Corbii de Piatra

Corbii de piatră, aşa se numea locul acesta înainte, şi o istorie nesfârşită îl acoperă cu aripa. Dincolo de Râul Doamnei se află peretele vertical din stâncă în care se mai găseşte încă biserica rupestră, apoi sunt acolo altarele acelea ciudate, cu trepte săpate piatră, cu găuri şi jgheaburi prin care poate, cândva, se scurgea sânge omenesc. Dincolo de peretele vertical din piatră sunt ruinele cetăţii lui Dromichetes despre care se spune că ascundea bogăţii imense. Şi-apoi… scobiturile acestea stranii făcute în stâncă, zisele chilii ale unor călugări din timpuri imemoriale şi… Doamne, îmi spun, satul acesta din care au pornit Corvineştii pentru a ajunge neam de regi şi de eroi ai unei Europe apuse…ce-a mai rămas din el? În ce s-a transformat istoria de 10 mii de ani a acestui loc? O bănuială teribilă îmi dă târcoale în această duminică de Sf Ilie, o răceală stranie mă înconjoară, poate din cauza ploii mărunte sau poate din cauza a ceea ce văd. Sunt peste drum de biserica satului şi acolo a fost o pomană şi oamenii aceştia, bătrânii aceştia decrepiţi ies de-acolo cu pâini în mână, ca şi cum s-ar fi petrecut un miracol biblic, le văd vechile porturi obosite de timp şi văd mâinile lor ca nişte crengi, strângând patetic pâinile calde, plecând prin ploaie ca şi cum ar fi izbândit într-o bătălie neştiută. Simt o scurtă spaimă, ca un pumnal. Aceea că din gloria apusă a acestui loc nu a mai rămas nici măcar amintirea. Despre corbi şi despre jgheaburile istoriei Îmi spun că într-un fel, România este infinită, necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc, nu poate fi cuprinsă cu mintea. Ei bine, în felul acesta, aici, în satul Corbi, ai sentimentul că te scufunzi în trecut, că hoarde de umbre neclare bântuie ploaia măruntă, amestecându-se straniu cu bătrânii aceştia care ies din curtea bisericii, care strâng cu o anume inocenţă la piept pâini aburinde primite la pomana de sfântul Ilie al ploilor. Ei nu simt nimic, nu văd nimic, nu aud umbrele ce se amestecă discret printre ei, bătrânii aceştia sunt absorbiţi de clipa eternă a acestei duminici ploioase şi de izbânda măruntă a pâinilor calde, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă de ploaie, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi aveam să aflu că unii dintre bătrânii aceştia mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat … drumul din palmă… primilor oameni. Reporterul ştie că ceva este adevărat din toate acestea, ştie că acolo, sus, deasupra bisericii săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele oamenilor de acum 10 mii de ani, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului, ştie că în alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc sunt ruinele ceţoase ale Gezidavei despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii bogăţiilor sale. Ştie că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă, au fost altare însângerate înainte de Iisus, că hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor. Cine sunt şi ce-şi mai amintesc oamenii aceştia care se scurg în jos, pe străzile găurite, despre gloria apusă a acestor locuri? Unii dintre ei poartă haine ca ale vechilor carpi, unii dintre ei poartă centuri ca ale haiducului Zdrelea, căpitanul, fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu, reporterul mărşăluieşte alături de ei, prin ploaia de vară, punând întrebări absurde, uimindu-i pe ţăranii aceştia de treabă…Ce legătură au ei cu biserica milenară săpată în stânca Corbului, ce să ştie ei despre biserica …adormirei…, zidită cândva de Magdalena, fiica lui Mogoş, …apoi nu ştiu, băiatul tatii, că n-am decăt 4 clase şi pensia e mică…. Ploaia cade în rafale, preotul bisericii din care se scurg oamenii aceştia are bărbuţă decupată şi privire arogantă, corbii se ascund de ploaie în marile găuri ale zidurilor, pe moşul cu care vorbesc îl cheamă State, timpurile sunt grele, istoria s-a sfârşit aici la Corbi, pe malurile râului Doamnei. Atât numai ştie bătrânul State, că acolo, la Jgheaburi, e un loc important, că acolo e o hrubă, o scobitură uriaşă în care el se juca atunci când era copil şi despre care bunicul lui îi spunea că e magică şi că în nopţile cu lună nouă s-ar fi auzit voci şi scrâşnete de lanţuri şi zăngănit de săbii. De ce se numeşte …la Jgheaburi…? întreabă reporterul în mijlocul perdelei de ploaie, …ai să vezi matale…, face bătrânul State cu pălăria dată pe spate. Zece minute mai târziu aveam să intru pe o poartă de lemn, aveam să adulmec bătrâna casă din lemn vopsită în albastru, aveam să o cunosc pe mama Uţa, aveam să pătrund în abisurile unei curţi cum n-am mai văzut niciodată şi cum nu cred că mai există nicăieri în România, o curte abisală, adâncă, din altă lume, o curte ca decorul unui film despre sfârşitul sau despre începutul lumii. Ploaia se opreşte, o geană de soare spintecă aerul ca o lamă de sabie şi acolo, în străfundurile curţii se aude spargerea

gamba aceea colosală care se vede ieşind din peretele de stâncă şi pe care eu o privesc frecându-mi ochii de uimire. printre pruni. …Nu mereu curge aşa de frumos…. şi casa a fost albastră de când ea era copil … asta a fost acum şaptezeci şi ceva de ani. ele erau mici şi bunicul lor le ţinea pe genunchi pe ele. căci lemnele mamei uţa sunt într-adevăr acoperite de buza colosală de piatră a muntelui. că dacii se rugau acolo. şi apoi . ca să zărească abisurile din fundul curţii sale nemaivăzute. după ce afirmă că Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai creştinătăţii. ulcele stranii stau suspendate într-un gard de lemn. Ieşim din curtea mamei Uţa care rămâne în urmă făcându-şi de treabă. la Dumnezeul lor. va rămîne pentru eternitate această cascadă miraculoasă şi acestă clipă solară. erau cam puţini la minte. care lua de la boieri şi de la popi şi care şi-a ucis din greşală fraţii îmbrăcaţi în turci. Şi mama Uţa s-a născut chiar aici. un fel de căuş de piatră se află acolo. la adăpostul căuşului de stăncă se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul. Bătrâna Maria a Jgheabului de piatră.aici cu care să se joace. zice ea către mine. ocolim curtea. Marinuş mă ţine de mână. asta era după război. zice mama Uţa inocentă. Maria a jgheabului prin care se scurge în curtea ei istoria. şi mai ales piciorul acela ciudat. extraordinară privelişte. dacă n-ar fi mai întâi sursa de apă a porcului Ghiţă cel jucăuş ca un câine. Nimeni nu ştie că pietrele astea rotunde sunt ouă. au săpat cu elevii lor şi au găsit săbii şi arme şi…Extraordinar. Marinuş …merge pe-a treia … şi vine la mama Uţa pentru că omul ei. Vlădescu după răposatul ei soţ. e fericită de bucuria mea. despre moartea tatălui ei petrecută demult … ea avea numai trei anişori. Un pârâiaş străbate curtea pe lângă casă. şi reporterul priveşte atunci în sus. să nu le plouă …. cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpina. a apărut din senin un copil. Petru şi Elisaveta. tatăl regelui său Mateiaş. Facem câţiva paşi şi pe măsură ce intrăm în străfundurile de piatră ale curţii. sentimentul straniu al coborârii în timp. sus. Mama Uţa i-a mai spus şi despre haiducul Roman Copilul. apoi îmi arată fericită pietrele stranii presărate pe iarba curţii sale. De ce se numea locul acesta …corbii de piatră …? întreb cu gândul la cronica lui Bonfini de la 1568. pentru că îi place să se joace printre pietrele uriaşilor şi pentru că nu prea mai sunt copii pe. o scobitură gigantică în stâncă. sub acoperişul colosal de stâncă are nişte oiţe. pereţii de stâncă sunt coloraţi în griuri nebune de către ape şi de către timp. povesteşte despre sora ei Elisaveta … …o chema ca pe mama …. după ce că a fost de faţă când Domnul a făcut lumea. făcând ouă uriaşe din piatră. şi prispa asta. o uimire mută îl sufocă pe reporterul care sunt. servindu-I acestei femei drept gard. de sus de tot cade firul acela de apă. spunând ceva. Şuvoiul nesfârşit al cascadei ar putea fi chiar istoria însăşi. apoi spune că a auzit ea ceva de la taică-său. căruia i se spunea Jghebeanu pentru că locuia aici. la fel era şi atunci. Ultima poveste pe care i-a spus-o mama Uţa a fost chiar aseară şi era despre o pasăre foarte bătrână şi foarte mare care. deşi erau uriaşi. a trăit până acuma. Aveam să aflu că este Jgheabul. generalul care a salvat creştinătatea. spulberându-se în mii de cioburi translucide. demult. vrea să-mi arate ceva. e ca şi cum ai fi cu piciorul în poveştile cu gnomi şi cu cavaleri şi cu pitici şi cu zîne. un copil din vecini care o iubea pe mama Uţa. fiul lui Iancu. numai când plouă mai tare şi când se topesc zăpezile …. îi spunea poveşti şi pentru că şi mama Uţa mai ştie câteva. Căţelul Lăbuş se încurcă printre picioarele mamei Uţa şi printre picioarele porcului jucăuş. a băgat de seamă că îmi plac poveştile de demult şi el are un loc ascuns unde n-a mai fost de mult timp şi pe care vrea să mi-l arate. reporterul e stoic şi ar fuma o ţigară. despre eroi.măritată la Nucşoara. Apoi. despre Iancu Corvin. unde Corvinii îşi aveau obârşia. unde acum numai caprele se mai caţără. E ca şi cum ai fi deschis poarta lumii celeilalte. şi Jghebeanu după numele de fată. ea e zîmbitoare. Urcăm tot mai sus. care povesteşte despre locul în care s-a născut Iancu Corvinul. e mic. şi tot aşa se auzea după ploaie. stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale zac împrăştiate pretutindeni. înafara acesteia de faţă. ea zâmbeşte mereu cu o bunătate grozavă pe deasupra iiei minunate pe care o poartă. masa uriaşului. apoi urcăm prin spate. mama Uţa spune că ea acolo. uimirea absolută. şi le povestea despre uriaşii coborâţi din cer care se jucau cu stâncile ca nişte copii. că aveau castel. sub cascadă. zice mama Uţa. nici o cronică nu o va pomeni pe mama Uţa. la ea în curte. Au făcut foamea şi au mâncat buruieni fierte în laptele singurei vaci pe care o mai aveau. îmi spun această mămăiţă de treabă locuieşte pe marginea istoriei. colţul de lup. porcul Ghiţă aleargă împrejurul ei ca un câine jucăuş. un secret. îmi spun. ea umblă ameţită să-mi arate toate cele. pe fete. Dar e neschimbată casa. mama Uţa zâmbeşte mereu. Poate că aici. mai încolo am lemnele puse la adăpost. e suficient să privească pe fereastră. şi pe care ea îl mângâia pe cap cu nesfârşită tandreţe. ea nu înţelege entuziasmul. despre plaiul numit …al oii…. vorbeşte despre locul naşterii sale. Dumnezeule. că ei nu prea erau creştini…. Singura legătură între regele Mateiaş al Ungariei. nişte profesori mari de la Bucureşti. ca oamenii şi corbii să-şi facă adăpost în ele cât îi lumea…. în timp ce ea sporovăia despre toate cele. Locul acesta pare adăpostul unui monstru atemporal. să se aplece puţin înafară. puştiul e sprinten. nenea Gheorghe care a murit. reporterul priveşte fota colorată nebuneşte a stăpânei acestui paradis. şi că odată. mama Uţa vorbeşte despre părinţii ei. Casa de pe muchea istoriei Pe mama Uţa o cheamă de fapt Maria. despre timpurile străvechi când în hrubele astea locuiau călugării singuratici şi carnivori ai preistoriei. Mama Uţa văzută din cer O cronică ungurească. au venit aici. şi mama Uţa. Eu întreb dacă ştie ceva din bătrâni despre cetatea de sus. …Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu pietrele astea. îmi spun.necontenită a unei cascade. …vezi. Mama Uţa ştie că …regii stăteau acolo sus. să se adape din cascada aceasta urlătoare care peste 500 de ani avea să fie podoaba curţii mamei Uţa. cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului de piatră. spune că mai încolo. pe unde numai caprele şi oile satului ştiu urca. în casa asta albastră. şi mai ales la biserica de piatră. Marinuş. În schimb. pentru că. în care ea zîmbeşte cu mâna pe creştetul lui Marinuş. pe marile stânci. numai el şi mama Uţa. ci apa din fundul curţii tot aşa curgea pe jgheabul cela. pe platoul de deasupra jgheabului. coborând de la cascadă şi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful