Tipuri de pieţe în funcţie de gradul de concurenţă

1. Piaţa cu concurenţă perfectă
Când se studiază legea gravitaţiei în fizică, se analizează în primul rând ce se întâmplă în vid. Vidul perfect nu există, dar judecând ce se întâmplă dacă arunci un obiect într-un vid perfect, analiza devine mai uşoară. La fel şi în economie. Echivalentul vidului perfect este concurenţa perfectă. În condiţiile concurenţei perfecte mâna invizibilă a pieţei operează nestingherită. Se poate sintetiza că modelul concurenţei perfecte sau atomiste are următoarele caracteristici:  atomicitate: un număr mare de vânzători şi cumpărători, fiecare fiind ‘mic’ comparativ cu piaţa, astfel încât nici unul nu poate influenţa preţul pieţei.  omogenitate: fiecare firmă de pe piaţa respectivă realizează un produs omogen (identic). Din această cauză, nici o firmă nu poate stabili un preţ mai mare decât firmele concurente, deoarece diferenţa de preţ este sigurul motiv pentru care un cumpărător cumpără de la o firmă sau alta.  fluiditate: toate resursele sunt complet mobile. Sunt bariere minime de intrare şi ieşire a firmelor de pe piaţă. Practic intrarea şi ieşirea de pe piaţă sunt instantanee şi fără costuri.  transparenţă: vânzătorii şi cumpărătorii au o informaţie perfectă asupra pieţei, astfel încât deciziile se iau în condiţii de certitudine. Evident, aceste condiţii sunt atât de exigente încât nici o piaţă reală nu le poate îndeplini. Doar câteva pieţe (de exemplu, cele pentru materii prime sau pentru anumite titluri financiare) se apropie de primele trei condiţii, fără a o îndeplini însă pe ultima – transparenţă. Totuşi, studiul pieţei cu concurenţă perfectă are valoare, deoarece obţinem informaţii despre modul în care funcţionează pieţele care au un număr mare de firme cu dimensiuni relative mici şi care vând produse identice. Luate împreună, caracteristicile concurenţei perfecte relevă că nici o firmă nu poate influenţa preţul produsului. Fiecare firmă vinde un produs identic cu al celorlalte (deci, produse perfect substituibile), în condiţiile în care există informaţie perfectă (consumatorii cunosc calitatea şi preţul produselor fiecărei firme). Deoarece nu există costuri de tranzacţie (cum ar fi costul deplasării la locul vânzării), cumpărătorii vor achiziţiona doar produsele care sunt la cel mai mic preţ. Astfel, într-o piaţă cu concurenţă perfectă toate firmele practică acelaşi preţ pentru produs, şi acest preţ este determinat de interacţiunea dintre toţi cumpărătorii şi toţi vânzătorii de pe piaţă. Deci, firma care acţionează într-o piaţă cu concurenţă perfectă preia preţul stabilit pe piaţă (engl. “price taker”). Prin urmare, curba cererii pentru o astfel de firmă se apropie de elasticitatea perfectă. Firma nu poate să vândă nimic dacă stabileşte un preţ peste cel al pieţei, deoarece cumpărătorii se vor orienta spre celelalte firme. Dacă firma vinde la un preţ mai mic decât cel stabilit de piaţă, atunci cantitatea cerută pentru produsul ei tinde spre infinit. Firma nu are însă nici un motiv să vândă sub preţul pieţei, deoarece fiecare firmă poate să-şi vândă întreaga producţie la preţul pieţei, fără să aibă nici o influenţă asupra preţului. Preţul pieţei este în afara controlului firmei. În Figură sunt prezentate curbele cererii pentru o firmă şi pentru întreaga piaţă (industrie). În partea stângă este prezentată piaţa, unde preţul de echilibru, P e , este determinat de intersecţia dintre curba cererii şi curba ofertei. Din punctul de vedere al firmei, aceasta poate să vândă cât vrea la preţul P e . De aceea, curba cererii pentru o firmă ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă este o dreaptă orizontală, deci este perfect elastică, deoarece variaţii ale nivelului producţiei firmei nu au un efect sesizabil asupra preţului. O curbă a cererii

Acest lucru este destul de dificil. Mai degrabă. fiecare firmă. va prezenta o curbă a cererii descrescătoare. în fapt. într-o piaţă cu concurenţă monopolistică. fiind substitute apropiate (de exemplu. servicii post-vânzare. întrucât efectul lor în producţia totală a industriei este neglijabil. Această caracteristică face ca decizia unei firme în stabilirea preţului să fie simplă: vinde la preţul la care vând toate firmele din industria respectivă. o firmă trebuie să reducă preţul. produsele firmelor concurente nu sunt standardizate (perfect substituibile). Piaţa cu concurenţă monopolistică În lumea reală. a hamburgerilor.  Intrarea pe o astfel de piaţă tinde să fie uşoară. Fiecare firmă oferă produse-versiuni care nu sunt perfect substituibile.Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă Preţ Piaţa Ofertă Preţ Firma Cf =Pe Pe=50 Cerere 1000 Cantitate 10 Cantitate perfect elastică nu înseamnă. . de dimensiuni mici. Pentru a putea vinde mai mult într-o astfel de piaţă. Este un fapt obişnuit ca firmele să depună un efort considerabil pentru a realiza produse cu atribute distincte sau pentru a-şi face produsele unice prin publicitate. etc. ele sunt diferenţiate într-o oarecare măsură. ambalare.  Mulţi vânzători şi cumpărători. Intrarea este mai costisitoare având în vedere necesitatea diferenţierii produselor şi a creării loialităţii faţă de marcă. înseamnă că variaţiile în nivelul producţiei pe care le poate realiza o firmă nu afectează preţul. Diferenţa de preţ ce se poate realiza în asemenea condiţii este funcţie de succesul firmei de a crea în mintea consumatorului loialitate faţă de marcă şi firmă. având în vedere apropierea care există între produse. piaţa berii. Deoarece produsele nu sunt perfect substituibile. Există aşa de multe firme pe piaţă încât fiecare ignoră posibilele reacţii ale rivalilor atunci când ia decizii în privinţa preţului sau a nivelului producţiei. Piaţa cu concurenţă imperfectă 2. şi nu orizontală ca în cazul concurenţei perfecte.1. etc). dar sunt substitute apropiate. Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică sunt:  Produsele nu sunt identice. astfel că nici una dintre ele nu are o capacitate de producţie prin care să contribuie cu o parte semnificativă la oferta totală. În afară de preţ. că firma poate vinde o cantitate infinită la preţul pieţei. dar este un monopol limitat. Mai degrabă. deşi este mai dificilă decât pe o piaţă cu concurenţă perfectă. care ţine seama de legea cererii). o altă caracteristică a pieţei cu concurenţă monopolistică este şi prezenţa unei concurenţe ce nu se bazează pe preţ . Fiecare firmă are “monopolul” asupra propriei versiuni de produs. mărci. atât în mărimi absolute cât şi relative. Firmele iau decizii pe baza propriei cereri şi a propriului cost şi nu iau în considerare interdependenţa între propriile decizii şi cele ale altor firme. 2. Ca şi în cazul concurenţei perfecte.  Pe lângă concurenţa bazată pe preţ (o firmă într-o astfel de piaţă are o curbă a cererii descrescătoare. în piaţa cu concurenţă monopolistică există un număr suficient de mare de firme. Acesta este elementul cheie ce diferenţiază structura de piaţă a concurenţei monopolistice de cea a oligopolului.

firmele în condiţiile concurenţei monopolistice oferă produse diferenţiate.rivalitatea se bazează şi pe performanţele produselor. atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Monopolul Monopolul este o structură de piaţă caracterizată de o firmă ce realizează un produs diferenţiat într-o piaţă cu bariere de intrare semnificative. 2. curba cererii pieţei este identică cu cea a monopolului . Monopolul poate stabili fie preţul. dar acest lucru nu înseamnă că va fi şi capabil să vândă cât vrea (la preţul stabilit). Deoarece există un singur producător pe piaţă. calitatea lor. ea va avea o poziţie de monopol. serviciile oferite alături de produse.2. iar intrarea şi ieşirea de pe piaţă sunt libere. Deţinerea unui patent sau a unui copyright împiedică alte firme să producă acelaşi produs. Aceste restricţii conţin partea de concurenţă a teoriei. În absenţa oricărei reglementări. De ce nu are monopolul competitori? De unde vine puterea de piaţă a monopolului? Există diverse surse de putere de naturi diferite: tehnologice. guvernele oferă patente inovaţiilor tehnologice. monopolul este liber să stabilească orice preţ. Aşa cum structurile de piaţă cu concurenţă perfectă sunt rare. O firmă într-o piaţă cu concurenţă monopolistică va încerca să producă un nivel al producţiei. Deci. dar nu pe amândouă. monopolul nu are o putere nelimitată.  inexistenţa competitorilor în piaţa relevantă. Cu cât mai depărtate sunt substitutele. Aceasta este partea monopolistică a teoriei. Condiţia de maximizare a profitului este: venitul marginal este egal cu costul marginal (Vm = Cm). Restricţia pe termen lung se leagă de intrarea liberă pe piaţă. de exemplu. curba cererii unui monopolist va avea o pantă negativă accentuată (mai accentuată ca în cazul concurenţei monopolistice). pentru care profitul să fie maxim. Deci. diferă de concurenţa perfectă într-un aspect foarte important: în timp ce firmele în condiţiile concurenţei perfecte vând produse omogene şi preiau preţul pieţei. Această situaţie este opusă concurenţei perfecte unde curba cererii unei firme este perfect elastică. cu atât mai aproape este piaţa de monopolul pur. şi pieţele cu monopol pur sunt rare. Deoarece nu există substitute apropiate. Ei cumpără mai mult cu cât preţul este mai mic.  Controlul resurselor critice. Totuşi. sociale. Este o barieră legală pentru un număr de ani. economice.  bariere de intrare semnificative. Monopolul este extrema opusă concurenţei perfecte. legale. O firmă ce controlează una sau mai multe resurse necesare procesului de producţie prezintă un avantaj natural ce o pune în situaţia de monopol. această structură de piaţă este similară concurenţei perfecte prin aceea că există multe firme. Monopolul este deci restricţionat de consumatori să aleagă doar acele perechi preţ – cantitate ce se găsesc pe curba cererii. prin ce se caracterizează monopolul? Caracteristicile sunt:  o firmă producătoare a unui produs specific. Consumatorii decid cât cumpără.  Licenţă sau franchiză. Acestea creează bariere de intrare ce opresc alte firme să pătrundă pe piaţă. Fiecare firmă poate creşte preţul fără a pierde din clienţi (chiar şi în situaţia în care firmele concurente nu modifică preţul). Pentru a încuraja cercetarea. Q * . condiţiile de vânzare. fie cantitatea. promovarea. Totuşi. . politice. Dacă o firmă obţine o licenţă sau o franchiză pentru a fi unicul producător pentru o anumită arie. Dintre principalele surse de putere precizăm câteva:  Patent sau copyright. puterea de monopol a fiecărei firme este sever restricţionată. Diferenţierea produselor determină şi este în acelaşi timp accentuată de publicitate şi mărci de produs şi oferă fiecărei firme o anumită putere de monopol asupra produsului propriu. timp în care firma poate avea statut de monopol. Faptul că firma este singura furnizoare a produsului îi conferă o putere mai mare pe piaţă decât într-o situaţie competitivă.  inexistenţa unor substitute apropiate (coeficientul de elasticitate încrucişată este redus). Restricţia pe termen scurt provine din existenţa produselor similare vândute de competiţie (ceea ce este echivalent cu o curbă a cererii foarte elastică). Toate bunurile şi serviciile au substitute mai mult sau mai puţin apropiate. Totuşi.

De exemplu. Diferenţierea poate fi rezultatul unor extinse campanii publicitare. prin urmare. oferind drepturi exclusive monopolului pentru o anumită regiune. unde eficienţa este maximă). nevoia de capitaluri foarte mari reprezintă o barieră de intrare în industria aluminiului unde construirea unei capacităţi minime de producţie se ridică la aproximativ 1.  Bariere la ieşire. realizarea unei producţii eficiente presupune ca firma să producă în acelaşi timp produse diferite. Economii de scop. În cazuri extreme.3. De exemplu. iar concurenţa perfectă este cazul extrem de firmă ce “preia preţul”. guvernul reglementează prin legi activitatea acestora. Cât de mare trebuie să fie o firmă pentru a fi capabilă să beneficieze integral de economiile de scară? Răspunsul depinde de dimensiunile cererii pentru industria respectivă într-o anumită ţară şi de tipul de tehnologie folosit.     2. Putem desprinde câteva concluzii comparând monopolul cu concurenţa perfectă: Preţul de piaţă este mai mare într-o piaţă de tip monopol decât într-o piaţă competitivă. consumatorii sunt într-o situaţie mai bună dacă există o singură firmă producătoare de dimensiuni mari. astfel încât fiecare trebuie să ia în considerare posibilele reacţii ale competitorilor la modificările pe care le face în domeniul preţurilor. cel mai redus preţ pentru consumatori se obţine doar dacă o singură firmă satisface cererea pieţei pentru produsul respectiv. intrarea presupune crearea capacităţii de producţie care poate fi extrem de costisitoare şi greu de susţinut financiar. situaţie în care există un acces mai uşor la pieţele de capital.  Capitaluri iniţiale mari. publicităţii.8 milioane $. costul mai ridicat al capitalului este o barieră de intrare. monopolul este într-o poziţie mai bună decât o firmă în mediu concurenţial şi poate stabili preţul. Există situaţii când cel mai mic cost unitar şi. neavând rivali.  Reglementări.  Avantajul primului venit. Întrucât firmele mici obţin mult mai greu fonduri. În unele industrii. Concurenţa determină firmele să opereze eficient (aproape de minimul curbei costului mediu pe termen lung. . economiile de scop pot duce la crearea puterii de monopol. manifestându-se o loialitate a consumatorului faţă de marca respectivă. Eficienţa input-urilor este mai mică în condiţiile monopolului. Fiind câteva. O firmă este dispusă să intre pe o piaţă numai dacă are posibilitatea să şi iasă de pe piaţă. Oligopolul Oligopolul există atunci când piaţa este dominată de un număr redus de firme mari ce realizează produse omogene sau diferenţiate. Existenţa barierelor la ieşire constituie în fapt bariere de intrare. al căror cost foarte ridicat poate reprezenta o barieră pentru noile firme. dar impunându-i şi o protecţie a consumatorilor. consumatorii crezând în superioritatea produsului oferit de firma monopol. Când există economii de scop. Monopolul este cazul extrem de “creator de preţ”. Fiind singurul vânzător pe piaţă pentru un produs care nu are substitute apropiate. Adesea primul intrat pe piaţă dobândeşte avantaje greu de depăşit de alte firme: acces la resurse de calitate la preţuri preferenţiale. Deşi din punct de vedere tehnic poate fi posibil să existe două. Existenţa unei puternice diferenţieri a produsului poate împiedica noi firme să pătrundă pe piaţă.  Diferenţierea produsului. trei sau mai multe firme. Economiile de scop există atunci când costul total al producerii a două produse în cadrul aceleiaşi firme este mai mic decât în situaţia în care aceste produse ar fi realizate în firme separate. imposibilitatea vânzării sau convertirii capacităţilor de producţie pentru un alt proces tehnologic reprezintă un motiv suficient pentru a evita penetrarea pieţei respective. Economiile de scară. Monopolul are puterea de piaţă să impună preţul. este ineficient din punct de vedere economic să existe mai mult de una. etc. poziţionare aproape de consumatori în vadurile comerciale cele mai atractive. întrucât oligopolul acoperă foarte multe situaţii. Termenul de “câteva” este destul de vag. Dacă existenţa costurilor unitare substanţial mai mari pentru firmele de dimensiuni mici sau medii împiedică intrarea noilor firme. firmele sunt reciproc interdependente. dezvoltării produselor. Atunci când condiţiile favorizează monopolul natural. tot ce se află între monopolul pur şi competiţia monopolistică. Monopoliştii nu sunt în situaţia de a opera sub imperiul eficienţei. Economiile de scop încurajează existenţa unor firme “mari”. Cantităţile ce se oferă sunt mai mici în condiţiile monopolului.

– se realizează în oligopoluri diferenţiate. O altă barieră de intrare o reprezintă necesarul mare de capital ce trebuie investit pentru a intra în unele industrii – costul fabricii şi a echipamentelor este aşa de mare încât descurajează noile intrări. farmaceutică. Fuziunea determină de asemenea putere de piaţă. cele mai vulnerabile fiind înţelegerile tacite. O firmă care este mai mare. patentele servesc drept bariere de intrare. cum ar fi cea a ţigărilor.a. cu obiectivul declarat de a asigura stabilitatea preţului la fluctuaţiile cererii mondiale. cartelurile întîmpină mari dificultăţi de a supravieţui. Când cartelul este stabilit printr-o convenţie internaţională. adică de a-şi mări în mod unilateral producţia. în realitate. el nu e supus dreptului naţional de protecţie a concurenţei. Cu cât numărul de firme e mai redus. electronică. Tendinţa firmelor de a se înţelege a fost observată cu mult timp în urmă. automobile. Ca şi în cazul monopolului ele sunt relevante în a explica acest tip de piaţă. „Dilema prozonierului”). . noua firmă ce rezultă va avea o cotă de piaţă mai mare şi va beneficia de economii de scară substanţiale. crearea oligopolurilor. dimensiunea mare ce rezultă prin fuziune îi dă firmei avantajul de a fi şi „un mare cumpărător” şi poate obţine un preţ mai bun pentru factorii de producţie. atât în termeni absoluţi cât şi relativi. Dar o dată înţelegerea realizată. Dreptul de proprietate sau controlul unor materii prime de bază pot explica modelul oligopolist al unor industrii – exemplul industriei aluminiului (materia primă este bauxita). Pe de altă parte. multe bunuri de larg consum – detergenţi. Întâlnim uneori asemenea carteluri pe pieţele de materii prime. Astfel. Cauza principală a existenţei oligopolurilor o reprezintă barierele de intrare. De asemenea. a modalităţilor de răspuns la cererile de ofertă. fiind menţionată de Adam Smith în Avuţia naţiunilor (1776). în multe industrii progresul tehnic a creat economii de scară. automobilelor. Când pe piaţă există un număr scăzut de firme şi acestea îşi pot coordona deciziile. cu obiectivul precis de a obţine maximul de profit. Multe produse industriale – oţel. În situaţia de duopol (oligopol) firmele resimt o mare tentaţie de a realiza o înţelegere. ele vor resimţi o puternică tentaţie de a trişa (v. de-a lungul timpului. Pe măsură ce tehnologiile au evoluat şi economiile de scară s-au pronunţat. asupra repartizării beneficiilor etc. cum ar fi industria cimentului sau cea aeronautică. rafinării petrolului. industriile oţelului. firmele mai puţin agresive au fost nevoite să cedeze locul unor producători mari. Atunci când trei-patru firme pot atinge nivele ale producţiei care să le asigure costuri minime. asupra producţiei totale şi a împărţirii pieţei între firme. cauciucuri. ciment – sunt în sens fizic standardizate şi sunt produce în condiţii oligopolistice. cupru. ţigaretelor sunt caracterizate printr-un necesar foarte mare de capital. aluminiu. întrucât profiturile pot să crească. economii de scară reduse şi mulţi competitori. fiind imposibil să supravieţuiască în calitate de producători cu costuri mari. De exemplu. cu atât şansele să observăm un cartel cresc. comparativ cu un competitor mai mic. Cartelul acţionează atunci ca un monopolist. Cartelul este un acord (explicit sau tacit) între întreprinderile care operează pe o piaţă cu structură de oligopol. Fenomenul de fuziune a unor firme explică. ş. are o capacitate mai mare de a controla piaţa şi preţul produsului. Prin combinarea a două sau mai multe firme care erau concurente. În alte industrii cum ar fi chimică. de asemenea. firmele pot transfera controlul asupra producţiei în mâinile unei organizaţii special create în acest scop. zinc. În cazul extrem. în unele industrii. vom constata că vor organiza piaţa cu scopul de a-şi spori profiturile. firmele noi care ar intra pe piaţă ar avea o cotă de piaţă mult prea redusă pentru a atinge un nivel similar de eficienţă. alocarea finală fiind opusă în mod flagrant intereselor consumatorilor. Economiile de scară sunt importante într-o serie de industrii. este nevoie de fonduri substanţiale pentru a promova eventual produsele unei noi firme. La început erau tehnologii primitive. ţigări. Din acest motiv. De asemenea. căci coordonarea acţiunilor şi supravegherea reciprocă estei mai uşoară.Firmele dintr-o industrie oligopolistică realizează produse standardizate sau diferenţiate. Cartelurile se pot înţelege asupra preţului de vânzare.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful