FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Titular disciplină: Prof.univ.dr.

Mihai GOLU

SINTEZA CURSULUI

Cap. I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI 1. Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul german, Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii. Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume: a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente); b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud); c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913). 2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al psihologiei.

1

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”. Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană. Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia socială, psihologia medicală, psihopatologia etc.

Cap. II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE METODELE PSIHOLOGIEI 1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune, care se recunoştea proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil matematic.

2

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge în mod categoric posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă. În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei
şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei

metode a primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale sec. XIX şi în primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, Marbe, Ed. Titchener). Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se manifestă şi se exprimă. Cunoaşterea psihologică devine prin excelenţă o cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării, înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete. 2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei le împărţim în două grupe: pasive şi active. Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenomenelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda observaţiei şi metoda biografică. Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a trăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în cercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator. El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de
3

din punct de vedere etic. prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanismelor. 4 . b) strategii longitudinale. la vârsta de 11 ani etc. dependente şi intermediare. să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile. să dozeze şi să controleze variabilele – independente. studiul deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi aspectelor comune. filogenetic şi în plan individual. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii. Metoda experimentală permite cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat. prin care se evidenţiază şi se evaluează deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală între: om şi animal. izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale. normal şi patologic.controlabilitate a variabilelor. de exemplu: la vârsta de 3 ani. nu poate fi folosit în mod universal. existând anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite. Un asemenea demers îl numim strategie de cercetare. să modifice şi să varieze condiţiile de manifestare a fenomenului. întemeiat pe anumite principii şi consideraţii metodologice generale. care constau în studiul nivelului de dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la indivizi de aceeaşi vârstă. ontogenetic. pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi. amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă. legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric. ci se realizează ca un demers integrat. c) strategii genetice. şi anume: a) strategii transversale. Strategii în cercetarea psihologică. Ea nu se reduce la simple explorări secvenţiale. să compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control. folosind asemenea strategii. să repete acelaşi model experimental de mai multe ori. Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează: caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul. care rezidă în studiul organizării psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de vârstă. să se provoace experimental. 3. cercetarea psihologică dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. care nu a fost supus regimului experimental. d) strategii diferenţiale. se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei psihice. independente unele de altele. bărbat şi femeie. copil şi adult. la vârsta de 5 ani. Fiind subordonată unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală. la vârsta de 7 ani. între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc. să izoleze.

Cap. pr. existând posibilitatea ca subiectul s ă dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc. pentru psihicul şi comportamentul uman. pe care-l numim statistic. care se naşte. pr. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate. Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. pr. relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat. reflectării şi modelării informaţionale. c. relaţionării neuro-psihice. ci numai cu o anumită probabilitate. Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi. Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat. în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv. f. principiul determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale. rolul principal revine factorilor socio-culturali. 5 .e) strategii clinice. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate. a. pr. genetic şi al istorismului. pr. determinismului (extern). Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică de stările şi condiţiile interne ale subiectului. sistemicităţii. cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului. e. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit. trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social. care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului. d. pr. Ca urmare. b. III. Esenţiale sunt următoarele principii: a.

). inhibiţie. exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică. Creierul însă nu generează percepţii. a creierului. reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Din principiul relaţionării neuro-psihice. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare. noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului. de la cel mai simplu. şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator. psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii. Potrivit acestuia. prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui. fenomnelor şi situaţiilor obiective externe. d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Ca şi informaţia. Mecanismul producerii oricărui proces psihic. nu şi celor fiziologice. idei. c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului. schemele 6 . optimizator. caracteristic regnului animal. care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). organizator. derivă mai departe principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie. devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice. El ne răspunde. inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos. stadială. fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul. Prin interiorizare treptată. reprezentările. autosugestia şi psihoterapia. Din punct de vedere genetic şi cronologic. nici un proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice specifice. în ontogeneză. Forma primordială de manifestare a psihicului. ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială. atitudini etc.b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său. trăiri emoţionale. până la cel mai complex. psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane. al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor. la întrebarea „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. aşadar. respectiv. Percepţiile. o constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc. care face posibile sugestia. ci numai pe baza recepţionării. Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex. este de natură reflexă.

PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi formula legi. structurile interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe. segmentul optimumului funcţional. prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe 7 . condiţionându-se reciproc. e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil. punând în evidenţă trei mari segmente: segmentul ascendent antientropic. Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare. Astfel. în cadrul căruia se acumulează efectele entropice. maturizare. de comparare (măsurare). ci ca ceva devenit şi evolutiv. el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente. de asamblare etc. în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare. ci ca un sistem. trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele. ontogenetic. cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic. încât generează acea calitate emergentă a unităţii supraordonate. care dobândesc autonomie completă. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale. de regresie şi dezorganizare. Pe măsură ce se formează şi se consolidează. Atât psihicul în ansamblul său. putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic. dezvoltată de asociaţionism. – şi efectul influenţării celorlalte. tipul etc. Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria dinamicii organismului. Cap. consolidare. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. ale cărui componente (procese. în orice proces particular se imprimă pecetea întregului – stilul. în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate. istoric şi în plan individual.de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere. de grupare. stări. graţie căreia. şi segmentul descendent entropic. Această intercondiţionare este atât de puternică. f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. IV. condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune. bazată pe principiul descompunerii – recompunerii. de-abia în jurul vârstei de 14 ani.

percepţiei. ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri individuale. legea motivaţiei). relaţia dintre variabilele independente (stimulii. corespunzător. rezultă că şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie diferite. care se referă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legi de compoziţie. legea stadialităţii. Aşadar. legile asociaţiei. Multă vreme. prin intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică. Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1. Legea este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene.care le studiază. dar nu-l exprimă în mod direct. În rest. Din acest punct de vedere. cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii şi fizicii clasice. V. din categoria a treia fac parte legea diferenţierii – individualizării. PSIHICUL UMAN 8 .50 spre 1 sau spre 0. organizare sau structură şi legi de dezvoltare. comportamentele) se înscrie în sfera probabilităţii. legile percepţiei. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători. legea integrării. ci numai indirect. din a doua categorie pot fi menţionate legea pregnanţei. de pildă). punând în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine). care se referă la anumite procese psihice (ex. legile psihologice se împart în: particulare. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât nesatisfăcător. După sfera de cuprindere. situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice. gândirii. Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine. ca şi psihicul în ansamblu. şi invers. Ca urmare. de asemenea. de pildă) şi al unui indice de dispersie (abaterea standard. orice lege psihologică presupune şi se bazează pe individual. legile memoriei etc. cu atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică. psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi.50. legea bunei forme. ci. Cap. memoriei. cu atât gradul de tărie creşte. Unul şi acelaşi proces. numai la nivel de grup sau de „populaţie”. După conţinut. cu cât relaţia descrisă de lege se îndepărtează mai mult de 0. legea care o exprimă devine una statistică. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei. legile organizării ierarhice. legile dezvoltării. se subordonează concomitent tuturor celor trei categorii de legi. doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate în categoria legilor tari (dinamice).) şi generale. legile senzaţiei. legile psihologice au fost împărţite în: legi de funcţionare. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează în jurul probabilităţii de 0.

psihismul nu reprezintă un continuum plat. care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale. şi idealistă. c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal. a vieţii de relaţie. distanţate unele de altele. psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. ireductibile la atributele altor fenomene naturale. 2. decizie. uniform. filogenetică. care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei. Specificul psihicului uman. ci o succesiune de trepte. Treapta cea mai de sus. anticipare etc. calitativ superioară. Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste. considerând psihicul ca fenomen natural. ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman. 9 . Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive. explicare. şi anume: a) raportarea la lumea externă. constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare. care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară.1. din care decurge statutul său de formă specifică. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialistă. dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.). din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă. după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă. Privit pe scară evolutivă. b) raportarea la sistemul nervos. precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale. creaţie (proiecţie. La om. la creier . care se individualizează prin atribute calitative specifice. şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului. interpretare. bazată pe semnalizare-designare-reprezentare. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. o ocupă psihicul uman. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate. planificare. extramateriale. transcendentale. a capacităţii de înţelegere. Noţiunea de psihic. Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural. limbajul devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei).

deci nonsubstanţial. pe de o parte. asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. al planificării. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată e limbajul verbal. şi o componentă dobândită. iar pe de altă parte. supercomplexe şi probabiliste. în funcţie de solicitări şi situaţii. evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului. feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare). pulsiunilor. iar pe de altă 10 . percepţii. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem. este un sistem informaţional-energetic. idealuri etc. Subsistemul subconştient cuprinde. ansamblul tendinţelor. trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane. Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient. de pe poziţiile metodologiei sistemice. acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica. se include în clasa sistemelor cibernetice. fiind propriu. conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente. subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman. Subsistemul conştient este nivelul superior. ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii. amintirile.). de analiză şi deliberări mentale succesive. în forma sa specifică. al realităţii. al analizei critice. structuri motivaţionale (trebuinţe. aşteptând să intre în conştiinţă. pe de o parte. cunoştinţele şi schemele operatorii latente. cu autoorganizare). Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric. Psihicul uman ca sistem.3. trăiri emoţional-afective. Structural. al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor). reprezentări. feedthrought (de mediere şi de transfer). De asemenea. dar care în prezent se realizează fără controlul conştient. care. explica. Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii. numai omului. se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare. Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută. feedbefore (de prospectareanticipare). Prin natura componentelor sale. care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei. imaginaţie). interese. subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient. gândire. subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii. semideschise. fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică).

la baza ei. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMAŢIILOR Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete. de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile). Atât după natura mecanismului. Cap. în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformre a realităţii imediate. de planificare şi anticipare – predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor. percepţia. senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). La nivelul omului. această funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia. 1. care derivă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară – şi se realizează de mecanisme structurale specializate denumite analizatori. reprezentarea. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă. Distingem: a) categoria senzaţiilor 11 . cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă. memoria. imaginaţia. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns. De aceea. cât şi contradicţie. De aici. despre legităţile care le guvernează. inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalistă. gândirea. derivă dramatismul şi imprevizibilitatea comportamentelor umane. antagonism finalist – ceea ce „cere”. elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.parte. a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. VI. cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii. Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului. despre relaţiile dintre acestea. stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare. de pildă. de la un individ la altul. Senzaţia.

Legile sensibilităţii. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută. I = intensitatea stimulului. legea specializării.care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile. în cazul senzaţiilor tactile: duritatea. 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I. asperitatea. 12 . capului şi trunchiului (propriocepţia).). legile psihofizice prezentate mai sus au fost formulate de Bouguer (francez). senzaţiile gustative. întinderea sau lungimea etc. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferenţierii. a. legea complexificării). Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea). Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific. senzaţiile olfactive. b. senzaţiile vizuale. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific. X + C. Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structuralfuncţională a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective). Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă. ea nici nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă. unde dx = fracţiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei. ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă. Weber şi Fechner (germani) şi le poartă numele. c. legea raportului constant a pragurilor diferenţiale dx/x = constant. unde E = intensitatea senzaţiei. b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor. X = intensitatea stimulului. c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia). intensitatea. K şi C = nişte constante. unde E = nivelul sensibilităţii. durata şi tonul afectiv. agreabilă sau dezagreabilă. intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritmetică E = K log. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă. legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică. de asemenea. senzaţiile auditive. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune a stimulului. în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic. d.

evaluare. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acestaaceasta?” Spre deosebire de senzaţie. După conţinut şi mecanism. viteză). d) interpretarea. desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. legea contrastului. linie melodică. De aceea. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate de un ansamblu de legi. care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”. percepţia mişcării (direcţie. aşa cum susţinea şcoala asociaţionistă. b) legi de structură (legea bunei 13 . Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor. Experimental. definiea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie. care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi. pe care le împărţim în următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare. comparare. b) discriminarea. care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare. în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului. şi percepţia muzicii (raporturi de înălţime. contiguitate spaţio-temporală). 2. percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale. selecţie. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex. volum. care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte). legea sensibilizării. dar nu este reductibilă la acestea. s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a) detecţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp. căutare. percepţia auditivă. distingem: percepţii monomodale (ex. ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului. legea sinesteziei). intervale vide. care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător. care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului. percepţia vizuală. Legile percepţiei. legea depresiei. contrast. c) identificarea. scris). legea estetizării. poziţie). succesiuni). 4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării. legea profesionalizării). care ne raportează la obiect ca întreg. percepţia timpului (durate. distanţă. structură armonică). percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului. percepţia limbajului (oral.3) legi psihofiziologice (legea adaptării. În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă. Astfel. Percepţia.în identitatea lui individuală sau categorială specifică.

care exprimă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii).forme. e) caracterul mijlocit. imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. legea obiectualităţii). ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată). Astfel. după care distingem reprezentări individuale. involuntară. relevantul. pe baza căreia delimităm reprezentări bogate. legea constanţei. imaginea conştientizată. luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice. de om. şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu. imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul. care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general. legea unum-duo etc). care conţin note accidentale. b) completitudinea. în general). care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană. legea pregnanţei. supraordonate (legea integralităţii. legea destinului comun. legea selectivităţii. legea bunei continuităţi. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ. Procesul poate avea o desfăşurare spontană. un anumit obiect. etc. în care se selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului. caracteristicul decât percepţia). Reprezentarea. imaginea-reprezentare este mai săracă. reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. c) relevanţa sau semnificaţia. legea semnificaţiei. în general. de copac.) şi reprezentări generale. o anumită casă. voluntară. reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul. de regulă. amalgamate sau una intenţionată. Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de ecforarereactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi b) produsul. c) legi generale. 14 . şi reprezentări derizorii. f) caracterul panoramic. în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse. care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane. d) gradul de generalitate. care tind să se suprapună peste imaginile perceptive. 3. care permite delimitarea reprezentărilor relevante. respectiv. care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii. Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa. nesemnificative (de regulă. mai rezumativă decât imaginea-perceptivă).

explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate). structural-informaţional. gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă. ce reprezintă un răspuns. de reconstituire. întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent. extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice). Operaţiile generale sunt: analiza. gândirea este un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*). hic et nunc. sinteza. viitor. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune. generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă. Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui. un rezultat sau o soluţie. Analiza constă în descompunerea pe plan mintal. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză). a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de activitate creatoare. a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne. În lumina acestei definiţii. secundare. predicţiei. Din punct de vedere structural-operaţional.4. abstractizarea. Din punct de vedere cognitiv-procesual. 15 . în vederea înţelegerii. esenţialului şi necesarului din realitatea externă. trecut. gândirea este activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie. Spre deosebire de percepţie. integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului. Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate. concretizarea. Gândirea. sinteza este operaţia inversă. teoretizării. a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice. pe plan mintal a obiectului. anticipării. structural-operaţional. care este legată strict de prezent. gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică. abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale.

particulare se ajunge la o concluzie generală. psihologie. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii. care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale. în sensul că se aplică unor constructe ideale. în care se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă. a noţiunilor) este judecata. fizică.concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare. după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii. îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi. care se raportează la obiecte singulare. desprinse în cadrul cunoaşterii comune. sociologie etc. de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. şi ştiinţifice. se desfăşoară după principiul încercare-eroare. Formele gândirii. în care. biologie. desprinse de suportul obiectual concret. Din punct de vedere structural-informaţional. luate separat. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală a bază a gândirii. noţiunea de „existenţă”. Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv. reflectând însuşiri neesenţiale. particular şi se merge spre particular. a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială. mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi. ceea ce au în comun. simbolice. gândirea euristică are un caracter explorator. se delimitează: noţiuni individuale. noţiuni particulare. pornindu-se de la judecăţi individuale. în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau opusă. organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. categoriale care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional. Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă. Noţiunile pot fi empirice. şi reversibil. reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere. La rândul lor. individual. succesiunea de operaţii la 16 . chimie. şi analogică. al experienţei cotidiene. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat. gândirea trebuie definită ca un sistem de noţiuni noi. Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică. în care se porneşte de la general. Orice judecată este adevărată sau falsă. Operaţiile gândirii au caracter formal. deductivă. asemănările.

etc. figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor elaborate. exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii. exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare. reordonări. 5. pe de altă parte.găsirea soluţiei corecte. Pe de o parte. muzicală. amplificări. gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente. care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc. exprimată în inovaţii şi invenţii. 4) imaginaţia arhitectural- constructivă.. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme. 2) imaginaţia tehnică. în elaborarea modelelor explicative etc. 2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii. gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul informaţional). se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. după cel de-al doilea criteriu. imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei. b) În plan informaţional. fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”. în continuarea reprezentării. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv. plastică). Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente: 1) generarea de imagini noi. ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului. După primul criteriu. pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară. distingem: 1) imaginaţia artistică (literară. 17 . 5) imaginaţia managerială. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine. ca dimensiune globală a personalităţii. IMAGINAŢIA. Formele imaginaţiei. ea vine. bazându-se pe memorie. ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire. 3) imaginaţia ştiinţifică. fără legătură aparentă cu realul. 4) caracterul convenţional. diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv. se delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul informaţional).. realizându-se combinări. 3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final.

Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment). Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare. a unor obiecte cu altele). modul lui de prezentare. au fost identificate: 1) memoria 18 . Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă. un piepten aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri). Ducipalul lui Al. memoria poate fi îmbunătăţită. procese relaţii printr-o schemă). Trăinicia păstrării materialului memorat. Macedon). şi asigură transformarea necunoscutului în cunoscut. „Flămânzilă”. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii. 5. Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri: 1. Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori. 6) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose). cât şi de factori obiectivi (volumul materialului. Ca şi alte procese psihice. 4) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele. 3. 2. Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp. 3) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. 5) Schematizarea (redarea unor fenomene. o informaţie etc. se diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. „Guliver în ţara piticilor”. Completitudinea reproducerii. se disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine. după gradul de înţelegere a celor memorate. cu atât mai bine). păstrare. cu atât mai bine). păstra şi reactualiza un fapt. „Setilă” etc. după durata păstrării celor achiziţionate. reorganizare şi reactualizare. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar. MEMORIA. gradul lui de organizare. sistematizare). Formele memoriei.Procedeele imaginaţiei. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare). 6. 4.). 2) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale luate de la lucruri diferite (ex. precum: 1) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor (ex. imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice. 6. Ca activitate intelectuală finalistă.

latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi. se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi. pe lângă o memorie evocativă. şi care se integrează în dispoziţia generală de fond. 4) memoria olfactivă. şi 2) memoria de lungă durată.de scurtă durată. se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat. 3) memoria motivaţională. plăcute sau neplăcute. lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante. prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian. fragmentat. 19 . decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. de amnezie totală. după canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei. experienţelor. amintirilor de un gen sau altul. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile. 3) memoria tactilă. 2) memoria auditivă. păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. după conţinut. se diferenţiază: 1) memoria vizuală. cât şi una negativă. Ea are atât o latură pozitivă. ea poate fi ţinută sub control. 4) memoria motorie. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare. În sfârşit. 2) memoria afectivă. dobândite. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice. prin care se achiziţionează. decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat logic. uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. determinând-o să acţioneze selectiv. 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului. care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine. În mod normal. cuvinte fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens. legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare. se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă. care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale. Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor. pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute. de fixare. silabe. Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face posibilă programarea. Astfel. pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului.

trebuinţele religioase. motivaţia reprezintă. Genetic. cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de 20 . mişcare. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile. 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare. determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. informaţie. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al personalităţii. să interpreteze. disonanţele şi deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului personalităţii. Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere. 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută. POTENŢARE. iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului. trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere. PROCESELE DE ENERGIZARE. Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă. prin actualizare. sunt următoarele: I trebuinţe biologice IV trebuinţele Eului trebuinţe estetice II trebuinţe de securitate III trebuinţe de afiliere socială VI trebuinţe de cunoaştere VII V trebuinţe de autorealizare VIII trebuinţe de concordanţă. de jos în sus. Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. adăpost. în primul rând. forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii.Cap. Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană. prin procesele de energizare. În categria acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea. cu cât este mai continuu satisfăcută. piramida cuprinde 8 clase. să identifice. 1. În forma ei finală. trebuinţele. Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională. trebuinţele estetice. odihnă. potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. conferindu-ne caracterul de fiinţe active şi relativ autonome. aşadar. A. care în ordine. VII. Maslow a construit „piramida trebuinţelor”. apă. trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând. larg acceptată în psihologie. generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Motivaţia. DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze. aer. să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său. Luată global. trebuinţele morale). De aceea. frumos etc.

plăcerea. se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive. 3) durata sau stabilitatea (scurtă. trebuinţe de alcool. 5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus. trebuinţe de droguri etc. pozitiv şi negativ. După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor. sentimentele morale). Pe lângă trebuinţe. După gradul de complexitate. Raportată la performanţa activităţii. bucurie. Afectivitatea. medie sau mare. 4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură. relaxare. sau semn negativ – tensiune. care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental (ex. aceasta poate fi slabă. stările de afect).baza piramidei. se delimitează emoţii primare. medie. suferinţă). idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare. lungă. în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două componente: interesele şi idealurile. ex. gelozia).). 2. înnăscute (teama. În principiu. dobândite (emoţiile estetice. trebuinţele pot fi împărţite în pozitive. emoţiile sunt de durată scurtă. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate. activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică. insatisfacţie. 2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională. Genetic. raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile. obiectele. emoţiile 21 . satisfacţie. trăirile de esenţă organică. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri specifice. persoanele din jur). frica. sentimentele sunt de durată lungă). intensitatea cea mai mare o au afectele). repulsie. Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi: 1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere. 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia. bucuria) şi emoţii secundare. motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. iar ura poate trece în iubire). şi negative. iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la aceştia mesajele lor. existenţa umană ar deveni cenuşie. Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate. susţinând şi orientând. Fără emoţii. şi este modelată şi structurată socio-cultural. o persoană din fire puţin sau deloc emotivă. VII. să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau. devine astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. necesară a vieţii noastre psihice.) şi structurile afective superioare (sentimentele). la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte). la celelalte persoane din jur. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. În funcţie de semnul dominant al organizării afectivităţii. dramatice poate deveni timorată. Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă. emoţiile integrate activităţii – de joc. ci şi de regimul educaţional. de împrejurările de viaţă. omul a fi un simplu robot. adică. COMUNICARE ŞI LIMBAJ Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica. desfăşurarea ei. într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure. de stimă. tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume. să ne retragem şi să ne izolăm de lume. dimpotrivă. ca şi motivaţia. cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni. de individualitatea lui. care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi. ci şi la propria persoană. pentru a nu le permite s ă ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea. 22 . prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii. performanţa în orice activitate este scăzută.complexe (emoţiile situaţionale curente. după cum şi invers. De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale. de satisfacţie. fără sentimente. fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive. de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi. Astfel. Pe fond de indiferenţă afectivă. Cap. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă. o persoană emotivă din fire. de învăţare etc. de acceptare. Această capacitate are premise şi mecanisme naturale. neurofiziologice. Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului.

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete. obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. relaţiilor. Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor. În raport cu indivizii concreţi. componenta fizică devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codicare a lor. din jurul nostru. machiaje. După suportul de codificare a mesajelor. fiinţelor fenomenelor. şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta. componenta formal-gramaticală şi componenta semantică. Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp (ţinută. Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate. o schemă sau un construct 23 . fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. mimică). gestică. Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual. fotografii. semantice şi sintactice). astfel încât ele să fie inteligibile.Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în general. transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane. o persoană umană şi un animal. dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice. luaţi separat. reguli gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul. benzi desenate. etc. comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte). îmbrăcăminte. sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării. distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii). Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică. Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual. ilustraţii. cinema). limba este o categorie socio-istorică. limba se prezintă ca un dat obiectiv. adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată. comunicarea interumană este de două feluri: nonverbală şi verbală. o persoană umană şi computer sau altă maşină. Legătura designativă este mediată de o imagine. sfera lui se limitează la procesele de emitere. pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonală. cel puţin în lingvistică şi psihologie. În măsura în care limbajul realizează transmiterea informaţiilor. comunicarea prin imagini (afişe. lucrurilor.

În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de N. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu. În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice. cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei. b) zona secundară. cât şi pe orizontală. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al dublei condiţionări. în 24 . în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul comunicării curente. rezultând limbajul oral şi limbajul scris. Chomsky. Piaget. utilizat în principiu. dezvoltată de J. Formele limbajului. după cum nici invers. latentă. Rodânduse şi consolidându-se treptat în procesul comunicării. cu cât zona centrală are o arie mai întinsă. Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii. condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă. în care se situează cuvintele cele mai familiare. iar celelalte două – una mai redusă. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează. rezultând: limbajul extern. indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului. încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic articulate. ci şi un mod de conduită – conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste.conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. cea de a două este o capacitate în act. fiind percepute ca un tot unitar. cu conexiuni atât pe verticală. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane. Astfel. cu atât nivelul de competenţă verbală este mai înalt. capacitatea sa de comunicare. În plan intern. nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă. componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate. şi invers. c) zona terţiară. o asemenea legătură devine atât de puternică. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt întegral înnăscute. încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare. în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei. comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu). Cap. VIII. conştiente. o activitate sau o condiţie facilitatoare. Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu. activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă. atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv activitatea perceptivă. comunicarea se desfăşoară în dublu sens. cât şi a comportamentelor pe plan obiectiv extern). care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul percepţiei. De asemenea. o stare. Funcţiile limbajului. ATENŢIA. 2) distributivitatea. şi limbajul intern. O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern). s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces. Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi. organizare şi prelucrare a informaţiilor lor). utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi. d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv). Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere. creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în clasificarea acestor funcţii. Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt: 1) concentrarea. gândirii şi acţiunii. emiţătorul şi receptorul schimbându-şi succesiv locurile. cea de a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste. care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor 25 . şi dialogul. c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern. care: au valori diferite la diferite persoane. delimitându-se: monologul.comunicarea cu cei din jur. vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare. Din cele două constatări se desprinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA 1. Astfel.

dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori 26 . 4) mobilitatea. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii psihici. care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite grade de dificultate.obiecte sau activităţi. Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. valoarea scopului. autocomanda şi autostimularea verbală. care are influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării. Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după naştere. cum ar fi: motivaţia. respectiv. forţa voinţei. Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul autodeterminării. 3) stabilitatea. ca în psihanaliză. motivaţia. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental. a destinului implacabil. dependenţa sau independenţa de câmp. care în forma sa completă. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –. Voinţa. opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea atenţiei într-un punct. 2. orb. echilibrul acestor procese. sau ambiental. O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria liberului arbitru. potrivit căreia voinţa este o forţă primordială. opusă ei este instabilitatea. cât şi teoria fatalistă. cât şi asupra activităţii profesionale. ca în behaviorism. care consideră acţiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern.. proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii. introversia şi extraversia. ci o construcţie psihofiziologică complexă. rezistenţa la tentaţii. proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi. este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei. În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice. Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o forţă spirituală pură. situată în afara oricărui determinism.

în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui. persoană. care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea luată. 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări. La o analiză mai atentă. filosofie de atributul valorii. 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus. precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte. 4) fermitatea. 3) consecvenţa. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat. care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea obstacolelor interne sau externe.extravoliţionali. IX. Precizări terminologice. şi în celelalte ştiinţe socioumane. Termenul de personalitate este legat în sociologie. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului. cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite. în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită. 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de validare sau de corecţie. în plan social. care exprimă gradul de activism intern al subiectului. 2) perseverenţa. Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată biologic. Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului supraordonat al personalităţii. ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul necesităţii obiective. 5) independenţa. istorie. „Vreau să acţionez aşa”. voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale. etică. care constă în menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii. promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta. aşa cum este perceput de cei din jur. Termenul de persoană este corespondentul. cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe traiectoria acţiunii). Cap. precum: 1) forţa sau tăria. ca de altfel. ci a oricărui organism viu – plantă sau animal. şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului. care reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune. 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”. circulă. Actul voluntar are o structură psihologică multifazică. personalitate. trei termeni: individ. ca desemnând modul şi gradul de 27 . de cele mai multe ori ca sinonime. al individului în plan biologic. el punând în evidenţă câteva verigi. PERSONALITATEA 1. care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare. fără a apela la sprijin extern. 6) iniţiativa. care trebuie supuse evaluării comparative). În psihologie.

personalitatea este un concept integrator supraordonat. care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei. psihice şi socioculturale la omul normal considerat într-un mediu social concret. De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică (deceniul al treilea al sec. întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al trăsăturilor. care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior. McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite. 2. pentru sociologie. sociabilitatea). definirea ei a suscitat mari controverse. valori dominante). 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste. XX). 28 . modul de implicare în acţiune. iar la începutul deceniului al IX lea. pentru psihologie. inventivitate. conştiinciozitatea (vizează. Din punct de vedere ontologic. Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”. blocul instrumental (aptitudinile). conştiinţă. 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul). 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori. pentru etică şi filosofie. stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale). Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic. pesonalitatea reprezintă o realitate complexă. el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern. cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate. ceea ce a facut să apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950. activităţile. plăcere). Este meritul lui G. În descrierea personalităţii. numeric mai puţin şi mai riguros definibili).integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. numărul acestora depăşea 150. ale acestei realităţi. care face obiect de studiu pentru biologia umană. comportament. Astfel. agreabilitatea (include diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie. modul concret al individului de a aborda sarcinile. modelul Big-Five. blocul de orientare şi axiologic (idealuri. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente. problemele care apar în viaţa lui). inclusiv pe cele de psihic. deschidere la experienţă). din punct de vedere semantic şi operaţional.

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. 1983 Introducere în psihanaliză. Bucureşti. Editura I. Golu. Bucureşti. În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 8. 1997. Adler. Dicu 11. Editura Fundaţiei „România de Mâine”. Bucureşti. personalităţi slab productive şi eficiente).). Allpert. Direcţii noi în psihanaliză. M. Golu. Editura Militară. Introducre în psihologie. 3. 1978 Pecepţie şi activitate. Ey. Ceauşu. 1972. Editura Ştiinţifică. Editura All. 1978 4.. 1971 Principii de psihologie cibernetică. Golu. Bucureşti. Freud. Editura Univers enciclopedic. 7. personalităţi imature etc. personalităţi colerice etc. 2. Golu. Bucureşti. Horney. Bucureşti. Introducere în psihologie. personalităţi medii. 5. 1996 Structura şi dezvoltarea personalităţii. Editura Geneze. N.P. Fundamentele psihologiei. Bucureşti. M. Dinamica personalităţii. 2000. 9. 1995. Editura Ştiinţifică. N. Bucureşti. A. Bucureşti. criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente. Conştiinţe. M. S. Golu. BIBLOIGRAFIE Cunoaşterea omului.1975.P. V. Ed. Bucureşti. În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice. M. S. 6. 29 . sau: personalităţi flegmatice.).. 1981 Cunoaşterea psihologică şi condiţia incertitudinii. D. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Orrell 12. G. criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi coruptibile). Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite. personalităţi mature accentuate.. K.I. criterii de organizare internă (personalităţi mature şi armonios dezvoltate.R. A. 1. Bucureşti. Hayes. 10. M. Bucureşti. Editura D. 1993.

Testul II 1. Radu şi colab. Psihologia generală şi psihologiile de ramură. Popescu-Neveanu. Editura Ştiinţifică. Pesonalitatea şi cunoaşterea ei. Odobleja. 27. N. 1969 24. Linton.. Editura Ştiinţifică. Sensibilitatea. 1970 Introducere în psihologie. Bucureşti. Bucureşti. Leontiev. 26. F. 1999 Condiţia umană. Bucureşti.C. 22. Editura Humanitas. 1998 Psihologia mecanismelor cognitive. 1973 Psihologia consonantistă. Bucureşti. 1997. Editura Polirom. Piaget. 21. Iaşi. Golu. 1991 Cibernetica. Editura Sincron. Editura Ştiinţifică. 17. 19. 25. P. 1982 Introducere în psihologie. 28. M.G. 4. Specificul cunoaşterii psihologice. ClujNapoca. A. I. Editura Tehnică. I. 3. Richelle. 2. Introducerea în psihologia contemporană. Puterea sufletului. Jung. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. M. Iaşi. Zlate. Editura Militară. 20. Ionescu. Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. Strategiile principale în cercetarea psihologică. Parot. Popescu-Neveanu. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. Editura ProHumanitas. G. 30 . J. 14. Bcureşti. Bucureşti. 2. 23. 1970 M. 1995 Psihologia inteligenţei. M. Bucureşti. P. Mărgineanu. Piaget.13. 16. Bucureşti. (Antologie) (Prima parte: Psihologia analitică). 1994 Probleme ale dezvoltării psihicului Fundamentele cultural al personalităţii. Principalele etape ale evoluţiei cunoaşterii psihologice. St. J. Editura Asklepios. Editura Anima. Bucureşti. Tulburările personalităţii. 1968 Dimensiunile interdisciplinare ale psihologiei.N. Zlate. Moduri de delimitare şi definire a obiectivului de studiu al psihologiei. 1958 Psihologia sinergetică. Editura Polirom. R. 1972 15. 18. 1999 TESTE AUTOEVALUARE Testul I 1. Mânzat. Wiener. Relaţia psihologică cu celelalte ştiinţe.

Noţiunea de lege şi legitate în psihologie. Analiză comparativă a subsistemelor componente ale sistemului psihic uman: inconştientul. generale. Percepţia complexă: a spaţiului. conţinut şi valoare metodologică. 10. 31 generale în psihologie ? 2. Sensibilitatea: definiţie. Senzaţiile organice. 3. Principiul relaţionării psihic-creier. Tipuri de legi în domeniul psihologiei (după sfera de cuprindere. realizarea unei înţelegeri ştiinţifice a naturii psihicului. 5. a timpului. gestaltiste. Noţiunea de analizator. 2. legi. Senzaţiile propriaceptive şi kinestezice. conţinut şi importanţă metodologic. 2. De ce este necesară desprinderea şi formularea unor principii metodologice Principiul determinismului extern. Testul III 1. Structura sistemului psihic uman. Principiul reflectării şi modelării informaţionale. Modelele psihologiei. după conţinutul pe care-l guvernează). 5. a mişcării. psihologiei. disputa dintre asociationism şi gesaltism . 4. 3. conştientul. noţiunea de psihic. Rolul percepţiei în reglarea acţiunilor motorii. Tipurile de raportări necesare pentru definirea noţiunii de psihic. Legile percepţiei: asociaţioniste. Testul VI 1. 8. 3. 2. Specificul psihicului umane. Principiul genetic şi al istorismului. argumentarea acţiunii lui în sfera Testul IV 1. Definiţia percepţiei. importanţa lui pentru Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate. Testul V 1. Senzaţiile care furnizează informaţii despre însuşirile stimulilor externi. 9. 7.3. 5. 6. 4. 6. Definiţia şi caracteristicile senzaţiei. . imaginarea unor proiecte de cercetare cu principalele metode. subconştientul. 4. evoluţia ei istorică.

Formele memoriei. Definiţia şi caracterizarea generală a motivaţiei 2. 12. Definiţia şi trăsăturile reprezentatorii. Stadiile genetice ale dezvoltării operaţiilor gândirii. Structura sferei afective: emoţii primare – emoţii secundare. 20. Locul emoţiei în structura şi dinamica afectivităţii Testul VIII 1. Rolul imaginaţiei în activitatea de creaţie 25. Formele imaginaţiei 24. aspecte diferenţiale 28. 13. Structura internă a sferei motivaţionale 4. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a gândirii. 19.11. Procesele memoriei şi factorii care condiţionează calitatea şi eficienţa lor 27. pasiuni 8. 21. 15. Valoarea instrumentală a reprezentării. Tipologia reprezentărilor. Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor. Principalele forme ale gândirii. Modele explicative ale funcţiilor mnezice Testul VII 1. Analiza comparativă dintre senzaţie şi percepţie. Funcţiile limbajului 32 . Relaţia dintre motivaţie şi performanţa în activitate 5. Definirea şi caracterizarea psihologică a comunicării 2. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a imaginaţiei 23. Funcţiile motivului 3. 18. 14. Structura de conţinut a gândirii. Limbajul nonverbal şi limbajul verbal 3. Definiţia şi caracterizarea generală a afectivităţii 6. Modele teoretice explicative ale gândirii. Formele limbajului verbal 4. Caracteristicile emoţiilor 7. Structura operatorie a gândirii. sentimente. 16. 17. Definiţia şi caracterizarea generală a memoriei 26. 22.

Raportul ereditate-mediu în determinarea organizării psihocomportamentale a omului.Testul IX 1. Strategii în cercetarea psihologică.. Modele teoretice ale personalităţii 3. Indicatorii comportamentali ai conştiinţei. clasificare. Caracterul: definiţie. Definiţia atenţiei 2. Formele atenţiei 5. Structura psihologică a actului voluntar 7. TEME PENTRU LUCRĂRI INDIVIDUALE …………………………………………………………………………………………………. 4. divergenţe 2. Aptitudinile: definiţie. 33 . Mecanismele psihofiziologice ale atenţiei 3. 5. Calităţile voluţionale ale personalităţii Testul X 1. Principiul reflectării şi modelării informaţionale: importanţa lui pentru înţelegerea şi 3. structură 5. criterii. Principiul determinismului: importanţa lui metodologică pentru psihologia ştiinţifică. 2. Sensibilitatea şi legile ei. 8. 10. 11. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a senzaţiei. Definiţia personalităţii. tipologie 4. Obiectul şi esenţa opziţiei dintre asociaţionism şi gestaltism. Relaţia conştient-inconştient. explicare naturii psihicului. SUBIECTE ORIENTATIVE PENTRU EXAMEN 1. 6. Analiză comparativă între metoda observaţiei şi metoda experimentului de laborator.. 7. Temperamentul: definiţie. 9. Definiţia şi caracterizarea psihologică generală a voinţei 6. Calităţile atenţiei 4.

24.12. Mecanismul procedurii emoţiei. Verigile funcţionale ale limbajului. Structura operatorie a gândirii. Formele memoriei. 18. 30. 32. Percepţia spaţiului. 27. 29. 21. Funcţiile limbajului. Particularităţile psihologice ale limbajului oral şi ale celui scris. Modele psihologice ale atenţiei. Caracterizarea principalelor modalităţi de senzaţii. 35. 34 . Modele explicative ale gândirii. 17. timpului şi mişcării. 26. 13. 20. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei. Forme de organizare ale afectivităţii. 39. 34. Structura şi fazele actului voluntar. 40. Rolul emoţiei în activitate. Analiza psihologică a procesului de rezolvare a problemelor. 36. Motivaţie şi frustrare. 22. structură. 37. Legile generale ale percepţiei. 15. 14. 41. 31. Particularităţile psihologice ale afectivităţii. Tipologia gândirii. 42. Determinanţii obiectivi şi subiectivi ai percepţiei. Structura psihologică a procesului emoţional. 16. 19. Temperamentul: caracterizare şi criterii de clasificare. 23. 38. Calităţile atenţiei. Definiţia şi caracterizarea psihologică a reprezentărilor. Principalele tipuri de reprezentări. 43. Caracterul: definiţie. Calităţile reprezentărilor. Structura de conţinut a gândirii. relaţia dintre ele. 44. Dinamica uitării. Definirea şi caracterizarea generală a motivaţiei. 28. Formele imaginaţiei. 25. Calităţile memoriei. 45. Tipuri de definiţii ale noţiunii de personalitate. 33. Calităţile voinţei.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful