(!Text în lucru încă neredactat şi necorectat!

)

1. Semiotică gestuală: corp şi limbaj corporal
1.1. Limbaj corporal sau comunicarea non-verbală se referă la expresii faciale, mişcarea ochilor, aparenţa fizică, mişcări şi gesturi corporale, mesaje tactile, caracteristicile vocale, utilizarea timpului, dinamica spaţială şi diferenţele de gen şi de vârstă care intervin în toate aceste domenii şi implică interpretarea gesturilor, mimicii, posturii, comportamentului etc., descoperirea semnificaţiilor şi sensurilor care fac din toate acestea semne. 1.2. Ideea de limbaj corporal beneficiază de prezumţia pansemiei, iar interpretarea acestor semne de prezumţia polisemiei. Din această perspectivă, corpul devine locul şi instrumentul numeroaselor sisteme de semne: intonaţiile expresive şi semnificante ale vocii, semne gestuale, mimică, atitudini corporale şi comportamentale, semne cosmetice, vestimentare, ale condiţiei sociale, ale regulilor instituţionale, de politeţe, ale etichetei şi atitudinilor, de exprimare a sentimentelor, legate de roluri şi poziţii sociale, semne ale artelor. 1.3. Probleme de principiu ale semiologiei corpului sau semioticii gestuale: 1.1. Sunt unul sau mai multe sisteme semiotice cu un repertoriu finit de semne şi reguli independente de natu ra şi numărul discursurilor - semiotică fără semantică, ca în gesturile ritualizate de politeţe - sau sisteme de semnificare unidimensionale semantică fără semiotică, ca în gesticulaţia expresivă a dansului ? 1.2. Impunerea semnului în procesele de semnificare corporale e consecinţa impunerii prealabile a unui simbolism, limbaj verbal sau discurs normativ ori teoretic asupra corpului, discurs reductor care se sprijină pe o filosofie a corpului? Sau, invers, corpul este cel care reprezintă fundamentul oricărei comunicări, fundalul pe care se edifică şi de la care îşi extrage semnificaţiile însăşi comunicarea verbală? 1.3. În funcţie de răspunsul la această problemă apare întrebarea metodologică (Kristeva): dacă analiza limbajului corporal trebuie să se subordoneze sau nu lingvisticii şi categoriilor şi modelelor sale. 2. Aplicarea modelului comunicării a lui Jakobson – cele 6 instanţe şi funcţii: emiţătorul (destinatorul) şi funcţia expresivă (emotivă); mesajul şi funcţia poetică; receptorul (destinatarul) şi funcţia conativă; contextul şi funcţia referenţială; canalul şi funcţia fatică; codul şi funcţia metalingvistică - este numai didactică pentru că semnificarea corporală nu poate fi redusă la o comunicare de mesaje (cel mai clar caz de distincţie între o semiotică a semnificării şi una a comunicării !) 2.1. Funcţia expresivă: limbajul corporal exprimă direct atitudinea subiectului faţă de ceea ce spune, ascultă, vede sau simte: dă impresia unei emoţii adevărate sau aparente. Jakobson, în schema lui, se mărgineşte în limbajul verbal la interjecţii şi la ceea ce este o gestualitate a vocii – modificarea intonaţiei, înălţimii, timbrului, lungirea unor vocale. În numeroase cazuri, însă, gesturile, mimica sau pantomima se pot substitui total enunţării verbale: spre ex. „da” şi „nu” care provin de la gestica corporală a căutării sânului sau refuzului său şi prin „denaturalizare”, „stilizare” devin simbolice. În alte cazuri, la Freud spre ex., gestualitate involuntară (scoaterea cheii în faţa unei case străine) devine limbajul prin excelenţă al inconştientului. Corpul poate produce chiar semne mai „naturale”, genuine: reacţiile fiziologice la întrebările verbale ale anchetatorului pe care le detectează poligraful (detectorul de minciuni) sau „discursul” bolii, prin care comunică cu medicul (altfel decât inconştientul cu psihiatrul) – Ambroise Paré vorbeşte despre diferitele tipuri de sudori, după

caracteristici şi locuri, iniţiind semiologia medicală. El produce şi utilizează chiar semnele unor mesaje chimice, feromonii, de unde o posibilă semiotică a parfumurilor. Totuşi, corpul nu este semn sau aglomeraţie de semne cum sunt mesajele verbale, ci este mai degrabă traversat de ceea ce s-ar putea numi intenţii semnificante. Ele nu sunt necesarmente coerente sau ierarhizate, conştiente sau voluntare, iar receptorul nu le finalizează necesar, pentru că ele nu sunt prinse într-o intenţie de comunicare a unui mesaj către un receptor. “Limbajul” corporal seamănă cu “comunicarea” animală: păsările şi pisica, ca şi corpul, se exprimă mai degrabă decât comunică. 2.2. Funcţia conativă: corpul semnificant şi gestica sa apar ca un operator de intensificare al efectelor discursului. Retorul Quintilian leagă diferenţele vocii cu jocul gesturilor şi corpului, printr-un sistem de convenienţe şi bun-simţ, cu sensul discursului. Limbajul corporal al emiţătorului (destinatorului) are adesea o acţiune mai directă asupra receptorului (destinatarului) decât discursul verbal. 2.3. Funcţia referenţială: gestul indicării este substituibil pronumelui demonstrativ „acesta” (care, în pura sa funcţie ostensivă, nu are altă funcţie decât de a indica obiectul singular, altfel indicat prin gest!). Tot astfel, gesturile pot suplini mesajul în cazul unei limbi străine pe care n-o cunoaştem. 2.4. Funcţia fatică: adesea cea care deschide canalul acordând permisiunea comunicării este privirea sau mimica, iar uneori gesturile sau chiar strigătele. În plus şi încă mult mai specific, funcţia fatică în comunicarea de tip faţă în faţă este determinată de spaţiul din jurul persoanei. Schimbarea proximităţii, însoţită de câteva alte semne, ne anunţă când conversaţia începe sau ia sfârşit. După E. H. Hall, inventatorul proxemicii, ramură a semioticii care se ocupă cu structurarea semnificantă a spaţiului uman: modalităţile de contact în întâlnirile interpersonale se derulează după 4 intervale de zone diferite. Calitatea generală a interacţiunilor este mai mult sau mai puţin uniformă în interiorul unei zone şi se schimbă la trecerea unei frontiere spaţiale, prag diferit în funcţie de cultură. 2.5. Funcţia metalingvistică e contestată de unii teoreticieni, pentru care nu există meta-gesturi sau meta-atitudini. Totuşi unele gesturi pot fi explicate prin alte gesturi – când nu suntem înţeleşi, spre exemplu, de vorbitorul unei limbi străine pe care n-o cunoaştem – şi în general atitudinile servesc drept meta-cod pentru gesturi – un gest care este agresiv sau obscen poate fi conotat prin atitudinea celui care-l face, drept ironic sau comic. Funcţia metalingvistică rămâne, totuşi, ca o graniţă între limbajul corporal şi limbajul verbal: corpul nu pune niciodată întrebări, doar conştiinţa le pune. Limbajul verbal este singurul care ne permite să punem întrebări. Primatele învaţă limbajul surdo-muţilor, dar ele nu pun întrebări. Funcţia metalingvistică e legată efectiv de întrebare şi este proprie omului. Aici digitalul se diferenţiază net de analogic. 2.6. Funcţia poetică: există numeroase situaţii în care gestul şi corpul devin obiecte care se autosemnifică, adică devin poeme: arta machiajului, parfumurile şi unguentele, pictura corporală (îndeosebi tatuajul) sau dansul (cu gesturile, mişcările, atitudinile şi posturile sale). 2.7. Pe lângă aceste funcţii ce derivă din elementele situaţiei comunicaţionale limbajul corporal mai po ate avea o funcţie simbolică (în ritual) şi lingvistică, de reglare şi de susţinere a limbajului (Există o gradare a susţinerii lingvistice: schimbări de postură pentru paragrafe; de cap sau braţe, pentru schimbarea registrului expresiei; de faţă, ochi, mâini la cuvinte sau fraze.) Prezenţa limbajului verbal are însă ca efect reducerea utilităţii comunicative a gesturilor, mimicii şi comportamentelor ritualizate.

).3. limbajul corporal exprimă atitudinea interpersonală. structurarea interacţiunii (înaintea începerii comunicării propriu-zise.1.  completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale.  prezentarea personalităţii. etc.  accentuarea/moderarea – punerea în evidenţă a mesajelor verbale. rolurile acestora. c. analogicul. Buller şi W. E unită cu vorbirea numai pentru că sunt folosite simultan. formarea impresiei (modul în care sunt percepute persoanele după comportamentul lor nonverbal. este folosit în cooperare şi serveşte de complement în mai multe feluri. Mai degrabă decât să fie un sub-produs alăturat limbajului sau o formă mai primitivă de expresie. identificarea sau proiectarea identităţii sinelui. digitalul. dar ne afişăm cu bijuterii şi haine scumpe). Michael Argyle (1975/1988) ia în considerare patru funcţii:  exprimarea emoţiilor. pentru aceleaşi scopuri. Gestualitatea este separată şi în principiu egală cu limbajul. exprimarea şi managementul emoţiilor. plăcere / neplăcere). El reprezintă în comunicare. amplificarea sau diminuarea celor spuse ( când scandăm sloganuri. indicând firul acţiunii. Judee K. ridicăm braţul şi arătăm pumnul). d. managementul relaţiei de comunicare.  substituirea – înlocuirea mesajelor verbale ( o faţă posomorâtă ne spune că persoana în cauză nu se simte bine). iar modalitatea gestuală este la fel de importantă ca şi cea verbală pentru reprezentarea semnificaţiei. Burgoon. persoanele implicate. e.  contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale (spunem că ne bucurăm atunci când ne întâlnim cu o persoană cunoscută. ceea ce conduce la o mai bună decodificare a lor). dar privim în altă parte atunci când îi întindem mâna. David B. Folosirea gesturilor nu este dependentă de folosirea limbajului. Gill Woodall consideră că funcţiile comunicării nonverbale. Cel m ai adesea limbajul verbal transmite informaţii. Limbajul corporal (numit uneori prin opoziţie imprecisă şi „non-verbal”) este legat de obicei de o situaţie comunicaţională directă (relaţii de tip faţă în faţă).  acompanierea vorbirii.  transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanţă / supunere. serveşte drept ghid implicit pentru desfăşurarea acesteia. Limbaj Corporal: Aspecte Generale 3. Paul Ekman-1965 a identificat cinci funcţii ale comunicării nonverbale şi anume:  repetarea – dublarea comunicării nonverbale. ca feedback pentru a atrage atenţia. funcţie care se referă la modul de codificare şi decodificare a mesajelor. ne văitam că nu avem din ce trăi. dincolo de rolul acesteia în producerea şi procesarea comunicării verbale sunt: a. relaţia. . b. faţă de limbajul verbal care reprezintă conţinutul. formarea primei impresii).

O formă gestuală autonomă ajunge să fie stabilă în raport cu referenţii. în care gesturile sunt făcute să fie semne (ex. în sensul că păstrează trăsăturile care le fac contrastante cu alte gesturi din sistem. prin excelenţă: limbajul surdo -muţilor). . mai ales gesturile cu palmele şi degetele. vorbeşte egal. gesturile sunt numai involuntar comunicative. braţele deschise pentru a primi. pot fi interpretate ca limbaj corporal chiar în lipsa intenţiei comunicative conştiente. Tăcerea e adesea asociată cu gesturi şi mereu cu o postură. mai puţin clare. O atare standardizare formală are loc atunci când referenţii devin şi ei standardizaţi. care intenţionat au calitatea de simboluri sau semne (Ex. În pantomimă. ei au descoperit că pot zâmbi celor pe care îi detestă: mincinoşii machiavelici (M. atitudine. chiar şi "tăcerea" limbajului corporal. Semne corporale: surâsul. coduri care prin combinare dau o anumită structură. Argyle) pot da toate semnele de sinceritate în limbajul corporal şi totuşi să te mintă. 3. în timp ce în gesturile autonome o singură unitate a semnificaţiei este referenţială.2. modelelor şi scopurilor specifice implicate. 3. Pe baza semnalelor şi canalelor de transmitere a lor s-au produs multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale. De fapt. i. h. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de semne.1. cu voce egală.f. . crispată. În cazul expresiilor faciale. În funcţie de intenţionalitate există: . atitudinea de statuie (Clinton..În fine. ceea ce deschide calea ca referenţii gesturilor să devină mai generali şi în consecinţă mai abstracţi. interpretabile sunt comportamentele. standardizate şi devin mai sistematic legate unele de altele. îngenuncherea şi poziţia mâinilor în rugăciune etc. numai o accepţiune figurată: în general. aceste semnale sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului – văz. Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor. influenţa socială.: simbolismul gestual al salutului oriental. indiferent dacă acele trăsături au sau nu au legătură formală cu referentul gesturilor. intenţionalitatea e evidentă. sau cineva care roteşte palma pentru a grăbi vorbitorul). Simboluri: ochii la cer. fără intonaţii. încruntarea frunţii în nemulţumire): faţa este zona privilegiată de exprimare a emoţiilor. Însă oamenii controlează uneori aceste expresii. căci. disculpându-se.. cu mâinile strânse. în cazul gesturilor cu mâinile şi în cazul semnelor cu capul.. chiar şi animalele comunică prin intermediul acestora. gesturile reprezintă întreaga situaţie ca o mică pictură. miros. ochii şi privirea au un rol preponderent ca indice al stării emoţionale. gesturile îşi schimbă caracterul: iau forme stabile. în general simboluri sau indicii făcute cu intenţie comunicativă. Din punctul de vedere al tipologiei semnelor în limbajul corporal avem de a face cu: Indici (poziţia sprâncenelor în mirare.unele gesturi sunt destinate intenţionat comunicării: există un limbaj corporal cu clare intenţii comunicative. g. de aceea poate fi interpretată. chiar dacă participă şi corpul. pipăit. în sens strict. Când nu este folosit limbajul verbal. înşelarea. mesajele sunt evidente. expresive.1.1. managementul conversaţiei. cu faţa rece. Există un limbaj corporal explicit: gesturi clare. experţii diagnostichează tocmai această “tăcere”). . Limbajul corporal are.Există apoi gesturi expresive ce exprimă direct reacţia subiectului într-o situaţie dată. bunăoară. gesturi care. auz. managementul impresiei.

sunt preponderent indici. usage and coding”. limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau neintenţionată a obiectelor în spaţiu în vederea folosirii lor. Pictografele: desenează în aer forma obiectelor despre care se vorbeşte. Ruesch şi W. etc. orientare corporală: faţă în faţă – predispoziţia pentru comunicare. sitemul însuşi reflectă interesul autorilor pentru determinarea emoţiilor pe baza decodificării comportamentelor nonverbale.3. includere-excludere din spaţiul comunicării. accentuează anumite cuvinte pentru a atrage atenţia asupra elementelor esenţiale ale discursului. s-ar fi deosebit probabil la diferitele rase. limbajul semnelor incluzând gesturile. Friesen ia ca unitate de înregistrare mişcările corporale observabile de către o altă persoană fără utilizarea unor echipamente speciale. divergenţe sau diferendele fac persoana să nu privească spre interlocutor. a gândirii. Kinetografele: descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul consideră insuficient să o redea prin cuvinte. emoţii. controlează şi întreţin comunicarea. 3. Kees (1956): a. dobândite de individ în perioada timpurie a vieţii. Friesen propun în 1969 un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentelor nonverbale format din: a) embleme: mişcări care substituie cuvintele şi pot constitui un limbaj de sine stătător. c) Gesturi de reglaj: dirijează. Deictice: indică obiecte. iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze enunţarea în funcţie de reacţiile interlocutorului d) expresii faciale afective: exprimă stările sufleteşti prin care trece emiţătorul. alături – neutralitate. în literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei categorii propusă de J. să nu interacţioneze. congruenţăincongruenţă: participarea conduce la o postură similară cu a interlocutorului. Paul Ekman şi Wallace V. grad de curtoazie. Denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativă decât conotativă. Clasificarea comportamentelor nonverbale propusă de Paul Ekman şi Wallace V. Dacă lucrurile nu ar sta aşa. care însoţesc comunicarea şi o complinesc: Bastoanele: mişcări verticale ale mâinii.1. Ideografele: descriu o mişcare abstractă. b. Ilustratori emblematici: embleme utilizate în prezenţa cuvintelor. De asemenea Darwin aducea în discuţie cazul Laurei Bridgman „care din cauza orbirii şi a . dau receptorului asigurări privind continuitatea contactului.Dintre cele mai vechi clasificări. În studiul: „The repertoire of nonverbal behavior: Categories. origins. locuri. b) ilustratori: mişcări mai puţin arbitrare decât emblemele. numai secundar semnale Mişcări adaptatorii: mişcări ce răspund unor necesităţi umane nu de comunicare şi apar indiferent de prezenţa sau absenţa observatorilor e) po sturi: comunică statutul social relativ. „expresiile sau gesturile convenţionale. întocmai ca şi limbile pe care le vorbesc”. limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite activităţi. căldură sufletească. devenit clasic. Spaţiale: care reproduc cadenţa unei acţiuni. raţionamentului. Au funcţie expresivă şi fatică: relevă atitudinea participanţilor faţă de interacţiune. c. Charles Darwin propune ipoteza conform căreia exprimarea emoţiilor este înnăscută sau instinctivă. atitudine. persoane (indicarea persoanelor poate irita ! şi sunt limitate de regulile de politeţe).

Precursori ideii de comunicarea nonverbală sînt Ch.Hall. Pentru că toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii şi toţi au acelaşi număr de muşchi faciali. nu a putut dobândi vreo expresie prin imitare. filogenetic şi ontogenetic primordială faţă de cea verbală.. majoritatea antropologilor erau convinşi de faptul că gesturile şi emoţiile au fundamente culturale. 3. emoţiile să se exprime în acelaşi mod. M.Knapp.surzeniei. J.4. în unele ţări mediteraneene.R. videoclipurile muzicale). Într-un studiu din 1938. Lucrarea lui Charles Darwin Expression of Emotions in Man and . La început există o primordialitate a gesturilor faţă de limbajul verbal. între anii 1950-1980: R.apare ca forma primă de comunicare şi soclul pe care se elaborează alte forme de comunicare. respectiv homosexual. semn pentru bani în Japonia. E. Zâmbetul ar exprima emoţii diferite la populaţiile din Orient. iar obrajii i s-au îmbujorat”. Paul Ekman a pornit de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoţiilor. Streeck etc. răstoarnă sensurile gestuale: pentru ei gestul de negare cu capul însemnând « da » şi invers. desigur. să fie recunoscute ca atare. adică de la corp la comportament. Interacţiunea corporală .B.: Freud considera ca fiind un gest de afirmare căutarea sânului mamei de către sugar. semn pentru gaura. Supradeterminarea culturală a gesturilor. Culturile merg până la epurarea semnificaţiilor iniţiale ale gesturilor şi la impunerea semnificaţiilor contrare sensurilor gesturilor.T. În 1965. pentru că relaţia e prealabilă conţinutului comunicării. D. Australia. Rosenthall. când Paul Ekman a început să studieze expresiile faciale. avasând ipoteza determinării culturale a lor.Burgoon. Darwin. „Gesturile sunt. făcându-l un semnificant într-un sistem de comunicare şi schimb (publicitatea. Sheldon.L. zâmbetul înseamnă bună dispoziţie. "V" este semnul victoriei în Anglia. Comunicare nonverbală este. refuzul acestuia. după cum observă Robert Muchembled.Buller. M. M. Argyle. Zâmbetul unui japonez poate să semnifice şi acordul cu pedeapsa administrată şi asocierea la indignarea celui care administrază pedeapsa. D. 0 sau "nimic" în Franţa. L. W. Akert. reclama. plăcere sau ironie. Constanzo. totuşi când i s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a râs şi a bătut din palme. Policele în Anglia.Davitz.H.Frank. Semnificaţia gesturilor este dependentă de contextele culturale: gestul "inel cu degetele" este ok în SUA. ca fiind un gest de negare. P. dar. de fapt. Australia. Societatea supune interacţiunea corporală unei codificări riguroase. Noua Zeelandă numai dacă e făcut cu palma spre înafara. întâlnită la bulgari sau turci. spre înăuntru devine insultă.1. Kretschmer. J. iar cercetătorii actuali: D. J. psihologul american Otto Klineberg a contestat deschis teza universalităţii expresiei faciale a emoţiilor. Noua Zeelandă este folosit de autostopişti. R. R.K. Otto Klineberg consideră ca expresiile emoţiilor au o specificitate culturală distinctă. iar ridicat brusc e obscen: în Grecia este folosit doar ca gest obscen. Pe această relaţie primordial corporală. este de aşteptat ca oriunde în lume. societatea vine să-şi construiască sensurile şi semnificaţiile. că sunt învăţate în procesul socializării. fondatori.Ekman. Pentru un european. unei ritualizări care tinde să semiologizeze corpul. etalat înseamnă ok. Archer.copil-mamă . alta reprezentând o abatare de la expresia programată. comparativ cu cele din Occident.K. acesta din urmă fiind transmiţătorul mentalităţilor colective”. E. intermedieri care permit trecerea de la natură la cultură.L. şi invers. Fiecărei emoţii îi corespund câte două expresii faciale: una programată ereditar. Birdwhistell. Efron. Ex.

mişcări rudimentare. tonul şi accentul. Albert Mehrabian (Silent Messages. Body Language care.comparabile morfemelor lingvistice este Ray Birdwhistell în 1952. în şcolile elementare. totuşi este greu de admis în totalitate . constituie primul reper în istoria propriu-zisă a cercetării proceselor comunicării nonverbale. 1872) şi de lingvistul Edward Sapir. 1971) a cercetat eficienţa comunicării cotidiene. unităţi de bază. devenită best-seller. adică este posibilă descrierea ei independent de comportamentul particular al fiecărei persoane. jurnalistul şi scriitorul american Julius Fast publică o lucrare de sinteză a cercetărilor din domeniu. anticipat. cu înţelesul de „studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale”. analizează pentru prima dată limbajul corpului în termeni de kines . kineme ansambluri de kines. Julius Fast aprecia că teoria lui Birdwhistell privind mişcările corpului are meritul principal de a fi relevat că nici un semnal corporal nu are semnificaţie separat de alte semnale şi de context. desigur. iar 55% depinde de expresiile feţei şi mişcările corpului. Teoria lui Ray Birdwhistell se fondează pe asumpţia potrivit căreia comunicarea prin mişcările corpului este sistemică şi învăţată social. culturologic. constatînd că limbajului verbal îi aparţin numai 7%. Adam Kendon defineşte termenul „kinesics” ca „studiul funcţiei de comunicare a mişcărilor corpului în interacţiunile face-to-face”. colegiile şi universităţile din SUA încep să se predea cursuri de comunicare nonverbală. favorizează cunoaşterea de către publicul american a problematicii comunicării nonverbale. În „International Encyclopedia of Communications” (1989). un sistem multicanal emergent din activităţile multisenzoriale influenţabile ale sistemelor vii”. Interesul publicului pentru limbajul corporal (expresivitatea kinesică) datează din anii '70 şi se leagă de numele lui Julius Fast. Unităţi kinezice Echivalenţă lingvistică Kineme Foneme Kinemorfeme Morfene Complex de kinemorfeme Cuvinte Constructii de complexe kinemorfice Propoziţii Echivalenţa lingvistică a unităţilor kinezice Termenul „kinesics”. Fondatorul kinezicii înţelege prin comunicare „procesele dinamice structurate referitoare la conexiunea sistemelor vii. derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează mişcarea. Termenul s-a încetăţenit în vocabularul ştiinţei comunicării. În scurt timp. Deoarece mişcările corpului pot fi studiate la diferite niveluri – fiziologic. în vreme ce restul de 93% este distribuit după cum urmează: 38% depinde de modulaţiile vocii. este o invenţie lingvistică datorată antropologului american Ray Birdwhistell. care l-a utilizat pentru prima oară în „Introduction to Kinesics” (1952) şi apoi în „Kinesics and Context” (1970). Dar chiar dacă această comunicare prin mişcările corpului are un caracter sistemic. de Darwin (The Expression of Emotion in Man and Animals.Animals (1872). În 1970. ca fonemele. micro-kinezică (studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice) şi kinezica socială (studiul constructiilor morfologice în relaţie cu interacţiunile sociale). kinemorfeme . Ray Birdwhistell împarte kinezica în: pre-kinezică (studiul bazelor fiziologice ale mişcărilor corpului). Cel care. psihologic.

dacă le atingem sau nu.L. prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunţate (care uneşte aripa fiecărei nări cu colţul gurii). de la urmărirea proceselor de control ai factorilor de context pentru a nu influienţa comunicarea nonverbală la studierea efectelor produse de acţiunea acestor factori. nu există "chei ale gesturilor". de la studierea unei persoane la analiza persoanelor care interacţionează. iar înţelegerea lor se bazează pe mişcarea de la parte la întreg.ideea de bază a kinezicii. prekinesica . Bodily Communication. buzele. comportamentului funcţionează principiul relaţiei . prin creţurile transversale fine de pe pielea punţii nasului. microkinesica . astfel că inferenţa de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent trebuie să ia în considerare simptomul. muşchii se relaxează. râsul.mişcările expresive ca şi kineme. Buna dispoziţie. De altfel. prin dezvelirea dinţilor anteriori ai maxilarului superior. de la studierea unui comportament izolat la urmărirea concomitentă a mai multor comportamente. Desmond Morris (Manwatching. nu semnul izolat. In schimb. Regulile interpretării limbajului corporal 4. Pentru Argyle şi Ekman limbajul corporal este în mod hotărît un limbaj. 2. Darwin arată că exprimarea expresiilor antrenează numeroase semne. obrajii şi maxilarul inferior se lasă toate în jos prin propria lor greutate. mimicii.semnificaţia şi aspectul cultural. Knapp) este acela că mişcările corporale nu pot fi înţelese decât în funcţie de context şi de secvenţa comunicaţională. Cel care.cât de mult ne apropiem de alte persoane şi în ce condiţii. 1977. 3. iar Michael Argyle (The Psychology of Interpersonal Behaviour. se zice că unei persoane care aude veşti proaste i se lungeşte faţa”. relaţiile interpersonale se formează şi se menţin în temeiul comunicării nonverbale. posturilor. ochii coboară. analizează asemănările dintre animale şi oameni în ceea ce priveşte expresiile şi gesturile şi universalitatea gesturilor umane. încă din 1960. 1997). Toate trăsăturile feţei sunt alungite. kinesica socială . 1973 susţine că dacă schimbul de informaţii are loc prin limbajul verbal. de la măsurarea frecvenţei şi duratei comportamentelor nonverbale la analiza proceselor psihice subiacente acestor comportamente. Principiul general al interpretării lor (M. 2002). zâmbetul se exprimă prin obrajii şi buza superioară mult ridicate. Cercetarea comunicării nonverbale a trecut de la studierea situaţiior noninteractive la studierea interacţiunilor. 4. Paul Ekman s-a interesat de modalitatea în care oamenii citesc mesajele non-verbale de pe faţa semenilor lor. popularizînd aceste cercetări a făcut un best seler din ele este Allan Pease (Body Language. 1990) de la Universitatea Oxford a studiat gesturile . mâhnirea se exprimă prin schimbarea poziţiei sprâncenelor în corelaţie cu alte semne: „faţa devine palidă. capul atârnă pe pieptul contractat. Regulile hermeneutice generale sunt prealabile aplicării regulilor specifice limbajului corporal: gesturile trebuie privite ca răspunzând la o întrebare.1. potrivit căreia comunicarea nonverbală are aceeaşi structură ca şi comunicarea verbală.determinările fiziologice ale mişcărilor. de la studierea doar a interacţiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor nonverbale în comunicarea mediată de noile tehnologii. prin ochii vii şi strălucitori şi prin retragerea colţurilor gurii şi a buzei superioare. În cazul gesturilor. Domeniile de studiu propuse de el sunt: 1. şi Peoplewatching.

Un gest unic .o strângere de mână. mângâierea sau ştergerea buzelor cu degetele etc. ca ale cuvintelor.cuvintele nemijlocit rostite aşa cum ar putea fi consemnate într-un proces verbal. atitudinea teritorială este un răspuns biologic înnăscut la agresivitatea altuia. Acesta a identificat cinci tipuri de distante şi anume:  „distanţa pe fugă” .legate împreună formează un grup de gesturi.modul în care textul ne este dat prin mijloace semiotice (intonaţie.situaţia generală în care are loc o întâlnire. "Interacţiunea" (M. Intonaţia şi gesturile fac mai mult de jumătate din cantitatea de informaţie pe care o obţine pentru a înţelege o situaţie anume. o "propoziţie". Regulile specifice limbajului corporal: . . b) text . c) subtextul . – ar corespunde astfel unui cuvânt. cinematograful. 4.inverse între semioză şi interpretare: cu cât semnificarea este mai slabă. cât şi buna utilizare a propriului limbaj corporal în comunicare. E. o iubită. cineva cu care ne aflăm la începutul relaţiilor . . O înţelegere inconştientă între doi parteneri intervine adesea atunci când în limbajul corporal cei doi au stabilit un contact. fie în amestec .T. gesturi etc. noi privilegiem de îndată ce interpretăm. teatru. etc.1. o comunicare. fie inconştiente. arătând că primele cercetări privind comportamentul animalelor în mediul natural şi în captivitate au fost realizate de etologul eleveţian H.distanţa care îi permite unui animal să scape prin fugă dacă simte apropierea altui animal (10 -500 cm).arată în fiecare caz altfel. Termenul de „proxemică” a fost pentru prima oara folosit de Edward Hall în studiul cu titlul: „Proxemics – the study of man’s spatial relations and boundaries”. Propriu speciilor agresive. O serie de astfel de gesturi – fie intenţionate. Argyle) sau situaţia comunicaţională (diferă perspectiva: acţiune sau comunicare.dacă suntem cu un prieten. unde subliniază că problema spaţiului există şi în lumea animală. când nu ne mai amintim contextul !) Transcrierea nu este suficientă pentru surprinderea aspectelor subtile ale sensului.gesturile trebuie luate în interpretare grupat. Masa.Hediger (1950). .gesturile au totuşi în principal funcţii comportamental-adaptaptative. 5. un coleg. omul e un animal teritorial. concertul . (Uneori şi o înregistrare poate arăta ca un proces verbal. nu izolate unul câte unul cu semnificaţia lor. comunicarea) este alcătuită din: a) context . între introvertit – extravertit. Hall (The Silent Language.). Importanţa primelor impresii este adesea o cunoaştere fulgerătoare bazată pe limbajul corporal. Cunoaşterea limbajului corporal face posibilă atât interpretarea limbajului celorlalţi. Animalele se împart în teritoriale sau non-teritoriale după cum apără sau nu un teritoriu. nu de semnificare. cu atât interpretarea este mai puternică. 1980) numeşte proxemică ansamblul observaţiilor şi teoriilor privind uzajul pe care îl face omul cu spaţiul ca produs cultural.2. .gesturile trebuie interpretate în context. Importanţa spaţiului în limbajul corporal 5. la vârsta şi sexul celor care le fac. Există astfel diferenţe de stiluri comunicative spre ex. urmând succesiunea lor în timp.gesturile se raportează la statutul şi rolul social.

apoi de Hall: e o prelungire teritorială a corpului. mirosul. Katz în 1937. Dacă acest spaţiu este încălcat. după E. vocea este mai ridicată. accesibil numai persoanelor apropiate. tranzacţiile. Apropierea interlocutorilor. iar reacţia faţă de invadarea spaţiului personal este în funcţie de tipul de relaţie pe care o avem cu interlocutorul.  „distanţa de apropiere” pe care animalele o păstrează într-un teritoriu. 5. deşi pierdem detalii ale comportamentului acestuia: expresiile feţei. Hall se dovedesc la o numărare mai atentă cinci) . iar inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanţa socială. I se substituie (E. Roger Lécuyer) termenul de "distanţă interpersonală" . Edward Hall face măsurători ale pragurilor de receptare a vocii. în general avem dificultăţi în a menţine contactul la nivelul ochilor. 5. „distanţa critică” sau „distanţa de atac” – de la care fuga pentru a scăpa de atacatori nu mai este posibilă.  „distanţa personală” sau „distanţa interpersonală” dintre două exemplare din aceeaşi specie. 1969. văzul şi auzul au cea mai mare importanţă. lucru sesizabil prin mişcări excesive la nivelul corpului. de inel sau de cochilie. iubitei sau iubitului. Este un spaţiu de protecţie pentru individ. sensibilatatea termică şi elementul vizual. ne simţim inconfortabil. Sommer. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menţine un nivel optim al comunicării. Goffman. La acest nivel suntem destul de aproape pentru a urmări acţiunile interlocutorului. respiraţia celuilalt şi. contactul cutanat. ca un fel de bulă.5 -3 m) este distanţa în care pierdem detaliile privind interlocutorul. partenerului. defineşte limita contactului fizic cu ceilalţi. Scott constată diferenţe în funcţie de culturi. Topologia spaţiului personal în limbajul corporal (cele patru distanţe.  „distanţa socială” pe care un individ o menţine faţă de ceilalţi membri ai grupului.  „distanţa personală” (50 -75 cm) în care indivizii îsi pot atinge mâinile. acceptarea acestora în zona distanţei intime exprimă o apropiere psihologică. delimitând patru distanţe interumane:  „distanţa intimă” (40-50 cm) în care poţi simţi prezenţa celuilalt. În cazul acestei distanţe se operează olfacţia. Ea rezultă din confruntarea tendinţelor de „a fi împreună” şi de „a fi singur”. respiraţia. senzaţiile tactile fiind practic eliminate. La acest nivel nu putem detecta căldura.2. Pe baza studiului distanţelor la animale.A. Este distanţa la care se desfăşoară cele mai multe interacţiuni individuale obişnuite. Hall şi apoi unul din discipoli. J.  „distanţa publică” (3-6 m) este distanţa la care individul este protejat şi poate deveni defensiv dacă este atacat. Dispunerea mobilierului ţine seama de respectarea acestei distanţe. popularizat de R.care este variabilă în funcţie de situaţia interacţiunii. iar Michael Argyle descrie diferite culturi şi locuri în funcţie de utilizarea culturală a spaţiului. direcţia privirii etc. propriilor copii. Termenul de "spaţiu personal" este însă inventat de D.3. afacerile cu caracter formal.  „distanţa socială” (1. În acest caz.

între ei.peste 360 cm: spaţiul public. între ele. adică compensator. stânga .între 45 şi 122 cm: spaţiul personal. median: spaţiul simbolic al umanităţii. Michael Argyle şi Janet Dean au formulat în 1965 pentru unele tipuri de interacţiuni în comunicarea nonverbală „teoria echilibrului”: dacă o persoană ridică nivelul de apropiere. În schimb după „modelul stimulării” (M.6. prin zâmbet şi prin alte semnale verbale şi nonverbale şi nivelul de apropiere se stabileşte de către ambii interlocutori. Dinamica spaţiului personal în limbajul corporal: 5.L.6. spaţiul în care se acceptă îndrăgostiţii. poate. Sentimentele reciproce constituie factorul decisiv în stabilirea distanţei: ex.Patterson. cu cât un partener e mai aproape de tine. 1976). bărbaţii stau mai depărtaţi. . . cealaltă persoană tinde cu aceeaşi forţă să restabilească echilibrul.dreapta. Proximitatea afectivă scurtează distanţa dintre parteneri. Drept ghid pentru dimensiunile simbolice ale gesturilor putem folosi spaţiul sacru atît de bine prezentat în cele 7 (3+4) dimensiunile lui de Mircea Eliade: sus: spaţiul simbolic al divinităţilor celeste. copiii stau mai apropiaţi. „Legea proxemicii” formulată sintetic de Edward ne spune că „dintre toate lucrurile egale într-un anumit fel. 5. sensibilitatea termică şi olfactivă. în cel de-al doilea.. intervin auzul. rudele apropiate. .între 122 şi 360 cm: spaţiul social.6.1. distanţa de adresare faţă de un grup mare de oameni. chiar prealabilă. care introduce dimensiunea culturală a determinării gesturilor. cele care sunt mai aproape de individ sunt mai importante decât cele îndepărtate”. Elementul dinamic al comportamentului de comunicare este ajustarea intimităţii situaţiei la intimitatea relaţiei. importanţa contactului vizual scade. 5. Dacă nu apare nicio schimbare a nivelului de implicare. apoi distanţa creşte cu vârsta şi începe să scadă din nou după 40 de ani. distanţa pe care o păstrăm faţă de necunoscuţi. prin sporirea frecvenţei contactului vizual. distanţa pe care o păstrăm faţă de ceilalţi la întâlniri prieteneşti şi ceremonii oficiale. sau cum se .4.2.între 15 şi 45 cm: spaţiul intim. schimbarea este. O suită de semnale semnifică partenerului tipul de relaţie pe care vrei s-o stabileşti cu el: te apropii mai mult de cineva care are ochii închişi decât dacă are ochii deschişi. decât femeile. O distanţă mai mică permite intrarea în funcţie a mai multor canale de transmitere/receptare a mesajelor: în afara canalului vizual. este ordonarea simbolică a spaţiului. în faţă . adică reciproc. Conotaţiile gesturilor se stabilesc în primul rând în funcţie de aceste dimensiuni spaţiale simbolice: astfel oamenii sunt mai influenţaţi de ordinele date de un difuzor montat sus decât de un difuzor montat jos. când doi se îmbrăţişează prieteneşte şi între şoldurile lor nu rămâne distanţa de 15 cm. al demonilor. la fel conformitatea de opinii. . Dar pentru o mai bună reperare a gesturilor foarte importantă şi. manifestat prin micşorarea distanţei. 5. fie în sens negativ. dacă o persoană îţi schimbă nivelul de implicare. între ei. cum aşează profesorul. pe când cel olfactiv şi tactil cresc. jos: spaţiul simbolic al zeilor subterani. mărind distanţa şi evitând privirea celuilalt. prietenii. schimbarea este. În cazul proximităţii. înseamnă că între cei doi există o legătură erotică).în spate. cealaltă persoană este stimulată fie în sens pozitiv. înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost nesemnificativă în respectiva relaţie. În primul caz. elevii. simţul tactil.(sub 15 cm: zona contactului fizic.. iniţiativa atingerii sau apropierii aparţine superiorului. îl priveşti mai puţin. decît adulţii.

m.Inc 1977. amuzamentul. De asemenea factorii contextuali generează tendinţe de mărire sau de micşorare a distanţei faţă de interlocutor.6. ziar. E. munca o creşte. sporeşte astfel şi imaginea de sine). când vorbim despre probleme personale sau împărtăşim secrete. ne îndreptăm excesiv atenţia asupra a altceva . 45-46) Experiment filmat: . Ele depind de tipul de comunitate umană teritorială la care aparţine subiectul . sau în lift: nu vorbim. Astfel.6. o parte din furie e produsul aglutinării şi restrângerii spaţiului personal. la rândul lui americanul se îndepărtează din nou ş. cum facem şi noi când. occidentalii îi consideră pe japonezi băgăreţi. arborăm o expresie neutră. menţinem o distanţă mai redusă decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter general sau când avem discuţii formale. Indicaţie: Păstraţi distanţa cuvenită pentru a nu-i agresa pe ceilalţi.peisaj. La încălcarea teritoriului maimuţele procedează ca noi: aduc ofrande . and Nonverbal Communication.T. (Exemplu: în mijloacele de transport în comun. ca şi a-i ţine departe spaţial serveşte la menţinerea poziţiilor ierarhiei. mergând în vizită.sat sau oraş. În plus. încălcăm teritoriul gazdei.3. Body politics.) Scăderea constrânsă a distanţei. Este ceea ce s-a numit.6. Sex. evităm privirea celorlalţi. datorită filmării acestui comportament pe holurile ONU. unele tehnici sentimental-erotic-apetitive folosesc această consecinţă etc. Partenerul arab. London. 5. oraş mic sau oraş mare . numerele ce indică etajul.) Există gesturi tipice de marcare a spaţiului (teritoriului) sau proprietăţii (prin punerea mâinii sau a piciorului). La demonstraţii.a. Autoturismele.şi de tipul de cultură. Power. Prentice-Hall.4. la fel. Cu cât spaţiul fizic în care ne aflăm este mai larg cu atât tindem să micşorăm distanţa interpersonală. pentru un arab poate însemna distanţare”. care simte că nu poate comunica peste „prăpastia” astfel creată se apropie din nou.fructe. Henley.6. Distanţele sunt. deci. „valsul ONU”: pentru a putea vorbi. partenerul arab se apropie de cel american.Hall (1963): „Ceea ce pentru un american înseamnă apropiere.d. goală emoţional. zgomotul scade distanţa.5. Consecinţe: Scăderea constrânsă a distanţei are ca efect semnificarea distanţei prin alte mijloace. p.aşează studenţii într-o sală de curs. Timpul în limbajul corporal: interpretabil prin simetrie cu spaţiul: a-i face pe oameni să aştepte. relative. poliţia dispersează mulţimile pentru a le potoli. 5. 5. subiectul în jurul căruia se desfăşoară interacţiunea poate genera variaţii ale spaţiului de interacţiune. (Exemplu: foarte vizibilă diferenţa între Occident şi Orient: japonezii îi consideră pe occidentali trufaşi. avioanele. Spaţiul în care se conversează va fi mai mare într-un apartament decât pe stradă şi va fi mai mic într-o încăpere spaţioasă decât într-una îngustă. Schwarz: „distribuţia timpului de aşteptare coincide cu distribuţia puterii” (Nancy M. Intimitatea contextului creşte distanţa dintre parteneri (teoria echilibrului). flori. relaţiile ierarhice (după o expresie verbală: “cineva îţi este sau nu apropiat”!) Menţinem o distanţă mai mică dacă suntem lăudaţi decât atunci când suntem criticaţi. masa etc. Distanţa poate scădea pe măsura cunoaşterii şi acceptării. Feriţi-vă să le încălcaţi teritoriul sau să le ocupaţi spaţiul (scaunul. În ritualul aşteptării dispreţul pentru spaţiul cuiva devine dispreţ pentru timpul cuiva. Micşorarea distanţei faţă de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate.6. 5. aglomerate. care se îndepărtează cu un pas. intruziunea în spaţiul intim ne reduce autonomia conştiinţei: stilul interogatoriilor poliţiste în unele filme americane.) personal. bărcile pe care le conducem ne extind totodată spaţiul personal până la respectivele dimensiuni. carte.

într-un limbaj foarte concret. umeri-braţe: gemeni. ca limbaj corporal cu semnificaţii caracteristice. a apuca. tălpi: peşti. cuvintele erau cele care. în plan vertical. faptul că. dar şi blocare. Schema simbolismului astrologic este următoarea: creştetul capului – berbec. apărare. zona organelor sexuale: scorpion. diferit de comportament şi posturi şi alături de mimică.Timpul între bătaie în uşă şi intrare şi timpul între bătaie şi răspuns sunt corelate cu status-ul 6. aflată astăzi la muzeul Condé. a apuca. degajându-se de comportament. piept superior: rac. 6. lipsit de abstracţiuni.2. Gesturile. posturi şi mimică. n-am nimic de ascuns. mijloc: fecioară. ori palma întreagă făcută cupă şi ascunsă la spate . ochi şi sprâncene . Fraţii Limbourg. în general. Descrierea limbajului corporal 6.podul palmei. Palma deschisă în văzul celorlalţi. asupra simbolismului lor. limbajul uman prim a fost cel al gesturilor care. XV. ascundere. în jos: semn negativ: instrument de lucru. care descriu gesturile şi le conferă pentru noi un sens (în cele ce urmează voi exemplifica la paragrafele respective). raportate la discursul verbal pe care îl susţin sau îl pot contrazice. sunt specifice omului. inferior leu. cu semnificaţia: iată. prin mimică. . au ceva de ascuns. într-o miniatură din sec. Semnificaţia gesturilor se împărtăşeşte din acest simbolism.1. copilul care-şi ascunde palmele .2. înfăţişează o sinteză a teoriei microcosmosului care oglindeşte macrocosmosul: omul devine o hartă celestă – fiecărui semn zodiacal îi corespunde o parte a corpului. o parte din aceste semne gestuale nu au alt rol decât acela de a susţine vorbirea şi trebuie.1. pulpe: vărsător. Palmele în sus: a da. indiferente oarecum la context.în intenţie comunicativă cele mai evidente şi importante sunt gesturile făcute cu palmele şi degetele 6. 6. în Les très riches Heurres du Duc de Berry. etalare. Tipologia gesturilor în limbajul corporal este în funcţie de partea corpului care realizează gestul respectiv.2. indicând în acest caz ceea ce autorul lor gândeşte.putem constitui emblematic diferite mimici expresie numai din gură. domina. gâtul: taur. din Chantilly. descriau pur şi simplu gesturile. înainte de a trimite la semnificaţia gesturilor. ca şi din corelaţia cu limbajul. pe linia lui cea mai generală. Gesturi făcute cu palmele şi degetele. cu atât gesturile au un mai net caracter de limbaj corporal. în primul rând expresivă . Cu cât partea respectivă este mai voluntar şi diferenţiat mobilă. la începuturile hominizării.când vorbeşte sau soţul care în faţa soţiei procedează la fel. ipotetic. la originea limbajului verbal. deveneau tot mai mult semne şi că. Căuşul palmei înăuntru: reţinere.1. în cea mai mare măsură un caracter de limbaj – în sensul în care vorbim despre un limbaj al surdomuţilor – pentru că anumite gesturi îşi au semnificaţiile lor. ca la jurământul din sălile de judecată: onestitate şi francheţe. acolo unde acestea nu puteau fi folosite. cel puţin în egală măsură. Aşa cum faţa este. dar nu spune. paralele: neutru. a oferi (comunicare). Ele au. coapse: săgetător. burtă: balanţă.1. genunchi: capricorn. Ne putem însă imagina. a reţine. Vom atrage atenţia în continuare. Gesturi făcute cu palmele Căuşul palmei în afară: oferire. alchimic şi astrologic al corpului. Există însă şi un simbolism religios. Actualmente. Resturile unei atare situaţii se regăsesc astăzi în formule de limbaj foarte sugestive şi concrete. Invers. a ţine obiecte. cu discursul verbal.

Femeile agresive sau dominante au preluat gestul. supusă. iar policele: semnul masculinităţii. cel mijlociu: afirmarea personalităţii. gest feminin. Gesturi făcute cu degetele. 6. Invers. umăr indică un plus de sentiment în creştere gradată pe măsura pătrunderii în spaţiul intim al celuilalt. Semnificaţiile se aplică direct la strângerile de mână. capul ridicat indică o decizie pozitivă certă. a priorităţii. Editura Artemis. linişte. Buc. Strângerea de mână tip manşon. brutală. vrea să însemne profunzime a sentimentelor. Coiful + mişcarea degetelor: mişcări rotative cu policele în coif – gest pozitiv. paralelă = fraternitate. fie aparţine unei culturi de tip urban (oraş mare) sau se simte în siguranţă în spaţiul său personal. anticipate de gesturi pozitive: palme deschise. Dar este o strângere de mână răspândită printre politicieni şi numai mimează sinceritatea. Însoţit de cap înclinat pe spate: suficienţă. picioare încrucişate. La copii: slabă energie: la adulţi: ratarea unei decizii dificile.Degetul arătător reprezintă voinţa. gest răspândit mai ales printre cei îmbrăcaţi elegant. 1-3. cuţitul. sinceritate. ca o menghină = individ agresiv. egalitate. ascultare. moale. gestul "superiorului" ierarhic sau. antebraţ. braţ. Degetul arătător uşor îndoit: ţinta nu este de cucerit. Braţul este rigid când celălalt vrea să te ţină la distanţă. iniţiativa. aplecarea trupului înainte. 1994. reacţie la stimul frustrant. atitudine de siguranţă. Ridicat. Strângerile de mână mai pot fi de tipul: "peşte mort". Ridicat: OK. divinaţie (ezoteric). moale. puteri oculte. doar se . energia.. Oricare din cele două gesturi anticipate de: braţe împletite. stăpânire de sine. al bărbatului curtenitor în prezenţa unei posibile partenere. reprezintă forţa de dominare. care în funcţie de poziţia palmelor este: dominantă. dedesubt = supunere. dacă îl mişcăm şi îl curbăm devine semnalul unei direcţii: ordin. nemişcat: atenţie.2. când te trage spre el. plăcere. egalitară. în interiorul spaţiului personal: fie vrea să te apropie. policele. vol. în general. simbolizează arma. Frecarea palmelor: aşteptare / anticipare pozitivă. cot. Degetele sunt încă mai diferenţiat şi puternic mobile atât în sensul intenţiilor de comunicare. cu ambele mâini. "Mâini în triunghi" (coif) în sus: încredere în forţele proprii. inelarul: sexualitate. aroganţă. Trecerea de la mână la încheietură. afectuozitate. Sau. Îndepărtat de restul degetelor: relaxare. Simbolism (după: Jean Chevalier. dar dominator. al şefului faţă de subordonaţi. agresivitate şi orgoliu. .Degetul mare (gros). menţionat în continuare prin sigla DS): Degetul arătător: judecată. "Mâini în triunghi" (coif) în jos: subordonare. Alain Gheerbrant. bastonul. Dicţionar de simboluri. fie te desconsideră (cel mai adesea). se încearcă mascarea senzaţiei de superioritate (uneori însoţit şi de balans pe tălpi pentru a părea mai înalt). gest masculin. . În cazul în care ţi se întinde numai vârful degetelor = fie individul nu are suficientă încredere în sine.2.Poziţiile palmei semnifică: deasupra = dominare. echilibru. Ascuns: activitate momentan suprimată din motive pe care voinţa nu doreşte să le exteriorizeze. fără viaţă = individ fără caracter. adică flască. voinţa: Etalarea degetului gros (police): manifestare a superiorităţii. chemare fermă. cel mic: dorinţe ascunse.1.. cât şi al celor expresive. În funcţie de gruparea gesturilor: semn pozitiv al şefului în prezenţa subalternilor. dubios. privire spre altundeva decât spre interlocutor indică o decizie negativă certă. În ameninţare. Dacă mâinile sunt ţinute în buzunarul din spate. hotărâre. simbolizează o „săgeată”.

Degetul mijlociu este cel mai lung şi mai puternic: simbolizează mândria.Degetul mic simbolizează relaţiile cu ceilalţi. putere. Gesturi ale mâinii şi braţului Simbolism (după DS): Braţul – forţă. . autoritate. Când una din palme apucă încheietura mâinii. 6. supunere. stabilitate. muncă. putere. chemare la clemenţă. conştiinţa de sine. pentru că este uşor îndepărtat de restul palmei şi pentru că este oarecum exterior. masculină. însoţită de capul înălţat. îndepărtat uneori până la a atinge partenerul: deschidere spre relaţie. Palma orientată în jos: gest patriarhal. de altă parte: stare de conflict interior. de dominare. cu toată universalitatea diferenţei impusă de triumful Occidentului. . Indiferenţa pasivă – între degetul mijlociu (afinitatea) mai lung şi degetul mic (relaţiile cu ceilalţi). palma în sus: forţa gestului este atenuată. dominare. aşteptare. Mâna: activitate.Mâinile prinse între picioare . se substituie negaţiei cu capul. trecerea mâinii prin păr – sunt tot gesturi de împăunare. Pendulat.Inelarul este degetul vieţii spirituale. autoetalare erotică dacă. . E degetul afinităţii: dacă indicăm cu el înseamnă că avem faţă de imaginea respectivă o deosebită afinitate. distribuire.Diferenţa dintre dreapta şi stânga e un simbolism impus corpului şi diferit în funcţie de culturi. folosit în ţările latine. directorul şcolii în curte). fidelitate. Ridicarea palmei pe braţ indică o creştere a frustrării şi furiei. . aranjarea părului. În situaţii de conflict: predare. în plus.năzuieşte la ea. relaţiile externe.Apucarea unei mâini cu cealaltă. deschiderea sufletului către binefacerile dumnezeieşti. sau încercare de ascundere a nervozităţii („ţin-te bine !”). căutând ceva în jur şi oprindu-se scurt pe chipul persoanei de sex opus. . Stânga: . Simbolism (după DS): Dreapta: favorabilă. îndemânare. ordine. ofiţerii superiori neînarmaţi. uneori cu zâmbet. privirea susţine gestul. . de o parte. forţă. autosatisfacţie. tradiţie. bărbia împinsă înainte este un gest de superioritate şi încredere (familia regală. Gesturi ale mâinii cu părul – jocul cu o şuviţă. .Mâinile în buzunar – îşi poate permite să nu fie amabil. Inele pe acest deget: dorinţa de relaţie şi de acceptare în grupuri închise. avem de-a face cu frustrarea şi stăpânirea de sine (îşi ţine mâna să nu lovească). .Mâinile la spate: reţinere. în raport cu inelarul şi cel mic. ajutor acordat. Răsfirarea degetelor arătător şi mijlociu. Braţele ridicate în liturghia creştină: chemarea harului. dacă ne subliniem cu acest deget declaraţiile pentru a contrazice.Mâinile în şolduri sau mişcări largi: împăunare prin mărirea corpului.frustrare. nu vrea sau nu trebuie să se pună de acord cu vorbitorul. dar dacă apucăm cu degetul mijlociu şi policele obiectul prezintă o importanţă mai mare pentru noi). Semnifică calitatea relaţiei – retras în podul palmei: întreruperea relaţiei. stârnim de regulă stări conflictuale. . Frecarea degetului arătător cu policele înseamnă că cel care face gestul se referă la bani.2. Folosit pentru a apuca grijuliu obiecte fragile (ceea ce poate face şi arătătorul şi policele.2. mână a dreptăţii. ierarhie.

În general. în legătură cu soarele. erotic. în faza orală. teama sau minciuna. . ca şi ochiul. inducerea în eroare. (În corelaţie cu ceea ce se spune uneori: “n-a avut nas pentru”. masculină.2. mâna stângă: relaţia dintre cei care comunică. pe masă: capacitatea şi dorinţa de a stabili un contact (de la închiderea unei bariere până la deschiderea contactului fie pe relaţii – stânga – fie pe conţinut. dar restrâns sau deghizat: mişcări uşoare de frecare a dedesubtului nasului. tu nu auzi. 6. Mâna dreaptă: conţinutul comunicării. incertitudinea. . satanică. ) . incertitudine. se simte stânjenit. Ele pot viza îndoiala. scobirea. cu atât mai mare cu cât mai mult este folosit braţul şi mâna (capul pe masă .Daca cineva îşi prinde nasul cu două degete. când copilul suge tot din nevoia de dragoste şi mângâiere.La nivelul ochilor. stânga e partea onorabilă. Curăţirea nasului ar putea sa însemne dorinţa de a pricepe. cu degetul mare apăsând obrazul . cât şi ascuţirea simţului mirosului. el nu vorbeşte ! . gestul poate apărea ca o mişcare de frecare a acestei zone însoţită de privirea în altă parte.Acoperirea gurii cu mâna. este simbolul clarviziunii.nefastă (sinistră). 6. Dreapta e în raport cu luna.O dovadă de uşoară autopedepsire ar fi faptul de a se trage singur de ureche (reminiscenţă din copilărie). gesturile copiilor se rafinează. reprezintă cerul (yang). Degetul mare de la mână în gură: gest intim. Trasul de guler: încercarea de a se elibera dintr-o situaţie stânjenitoare. fie că a ascultat destul şi ar vrea să vorbească. Dacă se freacă la nas. Precizarea semnificaţiei lor reclamă analiza contextuală. astuparea. perspicacităţii. . Privirea este simbolul revelaţiei. instinctului. Gest de liniştire în copilărie. (Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească şi să ceară auditoriului comentarii la cele spuse de el). “Curăţirea” ochiului apare atunci când literalmente: “nu vezi bine”. Mâinile şi braţele sub masă: nu e pregătit să facă faţă situaţiei.simbolul mafiei (?!): eu nu văd.Scărpinarea gâtului de mai multe ori: inconfort sufletesc. dar mai degrabă intuitiv decât raţional. cu căuşul în jos – neimportant. apa. Împingerea înainte a întregii urechi: semnul fie unei atenţii mai mari când nu-i vine să creadă ceea ce se spune. dreapta este pământul (yin) şi aparţine femeilor. nemulţumirea. sau “a da o nară” în loc de “a arunca o privire”. căutarea progresului. Sunt foarte evidente la copii. la adulţi.Mâna ca suport pentru cap .în acest caz el arată astfel că i se spun neadevăruri. Gesturi cu mâna adusă la faţă. În Japonia: stânga este partea înţelepciunii. dar şi nesiguranţă. afacerea. Pentru fiecare palmă. exagerarea. ceva nu-i miroase bine. jenă. apoi: cu căuşul în sus – important. Cele trei maimuţe . tragerea urechii semnifică intenţia ascultătorului de a nu mai auzi răul. median – neutru.oprirea unei minciuni (literalmente: “a-ţi ţine gura”). riscul. nocturnă. afaceri – dreapta). se oferă cu stânga şi se primeşte cu dreapta.refuzul de a vedea. credinţei.plictiseală maximă).1. elementul bărbătesc. feminină. dezordine. În China: opoziţia nu este absolută. . discernământului. Simbolism (după DS): Ochiul este aproape universal simbolul percepţiei intelectuale. a mâinii drepte sau stângi. mişcarea.indică starea de plictiseală. auzi sau spune lucruri care ne displac sau sunt neadevărate. şi când o face cel care ascultă . Nasul. inovaţia.3.3. Gesturile ducerii mâinii la faţă indică prezenţa unor gânduri negative. Mâna dusă la obraz şi la bărbie . Valabil şi când o face cel care vorbeşte. . revendicarea. Frecarea. Gest similar în semnificaţie. elementul femeiesc.

frecarea frunţii semnalând atitudini mai deschise.3. Frecarea cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice.Încrucişarea obişnuită a braţelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă (pentru a-i desface apărarea putem să-i dăm ceva. faţă în faţă. abandon. cu degetul arătător îndreptat în sus. Mângâierea bărbiei . . expunerea burţii. portofelului. paharului. -Frecarea rădăcinii nasului = ascultarea cu atenţie încordată a produs o oboseală.Mâna pusă pe obraz. Simbolism (după DS): Piciorul: simbol al legăturilor. Încrucişarea mâinilor cu prinderea braţelor reflectă o atitudine negativă dominantă (aşteptarea la dentist. Dacă degetul mare sprijină bărbia. În mediile unde gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a putea fi folosite. O altă versiune este aceea a mâinii care apucă cealaltă mână. critică sau atac. înlesneşte apropierea. pe aeroport. vulnerabile. contactelor. Braţul ca barieră de protecţie S-a observat că braţul este folosit sistematic ca apărare. politicieni. 6.Braţele strânse pe lângă corp: reducerea volumului corporal („a te face mic”). . Încrucişarea mâinilor pe piept cu degetele mari ridicate în sus . care vor să ascundă lipsa de siguranţă sau nervozitatea. pentru a retrăi siguranţa emoţională a situaţiilor când părinţii noştri ne ţineau de mână. -Apucarea gâtului cu o mână sau ambele: senzaţia unui pericol. gest de autorelaxare. Simb olism (după DS): Dezgolirea pieptului: semn de predare. obiectivitate. Piciorul ca bariera de protecţie . Schimbarea frecventă a poziţiei picioarelor: mobilitate psihică. de aceea aducem flori!). -Atingerea propriului corp: dorinţă de protecţie sau mângâiere. 6.4. autoliniştire mai cenzurată. semn de supunere la animale. încredinţarea că eşti aici.nu este intimidat că am remarcat eroarea.. vizibilă mai ales la întruniri.versiunea defensivă de superioritate.ascultătorul ia o decizie. Omul îşi protejează părţile moi. închisă. poşetei. care ne pare mai simpatică sau de maxim interes. invers. Sprijinirea pe piciorul drept (activitate mai intensă a emisferei stângi): analiză critică. nesiguranţă. a apărătorilor-avocaţi).3. Provine de la încercarea de ascundere după ceva: pregătire pentru apărare. spre ex. Pot exista poziţii închise. Sprijinirea pe piciorul stâng (activitate mai intensă a emisferei drepte): receptivi la stabilirea de relaţii. Schimbarea piciorului înseamnă schimbarea dispoziţiei. gest folosit de cei care vorbesc în faţa unei mulţimi. logică. adaptabile. ale discuţiei confidenţiale sau diferite deschideri: triunghi. negative. Lovirea frunţii cu palma . pătrat sau cerc. prezentatori. contraargumente. conduce la încetarea agresiunii. ascultătorul are păreri critice sau negative. Dacă numai unul din braţe este aşezat peste piept. exprimă apreciere pozitivă. Încrucişarea braţelor cu palmele strânse pumn indică atitudinea defensivă ostilă ce precede atacul verbal sau fizic. etc.3.i-am cauzat o "durere de ceafă". lovirea cefei . buchetului de flori. argumente. -Mâna dusă la tâmplă: caută idei. la persoane total necunoscute celorlalţi sau care n-au încredere în forţele proprii.) -Plesnirea capului cu palma: cineva a uitat să facă ceea ce i s-a cerut. brăţării. supunere şi cuminţenie. Direcţia piciorului indică persoana cu care vrem să comunicăm.o scădere a interesului. gestul prim este mascat de prinderea butonului manşetei. ţinând celălalt braţ aşezat pe lângă corp atunci avem o bariera parţială. de la acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de degetul mare . (Dar. curelei ceasului.

caută pe cineva sau încearcă să scape de discuţie. oblic spre dreapta: deschidere pentru stabilirea de noi relaţii. Gest secundar. reducerea atenţiei. Semnale ale ochilor Privirea are o importantă funcţie fatică şi reglează comunicarea (dificultatea de a comunica cu cineva care are ochelari negri). (Gesturi de evaluare pot însoţi aceste poziţii).dreptul peste stângul . întoarcerea feţei într-o parte: pierderea interesului sau acordului.manifestarea unei atitudini nervoase. În fine. directori . este semnul unei atitudini rigide.5.plecat: supunere. aplecat spre stânga – ascultare cu urechea dreaptă: ascultare atentă şi critică. dominant.Aşezarea ambelor mâini cu coatele ridicate la nivelul capului şi cu palmele sprijinind ceafa . predare. care se crede superior altora. rezervate sau defensive.ascultare cu urechea stângă: dorinţa de a realiza contacte. . Erving Goffman a atras atenţia asupra faptului că prin mişcarea ochilor semnalăm recunoaşterea prezenţei celuilalt.înclinat în jos. a nervozităţii sau fricii. sau frig. 6. fără a urmări să intrăm în relaţie cu acesta. Dacă este şi prins cu una sau amândouă mâinile. a unei individualităţi puternice. de la bunăvoinţă până la interes deosebit. Picioarele încrucişate în postura în picioare arată aceeaşi atitudine defensivă între oameni care nu se cunosc între ei. înseamnă reprimarea unei atitudini negative. scuturarea capului: îndepărtarea trăirilor neplăcute. . care nu poate fi interpretat izolat: poate proveni de la statul îndelung pe scaune incomode.3. semnifică retragerea persoanei din conversaţie (poziţia femeilor când îşi manifestă nemulţumirea faţă de soţul sau prietenul lor). . Detensionarea se exprimă prin desfacerea braţelor şi picioarelor. cu diferenţe între femei şi bărbaţi.la contabili. (Sursa: gestul primar şi eficient de protecţie). avocaţi. dar împreună cu încrucişarea braţelor. aplecat spre dreapta .ridicat: atenţie sau aroganţă. Funcţii ale modalităţilor de a privi: . Gesturi ale capului Capul: -ţinut drept .3.6. până la rezemarea pe un picior şi îndreptarea vârfului celuilalt spre cea mai interesantă persoană din grup. . . .poziţia omului cu o atitudine neutră faţă de cele auzite. poziţia cârlig a piciorului este specifică femeilor timide sau fricoase. creşterea sentimentului propriei valori. 6. Piciorul peste genunchi indică o atitudine de competiţie sau dispută. care s-au retras în interiorul lor. “băgarea capului între umeri”: căutarea protecţiei.este un gest de om încrezător.Atitudine defensiv-negativă mai puţin accentuată. semnifică o atitudine negativă sau una de evaluare critică. dacă este menţinut contactul vizual (“a lua pe cineva în coarne”). Un picior peste celălalt .lăsat destins pe spate: relaxare. Încrucişarea gleznelor. dacă este întrerupt contactul vizual (“a-ţi pleca capul”). încăpăţânate. Capul înclinat într-o parte semnifică trezirea interesului faţă de cele auzite.În timpul unei conversaţii dacă o persoană ascultă tăcând sau replicând mecanic în timp ce îşi întoarce capul şi privirea încolo şi încoace. oblic spre stânga: încercarea de a obţine date suplimentare şi dovezi. îndârjire.

albii când ascultă ce spun aceştia. exprimând diferenţele de status social. „Funcţia persuasivă” de sporire a credibilităţii prin menţinerea contactului vizual. 60-70% din timp. Negrii privesc interlocutorii când li se adresează. semnifică solicitarea ajutorului). indicând emoţiile pozitive sau negative. După observaţiile lui Argyle. Şi direcţionarea privirii depinde de tipul de relaţie care se stabileşte între partenerii de discuţie. cât şi în lumea animală (deşi. Simpatia înseamnă alocarea unui timp mai lung de contact vizual. indivizii privesc în sus la sfârşitul unor fraze din cadrul discursului sau la finalul discursului şi privirea înainte la începutul unor fraze lungi. Durata cât privirea noastră o întâlneşte pe a celuilalt este semnificativă . copiii nu sunt încurajaţi să realizeze contacte directe la nivelul ochilor cu profesorii lor sau în interacţiunile cu alţi adulţi. În anumite contexte. de iubire în general. prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate şi furie. Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultă decât atunci când el însuşi vorbeşte. indivizii sunt consideraţi ca fiind mai puternici cu cât raportul vorbit-privit a crescut şi sunt consideraţi mai submisivi cu cât raportul ascultat-privit a crescut. depăşirea timpului indică sentimente puternice. Thailanda sau Japonia au arătat că tinerii. ei sunt percepuţi ca fiind dominanţi. iar în ţările arabe.„Funcţia atenţiei” semnalizează că interlocutorii îşi acordă reciproc atenţie. Cercetările realizate în Nigeria.dacă o privim 2/3. Privirea directă deschide canalul de comunicare sau îl menţine deschis. indiferent de apartenenţa la gen. trecând peste el cu privirea). În schimb arabii utilizează numeroase contacte la nivelul ochilor în relaţiile interpersonale. două persoane se privesc cam 30-60% din timpul petrecut împreună. fiind mai mare dacă partenerii sunt atraşi unul de celălalt sau se află în relaţii de cooperare decât dacă sunt în conflict. În timpul discursurilor mai puţin personale. Mai concret. În unele culturi. a privi interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. în alte contexte este un semn de prietenie. Atunci când indivizii privesc mai mult interlocutorul când vorbesc şi tind să nu aibă acest comportament când ascultă. fie al agresivităţii. „Funcţia de putere”. cu o durată care ar putea fi stânjenitoare pentru indivizii din alte culturi. Privirea „ochi în ochi” este un gest legat de raporturile de ameninţare. este semnul fie al simpatiei. „Funcţia afectivă”. „Funcţia de formare a impresiei” comunicând modul în care individul doreşte să fie perceput. de interes pentru persoana celuilalt. „Funcţia reglatoare” prin care este marcată durata convorbirii. argumente logice. intensitatea privirii este mai ridicată decât în cadrul discuţiilor personale. . iar în ceea ce priveşte direcţia privirii. sau nu-şi acordă deloc atenţie (privesc în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită la el şi nu îl văd. femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai mult decât bărbaţii. dominanţă şi supunere atât la om. sau unilateral. Se recomandă a privi „mărul lui Adam”. Există diferenţe individuale în ceea ce priveşte intensitatea privirii. Porto Rico. femeilor le este interzis să privească în ochi pe bărbaţi. când conţinutul discursului se bazează pe elemente cognitive. uneori. În Japonia. a privi ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect mai ales faţă de persoane cu poziţii sociale superioare.

Timidul evită multă vreme contactul vizual. instabil pentru care există mereu ceva interesant de văzut sau de auzit în altă parte. Este deseori observată la oamenii care doresc să pună distanţă între ei şi interlocutorul sau interlocutorii lor. aceea care se sudează parcă de a ta şi o susţine. nefocalizată pe obiect: suflet împăcat. excitată. o stare de disconfort psihic. ascunderea adevăratelor sentimente. uneori cu coada ochiului sau pe sub sprâncene. Privirea fixă poate fi şi a celui care minte şi care încearcă în acest fel. tendinţa de a poza în “sfânt” sau o nevoie de evadare a visătorului. Tipuri de priviri: privirea cu axele ochilor paralele. ostilitatea. orgoliu. pleacă iar. care se opreşte ici colo. oboseală. cu ochii deschişi şi pleoapele imobile lehamite. privirea fixă: concentrare. antipatie. dispreţ (dacă e urmarea diferenţei de înălţime poate fi evitată prin mărirea distanţei dintre parteneri). trufie. apreciere critică a interlocutorului. de jos în sus: ambivalentă – supunere sau adversitate. dură. nu numai la lumină. directă. adâncit în propriile gânduri. A privi într-o parte înseamnă a-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune. Astfel. Eckard Hess a observat că pupila se dilată şi la emoţie. greu de interceptat. aparţine individului inconstant. cele două persoane aflate în contact procedează la o situaţie de compromis. Plăcerea. spre cer. doar te privesc în ochi”. Privirea fixă.ochi de dormitor. Unele persoane au mari dificultăţi în a-şi privi interlocutorul în ochi. Privirea mobilă. îndreptată spre tine sau în altă parte. Fuga ochilor. aceasta exprimă agresivitatea. iar coborârea lor poate exprima vinovăţie. Pentru a exista un echilibru al apropierii intime. plictiseală. Privirea somnolentă. utopistului. Efectul apropierii fizice este şi mai puternic dacă persoanele sunt de sex opus. atonă. fie prin mărirea distanţei fizice faţă de interlocutor. să te facă să-i înghiţi minciuna cu aerul care spune: „Vezi bine că spun adevărul. cu atât contactul vizual este mai redus. alături de mişcările corporale. evitarea privirii înseamnă punerea la distanţă. dorinţa pot determina creşterea în dimensiune a pupilei până la de patru ori dimensiunea sa normală. cea care hoinăreşte la dreapta şi la stânga. Ea este adesea cea a unei persoane care are ceva de ascuns sau a cuiva care minte. Dacă intimitatea creşte individul va genera reducerea ei până la niveluri normale fie prin redirecţionarea privirii. instabilă. revine la tine. cu ochii deschişi: disponibilitate de comunicare directă şi deschisă. indiferenţă faţă de tema discutată. ostilitate. Evităm privirea din frica unui refuz sau frica de a ne confrunta cu afirmaţiile celuilalt. fixă. . conduce la mărirea pupilelor . Mişcarea ochilor în sus însoţeşte eforul de a ne reaminti ceva. de sus în jos: aroganţă. privirea laterală (observare fără a fi observat). dar şi o ameninţare. determină un anumit echilibru la nivelul proximităţii între două persoane. care mătură câmpul vizual: de la curiozitate până la tristeţe. Pupila dilatată exprimă disponibilitatea emoţională şi afectivă a individului faţă de tot ce îl înconjoară. evitarea comunicării. cea pozitivă. deprimare. privirea care te străpunge. suspicioune. Ochii înlăcrimaţi: spălare simbolică de ceva rău. tensiune nervoasă. privirile au o durată mai mică. Privirea piezişă transmite neîncredere. Starea negativă produce o contractare a pupilelor . cu cât indivizii sunt plasaţi mai aproape unii de ceilalţi. iar privirile acestora sunt întotdeauna scurte. Relatările dureroase sunt făcute fără a-l privi pe interlocutor: de aceea terapeuţii se aşează uneori în afara câmpului vizual. A-l privi în ochi exprimă sinceritate.ochi de şarpe -.Orientarea privirii este strict legată de motivaţia nevoii de afiliere şi.

fie că o amuzi. Privirea scurtă (tipică pentru cei ce vin din direcţii contrare pe un culoar şi se privesc doar pentru a evita ciocnirea): de regulă. redarea a ceva existent Privirea orientată la mijloc: spre dreapta: sunete create. larg deschişi – productivitate spirituală. gând intens colorate emoţional. Privirea de anturaj descrie acelaşi triunghi.Privirea coborîtă este un semn de tensiune. închiderea unui ochi – înţelegere secretă “te cunosc bine. strâns închişi – autoprotecţie. din plictiseală. nu mai trebuie să te privesc cu ambii ochi”. întredeschişi – participare redusă la ceea ce se întâmplă în jur. îi dă voie să vorbească. când îşi priveşte apoi partenerul îl include în dialog. sprâncene uşor ridicate). Semnificaţia privirii cu coada ochiului depinde de poziţia sprâncenelor şi de mişcările gurii: însoţită de o ridicare a sprâncenelor şi de un surâs. ruşine. are un efect puternic perturbator şi e folosită în inducerea hipnozei. în “sufletul lui”. închiderea repetată şi scurtă a pleoapelor: dorinţa de a întrerupe un contact vizual. acoperiţi parţial – şiretenie. “nu merită nici măcar o privire”. Privirea raportată la tipul de procese mentale Privirea orientată în sus: spre dreapta: imagini create. semnifică răutate. înseamnă fie că aceea persoană încearcă să te seducă. imaginare spre stânga: sunete amintite. Zona privirii este foarte importantă: privirea oficială se mişcă deasupra nivelului ochilor. redarea a ceva existent Privirea orientată în jos: spre dreapta: . închidere relaxată a ochilor – abandon. optimism. Când vorbitorul priveşte în sus. Privirea intimă coboară de la ochi spre bărbie. cu colţurile coborâte. situaţia nu e percepută ca reală. îl fixează sau ameninţă pe adversar (“a pune ochii pe cineva”). în zona descrisă de un triunghi pe frunte. între ochi şi piept când stau apropiaţi. fie că i-ai trezit curiozitatea. şi între ochi şi încheietura coapsei când stau mai depărtaţi. poate fi şi o tentativă de a masca adevărul. Totuşi. deschişi – interes normal. sau ostilă. nervozitate. amintire. sprâncenele coboară sau se încruntă. în zona dintre ei şi buze. Gradul de deschidere: holbaţi – “te înghite din priviri”. indiferenţă sau superioritate. privirea dominatoare este privirea lungă: când privim astfel arătăm siguranţă. dacă gura se subţiază într-un rictus rău. dar şi nevinovăţie (folosită pentru a minţi). Privirea laterală poate fi şi ea ambivalentă: curtenitoare (zâmbet. imaginare spre stânga: imagini amintite. construite. egoism. Închiderea ochilor arată că cineva vrea să ne scoată în afara câmpului vizual. dar sub nivelul ochilor. dacă însă deasupra acestei priviri. stânjeneală. animozitate. tendinţă de acaparare sau agresiune – contactul rapid al ochilor produce impresie. crispare. refuz de a vedea. Fixitatea privirii semnalează concentrarea interioară pe o imagine. Formele: de la privirea rigidă până la “a te uita prin cineva”. construite. iar semnificaţia cuvintelor este amplificată. “trec cu vederea. gândeşte cu voce tare. fă ce vrei”. Privirea la baza nasului este percepută cu o privire “prin” interlocutor.

pesimistă. Stingerea ţigării înainte de a fi consumată. redarea a ceva existent 6. evitare . atitudine fermă (spre o persoană de acelaşi sex înfruntare. dacă trimite fumul în jos: în jos: respect. dorinţă de contact). Odată cu trecerea din stadiul de nou născut la cel de copil mic. consumul grăbit al băuturii sau mâncării dorinţa de a pleca mai repede. în plan orizontal: autoritate. Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităţilor copilului. cunoaşte numeroase forme de astfel de gesturi: scoaterea ochelarilor şi introducerea unui braţ de ramă în gură. cel puţin plictis sau nervozitate.7. 6. Degetul care se fereşte să atingă ceaşca de cafea. sta pe gânduri.3. felul cum ţinem o sticlă cu vin – ca o ghioagă. construite.încrezător. înseamnă că încearcă să ascundă ceva. Zonele cutanate cel mai frecvent atinse sunt cele ale mâinilor. ceai = persoană care se crede importantă (importanţa se vădeşte prin grija de a se feri de atingeri impure). fetiţele fiind privilegiate faţă de băieţei. ritmică: nerăbdare. în buzunar. introducerea pipei sau altor obiecte. superioritate. Ţigara ţinută doar cu vârful celor două degete: preţiozitate. că majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus şi că nu există diferenţe în funcţie de sex în ceea ce priveşte zonele de contact cutanat cu părinţii. imaginare spre stânga: a medita. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvenţa cea mai mare este la vârsta de unu-doi ani.nevoie interioară de liniştire. umerilor şi ale feţei. Reacţiile copiilor la atingerile cutanate ale mamei nu sunt uniforme. mai mult sau mai puţin imaginare: dezaprobare ascunsă sau plictiseală faţă de opiniile sau atitudinile cuiva. de temperatură şi stimulii algici (durerea). senzaţii create. în primul rând a degetelor de la mâini şi apoi de la picioare.3. senzaţii amintite. Astfel.8.fire suspicioasă. supunere. Degete sau alte obiecte în gură . sex opus interes. Există copii care resping îmbrăţişarea mamelor. probabil gest studiat. jocul cu obiecte. Culegerea de scame. . impresii. care poate fi atât concentrare. adolescent şi tânăr se instituie tabuuri în legătură cu atingerea corpului. prin piele – ca analizator – receptăm semnale referitoare la diferenţele de presiune. sigur pe el. Se constată că femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbaţii. ascuns. persoană închisă. care este o activitate stresantă. sentimente. neglijent sau expunând-o). braţelor. contactul cutanat dintre mamă şi copilul nou-născut se realizează încă din primele momente de viaţă ale acestuia. apoi de preşcolar. Cercetările au condus la concluzia că femeile agreează mai mult decât bărbaţii contactul cutanat. La fel.încercare inconştientă de a redobândi siguranţa sugarului la pieptul mamei . Decizia.spre dreapta: judecăţi de valoare. Fumătorul care trimite fumul în sus . şcolar. Dacă e cel care vorbeşte. sau vizibil. cât şi atenţie la cel care ascultă. Bătaia în masă. de a părăsi contextul. nu plictiselii). Atingerile: Pielea şi simţul tactil În funcţie de structura anatomo-fiziologică. (Bătăile în masă sunt semn al nerăbdării. Gesturi în relaţie cu obiecte Există situaţii în care obiectele intervin pentru a întregi semnificaţia gesturilor (spre ex. Caută un centru diferit de excitaţie pentru a-l diminua pe cel principal.

de vârstă. excitante. Editura Tehnică. gata să discute sau să se lase sărutată. problemă dificilă. 1999 p. dar fără fineţe. contactul cutanat are o semnificaţie erotică. se exprimă sentimentele lui de prietenie şi de colaborare. sugerarea unor stări sufleteşti se traduce imediat prin expresii ale feţei. deci raportul se realizează la un nivel ierarhic similar. Misticii imploră de la Dumnezeu să le arate faţa: recompensa hărăzită vieţii veşnice. Mimică Simbolism (după DS): Faţa exprimă gândurile şi sentimentele. ca şi orice alt copil atunci când îşi exprimă bucuria. Mimica este aceeaşi şi la copiii nevăzători. obstinaţia. închisă. sau enervare şi furie. tristeţe. perplexitate. “gură legată” sau “tăcere de gheaţă”. Încă de la Aristotel se consideră că: “Dintre toate fiinţele. Neatingerea corpului induce un stigmat: este.Relaţiile interpersonale depind şi de informaţiile cutanate. Buc. degetele se apropie de gură). bazată pe judecata că maladia s-ar putea transmite şi în alt mod decât prin sânge sau spermă. furia. tensionat: pregătită pentru luarea unei poziţii. omul are cea mai bogată mimică”. în cultura islamică este interzisă atingerea corpului femeilor de către persoane străine. de mimică îndeosebi. Atingerile corporale sunt strict reglementate social şi cultural. iniţierea atingerilor cutanate depinde.. O gură asimetrică arată disconfort şi nervozitate. Manifestarea trăirilor este însă controlată prin regulile culturale ale exteriorizării. e ca o grimasă produsă de mişcările de bază (Horst Rückle. opoziţia. frica sau tristeţea ” Din a cincea săptămână. cu buzele strânse: ascetism. o gură ferm închisă evocă refuzul. În acelaşi timp. în afara apartenenţei la gen. S-a observat că iniţierea contactelor cutanate este asimetrică. gata să vorbească. o gu ră întredeschisă exprimă o anume disponibilitate. Poziţie senzuală: buzele relaxate. Mai aproape de noi. trăiri stimulative. prin mimică. În general. „A strâmba din nas”: neplăcere. supărarea.9. bărbaţii atingând mai frecvent femeile decât invers. În spaţiul public. încât nu există unele fără altele. după cum este interzisă şi privirea chipului acestora 6. Limbajul corpului pentru manageri. Persoana de lângă noi este destinsă. de exemplu situaţia persoanelo r infectate cu HIV. mai accentuat. Irenäus Eibl-Eibesfeldt a stabilit prin observaţie: “copii născuţi surzi. În hipnoză. Darwin a dat o fundamentare ştiinţifică studiului mimicii prin constatarea similitudinilor de mimică pentru expresiile fundamentale (bucurie. Umflarea nărilor: reacţie la mirosuri plăcute. Identificarea expresiilor cere atenţie deosebită la detalii. copilul zâmbeşte ca răspuns la mimica mamei.3. de tipul relaţiilor dintre persoane. se angajează mai frecvent decât bărbaţii în atingerea corporală a persoanelor de acelaşi sex. este interesant de urmărit la televizor vizitele şefilor de state. Dimpotrivă. Procesele sufleteşti sunt atât de legate de expresiile corporale. Gura deschisă: netensionat – mirarea. Femeile. neînţelegerea a ceea ce se petrece “gură cască”. De exemplu. muţi şi orbi prezintă aceleaşi forme de manifestare. Importanţa contactului fizic dintre persoane este relevată şi de situaţiile de izolare în cazul unor boli contagioase. Întâmpinarea prieteneşte a acestora se realizează prin atingerea cu palma pe spate de către preşedintele gazdă. iar termenul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna relaţiile intime. cu deosebire cele de vârsta a treia. furie) între oameni şi maimuţe şi identitatea lor la indivizi din rase diferite. de contextul situaţional şi nu în ultimul rând de statutul social. proasta dispoziţie. 23-24 şi 150). uşor întredeschise (eventual. indisponibilitatea şi reprimarea dorinţelor. Gura se deschide . aversiune. Astfel.

Poate exprima dezacordul şi acordul în acelaşi timp. Nervos: prea scurt. înseamnă că i-am trezit admiraţia sau i-am provocat stupoare. 4. de suspiciune. Arătarea ei este. în timp ce buza inferioară atârnă atunci când suntem nemulţumiţi sau ne bosumflăm. aproape albe. simetric. Împreună cu buzele produce o mare parte din mimică. resemnat – răsfrângerea înainte a buzei inferioare. Paul Ekman a catalogat mai multe tipuri de zâmbete: 1. buzee drepte şi lipite – apare şi dispare repede. Limba e scoasă pentru a însoţi gesturi care cer mare concentrare: atingerea dinţilor cu limba e semn d e autoliniştire. Nesincer: strâmb. Zâmbetul strâmb – un colţ al gurii este tras în jos şi celălalt în sus. buza superioară se ridică în semn de dezgust. Furia se manifestă adesea prin strângerea buzelor. 5. 7. 6. Zâmbetul condescendent. zâmbetul relaxat – lipsit de tensiune. Individul care îşi umezeşte constant buzele. Zâmbetul: dacă e artificial. Charles Darwin aprecia că „râsul pare să constituie. se întrerupe brusc. Exprimă o amabilitate forţată.în primul rând expresia bucuriei sau a fericirii”. adesea subţiate sunt semnul unei proaste stări de sănătate fizică sau psihică sau al frustrării. un conflict intern. vom şti că acesta este ofuscat. poate fi vorba de o invitaţie la sărut sau de o strâmbătura de refuz. Zâmbetul „pe sub mustaţă” – buzele tensionate şi lipite.sub efectul surprizei. Poate exprima jena. Zâmbetul care exprimă frica – bu zele sunt trase lateral. fabricat. Este zâmbetul subalternului nevoit să asculte o glumă nepotrivită a şefului. Este afişat la persoanele blazate. să plângă sau să vorbească. adesea este însoţit de înclinarea capului spre dreapta şi/sau ridicarea şi tremuratul umerilor. Zâmbetul dulceag – întinderea şi subţierea buzelor. semn de intimitate sau agresiune. iar dacă rămâne cu gura deschisă. Exprimă voinţă şi reţinere în acelaşi timp. „În timpul râsului. asimetric. de îndoială. preţuirea celuilalt. chinuit – colţurile gurii drepte. semnul e că gura are colţurile trase puţin în jos. Zâmbetul voit. 8. Exprimă bucuria. dragostea. prinde contur încet şi se stinge încet. trădează o atitudine disimulatoare: ori minte ori cel puţin nu spune adevărul. 3. nu ajunge până la ochi. în timp ce buzele palide. în funcţie de context. rotund. iar gura este puţin întredeschisă. prea lung sau se curmă prea brusc. Zâmbetul: sincer este larg. Dacă interlocutorul îşi strânge şi-şi ţuguiază buzele. gura este mai mult sau mai puţin larg . colţurile gurii sunt trase spre urechi. o poate face pentru a se împiedica să râdă. în timp ce tristeţea ni se dezvăluie prin buzele căzute. 2. Zâmbetul depreciativ – colţurile gurii sunt retrase în jos. dar şi dacă este furios sau dacă reflectează intens. dacă e depreciativ. de regulă se mărgineşte la gură. buzele se întind sub acţiunea bucuriei. Atunci când un individ îşi muşcă buzele. Însoţeşte universalul „da”. ironice. Atunci când buzele sunt împinse înainte simultan. Culoarea buzelor şi tonicitatea acestora sunt şi ele relevatoare: buzele roz închis sau roşii dovedesc în general o stare de bine şi o senzualitate pronunţată.

Repetarea continuă a unor trăiri determină apariţia unor amprente mimice. Lăsat pe spate.deschisă. . Cutele orizontale: frică.. Piciorul peste braţul scaunului: lipsă de interes. Braţele şi picioarele încrucişate şi privirea spre lateral. Poziţia perpendiculară cu cealaltă persoană sugerează faptul că puteţi fi întrerupt. sperietură. la fel ca şi o haină veche ce capătă cute rigide. acesta poate fi aşezat în unghiuri foarte diferite. gata să se ridice. interesul se află în direcţia indicată de picioare. eventual uşoară desconsiderare. cu vîrfurile degetelor unite într-un ”coif în sus”: aroganţă. Dacă trunchiul este orientat într-o direcţie iar picioarele în alta. amestec spiritual-sufletesc – cutele verticale (voinţa) nu găsesc soluţia căutată de cele orizontale. ca la cineva gata să se ridice sau mâinile sprijinite de marginea sau braţele scaunului. năpăstuire. Trunchiul: acordul . păstrând urmele gesturilor. iar buza superioară este puţin ridicată”. a celei stângi – neîncredere (relativ la relaţie). Scoaterea pălăriei = micşorarea staturii. spre ex. Orientarea corpului: direcţia interesului. cu picioarele desfăcute. neputinţă. păstrează în gesturi rigide şi amprente ale mimicii urmele rolurilor sociale pe care le-a jucat. aplecaţi. mâna pe genunchi şi privirea înainte arată persoana gata de acţiune. corpul. Piciorul înclinat sub scaun. se aşteaptă ca ceilalţi să-i acorde atenţie. Ocuparea parţială a scaunului: nesiguranţă. înţelegere bruscă. care devin tot mai accentuate odată cu înaintarea în vârstă: când îmbătrâneşte. timiditate. Cutele încreţite: întâlnirea celor două: mâhnire. mirare. cineva care zâmbeşte adesea capătă spre bătrâneţe o faţă mai prietenoasă. gînduri ascunse.10. Cutele ce rezultă din ridicarea sprâncenei drepte – sentiment critic (relativ la conţinut). dar permit o mai mare varietate – în timp ce unul din parteneri este orientat direct spre celălalt. Statul pe scaun: Poziţiile sunt similare. scuzat fiind de lipsa de mobilitate a scaunului (absentă la statul în picioare). Formele mai accentuate sunt cu ambele picioare aduse sub scaun şi ambele mâini pe genunchi. expresiilor noastre vechi şi repetate. În cazul supunerii. Corpul în general şi mai ales faţa seamănă cu hainele noastre vechi. precum şi puţin în sus. cu colţurile mult tradr înapoi. braţele şi picioarele relaxate: încredere şi siguranţă de sine. concentrării – cuta luptătorului. evitînd contactul vizual direct: nesinceritate.înclinare înainte: dezacordul: înclinare înapoi. Curbarea spatelui = micşorarea staturii.3. umerii drepţi. capul în piept: lipsă de încredere în sine. Semnele sociale ale atitudinilor de sumisiune se formează după regula: supunere = micşorare a înălţimii sau a volumului corporal: „a te face mic”. şi mai ales faţa. Posturi Înălţimea corpurilor contează în relaţiile interpersonale ca poziţie de putere sau dominatoare. sprijinindu-se pe coate când vrea să spună ceva: siguranţă de sine. Umerii cocoşaţi. contactul vizual este de asemenea întrerupt: “privirea plecată”. Astfel. 6. Capul drept. Pe frunte se pot observa: Cutele verticale: ale voinţei. Aşezat comod.

în special când însoţesc vorbirea cu tonul ridicat. Comportamentul Chiar şi comportamentul în întregul lui poate fi supus unei investigaţii semiologice. Mişcări: ritmul. jovialitate. tendinţa de a neglija dimensiunea temporalã a activitãţii în favoarea calitãţii. a unei stãri depresive. nervoasă sau plictisită. tendinţa la izolare etc. mici. ritmul – rotunjite. volubilitate. colericului şi. înflãcãrare pentru o idee sau o cauzã. stilul mişcării: amploarea. Gesturile repezi. apatie. el poate fi caracterizat cel puţin ca bogat sau sărac în forme. Ea poate sã denote: stare emoţional-afectivã de tip stenic sau hiperastenic (bunã dispoziţie. rotunjimea. teamã. stãpânire de sine. sigure şi precise denotã calm. veselie. neuropsihicã se exprimã. direcţia mişcării etc. apartenenţa individului la tipul temperamental melancolic. în mãsurã mai micã. sau a unei stãri maladive. aceastã stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emoţionale. grijã pentru amãnunte. dorinţa de afirmare proprie. vãdind totodatã tendinţa de a-i antrena. dar de o precizie mediocrã denotã în general o stare de hiperexcitabilitate . La alte tipuri temperamentale. nivel ridicat de mobilizare energeticã. largi. lipsã de simţ practic (nivel scãzut al inteligenţei practice). de dominare. ne spun dacă executantul lor este o persoană veselă sau tristă. Respiraţie monotonă/expiraţie zgomotoasă: individ fără tonus. se poate spune cã mersul reprezintã unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Din punct de vedere semiologic. ele pot apãrea însã şi la alte tipuri temperamentale. nivel scãzut al mobilizãrii energetice.7. Mişcările de substituire sunt mişcări mai mult sau mai puţin repetate care nu au alt scop decât eliberarea surplusului de energie sau tensiune pentru a reduce frustrarea şi agresiunea. stare de indiferenţã. violente efectuate îndeosebi pe direcţia "înainte". trist. mergând pânã la euforie). ascunse -. exercitarea conştientã a autoritãţii etc Inspiraţia – anemică sau profundă – gradul de angajare într-o activitate. elan. impetuoasã. cuprinzătoare sau colţuroase.care constituie o caracteristicã "naturalã" a temperamentului coleric. Gesturile lente. plictisealã. fie al unei puternice iritaţii. Gesticulaţia bogatã. Gesturile variate ca vitezã. luând forma pedanteriei. încredere în sine. printre altele şi printr-un mers lent. de micã amplitudine (strânse pe lângã corp) pot sã denote: atitudine defensivã. Mersul rapid denotã o mobilitate mare pe plan neuropsihic. Gesturile rapide. timid. tot aşa dupã cum mobilitatea redusã. În general. de a-i câştiga şi pe cei din jur la cauza respectivã etc. de o amplitudine periculoasã pentru cei din jur) este caracteristicã tipului constitu ţional picnic. sanguinicului. ca urmare a oboselii. respectiv caracterul unei manii. lipsã de exerciţiu. prin calificativele "rapid" şi "lent" utilizate aici se înţeleg caracteristicile naturale ale mersului şi nu nivelurile de vitezã ce pot fi . Gesturile rare.6. Comportamentul este suma activităţilor organismului. largã (uneori.3. dar sigure şi precise denotã meticulozitate. "moi". de căutare sau de evitare a contactului. prezenţã de spirit etc. Desigur. de pildã la melancolic. Conotaţii suplimentare poate oferi analiza unor aspecte ale sale. pot denota: stare de iritaţie. Gesturile prompte. Aceastã categorie de însuşiri poate fi întâlnitã mai frecvent la temperamentul flegmatic. înapoia acesteia putând sta cauze diferite: lipsã de interes pentru activitatea respectivã. Mult exagerate. nivel scãzut de mobilizare energeticã. iar dintre tipurile temperamentale. dar sistematic lipsite de precizie denotã totdeauna neîndemânare.

în mod sistematic şi fãrã nici un dubiu. semnificând scãderea amplã a resurselor de energie psiho-fizicã. acest tip de mers se întâlneşte mai frecvent la flegmatic . El indicã. Buna dispoziţie. Astfel. el poate constitui fie expresia. nehotãrât. Iar la persoanele de vârstã înaintatã el constituie o caracteristicã naturalã. fie efectul unei stãri maladive.şi adesea chiar mintalã (în special când este însoţit de vorbire şi gesturi lente. conştiinţa unei stãri de inferioritate . . cu paşi largi. încrederea în sine au drept corespondent mersul rapid. aspecte care apar mai frecvent la constituţiile mai masive). stãrile depresive determinã un mers lent. emo ţiile determinã perturbãri ale mersului.datoritã nepregãtirii.imprimate mersului în mod voluntar (corelaţia se pãstreazã însã pânã la un punct şi. viteza sporitã a mersului corespunde unui tempo psihic mãrit şi invers). când omul este odihnit dupã somnul de noapte. dacã situaţia o cere. se traduce şi prin modificarea amplã a caracteristicilor mersului. la unii indivizi simpla senzaţie cã sunt urmãriţi cu privirea de cãtre cineva este suficientã pentru a le perturba au tomatismul mersului şi a-i face. în special lipsã de încredere în sine datoritã unei emotivitãţi excesive. chiar dacã este determinatã voluntar. amplasarea individului pe poziţii defensive . timid indicã dupã cum se poate deduce chiar din termenii utilizaţi pentru definirea sã. Aceste diferenţe sunt resimţite şi subiectiv atunci când oboseala acumulatã în timpul zilei este mai accentuatã. Dimineaţa. dispunând de însemnate resurse energetice şi care manifestã o deplinã încredere în posibilitãţile sale (cel puţin în legãturã cu atingerea scopului concret pe care îl urmãreşte în momentul respectiv). vioi. Este vorba de categoria de oameni care se spune cã "nu-şi ies din pas. mersul constituie şi un semn al coloraturii afective a trãirilor individului.din motive ce ar urma sã fie clarificate prin alte mijloace. sã se precizeze dacã starea de emotivitate reprezintã o caracteristicã structuralã a individului sau ea este legatã de o anumitã conjuncturã (de exemplu. de pildã. echilibrul emoţional. cu paşi mici. energic. ca urmare a unor stãri maladive. şocurile. De asemenea. suplu şi ferm se întâlneşte la adultul tânãr. În legãturã cu aceasta.în raport cu cerinţele situaţiei date). este util ca prin confruntarea cu alte date. Totodatã. Mersul rapid. de a merge. promptitudinea în decizii şi perseverenţã. mersul este mai vioi şi mai elastic decât în cea de a doua jumãtate a zilei. În sfârşit. cel melancolic întruneşte în mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers. diminuarea resurselor energetice ale organismului. Mersul lent şi greoi (la definirea lui ca atare ţinându-se seama şi de sexul şi vârsta individului) indicã o redusã mobilitate motorie . de asemenea. Acest tip de mers indicã. pot avea ca efect incapacitatea. orice s-ar întâmpla!". mersul exprimã fondul energetic de care dispune individul. în acest ultim caz. comiterii unei greşeli în activitate etc. Dintre tipurile temperamentale. ferm. optimismul. . Chiar în vorbirea curentã se întrebuinţeazã expresia "mers abãtut". sãnãtos. în vreme ce tristeţea. sã se împiedice. chiar atunci când astfel de modificãri ar fi obiectiv necesare. La rândul lor.întrunind în plus caracteristica unor reduse modificãri de vitezã şi ritm. Stãrile emo ţionale deosebit de puternice. momentanã sau de duratã mai lungã. Mersul lent. Dacã acest gen de mers este observat la un individ aparţinând constituţiei astenice. Dintre tipurile temperamentale.

atac de cord – dorinţa de a se ocupa cineva de inima mea. Râsul: cu “a” – deschis. imposibilitatea identificării cu acestea. atunci avem de-a face cu gesturi similare celor făcute cu căuşul palmei ascuns sau închis. cea înaltă de emoţie sau lipsă de importanţă. pornit din inimă. conform simbolismului spaţial. frustrări. e. conflict între dorinţă şi teamă. f. s. k. eliberator. dependenţă şi independenţă. i. n. zona mediană a corpului literelor este reprezentativă pentru zona afectivităţii. timiditate. d. c. 6. bulimia şi supraponderabilitate – neîncredere. o zonă de deasupra unde se înscriu depasantele superioare – barele de la literele: b. o. Simptomele nevrotice pot fi citite din perspectiva conflictelor simbolice. z se înscriu numai în zona mediană -. p. Vocea joasă crează impresia de autoritate şi control. h. unde se înscriu depasantele inferioare – cum sunt barele de la literele g. Vocea Volumul este asociat emoţiilor: tare vorbesc cei entuziaşti sau furioşi. naiv. de înghiţit. cu “e” – batjocură sau exagerarea prieteniei. m. cu “i” – este sau vrea să pară tânăr. cei lipsiţi de încredere sau siguranţă. cu “o” – în raport cu intensitatea. frica de a merge cu trenul. dureri de cap – personalitate rigidă. Daca literele m şi n sunt închise sus. urticaria: comportament agresiv sau amabilitate exagerată. 6. tulburări de vedere – când nu vrem să vedem ceva.8. Ex.Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. cu voinţă puternică. mână umedă: tulburări de contact. mişcarea scrisului de la stânga spre dreapta este mişcarea dinspre eu spre celălalt şi dinspre .3. egoiste. încet. rigiditate. tulburări ale epidermei – cei care se scarpină vor “să-şi iasă din piele”. Suplimentar. bulimia etc. t – şi o zonă inferioară. Conform distribuirii spaţiale a gesturilor în cazul înregistrării lor prin scriere depasantele superiore ne indică stilul şi dimensiunea gesturilor în zona spirituală. ură. Analizând scrisul cuiva ne dăm seama de stilul general şi relativ constant al gesturilor sale. cu “u” – respingere. Grafologia Scrisul este . senzuale. Mai întîi spaţiul în care se plasează gesturile prin care scriem literele are o zonă mediană – literele cum sunt: a. ţinere la distanţă. Bara la litera t este reprezentativă pentru gestul de decizie pe care îl fac oamenii hotărâţi.: tulburări stomacale – comportamente ambiţioase.: tulburări de mers. tulburări de respiraţie – stările sufleteşti se suprapun peste respiraţia conştientă: neputinţa în raport cu persoanele de referinţă. perfecţionistă. Dacã însã proprietãţile menţionate apar exagerate. ambiţioasă. j.ca seismograma pentru cutremur sau cardiograma pentru mişcările inimii . iar zona depasantelor inferioare este reprezentativă pentru gesturile inferioare. supărare protest. refuzul de a mânca – la fete în perioada pubertăţii: conflict cu mama sau refuzul de a avea corpul unei persoane mature.3. este probabil ca individul în cauzã sã aparţinã structurii colerice. deci cu oameni care potrivit gesticulaţiei sunt secretoşi sau discreţi sau cu persoane care au ceva de ascuns.o înregistrare a stilului de gesticulare (un fel de gestogramă).9. Psihosomatisme Psihosomatismele reprezintă felul în care boala se înscrie simbolic în corp. l.

3. gesturi. Pe perechi. Exerciţii: 1. Ceilalţi urmăresc şi analizează limbajul corporal al celor doi. deschidere. Descoperiţi semnificaţii ale unor gesturi din propriul limbaj corporal 2. faţă de care marginea din dreapta a foii reprezintă o limită. Încercaţi să introduceţi în limbajul corporal gesturi cu semnificaţii dezirabile sau convenabile. Încercaţi să eliminaţi sau înlocuiţi gesturile cu semnificaţii neconvenabile. Exersaţi postura de statuie4. relaxare. . orientare. Se alcătuieşte împreună cu studenţii o listă cu cuvinte-sentiment. 2. Oscilaţiile liniei pe care o descrie propoziţia şi felul în care ea se termină este semnificativ pentru starea sufletească pe parcursul unei acţiuni şi pentru atitudinea faţă de obstacole etc.trecut spre viitor. studenţii îşi povestesc o întâmplare. Descoperiţi semnificaţii ale unor gesturi din limbajul corporal al altora 3. se joacă „mimă” cu aceste cuvinte Teme: 1. distanţă. Limbajul trupulu i: prin joc de rol se dau exemple de exprimare corporală (interes. atitudine pozitivă si negativă) şi de simetria şi complementaritatea mişcărilor.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful