Daniel Medvedov

DESPRE MINE

Madrid 2013

Nu m-am lasat dus de vorbe din mosi stramosi, nu am pus un interes special in mostenirea unor principii si cunostinte sectare, nu respect ceea ce aud si nici nu accept sa fiu obligat a respecta nu stiu ce traditii. Nu bag in seama ceea ce se scrie in texte sacre, nu ma las dus de rationamente logice, nici de gindirea prin inferenta, nici de cugetari rationale, nici nu mi se intimpla sa cred in ceva dupa o cintarire a lucrurilor cu pricina, nici nu pun mare pret pe faima celui ce vorbeste sau scrie, nici nu cred ca un sihastru sau calugar poate fi calauza mea: cred doar prin mine si in capacitatea mea de a intelege. Cu un pronume biblic si un nume rusesc, fie el de origine poloneza, dinspre tata, care a venit din Polonia, Podolia, - si dinspre mama, cu parinti din Bulgaria, eu, cu acesti parinti ai mei nascuti in Basarabia, dar eu nascut in Slatina, pe Olt, in Romania, si traind intr-un mic oras, Ramnicul Valcea, in anii copilariei, si apoi in Bucuresti, in anii de student, m-am casatorit, asa deodata, cu o femeie din Caracas. Am luat nationalitatea din Venezuela, dupa ce traisem acolo multi ani, si apoi m-am stabilit in Madrid. Fumez havane, puros din Cuba, beau ceai verde, cafeaua fara zahar, si folosesc moxa, drept medicament. In general mincarea mea e doar orez. Beau vin rosu, si palinca, de ce nu: Fiinca asa beau oamenii buni, de simbata pina luni. . . In Madrid e locul unde traiesc de multi ani de zile, dupa un timp in Viena, Miami, Taipei, Shakti Nagar, Mangalore, Cuzco, Curitiba, Vancouver, Manchester si Londra, Roma, Paris, Kyoto, si Pekin, Insula Margarita, Insula Taquile din lacul Titicaca: - iata ca sint un labirint de locuri si de timp. Nu e ca nu stiu cine sint, fiindca m-am inteles pe mine insumi. Am ajuns sa stiu ca sint nimeni, ca Odiseu, insa polimecanic si polidrom, polimétic, si chiar polimátic, am scris multe carti, dar tot ceea ce am facut si am dres e mai nimic, sa zicem ca e un zero la stinga. Nu afisez niciun fel de modestie falsa caci spun toate acestea cu bucurie, nu cu tristete, nici cu nostalgie, fiindca m-am intors de unde am plecat, de la mine spre mine, am venit si m-am si ajuns pe mine insumi, ca rezultat al acestei minunate intoarceri. Scriu toate aceste lucruri fiindca stiu ca cineva acolo sus ma iubeste, si ar dori sa vada si sa auda, cu alese cuvinte, ceea ce cred eu ca sint, ceea ce am facut, pur si simplu ceva despre mine.

2

E frumos sa citesti cuvintele autobiografice ale unui scriitor. Orice fiinta omeneasca are o viata surprinzatoare, iar marturia personala prezinta cititorului o valoare imensa. Am vazut moartea cu ochii de cind eram mic, de multe ori, de nenumarate ori, in accidente ciudate din care am fost scos de o mina puternica, in afara sinelor unui tren, in afara apelor, din fundul prapastiilor, sau pus linistit la mal, dupa ce valurile ma zgiltiisera destul, de pe-aici, de pe-acolo. Am studiat multe, si am inteles ceeace am cautat si am gasit. Viata m-a pus sa fiu educator, invatator, medic, intermediar in conflicte, calator nezdruncinat si marinar, artist martial si constructor, pictor, gimnast si muzician, scriitor si poet, teolog si vraci, de toate, fara sa ma opresc cu nimeni la rascruci, mergind inainte si respectindu-mi obligatiile, datoriile, responsabilitatile si promisiunile de credinta. In ceea ce priveste religia in care m-am nascut, crestinismul ortodox, am lasat-o asa cum era, nu m-am bagat in nici o alta, chiar daca am patruns adinc in citeva in ele. Multe limbi am vorbit si am studiat, dar limba de nastere s-a lipit de suflet ca nici-alta. Am descoperit multe cu ajutorul maestrilor, dascalii m-au dus de mina cind eram inca mic, dar spre maturitate, singur m-am rupt de creanga marului in care am inflorit. Am fost altoit de viata, e adevarat. Privind inapoi stiu ca totul a fost scris ca asa sa fie, avind in mina mea intensitatea faptelor si loteria de a intelege, sau a nu intelege ceea ce se intimpla, si ceea ce s-a intimplat, sau nu s-a intimplat. Marturiile altora ca mine m-au ajutat sa inteleg si mai adinc aceasta lege a soartei oamenilor. Acum sint un om in virsta, dar inca nu sint un batrin. Am o etate, dar nu sint inca la adinci batrineti. Privesc totul cu optimism moderat, nu cu un pesimism inveterat. Din aceasta perspectiva, scriu si eu ceva pentru a-mi implini o datorie cu cei dragi, cu cei care ma cunosc, sau cu altii care n-au nici-o idee despre mine. Imi plac tiganii, dar dispretuiesc multe din faptele lor. Imi plac chinezii dar detest atitudinea lor in fata banilor si murdaria in care se scalda, in multe situatii ale vietii sociale, in afara tarii lor, sau in propria lor tara. Imi plac japonezii, dar mi se par, in acelasi timp, un pic robotizati, si apucati de multe obiceiuri, atit in trecut cum si in prezent. Nu e oare la fel cu noi toti, in acasta lume nebuna?
3

Nu putem scapa asa de usor de traditiile fara noima ce ne-au legat de o mie si una de nebunii, cica venite din mosi-stramosi. Cel mai importat lucru in viata este a intelege cu desavirsire un fapt, si de aici, o persoana, un gest, o atitudine, un sentiment. Dar intelegerea e o consecinta a unei stari, nu poate fi o tinta, fiindca oricum as dori eu sa inteleg ceva, poate ca nu o sa ajung niciodata la aceasta intelegere, cel putin in acest moment al existentei. Tuturor ne este dat sa intelegem si sa fim intelepti. Dar unii ajung la asta, iar altii raman pe dinafara lucrurilor. Asta e, ce sa facem, asa sint lucrurile, pina una alta. Ma bucur, in ceea ce ma priveste, ma bucur ca stiu, dar s-ar fi putut, foate bine, sa nu ajung la aceasta stiere de mama, cum se zice la noi. Cum ma ajuta in comportarea mea in fata vietii, aceasta intelegere a lucrurilor? In primul rind, nimeni nu poate sti cu siguranta ca tu ai inteles sau nu, ceea ce spui ca intelegi. Asta e minunat. E minunat fiindca tu esti singurul martor al intelegerii tale. Nici macar faptele sint o marturie verificata a intelegerii. Spun asta fiindca am vazut multi intelepti facind nebunii. Singura diferenta cu cei ce brambureau pierduti prin paduri, si cu cei ce mergeau adormiti, era ca ei intelegeau fapta dusa la capat. Intelegeau consecintele faptelor lor, si vedeau clar de ce lucrurile stau asa, sau altfel. Poate ca aceasta stare de intelegere ii va ajuta in viitor sa nu mai repete aceiasi nebunie, cum de fapt ma ajuta acum, si pe mine. Cel mai important lucru in lume este fiinta. Fiinta mea este aceeasi ca si a ta, avem, cu totii, aceeasi lumina splendida care ne pune pe masa toate cele. Unii o numesc intr-un fel, altii in altul. Dar fiinta nu se schimba, nu pierde nimic din a ei minunata stralucire, nu i se adauga nimic cu experientele avute de subiectul respectiv, adica de persoana ce o reprezinta in aceasta lume de masti vizibile. Corpul si sufletul e o lume a energiei, o lume minunata a gesturilor si a starilor nenumarate de care profitam, fiecare cum putem, in acesta viata ciudata a luminii pe pamint. Am ajuns sa vad citeva lucruri extraordinare in viata de fiecare zi: 1. Adevarul 2. Bunatatea 3. Frumosul 4. Dreptatea 5. Eternitatea 6. Infinitul 7. Sublimul 8. Sanatatea
4

9. Familia 10. Fiinta 11. Schimbul si transformarea 12. Conflictul 13. Libertatea 14. Iubirea 15. Mintea 16. Inteligenta 17. Imaginatia 18. Fantezia 19. Poezia sau Creativitatea 20. Traditia 21. Intelepciunea 22. Cunoasterea 23. Pacea 24. Cautarea 25. Jocul Aceste principii universale sin adevarata noastra natura. A urma aceste principii se numeste Calea Cea Mare. A cultiva Calea Cea Mare se numeste educatie. In mina cu acest sirag de margele, margaritare fara de pret ale vietii, nimic nu ma clatina. Am baut la izvoarele lui 1. Guilgamesh 2. Heraclit 3. Lao Tzi 4. Chuang Tzi 5. Socrate 6. Dante 7. Paracelsus 8. Miyamoto Musashi 9. Cyrano de Bergerac 10. Takuan 11. Chilam Balam de Chumayel 12. Popol Vuh 13. Job 14. San Juan 15. El Rey Arturo 16. Amadis de Gaula
5

17. Cervantes 18. Tolkien 19. Osho 20. NAN huai Chin 21. Liu Yuen Chiao 22. Su Yu Chang 23. Dorin Liviu Zaharia 24. Giorgio de Santillana 25. Patanjali 26. I Ching 27. Wu Cheng En 28. Rabelais 29. Saadi 30. Rumi 31. Georg Christoph Lichtenberg 32. Gourdieff 33. Leonardo Da Vinci 34. Joseph Campbell 35. Topor 36. Hokusai 37. Homero 38. George Borrow 39. Pitagoras 40. Harold Waldwin Percival 41. Huang Ti Nei Ching So Wen 42. Basho 43. Mohyddin Ibn Arabi 44. Farid Uddin Attar 45. Francisco Pino 46. Hung Ying Ming 47. William Scott Wilson 48. Hafiz 49. Filocalia 50. Rembrandt Fiecare din ei, si fiecare din aceste scrieri minunate, mi-au adus fericirea intelegerii. Acum ma intilnesc pe mine insumi, linistit si calm, privind in fata lucrurile, in pace cu mine insumi si atent la cele o mie si una de indreptari ortografice si ortoepice ale vietii de fiecare zi. Acesta care scrie, vine de nicaieri, intr-acolo se duce, si lipsit de orice radacini, zboara spre hamacul corabiei viitorului.
6

Despre ce sa mai scriu? Despre ce sa mai vorbesc? Sint din aceasta lume dar nu fac parte din ea. Sint de-aici dar nu m-am instalat in aceasta lume. Exista insa o diferenta marcata intre un initiat si omul de rind. Si nu pentru ca “omul e rind” ar fi ceva mai “putin” decit initiatul, ci pentru ca initiatul e un om pornit pe calea cunoasterii de sine, cu o intentie clara a desavirsirii existentiale. Aceasta stare e “particulara”: am cunoscut multi eruditi, dar care nefiind “initiati”, orbecaiau pe drumurile cunoasterii, dar aceasta cunoastere era o cautare a lumii, nu a fiintei. A fi “initiat” e o stare, nu este o categorie a omului. Omul de rind are o atitudine de fala, e mindru, nu suporta idea ca poate exista cineva care sa-l indrumeze pe o cale necunoscuta, are un anumit dispret si o ironie evidenta catre cei care accepta figura maestrului spiritual, caci nu crede ca are nevoie de un ghid virgilian ca sa treaca neatins prin flacara infernului dantesc. E adevarat ca multe dintre marile figuri ale omenirii au patruns singuri pe malurile misterioase ale regasirii de sine, dar toti au ramas la poarta cetatii, batind cu sfiala sa li se deschida. Calauza are insa permisul de intrare in padurea neguroasa, si in castelul de cristal din Shangrillah, iar cu aceasta licenta, isi permite sa introduca pe acel ce i-l urmeaza. Tacut si atent, intr-o stare de alerta continua, calauza si initiatul, merg amindoi inainte, fara a-si intoarce privirea spre locurile de unde au plecat, si fara de a se uita inapoi la meleagurile pe care le-au lasat in umbra. Calauza este un personaj intiat, nu poate fi altfel, iar discipolul a lasat inapoi starea de invatacel, pentru a se transforma si el in cautatorul aurului fiintei. Sint colegi, daca nu prieteni, cel putin apropiati, membrii ai grupului ce formeaza siragul de matanii ale filozofilor. Cind un tinar ajunge sa fie “tata”, este pe aceeasi treapta existentiala ca si tatal sau. Sint mathetes, in greceste, colegi de breasla, chiar daca ii separa experienta anilor. In aceasta diferenta cruciala se zbat numerosi “discipoli” care inca nu au ajuns sa inteleaga libertatea cautarii: multi dintre ei continua sa fie “discipoli” ai unui “maestru venerabil”, nu au puterea de a se considera singuri pe acest drum, si nu indaznesc sa-si ia in miini friul calului pe care calaresc. Merg cu sfiala in spatele calauzei, in loc sa-si ia locul linga ea, umar la umar, pas la pas. E adevarat ca exista in infern un gen de cararuie care nu permite trecerea simultana a doi calatori.
7

Se petrece atunci un fapt plin de tilc: calauza i-l duce in spinare, i-l cara pe umeri, i-l duce pe spate, pe acel care inca nu e pregatit sa treaca singur vamile intunecate ale lumii subterane. E cazul lui Dante si Virgiliu: va amintiti? Pe acest drum al cautarii trebuie sa mergem cu maturitatea obtinuta in lupte din trecut, nu e posibil sa continuam cu rasfatul in copilarie. * Tocmai treceam prin munti dinspre Transilvania spre Cozia, si pe la Lotru, un tinar cioban mi-a cerut sa scriu o mica carte pentru cei ce vegheaza noaptea oile prin munti. Am impartit piine si sare, ceapa si brinza: inainte de a o servi pe o bucata de lemn cioplit, ciobanul a luat ceapa in mina stinga, si cu pumnul drept i-a dat o lovitura puternica. Apoi a strins-o in palma, pina cind o zeama ca apa s-a scurs dintre foile dalbe. “Asa e mai dulce!” – spuse tinarul, si mi-a intins o jumatate. Am scris pentru el urmatoarele cuvinte: I In statia de autobuz, pe un peron al carui numar era 33, astept sa vina masina care duce la Shangrillah. Biletul nu e scump, e doar o moneda, ca cea gasita de Niels Hølgerson in iarba, lasata acolo de batrinul vraci ce traia in pestera din muntii de sus. La miazanoapte fix, cind de fapt incepe si ziua, autobuzul a pornit cu un singur calator. Mult timp dupa ce iesisem deja din oras, drumul s-a facut strimt, chiar ingust, nu puteau sa treaca in acelasi timp doua masini. Zorile nu au intirziat sa-si arate acele degete roz ale Aurorii. E ora in care multi pe acest pamint, vegheaza. “Nu aveti mult bagaj!”- imi spuse soferul, dupa un timp. Nici eu nu eram prea vorbaret. Ce sa raspund? Am tacut, incuvintind din cap. “La Shamballah nu prea merg multi calatori . . .” – spuse el, cu un gest al miinii, intinsa indelugat spre orizont. “Nu merg, nu merg” – am raspuns. “Stiati ca de fapt Shamballah se numeste Shangrillah?” – adauga soferul. “Sigur, fara-ndoiala” – am spus. “E un tinut cu putini locuitori. Au care si mori, dar nu le folosesc.
8

Au cai naravasi, armasari, si murgi, dar cu ei ara cimpurile. Stiu sa faca multe noduri, parca ar fi marinari. Sa nu va asteptati la mincaruri alese, masa lor e simpla, piine si sare, o ceapa, brinza si apa. Nu e un loc de gurmeti. Nu viziteaza satele de pe-aproape, chiar daca e usor sa auzi de la ei latratul ciinilor si cintul cocosilor din vecini. Sint oameni ciudati . . .” Autobuzul se opreste. Raminem in asteptare, nu stiu ce oare asteptam. “E bine sa te odihnesti in timp ce fugi” – spuse soferul. Din cind in cind ma opresc si astept, ascultind linistea muntilor. Nu poti auzi asa ceva pe la oras. Nu va deranjeaza, cred eu.” “Nu, nu, Sa asteptam. Imi place linistea din munti, o muzica tacuta.” – raspund. Trecea un pribeag pe drumul strimt si ne-a salutat in tacere. “Daca doriti, puteti merge pe jos cu acest om, e acarul, care de fapt nu mai are de pazit nici-un tren, fiindca linia de cale ferata nu mai este folosita in ultimii ani.” – spuse soferul. Cobor si ma despart de cel ce ma adusese aici, iar el, isi intoarse matahala acelui autobuz si o ia pe unde a venit. Curind, s-a pierdut in departare, iar praful drumului lasa sa se vada inca, umbra acelui vechi autobuz. Acarul ma astepta mai sus, l-am ajuns repede si amindoi am purces la drum, din nou. “Va asteptam!” – imi spuse batrinul, va asteptam de demult!” “Ce ciudat! Nu stiam ca sint asteptat!” – spun eu. “Eh, e un fel de-a spune, de fapt nu primim multe vizite, pe-aici . . “ – raspunse calatorul. “Ati venit pentru mai mult timp?” “Sigur, sigur, pentru mult timp” – am spus eu. “Daca nu aveti unde sta, va pot primi in coliba mea, nu e un palat, dar are un loc pentru oaspeti. Fata mea va servi ceaiul de dimineata. Numele meu e Genarul. Sint acarul ce avea grija de schimbarea liniilor de dus si de intors, dar azi nu mai vine nici-un tren pe la noi. Ultimul tren a plecat acum opt ani.” “Desigur. Voi ramane cu domnia voastra, daca se poate.” “Bine-venit sa tot fiti pe la noi, si care este oare numele pe care doriti sa-l aveti pe aici?” “Se poate alege, vreunul, asa la intimplare? “Pot eu insumi sa vi-l dau, daca vreti neaparat.” “Desigur: Care e numele meu, Genare?”
9

“O voi intreba pe fata, ea e mai chibzuita la nume de calatori decit mine. Aproape ca ajungem. Mai lipseste putin.” Am mers tacuti pina ce am poposit in fata unei colibe. In poarta, o fata ne astepta cu un zimbet infloritor. “Spune-mi, Camelia, care e numele acestui calator?” “ Numele lui e Ardan.” “Bine, Ardan. Acum te vei odihni pe plac, si apoi te voi prezenta batrinilor satului, in Samballah.” – spuse acarul. Fata m-a luat de mina si m-a condus spre o mica incapere cu un pat ingust, o masa mica, la fereastra, si un scaun de lemn, facut dintr-un copac. “E lemn de maslin!” – spuse fecioara. “Oh!” II “La noi se obisnuieste sa se bea ceai, ceai verde.” – spuse tinara fata, servindu-mi ceaiul intr-o ceasca rustica. “Apa e de la izvor, noi numim izvoarele ierugi, nu stiu daca ati auzit vreodata acest cuvint.” “Desigur, am auzit acest cuvint de la o prietena, Cristina Tacoi, la oras.” “Oh, Cristina, noi o cunoastem, de multe ori ne-a vizitat.” “De la ea stiu despre voi.” “Ce bine! – Tatal meu a gazduit-o timp de multi ani, aici.” “Uite cum se leaga lucrurile!” – raspund eu. “Se leaga cu o mie de noduri!” - spuse fata. “Acum va las sa va odihniti. Vorbim dupa . . . Va rog sa va simtiti ca acasa.” “Camelia, ai fi atit de draguta sa-mi spui tu, spune-mi Ardan, cum de fapt mai numit.” “Cu placere_ - spuse fata. “Acum ma voi retrage, si te las linistit, Ardane.” Ca o adiere, ca o boare de vint s-a pierdut in umbra usii, fata. Abia plecase cind, unul cite unul, intrara in mica incapere mii si mii de batrini, unii imbracati in ciudate haine de paie, altii cu frunze in jurul capului, iar altii avind un fel de tunica talara dintr-o pinza scortoasa, ca de sac. Nu stiu cum au putut sa intre atit de multi oameni in mica mea incapere. “Nu va simtiti incomozi intr-un loc atit de mic si strimt?” – i-am intrebat eu. Unul dintre cei ce stateau in picioare spuse: “Nu am venit aici ca sa avem un loc unde sa stam jos. Am venit sa te vedem . . .” Imi parea ca toti stateau asezati comod, ca si cind incaperea ar fi fost sala imensa a unui palat.

10

“Ce a-ti dori sa faceti aici?” – ma intreba cel mai batrin dintre oamenii asezati turceste, in jurul unui mic foc pe care i-l facusera in mijlocul camerei mele, cu niste vreascuri uscate aduse din padure. “Linga un mic foc isi pot incalzi madularele multe persoane. Dar voi, cei de la oras, obisnuiti sa aprindeti adevarate ruguri, linga care nu se pot aseza nici macar diavolii din al cincelea tarim din infern!” – spuse alt batrin. Privindu-ma tacuti, toti acei indivizi imi urmareau fiecare gest, asteptind raspunsul meu. “Am venit sa va arat arta rozei vinturilor.”- am spus eu, privindu-i direct, in ochi, pe fiecare, unul cite unul. “Arta rozei vinturilor??? – spuse primul batrin, cel care pusese prima intrebare. “Arta rozei vinturilor.” – am raspuns. “Poti sa incepi de pe-acum, daca doresti.” – spuse batrinul. Imi facura loc in mijlocul camarutei, si linga foc, stateam in picioare fara sa spun nimic. M-am uitat spre jos si facind un pas cu piciorul sting, am inceput sa ma inclin putin inainte, ca si cum as fi fost un turn inclinat, o coloana de foc dusa de vint. Am coborit spre genunchi si cu palmele deschise, am ridicat pina la orizont apele primordiale. Imediat am coborit din nou si am ramas mult timp, poate nopti si zile, in postura numita “Muntele Kogaion”. Apoi am imbratisat arborele vietii, am dus palmele spre inima si am deschis larg portile ei, din care a inflorit o floare rosie pe care am deschis-o spre rasarit. Din rasarit spre apus, perdeaua cetii a fost stearsa, si de la spate, la dreapta, am luat luna si am adus-o in fata mea. Am vrut sa fiu unul cu luna si m-am imbratisat, deschizind calea roibului pe care calaream fara sea: “Stai linistit, dragul meu, te voi mingiia pe coama, stai linistit. . .” Cu totii scoteau un fel de strigate de uimire vazind cum iau soarele de la stinga, si cum i-l imbratisam, dorind sa fiu unul cu el, luminos, inalt. M-am intors din nou la muntele Kogaion si ramanind un timp in aceasta postura, am inchis ochii pentru putin, iar cind i-am deschis din nou, incaperea mea era goala. Batrinii plecasera, dar plecasera intr-o clipita. In sfirsit ma voi putea odihni. M-am intins in patul cel strimt si m-am acoperit cu o patura groasa, care era impaturita la capul patului. Perna era de fapt o piatra incrustata intr-o rama de lemn, unde am pus capul si dupa scurt timp, am atipit. Era prima mea noapte in Shamballah. Am dormit neclintit de vise: “Mare somn somnai
11

Nici-un vis visai . . .” A doua zi, pe masa am zarit o tipsie cu apa limpede si niste instrumente care pareau de ceai: mi-am umezit pleoapele, mi-am atins urechile, gitul si virful capului si mi-am uscat miinile cu stergarul alb ce atirna in cuiul ruginit din spatele usii, si mi-am servit o ceasca de ceai. De fapt mi l-am preparat in infuzie cu apa clocotita ce vorbea domol in micul ceainic atirnat deasupra unui patrat de nisip plin de jaratec. Mi-am amintit de Camelia, care este numele ceaiului. Vestmintele de drum disparusera si in locul lor am gasit un fel de costum facut din paie, ca o rogojina taiata de un croitor, ce ma astepta pe spatarul scaunului de lemn. Imi venea ca turnat. Mi-am legat opincile noi ce erau, se pare, parte din acest vesmint de vrajitor: paream un saman din pusta siberiana. Nu lipseau obielele albe, de bumbac, pe care mi le-am infasurat cu grija in jurul gleznelor si in jurul degetelor de la picioare. Opincile erau ca facute de comanda, pentru mine, la opincarul ciobanilor. Asa impodobit, am trecut pragul colibei si am iesit in pridvor. In fata mea ma asteptau ca niste osti nesfirsite, mii si mii de oameni imbracati cu aceleasi vesminte ca ale mele. Nu purtau arme, nu erau soldati, sau cel putin asa credeam eu. In pridvor fata acarului imi sopti la ureche urmtoarele cuvinte: “Sa nu crezi cumva ca daca nu au arme nu sint soldati. Arma lor e puterea. ” “Ce vor? Ce vor ei sa fac eu?” “Vor sa-i duci la Kogaion.”- spuse tinara fata. “Ce ai facut astazi dis-de-dimineata?” – am intrebat-o pe Camelia. “Am iesit la munte sa ierborizez, adica sa caut plante medicinale.” – spuse tinara. Abia se intorsese din paduri, si inca purta in spate un cos plin de ierburi, frunze, radacini si flori. Era multa liniste in jur. Doar respiratia miilor de soldati se intrezarea printre fulgii acelei zapezi a linistei. “Vom porni miine in zori.” – am spus cu o voce hotarita. “ Pina atunci, vom astepta apusul si iesirea Luceafarului de seara.” Unul dintre soldati imi aduse pe o tava niste ciorchini de struguri. I-am mincat boaba cu boaba, lasind citeva neatinse, pe tava. “Kogaionul e departe. Cum vreti sa mergem?” – i-am intrebat. “Pe aripa soimului, pe aripa norilor!” – au raspuns intr-un singur glas. Eram cu totii, tineri si batrini, niste “calatori pe nori” – kapnovates.

12

III M-am suit in spatele soimului meu, se numea Gorgo. Toti ceilalti ma urmau in zbor si de sus vedeam cum se departeaza mica coliba: Camelia si Genarul aveau bratele ridicate si pletele in vint. “Cu gindul ma misc!”- imi spuse Gorgo, cu glas omenesc. “Cu gindul ma opresc!” “Dragul meu, pari pasarea Simurg!” – ii raspund eu. “Simurg sint, ca murgul zbor pe cerul gindurilor tale!” Ca sa ajungem la Kogaion trebuie sa trecem peste sapte mari si peste sapte tari. “Spune-mi, Gorgo, ce doresc sa vada si sa gaseasca acolo toti acesti soldati?” “Vor sa vada Pasarea Maiastra!”- spuse Gorgo. * Era un om odata la Madrid Mergea pe roti ca un autobuz Cei ce treceau pe linga el i-l dojeneau Spunindu-i: De ce nu zbori pe sus, ca un obuz? Pai voi zbura cind aripi imi vor creste Le tot zicea el cu un rinjet de motan Un avion as vrea sa fiu, un peste Ornitorinc, sau chiar hipopotam Dar uite ca lucrurile lumii Facura ca sa zboare un covor Iar acel om spunea Thalita Kumi Ridica-te fetita si zboara spre izvor Caci doar izvorul iti va da iubire Acea ieruga din inima iesita Foarte putini aud aceasta stire O carte este o dorinta, o ispita De a zbura spre ceruri nevazute De nimeni inca, pe la cei de la oras Am intilnit la Kogaion oameni sute Dar iata ca niciunul nu-mi vorbi de Oas De Maramures, sau de Valea Oltului la Cozia Nu am gasit pe cineva zorit Sa stie limba celor ce-au baut ambrozia
13

Cei care au privit zimbind spre rasarit. * Cu fiinte sau cu lucruri, Nu e nevoie sa le apuci, nici chiar sa le arunci. Cu locuri si momente, Cu riuri si cu lunci, Nu te impresiona . . . Nu te obisnui . . . Nici acum, Nici atunci . . . Dar uite ca mai spun ceva: Nu te lega, De nimeni, de nimic . . . Dar nici nu e frumos sa le privesti pe toate, Cum vede gheata, cu indiferenta, Cu acea rece si distanta oglindire, Ce nu permite nici-o aderenta . . . Fii cald, cuminte, linistit la fire, Ca roua ce dispare in propia-i nemurire . . . Iata unul dintre cele mai frumoase poeme ale literaturii orientale, niste versuri ale poetului Tao Yuan-ming (365-427), cunoscut si sub alt nume, ca Tao Chien: “M-am stabilit printre oameni, Dar nu aud zgomote de cai si trasuri. Te intreb: Cum se poate asa ceva? Cind inima e departe, cimpul se inveleste de la sine . . . Culeg crizanteme pe dealurile din rasarit, Si privesc in liniste muntii de la miazazi. Energia muntilos e proaspata si curata, Atit noaptea cit si ziua . . . Pasari zboara spre casa in perechi. In toate acestea e un inteles ascuns . . . As dori sa-l spun, dar am uitat dintr-o data, Orice cuvint . . .” Dar ei, poetii, spun la fel ca ceva nu e bine daca ramii cu gura inchisa. Nu poti sa taci cind ai ascultat muzica tacuta . . .
14

Nu poti sa nu deschizi gura cind ai atins aripa lunii . . . Asculta vintul printre brazii inalti, Este o rugaciune a intelepciunii. Apleaca-ti urechea spre cintul pasarilor, si vei auzi cum cinta adevarul etern. Izvoarele si muntii soptesc Tatal Nostru si toata natura ne arata legea iubirii . . . Secretele vietii nu se ascund, si nici nu se arata deschis. Depinde de tine daca le vezi, sau daca le crezi ascunse. Pentru cel care s-a trezit, tot ceea ce vede, si tot ce aude, e un secret luminos. Cu o mica schimbare in privire, ceea ce vezi in fata ta va fi o alta lume, dar aceeasi pentru toti cei ce s-au trezit din acest somn. Fii usor si fara podoabe. Cu fiinta am deja tot ceea ce-mi trebuie, cu lumina mi-e destul. In Madrid traiam intr-o casa de unde vedeam curtea interiara a une scoli elementare. Vocile copiilor jucindu-se in recreatie, strigate, hohote de ris, o minunata harababura de jocuri si tipete imi aduceau amintiri de negrait. Cei ce ma vizitau in Madrid, auzind tot acest “zgomot”, ieseau la balcon vadit deranjati: “Cum poti sa stai aici cu asemenea galagie?’ – imi spuneau. Dar ei nu stiau altceva: dintr-o data, un fluier strident facea ca totul sa dispara, si o liniste de gheata cuprindea toata curtea scolii. Era invatatoarea: cu glasul ei rece si potolit, certa pe unul ce nu stea corect in rind, aranja sirul de copii, iar ei continuau in soapta sa rida si se miscau neintrerupt. De sus, din balcon ii priveam uimit: Cum e posibil ca dintr-o data, acea muzica de voci si strigate de bucurie sa ajunga asa la o liniste artificiala, fara nici-un sens? E lupta intre natural si artificial. Asa ajungem sa intram prin cercul de foc al circului societatii noastre. Dar sarim, patrundem printre flacarile obligatiilor si apoi sintem din nou, liberi. Nimeni nu e in stare sa ne potoleasca. Nu poti imblinzii leii cu gratii si custi. Dar totul e asa cum este, totul e bine: cu cit mai multe obstacole, cu atit mai multe beneficii pe Calea Cea Mare. Ne maturizam, crestem, devenim seriosi . . . ca gheata.

15

Sa nu-ti fie teama: nimeni nu poate sa-ti fure bucuria intensa a jocurilor din copilarie, si ajunsi asa, cum se poate, si daca se poate, la anii inaintati ai batrinetii, fara a fi copilarosi, privim cu drag copiii, si zimbim in liniste. Spectacolul nu s-a terminat. Vine din nou o intoarcere, pleaca iarasi o corabie spre larg, in marea cea mare. Numai dupa o mare trezire putem intelege ca totul nu e mai mult decit un vis. Si eu, cel care va spune ca visati, la rindul meu, doar visez. Chiar si aceste cuvinte ale mele, poate ca sint fructul unei crunte inselari . . . Orbecaim, ca un motan orb, dar cine stie, ne puem nimeri in drum, cu un soarece mort. Prefer sa rid in loc sa am o atitudine critica fata de semenii mei. Si inca mai bine ar fi daca as merge mai departe, impreuna cu preschimbarea tuturor lucrurilor. Interpretez un vis, dormind si visind in amiaza mare. Ne gasim in lumea simbolurilor, niste complemente utile, dar separate, rupte de radacini. Am face mai bine sa numim lucrurile direct la saminta faptelor, la radacina adevarului, in loc de a folosi nenumaratele cuvinte ce se nasc din aceste saminte. Unde sint aceste principii? Unde se gasesc, oare? Pai sint cu noi, le ducem in circa, le caram in spinare, caci sint inscrise adinc in cei 23 de cromozomi care ne definesc pe toti, caci facem parte dintre oameni. 23 de la mama, 23 de la tata, in total 46, dar de fapt sint doar 23. Daca sint fata, voy avea cromozomul 23 drept xx, iar ca barbat, voi avea acest cromozom drept xy. Noroc ca nu sint maimuta fiindca atunci as avea 48, adica 24 plus 24. Se spune ca acest cromozon 23 s-a rupt in doua si asa au aparut pe lume maimutele. Popol Vuh, cartea maiasilor, vorbeste de coborirea puterii singelui omenesc datorita exceselor sexuale si de acolo transformarea oamenilor in maimute. Cum voi explica asa ceva? Fiecare copil are in sinea sa, alternativa alegerii unui inteles: cum crede tatal ca este adevarul si cum crede mama ca este acelasi adevar. Asa se intimpla cu fiecare din acele principii universale inscrise in cei 23 de cromozomi. Nu pot sa ma balansez in acest cintar. Trebuie sa aleg o versiune, paterna sau materna, nici macar nu mi se permite sa amestec cele doua pentru a-mi face un cocktail pe gustul meu.

16

1. Adevarul 2. Bunatatea 3. Frumosul 4. Dreptatea 5. Eternitatea 6. Infinitul 7. Sublimul 8. Sanatatea 9. Familia 10. Fiinta 11. Schimbul si transformarea 12. Conflictul 13. Libertatea 14. Iubirea 15. Mintea 16. Inteligenta 17. Imaginatia 18. Fantezia 19. Poezia sau Creativitatea 20. Traditia 21. Intelepciunea 22. Cunoasterea 23. Pacea Se adauga inca doua: 24. Cautarea (pentru y din xy) si 25. Jocul (pentru maimute) Nu e ca omul nu are idee de joaca: cu toti ne-am jucat si poate ca inca ne jucam de-a ascunselea. Dar cine poate sa le cistige, la joc, maimutelor? Daca o musca are mai multi cromozomi e pentru ca natura si vietuitoarele ei, chiar si florile, plantele, sau copacii, sint spatii organice folosite pentru a inmagazina principii inca necunoscute, sau poate uitate de omenire, dar nu disparute din esenta lumii si a limbajului. Cind intram din prima zona a radacinilor acestui arbore cu coroana spre jos, in zona dualista a simbolurilor, se pierde unitatea principiilor. Apoi coborim mai spre jos, spre prototipuri si scopuri, si apoi spre stereotipuri si iluzii verbale unde de fapt locuieste majoritatea omenirii:
17

cuvinte, cuvinte, cuvinte . . . Insa trunchiul acestui arbore al principiilor universale este intelesul lucrurilor, sensul profund care uneste inceputul si sfirsitul in cercul lumii cuvintelor. Exista cuvinte in vorbirea noastra care nu exista in lumea limbajului, chiar daca le gasesti in limba. Aceste cuvinte sint ca un virus, sint microbi ai limbajului, inventate pentru a cobori valoarea unui principio universal ca adevarul, de exemplu. Ce altceva e “minciuna”? Ce altceva e “ura”? Ce altceva e “uritul”? Am mai jos lista acestor microbi virotici ai limbajului opusi principiului pe care doreste sa-l distruga. Atentie! Nu stam in fata unui complement, caci nici-un principiu universal nu are nevoie de virusul sau pentru a fi inteles si pentru a fi prezent in lumea oamenilor. Dar oamenii s-au straduit sa intrduca in societate multe din contra-principiile virotice care doar apareau in forma de cuvinte. Cu timpul, sclavia s-a tradus in fapta, ura s-a transformat in razbunare, razboiul s-a tradus in armate, disperarea s-a tradus in sinucidere, limita s-a tradus in granita, etc.: 1. Adevarul e atacat de Minciuna 2. Bunul e atacat de Rau 3. Frumosul e atacat de Urit 4. Fiinta e atacata de Greseala 5. Dreptatea e atacata de a Jura Strimb 6. Libertatea e atacata de Sclavie 7. Intelepciunea e atacata de Prostie 8. Cunoasterea e atacata de Ignoranta (sau Nestirea) 9. Pacea e atacata de Razboi 10. Viata e atacata de Sinucidere 11. Eternitatea e atacata de Caducitate (Netrainicie) 12. Infinitul e atacat de Granite 13. Sublimul (Dumnezeu) e atacat de Diavol (“Dusmanul”) 14. Iubirea e atacata de Ura 15. Imaginatia e atacata de Iluzie 16. Inteligenta e atacata de Imbecilitate 17. Sanatatea e atacata de Boala 18. Preschimbarea e atacata de Stagnare 19. Mintea e atacata de Nebunie 20. Energia e atacata de Lenevie 21. Traditia e atacata de Superstitie
18

22. Familia e atacata de Celibat si Burlacie 23. Dirzenia e atacata de Lasitate Niciunul din cele 23 contra-principii sau anti-arhetipe nu exista in limbaj iar in consecinta, nu au o relaitate existentiala, chiar aca sint prezenti in limba si prin limba, in expresii si fapte de fiecare zi. E surprinzator ca afirm acest fapt: nu exista: - Minciuna - Raul - Uritul - Greseala - A jura strimb si Nedreptatea - Sclavia - Prostia - Ignoranta sau Nestirea - Razboiul - Sinuciderea - Caducitatea sau Netrainicia - Granitele - Diavolul - Ura - Iluzia - Imbecilitatea - Boala - Stagnarea - Nebunia - Lenevia - Superstitia - Celibatul - Lasitatea Faptul ca toate aceste “concepte” nu au un loc in limbaj dar exista in limba si in vorbire, este o declaratie care ascunde un tilc . . . Experienta inseamna a cunoaste lucrurile, adica fiintele si faptele sau obiectele lumii, asa cum ele, de fapt, sint. Departe de a prefabrica o interpretare personala, sau de a discrimina lucrurile in urma aplicarii unor criterii logice, experienta este o activitate spirituala. Atunci cind experienta se sprijina pe constiinta lucrurilor, a fiintelor, a obiectelor, si a faptelor, ne gasim in fata unui eveniment rafinat prin alquimia darii de seama: imi dau seama ca asta este asa, sau altfel.
19

Dar iata ca exista ceva inca mai subtil: atunci cind treci in zbor pe deasupra fiintelor, a obiectelor, si a faptelor, intr-un cuvint pe deasupra tuturor lucrurilor, fara a avea nevoia de a le experimenta, te gasesti intradevar pe Calea Cea Mare. Mari intelepti confunda Fiinta cu Persoana, Sinele cu ceea ce bine sa numit acum mai mult de o suta de ani, egoul. Fraze ca urmatoarea: “The concept of a self is regarded as the greatest obstruction to enlightment or to attaining the state of realization” – “Conceptul de fiinta e privit ca fiind cel mai mare obstacol catre iluminare si e o bariera pentru a ajunge la starea numita realizare.” – sint cuvinte care duc la mari neintelegeri. Intelesul original al acestor cuvinte este exact invers: e fiinta cea care lumineaza Calea Cea Mare a realizarii persoanei, iar aceasta fiinta e ceea ce noi numim sinele. Fiinta omului e o lumina, iar perfectiunea acestei lumini nu poate fi comparata cu nimc in aceasta lume de umbre. E identica cu lumina soarelui, eterna, splendida, infinita. Fiecare om are fericirea de a fi aceasta lumina. Diferenta intre o persoana si alta nu e decit cantitatea de umbra ce acopera stratul stralucitor al fiintei. Si totusi, priveste privirea oamenilor: in ea vei vedea fiinta. Oricit de multa umbra ar acoperi stralucirea fiintei, ea patrunde negurile persoanei si reiese la suprafata privirii. Uita-te adinc in ochii oamenilor si vei descoperi lumina.

20

*

21

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful