You are on page 1of 3

SIMBOLISM Cafeneaua / Cu visători damnaţi, / Trecut-au ani, / Simbolism, / Curentul decadent. / Broşuri, / Bijuterii rare.

/ Paradoxe, / Bizarul, / Seri, / Nopţi, / Efuzii de parfume / Şi nuanţe. / Oraşul dominant. (George Bacovia, De artă) Definiţie - Odată cu el, începe poezia modernă; apărut ca reacţie la poezia retorică a romanticilor şi a impersonalităţii reci a parnasienilor. Obs. Parnas, la vechii greci, locaş al lui Apollo, al muzelor; Parnasianism – curent literar apărut în Franţa (1850 - 1870), ca reacţie împotriva retorismului romantic; poeţii publicau, în revista Parnas contemporain, o poezie rece, picturală, impersonală, o poezie alexandrină (poezie antică în care se descriu obiecte de artă), în care subiectivitatea era aproape exclusă, punând accent pe formă, pe meşteşugul literar (vor realiza mai ales poezie cu formă fixă). Periodizare – Franţa, 1886, Jean Moréas, foloseşte termenul Le Symbolism (manifestul simboliştilor publicat în revista Le Figaro); la noi, 1892 – perioada estetică şi teoretică, prin Al. Macedonski (nu e un poet simbolist, are însă creaţii simboliste), perioada realizărilor – 1908 – 1916; aşadar, prin Simbolism suntem aproape sincronici cu literatura europeană, Simbolismul românesc manifestându-se în faza ultimă a celui european. Reprezentanţi – Charles Baudelaire (precursor, v. Corespondenţe), Arthur Rimbaud, Paul Verlain, Stephane Mallarmé. Set de principii estetice (reacția europeană la romantism este Parnasianismul; întrucât noi nu am avut acest curent, ci am adoptat direct simbolismul, el va fi opozabil, la noi, romantismului) Romantism Retoric* Apelează la imaginaţie „natura naturalis” Apa = element fecund, vitală Marea = infinitul Fraza este amplă, cu multe subordonate, lungi, complexe (perioade) Sunt spirite puternice, luptătoare, au un tonus înalt Romanticii privilegiază văzul şi auzul Figura de stil: antiteza Tonus înalt În comunicare cu natura Poezie a strigătului În natură şi rural Simbolism

Antiretoric Apelează la sugestie „natura artificialis” (oraşul de provincie, parcul, grădina) Apa = element dezintegrator, diluant Marea = evadarea Frazele sunt scurte şi juxtapuse Au un tonus scăzut, o poezie a şoaptei, a sfârşiturilor, personalităţi depresive Privilegiază olfacţia (pharmacon) – mirosul care te transportă în altă stare Sinestezia, simbolul Tonus scăzut Natura – ostilă, în dezarmonie cu interiorul poetic Poezie a şoaptei, a sfârşiturilor, crepusculară (zi, anotimp) Poezia e urbană, citadină Profund lirice şi subiective

*RETÓRICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvenţă. ♢ Figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumuseţează stilul, dându-i mai multă plasticitate şi mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetoriké]. Verlaine: Prinde elocinţa şi suceşte-i gâtul! (elocinţa = retorica); Baudelaire: Lumea - pădure de simboluri; Audiţie colorată. Caracteristici 1. Sugestia, în locul descripţiei – A sugera, iată visul! (Mallarmé) A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă poemul, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul. (Mallarmé) Poezia simbolistă este o poezie a sugestiei, opusă poeziei mimetice (care transcrie, copiază realitatea integral); aşadar, sugestie, nu imitare. Concepte-cheie: imprecizia voită, vagul, obscuritatea, dar nu lipsa de sens, aluzia, ambiguitatea . 2. Folosirea simbolului, ca centru de sugestie – la ceea ce nu se poate exprima se ajunge doar prin simbol; mijloc de sondare a misterului cosmic; simbolul veritabil este ambiguu. Acest procedeu artistic a existat în toate epocile, dar Simbolismul se diferenţiază de alte curente atât prin faptul că dă imaginilor poetice funcţie implicit, şi nu explicit simbolică, cât şi prin faptul că are multiple semnificaţii în contextul poetic. Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă; / Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc. (Ch. Baudelaire, Corespondenţe) Ex. Crin, cheie, pescăruş, umbră, cavou, zbor, scuturarea florilor, răspândirea unui parfum, ploaia, vântul, plânsul, toamna etc. !Simboliştii folosesc 2 termeni: apolinic – aparenţele exterioare, ceea ce se poate percepe direct, fenomenalitatea; dionisiac – planul secund al realităţii, planul cel mai adânc al universului, fără acces direct, ascuns. Simbolul - poate fi recunoscut fie datorită unor factori din afara textului, fie din interiorul acestuia. Lectura simbolică se bazează pe cunoştintele culturale ale cititorului (care ştie că luna este simbolul transformării şi al creşterii), dar e declanşată de semnele oferite de text, de o prezenţă marcată ca atare (nu orice menţionare a lunii într-un text are valoare simbolică).

3. Adâncirea lirismului – coborârea spre adâncurile enigmatice ale sufletului omenesc împinge meditaţia spre hotarul incert dintre vis şi realitate; lirica se eliberează de sub tirania preciziei; e o poezie a sensibilităţii pure, de aici înclinaţia către stările sufleteşti nedefinite, către reverie, spleen, nevroze etc. 4. Muzicalitatea – exterioară, formală, dată de ritm, rimă, repetiţii, armonii imitative - se imită sunete reale, dar şi prin armonii verbale, pauze, asonanţe, aliteraţii, refren şi laitmotiv, prin repetiţia obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale. Pentru crearea sugestiei şi exprimarea nestingherită de rigorile versului clasic a mişcărilor intime ale sentimentului poetic ( muzica interioară), simboliştii cultivă poemul în proză sau realizează inovaţii prozodice, explorând noi forme: strofa asimetrică, versul liber, ritmurile variabile, care ar corespunde muzicii interioare, creată şi prin imaginile auditive, sonore. Muzica – este considerată arta cu cel mai înalt grad de sugestie; inefabilul muzical, ca şi vagul pictural, naşte reveria. Muzica înainte de toate.[…] Muzica mereu şi totdeauna… (P. Verlaine) Poezia nu e decât muzică prin excelenţă. (S. Mallarmé) Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii. (Al. Macedonski) E-o muzică de toamnă // Cu glas de piculină, // Cu note dulci de flaut, // Cu ton de violină… // Şi-acorduri de clavire // Pierdute, în surdină; // Şi-n tot e un marş funebru // Prin noapte, ce suspină… (G. Bacovia, Nocturnă) Instrumentalismul – corespondenţa între sunete şi imagini. 5. Corespondenţele – analogii între lucruri, senzaţii variate descifrate de imaginaţia poetului (ex. între lucrurile din jurul nostru şi sufletul omenesc); afinităţile invizibile dintre diferitele părţi ale universului (eu poetic şi lume), care se traduc la nivelul receptivităţii prin simboluri; ele şi-au găsit pentru prima dată ecoul în sonetul Corespondances, de Ch. Baudelaire, considerat ulterior arta poetică a simbolismului; … Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare / Într-un acord în care mari taine se ascund, / Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare , / Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund. // Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii, / Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii, / - Iar altele bogate, trufaşe, prihănite, // Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite , / Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă / Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă. (Charles Baudelaire, Corespundenţe); în categoria corespondenţelor intră şi analogiile între senzaţii, emoţii şi tonuri. Cromatismul – Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. (Bacovia); A este negru, E este alb, U este verde, O este albastru etc. (Arthur Rimbaud, Culoarea vocalelor) 6. Sinestezia – „audiţie colorată”; asocierea spontană între senzaţii de natură diferită : vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative; pentru simbolişti, are valoarea unei căi de acces la unitatea misterioasă a lumii; este prezentă în celebrul vers Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund. (Corespundenţe, de Ch. Baudelaire), în poezia Vocale, de Arthur Rimbaud: …A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun / Ce zumzăie pe câte vreo proaspătă duhoare //… I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând / De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse. // U, ciclica vibraţie a mărilor verzui. // … O, trâmbiţa veciei, stridenţe si înfrângeri …, dar şi în simbolismul românesc: ,,Oh! Lucrurile cum vorbesc […] / Bronz, catifea, lemn sau mătase / Prin grai aproape omenesc . (Rondelul lucrurilor de Al Macedonski) sau “ Clar de noapte parfumat, / O grădină cu orizontul depărtat … / Şi în somn, pe banca veche, cugetări se contrazic , / Greierul zimţează noaptea, cu nimic .” (George Bacovia, Nocturnă), ,,…O pictură parfumată cu vibrări de violet. (G. Bacovia, Nervi de primavară) 7. Utilizarea versului liber/alb – cu putere mare de sugestie; are muzicalitate interioară; este vizată eliberarea de sub „tirania” regulilor prozodice, versul va fi orchestrat după măsura care convine intensităţii sentimentelor. • versul liber - vers lipsit de constrângerile de ordin prozodic ale poeziei clasice (măsură, rimă, ritm clasice) – poezie neprozodică, dar poate avea un ritm interior, dictat de ideea sau de starea poetică; • versul alb - vers lipsit doar de rimă.

8. Folosirea repetiţiei/refrenului – în măsura în care contribuie la sugestivitate, la muzicalitate; monotonia creează efectul obsesiv. Obs. Folosirea simbolului, a sugestiei şi a muzicalităţii dă impresia de artificial, teatral – manifestări ale tragismului existenţial. 9. Cultivarea poeziei cu formă fixă – legată de obsesiile muzicale: sonet, rondel, triolet, dublu sonet, sonet invers. 10. Teme şi motive simboliste: instrumente muzicale: clavirul (pianul), vioara, fanfara; glasul, pietrele preţioase, mătasea, catifeaua, oglinda; stări sufleteşti: depresia, plânsul, angoasa, anxietatea, moartea, spleenul (engl. = mare lehamite, plictiseală), astenia (gr. stenos = dinamism), golul istoric (sentimentul că nu s-a întâmplat nimic înainte/ după), boala (ftizia = tuberculoza – boala secolului, nevroza), motive temporale: toamna, noaptea, ploaia etc., oraşul, târgul provincial, natura citadină, mirajul depărtărilor, evaziunea din spaţiile sufocante, ţările enigmă, atitudinea protestatară, vagul: umbră, fum, ceaţă, cameră obscură, parcul, visul, paradisurile artificiale (create de alcool, opium). Particularităţi ale simbolismului românesc - este un simbolism decadent, parodic, în ultimă fază, manifestat când simbolismul francez îşi consumase experienţa - derivă din creaţia lui Eminescu (Simb. european a reprezentat o aprofundare a Romantismului german, la care se formase şi Eminescu) Simbolism eminescianizat - apare ca reacţie împotriva epigonismului eminescian, dar şi a Semănătorismului şi a Poporanismului (la noi nu s-a manifestat Parnasianismul) - în România, Simbolismul se manifestă între anii 1880 şi 1899, în jurul revistei Literatorul. Cel mai important teoretician român al simbolismului este Al. Macedonski, ale cărui idei se referă la muzicalitatea versurilor, necesitatea creării unui limbaj poetic propriu poeziei, născut dintr-o „stare de nevroză a simţurilor” şi din „muzica sufletului”, la faptul că poezia trebuie să sugereze, nu să exprime. - investigarea unor zone tematice noi precum – oraşul tentacular, nevrozele, melancoliile autumnale, nostalgia depărtării, singurătatea, evadarea, drama omului modern apăsat de spleen, obsedat de ideea morţii/a bolii - preferinţa pentru imagini vagi, fără contur şi pentru clar-obscur - obsesia culorilor (albul, violetul, negrul) şi a instrumentelor ale căror sunete sugerează stări sufleteşti (clavirul, pianul, vioara) - căutarea valenţelor muzicale ale cuvântului (cadenţa, aliteraţia, asonanţa, ritmul lăuntric, repetiţia, laitmotivul şi refrenul) - preocuparea pentru corespondenţe - descătuşarea fanteziei poetice în utilizarea simbolului sau a sinesteziei - dorinţa de a experimenta noi tipare în prozodie - legat de revista Viaţa nouă, unde poeţi ca Ştefan Petică, Dimitrie Anghel sau Elena Farago scriu poezie citadină, în care se regăsesc câteva motive şi teme simboliste

- Ion Minulescu este, de asemenea, un poet ale cărui versuri îmbină ideologia romantică cu cea simbolistă; cel mai reprezentativ poet simbolist român este, însă, George Bacovia, ale cărui versuri sunt publicate după anul 1916.