temperamentul ambilor. Nu există un temperament perfect; sunt doar aspecte pozitive sau negative ale temperamentului. Rolul părinţilor este de a ajuta copilul să-şi dezvolte cât mai avantajos calităţile. Temperamentul se manifestă prin: intensitate, energie, regularitate, prima reacţie (primul impuls), puterea de adaptare, dispoziţie, atenţie, receptivitate şi sensibilitate. Dacă îi cunoşti bine temperamentul şi componentele, înţelegi mai binecopilul, îi apreciezi felul de a fi şi faci faţă mai uşor problemelor de comportament, care provoacă neînţelegeri şi conflicte.

• să evite îmbrăcămintea care menţine umezeala în regiune, ca blue-jeans strâmţi şi chiloţi de nylon, • să nu doarmă cu chiloţi pe ea, • să schimbe detergenţii sau săpunul, dacă este sensibilă la ele. Uneori, cu un an, doi înaintea apariţiei primei menstruaţii, fetiţa poate avea o secreţie clară. Aceasta este normală şi arată efectul pe care hormonii îl au asupra organismului. Tratamentul este specific, în funcţie de cauză, şi include antibiotice pe cale orală; de asemenea, poate fi aplicată o cremă cu antibiotice sau antimicotică (contra ciupercilor) în vagin sau în regiunea genitală. Pentru vaginită se recomandă băi de şezut dimineaţa şi seara (1/2 cană de oţet alb la un lighean mare cu apa caldă, timp de 10-20 de minute. Fetiţa trebuie să stea cu picioarele depărtate, pentru a permite apei să cureţe regiunea genitală de săpun, urină, sau alte substanţe chimice din zonă). În afară de acestea, curăţă o dată pe zi regiunea genitală cu un prosop înmuiat în apă caldă. Dacă are usturimi la urinat (semn de infecţie urinară), pune-o să facă pipi într-un lighean cu apă curată, calduţă. Dă-i să bea lichide multe, deoarece o urină diluată ustură mai puţin. Consultă pediarul pentru tratamentul cu antibiotice. Fetele care sunt prea grăbite la toaletă, pot să nu-şi golească complet vezica urinară. Mai târziu, urina care rămâne se poate scurge, producând iritaţie şi durere. Insistă ca fetiţa să nu se grăbească la toaletă. O cremă cu hidrocortizon 0,5%, aplicată de 4 ori pe zi în zona genitală, timp de 2-3 zile, poate fi utilă în iritaţiile vaginale. Dacă există o secreţie vaginală, poate fi un semn de infecţie şi trebuie consultat medicul. Consultă, de asemenea, pediatrul, dacă fetiţa

33 Intensitatea este nivelul reacţiilor cu care copilul răspunde la o situaţie. Pentru a-i evalua intensitatea temperamentului, observă cât de puternice sunt reacţiile sale emoţionale. Plânge şi râde tare şi cu energie sau încet şi slab? Cum plânge: smiorcăie sau ţipă? Când copilul reacţionează prea intens, nu-l certa, ci spune-i că orice face cu vigoare şi plăcere este frumos; că el este entuziast, expresiv şi plin de energie; a reacţiona intens nu este tot una cu a fi agresiv; uneori se supără uşor, dar îi va trece repede. Copiii dificili trebuie învăţaţi să-şi exprime reacţiile puternice prin cuvinte, mai degrabă, decât prin acţiuni. Sugestii: 1.Ajută copilul să observe că reacţiile sale devin tot mai intense, până îl copleşesc. 2.Oferă-i activităţi liniştite şi calme: lecturi şi jocuri imaginative. 3.Glumeşte cu el, pentru a-i potoli reacţiile intense; evită însă sarcasmul sau ridiculizarea. 4.Întrerupe-i activitatea pentru a-l calma, în loc să-l pedepseşti. 5.Controlează-te dacă şi tu, ca părinte, eşti o fire impulsivă. Energia este nivelul activităţii fizice, mişcării, agitaţiei şi a neastâmpărului din timpul zilei, ale copilului. Pentru a-i evalua energia, întreabă-te: este copilul mereu în mişcare şi ocupat sau este liniştit şi calm? Copilului energic nu are nevoie să i se spună “Astâmpără-te, nu te mai agita!” sau “Potoleşte-te, eşti neastâmpărat!” , ci, dimpotrivă: “Eşti plin de energie; aş vrea să am energia ta; doar aripi îţi lipsesc ca să zbori etc.” Sugestii: Dă-i ocazia să sară şi să alerge, dar supraveghează-l îndeaproape. Evită să-l ţii în picioare nemişcat sau întrun spaţiu închis, timp îndelungat. Dacă şi tu eşti energic, faceţi sport împreună. Regularitatea este capacitatea de a-şi face un program pentru activităţile de bază, ca mâncatul, somnul sau scaunul. Întreabă-te: are copilul tău ore regulate de masă, somn şi pentru alte funcţii ale organismului? Copilul cu un temperament imprevizibil nu are un ritm de viaţă regulat, deoarece corpul său lucrează diferit. Ritmul lui biologic (bioritmul) nu se potriveşte cu al altora. Părinţii nu trebuie să-l acuze, dacă are un ritm de viaţă neregulat. Spune-i că este plin de surprize, flexibil,că va fi un bun reporter, detectiv, pilot sau va face altă meserie, cu un orar care nu va fi prestabilit.. Sugestii: Oferă-i un program la care să se adapteze treptat. Copilul are nevoie de mai multă ordine, decât îi oferă părinţii; de aceea orarul tău nu trebuie să fie să fie dezordonat. Prima reacţie este modul în care copilul răspunde iniţial la un stimul nou. Observă: care este prima reacţie a copilului tău, când îi ceri să întâlnească oameni noi, să facă ceva nou sau să meargă într-un loc nou? Sare de îndată, sau spune imediat “nu”? Copiii care sunt tentaţi să ia decizii rapide, trebuie sfătuiţi să se gândească de mai multe ori înainte de a se decide; părinţii le pot spune că nu este nimic grav, dacă îşi schimbă părerea. Sugestii: • Spune-i la ce să se aştepte.

• Dă-i timp să observe şi să se adapteze. • Încurajează copilul, dar nu-l obliga.

34 • Dă-i ocazia să exerseze mult. plângăreţ sau nemulţumit? Este de obicei binedispus sau serios? Dispoziţia copilului depinde de un mod specific de activitate a creierului. Copiii serioşi şi analitici nu sunt răi, ei văd însă lumea cu un ochi critic. Sugestii: Sugestii pentru părinţii care spun prea repede ‘Nu’: • Gândiţi-vă de două ori înainte de a răspunde la întrebările copilului. • Dacă respingeţi ceva de la bun început, amintiţi-vă că,prima voastră reacţie poate să nu fie cea finală. Puterea de adaptare este uşurinţa sau dificultatea, cu care copilul acceptă o situaţie nouă. Copilul care se adaptează încet, suportă greu schimbările; nu se grăbeşte, îi place să fie organizat şi să ştie la ce să se astepte. Sugestii: • Stabiliţi un program ordonat şi explicaţii-l copilului. • Evitaţi surprizele - adaptarea este mai uşoară, când copilul ştie la ce să se astepte. • Lăsaţi-i ceva timp copilului pentru trecerea de la o activitate la alta. • Avertizaţi copilul despre ceeea se va întâmpla. • Daţi-i timp copilului, să termine ceea ce face. • Dacă şi voi vă adaptaţi încet, nu treceţi frecvent de la o activitate la alta. Dispoziţia este felul în care se simte o persoană, bine sau rău, şi cât de agreabil şi prietenos se comportă. Se simte copilul tău mai degrabă fericit şi mulţumit, decât serios, - Spuneţi-i copilului serios şi analitic că apreciaţi sugestiile lui, că gândeşte profund şi va fi un bun judecător sau profesor. - Arătaţi-i părţile lui bune; dacă nu poate face ceva, ajutaţi-l să facă ce poate. - Puneţi-i întrebări, care-l fac să gândească problema pe bucăţi şi nu în întregime. - Învăţaţi copilul bunele maniere. - Dacă şi părinţii sunt analitici şi serioşi, încercaţi împreună să vedeţi aspectele pozitive ale vieţii; mulţumiţi-vă şi sărbătoriţi chiar şi succesele mici. Persistenţa este capacitatea de a se concentra într-o activitate. Când copilul este prins într-o activitate şi îi spui să se oprească, o face uşor sau se străduieşte să continue? Copilului insistent i se spune că ştie ce vrea, este hotărât şi decis, se ataşează de ceea ce îl interesează. Sugestii: • Învaţă copilul cum să fie maleabil şi să negocieze. • Dacă şi tu eşti persistent, încearcă să te detaşezi mai uşor, pentru a da un bun exemplu copilului. Receptivitatea este uşurinţa cu care îşi însuşeşte o noţiune nouă. Bagă la cap repede sau nu? Copilului perceptiv (care înţelege, pricepe, poate sesiza ceva uşor) i se spune că observă tot ce se întâmplă în jurul lui, este creativ pentru că observă lucruri pe care alţii nu le sesizează; are un simţ al umorului dezvoltat; îl deranjează însă zgomotele.

• Aminteşte-i de situaţii asemănătoare, pe care le-a refuzat la început, dar care acum îi fac plăcere. • Dă-i voie să încerce din nou.

35 Sugestii: • • • • • • • Încurajează-l să asculte. Trimite-i mesajul pe căi diferite: vorbit, scris, desenat sau prin demonstraţii. Înainte de-ai vorbi, mângâie-l uşor dacă vrei să te audă. Menţine-i atenţia privindu-l în ochi. Vorbeşte-i în cuvinte simple. Spune-i doar ce poate face. Dacă şi voi, ca părinţi, sunteti perceptivi, puteţi fi distraşi cu uşurinţă; oferiţi-i copilului un loc liniştit de joacă, studiu şi odihnă. cunoscute părerile, îşi exprimă părerile şi sentimentele cu uşurinţă, sunt convingători şi au mulţi prieteni. Părinţii trebuie să petreacă mult timp cu ei, pentru a-i ajuta să gândească. Părinţii extrovertiţi au un răspuns imediat pentru orice, de aceea par uneori superficiali; încep uşor o conversaţie; rezolvă o problemă discutând soluţia cu altcineva; dezvăluie cu uşurinţă aspecte intime; se acuză că vorbesc prea mult şi ascultă puţin; repetă cu uşurinţă ceea ce alţii au spus deja; împărtăşesc imediat şi cu plăcere o idee sau o experienţă nouă, le place şi au nevoie să fie printre oameni şi se simt epuizaţi, dacă petrec mai mult timp singuri. Copiii introvertiţi: (fig,48 bis) au suficientă tărie pentru a se simţi bine când sunt singuri; se ataşează doar de câteva persoane. Se gândesc de două ori, înainte de a vorbi şi nu-şi împărtăşesc uşor intimităţile. Se simt bine când sunt singuri, nu se grăbesc când iau decizii, învaţă mai ales ascultând. Introvertiţii au legături profunde şi durabile. Părinţii introvertiţi obosesc dacă stau prea mult printre oameni; se dezvăluie numai celor foarte apropiaţi; se gândesc mult, înainte de a răspunde; rezolvă o problemă analizând-o mai întâi, înainte de a vorbi cu altcineva despre ea; îi laudă cu greu pe alţii. Copiii perfecţionişti: vor să-şi facă viaţa perfectă, pentru a se simţi bine. Sunt autocritici şi se judecă cu asprime. Învaţă bine şi iau note mari. Îşi cizelează acţiunile până la perfecţiune. Părinţii sunt foarte severi cu ei, ceea ce contribuie la perfecţionarea copilului. În familiile dezorganizate, cu un părinte alcoolic, unul dintre copii, de obicei cel mai mare, tinde să-şi ia responsabilităţi în plus şi devine perfecţionist. Sugestii: • • Arată-i copilului că oricine greşeşte. Copiii pot fi buni şi fără a fi perfecţi.

Sensibilitatea este capacitatea de reacţie afectivă a unei persoane. Unii copii răspund la cei mai mici stimuli, pe când alţii necesită o stimulare intensă. Copilul sensibil reacţionează mai repede la sunete uşoare, diferenţe de temperatură, emoţii sau supărările părinţilor; adoarme greu, când e zgomot în jur. Acestuia, părinţii îi spun că e delicat, că înţelege ce simt alţii şi va fi un bun artist. Sugestii: 1.Descrie-i copilului în cuvinte, senzaţiile şi emoţiile pe care le exprimă. 2.Protejează-l de zgomote sau lumină puternică şi mirosurile care-l pot deranja. 3.Învaţă copilul să se oprească, când e prea stimulat şi obosit. 4.Dacă şi părinţii sunt foarte sensibili, trebuie să înţeleagă că ceea ce îi deranjează pe ei, deranjează şi copilul.

Temperamente diferite: Copiii extrovertiţi: (fig. 47bis) spun cu uşurinţă ceea ce gândesc şi ce simt; le place să vorbească cu oamenii şi să împartă ideile şi experienţele lor cu alţii; dacă nu au ocazia să vorbească sunt nemulţumiţi. Copiii extrovertiţi sunt buni să menţină conversaţia, au multă energie, sunt impulsivi, entuziaşti şi plăcuţi, pot lua repede decizii, îşi fac

36 • • • • • • Copilul trebuie să ştie că este iubit de părinţi, indiferent cum este. Nu te supăra pe el, dacă nu ia note foarte bune. Arată-i că şi tu greşeşti şi că asta nu înseamnă sfârşitul lumii. Nu-l lăuda doar pentru notele bune, ci şi pentru alte lucruri, pe care le face bine. Nu-i spune că te dezamăgeşte; este o tendinţă perfecţionistă. Nu te autocritica în faţa lui pentru greşeli minore. sentimentul de încredere, de siguranţă, de control şi de importanţă de sine. Pe măsură ce creşte, acest concept de sine continuă să se dezvolte, influenţat de atitudinea părinţilor: lauda sau critica lor, zâmbetele, expresiile feţei, îmbrăţişările sau, din contră, înjurăturile şi bătăile. Mai târziu, va fi influenţat de nivelul său de independenţă şi de sentimentul de realizare. Pentru a reuşi la şcoală şi a avea succes, copilul are nevoie să aibă o părere bună despre el. Sentimentul de încredere în el are tendinţa să rămână constant, deşi poate varia de la o zi la alta. Un copil va căuta în permanenţă să stabilească relaţii care îl fac să se simtă bine, să simtă că are succes şi care să-l protejeze împotriva stresului. Un copil cu mare respect faţă de el îşi priveşte succesele ca rezultat al propriilor sale eforturi şi talente. El simte că se poate controla, atunci când are un eşec şi este motivat să facă mai bine în continuare; îşi acceptă greşelile, dar realizează că trebuie să se schimbe, să muncească din greu şi să evite să dea vina pe alţii. Alţi copii au fost obişnuiţi însă cu un sentiment de inferioritate şi au ajuns să creadă că sunt incapabili să realizeze sau să creeze ceva bun în viaţă. Asemenea copii pot fi retraşi şi precauţi, nedorind să fie evaluaţi de alţii sau să rişte să piardă.(Fig.) Formarea încrederii şi a respectului de sine se bazează pe următoarele sentimente şi calităţi: - Siguranţă: copilul nostru trebuie să se simtă sigur pe el însuşi şi pe viitorul său. - Apartenenţă: copilul are nevoie să fie acceptat şi iubit de membrii familiei, de colegii de şcoală sau de echipă, de vecini şi de rude. Această acceptare îi conferă o identitate de grup; fără ea, copilul se simte singur, respins, lăsat în voia soartei, fără o casă, familie sau un grup. - Un scop în viaţă: copilul trebuie să simtă că are ţeluri, care-i dau un sens în viaţă şi îi

Încrederea şi respectul de sine Stima sau respectul de sine este ceea ce crede un individ despre el: propriile sale gânduri şi sentimente şi capacitatea sa de a realiza ceea ce este important pentru el. Respectul de sine joacă un rol esenţial în cât de motivat este şi ce realizări are copilul: la şcoală, în sport şi în relaţiile cu prietenii, şi în capacitatea sa de adaptare. Respectul de sine micşorează riscul de a folosi droguri, alcool şi tutun sau de a avea o activitate sexuală precoce; din această cauză este mai puţin influenţabil. Respectul faţă de sine al copilului se bazează pe ceea ce crede el despre sine şi părerea celor apropiaţi lui, precum şi pe modul în care este educat şi tratat de părinţi şi de profesori. Cu cât se apropie mai mult de ceea ce şi-ar dori să fie, cu atât încrederea în el însuşi este mai mare. Acest respect pentru persoana lui se clădeşte pe trăsăturile cu care s-a născut (temperamentul, inteligenţa, aspectul fizic) şi influenţele mediului (modul de îngrijire al părinţilor, starea economică, nivelul cultural, legăturile cu colegii şi adulţii). Încă din primele luni de viaţă, copilul îşi dezvoltă un sentiment de el însuşi, de ego, un concept şi un mod de a manipula anumite aspecte ale mediului înconjurător. El învaţă că, dacă plânge sau zâmbeşte, beneficiază imediat de atenţia părinţilor, ceea ce îi întăreşte

37 canalizează energia pentru a se realiza. În lipsa acestui sentiment, el se poate simţi fără nici un rost, plictisit şi nemulţumit. - Competenţă şi mândrie personală: copilul trebuie să fie încrezător, ca să poată face faţă vieţii. Acest sentiment se dezvoltă din experienţele proprii, în momentele în care a avut succes prin eforturile sale. Dacă-l protejezi prea mult, devine prea dependent de tine, iar dacă aşteptările sunt prea mari şi nu le va atinge, copilul se va simţi neputincios şi incapabil. - Încredere: copilul are nevoie să fie încrezător în el însuşi şi în părinţi. Pentru aceasta, trebuie să-ţi păstrezi tu însuţi promisiunile, să-l sprijini şi să-i dai posibilitatea să arate că este de încredere. Asta înseamnă să crezi în copilul tău. - Responsabilitate: dă-i ocazia să-ţi arate de ce este capabil, fără să-l controlezi în permanenţă. (fig.49) - Participare: lasă-l să participe la diverse activităţi şi arată-i că ceea ce face este important. - Posibilitatea de a alege şi a lua decizii: copilul care poate lua decizii importante, se va simţi puternic şi va avea stăpânire de sine. Deciziile şi alegerile, trebuie să fie în concordanţă cu vârsta, posibilităţile sale şi cu valorile morale ale familiei. - Autodisciplina: pe măsură ce copilul câştigă mai multă independenţă, are nevoie să simtă că stă pe picioarele lui. După ce i-ai arătat ce poate face, l-ai îndrumat şi i-ai oferit ocazii, în care să se încerce pe el însuşi, copilul poate reflecta şi evalua consecinţele faptelor sale. - Încurajare, sprijin şi recompensă: copilul are nevoie nu numai să reuşească în ceva anume, ci şi să i se recunoască faptele. Încurajează-l, laudă-l pentru eforturile sale, oricât de mici. (fig50) - Acceptarea greşelilor şi a eşecurilor: copilul nu trebuie să se simtă învins, atunci când face greşeli sau are un eşec. Explică-i că greutăţile şi greşelile fac parte din viaţă şi că poate învăţa din ele. Fă remarci specifice, nu vorbi în general. Evită remarcile negative şi personale: “Nu vei reuşi niciodată”. - Mândria: respectul de sine al copilului se dezvoltă, iniţial, în cadrul familiei şi este puternic influenţat ceea ce membrii familiei cred despre ei înşişi. Copiii se identifică cu părinţii, cu posesiunile şi profesiile lor: “Bunicii mei erau ciobani; mama este doctoriţă; avem maşină, etc.” Stima, faţă de familie şi neamul din care se trage, este esenţială pentru respectul de sine al copilului. Ea poate fi menţinută în numeroase feluri: prin participarea la activităţi comune, respectul pentru înaintaşi sau grija pentru membrii mai îndepărtaţi ai familiei. O familie este cu atât mai unită, cu cât membrii acesteia se bazează mai mult unii pe ceilalţi şi evită critica excesivă. Membrii familiei trebuie să aibă încredere unii în alţii, să-şi respecte individualtatea, să fie afectuoşi unii cu alţii, să petreacă timp împreună de sărbători sau oricând se simt ei bine. Felul în care se comportă copilul în diverse situaţii, îi crează o anumită obişnuinţă, care îi poate influenţa respectul faţă de el. Dacă nu învaţă bine, poate avea mai puţină încredere în el. Lipsit de încredere, lucrează mai puţin şi obţine rezultate şi mai proaste. Toate acestea devin un cerc vicios, dacă nu sunt corectate, şi determină copilul să se simtă, să gândească şi să acţioneze ca un incapabil. Când însă copilul învaţă bine la şcoală şi are succes, are încredere mare în el şi se se simte motivat să muncească şi să realizeze mai mult, pentru a-şi da satisfacţie lui şi celor din jur. În acest fel, pe viitor, el va continua să încerce şi mai mult şi să reuşească, consolidându-şi încrederea. Curând, copilul simte, gândeşte şi acţionează în conformitate cu imaginea, pe care şi-a format-o despre el însuşi. Pentru a afla dacă copilul tău are o părere bună despre el, urmăreşte-l dacă: - Evită să încerce ceva, de teamă că nu va reuşi.

38 - Renunţă repede la ce a început, de la primele semne de nemulţumire. - Înşeală sau minte, când crede că este gata să piardă sau când ia note proaste. - Regresează uneori, acţionând prosteşte, ca un copil mic. - Vrând să-şi ascundă nemulţumirea, devine autoritar sau inflexibil. - Găseşte scuze ( “Profesorul e prost” ) şi dă vina pe alţii. - Notele primite la şcoală sunt din ce în ce mai proaste, iar interesul pentru activităţile obişnuite scade. - Se izolează de prieteni. - Are dispoziţii schimbătoare: este trist, plânge, se supără, este nemulţumit sau calm. - Este autocritic; se plânge că nu-l place nimeni, că e urât, că niciodată nu face ceva bine. - Acceptă cu greutate laudele sau critica. - Îi pasă de părerea altora despre el şi o pune la suflet. - Este foarte influenţabil şi se ia după alţii; are dispreţ pentru şcoală, lipsă de respect, fuge de la ore, fură sau foloseşte tutun, alcool sau droguri. - Acasă, fie ajută foarte mult la treburile casnice, fie nu ajută deloc. Un copil care nu se respectă se va mulţumi cu realizări modeste la şcoală şi apoi în viaţă. Îi este ruşine, este deprimat şi se simte incapabil să realizeze lucrurile pe măsura potenţialului său. Acest copil devine vulnerabil la presiunea colegilor şi le preia uşor valorile şi comportamentul, pentru a fi acceptat în grup. Copiii cu greutăţi mari şi care trăiesc în tensiune, îşi dezvoltă mai greu respectul şi încrederea faţă de sine. Aceştia au, în general, boli cronice, dificultăţi la învăţătură sau deficit de atenţie, fraţi şi surori cu care nu se înţeleg, părinţi dezinteresaţi sau alcoolici, sunt discriminaţi pe criterii etnice sau religioase sau sunt handicapaţi. Chiar şi aceşti copii îşi pot dezvolta respectul faţă de sine, dar pentru ei, nevoia de succes, de acceptare şi apreciere a părinţilor şi a celorlalţi este mult mai mare, decât a copiilor normali. (fig.51) Unii copii sunt foarte rezistenţi şi au o atitudine mai optimistă, decât a colegilor lor. Aceştia trec prin greutăţi, dar se ridică, iar respectul nu le este ştirbit în nici un fel. În acest fel, se călesc şi devin aproape invulnerabili. Părintele recunoaşte din comportamentul şi cuvintele copilului, dacă acestuia îi scade respectul faţă de sine. Dacă însă îi este greu să se pună în locul copilului şi să vadă lumea prin ochii lui, să-l înţeleagă, trebuie să ceară ajutorul profesorilor, antrenorilor, rudelor şi prietenilor. Părintele rămâne însă persoana cu cea mai mare influenţă asupra dezvoltării mândriei şi a respectului faţă de sine al copilului. Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să-şi dezvolte încrederea în el: - Studiază cele scrise anterior, apoi încearcă să înţelegi nevoile copilului, pentru a-ţi explica felul său de a se purta. - Când îl ajuţi, foloseşte metode potrivite fiecărei ocazii. Nu-l proteja în situaţiile grele, ci mai degrabă ajută-l să le înfrunte. - Ajută-l să facă faţă problemelor imediate, la şcoală. - Ajută-l să descopere cum să-şi dezvolte calităţile şi să-şi propună atingerea unor scopuri cât mai interesante, dar realiste; dezvoltaţi împreună un plan de acţiune. - Fă-ţi timp pentru a-l ajuta când te roagă. - Include alţi membri ai familiei, profesorii sau un meditator, dacă este posibil, pentru al ajuta. (fig.52) Nu face însă lecţiile, în locul lui. - Oferă-i posibilităţi să facă lucruri la care se pricepe. - Pune-l să încerce lucruri noi: experienţele îl vor motiva; în lipsa lor este plictisit şi apatic. - Observă felul în care gândeşte despre el însuşi. Dacă ţi se pare că există vreo problemă, repetă procedeele de mai sus. - Dacă nu face progrese, foloseşte altă strategie, pentru a-i menţine încrederea în

39 capacitatea sa de a reuşi. Diminuează-i pretenţiile, dacă sunt prea greu de atins. - Nu înceta să asiguri copilul de încrederea ta în puterile şi în capacitatea lui de-a reuşi. Copilul se simte astfel încurajat şi motivat. - Petrece-ţi timpul împreună cu el, făcând diverse lucruri care-i fac plăcere, nu numai activităţi în care excelează. (fig.53) - Arată-i copilului că este o persoană importantă. Încurajează-l să se exprime, ascultă-l fără să-l judeci, acceptă-i sentimentele şi tratează-l cu respect. - Arată-i că ai încredere în el. - Permite-i să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele. - Menţine unitatea familiei. - Nu expune copilul la dificultăţile şi tensiunile căsniciei şi nu-l folosi drept confident. - Încurajează copilul să-i ajute pe alţii, pentru a simţi că aparţine unei comunităţi şi pentru a fi apreciat. - Învaţă copilul să se auto-aprecieze, să se simtă mândru de realizările sale. - Spune-i deseori copilului cât de mult îl iubeşti şi cât este de bun şi de apreciat. El are nevoie nu numai de fapte, ci şi să te audă că-i spui “Te iubesc foarte mult!”. Dezvoltarea socială La 7 ani: - Băieţii se joacă împreună cu fetele. - Şi-au făcut un prieten foarte bun de acelaşi sex. - Vor să fie aprobaţi de colegi şi de adulţi. - Sunt tot mai preocupaţi să iasă în evidenţă. - Sunt destul de critici. - Acceptă regulile jocului. - Încearcă să-i imite pe cei luaţi drept model. La 8 ani, copilul poate fi: - Certăreţ şi autoritar, - Plăcut, - Loial. - Îi plac secretele. - Îşi caută prieteni apropiaţi. - Vrea să aparţină unor grupuri conduse de adulţi (tabere). - Aparţine unui grup format din copii (găşti). - Este destul de ostil faţă de sexul opus. - Nu vrea să mai ajute la treburile casei. La 9 ani: - Vrea să se îmbrace, să vorbească şi să se comporte ca prietenii săi. - Are idei şi preocupări independente de cele ale părinţilor. - Face parte dintr-un grup mic de prieteni de acelaşi sex. La 10 ani, copilul normal: - Vrea să fie aprobat de persoanele importante din viaţa lui. - Ţine mult la părerea colegilor din grup şi se supune deciziilor lor. - Cedează mai repede la presiunea colegilor. - Începe să fie preocupat de sexul opus. - Îi face confidenţe celui mai bun prieten. - Poate fi capricios. La 11 ani, copilul normal: - Îşi critică părinţii. - Vrea ajutorul lor, dar îl refuză, când îi este oferit. - Vrea să fie văzut bine. - Încearcă să aparţină unui grup şi să fie la fel ca ceilalţi. - Stă mai mult cu prietenii, decât cu părinţii. - Se poate despărţi de cel mai bun prieten. - Devine excentric. - Este foarte conştient de sexul opus. Comunicarea Succesul în viaţă se datorează, de multe ori, capacităţii de a comunica bine. Comunicarea este mai mult, decât un schimb de informaţii.

40 Cea între părinţi şi copii îi ajută să se înţeleagă unii pe alţii şi să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele. Comunicarea nu înseamnă numai să îţi spui părerea, ci să ştii să asculţi. (fig.54) Felul în care comunici acum cu copilul se aseamănă, probabil, cu cel pe care îl foloseau părinţii tăi cu tine, şi nu este cel mai bun. Învaţă să comunici mai eficient decât ei şi renunţă la critica dăunătoare. Ca să comunicaţi bine, atât tu, cât şi copilul trebuie să vă dezvoltaţi această deprindere, să puteţi exprima verbal şi nonverbal orice subiect sau sentiment. Îţi ajuţi astfel copilul să înveţe să negocieze, să-şi rezolve problemele şi să înveţe. Comunicarea poate fi folosită şi pentru a înţelege, a lăuda, a pedepsi, a exprima sentimente sau a oferi înţelegere. Felul în care comunici este o parte din ceea ce comunici. O comunicare bună este modul în care îţi arăţi dragostea, respectul şi aprobarea pentru copilul tău. Lauda sau dojana, nu constau doar în cuvintele spuse; este necesar să înţelegi ce gândeşte copilul, despre el însuşi şi despre purtarea sa, şi să ştii în ce fel te poţi exprima, pentru ca acesta să accepte cât mai bine ceea ce îi spui. O comunicare bună include două persoane, nu una singură. Deseori, părinţii nu-şi exprimă suficient iubirea şi aprobarea pentru faptele copilului; ei cred că, spunându-i copilului lor că este bine ceea ce face, nu-l vor motiva suficient să muncească mai mult şi mai bine. Decât să judeci şi să critici mereu copilul, arată-i că-l accepţi şi-l iubeşti şi el va începe să se placă mai mult, iar respectul faţă de sine va creşte. Fă un efort de a comunica, atât prin cuvinte, cât şi prin fapte. Arată-i ce simţi prin expresia feţei, gesturi şi îmbrăţişări; va fi nevoie desigur să i-o şi spui. Cum să nu comunici cu copiii: - Să le comanzi: “Fă ce spun şi cu asta, basta!”. - Să le dai lecţii: “Pe vremea mea, copiii mergeau cu pantofii rupţi la şcoală” . - Să le ţii predici: “Să nu mai faci aşa ceva niciodată!” . - Să-i critici: “Pe orice pui mâna, strici!”. - Să-i subapreciezi: “Ţi-au trebuit şapte ceasuri ca să termini treaba!”. - Să-i ridiculizezi: “Ai rămas ca prostul, cu gura căscată!”. Ai încredere şi acceptă-ţi copilul, când vorbeşti cu el; când îl lauzi, fă referire la ceva anume. Arată-i cât de mult îl apreciezi aşa cum este, fără a-i da de înţeles că tu ai vrea să fie altfel. Comunicarea cuprinde tehnici de ascultare şi de vorbire. Tehnici de ascultare Să asculţi cu răbdare este o deprindere care se învaţă; învăţând să asculţi mai bine, tu însuţi dai un bun exemplu copiilor. Mesajele primite de la copil pot fi verbale (întrebări sau cereri) şi nonverbale (fapte sau poziţia corpului). Partea principală a comunicării este ascultarea activă. Sugestii pentru a deveni un ascultător activ: • Ascultă copilul cu răbdare şi atenţie, pentru a auzi şi a înţelege ceea ce are de spus. • Lasă-ţi deoparte propriile gânduri şi puncte de vedere şi pregăteşte-te să auzi ce îţi spune. • Încearcă să te pui în locul lui, pentru a înţelege mai bine ceea ce exprimă. • Fă-l să simtă că îi apreciezi gândurile, că le consideri importante şi că eşti sensibil la punctul lui de vedere. • Ascultă, rezumă şi retransmite copilului mesajul pe care îl auzi; aceasta se numeşte “ascultare reflexivă”. La momentul potrivit, spune-i tu lui ceea ce încearcă el să exprime. (fig.54)

41 • Priveşte-l în ochi, în timp ce vorbeşti cu el. Arată-i interes prin gesturi aprobatoare, dând din cap, întrerupându-l ocazional sau răspunzând neutru, ca: “Da”, “Văd”, “Oh!”, “Ce zici de asta!”. Încurajeazăl să continue să vorbească. • Acceptă şi arată respect faţă de ceea ce spune copilul, chiar dacă nu corespunde ideilor tale, fără a-l întrerupe. • Oferă-i ocazii prin care să-şi rezolve greutăţile de exprimare. Încurajează-l şi ghidează-l. • Dacă tu îl asculţi bine, te va asculta şi el pe tine şi pe alţii. Semne că nu asculţi activ: • • • • • • te plictiseşte conversaţia, pierzi firul ideilor, eşti distrat, te uiţi în jur, eşti grăbit, simţi că-ţi pierzi timpul. Şi mai greşite sunt mesajele prin care îl judeci sau îl critici, folosind epitete (“Prostule!”) sau ridiculizându-l. Dacă-i spui copilului că este prost, aşa se va vedea şi el, nu numai în copilărie, dar încă mulţi ani după aceea. De multe ori, copiii devin mai responsabili dacă li se atrage atenţia asupra nevoilor şi sentimentelor altora; în acest fel nici nu-i jigneşti. Pentru asta, accentuează mesajul, construieşte-l pe înţelesul lor: “Am nevoie de ajutor, pentru că sunt foarte aglomerată şi vreau să ies şi eu la plimbare cu voi”; cei mai mulţi copii de 10 ani înţeleg acest mesaj. Fii atentă la tonul vocii, care trebuie să se potrivească cu mesajul dat şi nu lăsa emoţiile să ascundă ideea pe care vrei să o transmiţi. Adresează-te în acelaşi mod fiecărui copil, pentru a nu părea că favorizezi pe unul din ei, deşi temperamentul fiecăruia poate necesita unele nuanţe. Alege locul şi momentul potrivit pentru discuţie. Când se întoarce de la joacă obosit, lasă-l puţin să se odihnească sau dă-i ceva să mănânce, înainte de a-i comunica ceea ce vrei să-i spui. Cauzele comunicării defectuoase: • Modul tău de comunicare inhibă copilul; controlează-te, pentru a observa dacă îl baţi la cap, îl judeci sau vorbeşti despre el dar nu cu el, dacă faci un efort pentru a înţelege punctul lui de vedere sau dacă îl întrerupi constant. • Dificultăţi în interpretarea mesajului. • Nepotrivire în modul de comunicare sau de temperament între părinte şi copil. • Copilul are probleme, de ex. deficit de atenţie, fiindu-i greu să se concentreze pentru a accepta o idee sau este prea impulsiv şi vorbeşte înainte de a gândi. Dacă tu te porţi astfel, este posibil ca şi copilul să fie la fel.

Încearcă să redai pe scurt, în cuvinte proprii, ceea ce ai auzit că ţi sa spus şi invers: pune-l să repete ceea ce ai încercat tu să-i spui. Tehnici de vorbire Când vorbeşti cu copilul, încearcă să realizezi un dialog pozitiv, în loc să-l judeci sau să-l critici. Foloseşte expresia “eu”, în loc de “tu”. Expresii ca: “Să nu mai faci asta niciodată!”, “Mă superi foc!”, “De ce nu eşti atent?” sunt centrate mai ales pe copil şi provoacă o luptă între el şi părinte, îl pune în defensivă şi încurajează contra-argumentele, micşorând şansele unei comunicări efective.

42 • Memorie insuficientă, din cauza deficitului de atenţie: mesajele sunt primite superficial sau răspunsul este prea lent. • Dificultăţi de vorbire: îi este greu să înţeleagă ce i se spune sau să-şi exprime ideile şi gândurile în cuvinte. • Griji şi preocupări ale unuia sau ale celuilalt. • Momentul şi locul nepotrivit pentru a comunica. Dacă asemenea dificultăţi de comunicare persistă, consultă medicul pediatru. Deprinderile sociale Pe măsură ce şcolarul creşte, devine tot mai priceput în relaţiile sale cu alte persoane. Aceste abilităţi înnăscute sau învăţate, folosite în activitatea zilnică, sunt: 1. uşurinţa de a se alătura şi de a se integra într-un grup, 2. menţinerea unei prietenii, 3. felul cum face faţă ironiilor şi provocărilor, 4. rezolvarea cu succes a conflictelor, 5. reacţia la eşecuri şi dezamăgiri, 6. reacţia sa la succes, 7. satisfacerea pretenţiilor părinţilor, colegilor şi profesorilor, 8. consideraţie pentru ceea ce gândesc şi simt alţii (empatie). Copilul învaţă aceste deprinderi, în primul rând, în familie, al cărei rol rămâne esenţial (primii şapte ani de acasă), apoi la şcoală, printre prieteni şi în alte situaţii: pe stradă, la piaţă, la biserică etc. Dezvoltarea acestor deprinderi sociale ale copilului este influenţată de transformările din zilele noastre ale familiei: serviciul ambilor părinţi departe de casă, greutăţile financiare, izolarea de rude şi de prieteni, divorţul, boala. Nu toate schimbările petrecute în modul de viaţă al unui copil de astăzi, sunt negative: dacă petrece mai mult timp la creşă şi la grădiniţă, cu alţi copii, are mai multe ocazii să se împrietenească şi să se dezvolte social. Modificarea comportamentului Când copilul are un comportament dificil, părinţii sunt supăraţi sau se simt vinovaţi, ceea ce îngreunează legătura lor cu copilul. Aceste sentimente trebuie împărtăşite unui alt adult: soţul, un prieten, o rudă sau medicului, dar nu copilului. Acceptă supărarea provocată de copii şi exprimă-ţi nemulţumirea, fără a-i ataca sau condamna, de exemplu: “Sunt supărată când cheltuim toţi banii pe alimente şi copiii fac mofturi la masă”. Sugestii pentru modificarea comportamentului copilului şcolar: • Cere-i copilului ceva specific, raţional şi exprimat clar, de exemplu: “Ridică-ţi prosopul din baie” sau “ Gina, termină-ţi compunerea până la ora 5”. • Fii selectiv; disciplinează-l numai în domeniile în care nu se comportă adecvat. • • • • • Evită să: recompensezi comportarea proastă (îi dai ceea ce cere, ca să scapi de el), lipsa recompensei pentru o faptă bună (după ce şi-a terminat lecţiile la ora 5, copilul trebuie lăudat), pedepseşti o comportare bună, pentru că nu a fost suficientă (dacă a obţinut un 8 şi tu îl întrebi de ce nu a luat 10), îi găseşti scuze pentru o comportare proastă. • Critică faptele, nu copilul (nu-i spune “Eşti un prost”). • Mai degrabă, laudă-l, decât să-l pedepseşti.

43 • Pedepseşte-l cât mai rar şi doar atunci când îţi poţi controla emoţiile. Nu-l pedepsi, când eşti furioasă. • Încearcă să elimini cauzele de stres din viaţa copilului. • Încearcă să înţelegi ce-ţi spune prin comportarea sa; aceasta poate fi un semn că suferă sau este stresat; poate fi un strigăt de ajutor. • Încearcă să te calmezi înainte de a te confrunta cu copilul. Popularitatea copilului şcolar Unii copii sunt apreciaţi şi bine văzuţi, fără să facă mari eforturi. Ei sunt consideraţi copii ‘de gaşcă’. Asemenea copii sunt prietenoşi, săritori, atenţi, politicoşi, frumoşi şi atletici; au prieteni de ambele sexe. (fig.55) Copiii fără succes sunt fie neglijaţi, fie controversaţi – sunt iubiţi de unii, dar urâţi de alţii – sau sunt ridiculizaţi, atacaţi şi chiar bătuţi. Un copil poate să fie acceptat sau nu în grupul faimos al clasei, din diverse motive: pubertate întârziată, snobism, şovinism, o anumită reputaţie sau alte motive misterioase şi neînsemnate.(fig.56) Sugestii: • Nu încerca să-l împingi în acel grup, nici să denigrezi copiii foarte bine văzuţi din clasă. • Încearcă să apreciezi prietenii pe care îi are copilul. • Ajută-l să se bucure de realizările sale, să se simtă puternic. • Cel mai important, ajută-l să îşi facă un prieten foarte bun. se alipească acestuia. Uneori însă, copilul singuratic poate avea o problemă.(fig.57) Copiii mulţumiţi, deşi nu sunt populari, nu sunt nici urîţi, nici respinşi de colegii de clasă; ei nu sunt prea deschişi, dar nu sunt nesociabili; nu fac eforturi să intre în grup, ci mai degrabă privesc; copiii nu îi invită la joacă. Când o fac, le trebuie timp să se acomodeze, apoi se simt bine. Asemenea copii sunt fericiţi, multumiţi şi adaptaţi, deşi nu sunt lideri de grup. Ei au cel puţin un prieten bun, cu care îşi împart secretele, fanteziile şi grijile. Au interese şi deseori chiar pasiuni; se consideră buni şi iubiţi de părinţi. (fig.58) Copiii controversaţi sunt certăreţi, irascibili, dar nu răi; sunt energici, aprinşi şi se iau uşor la bătaie; intră în încurcături şi îi bagă şi pe alţii, dar după aceea se scuză; se bat pentru că sunt supăraţi, nu ca să facă rău cuiva; nu se leagă de alţii, ci se bat ca să se apere. După ce criza a trecut, se liniştesc. Nu terorizează alţi copii, nu le iau banii sau alte posesiuni şi nici nu atacă un copil fără apărare, care nu le-a făcut nimic; nu sunt cruzi cu animalele. Dacă într-o clasă sunt asemenea copii, ei formează un grup al lor, în care ceilalţi nu încearcă să intre. Copiii controversaţi nu se consideră neplăcuţi. Părinţii îi pot ajuta să-şi stăpânească impulsivitatea. Mai târziu, nu vor avea un comportament antisocial. Copiii respinşi sunt cei cu care nimeni nu vrea să se joace şi nu sunt plăcuţi de nimeni. Sunt excluşi de toţi, nu numai de grupurile clasei; nu au un prieten bun şi nici un alt prieten; sunt diferiţi de restul clasei şi netoleraţi. Cu ei este ceva în neregulă din diferite motive. (fig.59) Copiii handicapaţi, cu deformităţi, dintr-o minoritate religioasă sau etnică, pot fi respinşi cu cruzime. Asemenea copii pot fi plăcuţi; sunt deseori curajoşi, amabili şi au interese lăudabile; problema lor este că restul clasei îi consideră altfel. Părinţii şi profesorii trebuie săi prezinte restului clasei cu tact, pentru a fi acceptaţi. Acceptarea într-un grup nu este de importanţă maximă pentru ei. Important este să

Copiii singuratici nu fac parte din nici un grup; se simt bine astfel şi nu trebuie forţaţi să

44 aibă cel puţin un prieten bun. Un copil respins de colegii din clasă îşi face foarte greu un prieten bun. Cei mai mulţi copii respinşi de restul clasei au o trăsătură comună: le lipsesc deprinderile sociale; ei nu ştiu cum să se apropie de grup aşa încât să fie acceptaţi. Dacă pătrund într-un grup (“gaşcă”), nu îşi dau seama că purtarea lor îi îndepărtează de ceilalţi copii. Copilul respins nu poate înţelege sentimentele celorlalţi; nu recunoaşte când cineva este supărat, înspăimântat sau surprins. El însuşi nu arată altora ceea ce simte. Asemenea copii respinşi sunt de mai multe feluri: agresivi, supuşi, retraşi sau pseudoadulţi. (fig.60) Copiii agresivi, fără deprinderi sociale, sunt tiranici; ei se bat, de obicei, cu acelaşi copil şi nu se opresc după ce l-au învins. Distrug lucruri, nu cooperează şi nu ascultă de alte persoane. Asemenea copii au o părere bună despre ei şi nu înţeleg de ce nimeni nu îi place. Ei au nevoie de ajutor. Copiii supuşi nu au încredere în ei; se supun comportării tiranice, zâmbind în semn de scuză. Unii au fost abuzaţi fizic, emoţional sau sexual şi au nevoie de ajutor. (fig.61) Copiii timizi (fig.62) se ascund întotdeauna după cineva sau ceva, evitând să-i privească pe ceilalţi în ochi. Când se apropie de copii necunoscuţi, nu se simt în largul lor. Nu pot sau nu vor să facă primul pas, preferând să scape ocazia unei prietenii, decât să se avânte spre cineva, cu care nu sunt familiarizaţi. Se simt bine în familie sau cu prietenii familiei şi evită restul lumii. Uneori, părinţii lor nu observă problema, deoarece şi ei sunt la fel. Copiii timizi, care nu sunt ajutaţi la vârsta şcolară, vor avea dificultăţi mai târziu, deoarece se retrag şi se izolează tot mai mult. La vârsta şcolară, au nevoie de un prieten bun, nu de un grup, nici de popularitate. Un prieten ajută copilul retras să se bucure de o legatură apropiată, dar nu intimă, şi formează o punte între familie şi restul lumii. Pseudoadulţii sau adulţii falşi (fig.63) sunt copiii care imită adulţii; par a fi adulţi într-un corp de copil. Asemenea copii sunt serioşi, inteligenţi şi organizaţi. Ei vor să se joace, dar jocul lor este orientat către un scop şi este deseori intelectual. Se simt bine printre adulţi, dar adulţii sunt mai degrabă jenaţi de ei. Asemenea copii izolaţi pot fi foarte fericiţi; îşi pot găsi tovarăşi neobişnuiţi - un pensionar, bibliotecar – dar aceştia nu sunt prietenii lui buni şi de aceea se simt în continuare singuri. Copiii care imită adulţii au mintea plină de gânduri, de vise şi de griji; analizează intelectual orice problemă: fizică, emoţională, financiară, etc. Deseori părinţii lor sunt la fel, aceste caracteristici fiind, în mare parte transmise genetic. Un astfel de copil se poate ataşa de un grup organizat (de şah, computere, artă, etc), cu care are interese comune şi care îi poate ţine loc de prieten. Alteori, îşi găseşte un prieten bun, cu un temperament asemănător. În caz contrar, părinţii pot consulta pediatrul pentru ajutor. O parte din aceste trăsături de temperament sunt moştenite. Dacă şcolarul nu este carismatic, nici mulţumit, dacă spune cu greu “Bună ziua” sau nu poate să se alăture unui grup de colegi şi să le spună: “Hai, salut! Vreţi să ne jucăm?”, să susţină o conversaţie simplă, să rezolve neînţelegeri, fără a fi violent verbal sau fizic, sau să termine o activitate în mod plăcut şi corect, înseamnă că are nevoie de ajutorul părinţilor. Sugestii pentru a îmbunătăţi îndemânarea socială a copilului nostru: 1.Recunoaşte atât tu, cât şi copilul, că acesta are dificultăţi în relaţiile sale cu alţii. Întreabă-l calm şi încurajator, despre ceva anume, de exemplu, despre dificultatea de a se alătura altor colegi. Pentru a nu se simţi jenaţi, copiii neagă de multe ori orice problemă, oricât ar fi ea de evidentă. Pot fi necesare mai multe încercări, pentru a-l face să recunoască dificultatea şi a-şi asuma răspunderea.

45 2.Ajută-l să capete abilităţi sociale apropiate vârstei lui. 3.Ajută-l să se poarte mai acceptabil: în loc să lovească alţi copii, trebuie să încerce să rezolve neînţelegerile într-un mod mai puţin agresiv (să se joace pe rând cu bicicleta, să se retragă înainte de încăierare). 4.Să prevadă situaţii, la care va trebui să facă faţă. Discută şi practică modul în care va trebui să reacţioneze. 5.Aminteşte-i că lucrurile nu se întâmplă, întotdeauna, după un plan dinainte stabilit şi are nevoie de multă practică şi timp, până ce această îndemânare va deveni firească şi automată. 6.Cere-i copilului să se uite cum fac ceilalţi colegi, care au succes în relaţiile dintre ei. 7.Incredinţează-ţi copilul unui prieten, iscusit în deprinderi sociale, ca să-i fie instructor. 8.Ajută-l să-şi facă un prieten bun. 9.Încurajează-ţi copilul să-şi dezvolte un talent sau un interes, pentru a se integra mai uşor în grupul de colegi. 10.Numeşte talentele lui de care eşti mândru. 11.Caută şi alte cauze ce pot contribui la neîndemânarea socială a copilului: certuri în familie, boli cronice, depresie, anxietate, tulburări de vorbire sau deficit de atenţie şi cere ajutorul medical de cuviinţă. Unii copii sunt mulţumiţi să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului singuri, în familie sau cu un singur prieten, în timp ce alţii, mai sociabili, îşi fac numeroşi prieteni. Şcolarul are în medie cinci prieteni, pe care-i schimbă în fiecare an sau chiar mai des. În familii izolate sau cu copii mulţi, fraţii şi surorile se împrietenesc între ei, înlocuind prietenii din afară. Cel mai bun prieten Pe la vârsta de 8 ani, copiii petrec mai tot timpul cu un singur prieten bun, de acelaşi sex . Ei se simt bine împreună, se potrivesc şi îşi satisfac nevoia de tovărăşie, de aprobare şi de siguranţă. Cel mai bun prieten îl apără în absenţă, râde la glumele sale, îl protejează de ridicol, îi ştie secretele şi îl ascultă tot timpul. Un prieten bun este o protecţie împotriva restului lumii. Dacă e norocos, cel mai bun prieten ajută copilul să se adapteze unui grup şi, în acelaşi timp, să se simtă bine cu el însuşi. Dacă alegerea celui mai bun prieten a fost nefericită, copilul riscă să nu se simtă bine fără el, dacă prietenul era aşa de important. Dacă este ghinionist, cel mai bun prieten îl poate trăda, zdrobindu-i inima: “Nu mai sunt prietenă cu tine! Cea mai bună prietenă a mea este de acum Ileana”. Mai rău, prietenul cel mai bun poate avea numeroase probleme acasă, care se răsfrâng asupra copilului. Părinţii care-şi ajută copilul să păstreze un prieten bun, contribuie la fericirea lui. A avea un prieten bun este o asigurare că se va adapta social ca adult. La această vârstă, este uşor să ai încredere în cineva, tot atât cât ai în tine însuţi; dacă o poţi face acum, o faci pentru restul vieţii. Cât timp cei doi prieteni au o influenţă pozitivă reciprocă, asemenea prietenii minunate sunt sănătoase şi uneori durează tot restul vieţii. (Fig.nr. Cel mai bun prieten AAP 149). (fig.65) În următori ani, prieteniile se dezvoltă în grupuri, unde copiii se influenţează puternic unii pe alţii. În asemenea cercuri, tinerii se simt mai bine împreună, vorbesc şi arată cam la fel.

Prietenii Copiii au nevoie de prieteni. Prin ei, îşi lărgesc orizontul dincolo de sfera familiei, capătă experienţă în lumea din afară şi îşi dezvoltă un sprijin social. A învăţa să-ţi faci prieteni este unul dintre cele mai importante roluri ale copilăriei şi această abilitate socială îţi va fi de folos de-a lungul vieţii. (fig.64)

46 Presiunea grupului de prieteni se loveşte uneori de influenţa şi de convingerile părinţilor. Pe măsură ce se apropie de adolescenţă, băieţii şi fetele petrec mai mult timp împreună, fără a forma perechi, cum se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Alegerea prietenilor este influenţată de asemănarea dintre ei sau de dorinţa de a poseda anumite trăsături , pe care celălalt le are; pe unele dintre acestea le va imita. Odată cu vârsta, pe măsură ce preferinţele copilului se schimbă, îşi va face noi prieteni, care-l satisfac şi se potrivesc imaginii sale. În primii ani de şcoală, este bine să-i oferi copilului ocazii să-şi petreacă timpul cu colegi pe care îi alegi tu; în anii următori copilul îşi va alege singur prietenii, iar datoria ta este să ştii cu cine îşi petrece timpul, supraveghindu-l activ. Dacă are o părere bună despre el însuşi, este iubit şi respectat de familie, copilul are mai multe şanse să-şi aleagă prieteni buni. Legăturile intime pe care copilul le-a văzut şi le-a trăit în familia sa, îi oferă exemple pozitive, despre felul în care se poartă oamenii între ei. El le va aplica prietenilor, pe care îi va alege. Dacă însă familia este dezorganizată, copilul riscă să-şi aleagă prieteni cu greutăţi asemănătoare. Dacă copilul tău se împrieteneşte cu alţii care se bat între ei, mint sau distrug bunurile altora şi adoptă o comportare, care te nelinişteşte, nu-i interzice copilului tău să-i frecventeze. El îşi va apăra prietenii şi va încerca să le scuze defectele. Încurajează prieteniile pe care le aprobi. Ajută copilul să invite acasă asemenea copii, aranjează-le activităţi plăcute şi scurte, împreună. În acelaşi timp, exprimă-ţi calm şi raţional proasta impresie despre colegii de joc, al căror comportament lasă de dorit.(fig.66) Discută despre o anumită comportare, în loc să generalizezi sau să le critici caracterul. Fă-l să înţeleagă consecinţele, dacă imită copiii din grupul la care s-a alăturat, dar nu-i interzice în mod absolut să se mai joace cu ei. În acest fel, copilul învaţă să gândească mai logic, să-şi asume responsabilitatea pentru faptele sale. Sunt însă situaţii, când cel mai bun prieten al copilului este înfricoşător: este un tiran, delincvent precoce, implicat în găşti periculoase, în care se fumează, se consumă alcool sau droguri, ai cărui părinţi sunt de asemenea de temut, abuzivi, neglijenţi şi antisociali. În asemenea cazuri, părinţii trebuie să intervină pentru a-şi salva copilul, explicându-i motivul şi interzicându-i orice contact. Copiii fără prieteni Celor mai mulţi copii le place să fie iubiţi, deşi unii învaţă cu greu să-şi facă prieteni. Unii pot fi excluşi din anumite grupuri, pentru că se îmbracă diferit, sunt graşi, certăreţi sau bătăuşi. Alţii se alătură unui grup, fără a fi băgaţi în seamă. Asemenea copii neglijaţi tind să-şi petreacă timpul singuri. Unii copii nu au ocazia să-şi facă prieteni, deoarece au un program prea încărcat sau trăiesc într-un loc, unde nu sunt copii în jur. În aceste condiţii, ai nevoie de îndemânare şi sensibilitate, pentru a-ţi ajuta copilul. Ca părinte, încearcă să afli ce nu îi place şi de ce este evitat de colegi. Deşi, din punctul tău de vedere, lucrurile par simple, de fapt lumea copilului este complexă şi necesită numeroase adaptări. De exemplu, în curtea şcolii, la joacă, copilul trebuie să îndeplinească multe funcţii: să se alăture grupului, să susţină conversaţii, să coordoneze jocul, să facă faţă diferitelor provocări şi să rezolve conflictele cu alţii. Dacă nu poate face faţă acestor solicitări, îi va fi greu să participe la joacă şi să-şi facă sau să-şi păstreze prietenii. Cauzele pentru care copiii nu au prieteni, pot fi legate de: Copil: • temperament timid sau dificil,

47 • probleme de atenţie sau hiperactivitate, • agresivitate, • dificultăţi la învăţătură sau dimpotrivă, prea bun la învăţătură, • • e dat uşor la o parte, greutăţi de comunicare, • neputinţa de a se adapta la felul de a fi şi la nevoile copilului. Mediu: • familia trăieşte într-o zonă izolată, cu puţini copii în jur sau departe de şcoală, • diferenţe culturale (secte religioase, minorităţi), • greutăţi financiare, • diferenţe în îmbrăcăminte, comportare şi valori. Copiii neglijaţi, fără prieteni sunt batjocoriţi şi ignoraţi. Aceştia sunt singuratici, pasivi, şi nefericiţi în izolarea lor. Unii dintre ei preferă să fie singuri sau să-şi petreacă timpul cu părinţii, fraţii sau chiar cu un câine. Sunt deseori liniştiţi, rezervaţi, timizi sau lipsiţi de deprinderile sociale necesare pentru a se alătura unui grup de prieteni. Temperamentul, îndemânarea socială şi educaţia primită, influenţează uşurinţa copilului de a-şi face prieteni. Dacă eşti un părinte foarte critic, agresiv, sau îţi dezaprobi des copilul, el va avea tendinţa să te imite şi să se comporte la fel cu colegii săi. Dacă însă, eşti generos, răbdător, şi îţi accepţi copilul aşa cum este, el va adopta aceste trăsături şi îşi va face prieteni mult mai uşor. Mulţi copii la vârsta aceasta nu sunt conştienţi că au dificultăţi în relaţiile cu alţii; dacă însă, observi lipsa prietenilor, fă ceva cât mai curând. Sugestii: 1. Încurajează copilul să discute în familie ce greutăţi are cu prietenii. Ascultă-l cu atenţie, deoarece uneori nu îţi poate spune mult pentru că şi el înţelege puţin. Dacă colegii îl poreclesc, nu-l sfătui doar să nu îi

• dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală întârziată, • boli cronice; absenţa de la şcoala, handicap fizic, • deficit muscular, care îl impiedică să participe la joc, • tulburări emoţionale (depresie, anxietate, părere proastă despre el), • • • e foarte sensibil, umblă murdar, aspect fizic neplăcut,

• copilul preferă să fie singur sau cu membrii familiei, • valori culturale diferite de cele ale colegilor; sectă religioasă. Părinţi: • modul de a creşte copilul (prea autoritar, prea tolerant), • program de activitate prea încărcat pentru copil, • • lor, îi critică prietenii, nu dau un exemplu bun copilului

• depresii sau alte boli mintale, alcoolism abuz de droguri, • stres, dezordine sau violenţă în familie,

48 ia în seamă; arată-i acceptare şi multă simpatie. 2. Lasă-l să înţeleagă că trebuie să devină capabil să-şi rezolve singur problemele, fără intervenţia ta. Dacă îl ajuţi prea des, va deveni dependent de tine şi îl vei lipsi de posibilitatea de a găsi el însuşi soluţii. 3. Arată-i interes, fără a te amesteca prea mult. Caută să afli cum se vede copilul tău. Eşti simpatizat de gaşcă? Cine sunt cei simpatizaţi? De ce? Care sunt copiii care îţi plac şi cu care ai vrea să vorbeşti ? Se poreclesc unii pe alţii? Ce porecle folosesc? Ce poreclă ţi-au pus ţie? Te supără ce gândesc alţi copii despre tine? 4. Observă-ţi copilul în diferite ocazii, când este împreună cu colegii. Discută după aceea cu el despre ce s-a întâmplat şi vedeţi împreună, dacă sunt alte moduri de a se purta cu prietenii. 5. Întreabă învăţatoarea despre felul în care se poartă cu colegii, dacă este retras, dacă îi porecleşte sau îi bate pe alţii şi ascultă-i sugestiile. 6. Fă-ţi un plan, pentru a-l ajuta într-o anumită problemă, de exemplu să intre într-o activitate de grup, să menţină o conversaţie sau să facă faţă conflictelor mici sau mari. (fig.67) 7. Încurajează-l să invite un coleg să doarmă cu el sau să mergeţi împreună la pădure. Oferă-i ocazii să petreacă timp împreună cu prietenii, cu care eşti de acord. Familiarizează-te cu prietenii săi de joacă şi chiar cu părinţii lor. 8. Încurajează-ţi copilul să-şi utilizeze calităţile în situaţii, în care poate fi apreciat de colegi. 9. Alege activităţi în care se poate remarca; evită-le pe cele care îl pun în inferioritate şi pe cele competitive, care nu favorizează împrietenirea. 10. Oferă-i posibilitatea să înveţe înot, muzică, computere, pentru a-i întări încrederea în el însuşi şi prin aceasta, simpatia colegilor. 11. Cere ajutor profesional. Medicul pediatru sau alţi specialişti pot îndruma copilul să-şi dezvolte deprinderile sociale, tratând uneori deficitul de atenţie, problemele emoţionale sau cele la învăţătură.

Prejudecăţile sociale Cu toate shimbările sociale, prejudecăţile pe probleme etnice, religioase, de sex sau de aspect fizic sunt prezente în viaţa copiilor şi a familiilor lor. Aceste prejudecăţi şi intoleranţe se accentuează în adolescenţă. Copiii suferă când cresc într-un climat plin de prejudecăţi care pot duce, până la urmă, la frică, nelinişte, ostilitate şi chiar violenţă. Discriminarea unui copil handicapat, de exemplu, îi subminează încrederea în el; copilul ridiculizat se simte neacceptat şi fără valoare. Nu mai învaţă, devine deprimat, retras şi nefericit. Prejudecăţile sunt preluate de timpuriu, de la părinţi, de la alţi copii, adulţi şi alte instituţii. La saşe ani, copiii sunt conştienţi de diferenţele dintre oameni, în special cele privind aspectul fizic, numele, modul de a vorbi şi de a se îmbrăca şi, ulterior, cele de profesie. Pe măsură ce copilul remarcă aceste diferenţe individuale, el aude şi acceptă de la alţii categorisiri simplificate (stereotipuri) despre cei din jur (şchiop, ţigan etc). Îşi formează astfel puncte de vedere deformate, despre cei pe care îi întâlneşte în viaţa zilnică. Copilul începe să nege sau să ignore elementele umane, universale, comune, care apropie oamenii. Aceasta poate degenera în intoleranţă. Atenţia copilului este atrasă la început de diferenţele fizice, de exemplu culoarea pielii. Discută despre această diversitate cu copilul, arată-i, în acelaşi timp, asemănările dintre toţi oamenii, cum ar fi nevoia de a iubi şi a fi iubit, respectul de sine, sentimentele de fericire şi tristeţe, supărare şi durere, pe care le are fiecare om.

49 Discută cu copilul despre prejudecăţi. Fă-l să înţeleagă că ironizarea, insulta, excluderea, sau minimalizarea altei persone, bazate pe sex, situaţie economică, aspect fizic, religie, sau origine etnică, nu trebuie tolerate. Explicăi că nu este nevoie să se laude, desconsiderându-i pe alţii. Aceasta poate arăta lipsă de siguranţă sau nemulţumire faţă de sine.(fig.68) Când copilul se poartă discriminator, nu-l ignora. Discută cu el raţional şi întreabă-l de ce simte asta. Ajută copilul să aprecieze diversitatea, când îşi alege prietenii. Adu diversitate în viaţa copilului şi a familiei tale. Fă-ţi prieteni printre familii de maghiari, evrei, rromi, ş.a. Mergi cu el la bisericile sau sinagogile lor. Arată-i copilului că între oameni sunt mult mai multe asemănări, decât diferenţe. Participă împreună cu copilul la evenimente multi-culturale, pentru a încerca să schimbi lumea, în care copilul trăieşte copilul tău. ce este un mod de a şi le regla. Atitudinea “rece” în relaţiile cu colegii îngreunează manifestarea sentimentelor menite să aplaneze o stare de conflict, aşa cum ar fi făcut preşcolarii; exprimarea emoţiilor e privită acum ca o slăbiciune socială. Manifestări emoţionale: La 7 ani: • copilul învaţă să-şi exprime supărarea prin vorbe, • îi poate blama pe alţii, pentru greşelile proprii. La 8 ani: • se jenează şi se descurajează cu uşurinţă, • observă că şi alţii au sentimente asemănătoare de frică, supărare sau de furie, • nu este de acord uneori cu ceea ce face. La 9 ani: Dezvoltarea emoţională La şcoală, copiii se alătură unor grupuri mari şi înţeleg influenţa socială; tot acum învaţă ce putere are gândirea asupra emoţiei. Din cauza colegilor, evită jena cu orice preţ; se feresc să atragă atenţia asupra lor, pentru a nu fi batjocoriţi sau luaţi în zeflemea. Se conformeză atitudinii celorlalţi, prin felul în care se îmbracă, ceea ce este normal. La această vârstă copiii se pot tachina şi umili, fără milă. Băieţii se hărţuiesc, iar fetele doar se tachinează. Aşa se formează normele de comportarment în societate. (fig.69) Copiii învaţă că modul cel mai bun de a răspunde batjocurii, este de a nu avea nici o reacţie emoţională; de aceea, copiii îşi inhibă de multe ori emoţiile în relaţiile cu prietenii, ceea • tinde să fie autocritic,

• devine introspect şi preocupat de el însuşi, • îi plac glumele nesărate.

La 10 ani: • devine tot mai conştient de sine,

• fluctuează între atitudini de copil dependent şi de adolescent independent. La 11 ani: • tinde să-şi ascundă emoţiile,

• poate fi matur, la un moment dat şi imatur, imediat după aceea,

50 • suferă modificări emoţionale puternice asociate cu pubertatea, • este extrem de sensibil la critici şi sever cu el însuşi. Pe la 10 ani, capacitatea sa de a gândi logic creşte spectaculos; devine mai conştient că gândirea are o putere mare. Îi place să răspundă, ca şi cum mintea lui ar fi un computer. Dacă-i ceri: “ridică-ţi pantofii de jos”, îi poate ridica pe rând şi îi poate pune apoi la loc, explicându-ţi că “nu mi-ai cerut să-i iau de acolo”. Impertinenţa şi batjocorirea adulţilor este tipică pentru copilul, care priveşte lumea numai în alb şi negru. Preadolescentul vede adulţii ipocriţi, iar batjocura şi dispreţul devin pentru el emoţiile sale favorite, deoarece îşi dă seama că viaţa are norme arbitrare şi nelogice. Acum, el concepe o lume pură, ideală, în care toţi sunt egali şi în care nu există tiranie. Din aceste judecăţi şi evaluări, copilul îşi formează propriile sale valori despre ceea ce este moral şi just. Copilul înţelege tot mai mult emoţiile altora – devine mai empatic; capătă deci inteligenţă emoţională. Dezvoltarea spirituală La această vârstă, copiii gândesc în termeni concreţi, dar sunt interesaţi să afle ce este divinitatea. Şi-l imaginează pe Dumnezeu ca pe o fiinţă umană din ceruri, care-i iubeşte şi are grijă de ei. Copiii cred în existenţa raiului şi a iadului şi ţin seama de asta în faptele lor. În materie de credinţă, influenţa familiei este mai puternică, decât cea a prietenilor şi a colegilor. Încep să facă diferenţa între natural şi supranatural, deşi nu înţeleg în totalitate ideea de dumnezeire. Copilul de vârstă şcolară se linişteşte, dacă spune o rugăciune sau merge la biserică. Rugăciunea lui către Dumnezeu include dorinţe concrete. După un timp, copilul îşi dă seama că nu toate rugăminţile îi sunt îndeplinite, dar nu se supără şi continuă să se roage. Comportamentul şcolarului Comportamentul este manifestarea exterioară a vieţii psihice; constă în faptele, cuvintele şi gesturile prin care copilul îşi exprimă gândurile, sentimentele, nevoile şi impulsurile. Este judecat după cum se încadrează sau nu în standardele sociale şi culturale, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea copilului. Comportamentul este influenţat de temperamentul, dorinţele şi capacitatea de adaptare a copilului, dar şi de modul părinţilor de a-l îngriji şi de situaţia familială. Prin comportamentul său, copilul încearcă să le transmită părinţilor diferite mesaje, ca: “Vreau să mă joc cu tine..." ,"Vreau să-mi dai mai multă atenţie...", "Mi-e frică să rămân singur...", "Mi-e teamă că nu voi fi bun la şcoală...", "Sunt obosit... ", "Sunt izolat...", "Sunt plictisit...", "Te iubesc foarte mult...", "Nu e vina mea...", "Nu mă lăsa...” Toţi copiii au nevoie de recunoaştere, acceptare, succes şi dragoste necondiţionată. Una din cele mai mari dorinţe a copiilor este să aibă atenţia părinţilor. Ei învaţă de mici cum să se comporte, pentru a atrage atenţia lor şi, dacă o faptă bună nu îi impresionează, încearcă cu una rea, doar ca să le atragă atenţia. După vârsta de 10 ani, copiii vor tot mai mult să fie acceptaţi de colegi şi alţi adulţi, nu numai de părinţi. Au tot mai mare nevoie de intimitate, independenţă pe măsură ce se îndepărtează fizic, social şi emoţional de familie. Acesta este un aspect normal al creşterii şi are ca scop obţinerea succesului şi în afara familiei. Pentru părinţi, aceste schimbări de roluri sunt deseori neclare, dureroase, pot provoca tensiune şi conflicte. În linii mari, există trei feluri de comportări: 1. Purtare bună, dorită, aprobată şi lăudată: copilul îşi face lecţiile, ajută în casă, este politicos şi are un limbaj corespunzător. Excesele pot fi însă dăunătoare. Copilul cu

51 o purtare foarte bună: dornic să facă plăcere, are întotdeauna nevoie de atenţie, aprobare şi dragoste şi îi este teamă să nu fie respins. Poate fi foarte timid, precaut, protejat excesiv, nesigur şi nepriceput. Are puţini prieteni sau preocupări potrivite vârstei lui. 2. Comportări tolerate temporar: un copil bolnav este plângăcios, nu-şi face lecţiile, se uită mult la televizor. 3. Comportări netolerate şi de neîncurajat: cele periculoase pentru sănătatea fizică, emoţională sau socială a copilului sau a celorlalţi. Ele pot îngreuna dezvoltarea intelectuală a copilului sau pot fi oprite de lege, morală, religie, societate (agresivitatea, distrugerea, furtul, chiulul, lipsa şcolarizării sau folosirea tutunului, alcoolului sau a drogurilor). Copilul cu o purtare auto-distructivă încalcă regulile, nu vrea să înveţe sau alege situaţii fără şanse de reuşită. Aceast comportament poate porni din nevoia de a-şi exprima propria putere, de a-şi controla viaţa sau de a respinge autoritatea ori pretenţiile părinţilor. Un asemenea copil se teme să nu dea greş şi mai degrabă renunţă, decât să rişte nesiguranţa şi neliniştea de a încerca ceva. Dă vina pe el însuşi pentru a-şi motiva nereuşita, când lucrurile nu merg bine sau când se simte respins şi umilit. Îi lipsesc mândria şi încrederea în el; gândeşte în termeni absoluţi şi fatalişti: dacă greutăţile vieţii sunt mari acum, aşa vor fi tot restul vieţii. Asemenea copii nu pot vedea lumea din perspectiva altora. Un comportament normal depinde de gradul de dezvoltare a copilului. Acesta poate fi diferit la copiii de aceeaşi vârstă şi capacitate intelectuală. Un comportament “normal” mai depinde şi de valorile şi speranţele familiei, de nivelul cultural şi social. O comportare pe care unii părinţi o consideră acceptabilă, poate să nu fie tolerată în altă familie. De aceea, de multe ori, diferenţa între o comportare normală şi una anormală nu este clară. La acestă vârstă, copiii tind să fie cicălitori, autoritari, să se bată între ei sau să se pârască. Copiii cicălitori îşi sâcâie părinţii, fraţii şi prietenii cu lucruri care nu îi privesc. Părinţii trebuie să intervină, deoarece fraţii acestuia nu se pot apăra singuri. Copilul îşi poate cicăli şi părinţii, care, prin asta, scad în ochii lui; cicăleala poate deveni o obişnuinţă. Sugestii: • • Asigură-te că este ocupat şi că are succes. Rezervă-ţi timp special pentru el şi prezintă-i problema. Este un obicei greşit, ca şi rosul unghiilor sau scobitul în nas şi datoria ta de părinte este să ajuţi copilul să se oprească. Când copilul spune că nu este cicălitor, nul contrazice; spune-i că aceasta înseamnă că nu va mai cicăli, dar dacă repetă, atrage-i atenţia şi disciplinează-l. Penalizarea se aplică fără comentarii. Disciplina Disciplina înseamnă a educa, nu a pedepsi sau a certa. Prin disciplină, copiii învaţă cum să acţioneze şi să se poarte în societate. Educararea copilului ocupă o mare parte din timpul părinţilor. Părinţii trebuie să corecteze anumite comportări ale copilului, care intervin simultan la vârsta şcolară: prea mult timp petrecut la televizor, insuficient interes pentru studiu, dezinteres pentru cererile formulate, prea multă independenţă, etc. Disciplinarea copilului, la aceasta vârstă, include: • exemple de comportare oferite de părinţi,

52 • stabilirea unor limite adecvate vârstei, • comenzi specifice, clare de comportare, • o exprimare calmă, • ascultarea atentă a copilului şi încurajarea negocierii în familie, • copilul nu trebuie să se uite mult la televizor, • discuţii ale întregii familii, pentru rezolvarea problemelor disciplinare, • consecinţe clare, care decurg din comportamentul neadecvat al copilului, • timp petrecut cu un singur copil, căruia trebuie să-i dai o atenţie deosebită, • umor, pentru a scădea intensitatea unei situaţii, • timp liber al părintelui, pentru aşi reface energia. (Lighter D. Gentle discipline, Meadowbrook Press, New York, 1995) Pedeapsa poate fi o parte importantă a disciplinei. Accentul trebuie pus însă pe recunoaşterea şi aprecierea aspectelor pozitive din purtarea copilului. Pedepseşte doar o singură activitate, fără a-l învinui sau critica pe copil. El are nevoie să-i fii întâi părinte şi apoi prieten; nu trebuie să te placă în fiecare moment. Controlul asupra copiilor variază cu vârsta şi gradul de dezvoltare; disciplina folosită la 6 ani nu va fi aceeaşi cu cea aplicată la 11 ani. Câteva feluri de pedepse : Urmarea firească: dacă nu te speli, vei mirosi urât, iar copiii vor râde de tine. Consecinţa logică: în situaţii mai grave, părinţii aplică o pedeapsă, care pare logică şi demonstrează legătura dintre comportare şi urmarea ei; dacă copilul şi-a spart mingea, pentru că era curios să vadă cum se desumflă, părinţii nu-i cumpără alta imediat. Punerea la colţ: pentru o purtare inacceptabilă, şcolarul din clasele primare este aşezat într-un loc liniştit şi ignorat pentru un timp. Acest lucru le permite ambilor - părinte şi copil - să se calmeze şi să revină repede la normal. Este eficace pentru copilul cu un comportament impulsiv, agresiv sau ostil. Dojana trebuie folosită rareori, imediat după comiterea greşelii, numai când părintele îşi poate controla emoţiile. Nu trebuie făcută în mod umilitor, sarcastic sau cinic. Nu-i spune un lucru de o sută de ori. Pedeapsa fizică este forma cea mai ineficace de disciplină. Îi răneşte emoţional. pe amândoi. Părintele arată că nu e în stare să comunice decât prin bătaie. Nu-ţi bate niciodată copilul! Dacă îi dai o palmă, explică-i calm de ce ai făcut-o, ce a provocat-o şi cât de supărat ai fost. Scuză-te faţă de copil pentru lipsa de control. Rolul părinţilor în educaţie Ca părinte, este normal să te simţi preocupat de comportarea copilului tău. Nu încerca însă, să creşti un copil perfect – aşa ceva nu există; după cum nu există nici părinţi perfecţi. Ai încredere în tine şi în instinctele tale şi nu-ţi fie teamă să faci greşeli. Copiii sunt destul de rezistenţi şi iertători şi, în general, învaţă din greşelile lor. Părinţii nu trebuie să se aştepte să aibă bucurii numai de la copii; asta i-ar dezamăgi. Ei au nevoie şi de alte activităţi şi preocupări, pentru a-şi menţine echilibrul sufletesc, precum şi de alte surse de dragoste şi dezvoltare.

53 Tulburări emoţionale şi de comportament Neascultarea Cei mai mulţi copii ignoră cerinţele părinţilor; asta face parte din procesul de creştere. Copiii îşi pun la încercare părinţii şi îşi evaluează astfel propriul control, pe măsură ce devin mai independenţi. Alteori însă, conflictele devin frecvente şi dezechilibrate. Neascultarea are mai multe cauze: cerinţele neraţionale ale părinţilor, temperamentul intens şi dificil al copilului, problemele şcolare, stresul în familie sau conflictele dintre părinţi. Copilul rezistă autorităţii părinţilor, este încăpăţânat şi spune “Nu”, ori de câte ori i se cere să facă ceva. De cele mai multe ori, aceasta se întâmpla doar acasă, dar când această atitudine se extinde şi la alte persoane cu autoritate: bunici, învăţători, este mai grav. Neascultarea şi lipsa de respect pot fi un semn de stres în viaţa copilului. Această ostilitate este un mod de a-şi exprima nemulţumirea. Copiii care au o comportare necontrolată pe timp îndelungat, răspund obraznic frecvent, au crize de furie, trăiesc într-o familie dezorganizată şi cu numeroase conflicte. Relaţiile nesănătoase din familie se reflectă şi în modul sever, în care sunt pedepsiţi copiii. Aceştia încearcă să se protejeze de autoritatea părinţilor, dezaprobândule nu numai comportamentul, dar şi pe ei, ca persoane. Aceşti copii sunt nemulţumiţi de ei, suferă mult şi, cu timpul, devin furioşi, agresivi şi ostili. Mulţi copii neascultători nu sunt capabili să înţeleagă ce simt şi ce vor şi nu pot exprima corect motivele nemulţumirii lor. Uneori, comunicarea defectuoasă apare din cauza atenţiei insuficiente din partea părinţilor, care sunt preocupaţi de propriile lor griji. Ostilitatea se accentuează în adolescenţă şi se manifestă public: elevi, care stau pe scaun în tramvai fără a-l ceda unui bătrân handicapat, chiar dacă acesta o cere. Neascultarea şi agresivitatea sunt, pentru unii copii, un răspuns la violenţa pe care o văd în familie şi în societate. Aceşti părinţi cred că prin bătaie îşi disciplinează copilul. Pedeapsa corporală duce la un comportament şi mai agresiv al copilului, instalându-se astfel un cerc vicios. Copiii crescuţi în asemenea condiţii riscă să aibă de-a lungul vieţii numeroase probleme în relaţiile personale şi cu autorităţile. Multiplicate, asemenea cazuri contribuie la o societate agresivă. La această vârstă copilul este vulnerabil, fiind încă egocentric. Dacă sunt certuri în familie, poate să creadă că el a fost rău şi şi-a supărat părinţii. Dacă şcolarul este neascultător timp îndelungat, evaluează situaţia familiei: • • cât de mult respect arătaţi unul faţă de celalălt, cum rezolvaţi conflictele din familie: prin discuţii raţionale sau prin certuri şi violenţă, cum disciplinaţi copilul: stimulându-l sau strigând la el şi lovindu-l? observaţi dacă personalitatea lui este diferită de a voastră; dacă are probleme la şcoală sau cu prietenii, dacă familia trece prin greutăţi mari.

• •

54 Analizează modul în care îţi creşti copilul, inclusiv felul tău de a fi. Dacă reacţionezi exploziv şi îţi pierzi firea, copilul va reacţiona la fel, fiind neascultător şi lipsit de respect. Dacă rămâi calm, sunt mai multe şanse ca el să asculte; va învăţa să fie respectuos, dacă la rândul tău eşti respectuos. Pune copilul să-şi ceară scuze de mic, dacă a fost nerespectuos faţă de alţii, pentru a învăţa să aprecieze autoritatea adulţilor. Când este respectuos şi ascultător, laudă-l. Rezolvarea acestor probleme la vârsta şcolară, poate preveni tulburări mai grave, în adolescenţă. Agresivitatea înseamnă atac, cu intenţia de a face rău. Un copil agresiv nu îi lasă pe alţii în pace, îi bate, îi muşcă, îi terorizează sau îi răneşte grav. La vârsta şcolară, cei mai mulţi copii s-au adaptat deja suficient pentru a rămâne calmi, chiar în condiţii neplăcute sau stresante. La această vârstă, copiii se bat şi se insultă între ei, fără intenţia de a-şi face rău. Unii copii de vârstă şcolară nu au însă puterea necesară pentru a-şi stăpâni agresivitatea. Copiii imaturi social îşi exprimă sentimentele negative în mod distructiv. Această comportare este declanşată de supărare, umilinţă sau frustrare. Unii au un comportament anti-social grav, numit “comportament distructiv”: mint în permanenţă, provoacă incendii, sunt cruzi cu animalele, atacă şi rănesc fizic sau emoţional alţi copii. Mai târziu, poate degenera în vandalism, chiul de la şcoală, abuz de tutun, alcool, droguri, promiscuitate sexuală, fugă de acasă, criminalitate sau chiar sinucidere. Anii dinaintea adolescenţei sunt momentul propice pentru a recunoaşte tulburările de comportament şi de a oferi ajutor copilului. Cauzele unei comportări agresive: • • • • • probleme familiale (certuri, şomaj, dificultăţi financiare, boli ale părinţilor, divorţ), abuz fizic, emoţional sau sexual, neglijare prelungită; agresivitatea lui poate fi un strigăt de ajutor, frustrare sau supărare, deoarece simt că nu sunt la înălţimea aşteptărilor părinţilor, probleme medicale, cum ar fi hiperactivitatea sau leziunile craniene, trăsături de personalitate moştenite.

Copiii cu temperamente dificile (impulsivi, hiperactivi sau cu o voinţă puternică) învaţă mai greu să-şi controleze agresivitatea. Mediul înconjurator (familia, colegii, şcoala, societatea) influenţează copilul în modul în care îşi exprimă supărarea şi agresivitatea. Copilul învaţă să-şi controleze impulsurile agresive, uitânduse şi copiindu-şi părinţii şi alţi adulţi. Copiii care se controlează greu au, de cele mai multe ori, părinţi îngăduitori, care-i lasă să facă ce vor. Alţi părinţi, din contră, folosesc pedepse fizice sau alte forme de abuz. În acest mod îl învaţă de fapt să fie agresiv, când este supărat. Agresivitatea copilului se manifestă şi verbal, prin: glume usturătoare, insulte, obscenităţi, epitete şovine. Copiii care nu au ştiut niciodată să-şi controleze agresivitatea, sunt mai dificil de tratat, deoarece trebuie să înveţe deprinderi noi. Agresivitatea faţă de

55 colegi este mai greu de controlat, decât cea din familie, unde părinţii pot interveni imediat. Copilul devine o teroare pentru cei din jur, pentru că îi bate sau îi intimidează pe alţii, la şcoală sau la joacă. Unii părinţi îşi încurajează copiii să se bată, pentru a-şi rezolva conflictele. Acest răspuns agresiv duce la probleme de comportare pentru restul vieţii, în relaţiile cu ceilalţi. Părinţii trebuie să înveţe copiii cum să-şi rezolve în mod adecvat conflictele cu colegii. Sugestii:

• •

• •

• Arată-ţi dezaprobarea faţă de
comportamentul agresiv al copilului, fără să insinuezi că el însuşi este rău. Discută situaţia şi dă-i alte opţiuni, pentru rezolvarea conflictului. Ajută copilul să înţeleagă cum s-ar simţi el, dacă ar fi terorizat de alţii. Dacă se bate des, învăţă-l să-şi rezolve conflictele fără să recurgă la forţă. Acasă nu permite rezolvarea conflictelor prin forţă; foloseşte cuvintele, nu pumnii, pentru a rezolva neînţelegerile dintre fraţi. Învaţă-l să se oprească din luptă, să gândească mai întâi ce simte şi să-şi exprime aceste sentimente prin cuvinte. Recompensează-l, când îşi rezolvă conflictele fără violenţă. Controlează furia copilului, pentru a-i stăvili agresivitatea. Ajută-l să se controleze singur, prin sancţiuni apropiate vârstei. Când copilul a distrus un bun al altuia, din afara familiei, fă-l

• •

responsabil pentru compensarea pierderii şi pune-l să-şi ceară scuze. Alcătuieşte un grafic, în care să notezi comportările bune dintr-o săptămână; astfel poţi observa îmbunătăţirea comportării copilului, când este lăudat. Vezi dacă şi cât de mult atitudinea ta influenţează comportarea copilului. Examinează stilul de viaţă al familiei, modul în care este exprimată supărarea şi cum se rezolvă certurile. Află dacă în şcoală există clase, în care se discută sau se învaţă despre rezolvarea conflictelor între copii. Consultă medicul pediatru şi eventual psihiatrul, pentru a şti dacă are o problemă medicală. Asemenea copii necesită psihoterapie, un program de modificare a comportamentului şi eventual medicamente.

• • • •

Înjuratul În dezvoltarea lor, copiii de şcoală trec printr-o perioadă, în care folosesc un vocabular murdar, înjură şi spun, la tot pasul, cuvinte urâte sau blesteme. La vârsta asta, este un comportament aproape normal, deoarece, pentru ei, înjuratul este un semn că sunt obişnuiţi cu lumea, sofisticaţi şi că nu le este teamă să fie răutăcioşi. Înjurăturile sunt folosite uneori, pentru a-şi impresiona prietenii şi a arăta că fac parte dintr-o gaşcă. De cele mai multe ori, copiii înjură când sunt în afara casei. Pe măsură ce copilul se maturizează, înjurăturile îşi pierd atracţia. Câţiva dintre copii însă, continuă să vorbească urât; aceştia sunt aşa-zişii “incorigibili”.

56 În afară de vocabularul murdar, ei au şi alte probleme personale şi sociale, exprimându-şi astfel furia faţă de cei din jur. Ca părinte, este bine să stabileşti o regulă clară: “În această casă nu se injură!” Nu tolera, sub nici un motiv, înjurăturile adresate cuiva, pe motiv de supărare sau de furie. Părinţii care înjură de faţă cu copiii îi învaţă pe aceştia să facă la fel. Nici n-ar trebui să fie surprinşi, dacă copiii îi copiază. În momentele de frustare şi tensiune maximă, înjurătura minoră face parte dintr-o comportare umană normală; deşi nepotrivită, este totuşi frecventă în numeroase familii. Dacă aşa ceva se întâmplă în casa ta, va fi greu să înveţi copilul să facă altfel. Dacă îl auzi înjurând, nu reacţiona excesiv, exprimându-ţi furia tot printr-o înjurătură. Nici pedepsele extreme nu sunt eficace, deoarece copilul înjură uneori numai ca să te provoace şi să vadă cum reacţionezi. În asemenea cazuri, nu-l lua în seamă. Recompensează-ţi copilul atunci când îşi exprimă nemulţumirea în mod corect, fără să înjure. Fuga de acasă Cei mai mulţi copii fug de acasă din cauza unei crize familiale; alteori însă, sunt în încurcătură şi se tem de pedepse. Tensiunea care domneşte în unele familii poate fi legată de tulburări în căsnicie, alcoolism, abuz fizic sau sexual, de situaţii de care copilul simte nevoia să scape. Strigătul lui de ajutor către societate se materializează în fuga de acasă, menită să îl scape de problemele existente. Alteori, copiii simt că sunt o povară pentru părinţi sau că le creează dificultăţi şi de aceea fug de acasă, pentru a-i fi mai uşor familiei. În alte cazuri, copiii pleacă de acasă pentru a-şi pedepsi familia. Sunt şi copii care vor doar să se distreze şi fug în căutarea unei vieţi mai bune. În afara familiei, asemenea copii se alătură unei lumi noi, de vagabondaj, cerşetorie, chiul, bande organizate, comerţ cu droguri, prostituţie, malnutriţie şi boli (inclusiv SIDA ). Sunt vulnerabili şi riscă să folosească tutunul, alcoolul şi drogurile, să sufere exploatarea socială sau sexuală precoce. Unii sfârşesc prin a trăi pe străzi (copiii străzii) sau în puşcărie. Vârsta la care se întâmplă asta cel mai des este între 13-15 ani. (Fig …copiii străzii). Când copilul ameninţă că pleacă de acasă, discută cu el; întreabă-l despre greutăţile sau neliniştile pe care le are. Uneori, aceste probleme vin din teama de a-şi asuma responsabilităţi – cum ar fi şcoala –din dorinţa de a scăpa de ceva, de care îi este ruşine, ori vrea, pur şi simplu, să-şi manipuleze părinţii. Ameninţările cu părăsirea casei sunt un semn că tu şi copilul sunteţi în conflict. Dacă ajungeţi în această situaţie, trebuie să-l asculţi, să manifeşti mai multă simpatie faţă de el şi să-ţi modifici atitudinea. Dacă încerci să-i schimbi părerea şi să-l convingi că greşeşte, nu e bine, pentru că aşa recunoşti că eşti controlat de el. De fapt, copilul nu doreşte să-i schimbi părerea, ci să-i dai atenţie, să-l asculţi. O astfel de discuţie ar ignora nevoile copilului şi cauzele care duc la ameninţări şi s-ar centra numai pe greşeala pe care o face, vrând să plece de acasă. Încearcă să înţelegi acţiunile copilului şi să-i apreciezi punctul de vedere.

57 Dacă ameninţările cu fuga de acasă sunt frecvente şi devin un mod de a rezolva conflictele prin şantaj, atunci copilul şi uneori întreaga familie sunt în criză şi au nevoie de ajutor calificat de la pediatru, psiholog, psihiatru de copii sau o asistentă socială. Un asemenea tratament ajută copilul şi familia să înţeleagă şi să rezolve conflictele. Stresul Pe parcursul anilor de şcoală, copilul este supus la numeroase presiuni, care vin din partea lui, de la părinţi, colegi, învăţatori, etc. Aceste presiuni stimulează copiii să răspundă şi să se adapteze. Unele evenimente din viaţa de zi cu zi sunt motive de bucurie, la care se adaptează, cum ar fi căderea zăpezii. Acestea se pot transforma însă în ameninţări, care îi tulbură şi care se reflectă în plan personal: dacă zăpada mare şi gerurile blochează drumurile şi îngreunează aprovizionarea cu alimente şi încălzirea casei. Cele mai multe nelinişti din viaţa copilului sunt medii, ca intensitate, nu foarte grave, ci fac parte dintr-o viaţă normală. Copiilor le poate fi teamă de îmbolnăvire, de lipsa banilor, că nu sunt destul de buni la şcoală (nu au note suficient de mari), că nu au destul timp de joacă, că nu au destui prieteni, că nu petrec destul timp cu părinţii, nu şi-au făcut lecţiile, că ajung târziu la şcoală, de transformările corpului lor, de certurile între părinţi, de învăţători (profesori) sau că sunt certaţi şi pedepsiţi. Stresul intens sau prelungit, indiferent de cauză, influenţează negativ copilul. Copiii care se simt valoroşi, iubiţi şi sprijiniţi moral şi material fac faţă mai bine stresului. Reacţia la stres este influenţată de vârsta şi nivelul de dezvoltare a copilului: greutatea sau nasul mare constituie probleme minore la copilul de 6 ani, dar devin o preocupare stresantă la adolescent. Deşi părinţii, de multe ori, nici nu observă, copiii sunt foarte sensibili la modificările din jurul lor, în special la reacţiile şi necazurile familiei, chiar dacă nu o spun. Dacă părinţii nu au de lucru, copiii trebuie să se adapteze la situaţia financiară a familiei şi la necazurile ei. Lipsa unei familii mari, care să includă părinţi, bunici, unchi, mătuşi şi veri, face copilăria mai stresantă. De asemenea, când ambii părinţi lucrează, iar copiii sunt nevoiţi să petreacă mai mult timp singuri, sunt mai neliniştiţi. Expunerea la violenţă prin ziare, televizor, cinematograf, video, precum şi la dificultăţile economice, care se reflectă în discuţiile din familie, îi face conştienţi că trăiesc într-o lume nesigură, generatoare de stres. Nu toată tensiunea din viaţa copilului este dăunătoare: cea determinată de pretenţiile profesorilor de a-şi îmbunătăţi notele la şcoală sau de a participa la competiţii sportive este pozitivă. Realizarea acestor scopuri măreşte capacitatea copilului de a face faţă cu succes dificultăţilor viitoare. Dacă stresul este continuu sau intens, se produc tulburări în corpul şi în mintea copilului. Din această cauză, inima bate mai tare şi mai repede, respiraţia creşte, apare constricţia vaselor de sânge, creşte tensiunea arterială şi cea musculară, durerile de cap sau de stomac îşi fac simţită prezenţa, copilul este mai trist, depresiv şi izolat. Dacă stresul persistă,

58 copilul este mai susceptibil la boli şi prezintă simptome ca: oboseală, coşmaruri, scrâşnit din dinţi, insomnie, crize nervoase, traumatisme şi note proaste la şcoală. În faţa stresului, copiii recurg la diferite moduri de adaptare: regresează şi tind să se comporte ca un copil mic, ○ neagă realitatea, ignorând-o, ○ îşi reprimă emoţiile, ascunzându-le.

 Menţine un echilibru între activităţile organizate şi cele neorganizate. Copilul poate beneficia şi de timp liber, pe care săl petreacă cum vrea el, folosindu-şi imaginaţia şi interesele proprii (săşi piardă timpul).  Limitează-i activităţile programate, la cele în care excelează şi capătă deprinderi noi; cere-i părerea când îi planifici activitatea, nu-l obliga să facă ce nu-i place.  Vorbeşte cu el despre ceea ce-l nelinişteşte; dacă este foarte tensionat, încurajează-l să-ţi pună întrebări; căutaţi soluţiile potrivite.  Ajută-l să se pregătească pentru momentele stresante.  Modifică-i programul, astfel încât să se poată juca şi relaxa.  Încurajează-l să-şi folosească imaginaţia şi talentele, pentru a crea jocuri care-i fac plăcere; oferă-i activităţi pentru a-i reduce tensiunea şi agresivitatea.  Nu-l ameninţa când protestează.  Încurajează-l să participe la luarea deciziilor.  Ajută-l când îţi cere.  Ascultă-i glumele, spuneţi-vă bancuri.  Rezervă-ţi un sfert de oră pe zi, pentru copilul tău şi petreceţi acest timp într-o activitate aleasă de el; aşa te apropii de el, oferindu-i în acelaşi timp o perioadă lipsită de stres.

Unii copii se simt presaţi de părinţi care, deşi sunt bine intenţionaţi, le încarcă programul cu activităţi extraşcolare: muzică, meditaţii, sport, ş. a. Mulţi simt că este stresant să “alerge” de la o activitate la alta, fără să se odihnească sau să se joace. Semne care arată că programul copilului este supraîncărcat: • are dureri de cap şi de stomac, • pare obosit sau agitat, deprimat şi tăcut, • este mai puţin interesat de activităţi care înainte îi făceau plăcere, • arată mai puţin interes pentru şcoală şi lecţii, iar calificativele scad, • prezintă comportări antisociale, ca minciuna şi furtul, • pare mai dependent de părinţi. Sugestii pentru a-l ajuta să facă faţă stresului:  Fii tolerant şi nu îl forţa; acceptă-i comportamentul de copil mic, dar ajută-l să-şi revină.

59 Copilul la şcoală Ttrişatul la şcoală Dorinţa de a învinge cu orice preţ şi competiţia, care există între copii, în şcoală, îi fac să trişeze. Chiar copiii mai mici trişează, când se joacă. Pe măsură ce cresc, şi în relaţiile dintre colegi se pune bază pe noţiunile de cinste şi dreptate, iar micile înşelătorii sunt mai puţin tolerate. Dacă copilul este forţat în permanenţă să exceleze în tot ceea ce face, se apără trişând, iar scopul devine mai important decât mijloacele. Când afli că a copiat la şcoală, explică-i cât de ruşinos este; încearcă să afli, dacă l-ai stresat sau dacă presiunea din partea ta sau a profesorilor a fost prea mare. Ajută-l să-şi îmbunătăţească metodele de studiu; pedepsele sunt mai puţin utile, în astfel de situaţii. Tentaţia de a trişa este mai greu de stăpânit, atunci când societatea o încurajează. Fuga de la şcoală Unii copii nu sunt prea entuziasmaţi să meargă la şcoală. Ideea de a fi departe de părinţi îi nelinişteşte. Alţii evită să meargă la şcoală, de teamă că nu vor face faţă. “Frica de şcoală” apare când copilul refuză pur şi simplu să se ducă la ore, invocând diverse motive. Se plânge că nu se simte bine şi acuză simptome vagi, inexplicabile. Anxietatea le poate provoca dureri de cap, de stomac, hiperventilaţie, greaţă, ameţeli sau, mai rar, vărsături, diaree, febră ori scădere în greutate. Aceste simptome apar, de obicei, în zilele de şcoală şi dispar ca prin farmec de sărbători sau la sfârşitul săptămânii; este necesar consultul medical. Prin aceste tulburări emoţionale, copilul încearcă să le comunice părinţilor că îi este frică, ca nu cumva să nu reuşească la şcoală, că are probleme cu alţi colegi (ex. este batjocorit pentru defecte fizice), că toaleta murdară îi provoacă repulsie, că se teme de confruntarea cu o învăţătoare neînţelegătoare sau de ameninţări şi bătaie. Chiulul de la şcoală este mult mai grav la copilul mai mare şi la preadolescent. Sugestii: Află de ce nu vrea să meargă la şcoală. Fii înţelegător şi sprijină-l! Încearcă să rezolvi situaţiile stresante care-i produc probleme; arată-i că îi înţelegi grijile, dar insistă să se înapoieze imediat la şcoală; cu cât stă acasă mai mult, cu atât îi va fi mai greu să se întoarcă. Explică-i că este sănătos şi că simptomele de care se plânge sunt legate de grijile lui (note, lecţii, teama de profesori sau violenţa colegilor). Fă-l să înţeleagă că şcoala îi este necesară pentru a realiza ceva în viaţă (educaţie, profesie, situaţie materială, prestigiu moral). Nu-l întreba cum se simte; dacă se dă singur jos din pat, atunci poate merge la şcoală. Dacă se duce şi participă regulat la lecţii, simptomele îi vor dispărea. Dacă anxietatea este severă, fă-l să se obişnuiască cu ideea că trebuie să se întoarcă acolo: într-o zi se scoală de dimineaţă, se îmbracă şi merge cu tine la şcoală, astfel încât să-i simtă doar “prezenţa”; a doua zi merge la şcoală doar pentru o jumătate de zi sau doar la lecţiile favorite; a treia zi se înapoiază pentru o zi întreagă, ş.a.m.d.

60 Consultă medicul pentru a elimina suspiciunea unei boli fizice (anemie). Dacă examenul medical arată că nu este bolnav, medicul pediatru îi spune personal că se poate înapoia la şcoală. Cere ajutorul asistentei medicale de la cabinetul şcolar (a cărui existenţă este de dorit), astfel încât, dacă copilul se plânge de ceva, să-l ducă înapoi în clasă. Cere sprijinul cadrelor didactice. Dacă există vreun copil, care-l terorizează sau sunt neînţelegeri cu învăţătoarea, discută-le cu personalul şcolii. Copilul nu trebuie să primească un tratament special; simptomele trebuie privite cu înţelegere, iar dacă stă în pat, ziua nu trebuie transformată întro sărbătoare: nu are voie să primească vizitatori şi trebuie supravegheat. Simptome pentru a ţine copilul acasă: febră peste 38º, vărsături, diaree, o erupţie pe piele, dureri de stomac, de ureche, de dinţi sau de spate. Şcolarul şi familia sa La vârsta şcolară, copilul este mai independent, are grijă mai bine de el şi participă la treburile casei. Continuă însă, să aibă nevoie de supraveghere şi de îndrumare părintească, în special, în ceea ce priveşte şcoala, activităţile din timpul liber şi prieteniile. După 7 ani, şcoala joacă rolul principal în viaţa copilului. Acesta îşi dezvoltă dragostea de a învăţa, este mândru de realizările sale şi se îndepărtează tot mai mult de părinţi. Învăţătorii şi profesorii devin o sursă de sprijin şi un model de urmat. Pentru alţii însă, lipsa motivării, neînţelegerile cu învăţătorii, obiceiurile proaste de studiu sau anxietatea, provocată de separarea de familie, creează nemulţumiri şi dificultăţi la învăţătură. Sugestii pentru a-ţi ajuta copilul să studieze: • Trebuie să-i urmăreşti programul, cum se adaptează şi care sunt progresele şcolare. • Trebuie să-i cunoşti învăţătoarea şi să discuţi cu ea. • Încurajează copilul să-ţi arate ce a învăţat nou. • Supraveghează efectuarea temelor, dar nu i le face tu. • Limitează-i timpul petrecut în faţa televizorului. • Încurajează-l să citească, să scrie, să se exprime, să cânte, să facă sport, etc. • Supraveghează alegerea prietenilor şi activităţile lor de joc; încearcă să cunoşti părinţii prietenilor copilului tău. Prietenii devin tot mai importanţi în viaţa copilului; el petrece acum mult timp cu colegii, la şcoală sau în afara ei. Este preocupat să fie acceptat de prieteni, simte nevoia să fie ca ceilalţi şi să fie considerat valoros. Familia este şi ea extrem de importantă, deoarece îi oferă sentimentul apartenenţei şi al identităţii. Este sau ar trebui să fie un suport emoţional şi o sursă de confort, protecţie, siguranţă şi educaţie; neamul din care te tragi oferă o reţea de legături de sânge şi sociale. Aici se formează sentimentul de reciprocitate,

61 de a da şi a primi dragoste, de empatie (înţelegerea sentimentelor celuilalt). (fig. 70) Rolul familiei: luate în considerare, dar părinţii au ultimul cuvânt de spus. Când copilul crede că are prea multe treburi de făcut în casă, lasă-l săşi exprime părerea, dar ia tu decizia finală - ca părinte; explică-i de ce ai luat această hotărâre fără, să îi laşi impresia că îţi ceri scuze. Va continua să te iubească, deşi nu vei fi întotdeauna plăcut. Prin tradiţie, taţii sunt figura autoritară a familiei, principala sursă de venit şi ultimul cuvânt le aparţine. Mama are grijă de copii, răspunde de latura emoţională, păstrează familia unită şi îi asigură o funcţionare armonioasă. (fig. 72) Familia tradiţională, în care tatăl este singurul care munceşte şi întreţine gospodăria, iar mama este casnică, a suferit mari schimbări în ultimele decenii. În prezent, tot mai multe femei lucrează în afara casei, o parte dintre ele fiind singure sau divorţate. Familia tradiţională, care cuprindea mai multe generaţii, cu bunicii care locuiau, adesea, împreună cu copiii şi nepoţii, aproape a dispărut. Structura familiei de modă veche s-a modificat datorită industrializării, urbanizării, schimbărilor economice, a migrării către oraşe şi a emigrării. Lipsa unei familii numeroase îşi pune amprenta pe dezvoltarea fizică şi emoţională a copilului. Prea des şi fără discernământ, bătrânii sunt îndepărtaţi din familiile cu copii, pentru ca mai târziu să li se ducă lipsa. Ştiinţa modernă confirmă înţelepciunea populară: "Cine nu are bătrâni, să-i cumpere." (fig. 73) Pe măsură ce copilul creşte, legăturile dintre membrii familiei se schimbă. Distanţa emoţională dintre

• ar trebui să fie locul unde copiii şi
adulţii se simt iubiţi, încurajaţi şi susţinuţi să-şi realizeze visurile.

• ajută să se dezvolte individualitatea;
permite membrilor să se exprime deschis, să-şi împărtăşească gândurile şi sentimentele şi să fie ascultaţi cu înţelegere.

• să impună un echilibru; să dea curs
veseliei, regulile să fie flexibile, dar bine stabilite şi aplicate egal, speranţele fiecăruia să fie realiste, acceptate de toţi şi în general realizabile.

• să permită comunicarea părerilor şi
sentimentelor diferite şi să permită negocierea; în orice familie există totuşi dezacorduri şi conflicte.

• instruieşte copiii şi îi ghidează în
privinţa principiilor morale, a disciplinei şi a comportării în societate; aici se dezvoltă relaţii favorabile între persoane şi este încurajată cunoaşterea.

• oferă copiilor un sentiment de
continuitate şi o bază de la care pornesc să crească şi să se dezvolte. Aceste funcţii ale familiei se dezvoltă treptat; este nevoie de eforturi şi timp pentru a forma o familie “bună”, eficientă, capabilă de adaptare şi funcţională. (fig. 71 Alex) Părinţii deţin puterea şi autoritatea în familie; familiile nu sunt democraţii. Pe măsură ce copiii cresc, ei cer şi li se dă mai multă independenţă, părerile lor sunt

62 părinte şi copil se măreşte. Dacă în primul an de şcoală, copilul abia aştepta să vină acasă să-i povestească mamei cum a fost, la 9 ani devine mai reţinut şi încearcă să-şi ţină părinţii mai la distanţă. Din clasa a II-a sau a III-a, copiii preferă să petreacă mai mult timp vorbind şi jucându-se cu prietenii, decât cu părinţii lor. Această extindere a legăturilor copilului în afara familiei trebuie respectată. Sunt însă activităţi, de care trebuie să ştii, care nu fac parte din intimitatea copilului, aşa cum dă el de înţeles. Dacă fumează, consumă alcool sau ia droguri, dacă i s-au făcut avansuri sexuale de către alt copil, adolescent sau adult, trebuie să-i spui ferm “Am dreptul să ştiu ce se întâmplă!” şi să intervii imediat. Fiecare membru al familiei are nevoie de o anumită intimitate: ori de câte ori este posibil, bate la uşa copilului, când aceasta este închisă. Învaţă copilul să respecte spaţiul şi lucrurile, care aparţin celorlalţi. Este bine să nu uiţi, că uncopil nu este un adult; nu te aştepta să-ţi fie confident sau cel mai bun prieten, copleşindu-l cu problemele şi grijile tale. Pentru că este sensibil şi te cunoaşte imediat când nu ţi-e bine, spune-i că ai unele dificultăţi, care vor trece; o discuţie amănunţită nu este necesară. Pentru copil poate fi o povară, dacă îl încarci cu problemele tale şi încerci să obţii sprijin emoţional de la el. Discutaţi ce poate face ca să te ajute: dacă ţi-ai pierdut slujba şi ai dificultăţi financiare, spune-i că te poate ajuta la unele treburi casnice sau că va fi nevoie să renunţe la câte ceva, cum ar fi convorbirile telefonice. Conflictele nu trebuie lăsate nerezolvate. Membrii familiei trebuie să înveţe cum să negocieze între ei şi să le rezolve; când dezacordurile sunt rezolvate cu succes, unitatea familiei se întăreşte. (fig. 74) Unele familii nu pot rezolva conflictele; membrii lor neagă faptul că ar exista probleme sau “apelează” la o a treia persoană, ca mediator. Uneori, când nu sunt capabili să-şi rezolve propriile conflicte, cei doi oponenţi se alătură, îndreptându-şi atenţia către un alt membru al familiei, pentru a evita problema reală. În fiecare familie se formează alianţe, coaliţii şi rivalităţi. Într-o familie sănătoasă, acestea nu durează mult şi nu dăunează. Caracteristicile familiilor, care au probleme şi nu le pot rezolva:

comunicare proastă: evită să discute unul cu altul sau nu au învăţat cum să asculte ceea ce încearcă alţii să spună. evită discutarea problemelor sau le neagă. Asemenea familii nu au capacitatea de a negocia şi nu pot să treacă peste sentimentele lezate. capacitate redusă de a răspunde la unele întrebări, precum: cine este responsabil, ce soluţii există pentru a rezolva problemele şi cum să cadă de acord. proastă împărţire a responsabilităţilor: fie nu sunt stabilite, şi atunci viaţa în casă este haotică, fie sunt prea rigide. sprijin emoţional insuficient; familia constituie cel mai important suport

63 emoţional pentru copii şi adulţi; în lipsa lui, copiii nu se dezvoltă corespunzător şi nu au rezultate bune la şcoală. Încearcă să rezolvi problema fără să discuţi prea mult; permite-i copilului să aleagă. Până va putea să folosească un ceas deşteptător, trezeşte tu copilul, în fiecare dimineaţă. Foloseşte un ton vesel, fii blând, dar ferm şi rămâi alături de el, până se ridică din pat. Dacă opune rezistenţă, va trebui să fii mai fermă şi să-l dezveleşti; dacă se scoală greu, poate fi un semn că se culcă prea târziu şi atunci, trebuie schimbat orarul de seară. Dimineaţa, limitează spălatul la 10 minute; asigură-te că-şi mănâncă micul dejun, chiar dacă nu-i este foame. Încurajează-l să meargă după aceea la toaletă şi asigură-te că se spală corect pe mâini şi pe dinţi. Mulţi copii se mişcă greu dimineaţa; notează timpul de care are nevoie pentru a se îmbrăca şi mânca şi, eventual, scoală-l mai devreme, ca să nu întârzie. Unii au dificultăţi să-şi amintească ce au de făcut, aşa încât trebuie să-i urmăreşti la tot pasul, dându-le îndemnuri: “Mă bucur să văd că ai mâncat. Spală-te şi pe dinţi şi fii vesel. Bravo ţie!”. Dacă dimineţile sunt tensionate, analizaţi-vă propriul comportament şi vedeţi dacă voi, părinţii, contribuiţi cu ceva la această situaţie; certurile inutile, ţipetele şi criticile nu-şi au rostul. Spune-i “La revedere” copilului, îmbrătişează-l şi fă-i cu mâna la plecare; îi dai astfel un sentiment plăcut, cu care începe ziua. După şcoală, copilul are nevoie de supravegherea unui adult. Acesta îi oferă siguranţă, sprijin, confort şi reguli. Copiii care se înapoiază într-o casă goală

intoleranţă; dacă nu sunt preţuite trăsăturile fiecărui membru al familiei, acestea trebuie cel puţin tolerate, dacă nu respectate. În familiile, în care nu există dragoste reciprocă, copiii îşi dezvoltă cu greu o imagine bună despre ei înşişi, respectul de sine lipseşte, iar deprinderile sociale sunt deficitare. dependenţă exagerată: copiii au nevoie de succes, pentru a se simţi capabili să facă faţă dificultăţilor vieţii. Dacă a fost învăţat să depindă de alţii, pentru a-şi rezolva problemele, atunci are o iniţiativă limitată, având mai puţin succes în viaţă.

În astfel de familii, survin frecvent crize inevitabile, în care, chiar probleme relativ simple care rămân nerezolvate, capătă dimensiunile unei catastrofe. Din cauza capacităţii scăzute de a face faţă situaţiilor dificile, merg din criză în criză. În acest caz, este necesar ajutor de specialitate. Activitatea zilnică în familia cu copii necesită respectarea unui program regulat şi consistent. Acesta nu trebuie să fie foarte riguros, ci să aibă un echilibru între studiu şi joacă, ordine şi relaxare. Dimineaţa: în timpul săptămânii, programul va fi mai uşor, dacă ghiozdanul este pregătit de cu seară; poate chiar şi hainele, deşi uneori copiii se pot răzgândi.

64 (cei “cu cheia de gât”) tind să aibă un comportament rău sau să fie neliniştiţi. Cei care petrec peste 11 ore singuri, riscă de două ori mai mult să consume alcool sau să fumeze. Ori de câte ori este posibil, copilul trebuie să găsească acasă un părinte, alt adult sau un adolescent responsabil. După şcoală, trebuie să aibă un program stabilit: să mănânce, să facă exerciţii fizice, să studieze şi să se relaxeze, în ordinea cea mai potrivită pentru copil. După 5-6 ore de şcoală, copilul are nevoie de activitate fizică pentru a se înviora şi a se dezvolta. Uitatul la televizor nu poate înlocui activitatea fizică. Unii copii iau o gustare şi apoi merg afară să se joace, iar lecţiile le lasă pe mai târziu, pe când alţii îşi rezolvă temele imediat după ce vin de la şcoală. Alţii au un program extraşcolar variat (sport, muzică, limbi străine, etc.). Seara: masa de seară este un moment important al vieţii de familie. Este momentul în care se discută despre activităţile zilnice şi fiecare trebuie încurajat să ia parte la conversaţie. Comentariile negative şi critica trebuie descurajate. Copiii trebuie să participe la pregătirea şi la strângerea mesei. Când părinţii nu pot lua masa împreună, pentru că unul dintre ei lucrează, trebuie programat un alt interval în timpul serii, de 20-30 de minute, pentru lectură sau jocuri. Seara este perioada de timp pe care părinţii o dedică cu bucurie copiilor, mai ales când aceştia sunt încă mici. Dacă se formează această obişnuinţă, rezolvarea diferendelor sau a conflictelor va fi mult uşurată în adolescenţă, deoarece s-a creat deja o legătură puternică între copil şi părinte. După terminarea lecţiilor, copiii se pot relaxa jucându-se, citind sau discutând. În unele familii, copiii au voie să se uite la televizor numai la sfârşitul săptămânii; excepţie fac uneori programele educative sau interesante. Ora de culcare: copiii au nevoie de un program regulat pentru a merge la culcare; acesta diferă de la un copil la altul – unii au nevoie de 10 ore de somn, pe când alţii se descurcă doar cu 8 ore. Obiceiurile pe care şi le formaseră părinţii şi copilul, după baia de seară (povestea, cântecelul, lectura cu voce tare), îi fac încă plăcere şcolarului şi întăresc intimitatea între cei doi. Dacă a existat un conflict în timpul zilei, acesta este momentul în care poate fi rezolvat; copiii ca şi adulţii, nu trebuie să meargă la culcare, înainte de a rezolva aceste probleme. Sfârşitul săptămânii este o ocazie pentru familie să-şi petreacă timpul împreună: la cumpărături, în plimbări sau făcând treburi la care să participe toţi. Treptat însă, copilul devine mai independent şi vrea să-şi petreacă mai mult timp cu prietenii. Când sunt lăsaţi să meargă la culcare mai târziu, copiii pot fi obosiţi în ziua următoare; de aceea e bine să fie lăsaţi să doarmă mai mult sâmbăta şi duminica. Găseşte un echilibru între timpul petrecut în familie, pregătirea lecţiilor şi alte priorităţi ale copilului; rezervă-ţi timp şi pentru tine. Soţii nu trebuie să-şi neglijeze relaţiile dintre ei din cauza copilului. Din păcate însă, se întâmplă destul de des. Rezervaţi-vă o sâmbătă seara, cel puţin o dată pe lună, numai pentru voi; în felul acesta arătaţi copiilor că, deşi sunt iubiţi, ei nu sunt “buricul pământului” şi că părinţii au viaţa lor personală. Fiecare familie ar trebui să aibă anumite activităţi, la care toţi să participe cu plăcere:

65 - Conversaţiile dintre părinţi şi fiecare copil în parte trebuie să aibă întâietate. - Distracţiile împreună: sporturile, jocurile, filmele sau plimbările, întăresc legăturile şi micşorează stresul în familie. - Activităţile culturale lărgesc orizontul şi întăresc aprecierea pentru artă. - Cumpărăturile sunt o altă ocazie de a petrece timpul împreună. Lasă copilul să facă lista, să găsească şi să aleagă produsele, să înveţe progresiv să evalueze calitatea şi preţul, să te ajute la cărat. - Lectura şi cântatul împreună creează un sentiment de apropiere şi de preţuire pentru cărţi şi muzică. Este extrem de important ca fiecare copil să se poată exprima prin cântec; lipsa vocii nu este o scuză. Muzica este un mod superb de a-ţi exprima sentimentele. Cântecul şi fredonatul trebuie să dăinuie toată viaţa; în unele case se permite fluieratul. - Sărbătorile sunt ocazii plăcute: colindele, sarmalele de Crăciun, noaptea de Înviere şi ouăle roşii, fac copiii să se simtă implicaţi, îi învaţă să preţuiască tradiţiile şi le creează amintiri pentru tot restul vieţii. - Preocupările spirituale: religia are un rol important în dezvoltarea unei tradiţii morale, deşi multe familii au o puternică viaţă spirituală, fără a participa activ la viaţa religioasă. Fraţii şi surorile sunt diferiţi unii de alţii, în ceea ce priveşte: temperamentul, interesele, încrederea, rezistenţa, vulnerabilitatea, stilul social, aptitudinile, sănătatea fizică şi mentală, nivelul de maturizare fizică şi sexuală şi, desigur, aspectul fizic. Personalitatea fiecărui copil este influenţată de ereditate şi de experienţa dobândită. Şansele ca un copil să semene leit cu unul dintre părinţi (fizic, personalitate, inteligenţă, aptitudini sau sănătate) sunt de numai 50% şi aceasta în grade variabile. Fraţii moştenesc mai degrabă trăsături fizice, decât aceleaşi boli genetice. Deşi aptitudinile intelectuale şi caracterul sunt asemănătoare la copiii mici, diferenţele devin mai pronunţate la vârsta adultă. Influenţele neereditare asupra dezvoltării copilului includ: factorii sociali (legătura cu părinţii, ceilalţi fraţi şi adulţi); influenţele mediului (nutriţia, bolile, factorii culturali) şi experienţa personală. Copiii pot fi diferiţi, după ordinea în care s-au născut. Primii născuţi sunt de obicei: • • • • • • • • • • • • • Dominanţi, Orientaţi către realizări, Mai agresivi cu ceilalţi fraţi, Autodisciplinaţi, Cu o conştiinţă mai puternică, Au remuşcări mai des decât ceilalţi, Sunt mai conservatori, Se identifică mai mult cu părinţii, decât cu fraţii, Părinţii îşi pun speranţe mai mari în ei, Vorbesc mai repede, decât ceilalţi fraţi, Sunt mai dezvoltaţi intelectual, Sunt mai riguroşi şi mai puţin frustraţi, Sunt mai doriţi.

66 Copiii mijlocii: • • • • • Sunt lăudaţi mai rar, Li se acordă mai puţin timp de către părinţi, Sunt puşi la treabă mai mult decât ceilalţi, Învaţă să facă compromisuri şi să se adapteze, Sunt mai puţin stimulaţi în a se realiza. diferit cu fiecare dintre copii. Părinţii se poartă altfel cu acelaşi copil, la vârste diferite; mama este mai afectuoasă cu copilul de 2 ani, dar poate manifesta mai puţină afecţiune, când acesta atinge vârsta şcolară. Unele diferenţe dintre copii reflectă modul cum au fost iubiţi, apreciaţi, respectaţi şi înţeleşi în familie. Fraţii şi surorile sunt mereu în competiţie, pentru a atrage atenţia şi afecţiunea părintească; ei se compară unii cu alţii şi devin conştienţi de tăria şi slăbiciunile celorlalţi. (fig. 75) Dacă înveţi cum să-ţi asculţi şi să-ţi observi copiii, vei constata că nevoile lor sunt diferite şi le vei putea răspunde mai bine. Pentru părinţi, diferenţele sau asemănările între fraţi nu sunt atât de importante, cum este dezvoltarea lor. Conflictele între fraţi Rivalitatea dintre fraţi şi surori este frecventă şi normală; fraţii se bat între ei pentru jucării sau alte bunuri, se bârfesc sau se pârăsc unul pe altul, se ceartă, se necăjesc sau se critică. Această rivalitate exprimă, în parte, competiţia pentru a atrage atenţia şi dragostea părinţilor; asta depinde însă de personalitatea fiecărui copil, de vârstă şi de cât de mult este favorizat, de unul dintre părinţi. (FIG.) Aspectele plăcute predomină în convieţuirea dintre fraţi. Îşi ţin unii altora companie, se joacă împreună, îşi spun secrete, se învaţă şi se apără unul pe altul. Toate acestea formează între ei o legătură de nedezlegat pentru tot restul vieţii. (FIG.) Luptele minore dintre fraţi nu au întotdeauna un aspect negativ, aşa învaţă ei să fie categorici, să spună ce gândesc, ce simt, să se apere şi să găsească soluţii pentru disputele lor. Dacă unul dintre

Mezinii: • • • • • • Sunt mai independenţi, Sunt mai sensibili şi mai buni la suflet, Gândesc mai liber, Tind să se identifice mai mult cu prietenii, Au succes la colegii de şcoală, Sunt puşi să facă mai puţină treabă.

Copiii singuri la părinţi: • • • • • • Se aseamănă în atitudini cu primii născuţi, Sunt mai maturi şi mai cultivaţi, Au un vocabular mai dezvoltat, Sunt supuşi unei presiuni mai mari din partea părinţilor, Au o viaţă imaginară bogată, din cauza izolării, Devin răsfăţaţi şi egoişti.

Pentru că sunt deosebiţi unul de celălalt, părinţii trebuie să se poarte

67 copii devine agresiv şi depăşeşte limita, trebuie oprit. Rivalitatea dintre copii este mai accentuată la vârsta de 8-12 ani. Înainte de a naşte un alt copil, este bine să îi pregăteşti pe ceilalţi . În acest scop, foloseşte un limbaj adecvat: explică-i că sosirea unei surioare sau a unui frăţior nu va schimba nimic şi nu-l va afecta pe el. Cere-i să te ajute să pregăteşti casa, pentru sosirea micuţului. În primele săptămâni după naştere, deşi eşti foarte ocupată şi obosită, nu neglija copilul mai mare. Lasă-l să vorbească despre orice sentiment neplăcut, pe care-l are despre nou născutul care, după părerea lui, nu face altceva toată ziua decât să plângă, să sugă şi să ude scutecele. Spune-i că bebeluşul îţi dă mult de muncă, dar, dacă el simte că nu petreci suficient timp cu el, roagă-l să-ţi mărturisească, pentru a-i putea arăta dragostea ta. Foloseşte orice ocazie pentru a-ţi face copilul mai mare să simtă că este o persoană importantă în viaţa ta. (fig. 76) Rivalitatea dintre fraţi se poate accentua pe măsură ce cresc. Pentru a aplana conflictele, explică-le clar, că ai reguli diferite pentru fiecare copil, în funcţie de vârstă. În timp ce o fată de 12 ani se poate culca mai târziu, un copil de 6 ani se culcă mult mai devreme. Explică-i celui mai mic că va avea aceleaşi privilegii, când va creşte mare. Sugestii pentru rezolvarea rivalităţii dintre fraţi:

• Încurajează-ţi copiii să-şi rezolve
neînţelegerile dintre ei prin discuţii, poate chiar strigând, dar nu prin bătaie.

• Programează o întrunire familială,
la care copiii să-şi exprime dorinţele sau nemulţumirile.

• Nu lăsa certurile sau luptele dintre
fraţi să scape de sub control; trebuie să intervii atunci când se bat ( V. Fig. aap 348 ).

• Încurajează cooperarea dintre copii.
Când se bat:

• Cere fiecărui copil să spună pentru
ce se bat.

• Clarifică poziţia fiecăruia, până ce
ambii cad de acord asupra motivului luptei.

• Cere-i fiecăruia să se gândească la
o rezolvare, acceptată de celălalt, prin compromis.

• Ajută copiii să găsească diferite
variante de a rezolva conflictul.

• Laudă-i când s-au înţeles. • Spune-le că aştepţi ca pe viitor, să
urmeze aceste reguli. Copiii vor învăţa astfel, că există un standard civilizat, pentru a-şi rezolva neînţelegerile. Pârâtul, deşi uneori pare folositor, cu timpul devine distructiv. Pârâciosul se ridică la poziţia de “co-părinte”, când simte că informaţia sa este primită cu mulţumire sau aprobată. Această atitudine ştirbeşte autoritatea părintelui.

• Fii corect şi imparţial. • Nu face comparaţii între un copil şi
altul. Arată-le tuturor că sunt iubiţi şi preţuiţi.

68 Sugestii: ⇒ Informarea despre ceva, ce poate fi periculos, nu este bârfă; un asemenea anunţ se face cu voce tare, nu şoptit sau confidenţial. ⇒ Dacă informaţia este serioasă (ex. sora cea mare este gravidă), iar copilul o ţine ascunsă, el trebuie săţi spună; relatarea adevărului nu este pâră. ⇒ Dacă şcolarul a relatat o comportare îngrijorătoare a fratelui său, el nu mai trebuie lăsat să se amestece în această situaţie. Copilul trebuie descurajat, când îşi pârăşte un părinte celuilalt. Dacă bârfeşte despre micile greşeli ale celuilalt părinte, nu trebuie să i se dea nici o atenţie. Dacă copilul spune despre o faptă gravă, comisă de unul din părinţi, situaţia se schimbă. Cel care a primit vestea trebuie s-o verifice şi să evite orice participare a copilului la conflict. Când copilul dezvăluie în mod repetat asemenea fapte, înseamnă că ambii părinţi au probleme grave şi necesită ajutor profesional. Responsabilităţi şi treburi casnice Cu fiecare an care trece, copilul şcolar trebuie să-şi asume mai multe responsabilităţi. Cei mai mulţi pot ajuta la curăţenia în casă, îşi fac patul, îşi strâng singuri jucăriile şi ajută la lucrul în bucătărie sau în grădină. Dacă au un animal al lor, trebuie să-l îngrijească. Aceste responsabilităţi şi treburi casnice învaţă copilul că viaţa înseamnă nu numai joacă, ci şi multă muncă. Deşi sunt preocupaţi mai mult de joacă, treburile casnice le permit să petreacă timp împreună cu părinţii. Responsabilitatea şi iniţiativa se învaţă printr-un proces gradat de îndrumare şi recompensare. (fig. 77) Copilul are uneori perioade când acţionează iresponsabil, amână şi pierde timpul. În acest caz, este nevoie de intervenţia părinţilor, care să-l încurajeze şi să-l îndrume. Unii părinţi cer prea mult de la copii, cum ar fi îngrijirea unui adult sau a întregii familii, ore excesive de muncă sau un program intens de activităţi extraşcolare. În asemenea cazuri, copiii se simt depăşiţi, copleşiţi şi nu-şi mai asumă nici o responsabilitate. În familiile dezorganizate sau în cele prea îngăduitoare, simţul responsabilităţii şi iniţiativa se dezvoltă greu sau deloc. Copiii crescuţi astfel tărăgănează sau amână orice li se cere, deoarece nu au învăţat să ducă o treabă la bun sfârşit. Pe la 7-8 ani, copiii pot face aproape orice treabă în casă, dacă li se spune cum şi dacă le place. Totuşi, mulţi dintre ei manifestă neputinţă, dezgust şi se împotrivesc să ajute la treburile casei. Încep să se plângă: “De ce să fac numai eu?”, “Toată ziua să muncesc?”, etc. La 8 ani, sunt suficient de isteţi pentru a realiza cine ar trebui să muncească în casă. Când erau mici, se mândreau că au crescut atât de mari, încât să poată da un ajutor. La 8 ani însă, consideră că treburile casnice sunt în întregime responsabilitatea adulţilor şi că nici un copil nu este obligat să le facă, iar dacă le fac, o consideră o favoare. Gândind astfel, ajung să nu aibă grijă nici de propriile lor lucruri; mai mult, consideră curăţenia drept o îndeletnicire

69 înjositoare; cei care nu sunt nevoiţi să ajute sau se fofilează, se cred mai şmecheri, mai frumoşi şi mai deştepţi. Este important să li se explice că îngrijirea casei este datoria fiecăruia, nu numai a părinţilor; astfel se evită conflictele, care sunt neplăcute şi obositoare. Unii părinţi, copleşiti de treburi şi nevoi, apreciază un copil de 7-8, ani care face mai toate treburile în casă: are grijă de sugar, găteşte o masă simplă, curăţă pe jos. Aceştia pot vorbi cu el, la fel ca şi cu un adult. Părintele este tentat să trateze copilul şcolar ca pe un adult, mai ales, dacă este divorţat sau singur şi nu are o persoană matură căreia să i se destăinuie. “Înlocuirea” părintelui absent îl face să acţioneze mai matur, decât îi permite vârsta, diferenţiindu-se astfel de ceilalţi copii. Aceasta îi răpeşte însă o parte din energia şi bucuria copilăriei; sunt cazuri în care diferenţa dintre copil şi adult se destramă, până la incest. Unii şcolari îşi irosesc timpul, “cad în transă” şi uită ce făceau ,chiar în mijlocul activităţii; privesc în gol, la patul nefăcut sau hainele de pe jos, dar gândul lor e departe. Părintele nu trebuie să termine el treaba, în locul copilului. Dacă aşteaptă până la 9 ani pentru a-l obişnui cu munca, ar putea fi prea târziu. După 9 ani, copilul are multe activităţi care i se par mai importante decât curăţenia, de aceea se întreabă: “Când să mai fac şi treabă în casă?!”. Treburi casnice, care pot fi făcute de copilul de 7-8 ani: • • • • să-şi facă patul, să aranjeze şi să strângă masa, să şteargă praful, să ducă gunoiul, • • • • • • să măture în curte, să strângă frunzele, să cureţe zăpada, dacă e puţină, să-şi facă un sandwich, să aibă grijă de un câine, să meargă la piaţă împreună cu părinţii.

La 10-12 ani, copilul arată că îşi ascultă părinţii, îndeplinind diverse treburi în casă; evitarea lor este un gest de rebeliune sau opoziţie faţă de ei. Când au de ales între a asculta şi a se opune, copiii preferă să se împotrivească. Opoziţia îi face să se simtă mai maturi. Pe lângă faptul că nu face ce i se cere, la această vârstă, copilul are tot felul de pretenţii: să stea mult în baie, să aibă mobil şi să i se dea atenţie. Aceste tendinţe sunt exagerate în pragul pubertăţii. După 10 ani, copilul vrea să fie tratat ca un om capabil şi de încredere; părinţii îl pot ajuta, arătându-i că nu mai are nevoie să i se reamintească sau să fie certat, pentru a lua parte la treburile casnice. Treburile casnice nu mai sunt impuse, ci se fac împreună şi se negociază. Fetele tinere învaţă acum săşi gătească mâncarea preferată, sub îndrumarea mamei, apoi singure. Nu accepta scuze, dacă copilul nu vrea să-şi facă patul zilnic. Oferă-i totuşi flexibilitate; permite-i câteodată , ca o îndatorire care-i aparţine, să fie făcută de un alt membru al familiei. Curăţirea camerei este deseori o bătălie la această vârstă. Dezordinea este legată de judecata imatură a copilului. Important este procesul de dezvoltare şi educare, nu doar o cameră dezordonată, iar oferta părinţilor de a o curăţa ei înşişi, nu este o soluţie. Câteva reguli simple:

70 fără mâncare în cameră, fără animale sau insecte, nimic aruncat pe jos şi curăţenie generală o dată pe lună. Sugestii: Explică-i cu grijă ce are de făcut; asigură-te că înţelege. Eventual, scrie-i pe frigider ce are de făcut. Nu-i da de făcut ceva. care să-i ia mai mult de jumătate de oră pe zi. Nu-l întreba dacă vrea le să facă. Nu te scuza că îi dai ceva de făcut; nu-l lăuda dacă o duce la îndeplinire. Dacă şcolarul nu a mai avut responsabilităţi, dă-i să facă ceva, treptat, câte puţin; dacă-i dai prea multe odată, nu va face nimic. Aminteşte-i să-şi respecte îndatoririle zilnice. Discută săptămânal ce trebuie făcut în casă şi ascultă-i părerea. La nevoie, modifică programul. Dacă nu face ceea ce i se spune, copilul trebuie să suporte consecinţele (dinainte stabilite); fără ameninţări sau comentarii. Banii de buzunar Banii de buzunar, oferiţi copiilor la această vârstă, sunt un subiect cotroversat. Unii părinţii nu îşi pot permite să le dea copiilor, în mod regulat, bani; alţii consideră că nu sunt necesari. Părinţii cedează de multe ori presiunii copiilor, care cer bani pentru aşi cumpăra o gustare şi suc, de la chioşcurile din incinta şcolii. Acestea sunt, de obicei, mai scumpe şi mai puţin hrănitoare, decât pacheţelul pregătit de acasă. Dacă copilului i se oferă săptămânal o sumă de bani, el învaţă mai repede cum să aibă grijă de ei, pentru că şi-i administrează singur. Începând de la 7-8 ani, poţi să-i oferi bani de buzunar. Sugestii: Discută cu copilul despre valoarea şi preţul lucrurilor, ordinea priorităţilor şi desprereclamele de la televizor. Specifică ce anume poate cumpăra un copil şi ce nu. Explică-i rolul banilor şi circuitul lor (salariu, economii, datorii, bănci, dobânzi, bursă, economie subterană etc.). Copiii învaţă că adulţii muncesc greu, pentru a câştiga un salariu care trebuie chivernisit cu grijă. Animalul de casă Copilul devine capabil să aibă grijă de un animal de casă, pe măsură ce se apropie de adolescenţă. Pisicile şi, mai ales, câinii îşi iubesc stăpânii şi îi fac fericiţi. În compania animalelor, copilul îşi dezvoltă sentimentele de milă, sacrificiu şi bunătate. Grija faţă de animal revine aproape în totalitate părinţilor, chiar dacă, copilul a promis că îl va îngriji în permanenţă. Televizorul Televizorul a fost acuzat că distruge viaţa de familie, alterează conversaţia şi individualitatea copilului. Aceleaşi acuzaţii au fost aduse şi automobilului şi radiolui, progrese tehnologice, care sunt acum larg adoptate. Televizorul, ca şi telefonul şi computerul, a devenit fundamental în organizarea societăţii, fiind dificil să te izolezi de valorile pe care le exprimă. Trebuie să învăţăm să trăim cu el şi să-l controlăm, aşa încât să nu ne controleze el pe noi. Evitarea televizorului nu înseamnă eliminarea influenţei sale; la şcoală, copiii vorbesc între ei, despre

71 cele văzute la televizor. Dacă nu urmăresc anumite programe, vor fi marginalizaţi; chiar profesorii presupun că şcolarii au anumite informaţii, pe care şi le pot lua de la televizor. Televizorul trebuie considerat mai degrabă un accesoriu util şi folosit cât mai avantajos. Mulţi copii petrec totuşi prea multe ore în faţa televizorului. În aceşti ani de formare, televiziunea influenţează modul de viaţă, valorile, sănătatea, obiceiurile alimentare şi de somn, relaţiile din familie şi alegerea eroilor. Televiziunea înlocuieşte recreaţia activă; copilul se joacă mai puţin cu colegii, are mai puţin timp să gândească şi să viseze cu ochii deschişi. Televizorul îl privează de activităţile care-i dezvoltă calităţile: arta, sportul, şi îi limitează timpul dedicat conversaţiilor cu familia şi prietenii. Copiii care privesc la televizor peste 4 ore pe zi, au performanţe scăzute la şcoală; dacă nu dorm suficient pentru că stau la televizor, nu vor fi destul de odihniţi pentru a învăţa bine a doua zi. Televizorul descurajează cititul, care necesită să-ţi pui mintea la contribuţie şi care îmbogăţeşte vocabularul copilului. Aceasta duce la un mod de viaţă sedentar, asociat cu o condiţie fizică proastă; favorizează obezitatea. (fig. 78) Astfel, copilul este lipsit de posibilitatea de a pune întrebări, a rezolva probleme, a fi creator, a practica deprinderi şi coordonări motorii, a arăta iniţiativă, a gândi critic, logic şi analitic, a comunica, a se juca cu alţii, a-şi dezvolta răbdarea, autocontrolul, cooperarea şi spiritul sportiv. Televizorul are totuşi şi un rol pozitiv: programe din care să înveţe limbi străine, îi dă noţiuni despre alte culturi şi stiluri de viaţă, despre natură şi istorie şi este o sursă bună de distracţie. Prea des însă, televiziunea expune copiii la acte de violenţă, crime şi promiscuitate sexuală, care sunt prezentate, fără a lua în considerare implicaţiile morale şi medicale. Chiar şi desenele animate pot fi de multe ori violente. Videoclipurile muzicale prezintă aspecte sexuale dure, cazuri de sinucidere, abuz de alcool şi droguri. Reclamele prezintă produse pe care părinţii nu şi le pot permite, nu le acceptă sau nu sunt sănătoase. Violenţa de la televizor se reflectă în comportamentul copiilor, provocând de la frică, până la atitudini antisociale; devin mai puţin sensibili la durerea altora şi mai agresivi în joc. Copiii care se uită la filme sau la alte programe violente pot avea: coşmaruri repetate, tulburări de concentrare şi de învăţătură, amintiri înfricoşătoare. Sub influenţa televiziunii, violenţa este folosită mai des în rezolvarea conflictelor dintre adulţi şi copii. Aşa cum vede la televizor, copilul poate apela la violenţă ca primă armă, în loc să o folosească în ultimă instanţă. În plus, televiziunea deformează realitatea: prezintă alcoolul, tutunul, sexualitatea, relaţiile familiale şi rolul sexelor numai în culori roze. Sugestii: • Limitează-i clar timpul petrecut la televizor, de exemplu: copiii mici nu pot deschide televizorul, iar şcolarii se pot uita pe anumite canale, după terminarea lecţiior, a treburilor în casă sau doar la sfârşit de săptămână (cu excepţia programelor deosebit de instructive).

72 • Lecţiile şi treburile casei se fac înainte de a deschide televizorul; când copilul are de învăţat, televizorul este închis. Oferă-i recreaţii active: în familie, treburi în casă, activităţi sportive, lecturi. Timpul petrecut la televizor nu trebuie să depăşească 1 oră pe zi. Alege anumite programe educaţionale, de care poate beneficia copilul. Uită-te împreună cu el şi comentaţi. (FIG.) Discută diferenţa dintre realitate şi simulare, pentru a realiza că ceea ce se vede la televizor, nu se întâmplă neapărat şi în viaţa reală. Foloseşte televizorul pentru a discuta opiniile familiei în privinţa alcoolul, dragostea, sexul, conflictele în familie, drogurile, violenţa. Interzi-i vizionarea programelor violente. Dacă şcolarul se uită la televizor, asta nu înseamnă că şi fratele lui mai mic o poate face; dacă nu se poate respecta asta, stinge televizorul. Discută critic programul; explică-le că reclamele sunt făcute pentru a convinge oamenii să cumpere şi produse, de care nu au nevoie sau care pot fi dăunătoare pentru ei. Evită să te uiţi la televizor în timpul meselor. Nu lăsa televizorul deschis ca fundal sonor; dacă doreşti, ascultă muzică. • • Nu-i permite să aibă un televizor în cameră. Foloseşte exemplul personal: nu privi mult la televizor şi selectează cu grijă programele la care te uiţi. Dacă televizorul devine o sursă de tensiune şi de certuri, scoate-l din priză pentru un timp. Copiii devin mai creatori şi independenţi, când televizorul nu le distrage atenţia

• •

• •

Computerul la şcolar Cunoaşterea computerului şi a internetului este o necesitate pentru copiii de azi şi trebuie încurajată. Părinţii trebuie să supravegheze activitatea copiilor pe Internet, deşi cei mai mulţi părinţi nu sunt cunoscători în acest domeniu. Sugestii: Aşează computerul într-o cameră, în care se adună şi ceilalţi. Familiarizează-te cu tehnologia (internet etc.). Nu-i permite să-şi petreacă ore întregi în faţa computerului. Computerul îl poate face dependent de el.

• • • •

• •

Copilul şi şcoala Vârsta la care copilul este pregătit să meargă la şcoală depinde de personalitatea, temperamentul, dezvoltarea socială, pregătirea de la grădiniţă şi de legislaţia în vigoare. Copilul izolat şi retras se acomodează mai greu la şcoală; dacă limbajul său nu este evoluat poate să nu fie încă gata de

• •

73 şcoală; dacă merge prea devreme şi nu are succes în clasa întâi, poate să nu-i mai placă şcoala şi să aibă dificultăţi la învăţătură. Există anumite teste pentru a evalua nivelul de maturizare necesar, pentru a intra în clasa întâi, care măsoară: dezvoltarea muşchilor mari (mers, alergat, echilibru) şi a mişcărilor fine (folosirea creionului, legarea şireturilor). La intrarea în şcoală, un copil ar trebui: - să îşi cunoască numele complet şi adresa, - să numere până la zece, - să repete un şir de cinci cifre, - să denumească anotimpurile şi zilele săptămânii, - să povestească fluent ce vede întrun tablou, - să se joace cu alţi copii fără să se lupte sau să plângă, - să poată manevra fermoarul şi nasturii, - să folosească singur toaleta, - să rămână atent şi liniştit, în timp ce i se citeşte o poveste, - să răspundă în mod plăcut la cererile învăţătoarei. Pentru a evalua potenţialul elevului la începutul clasei I, învăţătoarea poate folosi unele teste, cum ar fi ‘ Kern’, care cuprinde cinci probe: mâzgălirea unei scrisori imaginare, desenarea unui omuleţ, copierea unei propoziţii scurte şi a unei serii de 10 puncte, aşezate într-o anumită ordine; testul durează 3 minute. (Fig Vita Med 13.10.00, pag10) Copiii care au mers la grădiniţă sunt avantajaţi. Programul multor grădiniţe echivalează acum, cu cel predat în trecut copiilor, în prima clasă primară. Poţi pregăti copilul pentru şcoală, chiar dacă nu a fost la grădiniţă, trebuie să-l înveţi tu cifrele, litere şi culorile; să capete cunoştinţe despre lume, plante, animale; să se joace cu alţi copii din vecini şi să facă un sport. Ca să evaluezi programul şcolar la care va participa copilul, trebuie să ai în vedere mai mulţi factori: - învăţătura este diferenţiată şi individualizată: copiii sunt grupaţi după abilităţi sau fac parte dintr-o singură clasă, - dacă învăţătoarea ia în considerare capacitatea şi nevoile fiecărui copil sau, din contră, prezintă întregii clase acelaşi material - atmosfera din şcoală: - învăţătorii sunt prietenoşi cu copiii şi îi respectă, - le arată dragoste şi entuziasm pentru studiu, - este ordine, dar nu atmosferă de cazarmă, - elevii se simt bine în şcoală, - lucrările şi rezultatele şcolarilor sunt expuse la panoul de perete şi lăudate, - proporţia este de 25 de elevi la fiecare învăţător, în clasele primare, - învăţătorii ajută elevii să înveţe cât mai mult, încurajează activităţile în grupuri mici - dotarea şcolii: bibliotecă, materiale video, computere conectate la Internet, laboratoare pe specialităţi (muzică, artă chimie, biologie) şi program de educaţie fizică.

74 Educaţia fizică în şcoală trebuie să dezvolte condiţia fizică şi deprinderile motorii. Activitatea sportivă trebuie să urmărească participarea şi cooperarea, mai degrabă, decât performanţele elevilor. măsurile igienice în şcoală: 1.curăţenia, apa potabilă, toaleta, încălzirea, iluminatul, gradul de aglomeraţie, expunerea la zgomot şi alţi factori poluanţi, 2.interzicerea fumatului, 3.măsuri pentru prevenirea accidentelor, 4.program de educaţie a sănătăţii (cabinete medicale dotate corespunzător) şi organizarea activităţilor extraşcolare (fig. 80). Este bine să duci tu copilul la şcoală, la început. Pe drum arătă-i zonele mai periculoase, anumite intersecţii, semnele de circulaţie şi traficul. Sugestii pentru a reduce neliniştea copilului în prima zi de şcoală:  Arată-i aspectele plăcute ale şcolii: se va juca, îşi va revedea colegii de grădiniţă şi va lega noi prietenii.  Va învăţa lucruri interesante.  Pune-i în ghiozdan un bileţel sau un desen, ca să-şi aducă aminte că te gândeşti la el.  Ajută-l să întâlnească un coleg, înainte de prima zi de şcoală şi să se joace împreună, aşa încât va avea un prieten încă de la început.  Găseşte alt copil din vecini, cu care să meargă la şcoală, şi explică-le regulile de circulaţie.  Încurajează-l să-şi facă prieteni noi în clasă.  Asigură-l că îl vei ajuta, indiferent ce greutăţi ar avea la şcoală.  După şcoală, arată-i o atenţie şi o afecţiune deosebite; întreabă-l ce s-a întâmplat la şcoală.  Discută cu el despre ce simte, ce îl îngrijorează.  Interesează-te ce alte activităţi există în afara şcolii (program sportiv, artistic) şi încurajează-l să participe. (fig. 81) Copiilor, cărora le-a plăcut la grădiniţă, le va plăcea probabil şi la şcoală, deşi sunt diferenţe mari între grădiniţă şi clasa întâi. Ca să se simtă bine în clasa întâi, copilul trebuie să fie la acelaşi nivel cu restul clasei la citire şi matematică, să simtă că învăţătoarea îl place şi că ceilalţi elevi, în special cei de acelaşi sex, sunt prietenoşi şi îl respectă. Nu trebuie să se simtă înfricoşat de criticile învăţătoarei, de violenţa colegilor, de murdăria sau de atmosfera de la toaletă şi din curtea şcolii, de felul cum ajunge şi se înapoiază acasă sau de programul care urmează. Clasa întâi este importantă pentru că îl formează şi îi dă primul impuls; după aceea este foarte greu să schimbi evoluţia şcolarului. Copiii sunt mulţumiţi când obţin singuri succesul. Pentru a progresa, trebuie să se aştepte să greşească. Sugestii:

75 Încearcă să cunoşti programul de şcoală al copilului. Asigură-te din timp că înţelege indicaţiile învăţătoarei. Participă cu interes la întâlnirile cu învăţătoarea Arată-i clar învăţătoarei, dacă şi ce probleme are copilul la şcoală. Ascultă ce-ţi spune învăţătoarea, fii flexibililă. (fig. 82) Participă la activităţile organizate de şcoală, la care participă copilul. atenţie, când exprimă o idee - chiar dacă e greşită. Trebuie să i se pună întrebări pentru care există mai multe răspunsuri corecte. Este necesar ca părinţii să se asigure că şcolarul capătă deprinderi pentru învăţătură; cheia acestora este cititul. Din clasa a doua, şcolarul începe să înţeleagă ce citeşte, nu doar decodifică scrisul. Copilul învaţă înţelesul cuvintelor, pe măsură ce le recunoaşte şi le silabiseşte sau în timp ce îi sunt citite. Puţini descoperă prin ei înşişi; cei mai mulţi au nevoie de ajutor. Ascultă-l în timp ce citeşte cu voce tare, pentru a vedea dacă înţelege. Cel care înţelege, se opreşte la virgule şi puncte şi zâmbeşte când citeşte ceva comic; dacă pronunţă un cuvânt greşit, se miră, este nemulţumit şi încearcă să se corecteze; îi place să citească şi ştie să spună ce a citit. Copilul care doar recunoaşte şi pronunţă cuvintele, citeşte monoton, fără intonaţie şi punctuaţie; nu observă când a citit greşit un cuvânt; nu poate să silabisească; nu poate povesti ce a citit; nu ştie că trebuie să şi înţeleagă, ceea ce citeşte; nu citeşte cu plăcere; curând, cititul va deveni o tortură. Sugestii: - Pune-l să citească cu voce tare pentru a prinde ideea; să înţeleagă că fiecare poveste are un început, un cuprins şi o încheiere şi că instrucţiunile se dau în ordine (de exemplu o reţetă de bucătărie). - Ajută-l să citească cu plăcere. - Învaţă-l să comenteze în timp ce citeşte o poveste. - Citeşte-i, la rândul tău, mult şi stimulativ. - Consultă învăţătoarea pentru ajutor.

Întrebări pentru discuţia cu învăţătoarea: ⇒ dacă şi unde copilul nu face eforturi pe măsura posibilităţilor; ⇒ cum se înţelege cu colegii: este prea timid sau prea agresiv; ⇒ are întârzieri sau absenţe nemotivate; temele de acasă sunt bine făcute; ⇒ ce poţi face acasă, pentru a-l ajuta; ⇒ la ce materii este bun şi cum poate fi stimulat; ⇒ întreabă copilul dacă există ceva ce ar dori să discuţi cu învăţătoarea. După întrevedere, spune-i copilului ce ai aflat, apoi trimite o notă de mulţumire învăţătoarei. În primele clase, copilul învaţă cum să studieze. Acum se dezvoltă partea din creier care recunoaşte cuvintele citite şi memorarea; începe să înţeleagă sensul cuvintelor. Şcolarul începător are nevoie să fie lăsat să se descurce singur, să fie stimulat să gândească şi să i se acorde

76 În primele două clase, după ce înţelege ce citeşte, copilul face alte trei salturi mari: • • înţelege ce citeşte şi află lucruri noi, scrisul devine automat şi e folosit pentru exprimarea gândurilor, în mod ordonat, foloseşte cifrele pentru a rezolva probleme. este mai bine. Părinţii îi pot cere să le scrie zilnic un bileţel. Şcolarul se foloseşte de adunare şi scădere, pentru a rezolva problemele zilnice şi pentru a începe să gândească în termeni matematici. Ajută-l să-şi întărească memoria, învăţându-l cum să se concentreze pe un obiect, diferite tehnici de aducere aminte (să-şi aşeze cărţile în ghiozdan, să-şi înfăşoare un fir de aţă pe deget pentru a-şi aminti, că trebuie să-şi pună jucăriile la loc, să-şi noteze ce are de făcut a doua zi, etc.). Cere-i să te ajute la calculele din viaţa de zi cu zi: ce mai rămâne din salariu, după plata întreţinerii, a luminii şi a telefonului, cât mai trebuie să economisească, pentru a-şi cumpăra o jucărie sau cărţi; repetaţi tabla înmulţirii în timp ce vă plimbaţi. Activitatea în clasă În primii ani de şcoală, învăţătoarea remarcă dificultăţile de studiu ale copilului: impulsul de a fi perfect, timiditatea, neatenţia. Ei învaţă să fie plăcuţi şi să se facă plăcuţi; se obişnuiesc să fie acceptaţi astăzi şi respinşi mâine. Învăţătoarele au tendinţa să dea mai multă atenţie băieţilor, în timp ce fetele participă mai puţin. Există riscul de a se forma un cerc vicios, în care băieţii sunt recompensaţi, pentru că-i reţin atenţia învăţătoarei, iar fetele sunt tot mai puţin înclinate să o solicite. Învăţătoarele cu experienţă acordă un timp egal atât fetelor, cât şi băieţilor şi pun şcolarii să lucreze pe grupe. Sugestii:  Încurajează-ţi fata să răspundă în clasă.  Cere-i părerea în probleme serioase.

Sugestii pentru a învăţa copilul să citească cu plăcere:          Arată-i că îţi place să citeşti. Râzi cu hohote când citeşti ceva comic. Ţine cărţi în casă. Împrumută o carte de la el şi citeşteo pentru a te amuza. Aranjează în casă locuri confortabile, destinate cititului. Nu privi mai mult de 7 ore pe săptămână, la televizor. Permite-i o jumătate de oră de citit în pat. Nu fă scandal, dacă citeşte în secret sub plapumă. Lasă-l să citescă cu voce tare instrucţiunile reţetelor de gătit, de circulaţie, etc., ca un mod direct de a aprecia însemnătatea cuvintelor. Încurajează-l să scrie bileţele prietenilor, rudelor, iar mai târziu, să ţină un jurnal propriu.

Copilul învaţă că scrisul este un mod de a comunica o idee sau un sentiment; dacă nu ştie să scrie bine, în loc să se concentreze cum să exprime o idee, se concentrează pe fiecare literă sau cuvânt. Cu cât şcolarul scrie mai mult, cu atât

77  Ascult-o şi conversează cu fiica ta ca şi cu un adult. Începând din clasa a IV-a, copiii citesc de plăcere, pentru a învăţa lucruri noi, fac diferite experimente, dintre care pe unele le termină acasă. După clasa a IV-a, structura orelor şi relaţiile cu profesorii devin mai complexe şi pot influenţa modul de a învăţa al copilului. Modul în care iubeşte un profesor sau altul se reflectă în cât de mult învaţă copilul, la materia respectivă. Când era mic, copilul îşi iubea învăţătoarea şi o înţelegea; acum vrea ca profesorii să-l înţeleagă pe el. Când profesorul îl înţelege, acesta îl iubeşte cu înflăcărare; uneori întreaga clasă este îndrăgostită de profesor! Fetele continuă să fie recompensate pentru drăgălăşenie, în timp ce băieţii cer să li se acorde atenţie. Copilul resimte profund felul în care este privit de colegii săi. Fiecare are un loc şi o reputaţie în structura clasei; trebuie să fie atent tot timpul pentru a şi le menţine. Copilul care învaţă bine este dezaprobat de colegi când: • ia note mari la materia predată de un profesor neagreat, • cei care domină în clasă nu învaţă bine; îl poreclesc “tocilar”. Modul de a învăţa începe să se diferenţieze. Unii elevi pot gândi mai profund decât alţii. Aceasta se datorează nu numai inteligenţei, ci şi apropierii pubertăţii. Înainte de această perioadă, copilul gândeşte mai ales în termeni concreţi; încearcă o idee şi vede ce se întâmplă. Hormonii pubertăţii par să maturizeze mintea. La pubertate, copiii încep să gândească abstract: emit o teorie, pe care o pot verifica mental, imaginându-şi astfel, dinainte, ce se poate întâmpla. Fetele la care pubertatea se instalează mai repede, par mai isteţe, decât băieţii. Complexitatea mentală la pubertate îngreunează înţelegerea dintre părinţi şi copii. În această perioadă pot apărea probleme la învăţătură. Educaţia fizică Încearcă să compensezi orele de educaţie fizică de la şcoală, cu activităţi potrivite pentru întreaga familie. Mersul pe bicicletă, plimbările mai scurte sau mai lungi, mersul pe munte, fotbalul, înotul şi schiul sunt activităţi, pe care copiii le pot practica pentru tot restul vieţii. Mersul, în special, este o activitate fizică la care poate participa întreaga familie, aproape oriunde, oricând şi cu puţine eforturi materiale.

Pregătirea temelor Învăţătorii cred că numărul de minute, pe care un copil trebuie să-l acorde lecţiilor, este echivalent cu anul de studiu, înmulţit cu zece. Un copil de clasa a IV-a trebuie să-şi rezolve temele pentru acasă în aproape 40 de minute. Lasă-l să lucreze în acelaşi loc şi aceeaşi oră în fiecare zi. Dacă nu are camera lui, masa din bucătărie este la fel de bună. Are nevoie de suficientă lumină şi linişte. Pentru fiecare şcolar există un timp optim pentru rezolvarea temelor. La început, unii elevi le cer părinţilor să stea lângă ei, în timp ce-şi fac temele; chiar dacă accepţi, nu trebuie să-i faci

78 tu lecţiile. Uneori are nevoie de ajutor pentru a se concentra sau a începe lucrul; alteori este nevoie să-i explici o problemă; lasă-l pe el să încerce înainte de a-i oferi ajutor. Dacă îţi cere în mod repetat să-l ajuţi la lecţii, atunci discută cu învăţătoarea; poate că are nevoie de îndrumări mai precise în clasă, pentru a-şi face singur lecţiile. Învăţătorii folosesc temele pentru acasă şi pentru a ajuta elevii să-şi dezvolte autodisciplina şi să se obişnuiască să fie organizaţi şi să studieze. Când îi ceri ceva învăţătoarei, încearcă să te pui în locul ei. Laudă orice merită lăudat; trimite-i chiar o notă de mulţumire. Nu uita să-ţi lauzi copilul, pentru eforturile şi succesele sale în rezolvarea temelor pentru acasă. Fă comentarii despre cât este de completă şi curat scrisă tema; în acest fel îl lauzi, fără să-i pui note,ca la şcoală. Spune altora, aşa încât copilul să audă, cât de mândră eşti că îşi face lecţiile zilnic. O mângâiere sau o îmbrăţişare sunt de asemenea o recompensă bună. Cauze pentru care copilului întârzie cu lecţiile:

• este îngrijorat de ceva de la şcoală
(ex. batjocura unor colegi) sau de acasă (are grijă de un frăţior, mama este internată în spital sau tatăl este alcoolic). • se revoltă, când are impresia că părinţii consideră că lecţiile sunt fără importanţă sau uşoare. • este dezorganizat, nu ştie unde îi sunt cărţile, caietele, creioanele. • nu vrea să meargă la culcare.

• nu se poate concentra, având deficit
de atenţie. În clasele mai mari, temele pentru acasă sunt neinteresante sau plăcute. Cele neinteresante sunt cele la care copilul trebuie să înveţe pe de rost, ca tabla înmulţirii; ele pot deveni mai interesante, dacă îi explici că au o anumită logică (de exemplu, înmulţirea cu 7 este ca urcarea pe o scară, câte 7 trepte deodată). Temele plăcute îi solicită imaginaţia şi gândirea logică: probleme de matematică, proiecte de ştiinţă, poezii, istorie şi geografie. Părinţii trebuie să-i arate copilului un interes real pentru ceea ce învaţă şi pentru progresele sale. Ajută copilul să-şi creeze formule memotehnice, pentru a memora mai uşor, şi îndeamnă-l să-şi facă temele în mod organizat; arată-i că fiecare paragraf are o idee principală şi, dacă le scoţi şi le legi una de alta, poţi forma un rezumat al textului. Ajută-l să-şi termine tema care, în final, trebuie să arate ca o descriere, în care fiecare propoziţie are sens, fiecare paragraf are o idee, cuvintele sunt scrise corect şi îngrijit. Alt mod de a-l ajuta la lecţii este să-l pui pe el să fie profesor şi să-şi predea

• este obosit, flămând, dornic să se
joace sau sătul de şcoală. Pune-l săşi facă lecţiile la altă oră. • este distras de: televizor, gătit, ţipetele unui sugar, câine. • are mai multe lecţii, decât poate face.

• nu a înţeles lecţia la şcoală şi nu vrea
să-ţi ceară ajutorul. • se simte neapreciat şi încearcă să atragă atenţia părinţilor. • e răcit, constipat sau are tulburări de vedere sau de auz.

79 lecţia; astfel copilul îşi consolidează cunoştinţele, iar părintele poate chiar afla câte neveste a avut Ştefan cel Mare! Indiferent dacă a avut sau nu lecţii de făcut acasă, citeşte la culcare cu voce tare împreună cu el. Deşi trebuie să se obişnuiască cu studiul, jocul, este la fel de important pentru dezvoltarea fizică, emoţională şi socială a şcolarului. După o zi lungă la şcoală, are nevoie şi de timp liber. Ajută-l să găsească activităţi, care se potrivesc mai bine temperamentului său: jocuri cu alţi copii, mersul pe bicicletă, sporturi de echipă, o limbă străină, lecţii de muzică sau combinaţii între acestea. Discută cu copilul despre activitatea sa la şcoală, deşi la întrebarea: “Ce ai făcut la şcoală?” el îţi răspunde invariabil: “ Nimic”. Uneori, este mai bine să vorbeşti cu el mai târziu sau seara. Poate fi obosit şi vrea să se joace, să se odihnească sau să mănânce. Întrebările pot fi specifice şi neutre, de exemplu: “Ce aţi învăţat nou astăzi la şcoală?”, “La ce întrebări ai răspuns?”, “Ce lecţii v-a dat pentru astăzi?”. După clasa a IV-a, lecţiile devin mai grele, iar studiul mai organizat necesitând mai multă atenţie şi efort. În acelaşi timp, copilul vrea mai multă autonomie şi responsabilitate şi mai puţin amestec din partea părinţilor. Sugestii pentru a ajuta copilul la lecţiile pentru acasă: Citirea Îndrumă copilul:

-

Să găsească ideea principală din fiecare paragraf. Să scrie un rezumat, să scoată ideile principale; poate adăuga la ele notiţele luate în clasă.

Compunerea Pregăteşte copilul:

-

Să facă mai multe ciorne. Să scrie la întâmplare multe idei legate de subiectul compunerii; să le aranjeze într-o ordine logică. Să scrie la început, fără a da atenţie caligrafiei sau punctuaţiei. Să revadă ulima ciornă, cu atenţie la înţelesul lucrării, legătura logică dintre fraze, exprimarea completă a unei idei, alegerea cea mai potrivită a cuvântelor şi uşurinţa de a fi citită.

Matematica:

-

Să studieze pentru a stăpâni operaţiile de bază: adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea, până devin automatisme. Să facă suficiente exerciţii pentru a le înţelege bine. Foloseşte ocazii pentru a-l învăţa zecimalele. Pentru fracţii, foloseşte-te de ceva concret (tăierea unei bucăţi de pâine).

-

-

Să împartă capitolele în subcapitole.

Încurajează-l să asculte muzică şi să se exprime prin cântec; să participe la cor pentru a-şi forma şi educa vocea şi simţul muzical. Cântaţi împreună sau

80 cu întreaga familie de sărbători, în excursii, la plimbare, etc. Faceţi haz împreună: cântaţi “Mulţi ani trăiască” de câte ori, tăiaţi o prăjitură pregătită în casă. Ascultaţi şi discutaţi despre diferite genuri de muzică: populară, clasică, jazz, house, instrumentală . Alege-ţi împreună un proiect comun: aşează harta ţării în camera lui, pe un perete şi referă-te în mod frecvent la ea: “Ce traseu preferi pentru raliul României?”. Încurajează-l să viziteze şi să folosească biblioteca şcolii; bibliotecile vor deveni “centre de învăţătură”, fiind dotate cu material audio-video şi computere conectate la Internet. Dacă poţi, donează cărţi la bibliotecă. Dezvoltarea mintală Fiecare copil se dezvoltă în felul său, de aceea este greu să se precizeze exact la ce ne putem aştepta în fiecare stadiu de dezvoltare a copilului. Remarcile următoare arată doar progresul în diferite stadii de dezvoltare, mai degrabă, decât ceea ce trebuie considerat normal la o anumită vârstă. Un copil poate atinge unele etape mai devreme, iar altele mai târziu. În asemenea cazuri, părinţii nu trebuie să fie îngrijoraţi. În mod normal, la 7 ani: - îşi dezvoltă vorbirea rapid, - foloseşte judecata logică în rezolvarea problemelor, - vrea să fie în toate perfect, corect, primul sau cel mai bun, - e preocupat de ce e bine şi ce e rău, - nu înţelege întotdeauna ce este cinstit şi ce nu, - cooperează cu alţi copii la diverse jocuri, - continuă să joace teatru. La 8 ani, copilul: - este interesat să colecţioneze diverse lucruri şi să-şi facă proiecte, - e mândru de realizările sale, - se împotriveşte uneori îndrumărilor părinţilor. La 9 ani: - urmează instrucţiunile, - este preocupat de un hobby, pe care îl abandonează apoi cu uşurinţă, - foloseşte cărţi din care se documentează, - are un punct de vedere personal despre ce e bine şi ce e rău, - e preocupat de dreptate. La 10 ani: - vrea să înveţe lucruri noi, - e mândru când face o treabă bună, - este preocupat de ce e capabil să facă. La 11 ani: - începe să înţeleagă motivele comportării celorlalţ şi ce anume influenţează comportarea lor, - are opinii proprii, pe care şi le susţine cu putere, - este preocupat de succes. Inteligenţa Este capacitatea de a învăţa din experienţă; este gradul în care o persoană îşi foloseşte capacităţile şi ocaziile ivite, pentru a progresa în viaţă. Inteligenţa a fost analizată prin: 1. ceea ce pot face oamenii inteligenţi,

81 2. cum se adaptează la situaţii noi, 3. cum rezolvă dificultăţile, 4. cum procesează informaţia sau modifică mediul pentru a se adapta. Se poate măsura prin: • • teste standard de limbaj şi cunoştinţe (IQ); întrebări libere pentru a evalua gândirea şi a vedea modul în care subiectul rezolvă problemele; observaţii de laborator pentru evaluarea memoriei; observarea nivelului de adaptare în activitatea zilnică; felul în care face faţă problemelor sociale. au o pronunţie corectă, povestesc cursiv, glumesc şi le place să vorbească, sunt buni oratori. • inteligenţa logicomatematică: manipulează realitatea prin numărare şi ordonare. Elevii “logicomatematici” preferă să exploreze modele, categorii şi corelaţii şi să le aşeze în ordine consecutivă; le place matematica, experimentează lucruri pe care nu le înţeleg, le place să rezolve probleme şi să gândească clar şi logic (“Dacă fac asta, ce se va întâmpla, care sunt consecinţele?”). Pot grupa şi ordona datele, apoi analizează, interpretează şi fac previziuni. Joacă şah şi jocuri strategice şi le place să câştige; le plac puzzl-ul şi computerul. • inteligenţa spaţială: capacitatea de a percepe corect lumea şi de a recrea cele învăţate, într-un mod vizual, chiar şi din memorie (pictura). Elevii “spaţiali” se exprimă în imagini vizuale clare, citesc cu uşurinţă hărţi, tabele şi diagrame, gândesc în imagini, desenează cu acurateţe persoane sau lucruri, le place să deseneze, să picteze, să sculpteze şi să participe la activităţi artistice, visează cu ochii deschişi; • inteligenţa muzicală: talent muzical (ureche muzicală). Copiii “muzicali” sunt sensibili la sunetele din jurul lor, le place muzica şi adoră să cânte la un instrument; ascultă muzică, atunci când studiază sau lucrează; apreciază timbrul, ritmul şi înălţimea sunetelor şi percep cu uşurinţă, dacă o notă muzicală este falsă; îşi amintesc melodii şi cântă, fredonează sau fluieră singuri; colecţionează casete sau discuri. • inteligenţa corporală şi kinestezică: măiestria de a-şi folosi corpul şi de a mânui obiecte (campioanele de gimnastică). Elevii

• • •

Coeficientul de inteligenţă (IQ) (vezi fig. nr. Stop CB 250) Inteligenţele multiple O analiză mai cuprinzătoare asupra inteligenţei este prezentată de teoria inteligenţelor multiple (H. Gardner, 1983). Aceasta arată că, deşi un copil are o inteligenţă globală, ea poate fi despărţită în şapte inteligenţe, fiecare fiind o parte a întregului. Toţi copiii sunt capabili să înveţe în cel puţin şapte moduri diferite. Cele şapte inteligenţe sunt (Fig. nr. Teele Riverseid 1996/ grafic plăcinta): • inteligenţa lingvistică: stăpânirea limbajului. Elevii “lingvistici” şi-au dezvoltat calităţi auditive; le place să citească şi să scrie, le plac jocurile de cuvinte şi cuvintele încrucişate, au o memorie bună pentru nume, locuri, date şi lucruri fără importanţă. Au un vocabular bine dezvoltat, vorbesc uşor,

82 “corporal-kinestezici” învaţă cel mai bine mişcându-se, atingând lucrurile sau acţionând asupra lor; se mişcă, se foiesc sau bat ritmul în timp ce stau în bancă; le place să atingă persoanele cu care vorbesc; fac sport şi participă la activităţi fizice; învaţă făcând sau creând ceva cu mâinile; lucrează bine când îşi folosesc mâinile (croitorie, tâmplărie, sculptură); le plac jocurile competitive şi poveştile cu acţiune. Inteligenţele personale: • inteligenţa interpersonală este capacitatea de a recunoaşte dispoziţiile, temperamentele, motivaţiile şi intenţiile altora. Elevii “interpersonali” au mulţi prieteni şi sunt sociabili; le place să fie înconjuraţi de oameni; se împrietenesc uşor; comunică uşor şi uneori îi manipulează pe alţii; învaţă cel mai bine împreună cu cineva; manifestă multă empatie pentru sentimentele altora; răspund bine la temperamentele şi dispoziţia altor persoane; servesc drept mediatori, când apar conflicte. • inteligenţa intrapersonală este uşurinţa de a aborda propriile sentimente şi senzaţii, ca plăcerea şi durerea. Elevii “intrapersonali” preferă lumea lor interioară, personală; vor să fie singuri, să-şi urmeze interesul personal, să facă ce le place; sunt conştienţi de propriile slăbiciuni, calităţi şi sentimente; par independenţi, au voinţă puternică şi o mare încredere în sine; se automotivează pentru a studia în mod independent; reacţionează prin opinii puternice când se discută subiecte controversate; se diferenţiază de alţii, prin modul cum se îmbracă, cum se comportă sau ca atitudine generală; sunt intuitivi. Şcoala urmăreşte în general doar calităţile lingvistice şi logico-matematice. Examenele şi metodele pedagogice sprijină inteligenţele lingvistice şi logicomatematice şi ignoră deseori calităţile şi talentele multor elevi, care sunt dotaţi cu celelalte cinci inteligenţe. Inteligenţele dominante par să se schimbe cu vârsta: cea logicomatematică este mai puternică în clasele I-IV, apoi scade. Elevii intră la şcoală cu inteligenţe lingvistice şi logicomatematice puternice şi termină liceul cu cele două în scădere, deşi acestea predomină în sistemul de educaţie. Profesorii trebuie să le prezinte şcolarilor informaţiile şi prin metode vizuale şi de învăţământ activ. Creativitatea Este capacitatea de a inventa, de a aborda problemele dintr-o perspectivă nouă. Copiii supradotaţi se prezintă sub diferite forme: talentaţi, creativi sau prodigioşi (copiii-minune). Sunt talentaţi copiii care, în urma unei probe de inteligenţă, se situează în primii 3% din clasă. Cei mai mulţi elevi din acest grup sunt foarte pricepuţi la probele şcolare şi mulţi se dovedesc ulterior a nu fi deosebit de creativi. Copiii supradotaţi se dezvoltă într-o atmosferă, care-i stimulează să studieze şi în care au posibilitatea să-şi îmbogăţească imaginaţia. În categoria copiilor talentaţi intră şi cei deosebit de pricepuţi în arte, care au o gândire vizual-spaţială, talent psiho-motor şi social. Copiii talentaţi tind: • să fie deosebit de curioşi,

83 • să aloce mai mult timp strategiei şi gândirii decât rezolvării unei probleme, să vadă în ansamblu, să stabilească categorii mentale şi să conecteze ideile între ele (cunoaştere în reţea), să prefere complexitatea, să manifeste suficientă autodisciplină, să înveţe cu plăcere (văd învăţatul ca pe un joc). autişti. Majoritatea persoanelor creative nu sunt însă prodigioase. Copiii cu o creativitate scăzută sunt lipsiţi de originalitate, flexibilitate, curiozitate şi dorinţă de a explora; se uită să vadă ce fac alţii şi îi copiază. Cei cu un potenţial neobişnuit de creativitate: - manifestă originalitate; pot combina idei sau lucruri într-un mod nou, - iau decizii şi acţionează independent; datorită diferenţei de opinii, au tendinţa să conteste ideile sau lucrurile cunoscute şi verificate - manifestă flexibilitate; pot trece uşor de la o idee la alta; văd lucrurile într-un mod nou sau neaşteptat.” Ce ar fi să conservăm soarele în borcan pentru iarnă?” - doresc să exploreze şi să-şi asume riscuri, - se dăruiesc în întregime unei activităţi, - sunt persistenţi în joc şi la lucru, - au o intuiţie puternică; văd îndată soluţia unei probleme, - fac observaţii sau pun întrebări profunde:‘’Cum ar fi dacă oamenii ar avea un singur picior sau ar vorbi aceeaşi limbă?”, - au tendinţa să lanseze şi să verifice ipoteze, - sunt interesaţi de idei noi. “Ce-ar fi dacă…”, - sunt bucuroşi să gândească şi să lucreze singuri. Pe măsură ce părinţii încurajează asemenea calităţi, le dezvoltă puterea de a gândi şi a acţiona în mod creativ. Copilul poate fi creativ, independent de rezultatele şcolare. Copiii supradotaţi

• •

• • •

Copiii creativi pot fi talentaţi, deşi talentele celor mai mulţi sunt neexplorate de testele de inteligenţă uzuale. Foarte inventivi, ei pot fi consideraţi ca având probleme la învăţătură, talentele lor potenţiale nefiind scoase în evidenţă la şcoală. Multe genii artistice sau excepţionali programatori de computere au fugit de la şcoală. În realitate, cei mai mulţi copii sunt potenţial talentaţi şi inventivi, în felul lor. Depinde de părinţi şi profesori să descopere aceste capacităţi şi să-i ajute să şi le dezvolte la maxim. Prodigios este copilul care arată o abilitate deosebită într-un anumit domeniu, la o vârstă neobişnuit de mică. O mare parte din talentul lor (de exemplu la muzică sau la desen) este înnăscut, dar dezvoltarea acestuia necesită să fie descoperit şi încurajat. E nevoie de o voinţă deosebită pentru a cultiva talentul nativ, iar calea nu este uşoară. În timpul adolescenţei, copiii prodigioşi trec printr-o perioadă de autoexaminare intensă şi mulţi părăsesc domeniul iniţial în care au manifestat talent. Unii copii prodigioşi pot fi handicapaţi mintal, de exemplu copii

84 Se deosebesc de ceilalţi prin următoarele: • • • • • • • • • • • îşi dezvoltă accelerat limbajul, înţeleg mai repede legătura între cauză şi efect, învaţă mai repede să generalizeze, sunt mai curioşi şi pun mai multe întrebări, rezolvă problemele uşor, învaţă teoretic la o vârstă mai mică, insistă mai mult, sunt mai creativi în gândire, au resurse mari, sunt mai inventivi, au mai mult umor. Dificultăţi la învăţătură Dificultăţile întâmpinate la o materie sau alta pot fi corectate, oferindu-i ajutor copilului, tu, învăţătoarea sau medicul şcolar. Dă-i posibilitatea învăţătoarei, să-şi explice punctul de vedere şi să sugereze o soluţie. Nu reacţiona emotiv în faţa ei. Fii însă insistent şi rămâi obiectiv şi agreabil. Repetenţia nu este o soluţie bună. Elevii care nu învaţă bine sau care învaţă încet, tind să aibă acelaşi ritm, fie că au promovat, fie că repetă clasa. Promovarea sau repetenţia bazate pe examene sau teste rigide nu iau uneori în calcul aspecte, care nu sunt sub controlul elevului, adică: slaba calitate a predării materiei, un mediu inadecvat învăţăturii, dificultăţi la învăţătură, probleme emoţionale sau greutăţi în familie, care pot împiedica buna evoluţie a acestuia. Repetenţia nu-l ajută să înveţe şi contribuie la o imagine proastă despre el însuşi, diminuându-i respectul faţă de sine şi creându-i dificultăţi emoţionale şi sociale. Dacă la o singură materie nu Între 8-10 ani: doreşte să înveţe, se concentrează pe lecţii. Are nevoie să ia contact cu diferite moduri de expresie a artei, a ştiinţelor şi a altor domenii, în care este interesat. La 10-12 ani: imaginaţia creativă începe să se lărgească. Face evaluări artistice şi eforturi creatoare. Apreciază diferite forme literare (povestiri reale sau imaginare, ştiinţifico-fantastice, etc). Are nevoie de un profesor sau un mentor potrivit pentru dezvoltarea talentelor potenţiale.

Identificarea copiilor supradotaţi nu trebuie să se bazeze doar pe testul de inteligenţă sau pe performanţele şcolare, care ignoră alte calităţi. Copiii supradotaţi sunt deseori mai creativi, deşi aceste două calităţi nu merg totdeauna împreună. O persoană poate fi foarte inteligentă, dar nu foarte creativă şi vice-versa. Dezvoltarea creativităţii la diferite vârste: copiii preşcolari sunt creativi din instinct, amuzaţi de muzică, dramă şi limbajul original. La vârsta şcolară, imaginaţia tinde să scadă. Nu mai desenează el însuşi, ci copiază sau colecţionează imagini. Spiritul creativ a fost parţial afectat. Accentul se pune acum pe respectarea regulilor. De prea multe ori, şcoala recompensează conformitatea, nu creativitatea.

85 învaţă bine, ar putea progresa, dacă i s-ar acorda o atenţie specială, mai degrabă, decât repetând clasa. Folosirea unui meditator, poate fi o bună alternativă. Pe de altă parte, dacă elevul promovează fără să capete cunoştinţele necesare, nu foloseşte nimănui. Copilul poate avea uneori dificultăţi cu colegii, mai ales când se simte respins de aceştia. Dacă se întâmplă des, caută să-l ajuţi. Roagă-l să-ţi dea cât mai multe detalii şi, la nevoie, consultă învăţătoarea. Condiţiile vitrege de studiu (clădiri neigienice, clase neîncălzite, şcoala situată la mare distanţă de casă) pot afecta performanţele elevilor. La acestea se adaugă influenţa nefastă a sărăciei, a şomajului, a alcoolismului şi a scandalurilor din familie. Asemenea factori sociali atârnă greu în pregătirea viitoarelor generaţii. Disciplina şcolară Copilul este disciplinat când înţelege ce anume se aşteaptă de la el, ce este acceptat sau nu şi care sunt consecinţele comportării inacceptabile. Învăţătorii trebuie să ţină cont de temperamentul, gradul de atenţie şi posibilităţile de studiu ale fiecărui copil. Acţiunile disciplinare ar trebui să arate respect pentru copil şi să ia în considerare capacitatea, efortul şi posibilităţile sale de îmbunătăţire. Copilul poate fi pedepsit, dacă nu este cuminte la şcoală, dându-i-se să facă lecţii în plus acasă sau să-şi piardă un drept (vizionarea unui program la televizor). Pedeapsa fizică sau umilirea elevului în faţa clasei nu trebuie folosite niciodată. Dacă eşti nemulţumit de disciplina şcolară, încearcă să discuţi cu învăţătoarea, dar nu da vina pe şcoală în faţacopilului. Cauzele problemelor la învăţătură sunt medicale, emoţionale, sociale sau de comportament. Cu cât sunt descoperite şi corectate mai devreme, cu atât şansele de a obţine un rezultat bun sunt mai mari. Cauzele medicale pot fi defecte de auz, de vedere sau de întârziere mintală. Defectele de auz : şcolarul are secreţii cronice la urechi, infecţii repetate la nas şi gât, dă răspunsuri greşite la întrebări puse din spatele său, întoarce urechea spre cel care vorbeşte şi urmăreşte atent buzele acestuia, pronunţă greşit unele consoane ("s", "ş" şi "f"), este indiferent şi neatent în clasă. Scăderea acuităţii vizuale (necorectată de ochelari) se manifestă prin: ochi lipiţi, cu secreţii şi înroşire, dureri de ochi, clipire frecventă, dureri de cap, mai ales seara, copilul nu prea vede la lumină slabă, apropie cartea sau caietul de faţă, are grimase la citit şi nu îndemânatic la lucru manual. Dificultăţile la învăţătură rezultă uneori dintr-o modificare a funcţiilor creierului. Nu înseamnă că are întârziere mintală sau creierul îi este bolnav. De cele mai multe ori, asemenea copii sunt predispuşi din naştere la dificultăţi de învăţătură. Cauza este greu de găsit, iar copiii acţionează şi arată normal. Aproape 50% dintre ei au unul dintre părinţi, un frate sau o rudă apropiată, care au avut greutăţi asemănătoare la învăţătură. Dificultăţile variază în gravitate: pot influenţa un singur aspect (pronunţia) sau mai multe: cititul, scrisul şi înţelegerea vorbirii. Unele pot fi evidente înainte de şcoală, altele apar treptat, mai târziu. Părinţii nu-şi deu

86 seama de existenţa lor, până când copilul nu începe să rămână în urmă la şcoală. Cele mai multe dificultăţi la învăţătură pot fi ameliorate prin ajutor dat la timp. Dacă nu sunt descoperite devreme, diagnosticate corect şi tratate eficient, tulburările de comportament pot produce numeroase alte probleme emoţionale, de comportament sau în familie. Copilul este nemulţumit, trist şi dezamăgit; din această cauză au loc certuri în familie, stresul este mare, iar părinţii se învinuiesc unul pe celălat. În familiile dezechilibrate emoţional, 30-50% dintre copii au dificultăţi la învăţătură. Tulburările de limbaj şi vorbire; dislexia şi deficitul de atenţie Tulburarea de atenţie numită şi “sindrom de deficit de atenţie” este strâns legată de problemele la învăţătură. Cam un sfert din copiii cu dificultăţi la învăţătură au şi deficit de atenţie, care le influenţează efortul la şcoală, limbajul, vorbirea şi scrisul. Cele mai frecvente probleme la învăţătură cuprind dificultăţi de vorbire, scris, memorie vizuală şi alte aspecte ale gândirii, precum şi deprinderi sociale inadecvate. Tulburările de limbaj şi de vorbire sunt cele mai frecvente. Ele afectează pronunţia, cititul, scrisul şi capacitatea de a înţelege ce se vorbeşte. Deficitul de înţelegere: copilul înţelege cu greu ce i se spune, nu reţine partea cea mai importantă a mesajului; este confuz când i se cere ceva, mai ales, dacă cererea este lungă şi detaliată; nu se orientează în timp şi spaţiu, învaţă greu o poezie sau limbi străine, mai ales când metoda de predare este cea verbală; nu îi place să înveţe, nu poate să ia notiţe şi să urmărească profesorul, în acelaşi timp. Copilul trebuie să înveţe cum să studieze. Programul educativ trebuie adaptat nevoilor sale. Se folosesc tehnici care îl ajută să dezvolte legături între sunet şi simbol, să înţeleagă numerele, să coordoneze ochii cu mâna, articularea fonetică, să înţeleagă noţiunile de timp şi să recunoască simbolurile. Sugestii:
○ ○ ○ ○ ○

Dă-i instrucţiuni scurte, simple şi clare. Pune-l să repete instrucţiunile date. Scrie-i instrucţiunile pe un bileţel. Atrage-i atenţia asupra ideii principale. Pune-l să împrumute notiţe de la un coleg de clasă sau să înregistreze lecţiile pe casetă.

Tulburările de vorbire: nu se asociază întotdeauna cu dificultăţile la învăţătură. Manifestări: - folosirea incorectă a sunetelor, - stângăcii în pronunţarea unor sunete simple ("f", "g", "h", "j", "r", "s", "ş" şi "ţ") sau complexe, ca în "cratiţă", "floare", "jgheab" sau "ţânţar", - inversarea unor silabe din cuvînt ("lomocotivă" în loc de "locomotivă"), - vorbire greu de înţeles sau repezită, - dezvoltarea târzie a vorbirii, - bâlbâială. Perioada cea mai importantă pentru dezvoltarea vorbirii este între 6 şi 24 de

87 luni, deşi uneori copilul poate pronunţa greşit cuvintele până la 7 ani. Este normal, dacă înţelegi ce spune. Dificultăţile de articulare, bâlbâiala şi tulburările vocii nu au o cauză organică. Folosirea unei litere în locul alteia sau sărirea începutului şi sfârşitului cuvintelor sunt probleme de articulaţie. Bâlbâiala este dificultatea de a forma cuvinte într-un mod fluent. Tulburările vocii includ o voce prea stinsă, nazală sau puternică, răsunătoare. Alte tulburări de vorbire au cauze cunoscute, cum ar fi scăderea auzului sau surditatea, buza de iepure sau gura de lup, întârzierea mintală, paralizia cerebrală, autismul. Copilul poate fi normal fizic, intelectual şi emoţional, dar poate avea tulburări de vorbire din cauza dificultăţii de prelucrare mentală a limbajului articulat. Aceste probleme se asociază cu dificultăţile la învăţătură. Diagnosticul se face după discuţia cu învăţătoarea şi pediatrul şi după consultarea unui logoped. Este nevoie de un examen fizic general şi neurologic; vorbirea copilului este testată, folosind un joc cu căşti pentru a detecta scăderea auzului. Tulburările de vorbire se ameliorează cu un tratament specific corect. Terapia vorbirii se face de două ori pe săptămână cu logopedul şi se continuă acasă. Copilul îşi pierde încrederea în el şi este respins de ceilalţi, dacă tulburările de vorbire sunt netratate.   Dificultăţi de exprimare orală: îi este teamă să vorbească în faţa clasei , preferă să ia note mici, decât să vorbească în faţa colegilor,  nu ridică mâna şi nu răspunde la întrebări (poate avea şi un deficit de memorie), nu-i cere profesorului să repete ce a spus, de teamă că va părea stupid, este spontan în conversaţii, dar are dificultăţi, când este pus să răspundă la o întrebare specifică – având nevoie de mai multă organizare şi de o gândire atentă, nu poate da un răspuns clar şi bine articulat, nu poate răspunde scurt şi clar. Are dificultăţi în organizarea gândurilor şi exprimarea lor într-o ordine logică, acestea se pot manifesta în două feluri: fie vorbeşte fără încetare, fie gândeşte încet şi răspunde cu întârziere, mai ales dacă este nervos, nu poate să aleagă ce este mai important; în loc să exprime ideea principală, repetă fiecare detaliu, aceste probleme îi afectează nu numai învăţătura, dar şi prieteniile. Drept rezultat, copilul este jenat, confuz, retras şi evitat; poate avea un comportament dificil. Sugestii:  Informează profesorii despre motivul pentru care copilul nu este activ în clasă. Profesorii îl pot ajuta, lăsându-i suficient timp pentru a răspunde la întrebările lor (încurajându-l să întrebe la rândul lui). Învaţă-l să se exprime mai clar; cere-i să povestească în ordine: “Ce s-a întâmplat mai întâi? Şi pe urmă? Dar după aceea?”, etc. Dacă are de făcut o prezentare orală în faţa clasei, învaţă-l să-şi scrie şi să-şi sublinieze ideile principale.

 

 

88  Oferă-i posibilitatea să vorbească în public, în situaţii care nu-l sperie: la masă, de sărbători, în familie, în grupuri de colegi, etc. aranjează în ordine, înainte de a scrie tema.  Primeşte de la şcoală instrucţiuni în plus.  Profesorul sau un alt elev pot citi cu voce tare întrebările, lăsând elevul în cauză să răspundă.  Îşi prezintă tema oral sau să o înregistreze pe o casetă.  Când este posibil foloseşte un computer la şcoală sau acasă.  Profesorii îi dau posibilitatea să evite scrisul sau să sublinieze pe carte ideile importante. Dificultatea specifică de citire (dislexia) Manifestări:

Dificultăţi la scris Dificultatea de a se exprima în scris, într-un mod coerent, se poate întâlni şi la copiii isteţi şi creativi. Scrisul este o activitate complexă, care necesită folosirea simultană a mai multor tehnici: pronunţie, mecanica scrisului, vocabularul, formarea literelor şi gramatica. Unii copii pot stăpâni aceste funcţii în mod separat, dar aplicarea lor în acelaşi timp este dificilă. Copiii îşi scriu cu greu ideile pe hârtie sau nu înţeleg scrisul altcuiva. Le vine greu să scrie litere sau cifre, să alinieze numerele pe coloane, pot inversa literele şi cifrele, ceea ce le afectează nu numai scrisul, dar şi rezultatele la matematică. Sunt ruşinaţi şi încearcă să evite lecţiile sau nu fac eforturi pentru a le termina cu bine. Problemele de scris sunt complexe şi pot avea cauze multiple: vizuale, coordonare insuficientă a muşchilor fini, dificultăţi de limbaj sau de memorie, procesare înceată a informaţiei, dificultate în a se organiza, neatenţie, evitare a treburilor neplăcute, concentrare slabă, este cu capul în nori. Sugestii:  Pentru a se organiza mai bine, elevul poate învăţa o formă standard de compunere, cu trei puncte: introducere, cuprins şi încheiere; cuprinsul este subîmpărţit în idei principale.  Scoate ideile principale dintr-o compunere, pe care apoi le

-

nu poate recunoaşte literele şi cuvintele scrise, învaţă cu greu să citească.

Este cea mai frecventă dificultate la învăţătură, chiar dacă cei care suferă de asta au vederea şi inteligenţa normale. Este produsă de funcţionarea anormală a unor zone din creier asociate cu limbajul. Se întâlneşte uneori în aceeaşi familie şi este mai frecventă la băieţi. Copiii au greutăţi în a pronunţa, interpreta, citi şi a-şi reaminti cuvintele scrise, desenele, tabelele, ilustraţiile şi hărţile. Elevii înţeleg greu scrisul, mai ales pasajele lungi, sau nu îşi amintesc uşor ce au citit, în special când citesc în gând; inversează unele litere ("b" şi "d"); uneori citesc de la dreapta la stânga; au tendinţa să sară cuvinte şi chiar fraze sau rânduri; nu sesizează deosebirea dintre litere şi cuvinte. Cauzele sunt: neatenţia, lipsa de concentrare, impulsivitatea şi problemele de memorie.

89 Dificultăţile vizuale se produc uneori împreună cu altele (de exemplu împreună cu cele de scris) şi influenţează scrisul de mână. În asemenea cazuri, caligrafia elevului devine indescifrabilă (unii medici scriu astfel!). Diagnosticul de dislexie este pus, mai ales, când copilul citeşte greu pentru vârsta lui. Tratamentul şi urmărirea progresului copilului trebuie să ţină seama de toţi factorii care contribuie la dislexie. Se fac în plus examinări ale vederii, ale auzului şi neurologice, pentru a elimina alte cauze ale dificultăţii de citire. Pediatrul sau psihologul şi logopedul efectuează apoi câteva probe educaţionale, cum ar fi testul de inteligenţă Wechsler pentru copii şi IQ. Tehnicile de tratament folosesc concomitent vederea, auzul şi pipăitul, pentru a ameliora citirea. Progresul este încet şi dificil. Cei cu forme uşoare învaţă să citească suficient pentru a termina şcoala şi a citi ziarul; cei cu forme grave nu vor putea citi niciodată şi trebuie să înveţe meserii, care nu necesită această abilitate. Netratată, dislexia scade respectul de sine al copilului şi poate duce la tulburări de comportament, delincvenţă, agresivitate, izolare sau înstrăinare de părinţi, prieteni şi profesori. Sugestii: • • • • Pune copilul să urmărească cu degetul sau cu o riglă, fiecare rând. Pune-l să-şi facă lecţiile într-un loc izolat. Dă-i indicaţii scurte şi simple. Pune-l să înveţe împreună cu un coleg, care să-l ajute. • • Dă-i mai mult timp pentru a-şi face temele. Identifică modul său de studiu şi simţurile, care-l ajută să înveţe mai bine: vizual, auditiv sau chiar tactil. Cere-i profesorului să se adapteze: să lungească durata examinărilor, să-l lase să folosească un calculator de buzunar, să-i dea mai puţin de lucru acasă. Învaţă copilul să înceapă prin a citi rezumatul cărţii, pentru a înţelege conţinutul. Pune elevul să citească o carte, pe care o ascultă în acelaşi timp la casetofon. Părinţii îi pot înregistra pe casetă manualele şcolare şi alte cărţi recomandate de profesori. Copilul vede şi aude cuvintele în acelaşi timp, fiind astfel mai puţin distrat. Metoda poate fi utilă pentru elevii de toate vârstele. În unele ţări, astfel de casete pot fi împrumutate de la organizaţiile pentru orbi, ale căror servicii s-au extins, pentru a include şi copiii cu dificultăţi la învăţătură. Toate bibliotecile şcolare ar trebui să aibă cărţi clasice înregistrate pe casete audio. Cititorul personal Kurzweil este o maşină cu două funcţii concomitente: citeşte o carte aşezată pe “scanner” şi o înregistrează pe casetă audio. Se poate astfel înregistra un manual întreg, un capitol sau doar o pagină. (Fig ...)

Tulburările de memorie Memoria înseamnă capacitatea de a obţine informaţie, care este apoi clasificată, asociată cu informaţia învăţată şi consolidată.

90 Pe măsură ce copiii cresc, li se cere să-şi amintească şi să folosească repede tot mai multă informaţie. Pentru aceasta, ei recurg la memoria specifică, numită şi convergentă, folosită în răspunsuri scurte sau la gândirea analitică, orientată asupra faptelor. În al doilea rând, trebuie să-şi amintească şi să grupeze informaţiile, într-un mod creativ şi deschis, utilizând memoria numită generală sau divergentă. Acest tip de memorie este folosit mai des la compunere, povestire, analiza unei poezii sau descrierea unui personaj. Copiii cu tulburări de memorie înţeleg ceea ce citesc sau li se explică, dar nu-şi amintesc mai târziu sau îşi amintesc într-un context diferit. Nu pot învăţa pe de rost la materii ca algebra, istoria, limbile străine. Sunt slabi la matematică, nu pot învăţa tabla înmulţirii, îşi amintesc cu greu operaţiile de bază. Dificultăţile de memorie sunt deseori subtile şi greu de evaluat; profesorul trebuie să bănuiască acest tip de dificultate, dacă şcolarul nu are rezultate performante. Unii copii au dificultăţi în a-şi aminti părţi dintr-o informaţie cu mai multe secvenţe (în cascadă): instrucţiuni multiple sau o serie de cuvinte sau de cifre (ex. număr cu 5 cifre). Drept rezultat, au greutăţi la problemele de matematică cu mai multe etape (sar câte o etapă, fac calculele în minte şi nu le scriu), în organizarea evenimentelor, învăţarea alfabetului, în redarea unor poveşti auzite anterior sau în memorarea zilelor săptămânii sau a lunilor anului. Dificultăţile de memorie pot fi agravate de: date prea multe sau prea complexe, prezentate concomitent sau prea repid, probleme de atenţie, tulburări emoţionale (nelinişte, deprimare), plictiseală, lipsa motivaţiei şi oboseală, alimentaţie proastă, somn insuficient sau oboseală mentală. Dificultăţi de memorie abstractă (gândire la nivel înalt). Unii copii nu pot sesiza înţelesul general al unui anumit cuvânt sau simbol (la matematică); de asemenea, ei nu pot trage concluzii, mergând de la un fapt specific, concret, la un mod mai general de gândire (clasificarea unei plante). Alţii au dificultăţi în organizarea informaţiei, pe care n-o pot aşeza într-o formă utilă (avantajele şi dezavantajele reclamelor). Deprinderea de a organiza bine noţiunile îi ajută să asocieze informaţia nouă cu cea existentă, astfel încât să fie mai uşor extrasă şi utilizată (tabla înmulţirii se învaţă ştiind că este o adunare repetată: 7x3 = 7+7+7). Sugestii: • Elevii care nu îşi amintesc ce spune profesorul, pot fi ajutaţi, dacă li se scrie pe tablă sau subiectele sunt prezentate prin alte metode vizuale. Folosirea culorilor, pentru a sublinia informaţia care trebuie memorată. Ffolosirea asocierilor de cuvinte pentru memorarea cuvintelor noi. Folosirea formulelor mnemotehnice pentru a memora şi a-şi reaminti mai uşor.

• •

Unii copii uită să-şi aducă acasă cărţile, uită ce teme au de făcut, nu-şi găsesc penarul, caietele, etc. sau uită săşi ia la şcoală cele necesare. Sugestii:

91 • • Fă-i un carneţel, în care să-şi noteze ce teme are de făcut. Vorbeşte cu profesorii despre deficienţa copilului şi faceţi împreună un plan. Controlează-i zilnic temele, până se obişnuieşte. Cere unui coleg să i le reamintească. Fă-i un program pentru efectuarea temelor pentru acasă. Pune-l să-şi aranjeze lucrurile pentru a doua zi în acelaşi loc, în fiecare seară. Deficitul de atenţie (neatenţia) Elevii în cauză: au dificultăţi în terminarea temelor, trec de la o activitate la alta, îşi uită temele sau cărţile, pot fi uşor distraşi de ceva sau de propriile lor gânduri, ○ visează cu ochii deschişi, ○ nu dau atenţie la detalii, de exemplu nu observă diferenţele între "+" şi "x" , "=" şi "-" ○ fac greşeli de ortografie şi de punctuaţie.
○ ○ ○ ○

• tulburări emoţionale: anxietate şi
depresie,

• tulburări de somn, din cauza măririi
amigdalelor şi a vegetaţiilor adenoide, care provoacă tulburări de respiraţie; la fel se întâmplă la copilul prea gras; lipsa de somn şi scăderile scurte şi frecvente de oxigen pot produce tulburări de comportament,

• • • •

• alergii, ca rinita alergică, • sinuzita cronică, • constipaţia cronică, • insuficienţa tiroidiană, • efecte secundare ale medicamentelor:
antihistaminice, anticonvulsivante, antiastmatice (teofilină, albuterol, cortizon),

• crizele de “petit mal” (absenţe
epileptice); întreruperi scurte, dar frecvente ale cunoştinţei; înregistrarea curenţilor electrici de la creier (EEG) stabileşte diagnosticul; boala este tratabilă. Sugestii:  Foloseşte material de studiu interesant şi multisenzorial: auditiv, vizual, tactil, în loc să asculte pasiv lecţia sau să citească în gând. Supraveghează începerea lecţiilor. Profesorii trebuie să aşeze aceşti copii în primele bănci şi să se uite în ochii lor, când le explică, deşi unii pot privi profesorul în faţă, fără să audă ce spune. E bine ca profesorul să facă pauze dese, instrucţiunile

Aceste manifestări apar, mai ales, când studiul este neinteresant, familiar şi repetitiv. Cauzele medicale ale deficitului de atenţie:

• anemie, • subnutriţie, • intoxicaţie cu plumb, • vedere slăbită, • scăderea auzului,

 

92 date să fie simple şi scurte şi să avertizeze copilul că va fi întrebat sau că are ceva important de comunicat.  Încurajează copilul să studieze cu un prieten şi să înveţe citind cu voce tare. Învaţă-l să sublinieze cu culori ideile sau detaliile importante (de exemplu semnele "+" şi "-"). Fă frecvent remarci pozitive şi surprinde cât mai des copilul, când face un lucru bine. • • Fă-ţi o copie a regulilor de la şcoală, dacă există. Aminteşte-i copilului de consecinţele comportamentului său, înainte de a încălca regulile. Anunţă dirigintele despre potenţialele probleme. Controlează-i temele. Angajează un meditator.

• • •

Lipsa de organizare Copilul nu este ordonat nici acasă, nici la şcoală. Elevii dezorganizaţi par leneşi, încep şi îşi termină lecţiile târziu, amână temele cât mai mult (procrastinaţie), le ia mult până pleacă la şcoală şi până la urmă ajung târziu, îşi pierd lucrurile. Sugestii:  Stabileşte-i un orar clar, de ex.: lecţiile de română se fac de 4 ori pe săptămână, cu probe scrise la fiecare 2 săptămâni.  Dă-i un carneţel, în care să-şi noteze lecţiile pe care le are de făcut zilnic şi controlează-l; fă-i ghiozdanul ordonat; foloseşte caiete cu coperţi colorate diferit, pentru fiecare materie.  Găseşte condiţiile în care copilul învaţă cel mai bine.  Pune-i bileţele în casă, pentru a-i aminti ce are de făcut.  Aminteşte-i că are lucrare de control şi întreabă-l când vrea să se pregătească pentru ea.

Impulsivitatea Elevul acţionează sau vorbeşte impulsiv şi îi este greu să se controleze. Când îşi face lecţiile, nu este ordonat. Încalcă regulile impuse în clasă, îi întrerupe pe alţii, răspunde obraznic părinţilor şi profesorilor; acţionează înainte de a se gândi la urmări; nu este potrivit pentru sistemul şcolar care recompensează elevii întârziat (poate învăţa în fiecare zi, dar poate lua o notă mare doar dacă e ascultat), iar lui îi este greu să-şi amâne o plăcere de moment. Comportamentul impulsiv le creează dificultăţi la şcoală: refuză să facă ce li se cere, ies din clasă fără aprobare, vorbesc neîntrebaţi, au absenţe nemotivate, fumează sau se încaieră. Au un mod impulsiv de a studia: încep fără să citească enunţul, rezolvă în grabă problemele şi nu verifică rezultatele. Sugestii: • • Identifică dificultăţi pe care le are la şcoală. Menţine regulile simple acasă şi la şcoală şi enunţă-le clar.

93  Pune-i ceasul să sune, când are ceva important de făcut (plecarea la şcoală, luarea unui medicament).  Învaţă-l să devină conştient de trecerea timpului.  Scrie-i numele pe îmbrăcăminte şi pe obiectele de şcoală.  Ajută-l să ia notiţe ordonat. Copiii cu dificultăţi în menţinerea atenţiei şi controlul impulsurilor pot avea sindrom de deficit de atenţie, cu sau fără hiperactivitate. Dacă şcolarul pare lipsit de interes, nemulţumit, plictisit, nu se poartă bine la şcoală sau acasă sau dacă munceşte din greu, doar ca să se menţină pe linia de plutire, înseamnă că are dificultăţi la învăţătură. Dacă bănuieşti că e ceva în neregulă, cercetează cauzele. Sugestii pentru părinţii ai căror copii au probleme la învăţătură: • Cere-i sfatul învăţătoarei, ascultă-i părerea şi bazează-te pe experienţa sa. Întreabă copilul dacă: Îi place să citească? Înţelege sau îşi aminteşte ce a citit?”; pune-l să citească. “Îi este greu să copieze de pe tablă sau din carte?, Ascultă uşor, înţelege şi îşi aminteşte, ce-i spune învăţătoarea la şcoală?”; Pune-l să gândească înainte de a spune ceva. “Înţelege de ce împrumută sau pune de-o parte, la adunare sau scădere? I se întâmplă să uite regulile de matematică sau la jumătatea unei probleme, uită ce încearcă să facă?”. dificultăţi la învăţătură; sunt posibile şi alte cauze, de exemplu: timp şi efort insuficient acordat învăţării, lipsă de interes pentru studiu, pretenţiile familiei, dificultăţi în relaţiile cu colegii sau tulburări în familie, stres la şcoală; din această cauză copilul îşi pierde motivaţia şi încrederea, până la deznădejde (“Oricât aş încerca, nu reuşesc”). Copiii cu dificultăţi la învăţătură sunt deseori neînţeleşi, fiind acuzaţi că sunt leneşi, întârziaţi mintal sau că nu se străduiesc suficient. Deseori sunt umiliţi sau li se aplică metode didactice nepotrivite. În lipsa explicaţiilor unui specialist, părinţii, profesorul şi copilul nu înţeleg că aceste dificultăţi nu sunt din vina lor. Multe din greutăţile la învăţătură apar în familie, de la o generaţie la alta. Află dacă există probleme emoţionale, sociale sau de familie, care contribuie la dificultăţile şcolare ale copilului şi invers, în ce măsură dificultăţile sale la învăţătură sunt cauza acestor tulburări. Elevul în cauză necesită sprijinul şcolii şi supraveghere pe termen lung. Asigură-te că are şi alte activităţi şi interese, care-i fac plăcere. Discută cu alţi părinţi, care au avut probleme asemănătoare, şi cu pediatrul şi psihologul. Diagnosticul dificultăţilor la învăţătură este dat de obicei de două probe: testul de inteligenţă (coeficientul de inteligenţă IQ) şi o probă standard de citire, scriere, aritmetică. Cei mai mulţi copii, cu astfel de tulburări, au un coeficient de inteligenţă normal sau peste, de obicei, 115, însă la proba standard punctajul este mult mai mic (testul standard la proba de scris are 92). Coeficientul de inteligenţă este dat de

Răspunsurile negative la asemenea întrebări nu înseamnă neapărat că are

94 raportul dintre inteligenţa copilului şi media inteligenţei copiilor de vârsta sa. O evaluare mai complexă a însuşirilor psihice ale copilului, în afara coeficientului de inteligenţă şi a testelor standard, necesită mai mulţi specialişti, pentru evaluarea funcţiilor de neurodezvoltare: vorbirea, memoria, atenţia, voinţa şi deprinderile motorii. După aceste evaluări, se întocmeşte un plan de educaţie pentru copil. Explică-i copilului în mod optimist şi amănunţit părţile sale mai slabe şi pune accentul pe calităţile sale, evitând să-l faci: "prost", "idiot", "handicapat", "hiperactiv". Tulburările la învăţătură nu influenţează doar studiul. Unii dintre aceşti copii au şi dificultăţi sociale, de comportament, emoţionale, de încredere în sine şi greutăţi în familie. Tulburările se ameliorează după un tratament, care înlătură critica părintelui, se adresează problemelor concrete şi motivează copilul, care-şi recapătă astfel încrederea în el însuşi. Ajutorul dat copilului cu greutăţi la învăţătură se face prin:   terapia cu un logoped, învăţătoarea încearcă să adapteze programa de învăţământ la nevoile copilului, cultivarea părţilor bune ale copilului, evitarea materiilor slabe: dacă scrie greu, poate încerca să folosească o maşină de scris, pentru a-şi face lecţiile şi poate chiar un computer. Sprijinul familiei: ⇒ o atmosferă caldă acasă, ⇒ părinţii sunt disponibili pentru a-i da ajutor la temele de acasă, ⇒ angajarea unui meditator, care cunoaşte dificultăţile specifice ale copilului, ⇒ consultaţie cu psihologul, dacă şcolarul se simte deprimat, neliniştit sau descurajat. Uneori, întreaga familie ar putea beneficia de o asemenea intervenţie. Medicamente pentru deficit de atenţie şi tratarea tulburărilor de vedere şi auz: unele sunt controversate şi nerecomandate, de ex. doze mari de vitamine, ochelari speciali şi regim alimentar special. Consultă medicul pediatru pentru orice intenţie de tratament. Tulburările la învăţătură se schimbă cu timpul: uneori se ameliorează sau dispar odată cu creşterea copilului, alteori pot apărea în condiţii de stres sau persistă pentru tot restul vieţii. Pe măsură ce se maturizează, învaţă să-şi compenseze handicapul. Este necesară o reevaluare repetată a progreselor sale. Chiar şi aşa, copilul nu ajunge la un nivel apropiat vârstei; mulţi au însă succes, după terminarea şcolii elementare, fie la studiu sau în meserie. Sindromul de deficit de atenţie nu este o boală, ci un mănunchi de comportări; se asociază cu hiperactivitatea. Un copil poate avea tulburări de atenţie şi fără să fie hiperactiv. Acesta poate fi, mai degrabă, neatent. Deficitul de atenţie poate să nu afecteze vizibil inteligenţa sau dezvoltarea timpurie a copilului; apare mai târziu, pe măsură ce are dificultăţi tot mai mari la învăţătură, în clasa a II-a sau a III-a.

 

95 Diagnosticul sindromului de deficit de atenţie se bazează pe întrebări despre copil şi familia sa, examinarea copilului şi chestionare tipice pentru părinţi şi profesori. Medicul poate cere unele probe de laborator (de sânge, teste psihologice şi pedagogice, electroencefalogramă), pentru a exclude alte probleme. Pentru a fi diagnosticat cu deficit de atenţie şi hiperactivitate, copilul trebuie să prezinte cel puţin 8 dintre manifestările descrise mai jos, care au avut o durată de peste 6 luni şi au început înaintea vârstei de 7 ani: 1. nu poate sta liniştit într-un loc, chiar când i se cere, 2. îşi mişcă degetele şi picioarele, se trage de păr şi de degete, 3. este uşor distras, 4. îi este greu să aştepte să-i vină rândul la joacă, 5. răspunde înainte ca întrebarea să fie formulată, 6. urmăreşte cu greu indicaţiile, chiar când se străduieşte, 7. nu se poate concentra la lecţii sau la joc; nu îşi poate termina treaba, 8. nu este insistent şi trece repede de la o activitate la alta, 9. nu se poate juca liniştit, 10. vorbeşte prea mult, fără să sesizeze că îi deranjează pe alţii, 11. îi întrerupe pe alţii, intervine în toate şi nu-şi vede de treaba lui, 12. de multe ori, nu ascultă ce i s-a spus, 13. îşi pierde lucrurile şi nu este organizat, 14. este impulsiv: îşi asumă riscuri fără a se gândi la consecinţe (aleargă în stradă fără să se uite în jur). Deficitul de atenţie are o bază biochimică (deficit de neurotransmiţători) şi genetică; poate fi moştenit. Există şi alţi factori psihologici şi sociali, care pot influenţa comportamentul copilului. Un elev care este impulsiv din cauza deficitului de atenţie (cauză biologică), poate fi şi mai impulsiv dacă părinţii nu-l stăpânesc (factori psihologici). Prietenii îi pot influenţa şi ei comportamentul (factori sociali). Deficitul de atenţie este o problemă de lungă durată, ce poate continua în adolescenţă şi în viaţa adultă. Poate leza încrederea copilului şi respectul de sine, poate provoca ridiculizarea şi respingerea lui în societate şi poate da tulburări de învăţătură.

Tratamentul îl poate ajuta să înveţe, să-şi controleze comportamentul şi să-şi dezvolte respectul de sine. Evoluţia copiilor cu deficit de atenţie este mai bună, când se asociază cu:

stabilitate emoţională (mai puţin agresivi, toleranţă mai bună la frustrări, mai puţine izbucniri emoţionale), inteligenţă, hiperactivitate moderată când era copil mic, când se înţelege bine cu colegii, familia îl sprijină, părinţii sunt stabili emoţional (fără comportament infracţional, alcoolism sau boli mintale); conflicte rare între părinte şi copil, nivel social şi economic stabil, educaţie bună.

• • • • •

• •

96 Copiii cu deficit de atenţie şi părinţii acestuia necesită, din când în când, intervenţia unui psiholog sau psihiatru. Tehnicile folosite privesc modificarea comportamentului, schimbarea programului acasă şi la şcoală, evitarea suprastimulării şi aplicarea acestora cu regularitate. Medicul poate prescrie medicamente, pentru a ajuta menţinerea atenţiei şi a scădea supraactivitatea. Cel mai des folosite în acest scop sunt: Dexedrina (dextroamfetamina), Ritalin (metilphenidat), Sylert (pemoline). Deşi la adulţi aceste medicamente au un efect stimulant, la copiii hiperactivi au un efect opus şi îmbunătăţesc atenţia; pot avea efecte secundare (insomnie, etc.), dar pot fi folosite timp îndelungat sub supraveghere medicală şi părintească. Sugestii: 1. Identifică dificultăţile la învăţătură şi dă-i ajutorul necesar. 2. Descrie medicului problemele asociate: anxietate, depresie sau tulburări de somn, supraveghează-l îndeaproape. 3. Antrenează-l în activităţi care îi plac,culege-ţi informaţii despre deficitul de atenţie şi formează un grup de sprijin cu alţi părinţi. 4. Supraveghează dozele de medicamete şi timpul optim de administrare, dacă au fost prescrise. 5. Implică-l în tratament, ca pe un partener. la îngrijirire medicală dentară satisfăcătoare. Asemenea copii nu beneficiază suficient de măsurile preventive şi consultă medicul, doar când sunt bolnavi. La această vârstă, examinarea periodică de către medic sau asistentă poate include următorii factori:
Fiziologici Înălţimea, greutatea, tensiunea arterială Îngrijirea dinţilor Psihologici Performanţele şcolare, progresul şi adaptarea Gradul de dezvoltare a cunoaşterii şi a vorbirii Stresul din viaţa copilului şi modul său de adaptare Îngrijirea, igiena personală Fumatul, alcoolul şi drogurile Activitatea sexuală, abstinenţa, masturbarea, jocurile homosexuale Sociali Vaccinările Măsurile de prevenire a accidentelor Responsabili tăţile casnice, teme, banii de buzunar Activităţile extraşcolare Disciplina Folosirea televizorului Timp şi un loc al lui

Alimentaţia

Activitatea fizică Somnul, udatul patului (enurezis) Examinarea vederii şi auzului

Menţinerea sănătăţii Unui copil de vârstă şcolară ar trebui să i se facă cel puţin o vizită medicală la doi ani, cu rol preventiv. Cei mai mulţi copii, care trăiesc în sărăcie, nu au acces

Cei mai mulţi copii şcolari cresc şi se dezvoltă armonios şi trec în etapa tumultoasă a adolescenţei.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful