INFLAMATIILE

ARGUMENTUL Anatomia patologică a animalelor domestice studiază modificările morfologice ale organismului animal, modificări care apar în cursul proceselor morbide. Mai cuprinzătoare pentru această ştiinţă este denumirea de morfopatologie comparată. Prin aceasta se înţelege studiul modificărilor de formă ale dispozitivelor structurale din organismul bolnav al animalelor de diferite specii, prin observaţii la nivel submicroscopic, şi macroscopic. În acestă ramură a ştiinţelor medicale se observă, se descrie şi se interpretează modificările structurale, se caută elementele materiale care stau la baza mecanismului de producerea modificărilor şi se urmăresc toate transformările de structură în dinamica lor. De aici reiese că, deşi considerată ca o ştiinţă prin excelenţă morfologică, anatomia patologică trebuie să cuprindă studiul întregului lanţ al modificărilor biochimice şi al manifestărilor morfofiziologice ce carcterizează diversele etape prin care trece organismul în condiţiile stări de boală. De ce am ales acest subiect? Am abordat acest subiect datorită faptului că inflamaţia este răspunsul direct al ţesuturilor vascularizate la agresiuni interne si externe: infecţii microbiene, agenţi chimici, agenţi fizici (diferenţe de temperatură, electricitate, iradiere, factori mecanici), ţesut necrotic şi reacţii imune (hipersensibilitate la complexe imune sau reacţia autoimuno). Orice organ şi ţesut este susceptibil la inflamaţie, gradul şi natura acesteia fiind în funcţie de bolnav (starea de sănătate, de nutriţie, de imunitate) şi de natura şi severitatea noxelor. Un alt motiv pentru care am abordat acest subiect este fascinanta importanţă a sistemului nostru imunitar la nivel celular cum este de exemplu rolul biologic al leucocitelor în inflamaţie. Celulele albe ale sângelui întâi marginalizează şi aderă de endoctcliul vascular apoi tranversează vasul printre celulele endoteliului, pentru a se acumula în ţesutul care prezintă o atracţie chemotactică spre stimulul lezional.O funcţie majoră la locul inflamaţiei, este fagocitoza. De aceea inflamaţiile sunt destul de bine de studiat datorita patogenităţii lor dupa cum au fost şi studiate.

citotoxicitatea etc. pe de altă parte. În patogenia orcărei inflamaţii distingem: un mecanism de declanşare. prin acţiunea unor agenţi inflamatori. fagocitoza. majoritatea specialiştilor considerau inflamaţia ca un proces patologic.La începutul secolului XX-lea. cu caracter reactiv care se manifestă prin modificări morfofuncţionale în ţesuturi şi organe. caregenină. degradarea colagenului în proporţie de 70% şi a proteinelor necolagenice în proporţie de 30 %. ulterior pe baza cunoştiinţelor de imunologie. este reprezentat pe de o parte. Este adevărat că în dezvoltarea unor procese inflamatorii se întâlnesc şi mecanisme comune cu ale imunităţii. cât şi pentru cunoştinţele generale. Şi mai este bine de ştiut mecanismul lor de declanşare care este debutul fenomenelor lezionale caracteristice tuturor formelor de inflamaţie. în multe situaţii. care este unanim recunoscut ca un proces patologic imun. Activarea protezelor şi a colagenazelor „ libere” extracelulare şi a celor „legate” eliberate din celule. deci o proteoliză limitată a colagenului şi a proteinelor necolagenice. chemotactismului.A. apare tendinţa de a vedea inflamaţia ca o manifestare a uneia sau alteia din laturile imunopatologice. Am efectuat cercetările în cadrul clinicii „SANCOS S. o fază a mediaţiei chimice. modificarea permeabilităţii vasculare. Pe de altă parte. dar care nu are nimic comun cu inflamaţia. ca eliberarea de mediatori. duce la apariţia unui factor cu acţiune chemotactică intensă. produc degradarea colagenului şi ale proteinelor necolagenice. a pus pe prim plan modificările biochimice. preponderent lezional. precum şi prin tulburări generale. nu produc procese inflamatorii. de stimularea terminaţiilor nervoase senzitive. În vitro s-a demonstrat că tratamentul colagenului şi al proteinelor necolagenice cu colagenază purificată sau cu tripsină. dar odata cu evidenţierea mediatorilor chimici de către Mankin(1960). oleul de croton. de alterările iniţiale ale ţesutului interstiţial şi ale celulelor parenchimatoase. colagenaza este inactivată de un complex inhibitor. cele două procese: imunitatea şi inflamaţia nu sunt totuşi identice. dar nu orice infecţie se manifestă prin inflamaţie. o fază terminală. prostaglandinică. Este suficient să menţionăm icterul hemolitic al nou-născuţilor. rezultând compuşi cu efect chemotactic. şi de dereglarea nespecifică a calibrului şi permeabilităţii vaselor mici şi. exemplu inflamaţiile aseptice produse de esenţa de terebentină.” pe un număr de 50 de capete cea mai de sîntâlnită inflamaţie fiind inflamaţia exsudativă. etc. termici sau chimici. . induce activarea colagenazei şi consecutiv. proliferativă şi purulentă. Experimental. Agentul etiologic produce local şi modificări ale ţesutului interstiţial şi ale celulelor perenchimatoase. spre exemplu. Inflamaţiile Definiţie: Inflamaţia este un fenomen complex de adaptare. În ţesuturile normale. se pune semnul de egalitate între inflamaţie şi infecţie. şi nu orice inflamaţie este de natură infecţioasă. unde nu au acţionat agenţii flogogeni. Parcurgând aceste capitol arătăm că inflamaţiile sunt folositoare atât în medicina veterinară cât şi cea umană. virusurile oncogene.

Într-adevăr. perisplenită. parametrită). În timp ce. procesul inflamator reuşeşte de cele mai multe ori să delimiteze.adăugat denumiri inflamaţiei organului respectiv. de reactivitatea (specie. se acordă şi denumirea de inflamaţie alterativă. trebuie să se ştie că aceste fenomene nu se pot separa în mod categoric în mersul unei inflamaţii. nefrită. Fiecare din aceste forme pot avea un mers supraacut. acut. exemplu:dermatită. Prin punerea în mişcare a tuturor acestor factori. exemplu: perinefrită. coexistă sau alterează şi. astfel că din punct de vedere morfopatologic se vor distinge: inflamaţii alterative. Denumirea inflamaţiilor: Denumirea inflamaţiei unui organ sau unui ţesut se realizează prin adăugarea sufixului –ită. peritonită. succesiv sau de felul în care procesele se influenţează reciproc. la denumirea ştiinţifică a organului sau ţesutului inflamat. de cantitatea elementelor venite dinafara zonei lezate prin alterarea vasculară şi de intensitatea proliferărilor diferitelor elemente care iau parte la procesul inflamator. precum şi a elementelor constituţionale parenchimatoase ale diverselor ţesuturi şi organe. spre exemplu inflamaţia pulmonilor care se numeşte pneumonie si nu pulmonită (termenul utilizat în limba italiană). pleurită etc. precum şi după modul de terminare a procesului inflamator. la denumirea inflamaţiei ţesutului conjunctiv din jurul unui organ se utilizează prefixul para. se îmbină. de gradul în care se alterează elementele de bază(constituţionale). dimpotrivă. ţesut). vasculoconjuctive. care se recunoaşte nu numai clinic. Clasificarea inflamaţiilor se face pe baza acestor criterii. să înlăture sau să distrugă efectul nociv al diverşilor agenţi. perigastrită etc. . după proporţia în care are loc alterarea.adăugat denumiri inflamaţiei organului respectiv (paranefrită. Există şi unele excepţii. exsudaţia sau proliferarea.Modificările care au loc în inflamaţii se datorează participării dispozitivelor neuroendocrine. exsudaţia sau proliferarea. hepatită. exudative si proliferative. perihepatită. morfologia inflamaţiei este determinată şi de felul în care fenomenele arătate se petrec simultant. pericardită. Clasificarea de mai sus prevede modificările care au loc în inflamaţie după cum predomină alteraţia. Aspectul morfologic variat care apare în inflamaţii este dependent de agentul patogen. Inflamaţia capsulei sau a seroasei unui organ se denumeşte prin utilizarea prefixului peri. ci şi morfologic după calitatea elementelor participante şi după producţia lor. În cele ce urmează se va arăta în ce constă fiecare din procesele alterative. vârstă. exsudative şi proliferative în morfopatologia inflamaţiei. De asemenea. Alteraţia tisulară şi celulară: Este expresia unor modificări biochimice ale elementelor constituante din ţesuturi. tip de activitate nervoasă. pornind de la fenomene elemntare până la cele mai avansate grade de instrucţie a materiei vii (distrofii-necrobioze-necroze). exsudativă sau proliferativă. subacut şi cronic. ci. Se va da o mare importanţă modificărilor microscopice pentru a înţelege mai bine morfogeneza inflamaţiei.

Produsele reieşite din fenomenul alterativ se elimină la suprafaţă pe cale canaliculară (organele în care condiţiile anatomice permit aceasta). ca şi evoluţia zonei inflamate. Diapedeza sau trecerea elementelor figurate din sânge în spaţiul perivascular prin traversul peretelui vasului este un proces însemnat în inflamaţie. şi anume în cadrul exsudaţiei. monocite şi polimorfonucleare. celulele gigante ( sinciţii rezultate din comasarea celulelor epiteloide sau simplaste prin multiplicarea internă a nucleilor aceloraş elemente). Leziunea endoteliului vascular rezidă în mărimea spaţiului intermolecular al celulelor endoteliale. fagocitoză şi metamorfoză consecutivă fermenţilor proteolitici. exsudatul se va confunda cu infiltratul. Primele 3 categorii tranversează pasiv bariera edotelială şi perivasculară. Hidrofilia ţesutului perivascular şi intercelular în urma acţiunii unor factori acidifianţi ai mediului va determina producerea edemului inflamator local. La formarea edemului contribuie. Proporţia acestor elemente migrate şi metamorfozate permite diagnosticul tipului de inflamaţie în secţiunile hiostologice ca şi în frotiurile care se fac din exsudatele inflamatorii în scopul urmăririi evoluţiei inflamaţiei. predomină în inflamaţia seroasă şi fibrinoasă. celule epieloid (provenite din transformarea macrofagelor şi a histiocitului ). Exsudaţia: Este o reacţie particulară din partea vaselor. în primul rând prin acţiunea histaminei care va determina o congestie. limfocite. Marginaţia leucocitară are loc dacă se micşorează viteza sângelui. plasmocitele (celulele provenite din limfocite cu nucleul având cromatina dispusă în spiţe de roată). Fenomenul exudativ va fi prin urmare tot odată şi un proces infiltrativ. Se vor înscrie între celulele participante: limfocitul tisular. Rezultatul acestei afinări a structurii capilare este creşterea permeabilităţi pentru marile molecule proteice mai întâi şi ulterior pentru elementele figurate. împreună cu lichidul inflamator. lipofage ( celule de origine macrofagică. Grupările de celule insinuate printre elementele funcţionale ale ţesuturilor şi ale organelor. adaptate funcţiei de înglobare a substanţelor grase şi care apar evident la coloraţiile speciale pentru grăsimi). Mai participă activ la morfogeneza procesului inflamator o serie de alte elemente. de acest fapt depinzând o serie de aspecte morfologice. uşurând diapedeza. care se pot înfăţişa sub diverse aspecte. precum şi în discontinuitatea care se crează printre punctele de sudură ale acestor celule. În al doilea rând va avea loc o leziune a endoteliului vascular. fiind alcătuit din amestecul de lichid inflamator şi celulele care ies din vase. . o mare cantitate de exsudat inflamator. se absorb în organism (prin vasele regiunii inflamate) sau se închistează prin procesele ulterioare de organizare. datorită. prin urmare. paraliziei vasoconstrictorilor. vor alcătui infiltratele celulare. Morfologic se realizeză în acelaşi timp un grad anumit de degenerescenţă granulară a endoteliului capilar. Prin peretele vascular pot trece globule roşii. urmată de edemul inflamator. diapedeză (elementele figurate ale sângelui). Reacţia vasculară se produce. a celulelor şi lichidelor circulante.

trebuie privită ca un fenomen de bună natură. o inflamaţie difuză are drept urmare proliferarea exagerată difuză a elementelor conjuctive de susţinere luând naştere o proliferare cronică stânjenelte sau chiar suprimă funcţia organului. Alteori. unul ditre cele mai distructive din cadrul inflamaţtiei. sinusurile splenice şi ganglionare se dilată şi tulbură circulaţia internă prin celulele reticulare desprinse. Prezenţa unei proliferări masive la periferia unui proces inflamator. Cordoanele hepatice rup raporturile lor cu trama vasculară a capilalelor sinusoide şi limfatice. În cazul unui metabolism viciat cauzat prin agenţi chimici. de dezintegrare a ţesutului de susţinere. Epiteliile de acoperire se desprind de pe membrana lor bazală. Elementele dotate cu mare capacitate proliferativă sunt: celulele din straturile generatoare ale epiteliilor de acoperire şi glandulare şi celulele aparţinând mezenchimului activ ( sistemul reticuloendotelial) îndeosebi histiocidului şi gliocitele. biologici şi al creării unor anumite reflexe patologice. În cursul proliferărilor iau naştere şi unele alteraţii ale elementelor proliferate sau alterări ale ţesuturilor funcţionale datorită compresiunii şi tulburărilor circulatorii care se ivesc prin modificările de ordin anatomohistologic sau prin substanţe ce se pun în libertate în timpul procesului proliferativ. ca şi prin multiplicarea masivă. însă de rea natură se pot obţine cicatrizări vicioase. La acestea se adaugă posibilităţile de refacere pe care le are masa fundamentală şi substanţa fibrilară interstiţială. regenerearea anumitor ţesuturi dar tot prin proliferări . cu crearea unei membrane separatoare între ţesutul inflamat şi restul organului. fizici. distrofice. Cauzele inflamatorii: Între cauzele inflamaţiei se enumeră cele mai variate acţiuni ale mediului exterior. Proliferarea: Începe în masa celulelor exsudative şi se poate continua determinînd uneori schimbarea tipului inflamator din exudativ în proliferativ. proliferarea se instituie de la începutul procesului şi domină fenomenele alterative sau exudative. Fenomenul exsudativ este. regenerări anormale şi uneori se iniţiază procese proliferative de tip tumorar. Celulele nervoase părăsite de gliocitele care le înconjoară vor suferi procese degenerative etc. celei glandulare de asemenea şi umplu lumenul tubilor şi al acinilor glandulari cu celule care vor suferi procese alterative. Pe procesul proliferativ se bazează cicatrizarea plăgilor . Prin fenomenul de infiltraţie. ţesuturile care au slabă capacitate proliferativă se pot transforma în ţesuturi proliferative având ca punct de plecare proliferarea inflamatorie.O proprietate deosebită aparţinînd multora din aceste celule o reprezintă capacitatea lor de multiplicare la locul inflamaţiei (prin amitoză si mitoză). Alteori. care determină împreună cu modificările mediului intern tulburări de inervaţie. . prin urmare. dispozitivele funcţionale se destramă.

speciei. în cele mai multe cazuri. ţesutului. inflamaţii pseudomembranoase ( fibrinoase şi fibrinonecrotice sau difteroide). inflamaţii supurative. frigul excesiv). Anumite părţi situate la suprafaţă ( epiteliile. sau organismului considerat. chimici. La început. sub impulsul uneia şi aceleiaş cauze. subâmpărţite în inflamaţii proliferative difuze şi inflamaţii granulomatoase. consecinţe ale trombozei. ţesutul ia un caracter uscat. se produce cu brutalitate si repede. În profunzimea organelor parenchimatoase. Trebuie cunoscut ca după starea de sensibilitate a organismului. celelalte fenomene. Starea de imunitate a organismului influenţează puternic apariţia. Clasificarea inflamaţiilor: -inflamaţii alterative. pasteureloză instalarea lui Bacilus necroforus şi a ciupercilor patogene. la separaţia cu ţesutul sănătos în scurt timp după producerea necrozei(de regulă fiind o necroză de coagulare) ia nastere . la rândul lor . Se cunosc inflamaţii alterative descuamative şi necrotice. iar în cazurile unei hidrofilii exagerate si a lizei tot ţesutul se lichefiează. Cauzele endogene cuprind: substanţele elaborate prin descompunerea unor părţi din organism. acţiunea unor factori termici( căldura. -inflamaţii proliferative. cu predominare distrofică. -inflamaţii exudative . agenţi fizici. după caracterul predominant al exudatului în inflamaţii seroase. endoteliile) prin pierderea legăturilor cu membrana bazlă. şi anume: agenţi mecanici. starea de excitabilitate nervoasă şi neuroendocrină. inflamaţii gangrenoase. Cauzele exogene se asociază cu cele endogene de cele mai multe ori acestea din urmă putând fi considerate şi drept cauze favorizate. Se vor distinge din acest punct de vedere: inflamaţii normergice. inflamaţiile variază din punct de vedere morfologic. de permeabilitate si proliferare. în cazul necrozelor. agenţi animaţi. galbenă-albicioasă sau galbenă-brună). se pot desprinde si cădea( descuamarea suprafeţelor). evoluţia şi morfologia inflamaţiei.circulatorii. ale aceluiaş ţesut sau organ în faţa aceluiaş agent . biologici. a organismului sau a ţesutului faţa de un anumit agent. inflamaţii alergice. Inflamaţia alterativă: Se numeşte inflamaţie alterativă procesul inflamator în care predomină alteraţia elementelor tisulare. caracterizate prin manifestări clinice şi morfologice puţin pronunţate faţă de tipul de inflamaţie al aceleaşi specii. Suprafaţa sau zona inflamată alterativ devine de o culoare mai deschisă( galbenă. care denotă o sensibilitate maximă a speciei. radiaţiile ionizante. Alteraţia constă mai întâi din apariţia distrofiei şi a necrozei care. care determină alteraţii tisulare directe sau alteraţii vasculare urmate de tromboză. cum sunt exudaţia şi proliferarea fiind în minoritate sau instalându-se cu întârziere şi limitat. subîmpărţite. Cauzele sunt acţiunile brutale. cu aspecte caracteristice agentului. inflamaţii hemoragice .inflamaţii hperegice . directe ale unor acizi sau baze aflate în soluţii concentrate(substanţe caustice) şi care pot provoca instantaneu moartea ţesuturilor.

Etiologia inflamaţiei exudative trebuie cautată înspecial printre substanţele care produc tulburări de permeabilitate vasculară. la care se adaugă mai târziu staza. Tot odată se vor observa exudaţia. Terminarea procesului inflamator alterativ este de cele mai multe ori nefastă pentru ţesutul. actimici) şi printre gerenii infecţioşi care prin metabolismul lor dizolvă elementele celulare: nuclează. hidropică. Aceasta din urmă este constituită din leucocitele ieşite din vase. la rândul lor. procesele reactive periferice închistează elementele lichefiate. Odata cu trecerea în starea cronică. reparaţia terminându-se prin formarea de cicatrici vicioase. carbohidraze. Spre interiorul zonei de necroză se creează o altă linie de separare albă-cenuşie. formându-se chişti. Varietatea de aspecte morfologice este condiţionată de cantitatea şi calitatea exudatului şi care . îngroşarea pereţilor organelor cavitare sau crearea de zone de screloză( criza organelor). În cazul inflamaţiei exudative exista aspecte variate dupa calitatea exudatului fapt care a şi atras în clasificarea acestei inflamaţii o serie de subtitluri. glicogenică etc. . fibtinolaze. La acestea se adaugă fenomene proliferative din adventicele vasvulare ale capilalelor precum şi din celulele migrate în regiunea inflamată. aceştia apar în centrul focarului şi la linia de demarcaţie( pasteureloza. În cazul inflamaţiilor alterative cu necroza de lichefiere. leucodiapedeza şi chiar eritrodiapedeza. precum şi variatele grade de necroză. vasculară. pe de alta parte modificări ale elementelor exudate. Suprafeţele necrozate se detaşează şi cad lăsând zonele profunde denudate. necrobaciloza). organul sau organismul în care ia naştere. printre agenţii fizici(termici. Întreaga zonă de congestie şi leucodiapedeză care separă ţesutul sănătos de cel necrotic poartă numele de zonă de demarcaţie. pe de oparte transformări ale pereţilor vasculari. Inflamaţia exudativă: Prin inflamaţia exudativă se înţelege procesul reactiv în care predomină tulburările vasculare şi de permeabilitate. Prin utilizarea unor coloraţii elective şi cu un măritor puternic în cazul inflamaţiei alterative determinate de germeni infecţioşi. coagulaze. acestea se reorganizează greu. datorită congestiei (congestie marginală). cu precădere în zonele de demarcaţie marginală. iniţial prin acţiuni vasodilatatoare. Substanţele acestea atrag. Alteori. Acumularea sau infiltrarea exudatului lichid şi celular care au loc sunt urmate de modificarea structurii fundamentale a ţesuturilor şi de apariţia transformărilor distrofice printre elementele constitutive tisulare. Microscopic se va putea aprecia gradul de distrofie. resorbţia substanţelor descompuse poate atrage intoxicaţia şi moartea organismului. lipaze.o margine roşiatică. tipul de degenerescenţa (în care sunt antrenate elementele tisulare) granulara. inflamaţia alterativă se caracterizează prin dezvoltarea ţesutului interstiţial. sunt în strânsă legătura cu posibilităţile de permeabilitate ale peretelui capilar sanguin. aşa cum s-a specificat anterior. grasă. protează.

Fibrele conjunctive se îngroaşă şi se îndepărtează datorită lichidului exudat. În masa de lichid se mai constată rare elemente roşii ( din eritrodiapedeză) foarte rare leucocite granulare şi elemente descuamate. avem de a face cu diferenţiere în ceea ce priveste substanţele coloidale ce trec prin pereţii capilari determinată de raportul dintre grosimea macromoleculelor şi dimensiunea spaţiilor endoteliale. Macroscopic. virusurile hepatotrope) sau toxinele exogene în toxicoze furajere. care să permită tranversarea porilor pereţilor capilari. Infiltrat între elementele funcţionale ale organului. de asemenea. În schimb. congestiv. la baza tubilor glandulari şi între aceştia până la suprafaţa mucoaselor sau umplând alveolele (în plămân) lichidul apare ca o masa albuminoasă oxifilă. Importantă pentru organism este tocmai evoluţia acută a unor procese inflamatorii de acest gen. La suprafaţa organelor sau în cavităţile coelomice în procesul inflamator se antrenează prin descumare si degenerare şi unele celule de acoperire.În condiţii normale. Ţesutul conjuctiv ia un caracter gelatinos. prn crearea unor edeme inflamatorii în rganele respiratorii(edem inflamator faringo-glodic. care va îngloba extravazarea vasculara. Inflamaşia seroasă are de obicei u mers acut şi chiar supraacut. inflamaţiile seroase din profunzimea organelor pot fi datorie germenilor patogeni puternici ( pasteurele. Lichidul asemănptor serului sanguin are o coagulabilitate scăzută. Pe secţiune se scurge un lichid clar amestecat cu finestriuri de sânge. ţesuturile şi organele au un aspect gelatinos. Organele sunt mărite în volum şi prezintă margini îngroşate. Elementele celulare participante în inflamaţia exudativă rezultate din diapedeză. din obilizarea şi multiplicarea celulelor sistemului reticuloendotelial. caracteristici speciale ale diferitelor tipuri de inflamaţie. aşa cum s-a arătat în morfogeneza inflamaţiei. Pe suprafaţa mucoaselor se va produce aşa numitul catar seros. între fibrele conjuctive din subseroase. a unui exudat lichid. În cazul inflamaţiilor de la suprafaţa organelor procesul este rezultatul unor cauze cu acşţiune superficială şi de mică intensitate. pentru a se putea uşura trecerea anumitor molecule mari. toxicoze minerale cu produse din distilarea petrolului. Trebuie să intervină factori nocivi care să lărgească spaţiile interendoteliale. Procesul se înscrie şi sub titlul de edem inflamator. edematos. edemul inflamator pulmonar) şi care atrag moartea prin sufocare. de o anumită dimensiune. Microscopic se remarcă două procese principale: congestia şsi exudaţia lichidului plasmatic în spaţiul pericapilar. vor determina. dintre substanţele albuminice nu au aces în spaţiul perivascular decât cele cu molecule mici. produsul de hipersecreţie glandulară şi elementele celulare descuamate. . Inlfamaţia seroasa: Inflamaţia seroasă se caracterizează prin apariţia la suprafaţă în grosimea masei organelor sau în cavităţile preformate. ca şi din ultiplicarea celulelor locale. din cauza redusei cantităţi de fibrinogen pe care o conţine. Din masa pulmonară se revarsă prin bronhii şi pe secţiune un lichid spumos gălbuiroşiatic. Astfel.

Printr-un fenomen de chemotaxie se va mări afluxul de leucocite din vase care la rândul lor vor fi permeabilizate. streptococi). polimorfonucleare neutrofile. binenţeles cu caractere diferenţiale corespunzătoare. apoi marginaţia leucocitară. Evoluţia mai lentă a procesului supurativ provoacă la pierderea cavităţi aşa numită membrană de granulaţie. La suprafaţa organelor se constituie catarul supurativ. cum sânt terebentina. Procesul supurativ începe prin modificarea circulaţiei. determinată de lărgirea capilarelor. în care curentul sanguin îsi încetineşte viteza. Sub acţiunea fermentativă. o modificare vasculoconjunctivă despre care se credea că este membrana ``secretantă`` a puroiului. Sau găsit însă şi colibacii. O data cu creşterea conţinutului leucocitar creşte si cavitatea abcesului. ca şi în cele ale mucoaselor tubului diogestiv. leziunile se pot vindeca. liza acestora.În inflamaţiile seroase ale membranelor de acoperire. cu proliferări vasculare şi scleroză. Colecţiile purulente din cavităţi se numesc empieme. declanşează în organism inflamaţii supurative. urinar. precum şi listerele care să dezvolte procese purulente. ţesuturile lezindu-se în continuare îşi pierd structura de bază. Inflamaţia hemoragică: . În cazul că acţiunea agenţilor nocivi se inensifică sau persistă timp mai îndelungat. Caracteristiaca informaţiei purulente o formeză puroiu. pe când infiltraţia supurativă difuză dă nastere la ceea ce sa numit flegmon. În profunzime. printre elementele autohtone ale ţesutului respectiv. Exudatul lichid şi celular se infiltrează în spaţiul perivascular. petrolul. având refacerea totală a ţesuturilor distruse. elementele care se distrg în scurt timp sub acţiunea fermenţilor proprii provoacă totodată prin fermenţii proteolitici liza ţesutului şi formeză o cavitate microscopică cu conţinut purulent. Se produce o hipertermie locală. Inflamaţia purulentă se poate dezvolta în toate rganele si ţesuturile dar îndeosebi are loc în regiunile cu mare cantitate de ţesut conjunctivo-vascular. Toate fenomenele descrise până aici au un mers rapid. un micro abces. în general. Acumulările limitate de polimorfonucleare. În etiologia inflamaţiei supurative se citeză în deosebi microorganismele (stafilococi. dezvoltarea pe o zonă limitată a procesului supurativ constituie abcesul. procesul trece spre inflamaţia fibrinoasă sau se transformă în inflamaţie cronică seroasă. leucodiapedeza şi uşoară eritodiapedeza. producând o disociere mecanică. Unele substanţe chimice. Inflamaţia supurativă sau purulentă: Se caracterizează prin exudarea unei mari cantităţi de elemente celulare. Urmarea imediată este diapedeza lichidului plasmatic. mai ales din punct de vedere microscopic. formarea aşa numitelor globule de puroi şi necroza purulentă a ţesuturilor.

inflamaţia hemoragică reprezintă o formă gravă a inflamaţiei. De astfel. unde se naşte un edem inflamator de demarcaţie. Dezvoltarea inflamaţiei hemoragice în sânul organelor conduce la tulburări de absorbiţie şi resorbţie a produselor cu conţinut toxic. Felul cum evoluează procesul în seria animală ne obligă a-l considera prin inflamaţiile exudative. procesul se răspândeşte şi la cavităţile ce conţin unele din aceste organe (cavitatea pleurală. în special a germenilor infecţioşi (în bacterioze sau viroze). pestă. procesul devine hemoragiconecrotic. Alterarea pereţilor vasculari constituie un prilej de mărire a eritrodiapedezei şi chiar a rupturilor de capilare din ţesuturi (antrax. leucoze. Conţinutul organelor (tub digestiv. rare ori se poate prezenta ca o necroză de sine stătătoare. inflamaţia hemoragică se realizează în urma acţiunii vilente a unor cauze. La suprafaţa organelor se remarcă un depozit cu un conţinut sanguin. Prin contingenţă anatomică. aşa cum se observă la suprafaţa mucoasei tibului digestiv (intoxicaţii furajere. Terminarea inflamaţiei hemoragice în majoritatea cazurilor este nefastă pentru organ şi pentru organism. . În cazurile unor infamaţii hemoragice de la suprafaţa pieli. Inflamaţia gangrenoasă: Se mai numeşte şi inflamaţie pudridă prin predominarea fenomenelor de putrfacţie. vezică urinară) este fluid. Suprafeţele organelor cavitare iau o coloraţie roşie-închis. Din punc de vedere etiologic.Printre procesele exudative. şi anume ca fosrma cea mai gravă a unora dintre ele (în majoritatea lor. de culoare brunănegricioasă. pericardică etc). hipovitaminozele C şi K favorizează apariţia inflamaţiei hemoragice. echimotic. este cazul să se precizeze că procesul de gangrenare şi îndeosebi gangrenarea umedă. stări alergice)]şi în masa unor organe (plămâni. care cmplică în mare măsură procesele exudative. Ţesuturile în care se dezvoltă cu precădere inflamaţia gangrenoasă sânt: masele musculare. în nefron şi mucoase (carbunculul în antrax) sau ca inflamaţie difuză. cu confluenţa zonelor hemoragice. prin lichefiere tisulară. în anumite zone existând şi pierderi de suprafaţă. sub acţiunea bacteriilor de putrefacţie. dar şi ţesuturile membraniforme (tubul digestiv). Epiteliile de acoperire sânt în parte distruse. clasificată printre fenomenele de necoză.splină).rinichi. pe un fond edematos şi acesta se petrece mai ales pe suprafaţele seroase. lăsând corionul descoperit şi infiltrat cu globule roşii. pasteureloză). atrăgând moartea animalului. Acest proces este caracterizat prin conţinutul excesiv de globule roşii a exudatului inflamator. ţesutul pulmonar. Diatezele hemoragice din anemii. după gradul de descompunere a hematiilor extravazate. ţesuturile se prezintă infiltrate cu elemente disociate de către exudatul inflamator. Microscopic. inflamaţiile fibrinoase sau purulente). Inflamaţia gangrenoasă apare ca un proces exudativ-alterativde descompunere. cu pierderi mari de substanţă şi crearea de cicatrice vicioase. Inflamaţia hemoragică apare sub aspectul limitat. fără intervenţia reactivă a organului cel puţin în regiunile periferice. rujet. Mersul inflamaţiei hemoragice este de obicei supraacut şi acut. care nu se spală în curentul de apă.

delimitat de forţa reactivă a organismului. datorită rebsorţiei produşilor de descompunere pudridă ( aminoacizi cu mlecule mari. În centrul zonelelor de gangrenă inflamatorie nu se mai remarcă decât resturile albuminoase sub forma de sferule slab colorate. unle diapedeze cu lichid leucocitar şi eritrodiapedeza sânt extrem de importante. şi anume a acelora care lucrează lent şi pe o durată mai lungă. dilacerând ţesuturile. se lichefiază luând naştere o magmă provenită din `topirea` lor. a scos în evidenţă relaţia dintre sistemul reticuloendotelial.). dar se remarcă îndeosebi acţiunea agenţilor infecţioşi care provoacă aceste inflamaţii. prin acţiunea bacteriilor de putrefacţie pe seama ţesuturilor. Cunoaşterea proprietaţilor sistemului reticuloendotelial şi îndeosebi a importanţei pe care o are acest sistem ubicuitar. apoi pierde treptat tinctorialitatea. În general. encefalomielitele infecţioase ale animalelor domestice). ţesuturile devin foarte fiabrile. alături de fenomene exudative şi alterative. Aceste elemente apar legate unele de altele şi se . histiocit. Deşi se cunosc inflamaţii productive au mers acut(de exemplu. spre profunzimea regiunii inflamate se constată procesul de liză cu totală pierdere a formei elementelor tisulare. Procesul de inflamaţie gangrenoasă se termină de obicei prin moartea animalului. Organele rămân însă mutilate. .. dupa cum vom vedea mai departe. Microscopic. cu predominarea producţiei celulare. procesul grangrenos. care vor marca locurile gandelor sau al zonelor ocupate de celulele funcţionale căzute în procesul de liză. a limfocitelor. morfologia este dominată de prezenţa histiocitelor.Aspectul macroscopic este predominat de transformarea ţesuturilor într-o masă cenuşie-verzuie. ca sistem de apărare. în zona de separaţie cu ţesutul sănătos se instaleză un edem inflamator. se poate retrage. Cele mai rezistente rămân traveele conjunctive. La periferie. urmând resorbţia lentă a materialului sau sechestrarea şi eliminarea părţilor gangrenate.amestecă” în procesul inflamator participând intens la formarea anticorpilor. a unor proliferări tisulare. cu striuri brun-roşietice şi caree pe secţiune prezintă o inbibiţie cu lichid galben murdar şi miros ihoros. începând cu zona de edem periferic. a dat frâu liber proliferării tisulare. a celulelor plasmatice şi uneori a mastocitelor. odată cu slăbirea patogenităţii sau cresterea puterii de apărare a organismului. trebuie să cunoaştem elementele care participă cu precădere în acest proces. În inflamaţia proliferativă. Pe alocuri se formează bule de gaz. limfocite şi celulele plasmatice. În cazurile rare. Se produce astfel sapremia si moartea prin intoxicaţie putridă. Ţesutul conjunctiv devine mai întâi oxifil. în majoritatea cazurilor se constată că procesul productiv reprezintă efectul unei cauze care a acţionat timp mai îndelungat sau care a determinat mai înâi o inflamaţie exudativă şi. Cauzele inflamaţiei productive sunt cele ale inflamaţiilor în general. Inflamaţia proliferativă: Inflamaţia proliferativă sau productivă se bazează pe apariţia. ptomaine etc. Morfologia inflamaţiei proliferative: înainte de a se arăta dispoziţia tisulară în inflamaţia proliferativă. hemoragic.

Nu se poate concepe însă că fenomenul proliferativ ca reacţie limfoplasmocitară să fie complet separat de cel al exudaţiei şi al infiltraţiei. Vasele sanguine. evoluţia şi relaţia lor cu ţesutul de bază dă naştere unor procese proliferative care au o morfologie variată. prin dispozitivele sale fixe şi mai ales din cele mobile îndeplineşte în organism funcţia de resorbţie. Fiecare dintre formele inflamaţiei productive se pot dezvolta la suprafaţă sau în profunzimea organelor. macrofage. cu o componenţă vasculocelulară şi fibrilară şi care a fost denumită astfel datorită aspectului macroscopic granular.Caracterul generalizat al procesului productiv (ca boală de sistem) reiese şi prin comparaţia cu inflamaţia exudativă. Din cele expuse se poate aprecia rolul important al ţesutului de granulaţie care. inflamaţia exudativă din punct de vedere morfologic este mult mai cantonată. Substanţa fundamentală poate fi. fie trecerea în starea cronică sau un proces de restituire şi organizare. mastocite. Forma este dată de proliferarea vasculară. fibroblaste. de la care fibrele conjunctive şi vasele respective se organizează perpedicular şi divergent pe suprafaţa ţesutului în care iau naştere. apoi pe cea de reorganizare şi înlocuire a pierderilor de substanţă. Nu lipsesc nici polimoronuclearele. Baza ţesutului de granulaţie o formează un ţesut conjunctiv adult. în cantitate variabilă printre elementele constituite ca formă. dimpotrivă. fibrilare şi vasculare. spre deosebire de inflamaţia proliferativă. iar denumirea este foarte potrivită pentru leziunile productive de la suprafaţa organelor. Un rol însemnat îl au fibroplastele care se transformă în fibrocite. în zone restrânse. subacută sau cronică. care este tot un ţesut cu predominare productivă. histiocite. Printre acestea fibre se găsesc elemente celulare cu prelungiri de natură mezenchimală. La procesul proliferativ nu participă numai celulele arătate mai sus. inflamaţii proliferative granulomatoase. de asemenea. aşa cum sa discutat mai înainte. aceste inflamaţii exprimă fie acţiunea unui agent cu acţiune mai puţin brutală. adică modalităţi diferite de terminare a unora dintre procesele acute. fibre conjunctive. în care de la primele începuturi se resimte ca fenomen cu răsunet larg în organism prin activarea elementelor reticuloendoteliale din zone foarte îndepărtate de locul inflamaţiei primare. Formarea acestui ţesut este condiţionat de capacitatea proliferativă a vaselor faţă de agenţii nocivi şi de posibilităţile de dezvoltare ale ţesutului în spaţiu. simciţii histiocitare. imprimând ţesutului un caracter mai dens. precum şi elementele fibrilare: fibre de reticulină. Între aceste forme de bază trebuie cuprins aşa-numitul ţesut de granulaţie. Ţesutul de granulaţie: Ţesutul de granulaţie este ţesutul inflamator mezenchimatos tânăr. . Evoluţia lor este acută. o lipsă de coeziune când exista în cantitate sporită. dar. Cu toate că şi în această inflamaţie este interesat întregul organism. proporţia lor. Ţesuturile proprii inflamaţiei proliferative: dispoziţia elementelor celulare. conopidiform al ţesutului care se dezvoltă (fig. de neoformaţie întregesc aspectul de ţesut proliferativ.84). deşi acelaş tip de inflamaţie apare şi în profunziea acestora ca fenomen reparator. atunci când se află în cantitate redusă sau. Se vor distinge: inflamaţii proliferative infiltrative.

ale cărui lame conjunctive se orientează circular sau oblic. colesterolgranulom. unele dintre acestea suferind transformarea în celuile epitelioide şi gigante. cum ar fi oleogranulomul. de forme neregulate. Fragmente provenite din distrucţia celulară vor fi găsite în macrofagele prezente la locul granulomului. S-a putut astfel urmări dinamica formării acestor granuloame în toate etapele. talcom(talc) etc. Formaţia care ia nasştere a fost denumită granulom sau ţesut granulomatos. După circa 3-4. Granuloamele se împart. histiocite. nodulară de diferite mărimi. granulocitele sunt înlocuite treptat cu elementele limfohistiocitare ( plasmocit.Inflamaţia proliferativă granulomatoasă Se caracerizează prin apariţia unor formaţii în care elementele mezenchimatoase dispuse într-o anumită ordine sau modificate după natura agentului şi capacitatea respectivă a speciei constituie un dispozitiv organizat de apare a organismului. pe diversele dinamice ale granulomului. lipogranulomul. pe baza aspectului . O foarte fină membrană conjuctivă se delimitează la periferia procesului. După o trecere de 12-14 zile se constituie la periferie un ţesut fibros. Dezvoltarea acestor celule va dauna ţesutului din jur. care însă nu creste sub forma difuză înmuguri sau în membrana de granulaţie aşa cum s-a arătat anterior. Inişial. Corpul străin va apărea înconjurat de un ţesut asemănator ţesutului de granulaţie. se amestecă cu celule epiteloide. se instituie o inflamaţie de tip exudativ acut.. consând din inflamaţia cu granulocite polimorfonucleare limfocite şi exudat inflamator în jurul corpului inert.granular” pe care îl prezintă. Granulomul de corp străin inert: studiul morfologic asupra granulomului de corp inert s-a făcut atât pe cazuri naturale cât şi pe material experimental. ale cărui elemente se vor atrofia şi parţial se vor necroza. un asemena granulom apare de formă sferică. Din punct de vedere evolutiv se vor recunoaşte granuloame proaspete sau tinere şi granuloame gâevoluate. Pe secţiune i se constată masa centrală infiltrată cu conţinutul de corp străin şi cu o uşuară zonă hiperemică la periferie. în primul rând. după pătrunderea corpului străin. de asemenea orientate în taote sensurie. şi este delimitat sferpidal de mărimi variabile. După substanţa care a produs granulomul se dau diferitenumiri. Structura granuloamelor: Din cercetări făcute asupra granuloamelor parazitare s-a demonstrat existenţa unor fibre nervoase cu varicozităţi. şi se adaugă pe măsura învechirii procesului. Celule gigante. punându-se diversele substanţe sau materiale arătate anterior în contactul cu ţesuturile animale. Granulomul tânăr : dezvoltarea granulomului se face extrem de încet. în două mari categorii: granuloame de corp străin şi granuloame infecţioase În această clasificare se ţine seama îndeosebi de etiologie şi de modificările morfologice de ordin microscopic. constituind adevăraţi noduli( solitari sau grupaţi în complexe granulomatoase). dar ale cărui elemente nu au o stratificare sistematică. Microscopic. aderentă la ţesuturile înconjurătoare. . la început sunt de semnalat fenomene care evoluează rapid. Totuşi. În realitate. granulomul nu este altceva decât un ţesut de granulaşie. poliblaşti histiocizi). care se pare că provindin amputarea fibrelor autohtone (aflate în regiune în momentul producerii granulomului).

cum ar fi inflamaţia serofibrinoasă. ca şi de proprietăţile agentului în cauză. În multe cazuri. dar şi fenomene exudative acute pe acelaş animal. aspectul unui anumit tip morfologic la specia de animal considerată. autorii moderni prpun evitarea expresiei de „inflamaţie specifică”. Mai mult. s-a constatat că . congestia. Forme de tranziţie în inflamaţie: Inflamaţia nu se evidenţiează de la început cu caracterele morfologice tipice pentru o grupă sau alta. cauza bolii se constată numai pe baza morfologică. Dat fiind că starea imunologică a animalului variază. Între momentul instalării leziunilor sus-citate şi acest proces intervin o serie de modificări morfologice care s einclud în modificările adaptive ( hipertrofia. tipizarea” leziuznilor nu este însa întotdeauna posibilă şi în multe cazuri agenşi diferiţi pot da leziuni asemănătoare. ţesutul granulomatos care se naşte prin acţiunea unora dintre agenţii vii ia. Se formează chiar o cavitate. diapedeza.. hiperplazia etc). care vor provoca reacţia locală şi genereală denumită mai târziu proces inflamator. Granulomul de corp străin viu: Unii agenţi biologici microscopici sau macroscopici produc granuloame infecţioase şi parazitare. se află itolată o sporire a numărului de epitelioide şi celule gigante a căror dimensiune însă se micşprează. În cursul dezvoltării procesului inflamator se poate observa o trecere succesivă de la un tip inflamator la altul prin forma de tranziţie. Unele inflamaţii din această grupă au o mare asemănare cu tumorile.Granulomul evoluat: microscopic se observă o delimitare mai netă între corpul străin şi ţesutul de granulaţie din jur . de cele mai multe ori. Din această cauză nu este uşor de stabilit morfologic când se termină un proces circulator şi când începe inflamaţia. influenţate de proprietăţile gazdei. în parte cu conţinut calcaros). . fapt care a determinat să se dea granuloamelor titlul de inflamaţii productive specifice. în această grupă de leziuni. totuşi păstrează un caracter dezordonat ca aşezare unul faţă de altul ( fig. Din aceste considerente. inflamaţia fibrinonecrotică. Din această dubla şi reciprocă influenţă. deşi se orânduiesc către periferia corpului celular. Nucleii celulelor gigant. 86). inflamaţia hemoragiconecrotică. la care pot participa toate elementele descrise la inflamaţie în genereal şi mai ales cele arătate la inflamaţia productivă. arătându-se în felul acesta şi categoria din care face parte leziunea şi natura cauzei care o provoacă. unul şi acelaş agent poate da inflamaţii productive cronice. fără a cerceta agentul în mod special. edemul) conţin în ele „germenul inflamaţiei” . putând răspândi din focarul distrofic produse de descompunere. Tulburările distrofice sau circulatorii( necrobioza. Considerăm ca din punct de vedere anatromopatologic şi histologic este suficient termenul de granulom infecţios sau de granulom parazitar. Granuloaamele acestea sunt reacţii de răspuns tisular. liza. în care corpul străin ( alături de mase de substanţă amorfă. Prin instalarea unor forme de tranziţii se ajunge şi la complexele tisulare reparatorii în care procesele de rorbţie regenerearea şi metaplazia se înlănţuiesc cu fenomenele exudative luând naştere cicatrizarea.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful