You are on page 1of 7

Autoritate Si Conciliaritate

Autoritatea si conciliaritatea sunt doua notiuni si realitati ecleziologice, vechi si actuale legate de constitutia si viata Bisericii. Legatura si complementaritatea acestora, in eclesiologia otrodoxa isi au sorgintea in insusi momentul intemeierii Bisericii de Mantuitorul Iisus Hristos si a intrarii acesteia in istorie ca comuniune si comunitate teandrica a oamenilor cu Dumnezeu, la Cincizecime. Si mai pe scurt, autoritatea si conciliaritatea in practia Bisericii sunt legate direct de prezenta si lucrarea lui Hristos si a Duhului Sfant in Biserica, de impletirea vietii Sfintei Treimi cu viata Bisericii insesi, in calitatea ei de Trup al lui Hristos si plenitudine de viata a Duhului Sfant Care este trupul Lui, implinirea celui ce plineste toate intru toti (Efeseni 1, 23). De aceea, insasi notiunea de Biserica ne ofera pista ed abordare a acestor notiuni si realitati eclesiologice. Dar desigur nu expunem aici intreaga invatatura despre Biserica, ci vom scoate in relief din notiunea de Biserica numai ceea ce are legatura cu autoritatea ei. Unitatea si comuniunea intre Hristos si Biserica. Biserica este trupul lui Hristos, cum spune Sfantul Apostol Pavel in epistola sa catre Efeseni si anume Trupul lui Hristos cel cu multe madulare Caci precum trupul unul este, si are madulare multe, iar toate madularele trupului multe fiind, sunt un trup asa si Hristos<!--[if !supportFootnotes]-->[1]<!--[endif]-->. Pentru ca intr-un Duh ne-am botezat noi toti, ca sa fim un singur trup, fie Iudei, fie Elini, fie robi, fie liberi, si toti la un Duh ne-am adapat. Caci si trupul nu este un madular, ci multe (I Corinteni 12, 12-14), si noi care suntem madularele unii altora in Hristos Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare (fiecare) in parte (I Corinteni 12, 27). Capul acestui Trup sobornicesc fiind Hristos Insusi: Si toate le-a pus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii(Efeseni 1, 22) prin caare este data lucrarea si puterea de comuniune a Duhului Sfant si prin aceasta viata de comuniune a Sfintei Treimi, premisa majora si structura a Bisericii insesi. Hrstos are pozitia de Cap care cu puterea ce emana din El, promoveaza cresterea Trupului in extensiune si desavarseste si unitatea tot mai stransa in sanul Lui. Hristos este Capul, ca sursa de viata noua, de putere unificatoare si desavarsitoare, ca putere si autoritate suprema a Trupului Sau, Biserica, in cer si pe pamant, pana la sfarsitul veacului<!--[if !supportFootnotes]-->[2]<!--[endif]--> Si apropiindu-se Iisus, leavorbit lor, zicand:Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant, Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin.(Matei 28, 18- 20). Sfantii Parinti considera ca aceasta putere de adunare, a celor ce cred, in Trupul Sau si de modelare a lor dupa chipul Sau, este prezenta in Hristos inca de la intrupare<!--[if !supportFootnotes]->[3]<!--[endif]-->. Astfel in natura noastra, asumata de Fiul lui Dumnezeu la Intrupare, este Biserica intreaga in potenta .

Unitate dintre Hristos si Biserica nu inseamna, pe de alta parte, o prefacere a Bisericii in Hristos. Umanitatea credinciosilor oricat de indumnezeita ar fi, nu se transforma in Hristos-Capul. Capul desi are si El firea sa umana personala, e si Dumnezeu dupa fiinta. Umanitatea imbisericita a credinciosilor nu devine insa nici ca o parte constitutiva a Capului, care este firea umana personala, ci ramane trup al Capului. Ea nu este unita ipostatic cu Cel ce e Dumnezeu dupa fiinta, ci prin energiile ce se revarsa prin El, credinciosii isi insusesc lucrarea Lui necreeata, sau ipostasul Sau, Fiinta Lui. Raportul dintre Hristos si Biserica nu se poate asemana in sens strict cu raportul intre samanta si planta crescuta din ea, caci samanta isi pierde existenta devenind pom, pe cand Hristos ramane mereu un izvor necontenit cu Biserica<!--[if !supportFootnotes]-->[4]<!--[endif]-->. Autoritate si conciliariatate. Inradacinata in conciliaritate, autoritatea poate fi

aprofundata din doua puncte de vedere. Exista in primul rand autoriatatea ansamblului comunitatiipe care teologia greaca o numeste constiinta generala a Bisericii, iar teologia latina sensus fidelium si in al doilea rand, autoriatatea exerciatata de episcopat. Aceste doua forme de autoriatatea sunt corelative, si aceasta pentru faptul ca sunt implantate adanc, din punct de vedere ortodox in sobornicitate (conciliaritatea) Bisericii. Fundamentul primei forme de autoritatea exercitata de Biserica in ansamblul ei, rezida, mai intai, din faptul ca omul este creeat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si de aici apropierea lui Dumnezeu de catre fiecare dintre noi, cum spune Sfantul Apostol Pavel Ca ei sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai, doar L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi. Caci in El traim si ne miscam si suntem, precum a zis si unii dintre poetii vostri: ca al Lui neam si suntem. (Fapte 17, 27- 28). Calitatea plenara de crestin dobandita prin incorporarea In Hristos ca madular al Trupului eclezial, Biserica, implica responsabilitatea si coresponsabilitatea tuturor, a intregii comunitati ecleziale si al fiecarui membru al acesteia pentru pastrarea unitatii si comuniunii in credinta apostolica, in Taine si inepiscopatul de succesiune apostolica<!--[if !supportFootnotes]-->[5]<!--[endif]-->. Exercitiul responsabilitatii comune pentru viata Bisericii la nivel local, regional, national, sau international, este o slujire si o manifestare a conciliaritatii ca stare de comuniune fraterna. In cursul istoriei Bisericii, conciliaritatea, s-a manifestat in maniere diferite, atat la nivel de parohie si de dioceza, cat si la nivel regional si universal. Totusi se disting doua feluri de conciliaritate sau de sinodalitate cat priveste compozitia conciliilor sau sinoadelor: sinoadele episcopilor sau sinoadele mixte, la care au participat, alaturi de episcopi, si preoti, diaconi si chiar laici (teologi laici). Dar responsabilitatea comuna pe care o implica conciliaritatea Bisericii in sens larg, pentru pastrarea credintei, nu sterge deosebirile de slujiri in Biserica. Fiecare slujire e obligata la alte

lucrari de aceasta responsabilitate. Daca credinta se marturiseste cu prilejul impartasirii Tainelor, preotii au o datorie speciala sa constate existenta credintei la distribuirea Tainelor si sa pregateasca in accest sens pe enoriasii lor care se apropie de ele. Iar episcopii au aceasta datorie in raport cu preotii pe care ii hirotonesc si cu toata activitatea lor in enoriile epaprhiilor lor. Toti credinciosii isi comunica credinta si si-o intaresc reciproc; dar preotii si in cea mai inalta instanta episcopul, trebuie sa privegheze in mod special ca acest lucru sa se faca de fapt in toate cazurile, sa se faca exact, sa completeze ei ceea ce nu s-a facut, sau s-o faca integral, sa controleze cu ocazia impartasirii Tainelor daca s-a insusit credinta de cei ce se apropie de ele.<!--[if !supportFootnotes]-->[6]<!--[endif]--> In general, are loc un dialog intre preoti (respectiv episcop) si credinciosii mireni, ca in timpul Sfintei Liturghii, al altor slujbe sau chiar al Tainelor. Preotul propune sau cere marturisirea unui punct de credinta, iar credinciosii raspund cu marturisirea; preotul aduce o lauda lui Dumnezeu, si credinciosii continua aceasta lauda. Episcopul (sau preotul) vorbeste totdeauna cel dintai in acest dialog si uneori numai el, ca in cazul predicii. Dar si atunci credinciosii nu raman pasivi, caci chiar daca nu viorbesc cu glas, judeca cuvintele lui in lumina credintei de mai inainte a Bisericii de totdeauna, raspund pozitiv la el insusindu-o si pazindu-o<!--[if ! supportFootnotes]-->[7]<!--[endif]-->. Autoritatea episcopului. Autoritatea apostolica a episcopului se intinde atat in domeniul practicii, cat si in cel al credintei: episcopul are o autoritate de conducere si de invatamant, dar nu in afara comunitatii ecleziale sau suprapus ei, ci in interiorul Bisericii locale, in interiorul eparhiei sale si in comuniune cu toti epuscopii. Episcopul este legat de Biserica, si anume de o anumita Biserica, recte dieceza, prin insusi actul hirotoniei. In consecinta, dupa traditia Bisericii orientale ortodoxe, orice hirotonie episcopala este conditionata de mentiuna speciala a comunitatii careia noul episcop este ataasat mentiune inclusa in insasi rugaciunea de consacrare<!--[if !supportFootnotes]-->[8]<!--[endif]->. Desi episcopul este strans legat de Biserica locala, de o dieceza anumita, autoriatatea episcopala nu-si are sursa in vreo delegatie din partea credinciosilor comunitatii (Bisericii locale) respective, ci in hirotonia episcopului. Hirotonia il pune pe episcop intr-un raport existential cu comunitatea. Episcopul isi exercita lucrarea si autoritatea in interiorul comunitatii pentru care a fost ales si hirotonit ca atare si a carei Euharistie o prezideaza. Pe de alta parte, nu exista Biserica fara episcop, dupa cum nici autoritatea episcopala supra ordonata Bisericii. Fiecare Biserica locala isi are episcopul ei si este legata de episcopul ei, iar episcopul este insotit de colegiul preotilor, diaconilor si al intregului popor, asa cum apostolii au insotit pe Hristos Insusi<!--[if !supportFootnotes]-->[9]<!--[endif]-->, si aceasta, pentru ca Biserica are un singur Cap, pe Iisus Hristos. Autoritatea sinodului. Fiecare episcop are calitatea expresa de a propovadui dreapta credinta in dioceza sa, iar autoritaea episcopala formeaza un tot indivizibil. Biserica este un tot organic, un

corp viu. De aceea fiecare ierarh are responsabilitatea de a proclama adevarul si de a da marturie nu numai in propria sa dioceza, ci in ansamblul Bisericii: folosind o expresie a Sfantului Ciprian fiecare episcop exercitaa autoritatea episcopala in solidaritate cu aricaare al episcop. Astfel exercitarea acestei autoritati episcopale in solidaritate devine o realitate concreta si vizibila in deosebi atunci cand episcopii se intalnesc in conciliul Bisericii, potrivit cuvintelor Mantuitorului :unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor(Matei 18, 20). Autoritatea revendicata de un sinod episcopal nu este decat autoritatea lui Hristos Insusi, prezent prin Duhul Sfant. Episcopii adunati in sinodul Bisericii formeaza un noi, asa cum au format Apostolii cand au ales pe Matia in locul lui Iuda Iscarioteanul si cum au format Apostolii cu Iacob, episcopul Ierusalimului si cu preotii de aici atunci cand au trebuit sa decida intr-o problema grava de credinta privind primirea paganilor la crestinism cu sau fara observarea prealabila a Legii mozaice (Sinodul apostolic din anii 49-50 dupa Hristos). Adunati in sinod, apostolii sau episcopii, vorbesc cu o autoritate de care nici unul dintre ei nu poate dispune individual. In fiecare adevarat sinod, ansamblul este superior sumei partilor : impreina adunati, membrii episcopatului devin ceva mai mult decat sunt ei ca indivizi risipiti si acest ceva mai mult este in mod precis prezenta lui Hristos si a Duhului Sfant in mijlocul lor. Si episcopii prticipa la sinod nu prin veo delegatie speciala, de la credinciosii eparhiei, de fiecare data, ci in temeiul hirotoniei lor in episcopi si al calitatii lor de eparhioti alesi de preoti si poporul credincios. De aceea el trebuie sa fie in comuniune neintrerupta cu ceilalti episcopi. De altfel in prezenta a trei sau cel putin doi episcopi la hirotonirea unui nou episcop, desi taina hirotoniei acestuia se face de catre unul singur dintre cei trei episcopi liturghisitori, isi are semnificatia bine determinata : sa-l arate pe cel nou hirotonit in treapta de episcop ca stand in comuniune cu episcopatul intregii Biserici cu care impartaseste aceeasi credinta pe de o parte, iar pe de alta parte, prezenta celor trei sau doi episcopi la orice hirotonie in episcop leaga intr-o maniera radicala, sarcina episcopului si,cu ea, comunitatea euharistica in care are loc hitoronia sa, cu restul celorlalte comunitati euharistice raspandite in lume. Iar acest fapt, nu numai ca permite fiecarui episcop sa autorizeze pe unul dintre confratii sai in episcopat, venit in vizita sa prezideze propria sa comunitate euharistica, ci trebiue sa si fie unul dintre factorii fundamentali ai aparitiei conciliaritatii episcopale<!--[if !supportFootnotes]-->[10]<!-[endif]-->. Nu este exclus ca primele sinoade sa fi fost precedate de o conciliaritate primitiva care, la randul ei, n-a fost fara relatie cu comunitatea euharistica. De aceea, pana astazi, n-are loc in Ortodoxie nici o hirotonie in treapta de episcop si nici chiar in cea de preot in afara adunarii euharistice, adica a liturghiei . Sinoadele locale si in general si sinoadele Bisericilor Ortodoxe Autocefale, n-au functia de a da noi formulari adevarurilor de credinta, ci numai de a supraveghea in comun, pentru eparhiile respective, pazirea credintei in formularile ei de mai inainte, manifestarea ei in cult, predica, catehizare,

disciplina, carti de cult, carti de invatamant etc. Numai sinoadele ecumenice, adica ale intregii Biserici, au competenta de a stabili formulari noi de credinta, cand este absolut nevoie, pentru a saaalva unitatea Bisericii si mantuirea credinciosilor. De aceea s-a socotit necesar, ca in asemenea cazuri sa fie convocate toate Bisericile locale prin episcopii lor. Un sinod ecumenic a fost intotdeauna considerat ca un eveniment extraordinar cerut de cercetarea si solutionarea unei crize grave care ameninta credinta ortodoxa, ceea ce explica marea autoritatea de care s-au bucurat cele sapte Sinoade ecumenice in timpul imperiului roman crestin este faptul ca definitiile lor se refera la credinta crestina a Bisericii nedespartite.

Bibliografie:

<!--[if !supportLists]-->1.

<!--[endif]-->Biblia

sau

Sfanta

Scriptura,

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti- 2001;

<!--[if !supportLists]-->2.

<!--[endif]-->Radu,

Pr.

Prof.

Dr.

Dumitru,

Autoritate si conciliaritate in practica actuala a Bisericii : convergente si tensiuni, in revista Ortodoxia, Revista Patriarhiei Romane, anul XXXVIII, nr.2, aprilie- iunie, Bucuresti- 1989;

<!--[if

!supportLists]-->3.

<!--[endif]-->Staniloae,

Pr.

Prof.

Dumitru,

Autoritatea Bisericii, in revista Studii Teologice, Rervista Institutelor Teologice din Patriarhia Romana, anul XVI, nr. 3-4, Bucuresti- 1964;

<!--[if !supportFootnotes]--> <!--[endif]--> <!--[if !supportFootnotes]-->[1]<!--[endif]--> Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Autoritate si conciliaritate in practica actuala a bisericii: convergente si tensiuni, in Ortodoxia, anul XLI, (1989), nr. 2, pag. 90; <!--[if !supportFootnotes]-->[2]<!--[endif]--> Ibidem, pag. 91; <!--[if !supportFootnotes]-->[3]<!--[endif]--> Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Autoritatea Bisericii, in Studii Teologice XVI, (1964), nr. 3-4, pag. 184; <!--[if !supportFootnotes]-->[4]<!--[endif]--> Ibidem, pag. 92-93; <!--[if !supportFootnotes]-->[5]<!--[endif]--> Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Op. cit., pag. 101;

<!--[if !supportFootnotes]-->[6]<!--[endif]--> Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Op. cit., pag. 205; <!--[if !supportFootnotes]-->[7]<!--[endif]--> Ibidem, pag. 205; <!--[if !supportFootnotes]-->[8]<!--[endif]--> Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Op. cit., pag. 102; <!--[if !supportFootnotes]-->[9]<!--[endif]--> Ibidem, pag. 103; <!--[if !supportFootnotes]-->[10]<!--[endif]--> Ibidem, pag. 104;