CONDITIILE MANTUIRII SUBIECTIVE Parintele ILIE CLEOPA

INVATACELUL: Ai pomenit mai inainte, Parinte, si am auzit si pe altii vorbind despre mantuire subiectiva. Ce este aceea ? PREOTUL: Unele culte invata ca mantuirea subiectiva este conditionata numai de harul divin (sola gratia), anume de harul “Justificarii” - dupa Calvin - sau de harul credintei, adica al increderii - dupa Luther - prin care i se atribuie sau i se imputa omului “meritele” Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, in general, sunt unii crestini, protestanti, care cred ca mantuirea vine numai prin credinta (sola fide) si ca omul nu are propriu-zis nici o contributie personala in mantuirea sa. Biserica noastra insa invata ca mantuirea subiectiva - individuala - nu este un dar si nici un simplu act, ci este un proces si o lucrare care se dezvolta treptat si se infaptuieste prin impreuna-lucrarea a doi factori: Dumnezeu si omul insusi. Din partea lui Dumnezeu ni se daruieste harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinta si faptele bune. Deci, conditiile mantuirii subiective sunt acestea: harul divin de la Dumnezeu si credinta si faptele bune ale omului. Mantuirea obiectiva s-a realizat numai prin jertfa lui Iisus Hristos, iar mantuirea subiectiva - numita in limbajul Noului Testament si “indreptare”, “sfintire” sau “mantuire” in sens mai restrans - se infaptuieste ca o urmare a celei obiective, prin actiunea noastra de a ne apropia sau de a ne insusi mantuirea obiectiva prin eforturile noastre personale, in colaborare cu harul divin. Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut necesar, fiindca toti am pacatuit si suntem lipsiti de slava lui Dumnezeu; si suntem indreptati in dar, cu harul Lui, “prin rascumpararea cea in Hristos Iisus” (Rom., 3, 23-24; 5, 1517). “Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip.,2, 13). “Caci in har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni. Pentru ca a Lui faptura suntem, ziditi in Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a grait mai inainte, ca sa umblam intru ele” (Efes., 2, 8). Din toate aceste cuvinte rezulta ca harul divin este de neaparata trebuinta pentru mantuirea subiectiva. Acest adevar rezulta si din cuvintele Mantuitorului: “Eu sunt vita, voi mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acesta aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic. Daca cineva nu ramane intru Mine, se arunca afara ca o mladita si se usuca; si o

aduna si o arunca in foc si arde. Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman intru voi, cereti orice veti voi si se va da voua” (Ioan, 15, 5-7). Asadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mladita este sucul pe care-l are din vita. Din partea omului se cere credinta mantuitoare sau credinta lucratoare, adica “credinta care lucreaza prin dragoste” (Gal., 5, 6); fara aceasta contributie a omului, mantuirea nu-i vine nimanui pe de-a gata. Credinta cunoscatoare in Dumnezeu, fara de fapte bune, o au si diavolii, caci si ei “cred si se cutremura” (Iacov, 2, 19). Faptele bune sunt amintite si ele in Sfanta Scriptura ca unele ce sunt necesare pentru mantuire. Biblia este foarte bogata in texte care confirma cu staruinta ca mantuirea este conditionata de faptele noastre cele bune (Matei, 25, 34-35; Ioan, 5, 29; Rom., 2, 6-13; II Cor., 5, 10; I Tim., 6, 18-19; Iacov, 2, 14-26; Apoc., 20, 12-13 s.a.). INVATACELUL: Acesta este un subiect foarte interesant, despre care am purtat unele discutii cu cei de alta credinta si asupra caruia as vrea sa starui mai mult, chiar daca vorbele mele, Parinte, te vor mahni. Aceia spun ca harul divin lucreaza in mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului in ceea ce priveste mantuirea lui. Asa rezulta din parabola Mantuitorului: “Atunci stapanul a poruncit robului: Iesi la drumuri si la garduri si sileste pe toti sa intre, asa incat sa-mi fie casa plina” (Luca, 14, 23). Iar alta data a zis Mantuitorul: “Nimeni nu poate sa vina la Mine daca nul va trage Tatal care M-a trimis, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan, 6, 44). In acelasi inteles zice si sfantul apostol Pavel: “Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip., 2, 13). Din toate acestea ar rezulta ca nu exista o libertate a vointei si ca mantuirea o da numai Dumnezeu. PREOTUL: Dumnezeiasca si Sfanta Scriptura ne invata luminat ca omul a fost facut de Dumnezeu liber si incununat de El cu voie libera, dupa cum ne spune Sfantul Duh: “Doamne, caci cu arma bunavoirii ne-ai incununat pe noi” (Ps. 5, 12) ; iar in alt loc zice : (Dumnezeu) “dintru inceput a facut pe om si la lasat in mana sfatului sau” (Int. Sir. 15, 14); si iarasi: “Pus-a inaintea ta foc si apa, si la oricare vei vrea, vei intinde mana ta” (Int. Sir., 15, 16); si iarasi: “inaintea oamenilor este viata si moartea si oricare din ele le va placea, li se va da” (Int. Sir., 15, 17). Iar in alt loc, Sfanta Scriptura ne spune: “Iata, eu va pun astazi inainte binecuvantare si blestem. Binecuvantare veti avea daca veti asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deut., 11, 26- 27). Si in alt loc zice: “Iata, eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul … Martori inaintea voastra iau astazi cerul si pamantul: viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte si binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 15, 19). Libertatea vointei omului - si dependenta mantuirii de lucrarea libera si voluntara a lui - se vede luminat si din cuvintele Mantuitorului: “Ierusalime,

Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, cum aduna closca puii sai sub aripi, dar voi nu ati voit” (Matei, 23, 37 ; 11, 20). Iar tanarului bogat i-a zis: “De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile” (Matei, 19, 17 ; Evr., 4, 11 ; Rom., 2, 4). Si prin marele prooroc Isaia vorbeste Dumnezeu: “De veti vrea si Ma veti asculta bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, atunci sabia va va manca” (1, 19, 20); si iarasi, catre tanarul bogat a zis Mantuitorul: “De voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averile tale, da-le saracilor si vei avea comoara in cer … Si auzind tanarul s-a intristat, caci avea multe avutii” (Matei, 19, 21-22). Iata deci ca el a fost liber sa refuze comoara din cer. Si in alt loc zice Mantuitorul: “Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Matei, 16, 24; Mar cu, 8, 34; Luca, 9, 23 s.a.) Asadar, in toate aceste citate se arata categoric si limpede ca Dumnezeu l-a facut pe om cu voie libera si de sine stapanitoare si nu sileste voia nimanui de a veni la mantuire. Caci daca voia omului ar fi fortata spre mantuire, orice pedeapsa sau rasplata in viata viitoare ar fi fara rost, iar Dumnezeu ar inceta de a mai fi judecator drept, cum adeseori il numeste dumnezeiasca Scriptura. Daca mantuirea noastra s-ar face fara voia noastra proprie, atunci nu am putea intelege ceea ce zice marele apostol Pavel: “noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare, dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau” (II Cor., 5, 10 ; I Cor., 3, 8). INVATACELUL: Am o mare nedumerire: nu cumva Dumnezeu a hotarat din eternitate soarta fiecaruia? Pe unii, adica, ii mantuieste, iar pe altii ii osandeste, potrivit hotararii sau predestinatiei Sale absolute, din veci. Deci, conditia mantuirii noastre subiective ar fi numai prehotararea neconditionata si din veci a lui Dumnezeu in acest sens, potrivit careia harul lucreaza automat si irezistibil la mantuirea noastra. Cuvintele sfantului apostol Pavel par a sustine aceasta parere: “Caci mai inainte de nasterea lor (a lui Isav si a lui Iacov) si fara sa fi facut ei ceva bun sau rau, ca sa ramana voia lui Dumnezeu cea fara alegere nu din fapte, ci de la Cel care cheama, i s-a zis ei (Rebecai) ca cel mai mare va sluji celui mai mic. Precum este scris: Pe Iacov l-am iubit, pe Isav l-am urat. Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Caci graieste catre Moise: Milui-voi pe cine vreau sa miluiesc si indura-Ma-voi de cine vreau sa Ma indur. Asadar, nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu, Care miluieste. Caci Scriptura zice lui Faraon: Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca sa arat in tine puterea Mea si ca numele Meu sa se vesteasca in tot pamantul. Deci dar, Dumnezeu pe cine vrea il miluieste, iar pe cine vrea il impietreste, imi vei zice deci: De ce ma dojenesti? Caci vointei Lui cine i-a stat impotriva? Dar, omule, tu cine esti ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu ? Oare faptura va zice Celui care a facut-o: De ce m-ai facut asa? Sau nu are putere olarul peste lutul lui, ca din aceeasi framantatura sa faca un vas de cinste,

iar altul, de necinste?” (Rom., 9, 11-21). Acelasi apostol mai zice: “Binecuvantat fie Dumnezeu … Cel care, intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi … Precum intru El ne-a si ales, inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui…” (Efes., l, 3-4). De aici, de asemenea, ar rezulta ca mantuirea se face potrivit alegerii sau hotararii din veci a lui Dumnezeu. Caci mai zice Apostolul: “Iar noi … datori suntem totdeauna sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput, spre mantuire … la care v-a chemat prin Evanghelia noastra, spre dobandirea slavei Domnului nostru Iisus Hristos” (II Tes., 2, 13-14). Si in alte locuri tot asa: “Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, pe cea ascunsa, pe care Dumnezeu mai inainte de veci a randuit-o spre marirea noastra” (I Cor., 2, 7). “Cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit ?” (I Cor., 4, 7). “Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza intru voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip., 2, 13). Deci, problema s-ar pune asa: nimeni nu se mantuieste decat pe temeiul alegerii din veci sau al predestinatiei dumnezeiesti. Omul, in viata aceasta, isi urmeaza soarta pe care i-a hotarat-o Dumnezeu, fara putinta de a o schimba sau a o inlocui. PREOTUL: Sfanta Scriptura are locuri tari, sau, cum zice sfantul Grigorie de Nyssa, are “oase tari” (Comentariu la Viata lui Moise). Unii ar vrea sa sparga oasele Scripturii cu dintii de lapte ai intelepciunii lor; dar acest lucru niciodata nu se va putea. El s-a varat in adancul Scripturii fara a putea inota in oceanul fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu. Asa au patit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie si toti incepatorii de eresuri din vechime, care s-au inecat in marea cea fara de fund a Sfintei Scripturi. Nu adancimea Scripturii a fost pricina caderii lor, a inecarii lor, ci ei insisi si-au fost pricina de a nu fi putut inota cu slaba lor putere in adancimea tainelor ei. Sfanta Scriptura, fiind ca un izvor sau ca o fantana fara de fund a intelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adapa si a lua cu masura, numai dupa puterea noastra de intelegere si dupa varsta noastra duhovniceasca. Si asa dupa cum din fantana scoatem mai intai cu ciutura, apoi din ciutura punem in cana si apoi in pahar, pentru a ne potoli setea noastra cea trupeasca, la fel se cade a face si cu setea noastra cea duhovniceasca, atunci cand ea ne sileste a bea din oceanul cel fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura. Caci de vom scotoci in intelesurile ei cele duhovnicesti mai presus de curatia mintii si a inimii noastre, ne vom prapastui din cauza mandriei si a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi si de puterea noastra de intelegere in cele duhovnicesti. Daca noi, de pilda, am vedea un copil de clasa intaia chinuindu-se sa stie si sa spuna la altii ceea ce nu stiu cei din facultate, ce lucru nepotrivit si de ras ar fi pentru noi! La fel, si cu mult mai rau, ii este celui ce vrea sa talcuiasca si sa desluseasca cele grele din Sfintele Scripturi, cu o minte necoapta si neluminata de Duhul Sfant.

Dumnezeiestii prooroci si apostoli, precum si sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos au ajuns cu curatia vietii la nevinovatia pruncilor si cu intelepciunea, la starea de barbati desavarsiti (I Cor., 13, 11-12; Efes., 4, 13), si totusi nu au indraznit a cerca cele neincercate ale intelepciunii lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura. Ci, fata de cele prea inalte intelesuri ale ei, au ramas in uimire cu mintea zicand : “Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, adanci cu totul sunt gandurile Tale” (Ps. 91, 5); si iarasi: “Mare este Domnul nostru si mare este taria Lui si priceperea Lui nu are hotar” (Ps. 146, 5); si in alt loc: “Nu stii tu, sau n-ai aflat ca Domnul Dumnezeu este vesnic, Care a facut marginile pamantului, Care nu oboseste si nici nu Isi sleieste puterea? Ca intelepciunea Lui este nemarginit de adanca?” (Isaia, 40, 28). Il auzim si pe vasul alegerii, pe marele Pavel, cu multa mirare zicand: “O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat de necercetate sunt judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui ?” (Rom., 11, 33-34). Deci intelege, omule, ca acest adanc fara de fund al intelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte rationala a zidirilor Lui din cer si de pe pamant. Cu atat mai putin - nici cu participare - la cei ce nu si-au curatit mintea si inima lor de patimi si vor sa patrunda in adancul intelegerilor celor din Scripturi, fara de lumina harului lui Dumnezeu. Dumneata ai adus citatele de mai sus, care ti se par ca sunt un fel de temelie a predestinatiei, dar adevarul este cu totul altul. Citatul intai (Rom., 9, 11-21) se refera la chemarea oamenilor, la harul si indreptarea cea in Iisus Hristos. Apostolul vrea sa dovedeasca prin acest exemplu ca chemarea si indreptarea oamenilor nu depinde numai de “faptele legii”, ci de bunatatea lui Dumnezeu, Care cheama, prin harul Sau, pe toti oamenii la mantuire, fie iudei, fie pagani (v. 22- 24); fara harul lui Dumnezeu oamenii nu pot face nimic in ceea ce priveste mantuirea lor. Daca totusi se spune aici ca Dumnezeu da oamenilor darul Sau numai din nemarginita Lui bunatate si ca hotaraste cu totul liber soarta oamenilor chiar inainte de nasterea lor, prin aceasta se pune accent pe importanta conditiei obiective a mantuirii sau sfintirii noastre, fara sa se mai repete si conditia subiectiva: libertatea omului de a conlucra cu harul divin prin credinta si fapte bune; si nu se mai repeta nici ideea ca la baza hotararii sortii fiecaruia sta prestiinta lui Dumnezeu. Dar ea este subinteleasa, deoarece apostolul zice ca pe unii Dumnezeu ii pedepseste si ii impietreste, dupa ce acestia s-au facut “vase ale maniei” (adica vrednici de a fi impietriti dupa dreptatea lui Dumnezeu) si dupa ce Dumnezeu i-a rabdat indelung (v. 22). Dumnezeu stie totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca sa treaca mai intai timpul pentru a sti ca dintre cei doi fii ai lui Isaac, unul va fi purtator al fagaduintei Sale mesianice. Si atunci nu este nici o mirare ca zice: Pe Iacov l-am iubit si pe Isav l-am urat. Iar daca se zice apoi ca Dumnezeu miruieste pe cine vrea si osandeste pe cine vrea, noi trebuie sa ne intrebam: oare, pe cine vrea Dumnezeu sa miluiasca si pe

care oameni vrea sa-i osandeasca? Oare iubeste El numai pe aceia pe care insusi i-a predestinat la mantuire si care in viata pot sa fie rai ? Si osandeste numai pe cei respinsi de El, care totusi in viata pot fi buni ? Sau vrea Dumnezeu ca din unii buni sa faca rai, iar din altii rai sa faca buni, fara nici o dreapta judecata? Dar in acest caz, unde sunt dreptatea, nepartinirea intelepciunea si alte insusiri ale lui Dumnezeu ? Nici macar intre oameni nu e cu putinta asa ceva, iar cand, totusi, se practica intre ei arbitrariul, acesta este o pacoste si o nenorocire. In celelalte texte, de asemenea, nu se vorbeste despre predestinatie la mantuirea cea vesnica, ci despre alegerea sau chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta chemare nu este marginita si data numai unora, asa cum zic predestinatianistii, ci se refera la toti oamenii, caci se vorbeste numai la plural, desi nu toti sunt alesi sau chemati in inteles de predestinare, in acest inteles, zice sfantul apostol Pavel: “Ca acesta este lucru bun si primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina. Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus, Care Sa dat pe Sine pret de rascumparare pentru toti, marturia adusa la timpul sau” (I Tim., 2, 3-6). Daca s-ar intelege si aici predestinatia absoluta la marirea cereasca, aceasta predestinatie ar trebui sa o intelegem - dupa litera si spiritul textului - ca nelimitata, si atunci ar insemna ca mantuirea vine automat asupra tuturor oamenilor. Or, este stiut ca nu toti se mantuiesc si insisi predestinatianistii sustin ca numarul celor predestinati la mantuire este limitat. Adevarul este insa ca Hristos a adus mantuirea tuturor, ceea ce teologii numesc mantuire obiectiva; dar mantuirea subiectiva nu o realizeaza toti, ci numai cei ce o cauta. Mantuirea obiectiva a fost daruita tuturor oamenilor, dar cea subiectiva tine de buna alegere a crestinului, iar cei ce doresc sa se mantuiasca si lucreaza pentru ea primesc ajutorul harului. Am vazut ca harul divin nu lucreaza in noi cu de-a sila (irezistibil), ci ca noi avem o anume contributie la lucrarea mantuirii noastre. Prin urmare, despre o predestinatie absoluta si neconditionata nu poate fi vorba. Iata deci care este adevarul in ceea ce priveste predestinatia, soarta sau viata omului. A. - Sfanta Scriptura vorbeste adeseori despre oarecare prehotarare, in sensul de precunoastere, si anume : 1. - Direct, numind-o uneori “sfat” (Fapte, 2, 23); “precunoastere” sau “prehotarare” (Rom., 8, 29); “Sfatul voii lui Dumnezeu” (Efes., l, 11); “taina cea ascunsa din veac” (Col., 1, 26; Efes., 3, 9) ; “cartea vietii” (Luca, 10, 20, Apoc., 20, 15 s.a.). Dar aceasta prehotarare este bazata pe viata si faptele omului, cunoscute de prestiinta lui Dumnezeu, caci Sfanta Scriptura vorbeste despre anumite

vrednicii ale celor “predestinati” sau, in orice caz, direct sau indirect, despre alte motive decat simpla hotarare arbitrara, pentru care unii se mantuiesc, iar altii se osandesc. Doar Sfanta Scriptura spune textual: “Stim ca Dumnezeu toate le lucreaza spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, celor care sunt chemati dupa voia Lui; caci pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau …, iar pe care ia hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat; iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si preamarit” (Rom., 8, 28-30). Stim apoi ca la judecata de apoi vor exista anumite criterii dupa care vor fi judecati toti si ca nu vor fi judecati arbitrar (Matei, 25, 34- 36), hotararea fiind luata in functie de vrednicia sau de nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru ca judecata sa fie cat mai dreapta. Apostolul zice: “Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau” (II Cor., 5, 10; I Cor., 3, 8). “Aceasta insa zic : Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera” (II Cor., 9, 6; vezi si Matei, 7, 21; 16, 27; 20, 16; Ioan, 3, 36; 6, 47; Rom., 2, 6-11; 8, 17; I Cor., 9, 27; II Tim., 2, 20 ; I Petru, l, 10 s.a. 2. - Sfanta Scriptura confirma mai ales indirect aceasta invatatura. Astfel, se repeta adeseori ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului (Iez., 18, 23; 33, 11; II Petru, 3, 9; I Tim., 2, 4; Rom., 3 29-30; I Cor., 8, 6; Efes., 4, 6); ca toti oamenii sunt chemati la mantuire (Matei, 28, 19; Rom., 10, 18 ; II Cor., 5, 15; I Tim., 2, 6; I Petru, 3, 9 s.a.) si ca Dumnezeu a inmultit harul Sau spre a coplesi pacatul si spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mantui (Rom., 5, 15; Ioan, 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputinta daca numarul alesilor ar fi limitat. B. - Istoria, prin parintii bisericesti si prin alti oameni de toata autoritatea, precum si Sfanta Traditie prin toate monumentele ei, atesta ca aceasta a fost intotdeauna in Biserica talcuirea invataturii despre prestiinta dumnezeiasca. Sfantul Irineu (+ 202) zice: “Dumnezeu care pe toate le stie a pregatit … locuinta corespunzatoare: caci acelora care cauta lumina cea netrecatoare si nazuiesc spre ea, le da cu indurare aceasta lumina”. Sfantul Ioan Hrisostom (+ 407): “Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci si din faptele noastre cele bune, caci daca aceasta ar depinde numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos si tot ce a facut El pentru mantuirea noastra ar fi de prisos”. De asemenea, sfantul Ilariu (+ 366) scrie: “Aceia pe care Dumnezeu i-a prevazut, pe aceia i-a si predestinat”. Fericitul Ieronim (+ 420): “Despre care Dumnezeu a stiut ca vor fi in viata lor asemenea Fiului Sau, pe care i-a si predestinat a fi asemenea Lui intru marire”. Sfantul Ambrozie (+ 397) arata: “Dumnezeu n-a predestinat decat

numai dupa ce a cunoscut; carora le-a prevazut vrednicia, acelora le-a predestinat si rasplata”. INVATACELUL: Daca harul este totdeauna de neaparata trebuinta pentru mantuire si daca mantuirea este un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem si noi vreo parte la lucrarea mantuirii noastre? PREOTUL: Da, avem si noi o parte; desi harul este de neaparata trebuinta pentru mantuirea noastra, el nu poate mantui singur. Noi nu suntem niste busteni sau niste pietre cu care Dumnezeu face ce voieste. Daca harul ar lucra singur, ar insemna ca ne duce fara voia noastra la mantuire. In acest caz, daca unii nu se mantuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileste; aceasta insa este o invatatura a calvinilor numita predestinatie (mai inainte randuire). Dupa aceasta invatatura, Dumnezeu a hotarat din veci sa mantuiasca pe unii oameni si sa piarda pe altii, dupa cum ii place Lui, nu dupa cum vor lucra ei in chipul lor, cu harul celor pe care i-a hotarat sa-i mantuiasca. Unora le da harul care ii sileste sa lucreze dupa voia Lui, celorlalti nu li-l da (Inv. de cred. ort., intreb. 243). INVATACELUL: Dar invatatura Bisericii noastre este alta ? PREOTUL: Ti-am aratat mai sus destul de clar si pe larg. La acestea mai adaug: “Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim., 2, 4). Harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca si sa conlucreze cu el, sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei de pe urma se pierd (Inv. de cred. ortodoxa, intreb. 244). Tine minte, fiule, cu tarie cele ce ai auzit, spre a ramane adevarat ortodox si a fi lamurit in cele ce ai intrebat.