DOCTRINELE POLITICE IN GENERAL

Doctrina politică reprezintă o formă specifică a doctrinelor generale privind şi societatea în care există şi se dezvoltă personalitatea umană.Doctrina, luată în ansamblul său, reprezintă o concepţie închegată, coerentă care, pe baza anumitor principii, interpreteazş realitatea înconjurătoare, reflectă interesele şi poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare. În felul acesta se disting doctrine filosofice religioase, economice ,militare şi doctrine politice, care privesc organizarea şi conducerea societăţii.Doctrina politică se poate defini ca un sistem coerent de idei, ca o conceptie politică închegată privind organizarea şi conducerea societăţii pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare.Doctrinele politice constituie, prin urmare, sisteme de idei, teze, principii, concepţii, mai mult sau mai puţin elaborate, argumentate şi prezentate în modalităţi diverse, cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi al clasei politice, la raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Ele reflectă interesele şi aspiraţiile unor grupuri sociale şi promovează, în funcţie de acestea, anumite valori şi norme social-politice şi umane, ce trebuie conservate sau realizate, modele de acţiune socială şi politică şi/sau proiecte asupra viitorului societăţii.Doctrinele politice au rolul de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupurilor sociale şi ale conducătorilor lor, de a prospecta direcţiile dezvoltării statelor în care acestea actionează, în special, şi ale societăţii umane, în general, de a propune idealuri şi programe de acţiune. Elaborarea lor este influenţată de condiţiile specifice socialistorice, de nivelul cultural atins de anumite societăţi sau epoci, precum şi de cerinţele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanităţii sau din devenirea unor comunităţi umane, caracterizate prin framântari şi transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite şi au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării şi definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puţin convingătoare, realiste sau cu un pronunţat caracter utopic.Datorită impactului considerabil pe care îl au doctrinele politice asupra membrilor comunităţii naţionale sau a diferitelor grupuri sociale, în mobilizarea şi antrenarea lor în realizarea unor scopuri sau obiective, ideile, tezele, concepţiile care le compun se regăsesc în planul acţiunii politice, îndeosebi, în constituţiile şi legişlaţia statelor, în programele şi statutele partidelor şi organizaţiilor politice.Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împărţi în două mari categorii: doctrine politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi doctrine politice privind organizarea şi conducerea în mod dictatorial a societăţii, primele iau în considerare îndeosebi voinţa cetăţenilor şi au la baza principiile statului de drept, şi cele din a doua categorie, care ignoră voinţa şi interesele cetăţenilor, şi au la bază principiul statului totalitar. La rândul lor, cele două mari categorii cuprind diferite doctrine politice, deosebite prin anumite principii cu nuanţe care duc la un spectru larg de gândire politică, ce fac

uneori dificilă încadrarea strictă a anumitor doctrine politice într-o categorie sau alta.În categoria doctrinelor care, cum s-a subliniat, privesc organizarea şi conducerea societăţii prin respectarea intereselor şi voinţei cetăţenilor şi au la bază principiile statului de drept, se includ: - doctrine politice liberale şi neoliberale, care pleacă de la respectarea voinţei cetăţenilor în organizarea şi conducerea societăţii şi a statului de drept, având la bază principiile unor schimbări în viaţa social - politică în raport cu situaţiile noi, ce apar, în care cetăţenii să se bucure de largi drepturi şi libertăţi faţă de stat, care nu trebuie să intervină prea mult în viaţa socială; - doctrinele politice conservatoare şi neconservatoare care merg pe linia păstrării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu multă prudenţă de către cei care deţin puterea politică, iar statul să aibă un caracter autoritar, cu rol deintervenţie în viaţa socială; - doctrina politică democrat - creştină, care, în organizarea şi conducerea societăţii, îmbină valorile şi normele religiei creştine cu principiile şi valorile democratice; doctrinele politice socialdemocratice,

SOFISTII SI SOCRATE
Sofiştii Termenul vine din greaca (sophisles = intelept). Sec. V debuteaza cu un numar mare de filosofi numiti sofisti care aveau conceptii diferite, dar erau uniti printr-o activitate comuna. Ei predau cunostinte politice, filosofice, oratorice, pentru ca tinerii sa poata participa la viata publica, contra cost.Principalul merit al sofiştilor este acela de a fi intuit valoarea şi importanţa omului în Univers, motiv pentru care au îndreptat filosofia asupra condiţiei umane..Sofiştii au avut orientări diferite cu privire la problema puterii şi a „artei politice”. În timp ce partizanii democraţiei sclavagiste, contemporani ai lui Pericle, precum Protagoras au relevat necesitatea participării tuturor cetăţenilor la rezolvarea treburilor politice ale cetăţii şi şi-au dedicat activitatea acestui scop, partizanii aristocraţiei, între care Kalicles, considerau că numai cei bogaţi şi puternici aveau această menire. Kalicles a fost, astfel, printre primii gânditori care au pus problemele politicii în termeni de interese şi de dominaţie a unor membri ai societăţii asupra celorlalţi.Cu toate dezacordurile ce au existat între sofişti în chestiuni fundamentale precum esenţa dreptăţii sau superioritatea relativă a democraţiei sau oligarhiei mai toţi admiteau că oamenii sunt inegali şi, în consecinţă, era aproape unanim recunoscută necesitatea, într-o comunitate bine organizată, a unei ierarhii sociale şi politice. Protagoras era de părere că toţi oamenii - sau, mai precis, toţi adulţii de sex bărbătesc – sunt înzestraţi cu capacitatea de a participa la procesul deciziei politice, însă nu toţi în aceeaşi măsură. Drept pentru care este nevoie de educatori (de sofişti, ca el) din rândul cărora să se recruteze liderii politici. Sunt temeiuri pentru a crede că astfel de idei netezeau calea acceptării în practică a elitei conducătoare (care exercita puterea). Socrate. Socrate a relevat legitimitatea puterii în raport cu indivizii, fundamentând-o pe caracterul sacru al legilor şi pe credinţa supuşilor în infailibilitatea lor. Socrate considera regalitatea şi tirania ca pe două puteri

deosebite: dacă prima era în acord cu voinţa cetăţenilor şi legile statului, cea de-a doua nu respecta alte legi decât bunul plac al tiranului. Potrivit concepţiei sale, modalităţile de exercitare a puterii erau aristocraţia (prin care desemna statul condus de cetăţeni potrivit legilor - în conformitate cu opiniile sale proaristocratice), plutocraţia (statul în care cei de la putere erau aleşi în funcţie de avere) şi democraţia (statul în care puterea se afla în mâinile tuturor cetăţenilor).Sunt interesante, în context, câteva caracterizări-cheie ale supunerii politice, făcute de ilustrul filosof: a) statul este comparat cu un părinte; cetăţenii îi datorează supunere, atât pentru foloasele pe care le primesc, cât şi ca urmare a faptului că depind în mod „natural” de acesta; b) relaţia stat-cetăţean este la fel de asimetrică precum cea dintre părinte-copil sau chiar stăpân-sclav; cel din urmă nu poate riposta dacă e lovit, ci trebuie să se supună tratamentului inegal; c) faptul că un individ trăieşte într-o cetate pe care ar putea să o părăsească, dar nu o face reprezintă un consimţământ tacit de a se supune legilor ei; d) nesupunerea faţă de o lege sau alta este apreciată ca provenind dintr-un spirit de nesupunere faţă de întregul sistem de legi Filosofia lui Socrate avea un aspect formativ pronuntat. Pentru Socrate autocunoasterea este functia esentiala a spiritului. Prin autocunoastere se realizeza autodeterminarea. In fiecare om, sustine Socrate, se afla determinarea originara si dac omul isi traieste viata in conformitate cu determinarea originara el devine om deplin; om format. Desavirsirea insa nu se realizeaza de la sine, ea cere autocunoastere si autoeducatie, prin care se realizeaza autodepasirea. Omul trebuie sa infaptuiasca toate acestea pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie. Dialectica lui Socrate e indreptata spre fundamentarea stiintifica(prin cunoastere veritabila)a moralei. Daca omul se conduce de glasul ratiunii, el isi fundamenteaza existenta pe principiul binelui, iar daca la el nu ajunge acest glas, el inevitabil va fi inghitit de glasul raului. . Afirmatiei sofiste ca omul ar fi „masura tuturor lucrurilor” Socrate îi opune idea, ca in fiecare om exista aceeasi lege morala, pe care, daca o cunosti, iti spune ce este bine si ce este rau. Afirmatia lui Socrate ca oamenii de la natura sunt toti buni- se sprijina pe legea morala. O alta idee ce vine in sustinerea afirmatiei ca legea binelui o purtam in sufletul nostru, e cea care sustine ca cel mai mare bine e cunoasterea si cel mai mare rau e ignoranta.

Diferenţa dintre Socrate şi Platon,
Socrate a fost un egalitarist şi un individualist, un moralist şi un entuziast. Critica democraţia, dar, în acelaşi timp, se opune oricărei forme de tiranie. Intelectualismul Socratic, unul egalitar, se întemeiaza pe faptul că oricine poate fi instruit . Foarte uşor se poate trece şi în extrema cealaltă, cum s-a întîmplat şi de, altfel, cu Platon si Aristotel. Adevarat că Socrate identifica activitatea educaţională cu activitatea politică, numai că intelectualismul Socratic este antiautoritar. La Platon şi Aristotel, identificarea aceasta se va traduce în aceea că statul are a purta grija vietii morale a cetăţenilor. Este de sesizat că autoritarismul Socratic este redus la minimum. În Republica, Socratele platonician e autoritar la culme. El nu vrea să propună, ci să impuna, să îndoctrineze în asa fel încît insul să devină incapabil de a face în mod independent ceva.Cum se manifesta opusele?Intr-un mod dramatic. Socrate nu spune despre sine cum ca ar fi un intelept; o spune altcineva despre el. El este un cautator al intelepciunii. Schimbarea operata de Platon este una radicala: inteleptul platonician nu mai e un modest explorator, ci un orgolios proprietar al adevarului. Inteleptul lui Platon nu mai e in rind cu lumea. Idealul socrate si cel

platonician sint la antipozi. Socrate e un individualist modest; Platon isi aroga in acest loc calitatea unui semi-zeu totalitar; iar in`cercarea de a planifica educatia duce la institutionalism. Platon parca vrea sa scuze : “ toate marile intreprinderi sint alunecoase,iar vorba proverbului, cele frumoase sint grele’’, o evoca tocmai pentru a-l confirma. Pina la urma aflam la Socrate o “critica democratica a democratiei “ si , la Platon, o critica “critica totalitara a democratiei”.Aceasta ar fi , la modul essential, diferenta dintre ei: Ultima dovada a sinceritatii lui Socrate este chiar moartea lui.Din Criton reiese foarte clar faptul ca scopul acuzarii nu era condamnarea la moarte a lui Socrate , ci exilarea lui. Faptul ca se supune, dovedeste ca n-a fost dusman al democratiei, dusman ar fi fost daca ar fi fugit. Nu vroia sa fie neloial ca sa nu dauneze statului. Concluzia: “ Socrate a avut un singur succesor demn pe vechiul sau prieten, Antistene. Platon, disipolul sau cel mai indraznet, avea sa se dovedeasca in curind cel mai putin fidel. El l-a tradat pe Socrate asa cum facusera si unchii sai. Platon a incercat sa-l implice pe Socrate in grandioasa sa incercare de a edifice teoria societatii imobilizate, si nu i-a fost deloc greu sa izbuteasca, fiindca Socrate nu mai era in viata”. De aceea,spune Popper ca “lectia pe care ar trebui s-o invatam de la Platon este exact opusul cela pe care el incearca san e-o transmita “. Tradarea lui Platon, dupa cum o numeste Popper,daca a existat, a fost facuta nu din datorie , ci din obligatia de a conserva societatea inchisa . La fel, dar la modul invers, nu dreptatea a respectat-o Socrate atunci cind a refuzat evadarea, ci datoria. Ideile socratice care au fost retinute de viitorii filosofi si au ajuns pina la noi: a)Recunoasterea ignorantei- Tot ceea ce stiu este ca nu stiu nimic. b)Este mai bine sa joci rolul victimei decit pe cel al calaului… Adica este preferabil sa pierzi decit sa cistigi, sa suferi decit sa jubilezi de fericire?... c)O alta idee draga lui Socrate, retinuta cu precadere de filosofii secolelor trecute: Nimeni nu este sau, nu e corupt sau tiranic, de la sine… d) Adevărata înţelepciune înseamnă să-ţi recunoşti propria ignoranţă. e) Nu a trai e de mare pret, ci a trai cinstit. Despre ideile lui Socrate aflam din dialogurile disipolului sau platon si din lucrarea lui Xenofan “Amintiri despre Socrate”. In discursurile sale Socrate invata ca omul nu trebuie sa tinda sa acumuleze un anumit volum de cunostinte, ci sa tinda spre intelepciune, care poate fi atinsa cu ajutorul filosofiei . Socrate era convins ca exista o maorala absoluta si un rau absolut. Prin aceasta se explica faptul ca existentei umane I se ofera doua posibilitati de manifestare exterioara. Daca omul allege binele, isi asculta glasul ratiunii, atunci reuseste sa-si realizeze adevarata esenta , natura. In caz contrar, daca va ignora binele si ratiunea, sel se va narui sub presiunea haosului. pentru a-si cunoaste potentialul propriei nature omul are nevoie de ratiune, de stiinta.

Platon
Este cel care a pus bazele filosofiei politice, arăta că puterea sau dominaţia (arché) rezultă din necesitatea supunerii faţă de conducători, consideraţi întruchiparea virtuţii. Concepţia lui Platon cu privire la putere este cuprinsă mai ales în lucrările „Republica” („Politeia”), în care pledează pentru statul ideal, întemeiat pe o guvernare personală, efectivă şi „ Legile” („Nomoi”), în care se referă la statul cel mai apropiat de cel ideal, supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuzivă, ci autorităţii legilor. În concepţia lui Platon, statul, care trebuie să asigure supunerea celor mulţi faţă de conducători pentru rezolvarea treburilor cetăţii, avea valenţe preponderent morale. Puterea statului se întemeiază, în ultimă instanţă, pe cultivarea la cetăţeni a simţului dreptăţii (justiţiei), cea mai de seamă dintre virtuţi, expresie a conştiinţei

datoriei civice a acestora, determinantă pentru integrarea organică a fiecărui individ în stat şi pentru realizarea unei strânse şi benefice legături între conducători şi conduşi. Rolul puterii constă, în filosofia politică a lui Platon , în integrarea cât mai „organică” a fiecărei stări sociale (clasa conducătoare - filosofii - , a cărei principală virtute era înţelepciunea; militarii, caracterizaţi, în mod special, prin curaj, apărătorii statului contra duşmanilor interni şi externi; clasa producătoare agricultorii şi meseriaşii - , căreia trebuia să-i fie proprie stăpânirea de sine şi care era necesar să întreţină, prin munca ei, celelalte clase) şi menţinerea echilibrului între acestea. În „Republica”, Platon consideră că oamenii care au capacitatea de a înţelege raţional lumea şi societatea în care trăiesc trebuie să-i conducă pe cei lipsiţi de ea şi că, în consecinţă, singura cale de înfăptuire a dreptăţii politice este de a încredinţa celor absolut înţelepţi şi drepţi puterea absolută: filosofii trebuie să devină regi. Teoria politică mai târzie a lui Platon („ Omul politic”, „Legile”), la fel de ideală şi de improprie aplicării practice, relevă o schimbare importantă de atitudine: până la ivirea regelui-filosof, care graţie cunoaşterii poate cârmui fără legi, e mai bine să respectăm legile. O dată ajuns la această concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof ideal a pălit şi preocuparea principală s-a îndreptat spre evidenţierea importanţei legilor în activitatea/existenţa statelor. Specific concepţiei platoniciene este că supunerea celor mulţi faţă de putere nu avea la bază constrângerea violentă, ci mitul recompenselor din lumea de apoi. Încercarea de a fundamenta autoritatea puterii doar pe constrângerile raţiunii, deci pe morală, poartă pecetea filosofiei politice a şcolii lui Socrate şi a fost taxată, în epocile următoare, drept mai puţin realistă. Deşi epoca lui Platon a fost marcată de decăderea aristocraţiei şi a rânduielilor tradiţionale, sistemul său de gândire politică a vizat consolidarea acestei autorităţi tradiţionale şi prevenirea dezechilibrului său. Concepţia marelui gânditor grec a fost întemeiată pe ideea de realizare a binelui comun, dar nu a putut ascunde caracterul ei elitist.

ARISTOTEL

este stabilită de constituţie (politeia). Raportul dintre stabilitatea internă a puterii şi starea economică a diferitelor categorii sociale a fost analizat pe larg în opera sa politică. In acest stat. pentru Aristotel. inclusiv aceea a conducerii supreme. în care omul poate realiza viaţa cea mai bună. Erau îndeobşte cunoscute trei forme de guvernământ normale. În „ Politica”. întemeiată pe natura de „animal politic” a omului. cu cele trei componente ale sale:casatorie.Pentru Aristotel. rezultat din necesitatile sociale si explicat de diferentele naturale existente intre oameni.oligarhică sau democratică. Aristotel distinge trei etape: familie. urmatoarele: mijloacele de subzistenta. parinti-copii. corespunzător lor. numită politeia. ar fi aceea în care fiecare cetăţean poate. ale statului . Conform celei mai bune dintre constituţii. care putea fi monarhică. armele. aristocraţia şi democraţia şi. în afară de părinţi şi fii. pentru ca statul nu poate fi alcatuit din cersetori. iar apoi studiaza realitatea. monarhia. comuna. Spre deosebire de familie. Omul ca „zoon politikon”. să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure maximum de fericire. constituţia prin excelenţă. Departe de a impartasi punctul de vedere al lui Platon. de care este constient. in timp ce Platon construieste un stat ideal teoretic. dar a unei multimi alcatuite din cetateni proprietari care. hotararea cu privire la interesele generale si principiile individuale. Problema sclaviei este abordata realist de Aristotel. pot guverna in scopul unei vieti morale. pentru a fi apoi liberi să se dedice activităţilor care au scopul în ele însele şi în care constă fericirea. sclavie. adică suficientă sieşi. în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau răsturnări permanente. care este făcut să locuiască în polis. nici prea săraci. Ordinea funcţiilor interne în cadrul polis-ului. nu pot exista decat in cadrul relatiilor sociale. Aristotel crede in puterea de discernamant a multimii. în care majoritatea cetăţenilor se află într-o situaţie socială medie. o oarecare abundenta de avutie. Aristotel se arata sceptic. mestesugurile. trei forme degenerate. şi pe sclavi. Aristotel se pronunta pentru proprietatea particulara. ce trebuie să aibă o formă de conducere diferită de cea a familiei. cultul divin. care nu ştiu să se conducă singuri). familia. Studiind mecanismul de functionare a formelor de guvernamant existente in lumea greaca si barbara. cetăţenii guvernează pe rând. graţie legilor. tirania. Polis-ul este uniunea mai multor familii şi cămine. cea mai bună constituţie este cea intermediară între aristocraţie şi democraţie.Analizand modul de formare a statului. Conform lui Aristotel. adică nu sunt nici prea bogaţi. realizabila pentru aceia care poot trai in cea mai buna stare posibila. . Aristotel va parcurge calea inversa. ale carei defecte. stat. pot fi inlaturate prin educatie. Aristotel a definit polis-ul ca societatea perfectă. care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde.se va arata la fel de preocupat ca si Platon de organizarea statului ideal dar. pentru care sclavii sunt unelte insufletite. considera Stagiritul. Cetatea ideală. nefiind preocupati de cele necesare vietii. adică fericirea. Fata de egalitatea cetatenilor si proprietatea comuna. cetatean al statului nu poate fi decat acela care poseda o anumita avere. Aceasta este şi constituţia cea mai stabilă. impartirea in clase este determinata de diviziunea muncii. polis-ul este o societate de oameni liberi şi egali (formată din capii familiilor lor).Elementele necesare unui stat perfect sunt. iar sclavia un fenomen firesc. va cauta cea mai buna forma de guvernamant.

el continuă atomismul lui Heraclit. singurul străin în această şcoală. pacea internă (echilibrul social) poate fi grav periclitată de acumularea nemulţumirilor şi a sărăciei în rândul unor largi categorii sociale. La nivel politic. În centrul filosofiei sale pune problema eticii. s-a propus chiar ridicarea unei statui a sa.Această şcoală postula o morală dură. sau viaţa aservită Divinităţii. aceea de a asigura stabilitatea şi coeziunea socială (armonia) între diferitele clase care alcătuiesc polis-ul (statulcetate).Filosofia stoică se ocupa de trei aspecte: etica. Epictet. Zenon. au oferit o bază materială teritoriilor cucerite). originar din Samus. Există şi maxime. în acest context.o idee cu totul nouă şi generoasă în acele timpuri. A avut de luptat cu prejudecăţile. la Atena. deci.Ch) . a venit din Cipru. cu condiţia să apere interesul comun. Romanii au acceptat cu uşurinţă ideea de cetăţean al lumii. drumul spre fericire trebuie să treacă prin înţelegerea lumii în care trăieşte şi prin cunoştinţele naturii. Imperiul roman acceptase mai demult această idee. învăţăturile sale fiind extrem de apreciate. şi chiar politicii eline. Existenţa este formată din . indiferent de formele culturale sau politice cărora le aparţinea. în speţă fericirea. şi chiar dorinţelor.n. Diferenţa dintre cetate şi provincie dispărea treptat. şi a apărut ca o reacţie faţă de şcoala epicureică . fizica şi logica. Cuvântul "Imperiu" vine de la latinescul "imperio"= a triumfa. El a fost foarte bine primit. prin urmare. Epicur este al 2-lea filosof atomist grec.are ca reprezentant de seamă pe Poseidonios din Apameia. “Scris către Minicem”. o stare de spirit. stoicismul a găsit un teren favorabil. cât cuceritori. ci expansiunii militare.oligarhia şi demagogia. şi aveau drept modus vivendi acţiunea justă. La moarte. Stoicii îşi impuneau o înaltă ţinută morală. Zenon întemeiază stoa . învăţătorul lui Cicero . În forma sa nobilă. Romanii au fost nu atât colonizatori (cei care impuneau o cultură). însă nu datorită urmării unor scopuri nobile. Statutul de cetăţean al lumii însemna. Garanţia cea mai mare o prezenta. însă naturală. în existenţa unei clase mijlocii numeroase şi în evitarea exceselor şi abuzurilor de putere. Funcţia puterii politice este.Şcoala stoică a cunoscut mai multe etape:-stoa veche (300-200 î. Marc Aureliu. scoala stoica si scoala epicuriana Stoicismul reprezintă un curent filosofic apărut cca în anul 300 î.Stoicismul roman a impus ideea de om liber. acest cuvânt desemna triumful spiritului asupra materiei.Ch) reprezentată în principal prin Zenon. interesat de filosofie vine la Atena unde va deschide propria şcoală filosofică: “Grădina lui Epicur”. ar fi trebuit să însemne armonizarea contrariilor. şi limitarea sferei necesităţilor". În sine. Acest statut îl putea obţine orice om civilizat.În Imperiul Roman. Garanţia cea mai solidă a echilibrului social constă.care avea drept doctrină "obţinerea libertăţii prin lărgirea ariei plăcerilor. fiecare dintre cele trei forme normale posedă suficiente virtuţi pentru a se impune ca forme de guvernământ.prin Seneca.e. precum şi a puterii şi privilegiilor de către o oligarhie minoritară (formată din oameni bogaţi). întrucât această idee necesita depăşirea barierelor "cetăţii" unitate de bază a culturii. caracterizată prin dominarea propriului eu. la Atena.stoa fiind întemeiată într-o veche şcoală de gimnastică. a avut parte de funeralii fastuoase. Concepţia filosofică a lui Epicur este exprimată sub forma de scrisori: “Scris către Herodot”. În anul 300. şi continuatorii săi direcţi perioada de mijloc (200-50 î. însă prin reducerea plăcerilor. civilizatori (au construit cetăţi. Şcoala Epicuriană Întemeiată de filosoful Epicur. pentru stoici.În concepţia aristotelică. democraţia. El a introdus ideea de "cetăţean al lumii" .stoa târzie . Numele stoa vine de la elementul arhitectonic "portic" .o şcoală filosofică ce postula obţinerea aceleeaşi libertăţi.

Această teză are o implicare în a da răspuns problemelor arzătoare ale omului.Hr). va spune că atomii au capacitatea de a devia spontan de la linia dreaptă. O altă idee este că omul poate dobândi seninătatea sufletului. aristocratică (senatul) şi democratică (adunările cetăţenilor). Omul este format din atomi. dar în timp de război se supune ca şi cum ar asculta de un rege…iar în războaiele grele strămoşii noştri au socotit că e bine ca toată autoritatea să fie în mâinile unui singur om”. în perioada următoare. Cicero. Numai într-un asemenea stat puterile se puteau echilibra: consulii aveau prerogative aproape regale fără să fie regi. abordării din diverse unghiuri a problematicii puterii. se explică combinarea atomică. inclusiv a relaţiei acesteia cu autoritatea. de a se recurge la ordin sau la constrângerea exterioară. PERIOADA REPUBLICANĂ (510/9-27 î. cu atât mai mult cu cât Roma a exercitat în epocă o influenţă politică şi militară covârşitoare. Ilustrul filosof a abordat câteva probleme politice de interes major pentru societatea romană contemporană. Singura soluţie. el nu este prins într-o mecanică absurdă. Aceste temeri terorizează sufletul omului. ca o calitate a corpului politic (poporul). noi dimensiuni. auctoritas in senatu sit ” („Pe când puterea este a poporului. El admite un principiu al desfătării omului ca un ideal al vieţii. Dar echilibrul urma să se realizeze numai în condiţiile în care domnea dreptatea. ale sclaviei şi ordinii sociale.476 d. între care cele ale guvernământului republican şi imperial. optimism. pentru aceasta. Această teză degajă încredere. ca exerciţiu şi calitate a guvernanţilor (Senatul). ROMA.). opiniile sale aveau autoritate (reprezentau mai mult decât un sfat şi mai puţin decât un ordin). din această perspectivă. de Octavianus Augustus. Caracteristica celor care reprezentau autoritatea era aceea că nu aveau putere. în operele lor. considerată plauzibilă. PERIOADA IMPERIALĂ (27 î. fără să fie nevoie. Este semnificativ. senatul reprezenta interesele aristocraţiei. ataraxia . oamenii suferă datorită faptului că se tem de acţiunea zeilor şi frica de moarte. Cicero a furnizat. Fără ea formele tradiţionale de guvernământ ar degenera în tiranie. Această teză conţine o idee foarte importantă – teza automişcării materiei. ulterior. Epicur ajunge la concluzia că omul este posibil la libertate prin condiţia sa. Deşi Senatul nu exercita puterea. pe cele ale poporului. Prin această concepţie.Cicero a recomandat ca formulă ideală de guvernământ pe aceea care ar reuni elemente din guvernarea monarhică (consulii). Seneca. Dacă omul este în stare de libertate. oligarhie şi ohlocraţie (domnia gloatei). măsura. Marcus Tullius Cicero făcea distincţia între putere. Gândirea politică romană a căpătat. lumea este o aglomeraţie de atomi ca o simplă mişcare în spaţiu. Epicur spune că atomii se mişcă pentru că se ciocnesc între ei datorită greutăţii. era trecerea la o formă de dirijism. aproape fără să vrea. respectiv la cea a statului în fruntea căruia se afla un singur îndrumător sau mentor: „… poporul nostru în timp de pace e stăpân absolut şi-i ameninţă şi pe demnitari…. şi autoritate. iar adunările. . un argument politic pe care s-a fundamentat principatul (monarhia absolută disimulată) edificat. Teoria şi practica politică romană antică au marcat o deosebire între putere şi autoritate. ele pot fi înlăturate cu ajutorul convingerilor atomiste. El îndeamnă ca în utilizarea satisfacţiei să se practice sobrietatea.Hr. autoritatea aparţine Senatului”). raportată la gestionarea unui teritoriu de dimensiuni imperiale. Ideea de deviere spontană a atomului de la linia verticală şi dă posibilitatea să susţină ideea spontaneităţii omului. înseamnă că el poate să şi constituie o stare de linişte. îmbogăţindu-se substanţial prin contribuţia lui Seneca. Dar ca să dobândească fericirea el trebuie să înlăture cauzele suferinţei şi să-şi procure bucurii. Gânditorii antichităţii romane au acordat o importanţă aparte. că prin formula „ Cum potestas in populo.Hr. Ataraxia se întreabă ce îl face pe om să sufere.Gânditorul roman a dedus din realităţile politice ale timpului că poporul scăpase de sub control şi că în jocul liber dintre instituţiile republicane nu mai era posibil să fie ţinut în frâu. Analizele sale . pe termenul psihic eliberat de aceste temeri va trebui să semene bucurii. ceea ce însemna că de ele trebuia să se ţină seama.atomi şi vid.

Sufletul este un alt ordin de realitate decât materia (corpul). linear. Augustin nu împărtăşeşte acest „empirism” al scepticilor. Augustin va deosebi între lucrurile care se află în minte în mod direct şi lucrurile care sunt prezente în minte indirect. DE CIVITATE DEI si crearea istoriei. Augustin şi Scepticismul. iubire. un turn pătrat pare rotund privit de la o anumită distanţă etc. speranţă.revin constant la tema codului moral al conducătorului politic. Simţurile. prin reprezentare sau imagine. avem răspunderea de a recunoaşte drumul dat de Dumnezeu. încrederea. mai ales dacă ţinem seama de faptul că inclusiv platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul lui Augustin. ceea ce transcende logica noastră este divin. În Confesiuni. Înlocuieşte concepţia timpului ciclic cu aceea a timpului istoric. Învăţătura autentică este posibilă numai prin iluminare. poate cel mai influent dintre toţi. De bună seamă. este în suflet. fidelitatea. cumpătare. o achiziţie culturală din vremea educaţiei sale sceptice. Adevărul este Dumnezeu. este nemuritor fiind din aceeaşi substanţă cu Adevărul. Scepticii argumentau că ceea ce ne oferă simţurile este incert şi înşelător: un băţ introdus în apă ne pare frânt. înţelepciune – Augustin le adaugă virtuţile creştine: credinţă. istoria este “tămăduitoare” în sensul de drum către bine. date . Absurdul este semnul divinului – tot ceea ce ascultă regulile logicii noastre este omenesc. Augustin FILOSOPFIA Augustin este unul din cei mai influenţi gânditori. umilinţa. în momentul când critică scepticismul. pune problema la fel: în senzaţie lucrurile sunt prezente indirect. mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric. deşi cu adevărat limitate şi nedemne de încredere. cunoaşterea. fără o preocupare susţinută de conexare a comportamentului acestuia cu cadrul instituţional Sf. curaj. Virtuţilor preluate de la Platon – dreptate. Altă sursă a cunoaşterii nu există. fiind de părere că cunoaşterea nu provine în întregime din simţuri. au o utilitate practică şi trebuie să le luăm ca punct de pornire în acest sens relativ. . prin reprezentări. căci. X. acestea au fost completate cu “virtuţi umanitare”: iubirea aproapelui. Omul se poate îndoi de multe dar nu şi de certitudinea existenţei sale (premerge raţionalismul cartezian) Oamenii sunt împărţiţi în două categorii : damnaţi şi aleşi. deci cunoaşterea este îndoielnică. Credinţa precede înţelegerea.

pot fi. Scepticii se îndoiesc de adevărul acestor mesaje. deşi nu sunt copii fidele ale lucrurilor fizice. conform lui Augustin. Căci. de origine stoică. . Aceste imagini sunt în minte şi. În primul rând. deformând imaginea lucrurilor percepute. întreaga lume supranaturală. datoria absolută a omului este evitarea. altfel spus. dar nu se poate înşela asupra imaginilor pe care le are. a imaginilor. mintea însăşi. deci noi înşine avem viaţă şi. ca o consecinţă. conform acestei teorii. în măsura în care – noi neavând acces la obiecte – ele nu pot fi niciodată verificate de către mintea noastră. Prin urmare nu avem acces la obiectele exterioare însele. fără nici o intervenţie din partea lui Dumnezeu. deci un dat principial cert. Scepticii se îndoiau de posibilitatea cunoaşterii pornind de la caracterul înşelător al simţurilor. obiecte ale cunoaşterii. sub forma actelor sale. a oricărui păcat. existăm. Ideea lui Pelagius. sunt nişte mesaje despre obiecte. Pelagianismul zilelor lui Augustin nega păcatul originar dar şi imortalitatea şi integritatea lui Adam. imaginile însele sunt indiscutabile căci se află nemijlocit în mintea noastră. decât la imaginile şi impresiile pe care simţurile ni le dau despre acestea. Trebuie să acceptăm. ca atare. În al doilea rând.. stăpânul absolut al voinţei şi că. Acesta este momentul îndoielii sceptice. Nu există o ierarhie a păcatelor şi nu există păcat în afara puterii de control a agentului uman. un control complet asupra pasiunilor sale (apatheia). anulează posibilitatea oricărei certitudini. este o prezenţă nemijlocită. având viaţă. dacă lucrurile nu ne sunt accesibile în sine ci numai prin intermediul imaginilor. prin graţie. afirma emanciparea completă a omului faţă de Dumnezeu şi puterile sale nelimitate în privinţa binelui şi răului. Cel de-al doilea pas al demersului critic porneşte de la anularea premisei sceptice conform căreia simţurile sunt singura sursă a cunoaşterii. care li se părea că. prin propriile sale puteri. chiar dacă nu sunt obiectele însele. Ceea ce se află în mintea noastră nu este un lucru ci o imagine sau o reprezentare a lui. Putem şti nemijlocit că avem o minte sau un intelect că mintea sau intelectul nostru are viaţă. că mintea are acces şi la altceva decât la ceea ce îi furnizează simţurile. Augustin se opune acestui sistem afirmând că Dumnezeu este. ştim că. ea poate conştientiza faptul că are acces nemijlocit la imagini. să obţină. Mintea se înşeală asupra obiectelor materiale.senzoriale sau impresii. sub acţiunea graţiei. Teoria graţiei divine Augustin este primul care a elaborat o teorie sintetică despre graţia divină. Nu suntem deci îndreptăţiţi să judecăm ca şi cum am avea acces la lucrurile însele. Concilierea între omnipotenţa lui Dumnezeu şi libertatea umană depinde de guvernarea divină. în contextul eforturilor sale de combatere a pelagianismului (Quaestiones diversae). Augustin le răspunde că tocmai conştientizarea acestei bariere este prima certitudine pe care o avem. Omul este capabil. omul este liber. Putem să ne înşelăm asupra unui obiect dar nu ne putem înşela asupra imaginii pe care o avem. Premisa principală a acestui tip de argument este identitatea dintre subiect şi intelect. ci ca şi cum am avea acces la imaginile lor. care. Datorită acestei capacităţi.

Aceasta din urmă este graţia fiilor (gratia filiorum). fără intervenţia providenţială. omul este în situaţia de a lupta împotriva înclinaţiei spre rău. de care dispunea Adam. Libertatea oamenilor. o distinctie intre legea divina si legea omeneasca Teoria legilor profaneTeoria . Există două niveluri ale graţiei: a) graţia virtuţilor naturale. reproşând însă pelagienilor exagerarea rolului alegerii individuale. meritul sau culpa. Augustin afirmă că libertatea oamenilor rămâne intactă.Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu Primul principiu al lui Augustin constă în afirmarea suveranităţii complete a lui Dumnezeu asupra voinţei. Din acest motiv. problematică. Fără îndoială. adică a oamenilor lui Dumnezeu. asupra statului. fără excepţie. Intalnim. Libertatea omului căzut este una tensionată. spune că nu există un echilibru perfect între alegere şi graţie: acest echilibru se găsea numai la Adam. Augustin. astfel încât sistemul său încearcă obţinerea unei sinteze între afirmarea libertăţii şi a graţiei divine. conflictuală. chiar şi celor necredincioşi (gratia filii concubinarum). el şi-a pierdut acea libertate perfectă şi senină. b) graţia virtuţilor supranaturale. astfel. dată odată cu credinţa. darul universal al providenţei. acceptarea sau respingerea credinţei este anticipată dinainte de Dumnezeu. căci altfel nu ar fi posibilă responsabilitatea. Augustin nu renunţă niciodată la principiul libertăţii voinţei. aceasta este graţia acordată tuturor oamenilor. el nu postulează existenţa unei puteri umane complete de alegere: ceea ce face omul nu depinde în totalitate de libera alegere. omul are puterea de a alege între bine şi rău. Nu este vorba despre faptul că voinţa nu poate realiza un act virtuos ci despre ideea că. libertatea fără luptă. Această libertate nu ne ajută decât cel mult să ne direcţionăm alegerea către acceptarea graţiei Doctrina juridica a Sfantului Augustin este marcata de viziunea crestina asupra lumii. necesită o intervenţie divină sub forma unei providenţe eficiente care pregăteşte dinainte orice act bun al voinţei (Retractationes. În al doilea rând. ea nu ar înclina către bine. 6). În starea căzută. Toate actele virtuoase. IX. dar a fost distrus odată cu păcatul originar. care pregăteşte motivaţiile eficiente ale voinţei. I. legii si justitiei.

terestre. dar dezvolta si idea proprietatii commune. tind a instaura o anumita ordine. precum si onoarea si respectul pe care I le datoram . intre respectarea legii divine si a celei laice. pt ca nu are la baza credinta crestina. . Autorul si Stapanul tuturor lucrurilor. prin punerea in comun a bunurilor de catre crestini => justitia devine comunitara. tinand sa sublinieze k institutiile profane nu sunt deloc drept. justitia romana este injusta . ne supunem implicit unui plan divin. legile omenesti trebuie respectate. Sfantul Augustin desemneaza prin expresia « jus humanum » legile cetatii terestre. La Sfantul Augustin . mentin pacea cetatii.justitia crestina are ca scop perfectiunea : Sfantul Augustin sustine idea proprietatii private. iar celalalt se ocupa de lucrurile trecatoare (libertatea noastra. Crestinul are nevoie de stat si de legile sale profane. desi injuste. Dreptul nu poate fiinta decat daca este just.). care. desi injuste. iar justitia consta ina da fiecaruia ce este al sau . nu poate fi insa numita justitie cea care nu il are in centru pe Dumnezeu. Prin urmare.. Sfantul Augustin justifica necesitatea respectarii legilor terestre prin faptul ca . obstesti. pt k trebuie sa dam Cezarului ce este al Cezarului. care se aplica diferit . insa. supunandu-ne legilor umane. decat daca are la baza credinta iun Dumnezeu . pt un crestin.El fixeaza cateva trasaturi ale justitiei crestine :justitia crestina are caracter subiectiv : fiind o justitie de caritate.Pe de alta parte. Cu toate acestea. nimic nu se intampla fara voia lui Dumnezeu. bunuri etc. justitia nu poate fi reala . pt k ele au rostul lor in planul lui dumnezeu. justitia nu inseamna egalitate. statut social. ci caritate.in justitia crestina lipseste sanctiunea Dreptul crestin pune accent pe indepartarea omului de cele materiale. gratuitate si generozitate. iar unde nu exista justitie. pt ca . Teoria izvoarelor dreptului. neavand importanta ce dispune legea laica Ideologia politică religioasă a lui Toma d'Aquino . nu exista nici drept. familie. respectarea istoriei. respectarea legilor positive II.Sfantului Augustin asupra legilor are la baza doua principii : legile profane nu sunt juste. Sfantului Augustin disociaza intre pacea perfecta si pacile inferioare. justitia crestina contine reguli imprecise. legile profane trebuie respectate. Doctrina Sfantului Augustin promoveaza notiuni ca ordine publica. conteaza legea divina. Dreptul crestin se conciliaza cu dreptul laic. Continutul dreptului.

înlăturate de forţele aristocratice. forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie). după cum este evident şi ecletismul ideilor sale. ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a ereziilor. aristocraţia. iar mesajul lor nu avea priză în mase. cu arhitectura catedralelor gotice. ş. transmiţând semnale sociale ce aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul primitiv.D. toate întrebările şi răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Platon. Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un caracter de masă. o formă de manifestare contra feudalismului în general. Reîntoarcerea la creştinismul original. Toma reuşeşte. Filosofia lui Toma din AquinoSumma teologică este rodul unor preocupări constante ale lui Toma de a da expresie unei cerinţe pedagogice fundamentale: prezentarea organică şi sistematică a cunoştinţelor. ele având ca promotori în special păstorii. orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept erezie. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme. concisă şi globală a tuturor problemelor teologice. sfârşitul ereziilor a fost tragic. exponenţi ai celor supuşi.Summa este în primul rând o expunere sistematică. să absoarbă şi să pună alături. democraţia. chemat să asigure fericirea oamenilor. primitiv era într-un mesaj cu totul depăşit. ca semnificaţie. Că a denaturat doctrina aristotelică este deja un fapt demonstrat. nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. ci şi pedepsiţi cu moartea. inspirat în special de gândirea lui Aristotel.Planul de lucru al lucrării este unul monumental. partea a doua tratează despre Dumnezeu ca scop final şi Hristos ca partener al . toate fiind sugrumate. care constată că planul de lucru al Summei conţine mai degrabă un scenariu neoplatonic. după părerea lui M. Ereziile erau. În al doilea rând statul. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi". Semnificaţia politică a ereziilor În condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice. originar în gândire. Ceea ce obţine este nu numai un grad mare de sinteză dar mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel. nefiind. comparabil. Care sunt ideile sale politice? În primul rând ideile sale.a. Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă. deci. motivând sclavia prin "păcatul originar". O comparaţie destul de „romantică”. într-o expunere enciclopedică.Chenu. oligarhia. o lege umană şi o lege divină.Toma d'Aquino (1225-1274) a dezvoltat dogmatica religioasă în spirit filosofic. Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia. Tratatul este astfel construit încât să respecte scenariul platonian al lumii ca emanaţie divină: prima parte vorbeşte despre Dumnezeu ca principiu. spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale. în acord cu nivelul de înţelegere al studenţilor vremii. Aşa cum se ştie. categoric favorabile existenţei sclavagismului. În lucrarea sa "Suma theologica" el susţine nici mai mult nici mai puţin că ereticii nu ar trebui doar excomunicaţi. deci. ereziile au avut un rol progresist şi umanist. nu erau organizate adecvat. Averoes.

de Sanctis – „nu era viaţa contemplativă. El e teoreticianul celor care se întâmplau în afara Italiei. Cuprinsul operelor cugetătorului italian ascund un sistem bine închegat . temperanţa. El a fost primul ganditor care a explicat principiile politicii.” Ca italian. speranţa. ci viaţa activă şi de aceea virtutea înseamnă pentru el viaţa activă. Secunda pars (303 probleme) tratează omul în relaţia sa cu Dumnezeu şi se ocupă de scopul omului. Machiavelli dorea si promova laicizarea Statuluisi chiar subordonarea intreaga a religiei de catre Stat. Ideea care se afla in central gandirii sale este ca individul este subordonat Statului: “ Statul foloseste constrangerea sa asupra individului dincolo de bine si rau”. vicii şi păcate. plus un supliment de alte 99) tratează despre întrupare. istoria şi contingenţa. acţiunile umane. sacramente. el afrma ca lumea este o jungla si de aceea trebuie sa fii puternic. Zeitatea lui – subliniază Fr. gratis unei arme puternice”. a susţinut necesitatea realizării în Italia a statului naţional unitar. Secularizarea statului. având următoarea structură: Prima pars conţine 119 probleme şi expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al fiinţei. Tertia pars (90 probleme. nu a evenimentelor italiene. situandu-se intre fondatorii stiintei politice intemeiate pe observatie si pe prelucrarea datelor in plan rational. al aspiratiilor burgheziei timpurii din Italia. pasiuni şi obiceiuri. penitenţă. În fine. 1. minunile. legislaţie şi graţia divină. Italia şi-a menţinut rolul său intelectual primordial din epoca Renaşterii. Machiavelli e reprezentantul în Italia a ideii că Renaşterea nu poate fi Renaştere fără fondarea unui stat naţional. Machiavelli este primul ganditor care s-a eliberat. prudenţa.el ocupa un loc important in dezvoltarea ideilor politice. 2. despre viaţa lui Hristos. s-a detasat de influentele teologiei. In opera sa “ Principile”(1513) scrie ca statul republican si dictatorial este cel mai bun dintre state. Euharistie. Exaltarea statului. contra guvernari preotilor ( statul teocratic). Niccolo Machiavelli a făcut în mod explicit critica vieţii contemplative. sistematizate după criteriile menţionate. În Italia a fost mai puţin preţuită admiraţia pentru o viaţă energică şi de pură frumuseţe.Planul lucrării se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări. O a doua diviziune a părţii secunde trece la probleme cum ar fi credinţa. viaţa în acţiune. Prin concepţia lui Machiavelli asupra politicii. precum şi ierarhia divină şi doctrina creaţiei. botez. Nicolo Machiavelli ( 1469-a creat ca un exponent in planul filozofiei politico-juridice.omenirii pe traseul de întoarcere la Dumnezeu.Manifesta ostilitate contra Sfantului Imperio si a tot ceea ce se putea numi “ universalism crestin”: a adoptat o pozitie anticrestina contra puterii temporale a Bisericii. sub egida monarhiei absolute. iar a treia parte studiază contextul creştin al acestei reîntoarceri: iubirea divină. căsnicie. de ideologia feudala. A susţinut că în politică dictează interesele şi forţa şi că în ea nu au ce căuta interesele morale. Cu privire la relatiile dintre state.

după cum am mai precizat. umanismul a fost politico-etic. . şi obiceiul de a medita asupra lucrurilor lumii acesteia. omul activ care se străduise atât pentru patria lui era osândit la inacţiune.Suveranitatea nu este nici în putere. aristocratie si democratie. Dupa Bodin suveranitatea este puterea de a da si desfiinta legi. este recunoaşterea necesităţii politice şi naţionale de a se apropia de popor aşa cum au făcut monarhiile absolute din Franţa şi Spania. în acest sens. Bodin a desvoltat intr-o lumina noua problema raporturilor dintre puterea legislativa si puterea executiva. în acelaşi timp. după vorba lui.combinat" adica in acelas timp de catre monarh. Nu-i mai era îngăduit să servească republica. s-a preocupat îndeaproape de cercetarea fenomenului suveranităţii pe care l-a pus în relaţie cu naşterea şi evoluţia puterii politice a statului modern. Jean Bodin In lucrarea sa fundamentala . Guvernarea poate fi exercitata. după cum afirmă A. nici nu-i jucase” . Dar totuşi Machiavelli rămâne acea „conştiinţă clară şi superioară a aceleiaşi întregi mişcări care se întinde. indivizibila si are caracter de continuitate. Dar experienţa lui. In functie de detinatorul suveranitatii. „după cum este un simptom popularitatea lui Cesare Borgia în Romagna pentru că loveşte în tiranii locali şi în condotieri” . Avea 43 de ani. presupune că „suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a unei republici. ca putere supremă şi exclusivă bazată pe drept şi. În momentul când Machiavelli îşi pierde slujba de la Seneoria Florentină şi răgazul silit face din fostul secretar un scriitor. libertate. în spontaneitatea ei. nici în conţinut. stat. „nici nu-i dormise. dar atunci trebuia să facem unele distincţii. Se poate spune. ani pe care. societate. elemente aristocratice si populare. exponentul cel mai expresiv al umanismului şi al Renaşterii. omul era deplin format. raport in cadrul caruia rolul de putere suverana il exercita cea legislativa.Gândirea lui Machiavelli este o reacţie faţă de Renaştere.Definiţia elaborată de Jean Bodin.. statul va putea avea trei forme : monarhie. nici în timp”.de filosofie politică. Republica" sustine energic drepturile suveranului si respinge dreptul de tragere la raspundere a acestuia de catre supusi. a fost căutarea bazelor unui „stat italian care ar fi trebuit să se nască odată şi paralel cu Franţa şi Spania. Gramsci în capitolul Reformă şi Renaştere din lucrarea Scrieri alese că „umanismul s-a născut în Italia ca studiu al romanităţii şi nu al lumii clasice în general (Atena şi Roma)” . este Niccolo Machiavelli” . Jean Bodin întemeietorul ştiinţei politice în Franţa secolului al XVI-lea. o experienţă de 15 ani a treburilor publice. ori aceasta putere este unica. nu artistic. Machiavelli şi-a format-o şi creionat-o în decursul întregii sale vieţi.. Întreaga concepţie despre viaţă. de la Petrarca şi Boccaccio până la a doua jumătate a secolului al XVI-lea” . meditarea continuau asupra lucrurilor antice ca şi asupra vremii în care trăia şi roadele acestora se vor regăsi în operele lui. Puterea executiva este distincta de puterea suverana si nu are atributiuni care sa vina in contradictie cu aceasta.

statul aristocratic.creatoare a dreptului. ca fundament pentru rezolvarea treburilor publice. insa nimeni nu a cercetat un astfel de domeniu în marea lui întindere. Faptul că puterea politică nu era supusă nici unei alte puteri însemna. făcea trimitere la suveranitate. considerându-le ca diferite forme de organizare socială. Întocmai cum Dumnezeu este cârmuitorul atotputernic al universului. faptul ca desi o cercetare asupra acelui drept existent intre state sau conducatorii lor. În concepţia sa. el nu trebuia să se folosească de aceste drepturi fără grija şi respectul cuvenite binelui supuşilor săi. fie el drept natural sau bazat pe legile divine. regele era atotputernic în sfera sa. HUGO GROTIUS Autorul scoate în evidenta înca de la începutul capitolului care trateaza tema dreptului natural. Prin a nu fi recunoscut dreptul supuşilor de a încuviinţa sau de a respinge legile. În acest sens prin scrierile sale a dorit sa sistematizeze stiinta dreptului prin sfaturi asupra caii de urmat. Modelul de guvernare francez era caracterizat ca o „monarhie dreaptă”. el trebuia să-şi tempereze puterea prin dreptate. Conform acestei teorii. Bodin a studiat funcţionarea acestor regimuri. de fapt. majoritatea autorilor punând accent pe legiuirile civile ale romanilor sau ale patriei lor. a cărui imagine era. Pentru a dovedi . recunoaşterea supremaţiei puterii laice în raport cu cea a bisericii. de a trece peste cutumă şi chiar de a ignora legile existente. dar asemenea lui Dumnezeu. Bodin a furnizat unul dintre fundamentele ideologice esenţiale ale absolutismului monarhic. pentru că în acest sistem puterea absolută a monarhului era temperată de nevoia de a recunoaşte forţa dreptului natural şi a celui divin. Deşi regele avea dreptul de a emite legi fără consimţământul altcuiva. ar fi folositoare neamului omenesc. modalităţile de exercitare a suveranităţii constituie originea diverselor forme de regim: statul popular. care a culminat cu domnia regelui Ludovic al XIV-lea. statul monarhic. Astfel în primul rând a legat probele privitoare la dreptul natural de câteva idei temeinice încât nimeni sa nu se poata îndoi de ele. Distincţia menţionată reprezenta temeiul guvernării. statul se întemeia pe separarea dintre principe (unul) şi popor (multitudinea). Teoria expusă în lucrarea „Şase cărţi despre Republică”. Deţinătorul ultim al puterii era suveranul (regele) a cărui voinţă se subordona totuşi legilor divine şi naturii.

cum ar fi puterea parinteasca si puterea stapânului. În scrierea lucrarii se foloseste de Cartile Sfinte dar face o deosebire între legea veche si legea noua în sensul ca cei ce considera legea veche ca însusi dreptul natural se înseala. de care Aristotel se ocupa aparte. sau a folosului pe care l-am dobândit de pe urma lui. iar dreptul gintilor nici nu se poate stabili pe alta cale. Revoluţia produsă.existenta dreptului natural a folosit marturiile filosofilor. în special puterea de stat. Pildele au cu atât mai multa trecere cu cât sunt luate din vremuri mai bune. Astfel în tratarea dreptului a facut abstractie de orice fapt izolat asemenea matematicenilor care cerceteaza figurile fara sa tina seama de corpuri. Se foloseste si de Noul Testament pentru a arata ce-i îngaduit crestinilor dar deosebeste acesta de dreptul natural deoarece în aceasta prea sfânta lege ni se porunceste o virtute mai mare decât cea pe care însusi dreptul natural o cere. Acesta cuprinde: puterea unei persoane asupra sa însasi. care se numeste libertate. deplin sau mai putin deplin ca uzufructul si dreptul de gaj. Thomas Hobbes. În lucrările sale „De cive” (1642) şi „Leviathan sau materia.În lucrarea sa Grotius îsi propune trei scopuri: sa întemeieze concluziile pe argumentele cele mai evidente cu putinta. Desemneaza dreptul propriu-zis sau strict ca fiind ceea ce apartine fiecaruia. ale elinilor sau ale romanilor de exemplu.Acorda atentie istoriei în sensul ca acesta are doua foloase: pildele si judecatile. Nedrept este ceea ce este contrar naturii societatii fiintelor înzestrate cu ratiune. înapoierea lui daca se afla în mâinile noastre. începând cu secolul al XVII-lea. Întradevar multe din cele cuprinse în legea veche vin din libera vointa a lui Dumnezeu care totusi nu-i contrara dreptului natural dar din ele se pot desprinde trainice temeiuri doar în masura în care se deosebeste cu grija dreptul lui Dumnezeu de dreptul natural.Un alt înteles al dreptului se identifica cu cel de lege. Dreptul ar fi deci îndatorirea de a îndeplini promisiunile. Se fereste sa examineze principii din alte domenii. istoricilor. forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” (1651). iar judecatile atesta într-o anumita masura dreptul natural. dreptul este o însusire morala de a avea sau a face ceva cu î ndreptatire. spre deosebire de Bodin pentru care politica e tot una cu dreptul. de a repara pagubele pricinuite si de a împarti pedepsele oamenilor dupa fapta. sa puna într-o anumita ordine problemele ce le trateaza si sa deosebeasca lucrurile ce pot parea asemanatoare. dreptul de proprietate. Cea mai simpla definire a dreptului ar fi acea de nerâvnire la lucrul altuia. Hobbes a arătat că problema centrală a politicii este puterea. dreptul de creanta caruia îi corespunde datoria. la un nivel ştiinţific şi de rigoare . cum ar fi cele care ne învata cum trebuie sa procedam fiindca pentru aceasta exista de exemplu politica. Prin opera sa. inclusiv al puterii. în ştiinţele naturii a atras după sine încercarea de a aduce şi studiul politicii. Referindu-se la persoana. Thomas Hobbes a dominat gândirea politică a secolului al XVII-lea (pe care a separat-o de preocupările teologice şi morale) şi a exercitat o puternică influenţă asupra dezvoltării ulterioare a acesteia. Dreptul poate fi definit si într-un înteles negativ: este drept ceea ce nu-i nedrept. poetilor si oratorilor deoarece atunci când oameni din locuri si timpuri diferite sustin acelasi lucru se cade ca acesta sa fie pus în legatura cu o cauza generala. acesta fiind regula actiunilor morale care ne obliga la ceea ce este cinstit. cât si asupra altora.

a intereselor lor de a trăi mai bine. se constată „…o aplecare generală a tuturor oamenilor. în „Leviathan”. „starea naturală”. dobândirea şi exercitarea puterii fiind pârghiile considerate ca cele mai adecvate acestui scop.. spunem că agentul are puterea de a produce acel efect. cea de-a doua pereche este aceeaşi cu prima. precum forţa. în al său „Al doilea tratat de guvernare civilă”. altfel. care nu se stinge decât o dată cu Moartea” Această năzuinţă nu poate fi stăvilită decât de puterea supremă a suveranului. cu orice preţ. În consecinţă. în acelaşi timp. şansa etc. ba chiar.similar. naşterea puterii de stat a fost pusă în legătură cu realizarea unui „leviathan” (contract social constituit prin înţelegerea tuturor) căruia indivizii umani consimt să i se supună pentru a pune capăt stării de dezordine şi anarhie care le pune în primejdie vieţile şi proprietăţile. Hobbes considera că puterea îşi are originea în necesitatea de a frâna conflictele umane.bogăţia. aplicarea legii de către administraţie şi justiţie. reputaţia. Prin enunţarea ideii de contract. din această cauză. nobleţea) sau la cele dobândite prin participarea sa la viaţa socială (aşa-numitele puteri instrumentale . dacă acţionează asupra unui pacient…De unde se vede că puterea agentului şi cauza eficientă sunt unul şi acelaşi lucru” („De corpore”) Definiţia pe care a dat-o puterii („…puterea unui om constă în mijloacele prezente pentru a obţine un bun oarecare”) a exercitat şi exercită încă o influenţă considerabilă asupra cercetătorilor acestui fenomen politic.şi. este „războiul tuturor contra tuturor” „bellum omnium contra omnes”). care. însă. Studiul atent al acestei opere relevă. prietenii. între un „agent” activ şi un „pacient” pasiv: „Putere şi Cauză sunt acelaşi lucru. „omul este lup faţă de alt om ” . ca fundament al constituirii statului.Pentru că ori de câte ori un agent are toate acele accidente (adică trăsături combinate) de care este neapărat nevoie pentru producerea unui efect în pacient.. El face o distincţie subtilă între puteri. anterioară statului.). Cauzei şi efectului le corespund puterea şi actul. că el considera. preocupată dă asigure unitatea puterii regale şi reînnoadă legătura cu principiile de analiză ale lui Aristotel. Contribuţia lui John Locke Meritul de necontestat al lui Locke (1632-1704) este acela ca la 1690 a creat termenul modern de putere executivă. Locke defineşte trei domenii de acţiune în societatea politică: legea. frumuseţea. Pornind de la o perspectivă mecanicistă. ar putea distruge societatea prin împingerea ei într-o stare de război continuu (conform filosofului englez. că termenul de putere face referire deopotrivă la calităţile şi abilităţile naturale ale omului (puterea este naturală atunci când rezultă din facultăţi ale corpului şi spiritului. Hobbes a definit puterea ca o relaţie între cauză şi efect. de fapt. sub rezerva că în concepţia sa înţelegerea are loc între supuşi şi nu între aceştia şi suveran. relaţiile internaţionale. o năzuinţă perpetuă şi neostenită a Puterii după putere. că există cinci puteri: mai întâi. constituantul. b) puterea este o capacitate deosebită. de multe ori. filosoful englez se integrează în aşa-numitul curent contractualist. care a permis . ce ţine de esenţa raporturilor politice. oamenii sunt preocupaţi de satisfacerea. Într-o lume cu bunuri şi resurse limitate.„homo homini lupus” . prudenţa. c) puterea înseamnă. Pe cale de consecinţă. Ea relevă trei caracteristici majore: a) puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite. liberalitatea. precum şi o delimitare precisă a puterii executive. El rupe tradiţia cu Şcoala dreptului natural. dominaţie şi coerciţie (asimetria rolurilor sociale ale conducătorilor şi celor conduşi) El a relevat.

ceea ce îl obligă pe suveran să se conformeze şi interesului general. Prima apare atunci când el analizează insuficienţele care au justificat adoptarea contractului social. spune el.federativă) este. Utilizarea prerogrativei se face totuşi în limitele unui cadru: „Dacă se ridică o contestare între popor şi puterea executivă. unica expresie constituţională valabilă a puterii în societatea politică. După cum se vede. Din acel moment. inclusiv funcţia de reprezentare colectivă a poporului şi a statului. Ea ramâne într-o anumită măsură subordonată existenţei puterii constituante prin care indivizii au creat respectiva societate. dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de .crearea statului.În viziunea lui Locke. care va deveni fundamentul teoreticienilor politicii din sec. considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere. puterea federativă combină jus tractum ( puterea de a semna tratate). executivă şi judecătorească). Ea îi permite lui Locke să fixeze limitele acţiunii executivului. executivul nu este numai un simplu instrument de executat legii. Semnificaţia capitală a operei lui John Locke pentru gândirea şi voinţa politică modernă este legată de idealul eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. A doua clasificare este prelevată atunci când Locke analizează funcţionarea societăţii politice. o parte din decizii trebuie în mod necesar lăsate la discteţia deţinătorului puterii executive. în exteriorul teritoriului naţional. iar triunghiul devine: puterea legislativă. si în sfârşit puterea federativă. Locke aprecia că legiuitorul care esre puterea supremă a statului nu poate să prevadă totul şi se poate întâmpla ca aplicarea riguroasă a legilor să cauzeze „prejudicii” şi „numeroase accidente”. pe temeiul prerogativei. al XVIIIlea şi al XIX-lea: legislativul (legiuitorul). apoi. dar nu singura. Locke foloseşte implicit schema tripartită. domeniul prerogativei depinde de popor. Puterea federativă este puterea de a face pacea sau războiul. puterea executivă. Misiunea sa principală. legiuitorul. Locke a definit cu precizie acestă trilogie a puterii politice. de asemenea. În acest fel. în lucrarea „Despre spiritul legilor” că libertatea politică nu există decât în statele în care aceste puteri nu sunt reunite de aceeaşi persoană sau acelaşi corp de magistratură: „. de studierea principiului separaţiei puterilor în stat. jus legationis şi jus ad bellum (puterea de a face razboi). puterea juridiciară dispare din acestă diferenţiere. Trilogia puterii (legislativă. este adoptarea legilor.. Cel mai adesea el consideră că executivul şi federativul trebuie reunite în funcţiunea lor. Executivul este puterea de a executa legile şi de a decide ceea ce este convenabil pentru conciliera între protecţia interesului public şi a intereselor particularilor. judecătorul. Este singurul moment când precizează ideea de putere federativă . pe care Şcoala dreptului natural o plasă mai degrabă în funţia legislativă. executivul. şi prin permanenta necesitate a existenţei puterii judecătoreşti care. Locke sfârşeşte prin a propune două clasificări ale puterilor.sau să constituie un prejudiciu pentru acesta” Aşadar. El nu numeşte aceste puteri decât pentru a constata absenţa lor în statele reale. puterea executivă. puterea federativă. ele fiind determinate de evoluţia prerogativelor sale. Precizând că în fiecare stat există trei feluri de puteri (legislativă. el deţine o parte din putere în temeiul prerogativelor sale. Nu există. în mod special. puterile care aparţineau regelui erau în continuă transformare. Dincolo de această executare. Dar tot Locke diferenţiază mai multe funcţiuni decât puteri. nu trebuie pusă sub semnul îndoielii. Ea se referă la conducerea afacerilor externe. Originalitatea lui Locke constă în faptul că onclude aici jus tractum care constituie o funcţie de normare. Legislativul este puterea care stabileşte procedurile prin care forţa societăţoo politice este dirijată pentru conservarea comunităţii şi a membrilor săi. prin care omul a renunţat la starea naturală şi s-au grupat în societatea politică. în legătură cu un obiectiv revendicat de puterea executivă. Charles de Montesquieu s-a preocupat. Montesquieu a relevat. apoi. Pentru acest motiv. dar nu trebuie să deducem din acestă cauză că Locke a renunţat să o conceapă ca putere.executivă. pentru filosof. libertate. contestarea va fi tranşată în funcţie de faptul că exercitarea acelei prerogative tinde să fie profitabilă poporului. fiindcă cei care le exercită utilizează forţa Statului. dincolo de simpla executare a legilor. În acestă analiză. apoi. juridiciarul (puterea judecătorească).

care constă în supunerea faţă de lege. fusese abordată înaintea lui Rousseau de . după caz. să se adapteze lesne sau anevoios la ele sau poate chiar să izbugnească într-o revoluţie deoarece oricât de bune. Jean-Jacques Rousseau şi-a axat concepţia democratică asupra deţinerii şi exercitării puterii pe sintagma de „suveranitate a poporului”. specific vieţii retrase. Spre exemplu împăratul Augustus dorind să ia numele de ‚Romulus’. de asemenea romanii doreau să-şi păstreze manierele. ei filtrând şi arătând prin arta lor toate barierele unui regim autoritar. în înţelesul lor mai larg. încât numai ei se pot numii liberi cu adevărat. în acest sens. omul are legile sale. deşi în relaţiile cu străinii englezii sunt şi timizi. moravurilor şi manierelor Angliei. Ca exemple aduse de Montesquieu ar fi neadaptatea neamurilor germanice la justiţia romană ori parţii care având un rege educat la Roma s-au revoltat neputându-se adapta la faptul că el era binevoitor cu toată lumea şi accesibil tuturor. având astfel un caracter combinat ce le dă posibilitatea să obseve atât caracterele ridicole ale oamenilor. renunţa la această intenţie deoarece temerea poporului ce el ar putea deveni rege era foarte mare. animalele au legile lor. terenului şi gândirii poporului respectiv. Montesquieu afirmă că aceştia au tot dreptul să fie mândri din fire pentru că mândria este o trăsătură a popoarelor libere. ceilalţi „fiecare devine tot atât de rob al prejudecăţilor fracţiunii sale pe cât de rob ar fi faţă de un despot”. toate viciile unuia despotic. nu să le adopte pe cele ale popoarelor din Africa şi Orient. să le respingă. Dar opusul libertăţii este tirania. lumea materiala are legile sale. odată intrat în societatea civilă. Rousseau a considerat că la realizarea suveranităţii poporului se poate ajunge prin „contractul social”. tot se exista are legile sale: Divinitatea are legile sale. puterea legislativă este încredinţată unui grup de nobili şi unui grup de reprezentanţi ai poporului. renunţă la „libertatea sa naturală”. care pot. specific vieţii de societate. Legile. care constă în violenţa guvernământului. prin care omul. În lucrarea intitulată „Despre contractul social” (1762). iar puterea judecătorească revine unui corp specializat). Astfel libertatea unui popor care nu este învăţat cu ea poate fi chiar dăunătoare. cât şi viciile. Ideea contractului social. toate luptele interne şi dezbinările dintr-unul liber. care se face simţită atunci când cârmuitorii statornicesc rânduieli ce vin în contradicţie cu modul de gândire al unui popor. şi una de opinie. dar numai pentru a dobândi adevărata libertate. substanţele spirituale superioare omului au legile lor. Ca o concluzie a prezentării legilor. adevărata libertate se poate realiza numai prin limitarea autorităţii factorilor implicaţi în exercitarea puterii (puterea executivă se află în mâinile monarhului. ca act originar al constituirii societăţii şi puterii politice. Se pune accent pe importanţa relaţiei dintre lege ca emanând de la organele superioare şi cei cărora le sunt destinate aceste legi. respectiv bine intenţionate ar fi acestea trebuie totuşi să fie adaptate climei.cea executivă” Pe cale de consecinţă. şi. sunt raporturile necesare care deriva din natura lucrurilor. Scriitorii şi poeţii oricărui popor arată firea şi apucăturile acestuia. Aceasta în concepţia lui Montesquieu este de două feluri: una reală.

arată Rousseau. între care francezul Julien Freund. prin egalitate. Voinţa generală (rezultat al participării egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa suveranităţii. În opinia filosofului francez. în toate programele revoluţiei burgheze franceze. Prin teoria sa asupra suveranităţii. deci acceptabila. care sunt emanaţia acestei suveranităţi.Thomas Hobbes. Libertatea nu poate fi realizată decât atunci. este poporul. Contrar tezelor contractualiste (a se vedea concepţiile lui Thomas Hobbes. Aceste . că autoritatea şi puterea politică nu au luat fiinţă prin consimţământul general (spontan sau deliberat) al membrilor societăţii („ În orice caz. * Este de reţinut că o serie de reprezentanţi de marcă ai gândirii politice contemporane. Spiritul operei sale s-a regăsit. democraţia reprezentativă fiind o iluzie. Puterea suverană a poporului. John Locke. respectiv cu cât îl reprezintă mai exact şi mai direct. vizează realizarea binelui general. garantul libertăţii fiind suveranitatea „voinţei generale” (contractul social se stabileşte între fiecare individ şi comunitate). consideră. este ameninţată de „corpurile politice” (guvernul. până atunci nelimitate. astfel. Rousseau nu a limitat autoritatea statului. Specificitatea concepţiei filosofului francez cu privire la contractul social constă în asigurarea. Prin fundamentarea ideii potrivit căreia adevăratul subiect al suveranităţii. parlamentul). a libertăţii tuturor cetăţenilor care îşi cedează toate drepturile comunităţii. John Locke. parlamentarii devin adevăraţii stăpâni. arăta Rousseau. Cu cât guvernarea se confundă mai mult cu poporul. alegând ei pe cei care guvernează societatea. Utilitarismul Un curent filosofic contemporan. Fiecare individ este o valoare individuala a sociatatii si el are dreptul.). începând cu „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”. care admiteau că individul poate să-şi înstrăineze drepturile în folosul comunităţii. Pe această cale poporul pierde suveranitatea. daca maximizeaza satisfactia optiunilor omului. care legitimează puterea. supunerea politică nu se lasă explicată conform modelului împrumutat de la teriile contractualiste”). sa-i fie satisfacute preferintele. Jean Jacques Rosseau etc. cu atât societatea este mai democratică. el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalităţii în epoca modernă. apoi. când puterea care comandă este aceeaşi cu puterea celui care se supune. ci a schimbat-o în întregime cu autoritatea poporului. nu a existat iniţial nici un fel de pact sa înţelegere prin care indivizii umani se obligau să cedeze libertăţile lor. în schimbul constituirii unui organism social de constrângere (statul) care să le garanteze securitatea şi coeziunea socială. iar legile. care este poporul. pe bună dreptate. guvernul ar trebui să exercite puterea în numele singurului suveran. numit utilitarism invoca faptul ca o actiune este buna. sub acoperirea exercitării democraţiei reprezentative: poporul e liber şi cu adevărat puternic doar în momentul alegerilor. Baruch Spinoza şi alţi gânditori de renume. in consecinta.

va propune cateva ilustrari ale doctrinei insasi.Acest subiect e de competenta facultatii rationale.Exista un sens mai larg al cuvantului demonstratie. ca . O conditie preliminara a acceptarii sau respingerii rationale a formulei utilitariste este ca formula sa fie corect inteleasa. de a o distinge de ce nu este si de a inlatura acele obiectii practice adresate ei care fie se origineaza in. HEGEL Hegel consideră că spiritul istoriei evoluează în trei etape: ca primă fază. Intelectului trebuie sa-i fie aduse considerente apte sa-l determine fie sa-si dea consimtamantul.idei. să se înfrângă pe sine dorind să-şi înfăurească propriul său concept) finalizând prin universalitatea libertăţii în conştiinţa de sine. primează în raport cu cele ale trupului. fie sa si-l retraga in raport cu aceasta doctrina. Însă în timp ce pentru Bentham această fericire este legată de cantitatea de plăceri. Utilitarismul face din utilitate singurul criteriu al moralităţii: o acţiune este bună în măsura în care contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de indivizi. totusi. adică. aplicabil si la aceasta chestiune. de exemplu. fiindca el mai este. cu intentia de a arata mai limpede ce este ea. J. Subliniem ca adeptii acestui curent se refera numai la situatii extreme si sunt impotriva dis-thanasiei. la orice alta problema disputata din campul filosofiei. euthanasia voluntara este echivalenta cu o sinucidere asistata. apoi păşeşte în conştiinţa libertăţii sale(raţionalităţii-iar pentru a ajunge în această etapă spiritul trebuie să se opună în el însuşi.Mill. care se bazează pe ideea că scopul societăţii trebuie să fie „cea mai mare fericire al celui mai mare număr de indivizi”. Dar ei sunt condamnati de majoritatea covirsitoare a analistilor pentru ca. Spiritul se . potrivit lui Stuart Mill trebuie insistat asupra calităţii plăcerilor – plăcerile spiritului. doctrină politică reprezentată de gânditorii englezi Jeremy Bentham (1748-1832) şi John Stuart Mill (1806-1873).S. in spiritul utilitarismului. sieşi.Mill va incerca sa contribuie la intelegerea si la mai buna apreciere a teoriei "utilitariste" sa a "fericirii". o valoare. Spiritul unui popor poate fi cunoscut doar pe cale spirituală. o personalitate. iar aceasta facultate nu il trateaza niciodata doar pe calea intuitiei. totalul plăcerilor achiziţionate de către fiecare individ.Demonstrarea faptului ca ceva este bun nu poate fi facute decat aratand ca el e un mijloc in vederea a altceva ce se admite ca e bun fara demonstratie. ceea ce este inacceptabil moral-religios si deontologic. spiritul e cufundat în natural.. adică pe calea gândului. de altfel. fac aluzie directa la euthanasia voluntara Utilitaristii spun ca pacientului devenit nefolositor societatii nu i se poate refuza optiunea de a muri. fie sunt strans legate de interpretarile gresite ale intelesului sau. care au si o nuanta economica deloc neglijabila. si aceasta echivaleaza cu o demonstratie. inainte de a incerac asa intre in problema bazelor filosofice care ar putea fi oferite pentru a consimti la standardul utilitarist. ca si la gasirea demonstratiei de care este ea susceptibila.Ideologia liberalistă.

o nouă verigă care promovează ideile platoniene împotriva libertăţii. ŞCOALA ISTORICĂ A DREPTULUI Împotriva dreptului natural au fost formulate numeroase critici iar cel mai important opozant al Şcolii dreptului natural s-a constituit într-o grupare pozitivistă şi anume Şcoala istorică a dreptului. care au reusit să aducă o contribuţie nouă la . acestea reprezentând unele dintre ideile principale ale dialecticii lui Hegel. fiind stăpânit de „magia cuvintelor pompoase”. El vede istoria ca un proces ce se desfăşuară după legi necesare formată din etape de creştere . Libertatea nu se poate manifesta decât ca absorbţie a independenţei „arbitrare” a individului în „universalitatea” statului. problema legitimităţii puterii şi a corespondenţei dintre opţiunile omului şi societăţii cu cele ale statului devine fără sens. Numai ca urmare a impunerii puterii sale. deoarece acesta îl consideră un susţinător al totalitarismului. de-a lungul secolelor. Astfel. presupune dorinţa de a domina lumea.realizează pe sine iar menirea lui este să se „zămislească pe sine”. Statul hegelian este un stat . care este raţiunea în act. puterea politică are un caracter dominant şi constrângător. fiind un urmaş al lui Heraclit. greu accesibil. Hegel uită de importanţa indivizilor. exprimă interesul general şi constituie izvorul normelor ce reglementează viaţa colectivă. pătrunzând astfel spre lumea totalitaristă. în care individul işi pierde orice valoare. pentru ca un popor să se poată impune şi să îşi dezvolte individualitatea. Astfel. mai arată Hegel. În faţa acestei realităţi. În concepţia lui Popper. 1821). Astfel. Autoritatea statului a fost fundamentată de gânditorul german în afara puterii de pătrundere a individului: ea se întemeiază pe dezvoltarea unui spirit universal. maturitate şi declin . Statul.Aşadar. Conform concepţiei hegeliene. Şcoala istorică a dreptului a determinat apariţia altor curente de drept. Este criticat dur de Popper. absolut . Providenţa Divină este cea care urmăreşte perfecţiunea lumii. este necesar războiul contrariilor şi unitatea sau identitatea lor. Hegel face chiar şi o clasificare a felurilor de a trata istoria. Universalul reprezintă pentru Hegel adevărul certitudinii sensibile. Continuând teoriile colectiviste ale lui Platon şi Rousseau ( pentru care statul reprezenta un contract între indivizi. Hegel afirmă că pentru a ajunge să îţi „ dobândeşti Existenţa” adică pentru a-ţi împlini spiritul este necesar să iţi „ afirmi personalitatea” ceea ce. statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor. Hegel considera că statul reprezintă întruchiparea spiritului obiectiv. aceasta poate fi: nemijlocită( istoriograful transmite evenimente petrecute în timpul vieţii lui). Pentru Hegel. la nivel istoric. iar fiecare naţiune îşi are propriul spirit (volkgeist). care a progresat. în cursul lumii el există ca interior. reflectată( istoriograful intervine subiectiv şi transmite o istorie generală şi prelucrată a faptelor istorice) şi filosofică( istoriograful transmite sensul adevărat al istoriei). este un scop. Hegel reprezintă sursa tuturor istoricismelor contemporane.natiune . Pornind de la ideea că statul este entitatea supremă a lucrurilor. până la realitatea reprezentată de stat. un univers creat pentru a aduce lămuriri concrete( asupra istoriei şi al ţelului ei) dar în care limbajul folosit este unul metafizic. de orice natură. Apărută ca o reacţie la raţionalismul ce motivase Revoluţia Franceză ce a statuat vionţa legiuitorului ca fiind atotputernică iar legea atotcreatoare. Hegel înzestrează statul cu „ o esenţă conştinetă” care este reprezentată de raţiune sau „ spiritul colectiv al Naţiunii”. Principalele reflecţii ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel despre stat şi putere sunt conţinute în lucrarea sa intitulată „Principii ale filosofiei dreptului” („Grundlinien der philosophie des Rechts”. se crează disconcordanţă între ceea ce îşi propune filosoful şi modul în care realizează acest lucru. pentru Hegel istoria îşi are propria raţiune iar pentru a putea cunoaşte „ spiritul naţiunii” este necesară studierea istoriei sale. justificat de faptul că statul nu poate „servi” societatea decât „stăpânind-o”. Prin teoria lui aristotelică despre schimbare şi teoria teleoligică – totul tinde către un scop final – acest scop ajungând la Hegel „ esenţa ascunsă nedezvoltată”. Ne simţim constrânşi de universul hegelian. proces încheiat raţional cu formarea spiritului universal . iar libertatea se putea înfăuri doar urmând legile statului). Platon şi Aristotel. situat deasupra societăţii şi a voinţei indivizilor pe care le subordonează întru totul. prin intermediul autorităţilor care îl reprezintă.

se dezvoltă odata cu poporul caruia ii apartine şi se adapteaza diferitelor sale faze de dezvoltare " Într-o epocă cand se părea că dreptul universal şi neschimbător dobandise o putere indiscutabilă. de aceea el poate fi numit drept popular”Dreptul este o emanaţie a conştiinţei colective. Dreptul este un un fenomen natural. reprezentanţii acestei şcoli Savigni. întreg trecutul istoric al unui popor. În aceste condiţii dreptul de astăzi este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăsurări istorice. La teoria costiinţei colective se adaugă astfel teoria „spiritului colectiv al naţiunii”. metafizicii. Hugo afirmă cu tărie inexistenţa lui. nu face decat să prindă ceea ce a crescut de la sine în viaţa socială şi istorică. În centrul preocupărilor sale se află raţiunea şi relaţia dintre raţiune. spre a-l pune în formule. Şcoala istorică a dreptului a asociat astfel dreptul cu istoria. Istoria dreptului este legata de istoria poporului " precum viata poporului se schimba de . Profesor de logică şi metafizică la Universitatea din Konigsberg. om şi lumea înconjurătoare. a adus un punct de vedere nou .spune Pushta . diferite de la popor la popor şi de la o epoca la alta Problemele dreptului încep astfel acum să fie tratate din prespectiva istorică. comparat de catre Savigny cu limba pe care o vorbim. Filosofia sa politică pleacă de la filosofia sa morală. epistemologiei şi eticii. cand formează reguli constiente.cercetarea dreptului. Pentru această şcoală dreptul nu se naşte ca un produs reflectat al legislatorului. în scopurile şi în amănuntele sale cele mai mici. Dreptul pozitiv trăieşte în conştiinţa colectivă a naţiunii. dar nu şi un organ al său.Ca şi limba unui popor tot aşa şi dreptul reflectă instituţiile în procedeele. Ea este rezultatul culturii. care nu este o creaţie individuală şi nici nu se naşte din vointa cuiva. ramura a acestei vieti se schimba şi el cu vremea . educaţiei etc a unui popor de-a lungu timpului. Pentru aceştia dreptul nu este un produs al raţiunii omeneşti. Kant pune bazele filosofiei moderne a ştiinţei. El este produsul constiinţei colective. al spiritului poporului :" Volks geist ".tot astfel dreptul . „ Daca se cercetează care este obiectul în sanul caruia dreptul pozitiv îşi are realitatea. dreptul este un produs organic al societaţii şi legea.a lungul veacurilor . Simion Barnuţiu afirma: „ Numai până unde ţine dreptatea e umanitate. Reprezentată de Savigni si Pushta. Baza dreptului pozitiv îşi gaseste realitatea in constiinta generala a poporului . Puchta. Ceea ce complectează acest principiu al lui Savignyeste ideea „conştiinţei colective”. se găseşte că acest obiect este poporul. care a zdruncinat credinţa în existenţa unui drept natural. credinţelor. ci se face singur”. altfel nu s-ar putea explica diversitatea conceptiilor juridice şi formelor de drept . ci rezultanta unei evoluţii lente a conştiinţei populare. care are în centru noţiunea de lege universală a raţiunii. manifestandu-se ca atare în istoria cugetarii juridice. sustinand ca dreptul este un produs istoric. Teoria acestei şcoli afirmă că există o corelaţie esenţială intre orice manifestare juridică şi geniul naţional al poporului respectiv. Şcoala istorică a a apărut în Germania însa germenii ei existau de mult. În măsura în care sufletul unui popor evoluează şi se adaptează împrejurărilor tot asa şi dreptul evoluează în paralel. locuiesc fiarele sălbatice” Immanuel Kant Unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai filosofiei moderne. umanitatea ca scop în sine: “Acţionează în aşa fel încât . dincolo de drept. Dreptul sustinea Savigny „nu e facut.

şi obligaţiile morale care nu fac obiectul intervenţiei statului. a căror impunere intră în atribuţia statului (cum ar fi de exemplu apărarea proprietăţii). adică pentru a proteja libertatea personală şi proprietatea. nu intra în mod direct în contradicţie cu libertatea celorlalţi şi de aceea nu pot face obiectul reglementării politice. anume este cel care exprimă într-o formă obiectivă. constrângerea trebuie aplicată numai în cazul în care libertatea este ameninţată. este. fie ele filosofice sau religioase. fie ea şi benevolentă. după Giorgio del Vecchio. un fapt de conştiinţă. fie în persoana ta. obligaţiile de virtute privesc convingerile individului şi acţiunile sale morale. un ansamblu de scopuri şi valori. Esenţa liberalismului kantian este distincţia dintre obligaţiile de drept. calea către fericire. Obligaţiile de drept privesc libertatea celorlalţi şi proprietatea. constrângerea este justificabilă prin necesitatea de a preveni vătămarea libertăţii altora. are fi cel mai mare despotism imaginabil. Libertatea individului nu poate fi îngrădită decât de această lege universală a raţiunii. exterioară. del Vecchio Dreptul este cel ce leagă organizarea socială cu sistemul culturii. Suveranitatea statului derivă exclusiv din consimţământul celor guvernaţi şi o condiţie a legitimităţii sale este ca legile să poată fi expresia voinţei întregului popor. Pentru Kant. atât timp cât sunt compatibile cu libertatea celorlalţi. soluţie care prefigurează ordinea internaţională contemporană: o federaţie mondială de republici. instituţionalizată. dată a priori. Kant limitează rolul coercitiv al Statului numai la obligaţiile de drept. Forma logică a dreptului. Acest lucru nu este posibil într-o monarhie ereditară sau într-o formă de conducere aristocratică. care ar dicta cetăţenilor. convingerile personale şi concepţiile despre bine. fie în persoana oricui altcuiva.întodeauna să tratezi umanitatea. niciodată doar ca un mijloc ci întodeauna în acelaşi timp şi ca un scop”. în care nu există privilegii care să le permită conducătorilor să-şi mărească proprietatea prin forţă. Kant respinge orice formă de guvernare paternalistă. Concluzia este că un guvernământ paternalist. . însă este posibil într-o republică. Potrivit lui Kant. Deoarece libertatea este valoarea supremă. G. oamenii pot avea două tipuri de obligaţii: obligaţii de drept (Recht) şi obligaţii de virtute.Este faimoasă solutia lui Kant pentru pacea eternă. Guvernământul exista pentru protecţia libertătii indivizilor de a–şi urmări propriile scopuri. precum copiilor. Pornind de aici. adică nu empiric şi constituie condiţia limită a experienţei juridice în general.

o frontieră între acţiunile mai multor subiecţi. Ideea de justiţie se conturează mai bine atunci când se recunoaşte posibilitatea unei concepţii pur formale a justiţiei. nu tot ceea ce este juridic. Cercetarea logică. care nu se poate epuiza în nici un raport concret de coexistenţă. anume ceea ce trebuie să fie dreptul. excluzând împiedicarea lor”5. întâlnirea atitudinilor mai multor fiinţe şi prin urmare. Aceasta duce la concluzia că ideea şi conceptul dreptului nu coincid în mod necesar. în privinţa problemei justiţiei.Giorgio del Vecchio defineşte dreptul ca „coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai mulţi subiecţi. Ideea dreptului nu este pur formală (cum este conceptul) ci are un conţinut şi acest conţinut este cel al instituţiilor juridice pozitive. ci ca o fiinţă autonomă. Progresul social semnifica. adaptarea la o ordine economică . inerent acesteia. proclamă ca lege etică fundamentală datoria de a acţiona nu ca mijloc sau vehicul al forţelor naturii. decurge caracteristica esenţială a acestuia şi anume. pe care del Vecchio îl recunoaşte în dezvoltarea istorică a dreptului. dreptul confruntă o acţiune cu alta ale subiecţilor diferiţi. Dreptul tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistenţă. Acest drept îl numeşte „drept natural”. care au ca scop. Neokantismul lui R. care este insuficientă în virtutea imposibilităţii aplicării sale particulare şi concrete: o justiţie concepută formal este de fapt juridicitatea şi nu exprimă valori. având calitatea de principiu şi scop. ci ca un eu raţional. cheia determinării metodologiei de cercetare adecvată ştiinţelor sociale Gândirea economică de limbă germană în ultima parte a epocii moderne era subordonată determinării motorului dezvoltării societăţii. În acestă problemă. este just (nu răspunde principiului care constituie veritabila idee a dreptului). aspectul exterior al acţiunilor. nu ca individ empiric determinat de pasiuni şi afecte. confruntând acţiunile aceluiaşi subiect unele cu altele. Această definiţie aminteşte de definiţia kantiană a dreptului. Din faptul că dreptul este o limită. prima să determine liniile generale ale dezvoltării istorice a dreptului. iar a doua să urmărească tendinţa alcătuirilor juridice pozitive de apropiere progresivă de idealul justiţiei. În fapt. indică punctul său de vedere în privinţa problemei deontologice. trebuie să se completeze cu cea fenomenologică şi deontologică. În relaţie cu această concepţie despre natura (esenţa) omului este conceptul de drept subiectiv ce implică de a nu fi constrânşi de a accepta raportul cu ceilalţi dacă nu depinde de determinarea proprie. acolo se naşte cerinţa limitării. el trebuie să considere înainte de toate. în spiritul filozofiei neokantiene. chiar dacă omul în experienţa dreptului încearcă exigenţa acestuia ca o experienţă absolută. deoarece în câmpul exterior are loc interferenţa. conform unui principiu etic care le determină. ce configura un ideal şi nu un concept pur logic care se poate referi la nu are importanţă care sistem juridic. coercibilitatea. însă în aceasta din urmă principiul etic a fost specificat ca lege universală a libertăţii.Stammler (şcoala de la Marburg). considerându-l anterior oricărei aplicări şi oricărui raport social. după el principiul sau ideea limită a unui drept universal. propriu persoanei. Dreptul subiectiv constituie. Dacă morala impune subiectului o alegere între acţiunile pe care le poate îndeplini. independent de acestea. adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire. a înţelegerii progresului social. arăta Stammler. implică posibilitatea celeilalte de a respinge invazia. Trecerea frontierei de către una din părţi. adică are forma logică a dreptului. Acest scop.

dar face loc ştiinţei modeste.prestabilită – sau. iată diversitatea primordială… Cercetarea adevărului trece de la cunoaşterea lumii la cunoaşterea datoriei. 96-104).. I. Cadrul juridic al unei societăţi era format din elemente convenţionale (cutume. Dăramase ştiinţa falsă. se face de sine stătător… Melebranche e insufleţit de credinţa nestrămutată că omul este una cu Dumnezeu. Şcoala de la Marburg deduce empirismul kantian din ştiinţă şi filosofia Renaşterii. intr-o conştiinţă mai lucidă. Slabă in rezultate izolate. reflectată de reformele economice. Adoptarea legislaţiei şi a cadrului instituţional adecvat. ideea raspandita de el pretutindeni si in toate formele: . la realizarea careia trebuie sa se ajunga in mod necesar. Augustin. ultima condiţie de cunoaştere a ştiinţelor sociale. De cand gandirea ştiinţifică s-a ivit in lumea culturii. de la real la ideal. ea este puternică prin succesiunea neintreruptă a efortului omenesc.. are o fisionomie a ei proprie şi se construieşte intr-un sistem nou de gandire. a fost intotdeauna in centrul filosofiei. Doar trupul il face să-şi uite de această legătură şi-l indepărtează de izvorul său divin…” MIRCEA DJUVARA Pentru Mircea Djuvara. ca trecere veşnic vie.. p. era în măsură să apropie dezvoltarea socială de ţinta finală. adversar al conceptiei numita pozitivism juridic.. acolo unde constiinta ideii superioare de justitie slabeste in profitul apetiturilor individuale. (Eseuri) Omenescul este conceput ca un echilibru. fără să recurgă la ajutorul sensibilităţii şi o găseşte prin categoria timpului… Viitorul şi trecutul. Oboseala se preschimbă in curiozitate.. statele care lasa nepasatoare sa treaca nedreptatea. conştiente de relativitatea adevărului ei. . în terminologia sa. sub influenţa noilor teorii ştiinţifice. Montaigne face descoperirea omenescului.. Originea existenţei intr-un principiu eterogen. Acestea impuneau autorităţilor ameliorarea cadrului juridic şi rezolvarea problemelor social-economice în sensul aşteptărilor maselor populare. crize economice). de definiţiuni primite fără nici un control. care nu trebuie confundată cu cea a inceputului. cugetarea sa işi caută drumul – căci Melebranche nu e un eclectic – ci inspirat de aceşti mari predecesori. „Fiecare om poartă in el intreaga condiţie umană”. este o idee rationala.. Şcoala de la Marburg. atunci apăreau cu necesitate frământările sociale. Dacă legislaţia existentă producea fenomene negative (şomaj. vom spicui din paginile despre Scepticismul francez (p. Se constată că problema Originii. în opinia sa. care este expresia caracteristică a unei culturi tinere şi intreprinzătoare. Descartes şi Platon şi scoţand empirismul lui din linia Bacon-Locke-Bekeley-Hume pentru a-l apropia de fondatorii ştiinţei moderne. Interpretand pe Kant. sau mai mult o fac ele. tradiţii) perene şi reglementări juridice reflectând interesele societăţii la un anumit moment. Şcoala de la Marburg il scoate din mediul său tradiţional legand raţionalismul lui de cel al lui Leibniz. Scepticismul nihilist al Antichităţii se preschimbă la Montaigne in atitudine cercetătoare. sfarsesc totdeauna prin a o pierde”. Kepler şi Galileu. 256-264). deşi descinde in linie directă de la Kant. Chiar spiritul ştiinţific caută originea fiinţei dincolo de fiinţă. prezumţioasă.. care in esenţă nu este decat renaşterea platonismului „Hypotesis” a ganditorilor din Renaştere. ea s-a prezentat sub chipul problemei originii. zestre veche de erori neştiute. „Intre Descartes si Sf. ca un raport intre două variabile. a ceea ce este prin ceea ce trebuie să fie”. veşnica acţiune. Descoperindu-se pe el. devine metoda transcendentală la Kant. la o idee-ţintă determinată aprioric. Spicuim acum din interpretarea pe care a dat-o Alice Voinescu concepţiei lui Nicolas Malbranche (vol. Apoi. Omenescul este o strădanie… Omenescul este intrecere a conştiinţei. Reglementările juridice erau.. neintemeiată.. Scepticismul lui Montaigne este prima fază a dinamismului modern. Morala nu se poate intemeia decat pe cunoaşterea acestei ţaşniri continue a lucidităţii conştiinţei”. fiind menite să permită dezvoltarea nestânjenită a economiei.. din nou incepută de la trup la conştiinţă. Adevărul nu se poate realiza decat prin completarea existenţei cu datoria.. Originea inseamnă unitatea tuturor formelor apriorice in chiar actul lor creator… Idealismul de la Marburg caută metoda prin care gandirea pură creează diversitatea din propriul ei izvor. . societatea merge spre dezagregare sigura”. dreptu.

idealul ei. statul si individul trebuie sa fie considerati ca persoane juridice distincte dar nu antinim. Dreptul se deosebeste de morala. Respingand ideea dreptului pur si pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea absoluta a autaritatii legii scrise fara sa o controleze prin apelul la ideea de justitie. intrucat se subordoneaza ideii de vii de justiti Filosofia dreptului la Eugeniu Speranţia Un alt reprezentant al filosofiei dreptului din România este Eugeniu Speranţia (1888-1972). pentru dreptul rational. de o legatura solida intre condusi si conducatori. ci el este format cea mai inalta a juridicului. scopul politicii. este fundamentul dreptului. pe cad morala reglementeaza asa zisul for intern. adica realizate prin fapte ale membrilor societatii. In acelasi timp. negarea libertatii ar ruina atat dreptul. impus de ratiunea noastra. intregindu-se reciproc. Exista dupa convingerea sa doua nivele in totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv – alcatuit din normele si regulile dispuse prin lege. pe de o parte. in functie de schimbarile obiective Asa fiind. logică.in spiritul conceptiei neokantiene. filosofia dreptului. O alta contributie remarcabila a lui Mircea Djuvara s-a produs in planul analizei raportului dintre drept. si altul este cel al dreptului rational care exista independent de orice referire la vreo norma de drept pozitiv “ intrucat noi putem emite judecati de drept chiar facand cu desavarsire abstractie de dispozitiile pozitive. Prin ea se va intemeia insasi aplicarea regulilor dreptului pozitiv. cat si morala. el reprezinta in definitiv subtilitatea rafinata a ratiunii si a convingerii. Eugeniu Speranţia elaborează o filosofie a dreptului în conexiune cu toate celelalte domenii. Mircea Djuvara a respins empirismul si pozitivismul juridic in favoarea postularii coexistentei determinismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa fundamentarii dreptului. idealurile cele mai inalte ale moralei si justitiei”.. in lupta victorioasa cu forta patimasa si brutala”. adica Dreptul insusi. el subordona dreptul morale. Specificul dreptului este evidentiat si de scopul lui. stat si natiune. din obiceiul juridic. Pentru realizarea justitiei este nevoie de o conducere politica pentru realizarea unei ordini in actiunile natiunii este nevoie de conducerea unei elite politice. acesta ar consta in infaptuirea justitiei care este un imperativ categoric si nu ipotetic. Dreptul exista prin justitie in favoarea statului si in acelasi timp in favoarea individului. Iata de ce Mircea Djuvara considera ca politicul nu poate fi desfacut de juridic. prin aceea ca el reglementeaza numai activitatile sociale exteriorizate. Concepţia filosofică despre drept a gânditorului român se integrează în concepţia lui generală . Dar. de la valorile ideale si indeosebi de la . Dupa Djuvara. pe de lata sa lupte pentru dreptate. desi si acesta are ca obiect corelatia dintre drepturi si obligatii. activitatea rationala a legislatorului nu mai pare suficienta pentru realizarea acestei ordini de drept rational. dreptul si morala sunt strans corelate. Djuvara concepea dreptul ca modalitate de coexistenta a vointelor libere. De pe o astfel de pozitie Mircea Djuvara definea dreptul ca avand ca obiect constatarea drepturilor si obligatiilor privitoare la activitatile sociale exteriorizate. sociologie. Cunostintele acestora au aceeasi structura logica si sunt paralele cu informatiile apartinatoare stiintelor naturii. Libertatea este postulatul oricaror probleme de drept. trebuie sa porneasca de la . Problemele filosofice care l-au preocupat au fost din cele mai variate domenii: pedagogie. este si trebuie sa ramana aparatorul ordinii legale.In concluzie. interzise sau impuse in societate pe baza ideii de justitie.dreptul rational conceput de Mircea Djuvara este variabil in loc si timp. Pentru aceasta Mircea Djuvara merge cu conceperea judiciarului pana la interzicerea avocatilor de a face greva: pentru ca avocatul . I se cere. In al doilea rand. aspiratiunile cele mai nobile ale sufletului omenesc”. teoria cunoaşterii. Ca neokantian.. valabila pentru ratiune la fel ca si aceea a realitatilor naturii. el ar arata astfel actele permise. supunere la un drept pozitiv uneori nedrept. Concluzia filozofica esentiala la care a ajuns Mircea djuvara a fost aceea ca e posibila cunoasterea unei justitii obiective. spre deosebire de conceptul dreptului natural. Mircea Djuvara surprinde drama cetateanului caruia. psihologie. estetică..Ca urmare. dovedindu-se a fi astfel o conceptie gresita si chiar primejdioasa.

De aceea. Marx a continuat şi a sintetizat оn mod genial cele trei curente ideologice principale din secolul al XIX-lea existente оn trei dintre cele mai оnaintate ţări din lume: filozofia clasică germană. . ca o fiinţă spirituală. Ci din contra. constrângerea şi socialitatea sunt elementele principale ale dreptului şi ambele aparţin raţionalităţii.menţionează el. Manifestându-se ca promotor consecvent al filosofiei dreptului. economia politică clasică engleză şi socialismul francez. după el. Speranţia stabileşte şi obiectul de studiu ale acestei discipline. personalitatea nu poate apărea şi nu se poate realiza decât în sânul unei societăţi organizate. având fundamente raţionale. decăt Filosofia dreptului. după cum. confirmare a principiului contradicţiei. Astfel constrângerea. pentru că el strânge la un loc logicul şi juridicul în jurul unei singure noţiuni. iar altul obiectiv sau social. Speranţia argumentează ideea că norma juridică şi dreptul au ca element socialitatea. Astfel. Fiind o creaţiune raţională şi intenţională. dreptul nu mai este socotit numai ca o structură constrângătoare. caracteristică normei. singura capabilă să integreze dreptul într-o concepţie largă despre lume. formele pe care se sprijină dreptul îşi au originea în însăşi natura spiritului. se suprapune necesităţii de identitate şi este. ce tinde spre un maximum de armonie şi de consecvenţă. de asemenea. Spiritul îşi crează anumite imperative. sintetic.înfăţişându-se întotdeauna ca un produs spiritual. scopul urmărit de Eugeniu Speranţia este acela de a umaniza dreptul. Pornind de la constatarea că viaţa socială este o manifestare a spiritului omenesc. efectul imediat al dreptului este asigurarea socialităţii. Acest mod de a gândi devine riguros. Speranţia cere ca legile generale şi imutabile ale gândirii să se aplice şi aici cu toată consecvenţa.despre lume. al cărei scop este acela de a garanta demnitatea fiinţei umane. în acelaşi timp.fundamentele apriorice sau transcendentale ale dreptului în genere”. le scoate cu putere în evidenţă rolul. cărora înţelege să li se supună fiindcă ele exprimă însăşi viaţa spiritului şi o face posibilă. . Este vorba despre „finalitatea dreptului ca mijloc tehnic de spiritualizare progresivă a omenirii” După Speranţia. care este o concepţie biologică. În această ordine de idei. nevoia de consecvenţă este cea mai cenerală necesitate a spiritului omenesc. împreună”. dar nici disciplină şi consecvenţă individuală nu poate fi într-o societate lipsită de ordine şi justiţie. Conceput în felul acesta. şi anume. Pe lângă aceste fundamente apriorice. Ambele forme. În spirit kantian. nimic nu poate să realizeze mai bine acest lucru.într-o societate în care indivizii sunt lipsiţi de consecvenţă logică. De fapt. Astfel.. raţional armonizate şi impuse de societate. societatea nu poate ajunge la o formă deplină de organizare decât datorită activităţii fecunde şi ordonate a personalităţilor din cadrul ei. Eugeniu Speranţia nu exclude totuşi factorii apriorici. viaţa spirituală se prezintă cu două aspecte: unul subiectiv sau individual. el susţine că filosofia dreptului „trebuie să cerceteze . Pe lângă aceşti doi factori. în primul rând. După Speranţia. Dreptul. Deşi având o concepţie despre lume vădit biologică. Fundamentele doctrinei marxiste. dar acest efect trebuie subordonat misiunii sale mai profunde. gânditorul român defineşte dreptul ca sistem de norme de acţiune socială. care sunt importanţi în elaborarea ordinii juridice. aceea a normei. „Nu poate fi justiţie şi ordine – menţionează gânditorul. un al treilea are un rol deosebit în funcţionarea dreptului.ambele aspecte ale spiritului cresc organic. o filosofie a dreptului trebuie să fie precedată de cel puţin o succintă introducere în filosofia Spiritului”. considerată. transcendentali. . aceea de a asigura spiritualitatea. legat de doctrinele revoluţionare franceze оn general . filosofia dreptului trebuie să aibă în vedere şi influenţa factorilor exteriori. Şi. ci ca una profund umanistă. în constituirea dreptului. ambele influenţindu-se reciproc. Marxismul este sistemul concepţiilor şi al doctrinei lui Marx.. Această consecvenţă se transpune în principiile din logica formală: principiul identităţii şi cel al contradicţiei”. natura dreptului nu poate fi explicată şi înţeleasă decât ţinând seama de natura spiritului. Aşadar. extrinseci.

оn special materialismul francez.. Conceptul despre formatiunea social economica.. Marx a devenit materialist. ea dezvăluie nestatornicia la toate şi оn toate. astfel stвnd lucrurile.Marx şi Engels considerau că principalele neajunsuri ale „vechiului” materialism.. procesul gвndirii. nu contrazic restul оnlănţuirii din natură. ideile din mintea lui nu erau imagini mai mult sau mai puţin abstracte ale obiectelor şi proceselor reale. socotind acest gen de filozofie ca o concesie „reacţionară” făcută idealismului şi. ca . ci оi corespund”..Materialismul filozofic Оncepвnd din 1844-1845. şi nu metafizic”. după Marx. Ceea ce оnseamnă: recunoaşterea dominaţiei legilor obiective оn natură şi recunoaşterea transformării dialectice a necesităţii оn libertate.. dialectica este „ştiinţa legilor generale ale mişcării. „Hegel era idealist. оn timp ce e vorba de „a o schimba”. (3) „esenţa umană” era concepută ca abstracţie. şi nu ca „ansamblul relaţiilor sociale” (determinate din punct de vedere istoric concret). dar şi punctul de vedere al lui Hume şi al lui Kant. ci. In viziunea lui Marx. al ascensiunii infinite de la inferior la superior. pozitivismul.. nedialectic. care este оntotdeauna legat оntr-un fel sau altul de religie. obiectele şi dezvoltarea lor nu erau pentru el decвt imaginile concretizate ale «ideii» existente undeva оncă оnaintea lumii. şi o luptă. dintre spirit şi natură... (2) vechiul materialism era neistoric. se оnţelege de la sine că produsele creierului omenesc. este demiurgul (creatorul) realului. оn mod dialectic. este problema raportului dintre gвndire şi existenţă. cвnd concepţiile sale s-au cristalizat. nu promova consecvent şi nu considera universal punctul de vedere al evoluţiei. elaborat de K. absolut. care s-a dezvoltat оn mediul lui оnconjurător şi оmpreună cu acesta.Engels scrie: „Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii. şi anume adept al lui Feuerbach. a cărei amplă reflectare оn creierul care gвndeşte este ea оnsăşi”. Natura constituie piatra de оncercare a dialecticii. sub diferitele lor forme.Marx a respins categoric nu numai idealismul. Dacă se pune оnsă mai departe оntrebarea ce sunt gвndirea şi conştiinţa şi care este originea lor. оn ultimă instanţă. Marx vedea оnsemnătatea istorică universală. sub denumirea de idee. оn afară de procesul continuu al devenirii şi al dispariţiei. acest materialism nu făcea decвt „să interpreteze” lumea.Trebuie relevat оndeosebi modul оn care concepea Marx raportul dintre libertate şi necesitate : „. el оl transformă chiar оntr-un subiect de sine stătător.. ci. pentru el. dovedind astfel că оn natură lucrurile se petrec. relatiilor de productie. Dialectica. ca şi оmpotriva religiei şi a teologiei existente. оn aceeaşi măsură. care оncă „оn secolul al XVIII-lea. sacru. agnosticismul.Engels de pe pozitii materialiste. şi nici nu poate să existe. оn faţa ei nu rămоne оn picioare nimic. оmpotriva oricărei metafizici”Pentru Hegel . de aceea. care оn ultimă instanţă sunt şi ele tot produse ale naturii. оn cazul cel mai bun. Necesitatea este oarbă numai оn măsura оn care nu este оnţeleasă” . sta la baza topologiei marxiste a statului si dreptului. . Aşadar. criticismul.Libertatea este оnţelegerea necesităţii. inclusiv ale celui feuerbachian.. şi trebuie să recunoaştem ştiinţei moderne a naturii meritul de a ne fi furnizat pentru această verificare un material extrem de bogat”care sporeşte pe zi ce trece. rolul primordial revine relatiilor economice. Pentru filozofia dialectică nimic nu este definitiv. considerвnd şi mai tвrziu că părţile slabe acestuia constau exclusiv оn faptul că materialismul lui nu este оndeajuns de consecvent şi de atotcuprinzător. Astfel. constatăm că ele sunt produse ale creierului omenesc şi că оnsuşi omul este un produs al naturii. invers. Niciodată şi nicăieri n-a existat materie fără mişcare. pe care.scrie Marx -. „epocală” a lui Feuerbach tocmai оn ruptura hotărвtă cu idealismul lui Hegel şi оn proclamarea materialismului. sunt următoarele: (1) acest materialism era „prin excelenţă mecanicist” şi nu ţinea seama de dezvoltarea chimiei şi biologiei moderne (iar pentru zilele noastre ar trebui să adăugăm: de teoria electrică a materiei). Concepţia marxistă despre stat şi drept. cu alte cuvinte nu оnţelegea оnsemnătatea „activităţii revoluţionare practice”.. deosebit de răspвndit оn zilele noastre.o manieră pudică de a primi materialismul pe uşa din dos şi de a-l tăgădui оn faţa lumii”. nu a fost numai o luptă оmpotriva instituţiilor politice existente. in dezvoltarea societatii.Mişcarea este modul de existenţă a materiei.Marx si F. cu alte cuvinte. şi оndeosebi a filozofiei moderne. atвt a lumii exterioare cвt şi a gвndirii omeneşti”.

Ca urmare schimbarea statului si dreptului de un anumit tip istoric cu altul iseamna doar schimbarea formei de exploatare. In cea ce priveste formatiunea comunista Marx sustinea ca statul si dreptul vor exista temporar. Formatiunilor social-economice antagoniste. s-a vorbit si se incearca sa se argumenteze „tipul socialist de stat si drept”. Statul. iar dreptul era considerat un „drept burghez”. capitalist. el reprezentând interesele clasei aflate la guvernare şi nu interesele cetăţenilor. sau o mişcare politică care doreşte să implementeze acest sistem. feudal. supusenie. Deoarece conform conceptului marxist-leninist capitalismul ca formatiune social economica trebuie sa dispara. In continuare. Social-democraţia ca doctrină reprezintă o evoluţie a teoriilor de stânga din secolul al XIX-lea. intreaga iostorie de dezvoltare a societatii poate fi impartita in cinci formatiuni social-economice: formatiunea prestatala (primitiva). independente de vointa lor.in lucrarea „Contributii la Critica economiei politice” Marx mentioneaza: „In productia sociala a vetii lor. împrumută o parte din ideile anarhiste despre stat. comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. Diferenţa majoră dintre teoriile social-democrate şi. oamenii intra in relatii determinate. relatii de productie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a fortelor lor materiale de productie. Concepţia cu privire la comunism. fapt ce denota o abatere de la conceptul original a lui Marx. dar cu o transformarea acestuia din reprezentant al unei minorităţi. marxismul proclama necesitatea existenţei statului. prin acest lucru accentuând rolul pe care trebuie să îl aibă statul în sfera privată. Astfel conform marxismului statul si dreptul. Toate acestea fiind necesare pentru a putea indeplini un ideal al indivizilor. Aceiasi atitudine negativa a fost expusa si asupra proprietatii private. doar la prima faza a acesteia. şi anume egalitatea pe toate planurile: politică. Doctrina socială-democrată are ca principală caracteristică. inseamna doar schimbarea formei de proprietate privata . formatiunea sclavagista. ca doctrină de stânga. adică a celor privilegiaţi. în schimb trece în umbră ideea acestora despre libertatea absolută a indivizilor.Statul si dreptul au fost interpretate in exclusivitate ca instrumente de violenta. juridică. le corespund trei tipuri istorice de stat si drept: scavagist. socială. în viziunea social-democraţilor. conform marxismului. formatiunea capitalista si formatiunea comunista. necesare. Marx cei drept nu prea a vorbit expres despre asta:” Marxismul. formatiunea feudala. în reprezentant al majorităţii defavorizate şi lipsite de resurse. care ar avea ca scop reglementarea muncii si consumului. Conform acestui concept. interpretata si privita ca „Inceput al tuturor relelor” . In viziunea lui Marx statul acestei perioade era un „Stat al dictaturii proletariatului”. Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un anume sistem social. Spre deosebire de anarhism. ca instrumente de mentinere a dominatiei unora (minoritati ) fata de altii (majoritati). nu trebuie să conducă toate aspectele economice şi nici nu trebuie săşi facă un scop din eliminarea tuturor inegalităţilor. statul si dreptul trebuie si ele sa dispara. Printre acestea putem nominoliza atitudinea negativa a marxismului fata de stat si de drept. bunăoară. cele marxiste în ceea ce priveste imaginarea statului. exploatare. trebuie să acorde asistenţă socială şi protecţie socială celor defavorizaţi. insa.bazate pe proprietatea privata si clase antagoniste. economică. o ideologie care promovează acest sistem social. la nivelul discursului. Ca sistem social. a metodelor de mentinere a dominatiei minoritatii (clasei guvenante) asupra majritatii (claselor guvernate). rezidă din eliminarea utopiilor specifice începutului mişcării de stânga şi anume: statul nu trebuie să asigure fericirea tuturor. adica in socialism. contrar spuselor lui Marx. prin redistribuire veniturilor. În comunism toate bunurile aparţin . Karl Marx acentuează ideea anarhiştilor conform căreia statul este un instrument de lupta de clasă. in literatura juridica sovietica. susţinerea bunurilor publice. Doctrina marxistă susţinea nevoia implicării statului în acţiuni care să compenseze lipsa de resurse a celor defavorizaţi. fiind instrumente de dominatie a unora fata de altii au promovat in todeauna violenta .

(Churchill. Sau mai nou. asta era deviza de fapt a conducătorilor acestor state care de "bună voie" au îmbrăţişat această ideologie. un produs al societăţii pe o anumită treaptă de dezvoltare. din 8 februarie 1920.. şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societaţi comuniste este: "Fiecare după puteri. el stă mărturie faptului că aceasta societate s-a încurcat într-o contradicţie . «imaginea şi realitatea raţiunii». nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparţine.. dacă nu toţi. a oponenţilor.. a fost grija de oprimare a toate drepturilor democratice şi suprimarea.). cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. de asemenea. Despre apariţia comunismului în lume celebrul politician Winston Churchill spunea: "În opoziţie violentă cu toată această sferă a eforturilor evreieşti se profilează planurile evreilor internaţionali. dimpotrivă. după cum susţine Hegel[4]. (1920). capitalismul şi comunismul.spune Engels rezumîndu-şi analiza istorică . Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People. Mai rău a fost faptul că "marii conducători" ai proletariatului şi ai ţărănimii. "Cine nu este cu noi. şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste. cultură. România şi în celelate "state frăţeşti". au renegat credinţa înaintaşilor şi şi-au alungat din minte toate speranţele spirituale la lumea de Apoi.. Datorită acestei ideologii au căzut jertfă pe lângă cei mulţi şi intelectualitatea de seamă a neamului. dea-lungul istoriei au mai fost. în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX. Printre altele. dictaoriale unde preaslăvita grije faţă de om. Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie. această conspiraţie mondială pentru răsturnarea civilizaţiei şi pentru reconstruirea societăţii pe bazele dezvoltării oprite. Ca ideologie mai nouă. această bandă de personalităţi extraordinare din lumea subterană a marilor oraşe europene şi americane i-a înşfăcat pe ruşi de păr şi au devenit practic stăpânii necontestaţi ai acelui enorm imperiu. Această "concepţie materialistă" a comunismului. Adepţii acestei confederaţii sinistre sunt în marea lor majoritate oameni care au crescut în rândurile nefericite ale populaţiei din ţările unde evreii sunt persecutaţi din motive de rasă.nu este nicidecum o forţă impusă societăţii din afară. nici «realizarea ideii morale». Nu este necesar să exagerăm rolul jucat în crearea bolşevismului şi punerea în aplicare a revoluţiei ruse de aceşti evrei internaţionali şi.)". fiecăruia după nevoi. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare. în sfârşit. potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus. este împotriva noastră". Rosa Luxembourg (Germania) şi Emma Goldman (Statele Unite ale Americii). arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social. comunismul după revoluţia din octombrie din Rusia ţaristă. W. Concepţia lui Lenin despre stat. este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate. au instaurat în ţările în care au fost "aleşi" regimuri tiranice. a invidiei răuvoitoare şi a imposibilei egalităţi a crescut permanent (." O astfel de formă de organizare socială bazată pe sintagma de mai sus. China. ajungând până la Troţky (Rusia). în Rusia sovietică a lui Stalin.. juridic. „Statul . Béla Kun (Ungaria).. De asemeni dezvoltă "concepţia determinismului".) iar acum. Cei mai mulţi. în cea mai mare parte. Încă de pe vremea lui Spartacus-Weishaupt şi până în epoca lui Karl Marx. dacă era posibil. Se poate da chiar exemplul românesc al Falansterului de la Scăieni (judeţul Prahova) de la jumatatea secolului XIX. potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia. atei (. nr. feudalismul. Statul este. el nu este. al ziarului "Illustrated Sunday Herald").societăţii ca întreg. organizarea "chibuţurilor" din Israel pentru noii imigranţi. Această mişcare nu este nouă printre evrei.

lucrul acesta democraţia mic-burgheză nu este niciodată în stare să-1 înţeleagă. În revoluţia din 1917. Pe de altă parte. Statul este produsul şi manifestarea ireductibilităţii contradicţiilor de clasă. După părerea politicienilor mic-burghezi. moderînd conflictul dintre clase. situîndu-se deasupra ei. denaturare care merge pe două linii principale. am demonstrat-o întotdeauna). ordine înseamnă tocmai împăcarea claselor.de nerezolvat cu sine însăşi. statul este un organ de dominaţie de clasă. este limpede că eliberarea clasei asuprite este cu neputinţă nu numai fără o revoluţie violentă. să atenueze conflictul. a modera conflictul înseamnă a împăca. sub presiunea faptelor istorice incontestabile. clasă care nu poate fi împăcată cu antipodul ei (cu clasa opusă ei). „Teoretic“ nu se neagă nici că statul este un organ de dominaţie de clasă. că s-a scindat în antagonisme de neîmpăcat. să-l ţină în limitele «ordinii». Pe de o parte. După profesorii şi publiciştii mic-burghezi şi filistini care invocă cu bunăvoinţă la tot pasul pe Marx! . După Marx. un organ de asuprire a unei clase de către o altă clasă. Dar pentru ca aceste antagonisme. stînd în aparenţă deasupra societăţii.siliţi. denaturarea „kautskistă“ a marxismului este mult mai subtilă. în scopurile apărării. Că statul este un organ de dominaţie a unei clase anumite. atunci cînd şi în măsura în care contradicţiile de clasă nu pot fi obiectiv împăcate. nici că contradicţiile de clasă sînt de neîmpăcat.îl „corectează“ pe Marx în aşa fel încît statul apare ca un organ de împăcare a claselor. Tocmai în acest punct foarte important. ci democraţi mic-burghezi cu frazeologie cvasisocialistă.rezultă că statul tocmai împacă clasele. este statul“ Aici este exprimată cît se poate de limpede ideea fundamentală a marxismului în problema rolului istoric şi a însemnătăţii statului. bolşevicii. aceste clase cu interese economice contradictorii să nu se macine unele pe altele şi să nu macine şi societatea într-o luptă stearpă. şi nu a răpi claselor asuprite anumite mijloace şi metode de luptă pentru doborîrea asupritorilor. instituite în mod legitim de puterea truditorilor. Atitudinea faţă de stat este una dintre cele mai vădite manifestări ale faptului că socialiştii-revoluţionari şi menşevicii noştri nu sînt cîtuşi de puţin socialişti (ceea ce noi. Această forţă. La această conferinţă a fost aprobată următoarea definiţie a dreptului sovietic: „Dreptul sovietic estetotalitatea regulilor de comportare. se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea. ieşită din sînul societăţii. dar care. ideologii burghezi şi mai ales cei mic-burghezi . de pildă. Statul apare acolo unde. Nenumăratele rezoluţii şi articole ale oamenilor politici din aceste două partide sînt profund îmbibate de această teorie mic-burgheză şi filistină a „împăcării“. tocmai atunci cînd problema însemnătăţii şi rolului statului s-a pus în toată amploarea ei. el înseamnă crearea unei „ordini“ care legalizează şi statorniceşte această asuprire. După Marx. Legismul sovietic şi urmările lui „Linia generală” căutată în ştiinţa juridică sovietică a fost adoptată la I-a Conferinţa cu privire la problemele ştiinţei statului şi dreptului sovietic (16-19 iulie 1938). tocmai atunci cînd ea s-a pus în mod practic ca o problemă a acţiunii imediate şi încă acţiunii de masă. ci şi fără nimicirea aparatului puterii de stat care a fost creat de clasa dominantă şi în care este întruchipată această „înstrăinare“. dacă el este o forţă care se situează deasupra societăţii şi care „se înstrăinează din ce în ce mai mult de societate“. statul n-ar fi putut nici să apară. Se pierde însă din vedere sau se disimulează următorul fapt: dacă statul este produsul ireductibilităţii contradicţiilor de clasă. ce exprimă voinţa lor şi aplicarea cărora este asigurată de toată puterea de constrângere a statului socialist. şi nu asuprirea unei clase de către o altă clasă. nici să se menţină dacă ar fi fost cu putinţă o împăcare între clase. a devenit necesară o forţă care. să recunoască că statul există numai acolo unde există contradicţii de clasă şi luptă de clasă . toţi eserii (socialiştii-revoluţionari) şi menşevicii au îmbrăţişat dintr-o dată şi complet teoria mic-burgheză a „împăcării“ claselor de către „stat“. fundamental începe denaturarea marxismului. din care nu este în stare să se elibereze. . Şi invers: existenţa statului dovedeşte că contradicţiile de clasă sînt de neîmpăcat.

când au fost posibili primii paşi în direcţia dreptului şi statalităţii juridice.Ciclurile lungi sunt sincronice . exprima tocmai perspectiva juridică a dezvoltării de la socialismul real (non-juridic) spre orânduirea juridică viitoare. despre realitatea „normei juridice” acolo. esenţa acestei definiţii a dreptului constă în aceea că dreptul -este ordinul (dispoziţia obligatorie) puterii dictatoriale. Totodată. relaţiilor juridice şi conştiinţei juridice. XX. adică „normativitatea” dreptului în sensul definiţiei de la 1938. dimpotrivă. . Unii savanţi tot mai des supun criticii modul oficial de interpretare a dreptului şi propun noi interpretări argumentate. În această perioadă. Aceste faze economice nu sunt egale ca durata. incorectă şi neadecvată realităţilor non-juridice socialiste. O asemenea interpretare a dreptului a devenit în anii următori poziţia oficială a ştiinţei juridice sovietice. de ideea libertăţii juridice etc. a crescut simţitor (şi nu numai în ştiinţa juridică. XX tot mai mult se manifestă o îndepărtare de la interpretarea oficială a dreptului.. Neomarxismul Criteriul neomarxist se revendica de la ciclurile pe termen lung evidenţiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920. Realităţile non-juridice ale socialismului în combinare cu obiectivele înaintării spre comunismul non-juridic au privat totalmente teoria şi practica socială de oricare perspectivă juridică de dezvoltare. De aceea pentru clarificarea şi critica caracterului nejuridic al aşa numitului „drept socialist” şi a legislaţiei. concepţia libertaro-juridică a contribuit la argumentarea teoretică a necesităţii ieşirii din cadrul social-istoric al socialismului ca orânduire de tranziţie care neagă dreptul. o importantă decisivă principială a avut anume distincţia dintre drept şi lege şi analiza de pe aceste poziţii a situaţii create. determinarea căilor de dezvoltare de la socialismul nejuridic la orânduirea juridică. relaţiile juridice şi conştiinţa juridică se prezintă ca realizarea şi rezultatul acţiunii „normei juridice”. Teoria libertaristă de interpretare a dreptului. însă această „normativitate” se propunea să fie completată cu momentul realizării în viaţă. dar şi în presa scrisă) în condiţiile restructurării şi în mod deosebit în anii 90 ai sec. care justifica înţelegerea dreptului ca formă şi măsură egală universală a libertăţii oamenilor. caracterul iniţial şi determinant al „normei juridice”. Astfel. În acest context şi a fost înaintată concepţia libertaro-juridică a deosebirii dintre drept şi lege. şi clarificarii logicii căilor postsocialiste către drept. construirii societăţii comuniste” După modul de înţelegere a dreptului. avantajoase şi convenabile truditorilor. de regresiune. a legii de drept şi statalităţii de drept. deoarece se bazează pe ideea identităţii dintre drept şi lege.consolidării şi dezvoltării relaţiilor şi ordinii. Astfel. a ieşi din cercul vicios al legismului sovietic antijuridic era posibil în baza interpretării juridice (antilegiste) consecvente a dreptului. dar ciclurile lungi se repetă la fiecare jumătate de secol . ca forme şi manifestări ale dreptului derivate de la ea. la statul de drept şi legea de drept. şi a tradiţiei „oficiale” ulterioare continuă încă să fie recunoscut. Deja la mijlocul anilor 50 ai sec. Mai mult chiar.Experienţa istorică prelucrata de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi definite prin 2 etape: de expansiune . distrugerii depline şi definitive a capitalismului şi rămăşiţelor lui în economie. Interesul faţă de teoria deosebirii dintre drept şi lege. nefiind împiedicate de graniţe naţionale. unde ea nu există şi nu poate să existe. viaţa cotidiană şi conştiinţa oamenilor. tratarea problemei „dreptului socialist” purcede de la prezumţia. În anii 60 şi mai ales 70-80 ai sec. XX unii jurişti sovietici au început să interpreteze dreptul ca unitate a normei juridice şi relaţiilor juridice sau ca unitate a normei juridice. mişcare către o oarecare variantă a dreptului postsocialist. Aşadar. această definiţie are un caracter legist.

Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind impactul progresist al capitalismului asupra societăţii precapitaliste. companii .III-a în defavoarea căreia se desfăşura această expansiune . contele de Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. este chestionată coincidenţa războaielor majore cu fazele ciclurilor lungi şi în ce punct al acestora este cea mai ridicată probabilitate de izbucnire a lor. bănci şi altele .XV. începând cu secolul al XVIII-lea . Conform principiului Marxist . comerţului şi finanţelor Neomarxism – Inegalitatea – Clase/Sistemul mondial capitalist – Diviziunea muncii. Relaţiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial până în preajma revoluţiei industriale . Atunci când vine vorba despre el . volumul suprainvestiţiei / subinvestiţii de capital .Cât priveşte acest vector – războiul . Capitalismul comercial avea rolul de a integra noi societăţi în piaţa mondiala chiar dacă şi implicit nu le şi transformă. În gândirea marxistă problema imperialismului era tratată din perspectiva statelor capitaliste . Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracteristică de bază a statelor capitaliste . inovaţia tehnologică . Pentru această orientare teoretica . definit ca o situaţie în care puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât un stat poate să impună propriile reguli şi interese în domeniul economic .reflectând dezvoltarea internă în sistemul internaţional în curs. diplomatic şi chiar cultural . Apariţia pozitivismului Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri. între acestea existând o continuă confruntare . militar . politic .Relaţiile între aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale acumulării şi expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Alţi parametrii care contribuie la formarea ciclurilor lungi sunt preţurile. nu era tratată în viziunea lui Marx. Toate teoriile marxiste clasice ale imperialismului apărute după acesta au stat pe acelaşi principiu conform căruia contradicţiile interne şi externe inerente capitalismului împing statele capitaliste spre expansiune teritoriala ceea ce duce în cele din urmă la confruntare militară directă între ele . lumea a.Actorul hegemon îşi instituia influenţa prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi : firme . Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte.teoria relaţiilor internaţionale împarte sistemul mondial în două tabere distincte de state: statele din “centru "şi statele de la “periferie “.comerţul .salariul. înregistrată la sfârşitul sec. sistemul mondial a fost construit odata cu expansiunea capitalistă de tip occidental la eşalon global. Curentul neomarxist descrie fenomene de hegemonie.producţia de diferiţi indicatori. de a acţiona eficient la nivel global la “ etajele “ producţiei industriale şi agrare . Acestora li se adaugă capacitatea de inovaţie tehnologică. Cu toate acestea diversele abordări marxiste desfăşoară o considerabilă varietate când se referă la identificarea precisă a acestor contradicţii şi la cauzele principale ale expansiunii imperialiste. comportamentul clasei muncitoare şi nu în ultimul rând războiul . acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat diferite domenii ale ştiinţei.

Principii 1. Se presupune mai întâi că nu există nici un fel de interdependenţă între subiectul cunoscător (istoricul) şi obiectul cunoaşterii. sau predilecţii atunci când are de prezentat evenimente istorice. istoriografia pozitivistă a constituit un progres ştiinţific considerabil şi a condus la o veritabilă revoluţie în acest domeniu al ştiinţei. fobii. ea este mai curând cunoştinţa despre eveniment şi cele petrecute ştiute astfel sau. care este considerat ca un element pasiv. contemplativ-receptiv. în final. a faptelor trecute.În concepţia filosofilor analitici.Simon şi alţi scriitori socialişti precum Charles Fourier. 3. Pozitivism social şi pozitivism evolutiv Pozitivismul social a apărut mai întâi in Franţa prin lucrările lui Saint. Cercetarea istorică pozitivistă este orientată şi se reglează în funcţie de ceea ce este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. ci să dea la o parte şui să depăşească orice condiţionare socială din perceperea sa asupra acestor evenimente. de adunare a datelor şi de utilizare a lor. „pozitivul” este definit ca ansamblul „faptelor” care cuprind în parte „întâmplări” şi „evenimente”.trebuie să fie reflectarea obiectului cunoscut. 2. cunoştinţa . Epoca în care Ranke îşi formula programul de istoriografie pozitivista era marcată de o revoltă generală împotriva filosofiei speculative. ca subiect cunoscător este capabil de imparţialitate nu numai în sens curent. Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare de descris sau explicat conform legilor de desfăşurare. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul metodelor si rezultatelor . <<să se arate cum s-au petrecut în realitate>> Teza-program a şcolii pozitiviste a fost formulată de istoricul german Leopold von Ranke (1795-1886) în anii treizeci ai secolului trecut.cunoaştere. adică capabil să depăşească emoţii. în ceea ce priveşte tehnicile de cercetare. purificată de orice factor subiectiv. Din acest punct de vedere. ca istoricul. iar in Anglia prin lucrările utilitarilor James Mill şi Jeremy Benham. în parte ordonări structurate de durată. adică „instituţii” şi „stări”. Produsul acestui proces . Se presupune.Se presupune apoi o relaţie cognitivă conform modelului mecanicist potrivit căruia obiectul cunoaşterii acţionează asupra aparatului perceptiv al subiectului. Cunoaşterea istorică este posibilă în măsură în care este reflectare fidelă.

în opera sa „Principiile geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor de cataclisme . Teoria evoluţinistă a triumfat în 1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima oara dovezi concrete despre evoluţia biologică. Între acestea putem include: dificultăţile presupuse de observarea “realităţii”. în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice. formulând teoria într-o manieră riguroasă. in filosofia creştină aparţinand lui Augustin şi Thomas D' Aquino dar şi in scrierile jurisconsulţilor dreptului naural precum şi ale ganditorilor . ar trebui să obţină rezultate identice. In opera antică a lui Platon şi Aristotel. fără a avea importanţă persoana care a aplicat respectivele tehnici. Explicaţia se bazează pe agregarea elementelor individuale şi a comportamentelor şi interacţiunilor dintre acestea. rezultate care. dar şi o realitate incontestabilă. diferite persoane. aplicând acelaşi tip de instrumente de observare. cum argumenta Cuvier. atunci când sunt analizate folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri.ştiinţifice o organizare socială mai exactă. întrucât tot ceea ce poate fi observat este întotdeauna intermediat. Aceasta constituie de altfel şi baza reducţionismului. distrugând doctrinele teologice şi metafizice. oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinţifice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinţă – şi o putere temporală – cea a industriaşilor. aceste metode pot oferi dovezi cuantifiabile privind relaţiile dintre resursele alocate unor intervenţii şi rezultatele obţinute în urma acestor intervenţii. de complexitatea interacţiunilor dintre intervenţii şi alţi factori. precum şi de absenţa unor informaţii suficiente legate de măsurile care pot fi aplicate în mod eficient în anumite situaţii. Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obţinerea cunoaşterii obiective prin observaţie. unde întregul este înţeles prin analizarea părţilor componente. Limitările curentului pozitivist în contextul evaluării dezvoltării socio-economice sunt evidenţiate de dificultăţile presupuse de modul de cuantificare al multora dintre rezultatele care prezintă interes. imperceptibile ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Potrivit lui Saint-Simon. dificultatea inerentă oricăror tipuri de comunităţi umane de a găsi principii şi “legi” care să nu difere în funcţie de contextul local. imposibilitatea de a evita efectele de “instrument”. dar pe natură. Limitările unei forme “pure” de pozitivism sunt astăzi bine cunoscute. curpinzând judecăţi de valoare ale persoanelor care îşi construiesc o realitate proprie – importante în special în numeroase contexte de dezvoltare socială în cadrul cărora probleme precum excluziunea socială reprezintă nu numai o problemă ce merită a fi analizată. cât şi a metodelor bazate pe chestionare şi a modelelor econometrice utilizate în evaluare. întrucât tot ceea ce poate fi observat este în general incomplet şi de aceea necesită o interpretare bazată pe anumite contexte şi teorii. simplificat sau chiar distorsionat de instrumentele şi tehnicile utilizate în colectarea datelor. Se cerea o nouă epocă. unde fenomenele înseşi suferă modificări pe măsură ce interacţionează – adesea în moduri imposibil de prevăzut. au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Pozitivismul evolutiv împărţea credinţa în progres a pozitivismului social intr-o manieră diferită. În cel mai bun caz. şi totodată aprecierile subiective. religioase şi etice. Astfel. Delimitări in filosofia dreptului pozitiv Dreptul reprezintă o disciplină născută din necesitatea de a regla şi ordona relaţiile dintre oameni. Lyell. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările geologului Charles Lyell şi doctrina evoluţiei biologice. domeniul fizicii şi a biologiei. Curentul pozitivist avea ca obiectiv descoperirea principiilor şi a regulilor (asemănătoare celor existente în ştiinţele naturii). ci mai degrabă a acţiunii lente. probleme de complexitate.

1. Filosofia dreptului reprezintă o ramură a filosofiei practice şi reprezintă baza inţelegerii comportamentului social al fiinţei umane aşa cum el definit intr-o doctrină juridică asumată.. de la Grotius pană la Montesquieu şi Tocqueuille.ideea dreptului. in acest sens. Rezultă că sunt necesare. Pornind de la problematica filosofiei prezentată de către Kant in Logica se stabilesc patru intrebări fundamentale care preocupă omul: . . I.normans a dreptului pozitiv altfel spus pozitivismul nu este totuşi o interpretare ideală care răspunde intrebărilor pivotale legate de obligaţiile şi drepturile omului pentru că nu există. principii despre lume ca totalitate deci un studiu al universalităţii..direcţia sociologică. Se poate spune că este o disciplină avand o dimensiune universal logică şi in acest sens. aprofundandu-i originile şi caracteristicile generale. o problemă majoră a fost elaborarea unor concepte care să asigure funcţionarea dreaptă a societăţii şi responsabilitatea deplină a omului. Studiul acestei interpretări devine atunci necesar pentru că este normativ pentru fenomenologia vieţii sociale. de norma . . scopul tezelor despre filosofia dreptului il reprezintă studierea conceptelor centrale care guvernează interpretarea textuală şi abordarea lingvistică aplicată conceptelor din textele juridice.ce este omul. Giorgio Del Vechio grupează in două categorii: ● filosofia teoretică aplicabilă principiilor existenţei şi cunoaşterii umane şi care răspunde la prima intrebare kantiană cuprinde . ....moderni. Pornind de la clasificarea kantiană. teze..) filosofia religiei şi filosofia istoriei.direcţia voluntaristă. . Filosofia este o manifestare a spiritului uman care caută inţelepciunea adică este un ansamblu de concepte.II – a intrebare kantiană. ● filosofia practică răspunzand la a . Deci nu se arată a fi un demers filosofic uşor. cunoştinţe de filosofia limbajului şi logică juridică. Motivul e acela că filosofia dreptului pozitiv incearcă o abordare obiectivă realizand o legătură intre dreptul universal şi aplicarea acestuia in prcatica judiciară. Aceste cercetări sunt grupate in disciplina numită filosofia dreptului care studiază: . in fapt.2 Consideraţii tematice Limitarea lucrării la un anumit număr de pagini nu permite decat o abordare fragmentară.ce pot să ştiu. Interpretarea pozitivistă a fost aleasă tocmai pentru că este ştiinţifică şi urmăreşte fenomenul juridic in societate. .direcţia formalistă. include filosofia morală şi filosofia dreptului. Pozitivismul abordat in teze este că existenţa şi conţinutul legii depind de faptele sociale şi nu de meritele sale”3. Este insă şi o reflexie a experienţelor reale ale conştiinţei umane. Concluziile vin să arate că nu se poate vorbi.ce imi este ingăduit să sper. După o scurtă introducere in obiectivele filosofiei dreptului s-a urmărit o introducere in curentele pozitiviste şi apoi prezentare concretă a unor direcţii de conceptualizare: . Obiectivul filosofiei dreptului In general. .. dreptate perfectă iar exercitarea dreptului unui om poate să lezeze dreptul altui om şi adevărul exprimat de către o anume persoană poate fi diferit de adevărul altei persoane iar atunci adevărul in justiţie este şi el relativ. Del Vechio arată că reprezintă disciplină care defineşte dreptul in universalitatea sa logică. gnoseologie sau teoria cunoaşterii”5. .ce pot să fac. Dreptul pozitiv ca drept normative Istoria umanităţii se măsoară in milioane de ani iar in cadrul acestei străvechi istorii poate fi evidenţiate o diversitate de modele ale coexistenţei umane dar şi preocupării pentru afirmarea . conceptul dreptului şi realizarea acestuia”. ontologia sau metafizica (. Una dintre abordările cele mai interesante in filosofia dreptului o reprezintă filosofia dreptului pozitiv care descrie relaţia dintre filosofia dreptului şi jurisprudenţă..conceptul universal al dreptului”1. din punct de vedere uman.

Afirmarea pe ruinele Imperiilor Romane de Apus şi Răsărit. şi imperial.cutuma de drept ( obiceiul pămantului). . Curentele pozitiviste Filosofia dreptului este legată de: . . fiind interdefinibile Criteriul justului face distincţia dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv.obligaţie. Raţiunea sistemelor de drept urmăreşte stabilirea normelor de acţiune ( in acest caz acţiunea fiind văzută ca fapt natural şi fapt de voinţă8 ) şi veghează apoi la respectarea acestora. o abordare normativă. din punctul de vedere al modului specific de prezentare. Intrebarea ce trebuie să fac este orientătă tocmai spre aceste norme. .dreptul la liberă circulaţie.jurisprudenţă. Specificitatea domeniului juridic o reprezintă tocmai acţiunea interpretată in raport cu aceste modalităţi deontice care respectă regulă pătratului logic. . Rousseau).interdicţie. . Filosofia secolului XX fundamentează dreptul pozitivist. Filosofia kantiană şi hegeliană reprezintă o reflexie despre implementarea in viaţa socială a dreptului pozitiv rezultat din mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului al-XIX-lea.unor norme de drept in aceste modele culturale.XX.dreptul divin ca norma normans . fiind stabilite chiar o listă a drepturior naturale: .dreptul la proprietate.lea au fost puse deja principalele probleme ale dreptului natural. fiind lăsate in urmă centralismul ecleziastic. Dreptul pozitiv este. .permisiune.dreptul la libera credinţă. Starea naturală a omului este de neconceput fără aceste modele culturale ale societăţii. Din perspectiva logicii deontice ( definită precum cercetarea logică a normelor) se stabilesc patru modalităţi deontice: .dreptul la presă libera iar statul este garantul acestor drepturi ( un rol important in acest sens avandu-l Revoluţia Franceză de la 1789 şi teoria contractului social al J:J. . Pană in secolul al. Dreptul natural se află la baza dreptului civil al unui popor dar numai dreptul pozitiv poate fi normativ pentru că reprezintă acel sistem de norme juridice care reglementeză viaţa acelui popor intr – un anume moment istoric.indiferenţă. Puncte comune din punct de vedere juridic ale acestor modele sunt: . noile state europene dezvoltă cadrul politic şi social pentru dezvoltarea unor curente de gandire despre drepturile şi libertăţile omului.

Ambiţia fondatorilor acestei direcţii de cercetare o constituie stabilirea bazelor ştiinţifice a fenomenelor sociale. . că trebuie să existe o observare a fenomenelor in timp şi spaţiu iar aplicată la fiinţa dreptului această concepţie duce la interpretări normative fără speculaţii metafizice. în cazurile dificile ( hard cases) legea este indeterminată şi un judecator ce se pronunţă în astfel de cazuri trebuie să dea dovadă de discreţie. . Se imprumută astfel metode de investigaţie tipice ştiinţelor exacte şi se urmăreşte circumscrierea faptelor spre a delimita campul de investigaţie. conturată in operele sale Leviathan şi Elemente de Filosofie in care propune concepţii eliberate e prejudecăţi metafizice dar care este conceptualizată de abia in secolul XX direcţia filosofia orientată spre cercetare a cauzelor. Principe.atitudinea lui Thomas Hobles ( 1588 – 1679 ).filosofie teoretică. aparţinind unui organ legislative ( Rege. . aşa numita S coală Exegetică definită prin trăsătura de a nu . Astfel. precizează programatic Franz Bretano adevărata filofie naturală nu este alta decat cea a filosofiei naturale. Atunci se poate spune că legislaţiile pozitive sunt fenomene ce au loc in timp şi spaţiu iar această evoluţie spaţio – temporală poate fi analizată.a mai precizat abordarea normativă din filosofia dreptului şi impicit cea mai interesantă. Curentele pozitiviste constituie atitudinea majorităţii juriştilor contemporani şi se grupează in două valenţe: . Asfel se constituie metoda utilizată de către Durkeim pentru stabilirea factorilor determinanţi ai unor fenomene precum: sinuciderea. O contribuţie importantă este adusă in concetualizarea pozitivistă şi de către Şcoala Sociologică de la sfarşitul secolului al XIX . Tratat de filosofie pozitivă. Dar.formalismul care identifică regimul de drept in voinţa statului Neopozitivismul lui H. morala. A deduce regulile de drept prin natura omului şi a lucrurilor ar presupune că noi nu cunoaştem această natură şi locul omului in Univers. Progresul ştiinţific vine să arate. apoi prin observaţie să e stabilească legile guvernante. Motivul este că aceasta interpretare numită pozitivistă studiază fenomenul juridic ancorat in viaţa socială şi politică. Dar. Influenţa criticismului kantian e evidentă. Există două direcţii de manifestare a dreptului pozitiv: .Hart Potrivit lui Hart. sistemul pozitivismului in care scopul cercetărilor ştiinţifice şi teoretice constădin intrebarea cu privire la dezvoltarea. Pană la Revoluţia Franceză.. Nu putem cunoaşte lucrurile prin ele insele. Rezultă că fundamentul dreptului nu era atunci suficient fundamentat de către jurişti. De remarcat. acest lucru este imposibil. Argumentul lui Hart se .”14 Rezultă că o interpetare viabilă a ştiinţei dreptului este o ştiinţă pozitivă care priveşte evoluţia fenomenului dreptului ancorată in timp şi spaţiu. nu atingem decat fenomenele. Adoptarea Codului lui Napoleon aduce insă posibilitatea juristului explicări textelor normative şi ia naştere. In acest sens. In acest sens.sociologie.lea. in acest mod..economie politică. că filosofia dreptului nu trebuie confundată cu ştiinţa dreptului pentru că filosofia dreptului defineşte idealul de justiţie pe cand ştiinţa dreptului reprezintă o doctrină juridică asumată de către o organizare statală. respinge dreptul natural ci doar exclude critica legii pozitive” Dezvoltarea ştiinţelor naturale din secolul al ..voluntarismul in care dreptul este un act de voinţă. structura şi funcţia in societate. juriştii considerau că dreptul pozitiv are fundamentul intr – un drept material care poate fi perceput prin intermediul raţiunii. Parlament etc). o reprezintă studiul relaţiei dintre filosofia dreptului şi jurisprudenţă.1857 ) care fundamentează prin opera sa principală. aşa cum s.filosofia dreptului reprezintă aparatul conceptual iar jurisprudenţa este tocmai o aplicaţie acestei conceptualizări. practicile religioase. Demnitar Eclezial. din timp şi spaţiu.XIX -lea determină in lumea filosofică nouă fundamentare prin analogia cu ştiinţele naturale. . prin interprtetarea pozitivistă.. Punctul e plecare al pozitivismului este insă kantian pentru că lucrurile nu cunoscute prin ele insele ci doar prin studierea fenomenelor care le produc. ideile lui Kant au justificat critic pozitivismul filosofic.concepţia lui Auguste Comte ( 1789.Dreptul este şi el o componentă a faptului social rezultand că poate fi studiat numai prin raportarea la viaţa socială şi astfel se constituie sistemul universale pozitiv de drept.

originii si criteriilor de clasificare a legilor. acestea. are in acest context un miez al înţelesului său împământenit ce se referă la maşinile si motocicletele cetăţenilor. cum ar fi vehicolele poliţiei. Adepţii „realismului juridic” american au considerat însă că dreptul nu este ceva dat de către . afirma ca a clasifica toate legile ca ordine constrangatoare sau comenzi morale ar insemna o simplificare a relatiei dintre drpt.” Hart ilustrează această argumentare printr-un exemplu destul de simplu: legislatorul dă o lege prin care interzice intrarea vehicolelor in parcuri.( termenii juridici sunt şi ei caracterizaţi de open-texture datorită faptului că legiuitorii suferă de cunoaştere limitată şi de determinarea limitată a scopului legiferării. Legile sunt reguli care interzic indivizilor sa actioneze intr-un anume mod le-ar putea impune diverse obligatii. Legile impun pedepse asupra indivizilor care au facut vreun rau altor indivizi. dar si o intelegere deformata a continutului. Pot specifica de asemenea modul de convocare al legislaturilor sau modul de functionare al curtilor de judecata. (2) Toţi termenii generali au „open texture” : ei conţin un miez al cărui înţeles este împământenit. indeterminate. Hart sustine ca nu exista o legatura logica necesara intre lege si constrangere. să legifereze. ei un pot anticipa toate situaţiile posibile ce pot apărea sub o anumită reglementare şi nu au scopuri bine determinate in legatură cu aceste situaţii. ceea ce înseamnă că judecatorul trebuie să exercite discreţie judiciară şi să facă. o serie de alte vehicole.Legile primare trebuie combinate cu legile secundare pentru a se putea realiza trecerea de la stadiul pre-legal la cel legal al determinarii. judecătorii nu pot decide astfel de cazuri pe baze juridice. (5) Deci. (6) Astfel „curţile trebuie să decidă astfel de cazuri nu pe motive legale ci de altă natură. de ordine coercitive sau comenzi morale ar impune ideea falsa a uniformitatii diferitelor tipuri de legi si a functiilor sociale diverse pe care dreptul le are. salvarea. dar si felul in care documentele oficilae trebuie create. constrangere si morala. ( „Oricare mijloc. au un înţeles ce se incadrează în zona de periferie a înţelesului termenului. oricât de bine ar funcţiona pentru marea majoritate a cazurilor simple. termenul de „vehicol”. Mai departe. mai degrabă decât să aplice. Astfel o dispută juridica apare in momentul in care nu exista un consens cu privire la modul in care trebuie să fie interpretat un termen juridic. se vor dovedi. vor prezenta ceea ce s-a numit open-texture. [1]) (3) Întotdeauna vor exista cazuri ce nu vor cădea in aria miezului înţelesului termenilor legali ce există in normele juridice. legea.”Legislatorii umani nu pot avea o cunoastere a tuturor combinatiilor posibile a circumstantelor pe care viitorul le poate aduce. regula interzicându-le acestora să intre in parcuri cu ele. De asemenea specifica modul in care trebuie facute contractele. El mai explica faptul ca o conceptualizare a legilor in acest fel. sau ca un sistem de drept trebuie descris in acesti termeni pentru a fi definit corect). Realismul juridic American Pentru şcoala sociologică dreptul se mărgineşte la a înregistra evoluţia moravurilor. este ales pentru comunicarea standardelor de comportament.dar si modul in care legile vechi pot si modificate. O astfel de conceptualizare a dreptului ar avea ca efect o interpretare gresita a scopului si functiilor acestuia. şi o periferie unde înţelesul termenilor nu mai este determinat. morale sau politice de exemplu. dacă cad sau nu sub incidenţa regulii.desfasoara astfel:(1) Legea e constituită din norme juridice formulate in termeni generali. şi deci in cazul lor nu este clar dacă regula se referă şi la ele sau nu. Specifica modul in care noile legi sunt activate. astfel. nici intre lege si morala. atunci când aplicarea lor este pusă la îndoiala. Astfel. precedentul sau legiferarea. un sistem de drept poate fi realizat prin uniunea legilor primare cu cele secundare ( desi Hart nu afirma ca aceasta uniune este singurul criteriu valid al unui sistem de drept. bicicletele. in opinia lui Hart. Un judecator care decide în astfel de cazuri aflate la periferie trebuie deci să facă o alegere mai mult sau mai puţin arbitrară cu privire la ce anume presupune aceasta regulă. însă.” [2] ) (4) Astfel aceste cazuri sunt din punct de vedere juridic indeterminate.

micsoreaza lacunele si ambiguitatile normelor primare. constienta de legitatea proprie a obiectului ei si in acest fel constienta de specificul ei”Scopul pe care autorul l-a urmarit prin aceasta lucrare. adica sa respinga orice influenta de natura politica. apoi.In maniera kantiana. Este vorba. pe baza principiului cauzalitatii. Conceptul pe care se fundamenteaza normativismul lui Kelsen este cel de validitate. Chiar dacă aceste scopuri trebuie determinate cu mijloace sociologice. in acest sens. Într-o alta formulare dreptul obiectiv este privit ca totalitatea normelor juridice edictate sau sanctionate de stat prin organul legiuitor (parlamentul) înfatisând electoratul dintr-o etapa data . nici de actul de vointa care i-a dat nastere. sa fie o teorie „eliberata de orice ideologie politica si de toate elementele stiintelor naturii. sistemul juridic se prezinta ca un preces in care normele se concretizeaza progresiv. Obiectul acestui trebuie il constituie regulile menite sa prescrie conduita oamenilor in cadrul raporturilor sociale. este o tehnica a convietuirii umane. opera de legiferare depăşeşte nivelul simplei observaţii ajungând la cel al dezbaterilor de idei în legătură cu societatea şi rolul său. adoptate de legiuitori competenti. A delimitat. Doctrina Sociologica Drept obiectiv-un“ansamblu de norme care organizeaza viata în comun. intrucât dreptul este inteles ca un sistem de norme care reglementeaza conduita umana. morala. „era de a-i dezvolta tendintele indreptate nu inspre modelarea normelor de drept. privind teoria asupra dreptului. normele secundare. „Exact ca o lege a naturii. teoria dreptului ramâne pura. si de a apropia pe cât posibil rezultatele acestor tendinte de idealul oricarei stiinte – obiectivitate si exactitate”. Este evident ca legatura dintre crima si pedeapsa.Constitutia. Si sustine ca stiintele naturii studiaza ceea ce este. in sens pozitivist. de incercarea de a elabora o adevarata epistemologie juridica. adica este ferita de orice amestec din afara sferei stiintei strict juridice. in sensul ca validitatea oricarei norme juridice este asigurata sistemic. este considerarea ca valid a actului „istoriceste prim” prin care a luat fiinta o constitutie. in functie de conformitate cu norma juridica superioara. delict civil si executie silita.Presupozitia necesara pentru cunoasterea oricarii ordini juridice reale. Norma vizeaza comportamentul virtual. Aceasta inseamna ca validitatea normei juridice nu depinde nici de eficacitatea sa. asadar. Kelsen demonstreaza diferenta dintre legile naturii si legile din drept si morala. crede autorul. Prin concretizarea. mai intâi. ci este legata doar de ansamblul edificiului juridic existent intr-un anume spatiu si intr-un anume timp. Hans Kelsen si filosofia juridica Convingerea lui Kelsen era ca teoria dreptului trebuie sa fie pura. iar stiintele sociale. in centrul careia este situata urmatoarea problema: cum este posibila o cunoastere stiintifica a dreptului normativ? Pentru atingerea acestui scop Hans Kelsen a delimitat. Aceasta „norma de baza” reglementeaza modul cum trebuie folosita forta in comunitatea respectiva. Insa legatura care isi gaseste expresie in propozitia juridica are un inteles cu totul diferit de cea care descrie legea naturii: cauzalitatea. destinata sa disciplineze comertul uman si sa apere societatea de excese”. de conceptiile morale si de orice influenta de natura metafizica. cunoasterea juridica de autoritatea juridica. Obiectul cunoasterii juridice il constituie normele. valideaza legislatia secundara.Autorul face separatia intre ceea ce este (fiinta) si ceea ce trebuie (dezideratul) sa fie. este cel al „imputarii” sau „atribuirii”. ca domeniu al normativitatii. ci exclusiv inspre cunoasterea acestora. cunoasterea juridica de ideologia politica. printre care si dreptul.fapte. Privit diacronic. vizeaza ceea ce trebuie. ci ceva de construit în funcţie de scopurile sociale de atins. boala contagioasa si internare nu este una de tipul cauza-efect. sociologica ori istorica. ca legislatie primara. Principiul pe care il recunoaste. si o propozitie juridica leaga doua elemente. Astfel.

asa cum au legile si fenomenele naturii. reprezintă totalitatea sistematizată a normelor juridice (jos). la r�ndul său. Dreptul obiectiv se �mparte sistematizat �n ramuri de drept. Există chiar ramuri de graniţă cum este dreptul mediu�lui.Gurvitch G. Dreptul constatat de stat nu-i decât o parte minimă a . când avem în vedere ansamblul normelor juridice. la o „ procedură tehnică” de constatare a acestui drept spontan. • oricât de multe ar fi. fie o persoana juridica). • regulile de conduita care alcatuiesc dreptul obiectiv sunt reguli generale (are caracter general). nu numai ca nu sunt antinomice. adica: drepturilor subiective le corespund obligatiile juridice. drept obiectiv si drept subiectiv ca notiuni fundamentale de drept. Dimpotriva. dar se conditioneaza reciproc.Cuvântul drept si corespondentele sale din alte limbi: droit. este un ansamblu sistematizat de norme juridice. Dreptul public reprezintă un ansamblu sistematizat de norme juridice care privesc relaţii sociale ale persoanelor cu statul şi colectivităţile publi�ce. interesul si constiinta oamenilor. denumit si drept obiectiv si (b) dreptul ce apartine unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice. • regulile de conduita ce alcatuiesc dreptul obiectiv sunt impersonale. Prin urmare. • regulile de conduita sunt obligatorii întrucât devin norme juridice. în structura lor intra un element specific dreptului. diritto. rectiliniu. Evident ca si existenta dreptului obiectiv ar ramâne fara sens. după el. reprezintă totalitatea normelor juridice �n vigoare. caci drepturile su. cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei. Gurvitch a dezvoltat teza centrală a şcolii sociologice potrivit căreia dreptul este un produs spontan al vieţii sociale.biective nu exista fara a fi prevazute în norme juridice. avem în vedere dreptul obiectiv. �n dreptul public prevalează voinţa statului şi interesul general. Dreptul obiectiv. atunci vorbim de dreptul subiectiv pe care persoana fizica îl foloseste si îl exercita. interese fixate si obiectivate în norme juridice sub forma de legi sau alte acte aparate de puterea publica. Dreptul obiectiv si dreptul subiectiv nu sunt doua notiuni antinomice. dreptul la salariu etc. �ntre persoanele juridice se poate enumera şi statul. Distincţia dintre ele nu trebuie absolutizată. �n sens restr�ns legea este unul din izvoarele dreptului. dreptul la vot. adica abstracte. termenul drept este folosit în doua sensuri si anume: (a) ca ansamblu de reguli juridice de conduita sau normele juridice din societate. normele juridice sunt totusi limitate ca numar. indiferent de forma pe care au îmbracat-o de-a lungul timpului (legi.. Dreptul obiectiv nu vrea sa însemne ca ansamblul de norme juridice cuprinse în legi au o existenta independenta de vointa.Dreptul obiectiv pozitiv. drept care. dereche. elementul punitiv (sanctionator) datorita caruia asemenea reguli pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul fortei coercitive a statului daca nu s-au respectat de bunavoie. Recht deriva din latinescul directus care evoca sensul de direct. obiceiuri. Dreptul subiectiv este posibilitatea unei persoane �n temeiul căreia aceasta poate avea o conduită şi poate cere celorlalţi să i-o respecte. asa cum poate parea la prima vedere.Trasaturi: • are caracter normativ fiind format din reguli de conduita prin care se stabileste comportamentul juridic al oamenilor. �n calitatea lor de persoane juridice de drept public. acte). ca de altfel si în numeroase alte limbi. Concepţia dreptului social a lui G. drepturile subiective sînt legate organic de dreptul obiectiv. daca prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective în relatii interumane. asupra firmei comerciale. Dreptul privat reprezintă un ansamblu de norme juridice aplicabile persoanelor fizice şi celor juridice şi raporturilor juridice dintre ele. care se pot grupa �n două structuri: drept public şi drept privat. dereito. Intervenţia statului se reduce. În limba româna. terenului. Deci. pe care-l denumim drept subiectiv. Daca vorbim însa de drepturile unei persoane (fie o persoana fizica. dar nu �n calitatea sa de reprezentant al interesului general şi purtător al autorităţii statale. • dreptul obiectiv constituie cadrul de recunoastere si de exercitare a drepturilor subiective si de asumare si executare a obligatiilor correlative. Evident. adica o regula de conduita fara specificarea continutului. dreptul obiectiv exprima vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri sau categorii sociale.

G. Concepţia sociologico-juridică a lui M. modelele.Retinem.dreptul material relativ. cum ar fi: un gen de colectivitate larga sau foarte larga . orientează. controlul social desemnează procesul prin care o instanţă cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice. Este vorba despre: a) “forme mai degrabă rutiniere ale controlului social”. cat si din grupuri sociale sau chiar din indivizi . b) “forme mai spontane ale controlului social” prin intermediul valorilor. crearea culturii si dezvoltarea ei. ca G.Totuşi această concepţie ignoră elementul deliberat în elaborarea dreptului. Principalele sunt însă. servindu-se în demonstraţia sa de noţiunea de „fapt normative”. şcoala sociologică la cealaltă extremă. fie de “grupurile sociale”. “organele” controlului social. in ultimul caz. pe care le caracterizează ca “paliere sau straturi în profunzimea care se manifestă în sânul fiecărei specii a controlului social. idealuri şi sisteme de idei pot fi diferenţiate. Într-un sens general şi comun. Pentru a distinge “agenţii”. Totodată. Teoria faptului normativ afirmă că norma se regăseşte în întregime în fapt. Gurvitch a fundamentat o concepţie pluralistă asupra fenomenelor sociale. G. El încearcă să găsească elementul ideal şi normativ al dreptului în chiar realitatea socială. „un mic lac într-o mare”.fenomenului juridic. Gurvitch nu poate accepta ca dreptul să se reducă la o pură constatare a faptelor. este posibil sa fi avut in vedere.dreptul (formal si material) in intregime rational secularizat cu ajutorul logicii formale. . cunoaşterea şi educaţia.dreptul material supranatural (mistic si religios). iar “mijloacele” controlului social manifestă o flexibilitate. . după opinia sa. ca atare. fie de “formele de sociabilitate”. conotatiile societatii atribuita de maniera celei mentionate de catre Jan Szczepanski atunci cand s-a referit la termenul de "societate globala". Gurvitch face apel la varietatea formelor de organizare socială a indivizilor. neputând fi considerate ca făcând direct obiectul studiului sociologic al controlului social = este ansamblul mecanismelor care menţin societatea în stabiltatea sa şi în schimbările sale. considerând că în realitatea socială pot fi identificate tot atâtea sfere ale controlului social. câte tipuri de valori. morala. ideilor şi idealurilor.Weber Weber apreciaza ca sociologia juridica trebuie sa stabileasca opozitia dintre cele trei tipuri de drept: . Gurvitch pune în evidenţă formele controlului social. c) “forme mai spontane ale controlului social” reprezentată de experienţe colective directe.Gurvitch. modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin aceluiaşi sistem în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respective . Gurvitch este una originală.In primul rand. . G. forme de viata colectiva care exista in afara organizatiei de stat . Ea reprezintă o contradicţie în termeni: un fapt nu este o normă G. numai şase specii ale controlului social: religia. dreptul. considerând că “agenţii” controlului social sunt reprezentaţi fie de “societăţile globale”. rational (procedural sau institutional).colectivitati largi. care completeaza sau se opune existentei individuale. forma a existentei omului. Fenomenul juridic înglobează în realitate toate regulile de acţiune generate de diferitele societăţi aflate la nivel infrastatal sau suprastatal.Gurvitch a structurat controlul social in cel exercitat de indivizi. concepe controlul social ca emanand atat din societate. credem ca atunci cand G. Pozitivismul clasic vedea în drept o creaţie exclusiv voluntară. in primul rand. in limbajul curent. o variabilitate extraordinară. regulile şi simbolurile. Gurvitch recunoaşte faptul că statul are monopolul constrângerii necondiţionate dar acest monopol nu înseamnă că dreptul statului îmbracă caractere specifice. legate de tipuri specifice de relatii. Această noţiune nu este în afara criticii. Dar nici G. să-şi refuze afirmarea unui ideal sau pur şi simplu un scop de atins. totalitate de institutii si departamente care asigura indivizilor satisfacerea in comun a nevoilor si reglementarea convietuirii. arta. neagă orice element de acest gen. aspiraţii şi creaţii colective. precum practicile şi zanţele culturale. ca şi al fiecărui sistem global al acestuia”. grupuri si societate. influenţează. Soluţia lui G.

In Germania sociologia juridica este intemeiata de Max Weber . altul contemporan. Acesta este în special acasă în Franţa. Geneza cutumei este obscura si chiar misterioasa. ea dezvaluind faptul ca fenomenele sociale aparent fara legatura unele cu altele precum religia si viata economica se afla in realitate in raporturi de stransa interdependenta.In substanta lor cutumele reflecta o experienta juridica populara in miscare al caror continut se poate schimba de la o generatie la alta. uz si obicei ( in Lucrarea Wirtschaft und Gesellschaft -. urmarit de combatanti este obtinerea dominatiei asupra altora. stiinta a culturii populare. si reformatorilor sociali sau conducatorilor de revolutie. prin forma lui de traditieinovatie. unul traditional. b) autoritatea relationala care se intemeiaza pe principiile ce stau la baza societatilor cu organizare democratica. Solidarismul.Preocuparile sociologice ale lui Max Weber au fost orientate spre cercetarea corelatiilor existente intre diversele componente ale vietii sociale precum si in directia surprinderii specificului existentei sociale si a legilor acestora. Un prim principiu este acela ca munca trbuie sa fie principala deosebire a omului si ca ea trebuie sa fie principala deosebire a omului si ca ea trebuie indeplinita cu deosebita constiinciozitate. termenul „solidarism” este mai puţin cunoscut. S-a spus ca puterea sa de constrangere provine din convingerea ca practica pe care ea o impune a fost la origine un gest al unei divinitati sau al unui erou. André Varagnac sustine ca „ este popular tot ce nu este oficial ”.Cutumele si traditiile juridice sunt in general produsul unei indelungate experiente sociale ale unui popor . sunt reguli de conduita statornicite de-a lungul vremii in practica vietii sociale si care tind uneori sa devina regula de drept. dobandirea posibilitatii de a avea o anumita autoritate in fata celorlalti. Weber a realizat una dintre cele mai valoroase cercetari privind relatia dintre etica protestanta si spiritul capitalist. Solidarismul . confruntare permanenta intre diferitele categorii de indivizi. el stabileste distinctia intre drept. si b) studiul specific al obiceiurilor unei comunitati etnice in evolutia sa istorica ( adica etnologia juridica ) . Analizand raporturile existente in cadrul societatii.Determinarea continutului folclorului juridic incepe de la conotarea cutumei juridice. dar teoriile care compun solidarismul sunt peste tot crezul social-politic al tuturor acelora cu înclinaţii religioase sau conservatoare care nu s-au asociat socialismului creştin sau de stat. filosofia socială oficială a Republicii a treia. In general ele s-au mentinut ca „ pravile nescrise ” in viata spirituala a poporului. 1964 ). Ca stiinta etnologica particulara aceasta pezinta doua faze relativ distincte : a) folclorul juridic . Prin continutul lui folclorul juridic se leaga de sat-oras. conventie. a fost numit. Spiritul de disciplina si daruire profesionala cultivata de protestanism va duce la cresterea considerabila a productiei materiale. Aceasta este stabilita in functie de raportul dintre „ dreptul popular „ si „ dreptul codurilor. Un asemenea tip de autoritate se intalneste in cazul liderilor religiosi. De exemplu.Folclorul juridic. In acest sens folclorul juridic prezinta un dublu caracter formal. Liderii isi dobandesc statutul pe baza optiunilor populatiei si in consecinta isi vor legitima autoritatea in calitate de reprentanti ai poporului. Lucrarea publica cu acelasi nume a reprezentat o premiera absoluta.In ce priveste primul aspect. Weber va ajunge la o concluzie diferita de cea a lui Durkhein potrivit careia in societate ar predomina conlucrarea si anomia sociala. Autorealizarea exista in toate formele de organizare sociala si ea se poate identifica sub trei forme: a) autoritatea traditionala exercitata de cei aflati in fruntea societatii potrivit traditiei si convingerilor religioase. unul rural. desemnarea liderilor din cadrul persoanelor aceluiasi clan face parte din acest tip de autoritate. anticipeaza etnologia juridica prin studiul modului de autoconducere al unei comunitati sociale dupa propriile legi economico-culturale. prin cutume si institutii juridice populare. altul urban . nu fără dreptate.Un al doilea principiu este acela potrivit caruia credinciosul protestant trebuie sa se multumeasca cu foarte putin in privinta mijloacelor de existenta. Weber sustine ca societatea este nu numai anomie ci si lupta. legilor si decretelor ”. c) autoritatea harismatica care este dobandita de virtutea insusirilor personale prin care anumiti indivizi se impun in fata celorlalti. În afara Franţei.Dreptul privat il considera legat de economie iar cel public de politic.

Ea refuză să admită – fără însă a argumenta aceasta mai strâns sau aducând la lumină idei pe care să nu le fi avansat mai înainte socialiştii.Desigur. El încetează astfel de a mai fi proprietar. în societate indivizii. ea încetează de a mai fi elementul de bază şi ultim în ordinea socială. Dar simpla proprietate privată asupra mijloacelor de producţie nu a înfăptuit solidaritatea în societatea care divide munca. Ceea ce-i dă o anumită importanţă este influenţa pe care o are asupra multora din cei mai buni şi mai fini bărbaţi şi femei din vremurile noastre. Dar pune peste proprietar o autoritate – indiferent dacă e vorba despre lege şi creatorul ei. o desfiinţează. de principii altele decât acelea care îi sunt impuse de interesele proprietăţii sale. legea sau conştiinţa devin factorul hotărâtor în societate. Pentru a face astfel. s-a desfiinţat deja proprietatea. drumurile lor se despart. Fiindcă teoria solidaristă crede că principiul solidarităţii nu este realizat printr-o ordine socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Astfel.Solidarismul doreşte. de vreme ce proprietarul trebuie să asculte. Dar când s-a mers atât de departe. statul sau biserica. trebuie luate măsuri speciale. Jean Carbonnier dezvolta teoria non-dreptului. Autoritatea va împiedica pe individ de a exploata „fără rezerve” poziţia sa în procesul economic.Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este o instituţie socială. să reglementeze concurenţa. proprietatea este desfiinţată. un funcţionar public care obţine un venit special. nu numai al proprietarilor. ci prescripţia legală şi morală de un anumit fel. Solidarismul înlocuieşte proprietatea printr-o „lege superioară”. cu alte cuvinte. Ei spun numai că vor să limiteze proprietatea. a cărei menţinere este în interesul tuturor. dar să-i menţină principiul.Proprietatea privată încetează de a mai fi legea fundamentală a societăţii. TEORIA NON-DREPTULUI Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenta dreptului in domenii in care s-ar fi impus prezenta sa. interesele lor sunt „solidare” şi ei trebuie de aceea să acţioneze conform acestui principiu al „solidarităţii”. Proprietarului i se spune ce şi cum şi cât de mult să producă şi cu ce condiţii şi cui să vândă. încât să se aşeze pentru proprietate limite altele decât acelea rezultând din propria sa natură. ci prin prescripţii morale: dragostea creştină va face pe individ săşi îndeplinească datoriile lui sociale. Dacă proprietarul poate să facă cu proprietatea sa numai ceea ce îi este prescris. chiar dacă ar dispărea în condiţiile proprietăţii private. el devine un membru privilegiat al unei economii planificate. ceea ce dirijează activitatea economică naţională nu este proprietatea. nu se va permite acesteia să ducă la „decăderea clasei mijlocii” sau la „oprimarea celor slabi”. de pildă. ci acea putere prescriptivă. altfel spus. fiecare ar fi vătămat dacă ar fi înlocuită printr-o stăpânire comună care ar pune în primejdie productivitatea muncii sociale. Solidarismul propune să se lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. sunt reciproc interesaţi de bunăstarea semenilor. nu prin legi de stat. solidariştii nu vor cu adevărat să meargă atât de departe. nici prin numărul susţinătorilor săi. După aceasta însă. Aripile cu înclinaţii mai etatiste ale solidarismului vor să producă acţiune „solidară” prin acţiunea statului: legile vor impune obligaţiuni posesorilor în favoarea oamenilor mai săraci şi în favoarea binelui public. biserica – care trebuie să aibă grijă ca proprietarul să-şi folosească proprietatea corect. sau conştiinţa şi sfătuitorul ei. în special ne-marxiştii – că a activa numai în favoarea intereselor proprii de proprietate în cadrul unei ordini legale garantând libertatea şi proprietatea asigură o întrepătrundere a acţiunilor economice individuale corespunzând ţelurilor cooperării sociale. în cadrul unic al căreia ei pot exista. Proprietatea este pusă sub normele lor. prin însăşi natura cooperării sociale. Ea continuă să existe numai în măsura în care permite legea sau etica. . Aripa cu înclinaţii mai ecleziastice a solidarismului vrea să înfăptuiască aceleaşi lucru prin apeluri la conştiinţă. care si-a gasit o deplina .nu se deosebeşte nici prin profunzimea teoriei. solidarismul merge mână în mână cu liberalismul. anumite restricţii trebuie impuse proprietăţii. în administrarea proprietăţii sale. statul. Aceasta înseamnă doar că trebuie păstrată o condiţie dată a producţiei sociale. Solidarismul începe prin a spune că interesele tuturor membrilor societăţii se armonizează. Până aici.

autoritate in lumea ideilor socio-juridice contemporane. De asemenea precizeaza posibilitatea confundarii non-dreptului cu dreptul injust sau anti-dreptul. in mod conceptual. ar avea trei mari surse de alimentare: a) Autolimitarea dreptului – unde se precizeaza existenta locurilor de non-drept: dreptul de azil pare a fi o insula de non-drept penal. de altfel. locuintele proprietate personala sunt mai greu supuse presiunii juridice decat locurile publice. dies nefasti fiind duminici. . In relatie cu cea de-a doua viziune. regula de drept prezentand lacune si extinderea prin analogie fiind interzisa. existenta non-dreptului este pusa in evidenta doar in raport cu dreptul. ci si in cea religioasa prin diferite forme de protestantism. anumite situatii nu sunt.Raportul cronologic intre drept si non-drept Aceasta problematica incheie studiul lui Carbonnier. Nondreptul ca un dat social.O autolimitare a dreptului este principala in campul non-dreptului “intelectual”: acest concept semnificand in conceptia lui Carbonnier “acel regim juridic in care. infractiunile care apartin partii speciale a Codului Penal si contin in latura lor obiectiva. Demonstratia acestui studiu are la baza doua exemple: “Exigenta dovezii elimina in afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit”: pentru o infinitate de operatii juridice nu exista nici o dovada. dovedind lipsa de plenitudine juridical a acestor acte legislative care permit o relaxare a presiunii sociale in timpul intervalelor de non-drept. conceptie pozitivista.Non-dreptul nu se manifesta doar in viata laica a individului. un drept mai rudimentar. de asemenea isi insuseste teza sustinuta de Durkheim a dreptului dezvoltat in raport invers proportional cu nondreptul.si “existenta unei interventii umane pentru a savarsi dreptul tinde a scoate in afara de drept tot ce ar valora mai putin decat aceasta interventie. proclama si locuri de nondrept fata de fapta vizata si anume ascunzatorile. Autolimitarea dreptului se realizeaza si pe criteriul temporal.viziunea juristilor care pronunta caracterul primar al dreptului si caracterul secundar al formelor de non-drept. fireste. nopti. Raportul ierarhic intre drept si non-drept Carbonnier deduce o dualitate a ipotezelor: . care releva caracterul principal al fenomenelor de non-drept fata de cele de drept. in conceptia lui Carbonnier. sau doar dovezi rapid perisabile. acest aspect este exemplificat de autor prin urmatoarele: “principiul liberal al legalitatii delictelor si al pedepselor are drept consecinta discontinuitatea dreptului criminal. El isi insuseste teza existentei dreptului si in societatile primitive. non-dreptul reprezinta absenta dreptului in cadrul acelor raporturi umane in care ar fi avut vocatie de reglementare. toiul iernii. Responsabilitatea Sociala Si Raspunderea Juridica a) Cele care tin de insasi existenta dreptului sunt cunoscute sub numele de: autolimitarea dreptului .In opinia sa. zile de sarbatoare. Non-dreptul mai poate fi confundat cu sub-dreptul sau fenomenele infrajuridice (produse de subcultura unor categorii sociale). c) Rezistenta la drept – este al treilea fapt al non-dreptului ca un dat social. fapt des intalnit in cazurile in care contradictiile interne tind sa neutralizeze juridicitatea acestor fenomene sociale. b) Autoneutralizarea dreptului – Carbonnier asociaza autoneutralizarea dreptului cu un sarpe care isi musca coada. nesanctionata judiciar pe plan civil. fenomene juridice positive ce dau doar o aparenta de drept. In aceste perioade nici actele de executie nu sunt autorizate.invocandu-l pe vestitul Tao. el demonstreaza conceptia potrivit careia numai dreptul ar constitui regulatorul vietii sociale. aici Carbonier afirma ca exista si in zilele noastre un calendar juridic. cuprinse de catre drept”. In legatura cu prima viziune. viziunea spiritelor mai putin dogmatice. conditia publicitatii. Exemple de non-drept sunt: infractionalitatea nerelevanta pe plan penal si nulitatea virtuala.

unde s-a constatat ca firme si institutii din acest domeniu au o preocupare sporita in a asigura si rezolva singure problemele legate de fraudele comise in sistem. desi in domeniul moralei sunt foarte multe comportamente neconforme conduitei din societate pe care indivizii se abtin sa le comita chiar daca nu sunt interzise de norme juridice. Nondreptul exista si datorita unor factori din exteriorul lui. a expertizelor si contraexpertizelor care se executa. In prima situatie se refera la spatiile si locurile unde dreptul este limitat in actiunea sa cum sunt de exemplu tarile care acorda azil politic unor indivizi urmarit penal in tara lor de origine pentru convingerile lor politice sau neactionarea dreptului fata de indivizii care s-au adapostit in sediile unor ambasade sau biserici.procedura legala este greoaie si costisitoare De ce exista situatii de nondrept? Raspunsul l-a dat in cea mai mare parte tot Jean Carbounier. face ca dreptul sa nu actioneze in nici un fel. ca de exemplu in zile de repaus saptamanal. dreptul nu poate actiona in anumite perioade de timp. Responsabilitatea Sociala Si Raspunderea Juridica Autoneutralizarea dreptului functioneaza mai ales in cazul lipsei dovezii. In societate sunt deseori intalnite cazuri cand indivizii pentru reglementarea unor relatii sociale evita folosirea dreptului cu buna stiinta din mai multe motive: . se cunosc situatii frecvente in practica judiciara cand. b) In cazul autoneutralizarii dreptului. Obiectul ştiinţei juridice este . fie din exterior. fie că izvoraste din interior.b) autoneutralitatea dreptului a) In cazul autolimitarii dreptului se cunosc ca forme de manifestare: autolimitarea spatiala si autolimitarea temporala. aplicabil tuturor. precum si in incinta unor locuinte private. Tot in cazul autoneutralizarii dreptul poate fi inclus si principiul potrivit caruia “tot ce nu este interzis prin lege este permis”. pe timpul noptii sau pe perioada sarbatorilor legale. fara a apela la politie si justitie in general. Acest principiu determina ca multe cazuri cum sunt cele din criminalitatea nerelevata cunoscuta si sub apelativul de cifra neagra a criminalitatii. Adeptii teoriei dreptului natural argumentează că există un drept absolut. Amintim aici neefectuarea perchezitiilor domiciliare si a arestarilor in timpul noptii.In privinta nondreptului putem evidentia si sectorul financiar bancar. In a doua situatie a autolimitarii temporale. dintre acestia cel mai des citat fiind rezistenta faptului la drept. Toate bancile si firmele importante din Olanda dispun de servicii proprii de investigatori. Dreptul Natural .legea este nedrepta si nelegitima . tocmai exigentele cerute de lege in cazuri penale grave sunt nerezolvate juridic in perioade mari de timp datorita unor proceduri greoaie. care e identic pentru toti. el mergand mai departe in explicarea nondreptului concluzionand ca de fapt viata sociala este de natura sa creeze si alte forme de reglementare a conduitelor umane atunci cand dreptul nu reuseste sa reglementeze cat mai util viata colectiva si individuala a persoanelor ce compun grupurile sociale.

E. nici abaterea de la el. validitatea acestor reguli fiind sesizată dintr-o dată. că trebuie să repect părinţii sau că nu trebuie să fac altora ceea ce nu îmi place să mi se facă mie. legislaţia. verifică şi pregateste recunoasterea pozitivă a idealului juridic. H. G. ca Thomas Hobbes. la constituirea comunităţii umane. Între justiţia naturală şi cea legală. Prin Kant. Acest mod specific de interpretare a dreptului natural a justificat şi remarca făcută de G. filosofia începe o nouă epocă. cand importanţi autori din filosofia dreptului încep să se afirme. iar omul trebuie astfel respectat în libertatea sa. Curentul dreptului natural Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. pătrunzând în teritoriul filosofiei dreptului. celebri teoreticieni ai dreptului precum R. R. Dabin. Considerând ca în fiecare epoca s-a meditat asupra problemei dreptului şi justitiei. faţă de supuşii săi. Gény. Kant defineşte dreptul natural ca: „amsamblul conditiilor. într-un număr de cazuri. John Locke. Del Vecchio că. Studiul dreptului în ceea ce are el universal constituie obiectul filosofiei dreptului. Radbruch. adica independent de orice realizare concretă. La Aristotel echitatea era considerată deasupra legilor pozitive iar Cicero spunea că: „nu este admisibilă nici modificarea acestui drept.dreptul în caracterele sale particulare. Von Jhering. Istoria modernă a dreptului începe pe la 1600. în opozitie cu ceea ce este. Dreptul natural este considerat ca parte a dreptului divin şi este conceput ca un ordin dat raţiuni de către divinitate spre binele comun. în afara graniţelor această autoritate nu poate fi manifestată în sensul just. Hauriou. nici abrogarea acestuia”. „nedreptăţilor şi tiraniei le erau opuse norme ertne imuabile”(Aristotel). Schelling şi Hegel – a căror operă se îndepărtează însă tot mai mult de el pană la a-i deveni opusă. Hugo Grotius cel care a pus temelia şcolii dreptului natural este şi acela care arată că statul cu organizarea sa juridică nu poate să-şi manifeste suveranitatea decât în interior. în mod raţional. se sfârşeşte şcoala dreptului natural şi începe şcoala dreptului raţional: dreptul natural devine drept raţionl. În evul mediu. L. putem spune că filosofia dreptului corespunde unei trebuinţe naturale şi constante a spiritului uman. Prin el se reafirmă faptul că fundamentul dreptului este în om. Gandirea greacă este cea care face distincţie între legea naturală şi legea scrisă. Ea descrie originea şi evolutia dreptului. F. graţie cărora preferinţa arbitrară a fiecăruia se poate armoniza cu preferinţa arbitrară a celorlanţi în cadrul unei legi universale de libertate” Aşadar dreptul natural este alcatuit din reguli pe care raţiunea le recunoaşte ca valabile în mod a priori. părinţii biserici (Augustin) au menţionat ideea dreptului natural căutând însă să-i dea un fundament religios. planând anumite principii de drept universal şi etern pe baza cărora se poate realiza o justiţie şi o apropiere între popoare. G. Erlich. teoriile politice precum şi filosofia dreptului. O data cu Immanuel Kant s-a deschis o nouă cale în filosofia dreptului şi o dată cu acesta succesori lui Kant – Fichte. spune Kant. Asfel. prin Kant. Filosofia dreptului examinează ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui sa fie în drept. Duguit. Kelsen. pe baza acestei naturi se poate . „peste graniţă”. Hugo Grotius este considerat ca adevatul întemeietor al şcolii dreptului natural: natura sociabilă şi morală a omului conduce la ideea contractului social. M. Benedict Spinoza sau Jean Jacques Rousseau ale cărui idei au influenţat puternic revoluţiile franceză şi americană. J. De exemplu. Marile opere ale filosofiei dreptului sunt legate de marile progrese politice. Del Vecchio au depasit perspectiva teoriei dreptului. nu este necesar să constat prin experienţă. Stammler.

Dreptul tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistenţă. independent de comandamentul divin. adică nu empiric şi constituie condiţia limită a experienţei juridice în general. care există datorită raţiunii. având calitatea de principiu şi scop. chiar dacă omul în experienţa dreptului încearcă exigenţa acestuia ca o experienţă absolută. Aceasta duce la concluzia că ideea şi conceptul dreptului nu coincid în mod necesar. Dacă morala impune subiectului o alegere între acţiunile pe care le poate îndeplini. Reacţii împotriva filosofiei dreptului . trebuie să se completeze cu cea fenomenologică şi deontologică. inerent acesteia. propriu persoanei. implică posibilitatea celeilalte de a respinge invazia. dată a priori. Atâta timp cât îşi îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale. exterioară. ci ca o fiinţă autonomă. Din faptul că dreptul este o limită. după Giorgio del Vecchio. indică punctul său de vedere în privinţa problemei deontologice. Dreptul subiectiv constituie. acolo se naşte cerinţa limitării. adică are forma logică a dreptului. În acestă problemă. Ideea dreptului nu este pur formală (cum este conceptul) ci are un conţinut şi acest conţinut este cel al instituţiilor juridice pozitive. care au ca scop. guvernanţii nu pot fi privaţi de putere (John Locke). pe care del Vecchio îl recunoaşte în dezvoltarea istorică a dreptului. proclamă ca lege etică fundamentală datoria de a acţiona nu ca mijloc sau vehicul al forţelor naturii. Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. este just (nu răspunde principiului care constituie veritabila idee a dreptului). în privinţa problemei justiţiei. întâlnirea atitudinilor mai multor fiinţe şi prin urmare. care nu se poate epuiza în nici un raport concret de coexistenţă. Istoria dreptului natural este raţiunea umană. după el principiul sau ideea limită a unui drept universal. nu tot ceea ce este juridic. independent de acestea. un ansamblu de scopuri şi valori. decurge caracteristica esenţială a acestuia şi anume. confruntând acţiunile aceluiaşi subiect unele cu altele. nu ca individ empiric determinat de pasiuni şi afecte. Trecerea frontierei de către una din părţi. Cercetarea logică. ci ca un eu raţional. Acest drept îl numeşte „drept natural”. conform unui principiu etic care le determină. coercibilitatea. ce configura un ideal şi nu un concept pur logic care se poate referi la nu are importanţă care sistem juridic. însă în aceasta din urmă principiul etic a fost specificat ca lege universală a libertăţii. Acest scop.constitui un drept inevitabil pentru toate timpurile şi pentru toate locurile. Forma logică a dreptului. un fapt de conştiinţă. el trebuie să considere înainte de toate. prima să determine liniile generale ale dezvoltării istorice a dreptului. este. o frontieră între acţiunile mai multor subiecţi. Dreptul este cel ce leagă organizarea socială cu sistemul culturii. Giorgio del Vecchio defineşte dreptul ca „coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai mulţi subiecţi. dreptul confruntă o acţiune cu alta ale subiecţilor diferiţi. instituţionalizată. adică posibilitatea de a constrânge la îndeplinire. Iar funcţia contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului. care este insuficientă în virtutea imposibilităţii aplicării sale particulare şi concrete: o justiţie concepută formal este de fapt juridicitatea şi nu exprimă valori. Ideea de justiţie se conturează mai bine atunci când se recunoaşte posibilitatea unei concepţii pur formale a justiţiei. În relaţie cu această concepţie despre natura (esenţa) omului este conceptul de drept subiectiv ce implică de a nu fi constrânşi de a accepta raportul cu ceilalţi dacă nu depinde de determinarea proprie. Dreptul şi autoritatea există numai pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile (Thomas Hobbes). anume este cel care exprimă într-o formă obiectivă. considerându-l anterior oricărei aplicări şi oricărui raport social. deoarece în câmpul exterior are loc interferenţa. iar a doua să urmărească tendinţa alcătuirilor juridice pozitive de apropiere progresivă de idealul justiţiei. Această definiţie aminteşte de definiţia kantiană a dreptului. excluzând împiedicarea lor”5. aspectul exterior al acţiunilor. anume ceea ce trebuie să fie dreptul.

principiul” După Geny. Ceea ce complectează acest principiu al lui Savignyeste ideea „conştiinţei colective”.Împotriva dreptului natural au fost formulate numeroase critici iar cel mai important opozant al Şcolii dreptului natural s-a constituit într-o grupare pozitivistă şi anume Şcoala istorică a dreptului. care nu este o creaţie individuală şi nici nu se naşte din vointa cuiva. ci rezultanta unei evoluţii lente a conştiinţei populare. Dreptul pozitiv trăieşte în conştiinţa colectivă a naţiunii. implicînd voinţa legiuitorului. Alexis de Tocqueville . dreptul este un produs organic al societaţii şi legea. Şcoala istorică a a apărut în Germania însa germenii ei existau de mult. “dat”-ul este prea abstract în raport cu realitatea. de aceea el poate fi numit drept popular” Distincţia între “dat” (“le donne”) şi “construit” (“le construit”) în drept este făcută de Fr. “Dat”-ul lui Geny se apropie de dreptul natural. Şcoala istorică a dreptului a asociat astfel dreptul cu istoria. manifestandu-se ca atare în istoria cugetarii juridice. trebuie ca inteligenţa să intervină spre a le face accesibile spiritului omenesc. sustinand ca dreptul este un produs istoric. Ca şi limba unui popor tot aşa şi dreptul reflectă instituţiile în procedeele. pe care trebuie uneori să-l analizăm cu aţiunea. reprezentanţii acestei şcoli Savigni. Teoria acestei şcoli afirmă că există o corelaţie esenţială intre orice manifestare juridică şi geniul naţional al poporului respectiv.Obiectul acestor direcţii este fixat în jurul ideii supreme de “just obiectiv”. Hugo afirmă cu tărie inexistenţa lui. ne procură “regula”.a lungul veacurilor . Geny în “Science et technique en droit prive positif”. educaţiei etc a unui popor de-a lungu timpului. “reprezentînd un echilibru de interese. În măsura în care sufletul unui popor evoluează şi se adaptează împrejurărilor tot asa şi dreptul evoluează în paralel.spune Pushta . „ Daca se cercetează care este obiectul în sanul caruia dreptul pozitiv îşi are realitatea. Puchta. Ea este rezultatul culturii. adaptate scopurilor dreptului. ramura a acestei vieti se schimba şi el cu vremea . trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii juridice. Dreptul sustinea Savigny „nu e facut. constituind un fond de adevăruri morale şi economice. a adus un punct de vedere nou . Pentru ca realităţile să poată primi reglementare juridică. spre a-l pune în formule. ci se face singur”. “Dat”-ul rămîne baza esenţială a dreptului pozitiv. dar care niciodată nu ne dă decît o orientare destul de vagă. de natură mai mult morală decît economică. comparat de catre Savigny cu limba pe care o vorbim. altfel nu s-ar putea explica diversitatea conceptiilor juridice şi formelor de drept .tot astfel dreptul . Tehnica juridică. credinţelor. Dreptul este un un fenomen natural. întreg trecutul istoric al unui popor. cand formează reguli constiente. care a zdruncinat credinţa în existenţa unui drept natural. în scopurile şi în amănuntele sale cele mai mici. se dezvoltă odata cu poporul caruia ii apartine şi se adapteaza diferitelor sale faze de dezvoltare " Într-o epocă cand se părea că dreptul universal şi neschimbător dobandise o putere indiscutabilă. este artificiul care operează asupra lucrurilor printr-o serie de mijloace. Mijloace indispensabile pentru a da vagilor realităţi “ştampila juridică” sînt conceptele şi categoriile juridice. Pentru aceştia dreptul nu este un produs al raţiunii omeneşti. se găseşte că acest obiect este poporul. Pentru această şcoală dreptul nu se naşte ca un produs reflectat al legislatorului. de aceea. diferite de la popor la popor şi de la o epoca la alta Istoria dreptului este legata de istoria poporului " precum viata poporului se schimba de . care puse în faţa faptelor comandă anumite direcţii pentru a le domina. nu face decat să prindă ceea ce a crescut de la sine în viaţa socială şi istorică. În aceste condiţii dreptul de astăzi este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăsurări istorice. Reprezentată de Savigni si Pushta.

nu a puterii centrale). F. a luat ca model şi a copiat aproape integral constituţia federativă a anglo-americanilor. sistemul lui de gandire exemplificand contopirea coerenta a principiilor liberale si conservatoare ce stau la baza aliantei moderne a dreptei. În cel de. Evidenţiind rolul componentei cognitive a culturii politice. Dar componenta cognitivă a culturii politice nu este suficientă. O paralela intre principiile sustinute de conservatorii americani contemporani si gandirea lui Tocqueville se justifica in contextul actualei dezbateri despre identitatea dreptei. dialogul permanent al ideilor). statul ar exercita. Principalele idei sunt in gandirea lui Tocqueville descentralizarea administrativa (accentul pe arta autoguvernarii locale).al doilea volum. evaluative – existentă în toate statele ce alcătuisc uniunea. In cele din urma. care. adică politolog. arta asocierii voluntare (societate civila puternica. democraţia presupune atât crearea cadrului instituţional în care aceasta va funcţiona. moravurilor. Tocqueville critica aspru etica si practicile asistentiale ale statului. normele. nici istoric. independenta justitiei (puterea juridica trebuie sa isi mareasca protectia acordata cetateanului pe masura ce pretentiile statului la reglementarea minutioasa a vietii sociale cresc) si recunoasterea rolului esential al protectiei drepturilor individuale. El se referă la Mexic. el se referă la influenţa pe care egalitatea de condiţii şi guvernarea democratică o exercită asupra societăţii civile. Hayek . valorile democraţiei. libertatea presei (ca principal formator al opiniei publice si aliat al indivizilor nedreptatiti). fiecare tip de asociere contribuind la întărirea celuilalt. “Chiar când poporul are o civilizaţie destul de avansată şi este îndeajuns de deprins cu arta guvernării pentru a se supune cu inteligenţă unei teorii politice atât de complicate. tot nu rezultă că sistemul federal poate satisface toate necesităţile”. Cu toate acestea. Tocqueville elaborează o teorie politică generală. ar apela pentru orice problemă la ajutorul statului. pierzându-şi ideea de asociere. cât şi instituirea unui sistem de educaţie politică prin care oamenii se vor familiariza cu principiile. Tocqueville analizează condiţiile care permit buna funcţionare a unui regim federal într-o ţară si nefuncţionarea sa în alta. pentru a-şi realiza diferite scopuri şi interese. oficiali alesi uninominal (responsabilitate in fata cetatenilor. El este de părere că asociaţiile politice sunt adevărate şcoli în care cetăţenii învaţă teoria generală a asocierii. deprinderilor. Pe langa aceste remedii. Tocqueville pledează pentru necesitatea menţinerii autonomiei asociaţiilor din viaţa civilă. Dacă statul s-ar amesteca în treburile acestora. De o mare actualitate este ideea lui Tocqueville cu privire la congruenţa dintre structura politică şi cultura politică. deoarece “un guvern nu ştie decât să dicteze reguli precise. Mexicul alunecând neîncetat “de la anarhie la despotism militar şi de la despotism militar la anarhie”. afective. În acelaşi timp. in gandirea lui Tocqueville religia este baza ordinii sociale si forta decisiva ce poate permite indivizilor sa-si pastreze libertatea si solidaritatea in tumultul democratic.încercând să stabilească un sistem federativ. o tiranie insuportabilă. nici jurist. Tocqueville a observat existenţa unei legături între asocierea politică şi asocierea civilă. dovedindu-se a fi acel tip de cercetător care nu este nici filosof. Tocqueville arată că un guvernământ federal ar conveni “doar unui popor obişnuit de multă vreme să se conducă singur şi la care ştiinţa politică a pătruns până în ultimele rânduri ale societăţii”.Tocqueville analizează instituţiile sistemului politic american. Indivizii. obiceiurilor. ideilor. al modului de viaţă în existenţa şi menţinerea unui regim democratic. precum şi rolul obiceiurilor. ci toate deodată şi ceva în plus. chiar fără să vrea. consecinţele ar fi nedorite. dacă ar ieşi din sfera politică pentru a se lansa în domeniul preocupărilor asociaţiilor civile. transpunând-o apoi în viaţa civilă. Tocqueville poate fi considerat mai mult decat un precursor al conservatorismului american. impune sentimentele şi ideile care îi sunt favorabile şi este întotdeauna dificil să discerni care îi sunt sfaturile şi care ordinele”. În concepţia lui Tocqueville. sistemul nu funcţionează. unde redescoperirea unei traditii intelectuale comune a diferitelor curente de dreapta este esentiala pentru atenuarea unei aparente tensiuni intre „telurile ultime“ ale libertatii individuale si virtutii . Condiţia generală a bunei funcţionări a regimului federal o reprezintă o cultură politică în integritatea dimensiunilor sale – cognitive.

Comportamentul oamenilor urmează anumite tipare pentru că au fost acceptaţi de către societate. O societate liberă este ordonată nu fiindcă cetăţenilor le este spus ce să facă. În inima conservatorismului se află libertarianismul. Iată de unde apare diversitatea legislaţiei (oamenii trăiesc şi adoptă decizii în cadrul diferitelor societăţi şi sub diferite circumstanţe). dar care nu aduc nimic bun. Hayek distinge între două tipuri de raţionalism: raţionalismul constructiv şi raţionalismul evolutiv. o ordine trebuie să întrunească trei proprietăţi pentru a fi spontană: actorii nu construiesc ordinea. Rolul statului şi al guvernământului este acela de a crea un sistem legislativ adecvat pentru ca economia descentralizată să poată transmite în bune condiţii informaţii şi să permită ordinii de piaţă să funcţioneze corect. care se manifestă ca o piaţă. asociind cu acestea două feluri de ordine: ordinea planificată şi ordinea spontană. . după bunul plac. Ordinea spontană ţine societatea în mişcare fără a fi nevoie de comandamente de la centru. Hayek spune că nu este un accident faptul că cea mai mare diferenţă materială între membrii unei societăţi poate fi găsită în lumea a treia. în continuă evoluţie. încercarea de a perfecţiona regulile spontane deja existente este „o eroare naturală a constructivismului”. ci îi permit să ia naştere din activităţile sale ei acţionează independent. prin urmărirea propriului interes. Aşa cum. După spusele lui Hayek. ci datorită tradiţiilor şi instituţiilor moştenite. Baza conservatorismului o reprezintă dorinţa de a limita intervenţia guvernului în viaţa economică sau mai multă libertate individuală şi tocmai această descriere se potriveşte şi libertarianismului”. fiind plină de intenţii. Legea este produsul unei soluţii continue a conflictelor şi menţinerea ordinii. scopul legii este de a menţine ordinea. Guvernele nu trebuie să recurgă la planificare amănunţită a economiei sau la administrarea preţurilor. Hayek o are printre filosofii dreptului este acea preocupare pentru desluşirea mecanismului prin care forţele de pe piaţă interacţionează şi modul în care motivaţiile oameniilor funcţionează într-o piaţă şi în societate. chiar Hayek o spune. fără înţelegeri cadrul legal ce guvernează comportamentul lor nu determină alegerea acţiunii şi nici rezultatul ei. Însă. unde oraşele (conduse după reguli complexe) se întâlnesc cu satele (care au legile proprii. la fel cum liberalismul este un termen impropriu pentru liberali – dacă ne întoarcem la zilele revoluţiei. încercarea de a face mai mult decât atât. poate afecta grav mecanismul de formare liberă a preţului prin intermediul pieţei. Potrivit lui Hayek. DOMNIA LEGII . diferite cele dintâi).Principala particularitate pe care F. aşa-zişii conservatori de astăzi ar fi liberalii şi liberalii ar fi conservatorii. teoria dreptului lui Hayek derivă din lucrările teoretice ale şcolii de economie austriece. Hayek doreşte să construiască o teorie conform căreia legea să derive din relaţiile dintre cetăţeni. Cred că de fapt conservatorismul este un termen impropriu.

Un caz particular al distincţiei mai generale dintre domnia legii şi guvernământul samavolnic […] este şi distincţia dintre […] cadrul legal stabil. dar numai aparent paradoxal. e destul de clară chestiunea esenţială: că libertatea de acţiune a organelor executive care exercită puterea coercitivă trebuie să fie redusă cât de mult posibil. ce decurge de aici este că egalitatea formală în faţa legii este în conflict şi. prin aceea că afectează mijloacele pe care oamenii le pot folosi în atingerea scopurilor lor. având siguranţa că puterile statului nu vor fi folosite în chip deliberat pentru a-i zădărnici eforturile.” JOHN RAWLS . Într-o lume în care totul a fost prevăzut în amănunt. lăsând indivizilor să hotărască în ce scopuri vor fi folosite. el este cel care le alege scopurile. şi că fiecare să-şi planifice propriile activităţi pe temeiul acestei cunoaşteri. ca şi cei cărora li se atribuie aplicarea legii. el […] e constrâns să devină părtinitor. Un rezultat necesar. Căci acolo unde efectele politicii guvernământului asupra oamenilor sunt minuţios cunoscute. a le da unor oameni diferiţi aceleaşi şanse obiective nu înseamnă a le da aceeaşi şansă subiectivă. căci legiuitorii. guvernământul se limitează la a stabili reguli care fixează condiţiile în care resursele disponibile pot fi folosite. Cu toate că un astfel de ideal nu poate fi atins nicicând în chip perfect. e incompatibilă cu orice activitate a guvernului care ţinteşte în mod deliberat realizarea unei egalităţi ridicate sau esenţiale între diferiţi oameni. În al doilea caz. în loc să le fie de ajutor în împlinirea propriilor lor scopuri. Acesta înseamnă că în toate acţiunile sale guvernământul este îngrădit de reguli neschimbătoare anunţate în prealabil. statul nu reuşeşte mai niciodată să rămână imparţial. şi conducerea activităţii economice de către o autoritate centrală. Or. În cadrul regulilor cunoscute. sub domnia legii guvernământul nu-şi permite să ia măsuri ad-hoc care nesocotesc eforturile oamenilor. guvernământul dirijează utilizarea mijloacelor de producţie în anumite scopuri[…]. să impună oamenilor aprecierile sale şi. sunt supuşi greşelilor. individul est liber să caute să-şi împlinească scopurile şi dorinţele personale. Pentru a produce acelaşi rezultat pentru oameni diferiţi e necesar ca ei să fie trataţi în mod diferit. de fapt. în interiorul căruia activitatea este călăuzită de decizii individuale. Cu toate că orice lege restrânge într-o anumită măsură acţiunile individuale. În primul caz. reguli care permit să se prevadă cu o certitudine mulţumitoare felul în care autorităţile îşi vor folosi în diverse situaţii puterile coercitive. acolo unde guvernământul ţinteşte în mod direct astfel de afecte. şi că orice politică prin care se ţinteşte un ideal a cărui esenţă este dreptate distributivă va duce la nimicirea domniei legii.„Condiţiile dintr-o ţară liberă se deosebesc cel mai limpede de acelea dintr-o ţară aflată sub un guvernământ samavolnic prin respectul acordat marelui principiu cunoscut sub numele de Domnia Legii. Nu se poate nega că domnia legii produce o inegalitate economică –tot ceea ce poate fi susţinut e că această inegalitate nu se produce astfel încât să afecteze anumiţi oameni în anumite moduri.

puterile si prerogativele detinerii unei functii. De asemenea incorporeaza si “principiul diferentierii”: in care inegalitatile economice sunt permise atata timp cat ele imbunatatesc situatia tuturor. si aceasta ne serveste doar pentru a muta dreptatea ca echitate din dezbaterea publica. credintele conventionale ale cetatenilor contemporani trebuie sa fie ceva mai mult decat pure conventii. Dar in acelasi timp Rawls subliniaza ca acest concept de dreptate politica nu este un simplu modus vivendi. se intorc la intuitionism pe usa din dos. care isi are originea in intr-o intelegere definitorie provenind din traditia democratiei constitutionale. Totusi Rawls crede. “Aici ei se confrunta cu o dilema. Pe de alta parte. servind ca un acord politic intre cetatenii priviti ca persoane egale si libere. William Galston ridica o obiectie similara impotriva teoriei dreptatii a lui Rawls. prin contrast cu o viziune mai larga a binelui. sau prin simpla supunere in fata unor aranjamente institutionale. Dupa parerea lui Patrick Neal. filosofice si religioase mai largi. Daca apeleaza la ceva exterior persoanei pentru asi justifica alegerea.” O reactie critica la abordarea lui Rawls de definire a conceptului de dreptate ca echitate a fost centrata pe o presupusa incoerenta si problematizare a afirmatiei sale ca principiile dreptatii trebuie privite ca fiind politice. vorbeste de dreptatea ca echitate ca de un concept independent de doctrinele morale. precizeaza Rawls. nu este recunoscut prin simpla acceptare a unei anume autoritati. ci coincidenta sa cu intelegerea noastra de sine pe parcursul istoriei si al dezvoltarii traditiilor a fortat patrunderea sa in viata publica. deoarece incorporeaza un consens social mai larg. baza respectului de sine. spre deosebire de doctrinele morale. conceptul de dreptate nu este in perfecta concordanta cu o ordine morala preexistenta. specificand termenii echitabili de cooperare intre cetateni. un “consens general” pe care doctrina filosofica. filosofice si religioase controversate. noteaza el. Totusi remediul pentru diminuarea spectrului hobbesian este o doza de kantianism. Ideea centrala a teoriei lui Rawls este ca principiile dreptatii. Rawls oscileaza astfel intre interpretarile metafizica si politica.filosofice si religioase pe care acesta le ofera.” Neal este convins ca daca dreptatea ca echitate vrea sa ramana o teorie morala. morala sau filosofica mai cuprinzatoare il pot accepta in sensul lui propriu. cuprinde principii de dreptate constituite printr-un procedeu care nu face apel la fapte morale anterioare. Rawls. Doctrina naţional-socialistă . ca dreptatea ca echiate nu trbuie interpretata in sensul dat conceptului de catre Hobbes. ci are o componenta morala. din punct de vedere filosofic. riscand aparitia spectrului argumentelor metafizice controversate sau transformand dreptatea ca echitate intr-un ideal moral sectar.Este considerat de către mulţi drept cel mai important filosof politic al secolului XX. Consensul general. altfel devine hobbesiana. esentiale pentru realizarea structurilor unei democratii constitutionale. crezand in acelasi timp ca ca dreptatea ca politica are o baza morala. “Interpretand conceptul in maniera politica. in acelasi timp. Acest consens cuprinde conceptul bunurilor primare: drepturile si libertatile de baza. cum isi doreste Rawls. priviti ca fiind liberi si egali. trebuie caracterizate in primul rand ca fiind de natura politica. venitul si averea. Conceptul lui Rawls de constructivism politic. pe de o parte. Dar partea dificila este ca constructivistii trebuie sa ofere o baza de plecare pentru conceptia specifica a persoanei pe care doresc s-o foloseasca. asupra carora nu e posibil sa se cada de acord in contextul pluralismului modernitatii. inclusiv a celui mai putin avantajat. “Pentru toti cei care afirma ca conceptia politica incepe cu propriile lor vederi de ansamblu si este cultivata pe bazele morale. teoria dreptatii a lui Rawls lasa o tensiune nerezolvata intre implicatiile politice si metafizice. In viziunea lui Neal. Rawls trebuie sa aiba grija sa fereasca interpretarea de o maniera de redare prea politicista.

Ideologia internaţională Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaţionale în raport cu statul-naţiune. La fel ca oponenţii politici. Benito Mussolini. Structuralismul juridic . Politica statului german nazist Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial şi a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum şi pentru Holocaust. dar încerca să se îmbine şi cu concepţii ideologice economice recunoscute pe plan internaţional. După cum spune şi numele naţional-socialist. ocultist sau chiar satanist. În timpul lui Hitler. Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale: -eliminarea şomajului -eliminarea inflaţiei devastatoare. Hitler folosea simbolistica creştină pentru propriile sale scopuri.statul plătea pentru aceste bunuri. de ură rasială şi opresiune.Ideologia economică Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate. folosind toate mijloacele statului. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga şi chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic. Nazismul poate fi considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toţi naziştii sunt fascişti. Nazismul chiar preia unele elemente din fascism: dictatura. care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 şi până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. Printre aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului asupra finanţelor. care servea propriilor sale ţeluri. Unii scriitori creştini îl considerau ateu. şi nu prin comerţ. Acestea sunt pe scurt: Naţionalism etnic. Aceasta permitea preţului să joace un rol esenţial în ceea ce priveşte informaţia în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri. fondatorul fascismului. dar rămâne sub semnul întrebării măsura în care Hitler se considera creştin. Totuşi. Partidul nazist avea o concepţie foarte limitată despre economia internaţională. nazismul şi fascismul au multe legături. naţionalismul şi rasismul au fost combinate într-o ideologie şi politică militaristă de stat exaltată şi extremă. inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpână” Rasismul şi antisemitismul Anticomunismul Anticlericalismul Eugenía (omorârea raselor „sclave” şi a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”) „Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia fascistă. partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaţionale în Reich cu forţa. cât şi economia de piaţă în ceea ce priveşte preţurile. în care conducătorul simbolizează întruparea mişcării politice şi a naţiunii. iar cele care predicau iubirea şi „toleranţa în contradicţie cu faptele” erau „religii false”. De exemplu. iredentismul teritorial şi bazele teoriei economice. Cel mai proeminent nazist a fost Hitler. Mulţi preoţi catolici s-au opus nazismului din cauza incompatibilităţii lui cu morala creştină. Naziştii considerau că religiile care recunoşteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului. dar nu toţi fasciştii sunt nazişti). cel de la care provine rasismul prezent în nazism. industriei şi agriculturii. Nazismul şi fascismul Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul şi religia Relaţia dintre nazism şi creştinism poate fi descrisă ca fiind complexă şi controversată. în ambele sisteme continuau să existe atât puterea marilor companii economice. nu era antisemit până să intre in alianţă cu Hitler. -extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul (nivelul) de viaţă al claselor de mijloc şi jos. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producţia industrială şi să aloce materiile prime necesare la producţia lor. investiţiilor (alocarea de credite). Din punct de vedere economic. mulţi din aceşti preoţi au fost trimişi în lagăre de concentrare.

”Recunoaşterea marii varietăţi a gradului de închidere a totalităţilor sociale – şi a sistemelor sociale. cum o numeşte Herbert Marcuse. 8. puterea sa de critică şi de creativitate. conştiinţa .Foucault. cum le numeşte dânsul. Iluminismului. Critica raţiunii instrumentale”. rutina de zi cu zi este forma predominantă de activitate socială îndeplinită zi de zi. Max Horkheimer. dezumanizându-l. care au în ele însele propriile lor reguli de transformare. întinzând peste lumea de sub influenţa sa. “Toate fiinţele umane sunt agenţi competenţi.” Concepţii neohegeliene ale filosofiei dreptului . în acest fel. care caracterizează şi produc fiecare moment istoric. sistemul. la fel ca şi studiul reproducerii sociale. (filosof structuralist) are o viziune a istoriei de tip discontinuu. conclude Horkheimer. Erich Fromm. Nu mai este raţiunea a stabili ce este bine sau rău. Termenul de “costrângere” nu are o singură semnificaţie. Structurile epistemice. Toţi actorii sociali au o cunoaştere remarcabilă a condiţiilor şi consecinţelor asupra a ceea ce fac în viaţa lor de toate zilele.In secolul al XX-lea. i-au răspuns eminenţi cugetători ca Max Horkheimer.cu ritmuri de dezvoltare diferite. 4. Gândirea critică. iar pe de altă parte de condiţiile nerecunoscute şi consecinţele neintenţionale ale acţiunii. generează istorii diferite. pe de o parte de inconştient. ”Constrângerile asociate proprietăţilor structurale ale sistemelor sociale nu reprezintă decât un tip de constrângere printre multe altele care caracterizează viaţa socială a fiinţelor umane”. conformiste. Competenţa actorilor umani este fără încetare limitată. adică o servă a sistemului economico-industrial. ar trebui să fie “printre sarcinile cele mai importante ale ştiinţelor sociale”. în care diferitele structuri epistemice. abstracte şi atemporale. 3. a fost eliminată aproape în întregime de către sistemul economico-industrial de putere. 5.. între mulţi alţii. analizând conceptul de raţionalitate care stă la baza modernei culturi industriale şi căutând defectele care-l viciază în esenţă. gesturile. Theodor Adorno. vălul opac al gândirii unice. afirmă Levy-Strauss. Legată de “reducerea surselor inconştiente ale angoasei”. Raţiunea a ajuns astfel „ancilla administrationis”. întrucât presupune. al conotaţiilor neintenţionale în (re)producerea sistemelor sociale. Cartea lui Anthony Giddens. care stabileşte ce este bine şi ce este rău. a apărut în anul 1984. Elemente de teoria structurării. „Principiile structurale” permit diferenţierea tipurilor de “societate” . structuralismul refuză ideea unei evoluţii lineare a culturii: orice civilizaţie este întemeiată pe criterii diferite de ale altora şi ideea însăşi de societate primitivă este falsă. Constituirea societăţii. astfel că progresul pe această cale ameninţă să distrugă omul. în general – constiuie unul dintre elementele fundamentale ale teoriei structurării”. gândirea negativă.” 2. Studiul limitărilor. 7. al mediocrităţii celor care nu mai pot gândi. Voinţa de-a domina a produs formarea unei organizaţii birocratice şi impersonale care a redus omul la simplu instrument. fiindcă viaţa socioumană cotidiană este legată de “catracterul repetitiv al timpului reversibil al instituţiilor” si de trăsăturile “costrângătoare” . co-prezenţa actorilor care.”Contextul” presupune prezenţa câtorva elemente: frontierele spaţio-temporale care delimitează interacţiunea şi care poartă de obicei mărci simbolice sau fizice. generic şi fără rădăcini. îşi pot vizualiza expresia feţei. în „Eclipsa raţiunii.şi abilitante ale corpului uman. folosirea reflexivă a acestor fenomene pentru a influenţa sau controla cursul interacţiunii. care a creat ideea omului universal. Studiul vieţii de toate zilele face parte integrantă din analiza reproducerii practicelor instituţionalizate. pentru că este născută din dorinţa de-a domina lumea sau natura. ci Puterea. plecând de la triada dialectică hegeliană. Studiul contextelor este importantă. în mod arbitrar. Principalele idei expuse de către autor sunt următoarele: 1. adevărul exclusiv al valorilor proprii ale civilizaţiei occidentale. ajunge la concluzia că se tratează de o raţionalitate bolnavă. pot urmări şirul cuvintelor. sunt reductibile la structuri formale.

. Venirea lui A. „Este caracteristic faptul. a fost J.M. menţiona neohegelianul K. concepţia hegeliană . După cum Platon a argumentat nu utopia.este „forma optimismului.Larenz. că acest stat. a fost B. Astfel. respingerea principiului egalităţii tuturor în faţa legii şi introducerea reprezentărilor rasiste în sfera dreptului. pe care noi nu putem să o mai postulăm” După cel de-al doilea război mondial neohegelianismul.că neohegelianismul îşi ia începutul chiar de la filosofia dreptului” O figură marcantă în cercul neohegelienilor. „Trebuie să se arate.Larenz.Aspectele principale ale interpretării neohegeliene a filosofiei politico-juridice a lui G. Totodată. forma de viaţă a căruia el vrea să fie”. orientat spre îndreptăţirea regimurilor fascist şi nazist. ci realitatea polisului antic.W. el a argumentat „moralitatea” şi „caracterul popular” al legislaţiei naziste. În lucrarea sa „Raţiunea de stat şi moralitatea” (1929). . care limitau „puterea autoritară a statului” Neohegelienii francezi. De aceea. care s-a indus în eroare cu imaginea falsă a lui Hegel”. să depăşească extremităţile în atitudinea faţă de filosofia hegeliană a dreptului. . în mod deosebit la început. A. care în anii 30 ai secolului XX s-a preocupat de problemele filosofiei dreptului. În perioada postbelică direcţiile principale ale învăţăturii hegeliene au devenit teoriile care au încercat să cureţe moştenirea creatoare a lui Hegel de falsificările neohegeliene. depăşind timpul său. O figură remarcabilă a neohegelianismului francez a fost J. .Hyppolite. şi lor în general nu le era caracteristică atitudinea faţă de Hegel ca gânditor totalitar.Hyppolite.Telders.Larenz. căruia noi îi suntem datori ingeniozităţii lui Adolf Hitler.Binder. corespunde esenţei poporului. Însă filosofia hegeliană a dreptului nu este în stare să depăşească mersul tragic al istoriei. orientaţi către filosofia dreptului.menţionează J. exponentul autentic al acestei totalităţi este Fuhrerul. de asemenea. nu numai că este realizarea statului corect înţeles – a statului idee. mai ales în problema cu privire la „statul total”.Hitler la putere şi instituirea regimului nazist J. erau interesaţi de filosofie.Koyre respingea aprecierea dată lui Hegel ca gânditor reacţionar şi s-a solidarizat cu interpretarea învăţăturii filosofului german ca teorie moderată. iar după eşecul Germaniei kaizeroviste a atacat principiile burghezo-democratice şi instituţiile Republicii de la Weimar (1919-1933). Ideile hegeliene despre stat ca integritate morală el le-a folosit la interpretarea regimului fascist în calitate de manifestare superioară a moralităţii şi libertăţii. adică a dreptului real. „totalitatea morală”.Haering sublinia apropierea învăţăturii lui Hegel de contemporaneitate. dar nu de învăţătura politicojuridică a lui Hegel.F. Cu referire la Hegel el a atacat tezele dreptului internaţional.Gentile au fost îndreptate spre justificarea ideologiei şi practicii fascismului. care este tot aşa de necesar pentru lupta împotriva anarhismului şi lichidării statului. susţinând ideile statului autoritar. Ideile neohegeliene ale lui J.Hegel au fost elaborate în principiu de neohegelienii germani. Apărând în condiţiile directivelor agresive ale Germaniei wilhelmiste. În această ordine de idei.Eforturile neohegelianului italian G.pe când acest lucru nu a fost în stare să-l înţeleagă întreg secolul XX.Binder le-a împărtăşit şi dezvoltat elevul său K. a apărat acest stat şi societate. .sublinia K. Neohegelienii germani au salutat reich-ul hitlerist şi se străduiau în fel şi chip să adapteze la scopurile politicii interne şi externe a acestuia interpretarea dată de ei (iar uneori – falsificarea) unui şir de idei conservative a filosofiei hegeliene a dreptului. a fost nevoit să părăsească scena politico-juridică. Dintre neohegelienii olandezi. după J. a descris statul contemporan si societatea civilă şi. având în vedere perioada nazistă. . Juristul german T. neohegelianismul german a argumentat teoretic „ideile anului 1914”.Binder le-a perceput ca pe o întemeiere a statului autoritar aşteptat de el. prevăzând începuturile viitoarelor lor transformări. care tinde să consolideze libertatea individului şi întregului social. după cum organismul bolnav are nevoie de medic. „Pentru prima dată doar contemporaneitatea. să efectueze o apreciere obiectivă a locului şi rolului ei în dezvoltarea gândirii filosofico-juridice. tot aşa şi Hegel.Hyppolite. el argumenta de pe poziţiile neohegelianismului justificarea politică şi morală a războiului agresiv. Sarcina filosofiei dreptului el o vedea în „înţelegerea raţionalităţii datului. Concepţia ontologică a dreptului . dar că el. empiric”.scria el în anul 1934 în lucrarea „Statul popular german”.este în stare să înţeleagă corect şi să preţuiască tendinţa autentică şi profundă a lui Hegel – comunitatea poporului cu adevărat atotcuprinzătoare.

esenţa şi formele lui de existenţă. în ontologia legistă problemele conceptual-semantice cu caracter ontologic sunt substituite cu reprezentări legiste despre utilizarea corectă a cuvintelor. În această ordine de idei. Autenticitatea esenţei include în sine.a dreptului şi reduce dreptul la lege (drept pozitiv). ontologia ca teorie generală a existenţei are o importanţă de prim ordin. de tratarea lui de pe poziţiile lingvisticii şi hermeneuticii legiste. doar cuvinte false. sau pentru a înlătura explicaţia ce întemeiază dreptul pe contingenţa faptelor. Asemenea noţiuni.Realitatea fenomenului dat este reprezentată în formă de text al documentului oficial corespunzător. este pentru legişti ceva metafizic. esenţei şi formelor de existenţă a dreptului. Astfel. cum afirmă jusnaturaliştii. iar fenomenul general-obligatoriu (legea în vigoare) reprezintă în sine forma de manifestare a esenţei juridice date şi numai de aceea se manifestă. .faţă de analiza juridico-dogmatică a textului actului. aşadar. privat de esenţa juridică obiectivă.. pe de o parte. tot ce depăşeşte cadrul unei asemenea analize a textului actului. a originii. Deci. a legii în vigoare). .În orice sistem de gândire filosofică. natură. ontologia se chema „filosofie primă” şi avea ca scop cercetarea primelor principii. sunt. există şi acţionează ca fenomen juridic (ca lege de drept). cât şi existenţei lui. a fundamentelor existenţei. şi în formă de existenţă neautentică (existenţa dreptului pozitiv). unitatea interconexă a cărora şi este dreptul ca formă deosebită şi regulator specific al relaţiilor sociale. abordarea ontologică a dreptului admite existenţa unui drept a priori. legismul neagă esenţa obiectivă . conform ontologiei libertaro-juridice. Ontologia legistă După cum s-a menţionat deja. Ontologia libertaro-juridică Existenţa dreptului. se are în vedere însuşirea obiectivă pre-dată (de divinitate. disponibilă a legii de drept. . ontologia juridică cercetează fundamentele dreptului. praxiologie etc) premisele teoretico-metodologice. în formă de esenţă a dreptului pozitiv. În plan ontologic. care este tratat ca act normativ-juridic şi izvor aldreptului. În accepţia sa iniţială care se originează în lucrarea lui Aristotel „Metafizica”. Ontologia juridică este acel compartiment al filosofiei dreptului care se ocupă cu studiul fundamentelor dreptului. legea de drept – este forma corespunzătoare (adecvată. care există de la sine. care exprimă adevăratul sens a aceea ce este drept. Existenţa dreptului. autentică a dreptului. fără manifestarea sa exterioară în formă de fenomen general-obligatoriu. prin autenticitatea atât a dreptului natural însuşi. adică a unui fenomen anumit cu caracter oficialautoritar. Această esenţă obiectivă şi este existenţa adevărată. adică a fenomenului pozitiv. şi însuşirea de existenţă nemijlocită. iluzii lingvistice şi sofisme. Ontologia libertaro-juridică este îndreptată împotriva reprezentărilor unilaterale.este existenţa reală. În legea de drept ca formă de existenţă a dreptului. care exprimă esenţa obiectivă a dreptului. adică ideile călăuzitoare cu privire la originea. idei. dreptul natural. finală şi în acest sens – autentică) de existenţă a dreptului. pe de alta. precum că dreptul – este sau o oarecare esenţă ideală. cum consideră legiştii. axiologie. deoarece doar în forma dată esenţa şi fenomenul reprezintă în sine esenţa juridică şi fenomenul juridic în interconexiunea şi unitatea lor necesară. presupune legătura necesară dintre esenţa juridică şi fenomenul juridic. esenţa juridică (egalitatea formală) se manifestă (şi există) în formă de fenomen general-obligatoriu adecvat (adică. sau un oarecare fenomen general-obligatoriu. fiinţarea şi acţiunea lui.) a dreptului ca esenţă determinată. deoarece ea este aceea care oferă tuturor celorlalte domenii de reflecţie filosofică (gnoseologie. completă. Ontologia jusnaturalista Conform ontologiei jusnaturaliste. ireal şi nepozitiv. . existenţa dreptului îşi găseşte manifestare sub două forme contrare: în formă de existenţă autentică a dreptului (existenţa dreptului natural). ideea de drept. principii nepozitiviste ca: esenţa dreptului. raţiune etc. aceasta înseamnă că existenţa dreptului pentru legişti nu este altceva decât existenţa de fapt a fenomenului empiric-real. În această ordine de idei. De acest fapt este determinat şi interesul legiştilor.independentă de voinţa subiectivă şi samovolnicia legiuitorului.Totodată. degajat de raţiunea omenească care să se impună tuturor. Spre a evita arbitrariul legiuitorului. conform legismului.juridic. drepturile inalienabile ale omului etc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful