P. 1
Unificarea-Germaniei

Unificarea-Germaniei

|Views: 12|Likes:
Published by Laura Alina
geopolitica
geopolitica

More info:

Published by: Laura Alina on Apr 23, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/01/2014

pdf

text

original

Academia de Studii Economice Bucuresti Facultatea de Economie Agroalimentara si a Mediului

UNIFICAREA GERMANIEI
~ proiect geopolitica

Prof.coord.: Iulia Pop

Student:Sponte Maria Grupa 8 (1326) Seria C

Bucuresti 2010

1

Cuprins
Capitolul 1: Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea 1.1Creşterea naţionalismului german în cadrul sistemului napoleonian 1.2 Reorganizarea Europei Centrale şi apariţia dualismului german 1.3 Probleme de reorganizare Capitolul 2: Vormärz şi liberalismul secolului al nouăsprezecelea 2.1Festivalul Hambach: naţionalismul liberal şi răspunsul conservatorilor 2.2 Liberalismul şi răspunsul la problemele economice Capitolul 3: Primele eforturi de unificare 3.1 Revoluţiile germane din 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt 3.2 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă 3.3 Problema sferelor de influenţă: Uniunea de la Erfurt şi Acordul de la Olmütz 3.4 Creşterea puterii Prusiei: Realpolitik Capitolul 4: Fondarea unui stat unitar 4.1 Iredentismul danez 4.2 Războiul dintre Austria şi Prusia, 1866 4.2.1 Alegerea taberelor 4.2.2 Izolarea Austriei 4.3 Realpolitik şi Confederaţia Germană de Nord Capitolul 5: Războiul cu Franţa 5.1Prăbuşirea sferelor de influenţă în Peninsula Iberică 5.2Operaţiunile militare 5.3Proclamarea Imperiului German 5.4 Importanţa războiului în procesul de unificare Capitolul 6: Unificarea politică şi administrativă 6.1Statele componente ale Imperiului 6.2 Structura politică a Imperiului 6.3 Dispute istorice şi anatomia socială a Imperiului 6.4 Scrierea istoriei naţiunii

2

Excluzând partea germanofonă a imperiului multinaţional austriac. 3 .Bibliografie Unificarea Germaniei Imperiul German între 1871–1918. această construcţie geografică reprezenta Germania Mică.

iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare. Modelul sferelor de influenţă creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominaţia austriacă în Europa Centrală. Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck. soluţia Germania Mare (Germania împreună cu Austria). şi expansiunea sa spre includerea altor state din Confederaţia Germană. înfiinţarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818. Din punct de vedere economic. Unificarea a scos la iveală unele diferenţe religioase. Creând o Germanie fără Austria. În pofida problemelor legale. Pe lângă forţa Realpolitik (a politicii reale) practicată de Bismarck. pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Neoficial. prim-ministrul Prusiei. educaţiei şi a unităţii lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. negociatorii de la Viena nu au ţinut cont de forţa crescândă a Prusiei în rândul statelor germane. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice şi absolutiste de organizare socială şi politică. ducând la noi contacte şi uneori şi la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală. în urma capitulării Franţei după Războiul FrancoPrusac. în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. şi alţi factori au determinat mai multe protostate moderne să-şi reorganizeze relaţiile politice. militare şi diplomatice în secolul al XIX-lea. 4 . Această experienţă a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene. popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiţie legală. Apariţia noilor mijloace de transport a facilitat afacerile şi turismul. soluţia Germania Mică (Germania fără Austria). lingvistică şi culturală comună şi au trăit experienţe similare în timpul Războaielor Revoluţionare şi Napoleoniene Franceze. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm şi mândrie. unificarea politică şi administrativă din 1871 a rezolvat cel puţin temporar problema dualismului. sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanţa tradiţiilor. economice. avea un plan de expansiune a Confederaţiei Germane de Nord din 1866 spre a include şi restul de state germane într-un imperiu. tranziţia statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfăşurat de-a lungul unui secol de experimente. sau Großdeutsche Lösung. Reacţiile împotriva iredentismului danez şi a naţionalismului francez au furnizat puncte focale ale unităţii germanilor. a redus competiţia dintre state şi din cadrul statelor. Acest dualism german a prezentat două soluţii la problema unificării: aşanumita Kleindeutsche Lösung. neprevăzând că Prusia avea să conteste supremaţia Austriei printre acestea.Unificarea Germaniei într-un stat naţional integrat politic şi administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franţa. lingvistice şi culturale între locuitorii noii ţări. Totuşi. Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Împăratul Wilhelm al Imperiului German. administrative şi politice cauzate de destrămarea Imperiului.

după o invazie reuşită a Prusiei şi după înfrângerea Prusiei şi Rusiei la Jena-Auerstedt. tratatele de la Luneville (1801) şi Amiens (1802) precum şi Mediatizaţia din 1803 a transferat porţiuni mari din Sfântul Imperiu Roman statelor dinastice. teritorii ecleziastice. 5 . inclusiv cooperarea economică şi protecţia militară. ţările germanofone numărau peste 300 de entităţi politice din cadrul Sfântului Imperiu Roman. mecanismele administrative şi legale ale Sfântului Imperiu Roman au constituit teren de rezolvare a disputelor între ţărani şi nobili. de la puternicul Augsburg până la minusculul Weil der Stadt. cum ar fi bogata Abaţie Reichenau şi puternica Arhiepiscopie a Kölnului. Din secolul al XV-lea. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici şi complexe ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari şi bine definite ale Regatului Bavariei şi ale Regatului Prusiei. şi ele cu influenţă şi dimensiuni variate. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Württembergului şi Badenului. cu câteva excepţii. şi ele de dimensiuni variate. Modul lor de guvernare varia şi el: erau oraşe imperiale libere. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise). Aceste state formau Sfântul Imperiu Roman. În 1806. unele state s-au grupat pentru a promova propriile interese regionale şi organizaţionale. Printre statele germanofone. şi state dinastice cum ar fi Württemberg. Napoleon a dictat un tratat prin care Împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Roman. principii electori ai Imperiului au ales împăraţi din Casa de Habsburg. a secularizat numeroase teritorii bisericeşti şi majoritatea oraşelor imperiale au dispărut din peisajul politic şi legal iar populaţiile acestor teritorii au devenit supuşi ai ducilor şi regilor. Războiul celei de-a doua coaliţii (1799–1802) a avut ca rezultat înfrângerea forţelor imperiale şi aliate în faţa lui Napoleon Bonaparte.Capitolul 1 Europa Centrală germanofonă la începutul secolului al nouăsprezecelea La începutul anilor 1800. şi la unele momente numărau peste 1000 de entităţi. şi între jurisdicţii separate.

”Primele graniţe. cele din Peninsula Iberică. denumită şi Deutscher Bund Sub Imperiul Francez (1804–1814). naţionalismul popular german a înflorit în statele germane reorganizate.” O limbă comună poate servi ca baza unei naţiuni.000 de soldaţi din regiunile germane. Napoleon a iniţiat o campanie în statele germane pentru aducerea lor înapoi pe orbita franceză. Exigenţele campaniilor lui Napoleon din Polonia (1806–1807). din toate clasele sociale. aceea de a alunga invadatorii francezi şi de a recâştiga controlul asupra teritoriilor proprii. Dezastrul din Rusia a slăbit controlul francez asupra principilor germani. să-şi închipuie o Europă Centrală liberă de influenţa lui Napoleon. Datorat în parte experienţei comune (deşi sub dominaţie franceză). ei se înţeleg unii cu alţii şi au puterea de a continua să se facă înţeleşi din ce în ce mai clar. un tot întreg şi inseparabil. dar. au apărut diferite justificări pentru identificarea „Germaniei” ca un singur stat. prin natură. Înfiinţarea unor miliţii studenţeşti cum ar fi Corpul liber Lützow este un exemplu al acestei tendinţe. atât nobili cât şi oameni de rând. din Germania apuseană. după cum observă istoricii contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea. 6 .Creşterea naţionalismului german în cadrul sistemului napoleonian Stema Confederaţiei Germane. a fost nevoie de mai mult decât simpla similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de state mărunte. originare şi cu adevărat naturale ale statelor sunt fără îndoială graniţele lor interioare. Pentru filosoful german Johann Fichte. Cei ce vorbesc aceeaşi limbă sunt uniţi unii cu alţii printr-o multitudine de legături invizibile de natura însăşi. Sistemul Continental al lui Napoleon a dus economia central-europeană în pragul ruinei. iar pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulţi germani. Invazia Rusiei a inclus aproape 125. şi ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a deziluzionat numeroşi germani. În 1813. cu mult înainte să înceapă arta umană. Experienţa Europei Centrale germanofone din timpul dominaţiei franceze a contribuit la conştientizarea unei cauze comune. ei îşi aparţin unii altora şi sunt.

Rusia. inclusiv ale germanilor şi ale italienilor. Succesul acesta a încurajat forţele Coaliţiei să-l urmărească pe Napoleon şi dincolo de Rin. Congresul a stabilit o Confederaţie Germană (1815–1866). Lupta a avut ca rezultat o decisivă victorie a Coaliţiei dintre Austria. au oferit un nou motiv de mândrie şi entuziasm. Congresul de la Viena a stabilit un nou sistem politicodiplomatic european bazat pe echilibrul puterilor. Peste 500. Prusia. În timpul scurtei restauraţii napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815. Cavaleria prusacă a urmărit pe francezii învinşi în seara de 18 iunie. inclusiv o armată anglo-aliată sub comanda Ducelui de Wellington şi o armată prusacă sub comanda lui Gebhard von Blücher a învins în Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815).2 Reorganizarea Europei Centrale şi apariţia dualismului german După înfrângerea lui Napoleon. condusă de Austria. În general. Rolul critic jucat de trupele lui Blücher. mai ales după retragerea forţată de pe câmpul de luptă de la Ligny cu o zi înainte. cu o „Dietă Federală" (denumită Bundestag sau Bundesversammlung. în secolul al XIX-lea. în unele cazuri.Războiul de Eliberare ce a urmat a culminat cu marea bătălie de la Leipzig. o adunare de conducători numiţi) care se întrunea în oraşul Frankfurt pe Main.000 de combatanţi au dus lupte grele de-a lungul a trei zile. Suedia şi Saxonia.Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în construirea mitului Borussian de către istoricii naţionalişti pro-prusaci ulterior. Ca recunoaştere a titlului imperial deţinut prin tradiţie de casa de Habsburg. au ajutat la întoarcerea situaţie împotriva Franţei. denumită şi Bătălia Naţiunilor. şi a dus la sfârşitul dominaţiei franceze la est de Rin. o Prusie mare şi cele 38 de alte state consolidate din teritoriile mediatizate la 1803 s-au confederat în cadrul sferei de influenţă a Imperiului Austriac. forţele celei de-A Şaptea Coaliţii. 1. acţiunile trupelor lui Blücher de la Waterloo şi eforturile combinate de la Leipzig. Din perspectivă germană. Acest sistem a reorganizat Europa în sfere de influenţă care. iar Coaliţia victorioasă l-a încarcerat pe Napoleon în insula Elba. pecetluind victoria aliaţilor. regii Austriei au devenit preşedinţi titulari ai acestui parlament. 7 . aceasta fiind cea mai mare bătălie terestră europeană din secolul al XIX-lea. au suprimat aspiraţiile unor popoare. armata sa şi guvernul s-au prăbuşit.

Austria cu galben. Limitele Confederaţiei Germane. această instituţie nu era formată dintr-un grup de reprezentanţi aleşi de popor (sau măcar de un grup restrâns de cetăţeni). Deşi armata prusacă fusese învinsă dramatic în 1806 la bătălia de la Jena-Auerstedt. care făceau parte din Austria dar nu şi din Confederaţie. această soluţie nepractică nu a reflectat noul statut al Prusiei în contextul general.1. iar în cele care aveau. 8 . Linia roşie prin Austria este limita cu teritoriile maghiare. iar restul cu gri.3 Probleme de reorganizare În ciuda denumirii de Dietă (Parlament). În consecinţă. Prusia este cu albastru. ea a revenit la Waterloo. Mai mult. liderii prusaci se aşteptau să joace un rol important în politica germană. Numeroase state nu aveau constituţii. dreptul de vot era restrâns pe criterii stricte de proprietate care limitau acest drept la o mică porţiune din populaţia bărbătească. cum ar fi Ducatul Badenului.

cum ar fi Klemens Wenzel. Decretele au fost subiectul pamfletului lui Johann Joseph von Görres Teutschland [arhaic: Deutschland] und die Revolution (Germania şi Revoluţia) (1820). sociale şi politice. cum ar fi cele de la Castelul Wartburg din octombrie 1817 au contribuit la creşterea simţului unităţii între germanofonii din Europa Centrală. 9 . Prinţ von Metternich. În consecinţă. Activismul organizaţiilor studenţeşti a determinat liderii conservatori. şi au limitat dreptul academic la libertatea exprimării interzicând profesorilor universitari sa încurajeze dezbateri naţonaliste. În această perioadă. să se teamă de sentimentul naţionalist. promisiunile implicite şi uneori explicite făcute în timpul Războiului de Eliberare a făcut poporul să se aştepte la suveranitate populară şi la o largă participare la procesul politic. liberalismul european a prins viteză. agenda liberală includea aspecte economice. asasinarea dramaturgului german August von Kotzebue în martie 1819 de un student radical ce dorea unificarea a fost urmată la 20 septembrie 1819 de proclamarea Decretelor de la Carlsbad. promovau tranziţia la capitalism. a schimbat relaţiile politice. au extins cenzura presei şi a corespondenţei personale. Capitolul 2 Vormärz şi liberalismul secolului al nouăsprezecelea Perioada statelor poliţieneşti austriac şi prusac şi a vastei cenzuri dinaintea Revoluţiei din 1848 au devenit cunoscute ulterior sub denumirea de Vormärz. cereau lărgirea dreptului la vot. care au frânat conducerea intelectuală a mişcării naţionaliste. cu atât erau consideraţi mai radicali. Mai mult. cu referire la martie 1848. au restrâns publicarea de material naţionalist. aceste decrete au împins Burschenschaften în ilegalitate. se pot observa rădăcinile sale în perioada napoleoniană. promisiuni care nu au fost onorate după obţinerea păcii. „Radicalismul” lor depindea de poziţia pe care o aveau în raport cu votul universal: cu cât mai largă era definiţia pentru vot „universal”. În acest context. sociale şi culturale din statele germane.Creşterea naţionalismului german. Organizaţiile studenţeşti Burschenschaft şi demonstraţiile populare. stimulat de experienţa germanilor din perioada napoleoniană şi iniţial aliat cu liberalismul. în care el a concluzionat că este şi imposibil şi de nedorit reprimarea libertăţii de expresie prin măsuri reacţionare.Metternich a reuşit să canalizeze resentimentele conservatorilor faţă de asasinat spre consolidarea legislaţiei care avea să limiteze mai mult libertatea presei şi să restrângă mişcările liberale şi naţionaliste în creştere. „înainte de Martie”. Numeroşi liberali europeni din perioada Vormärz cereau unificarea sub principii naţionaliste.

odată ajunşi la castel. care reiterau regulile existente de cenzură. Karl Heinrich Brüggemann (1810–1887).2. libertatea. Promovat ca bâlci. odată ce populaţia este educată şi ştie de ce are nevoie. Retorica de la Hambach punea accentul pe natura paşnică a naţionalismului german: ideea nu era de a construi baricade. unde a fost întâi condamnat la moarte. ideile de unitate s-au alăturat noţiunilor de suveranitate populară în ţările germanofone. bătând tobe şi cântând. a fost trimis în Prusia. şi unitatea naţională. Dieta din Frankfurt a votat încă 10 articole. La 5 iulie. statele membre cădeau de acord să trimită ajutor militar oricărui guvern ameninţat de tulburări.000 de oameni. Ducând steaguri. Aceştia s-au adunat în oraşul de sub castel şi au mers până la ruinele acestuia pe dealul deasupra micului oraş Hambach. o formă foarte „franţuzească” de naţionalism. judecaţi şi închişi. participanţii au ascultat discursuri ale oratorilor naţionalişti de toate culorile politice. Câţiva oratori de la Hambach au fost arestaţi. Conţinutul discursurilor sugerează o diferenţă fundamentală între naţionalismul german al anilor 1830 şi naţionalismul francez de la Revoluţia din Iulie: cel german se concentra pe educaţia maselor. „Cele Şase Articole” din 28 iunie 1832 reafirmau principiul autorităţii monarhice. care ulterior a constituit baza drapelului Germaniei moderne În pofida reacţiei conservatoare considerabile. Mai mult. marşul a durat o bună parte din dimineaţă şi din amiază şi. Aşa cum făcuse şi în 1819. din provincia Palatinat din Bavaria.Prinţul Wrede a condus jumătate din armata Bavariei în Palatinat pentru a „supune” provincia. ci de a construi punţi emoţionale între grupări. Metternich s-a folosit de demonstraţia populară de la Hambach pentru a promova politici conservatoare. 10 .1 Festivalul Hambach: naţionalismul liberal şi răspunsul conservatorilor Participanţi pro-naţionalişti merg către ruinele castelului Hambach în 1832. unul dintre ei.participanţii au sărbătorit fraternitatea. Ei purtau drapelul mişcării ilegale Burschenschaft. Predomină studenţi şi unii profesionişti cu soţiile lor. restricţionarea organizaţiilor politice şi limitarea activităţilor publice. La Festivalul Hambach din mai 1832 au venit peste 30. dar apoi graţiat. ea îşi va îndeplini scopurile. student la drept şi reprezentant al mişcării secrete Burschenschaft. după asasinarea lui Kotzebue.

Discursurile fulminante. şi criza alimentară din anii 1840. mai ales cele între austrieci şi prusaci şi competiţia socio-economică dintre interesele comerciale şi mercantile şi cele aristocrate ale proprietarilor de moşii. birocratic şi administrativ. va aduce singur unificarea. nu a apărut ca 11 . Se părea că cenzura. Dislocarea economică. poziţiile numeroşilor oratori ilustrau agendele lor disparate. oamenii îşi căutau de lucru şi adesea plecau din sate şi din oraşele mici pentru a lucra în oraşe în timpul săptămânii. Capitolul 3 Primele eforturi de unificare Atât mitingului de la Wartburg din 1817 cât şi Festivalului Hambach din 1832 le-a lipsit un program clar de unificare. drapelurile. niciunul dintre ei nu avea un plan specific despre realizarea acesteia. Eşecul înregistrat de majoritatea guvernelor în tratarea cu crizei alimentare din anii 1840 cauzată de mana cartofului (legată şi de Marea Foamete din Irlanda) şi de câţiva ani de vreme nefavorabilă au încurajat pe mulţi să creadă că cei bogaţi şi puternici nu au niciun interes faţă de problemele lor. dacă este bine educat. întorcându-se pentru o zi şi jumătate în weekenduri. şi de antipatia intelectualităţii. Cei cu autoritate erau îngrijoraţi de tulburările sociale crescânde. amenzile. greutăţile economice ale unei economii în tranziţie şi presiunea dezastrelor naturale au contribuit cu toate la exacerbarea problemelor în Europa Centrală. Printre factorii umani se numărau rivalităţile politice dintre membrii confederaţiei germane. devenea din ce în ce mai clar că atât Austria cât şi Prussia doreau să fie liderul unui stat unit rezultat. studenţii exuberanţi şi picnicurile nu s-au tradus într-un nou aparat politic. Mai mult. Printre factorii naturali se numărau seceta de la începutul anilor 1830. închisoarea şi exilul nu mai erau suficiente pentru a frâna criticile. şi din anii 1840. La Hambach. Uniţi doar de ideea unificării. bazându-se doar pe ideea nebuloasă că Volk (poporul). Au apărut şi alte complicaţii din cauza unei schimbări înspre industrializare. de agitaţia politică şi socială din rândul claselor muncitoare.Liberalismul şi răspunsul la problemele economice Alţi câţiva factori au complicat creşterea naţionalismului în statele germane. socială şi culturală a oamenilor de rând.

El a refuzat din mai multe motive. poate. un parlament naţional permanent şi o Germanie unificată. În general. Presiunea lor a avut ca rezultat mai multe alegeri. 12 . el se temea de opoziţia celorlalţi principi germani şi de intervenţia militară a Austriei şi Rusiei. mai ales celor mai bogaţi şi proprietarilor de pământuri mai mari puteri reprezentative. revoluţionarii de dreapta cereau doar o lărgire a dreptului de vot din statele lor şi. În cele din urmă. să formeze o adunare parlamentară care să aibă responsibilitatea întocmirii de constituţii. o formă de unificare slabă. 3. mai ales în Renania. naţionaliştii au căutat să remedieze această problemă. care a dat unor grupuri electorale. prin care se referea la principi. În secret. posibil sub conducerea regelui Prusiei. mulţi revoluţionari de stânga sperau că această constituţie va stabili votul universal pentru bărbaţi. Revoluţionarii au presat diversele guverne. bazate pe diverse sisteme de vot. Frederic Wilhelm al IV-lea. el a răspuns că nu poate accepta o coroană fără consimţământul statelor. În aprilie 1849. care părea cel mai logic candidat: Prusia era cel mai mare şi cel mai puternic stat.1 Revoluţiile germane din 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt Revoluţiile din 1848 din Germania au căutat unificarea şi o singură constituţie germană. Delegaţi dinainte de parlament intră în Biserica Sf. unde au pus bazele alegerii unui Parlament Naţional. În 1848. lui nici nu-i plăcea ideea de a accepta o coroană din partea unui parlament ales de popor: după cum se exprima el însuşi.prin minune nicio constituţie. deşi s-a vorbit foarte mult despre aşa ceva. În ciuda cerinţelor ce perpetuau multe dintre problemele de suveranitate şi participare politică pe care liberalii doreau să le depăşească. nu putea accepta o „coroană de lut”. Public. Pavel din Frankfurt. Parlamentul de la Frankfurt a oferit titlul de Kaiser (Împărat) regelui Prusiei.

şi ulterior.Parlamentul de la Frankfurt a reuşit să scrie o constituţie şi să ajungă la un acord pentru soluţia kleindeutsch. alţi istorici s-au opus acestei idei. O opinie ce a apărut după 1918 şi a adunat numeroşi adepţi după cel de-al doilea război mondial a fost aceea că aşa-numitul eşec al liberalilor germani din Parlamentul de la Frankfurt a condus la un compromis al burgheziei cu conservatorii. multe dintre ideile şi programele lor au fost ulterior incorporate în programele sociale ale lui Bismarck (de exemplu. a întârziat dezvoltarea de valori naţionale pozitive. acest nou grup de istorici susţine că momentul 1848 a adus realizări concrete ale politicienilor liberali. care. 3. Nerealizarea unificării în 1848. Acest nou argument pune în discuţie normele modelului britanic. naţiunea modernă nu s-a dezvoltat nici uniform şi nici timpuriu. În schimb. Până la sfârşitul anilor 1990. la rândul său. deşi unii istorici încă mai consideră analiza Sonderweg utilă în a înţelege perioada naţional-socialismului. la aşa-numitul Sonderweg (cale distinctă) al Germaniei din secolul al XX-lea. noţiunea de cale unică se bazează pe faptul că drumurile urmate de alte naţiuni (în acest caz. Franţa şi Statele Unite) au sugerat că chiar în aceste state. Parlamentul de la Frankfurt a sfârşit cu un eşec parţial: deşi liberalii nu au reuşit unificarea pe care o doreau. ei au reuşit totuşi să rezolve multe probleme constituţionale şi să promoveze reforme în colaborare cu principii germani. iar studiile recente ale dezvoltării conceptului de naţiune la britanici şi la alte state „normale” (de exemplu. acest punct de vedere a devenit cel general acceptat. Mai recent. a avut ca rezultat formarea târzie a statului naţional în 1871. conform acestei opinii. În plus. o idee istoriografică denumită excepţionalism. acest grup nu şi-a dezvoltat niciodată un program autonom de modernizare. „eşecul” de la 1848 ar fi reafirmat dorinţele aristocratice latente din rândul clasei de mijloc germane.2 1848 şi Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă Succesele şi eşecurile Parlamentului de la Frankfurt au fost dezbătute vreme de zeci de ani de istorici ai Germaniei şi au contribuit la explicaţiile istoriografice ale construirii naţiunii germane. de cea britanică) ar fi norma acceptată. susţinând că Germania nu a avut de fapt un Sonderweg cu totul diferit de drumurile altor naţiuni. 13 . în consecinţă. ci a fost o propunere apărută undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. programele educaţionale şi diversele legi electorale). asigurarea socială. Mai mult. mai ales cu proprietarii de pământ prusaci (Junkeri).

prin acordul liber al principilor germani. foarte important. ci una de când. concepuseră şi organizaseră o Europă (şi o lume) echilibrată şi garantată de patru puteri: Regatul Unit. o federaţie de state germane. sfera de influenţă includea mare parte din teritoriile din Europa Centrală ale vechiului Reich (Sfântul Imperiu Roman). iar când depindea de putere. şi pentru britanici. Castlereagh şi Ţarul Alexandru (şi secretarul său de externe contele Karl Nesselrode). cine ar putea apăra cel mai bine „Germania”? Diferite grupuri au oferit diferite soluţii la această problemă. Unul dintre foştii membri ai Parlamentului de la Frankfurt. viaţa germană are polii săi pozitivi şi negativi – în primul. aceasta includea peninsula Iberică şi parţial statele italiene. statele germane aveau să fie unite sub conducerea statului austriac. Sistemul sferelor de influenţă din Europa depindea de fragmentarea statelor italiene şi germane. Frederic Wilhelm al IV-lea. sub influenţa generalului Joseph Maria von Radowitz. o naţiune germană unită sub un singur drapel prezenta chestiuni semnificative: Cine erau germanii? Unde era Germania? dar şi Cine o conducea? şi. toate interesele naţionale şi reformatoare. În aceste state.3. Chestiunea unificării a devenit nu doar o chestiune de dacă. În noiembrie 1850. În soluţia Kleindeutschland (Germania Mică). Unificarea în aceste condiţii a ridicat o problemă diplomatică elementară. restul lumii. Această controversă. anume Radowitz şi Frederic Wilhelm. ci o chestiune de putere. pentru austrieci. a susţinut formarea Uniunii de la Erfurt. pentru Franţa. Rusia şi Austria. în soluţia Grossdeutschland (Germania Mare). pe când cea a Austriei nici nu poate fi. 14 . propunerea Uniunii de la Erfurt şi Acordul de la Olmütz au adus problema influenţei asupra statelor germane în prim plan. Franţa. au acceptat restaurarea Confederaţiei Germane sub conducere austriacă. iar consolidarea lor îi dăuna. Această unire limitată sub conducerea Prusiei ar fi eliminat în întregime influenţa austriacă asupra statelor germane. Prusacii. în al doilea. unificarea acestor grupuri de state ar fi răsturnat principiile sferelor de influenţă suprapuse. În consecinţă. iar în Prusia „Umilinţa de la Olmütz”. Fiecare putere avea sfera sa de influenţă geografică. şi parţial în Balcani.3 Problema sferelor de influenţă: Uniunea de la Erfurt şi Acordul de la Olmütz După ce Parlamentul de la Frankfurt s-a desfiinţat. principalii architecţi ai acestei convenţii. regiunile estice ale Europei Centrale. Presiunea diplomatică combinată din partea Austriei şi din partea Rusiei (putere garantă a acordurilor din 1815 care au înfiinţat sferele europene de influenţă) au forţat Prusia să renunţe la ideea Uniunii de la Erfurt la o întâlnire în micul oraş Olmütz din Moravia. Posibilitatea unificării germane (şi a celei italiene) a pus în discuţie preceptele fundamentale de echilibru trasate în 1815. statele germane aveau să fie unite sub conducerea Prusiei. Metternich. în special mările. Johann Gustav Droysen. Aceasta s-a numit Acordul de la Olmütz. a rezumat pe scurt problema: Nu putem ascunde faptul că întreaga chestiune germană este o simplă alternativă între Prusia şi Austria. Deşi aparent evenimente minore. Chestiunea germană nu este o problemă constituţională. excluzând Austria. pentru ruşi. toate cele dinastice şi distructive. şi monarhia prusacă nu este în întregime germană.

la scurt timp după ce a devenit Ministru-Preşedinte: „Marile chestiuni ale timpului nu se vor rezolva cu discursuri şi cu decizii ale majorităţii—aceasta a fost marea greşeală din 1848 şi 1849—ci prin fier şi sânge”. Bismarck a rezolvat criza în favoarea ministrului de război. a dominat diplomaţia austro-prusacă şi viaţa politică a statelor germane timp de douăzeci de ani. şi diplomaţia lui Bismarck au influenţat restructurarea echilibrului de forţe la nivel european.4 Creşterea puterii Prusiei: Realpolitik Până în 1859.denumită dualismul german. 3. În al doilea rând. au fost citate greşit şi interpretate greşit ca fiind o dovadă a dorinţei de sânge şi putere a germanilor. Von Roon şi Wilhelm (care a participat activ la aceste evenimente) au reorganizat armata prusacă. Austria şi Rusia. „fier şi sânge” (sau „sânge şi fier” cum sunt adesea citate). iar Moltke a regândit apărarea strategică a Prusiei. Problema era că atât parlamentul cât şi regele. prin ministrul de război. 15 . Agendele lor combinate au făcut din Prusia principala putere germană printr-o combinaţie de victorii diplomatice în politica externă. abilitatea statelor germane de a produce fier (şi alte materii prime pentru război) şi al doilea. Helmuth von Moltke cel Bătrân deţinea poziţia de şef al Statului Major General al Prusiei şi Albrecht von Roon pe cel de Ministru de Război al Prusiei. În primul rând. convergenţa dintre reorganizarea operaţională a lui von Moltke. doreau să controleze bugetul armatei. Cuvintele lui Bismarck. discursul şi fraza „marile chestiuni ale timpului nu vor fi rezolvate prin discursuri şi decizii ale majorităţii” este interpretată ca o repudiere a procesului politic. disponibilitatea de a le folosi când şi dacă ar fi fost nevoie. repudiere pe care Bismarck nu o susţinea. susţinute de posibila utilizare a forţei militare prusace şi moderarea pragmatică în politica internă: Realpolitik. Bismarck a exprimat esenţa Realpolitik în discursul său devenit celebru „Sânge şi fier” ţinut în faţa Comisiei pentru Buget a Camerei Deputaţilor Prusiei la 30 septembrie 1862. Wilhelm. devenit în 1862 Regele Wilhelm I. Franţa. Ca urmare a acestui dezechilibru. Războiul Crimeei din 1854–1855 şi Războiul Italian din 1859 au dezechilibrat relaţiile între Regatul Unit. accentul pus pe sânge şi fier nu însemna doar forţa militară fără rival a armatei prusace. restructurarea armatei de către von Roon şi Wilhelm. l-a numit pe Otto von Bismarck în funcţia de Ministru-Preşedinte al Prusiei. Reformele militare (şi finanţarea lor) au cauzat o criză constituţională în Prusia. ci două alte aspecte importante: primul. simplificând comanda operaţională. Wilhelm devenise regent în locul bolnavului său frate Frederic Wilhelm al IV-lea.

ideea de stat naţional german în spiritul paşnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal şi democratic pe care îl avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. reorganizarea militară a lui von Roon şi strategia militară a lui Moltke. când Bismarck şi-a ţinut discursul. politicianul şi diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acţiune. ceea ce a avut ca rezultat Războiul Franco-Prusac (1870–71). Oricum. Bismarck înţelegea posibilităţile. şi temerile francezilor de a fi înconjuraţi de Hohenzollerni i-a determinat să declare război Prusiei. adversarii săi diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele germane. Prusia a ieşit din perioada de dualism german ca statul ce putea să reprezinte şi să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene ale tratatului de pace din 1815 nu putea susţine puterea Austriei în această sferă de influenţă europeană. manipulând evenimentele din 1866 şi 1870. sau. Până în 1862. şi importanţa legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern. susţine că Bismarck a fost singurul arhitect al unificării. Condiţiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane îi interziceau acţiunea unilaterală. Bismarck nu a fost nici sfânt. ocazia creată de activităţile naţionaliste italiene la graniţa Austriei au forţat Austria să îşi irosească resursele militare pe două fronturi în Războiul AustroPrusac (1866). aceasta din urmă rămânând. unii istorici de după 1945 critică cinismul lui Bismarck manifestat în manipularea circumstanţelor pentru a declanşa un război. una dontre principalele contribuţii ale lui Bismarck la crearea imperiului în 1871. 16 . Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativă şi politică a Germaniei: aspiraţiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danmarcei au dus la Al Doilea Război al Schleswigului (1864). Pentru ca statele germane să intre în război. el a demonstrat abilităţile politice şi diplomatice care îl determinaseră pe Wilhelm să apeleze la el în 1862.Capitolul 4 Fondarea unui stat unitar Nevoia de fier şi sânge a devenit în curând evidentă. să fie forţate să declare război împreună împotriva unui singur duşman. Veşnic pragmatic. aşa cum bănuia că se va întâmpla. Deşi o opinie tradiţională. obstacolele şi avantajele unui stat unit. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui Bismarck în evenimentele ce au dus la războiul franco-prusac. Printr-o combinaţie între diplomaţia şi conducerea politică a lui Bismarck. pentru unii istorici. nici diavol. promovată în mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea.

4. În aprilie 1866. italienii au răspuns 17 . Al Doilea Război al Schleswigului s-a încheiat cu victoria armatelor aliate austro-prusace şi cele două ţări au preluat controlul Schleswigului şi Holsteinului în urma acordului de pace semnat la 30 octombrie 1863 la Viena. Mai mult. după trupele austriece şi prusace au trecut graniţa în Schleswig la 1 februarie 1864.4. la Parlament. A doua zi. şi a declarat Ducatul Schleswig parte a Danemarcei. locuitorii din Schleswig şi Holstein ţineau şi ei la statutul lor de stat separat: o mare parte a populaţiei ducatului Holstein era de origine germană şi vorbea limba germană. Relaţia dificilă şi ambiguă a lui Bismarck cu Landtagul (Parlamentul Provincial) din Prusia. Confederaţia Germană a considerat aceasta o violare a Protocolului de la Londra din 1852 în care statutul regatului Denmarcei era explicit definit ca distinct de ducatele independente Schleswig şi Holstein. alteori conflictuală. Iniţial. delegatul prusac de la adunarea de la Frankfurt a prezentat un plan pentru o constituţie naţională şi o Dietă naţională creată prin alegeri directe şi vot universal. Tentativele diplomatice de desfiinţare a Constituţiei din Noiembrie au dat greş şi. Regele Christian al IX-lea al Danemarcei a semnat Constituţia Daneză din Noiembrie. La 18 noiembrie 1863.1 Alegerea taberelor Dezbaterea privind constituţia naţională propusă a trecut pe planul doi atunci când la Viena a sosit vestea mişcărilor de trupe italiene din Tirol şi de la graniţa veneţiană (21 aprilie 1866). cele două puteri au pretins că reprezintă toate statele germane. împreună cu nou-formata Italie.2. în Schleswig populaţia era mai echilibrată. care vedeau propunerea sa ca pe un plan de mărire a puterii Prusiei. Danezii nu se puteau opune forţelor prusace şi austriece combinate şi nu puteau conta pe ajutorul aliaţilor lor din celelalte state scandinave (Danemarca încălcase Protocoalele). a cauzat scepticismul liberalilor germani. un zid de pământ antic. Guvernul austriac a ordonat mobilizarea parţială în regiunile sudice. Bismarck a creat un mediu diplomatic în care Austria a declarat război Prusiei.1 Iredentismul danez Prima ocazie a venit odată cu ameninţarea iredentismului danez. danezii au încercat să-şi apere ţara cu ajutorul Danewerk. reprezentantul Prusiei la Florenţa a semnat un pact secret cu italienii. care însă s-a dovedit de neapărat. Preludiul dramatic al războiului a avut loc mai ales la Frankfurt unde.2 Războiul dintre Austria şi Prusia. 1866 În 1866. uneori caldă. Cele două state s-au angajat să se ajute într-un război împotriva Austriei. cu o minoritate daneză semnificativă. 4. au început luptele.

Prusia (albastru închis) şi aliaţii săi (albastru) împotriva Austriei (roşu) şi a aliaţilor ei (roz). Italia. Saxonia–Coburg şi Nassau). au susţinut demobilizarea completă în cadrul Confederaţiei. şi ducatele Saxonia–Weimar. Opinia publică se opunea şi ea dominaţiei prusace. pe care ele le considerau „civile”. şi a doua zi a început mobilizarea generală în Prusia. Cabinetul de război al Prusiei a înţeles că singurii săi susţinători între statele germane împotriva Habsburgilor erau marile ducate MecklenburgSchwerin şi Mecklenburg-Strelitz (mici principate la graniţa cu Brandenburg cu putere militară şi influenţă politică reduse). În ciuda apelurilor pentru acţiune şi gândire raţională. nu şi intereselor lor. marile ducate Baden şi Hessa. Saxonia–Meiningen. au continuat să ţină partea Austriei. şi/sau „burgheze”. Consiliile locale din toate statele germane. Prusia şi Austria au continuat cursa spre conflictul armat. Opoziţia faţă de tactica Prusiei a ieşit la iveală şi în alte grupuri politice şi sociale. gruparea statelor de dimensiune medie. Wilhelm a dat lui Moltke comanda forţelor armate. denumite Mittelstaaten (Bavaria. şi distribuţia puterii între mai multe părţi. Cabinetul prusac vedea unitatea germană ca pe o chestiune de putere. 18 . Populaţiile catolice de pe râul Rin. majoritatea statelor importante se opuneau eforturilor Berlinului de a reorganiza statele germane cu forţa. Până la sfârşitul primăverii. parlamentarii liberali unionişti şi camerele de comerţ care vedeau avantaje mari ale unirii se opuneau oricărui război între Prusia şi Austria: orice astfel de conflict ar servi doar dinastiilor. mai ales în regiunile cosmopolite ale Kölnului şi din foarte populata vale a Ruhrului. La 1 mai. cuceririle teritoriale ale Prusiei după război (albastru deschis) În Dietă. Württemberg. şi singurul susţinător din străinătate era Italia.ordonând mobilzarea generală. Liberalii din adunarea de la Frankfurt vedeau unitatea germană ca pe un proces de negociere. Guvernele lor individuale au respins amestecul de promisiuni şi ameninţări cu care Bismarck le cerea susţinerea împotriva Habsburgilor.

Bătălia de la Königgrätz. şi oraşul Frankfurt.2 Izolarea Austriei Deşi mai multe state germane erau iniţial de partea Austriei. ceea ce a contribuit la sentimentul antiprusac în Franţa. Realitatea înfrângerii Austriei a avut ca rezultat regândirea diviziunilor interne. Statele de la sud de râul Main (Baden. Wilhelm a acceptat ajutorul lui Napoleon al III-lea ca mediator. deşi austriecii au avut mult mai mult succes pe plan militar contra trupelor italiene. s-a luptat singură cu Prusia. înfiinţând monarhia dualistă a Austro-Ungariei. ea a şi ştirbit spiritul unităţii pangermane: majoritatea statelor germane respingeau politicile de forţă ale Prusiei. învinsese rezistenţa activă a Austriei la ideea unei Germanii unite prin victorii militare. imperiul a pierdut importanta provincie a Veneţiei. ajutată doar de Saxonia. Pentru a complica situaţia Austriei. mobilizarea italiană la graniţa de sud obliga armata să lupte Al Treilea Război Italian de Independenţă pe un al doilea front şi pe Marea Adriatică. Pacea de la Praga (1866) a oferit Austriei termeni favorabili. trupele prusace le-au interceptat soldaţii şi i-au trimis înapoi. sub influenţa lui Bismarck.4. drapel. 4. dar oricât a scăzut această politică influenţa Austriei asupra statelor germane. dar nu şi suveranitatea. Publicul francez nu a primit cu bucurie victoria prusacă şi a cerut Revanche pour Sadová. Nassau. împăratul austriac Franz Joseph a acceptat un compromis prin care a dat teritoriilor ungare statut egal cu cel al domeniilor austriece. şi structuri guvernamentale şi administrative. s-a încheiat cu o victorie incontestabilă şi decisivă a Prusiei. care a durat o zi şi s-a desfăşurat lângă satul Sadová. iar Austria. În 1867. Sfârşitul dominaţiei Austriei în statele germane au dus la mutarea atenţiei Austriei către Balcani. care apoi a cedat-o Italiei. Habsburgii au cedat Veneţia Franţei. 19 . Hesse-Kassel. Austria a încetat să domine ţările germanofone din Europa Centrală. prin care relaţia acesteia cu noul stat naţional Italia au trecut prin restructurări majore. Prusia a anexat Hanovra. Württemberg şi Bavaria) au semnat tratate separate prin care se obligau să plătească despăgubiri şi să formeze alianţe ce le aduceau în sfera de influenţă a Prusiei. Prusia. problemă ce a accelerat în lunile dinaintea declanşării Războiului Franco-Prusac. Austria şi majoritatea aliaţilor săi au fost excluşi din Confederaţia Germană de Nord. o pace rapidă era esenţială pentru a împiedica Rusia să extindă conflictul intervenind de partea Austriei. şi prima sferă de influenţă stabilita la tratatul din 1815 s-a destrămat irevocabil.3 Realpolitik şi Confederaţia Germană de Nord În ciuda implicării Franţei de partea Austriei. Noua Confederaţie Germană de Nord avea propria constituţie.2. deşi Franţa a promis ajutor. Hesse Darmstadt a pierdut o parte din teritoriu. acesta a venit târziu şi a fost insuficient. autonomiei locale şi liberalismului.

guvernul francez va răspunde. Războiul cu Franţa Până în 1870 trei dintre concluziile importante ale războiului austro-prusac au devenit evidente: prin forţa armelor. în căutarea unui succesor catolic. 5.1 Prăbuşirea sferelor de influenţă în Peninsula Iberică Următoarea breşă în platoşa creată în 1815 la Viena—şi protejată de Metternich şi de aliaţii săi conservatori în următorii patruzeci de ani—a apărut în Spania. până în 1870. iar Prusia era în mod cert singurul stat din Confederaţie şi dintre toate statele germane capabil de a le proteja pe toate de intervenţii şi agresiuni străine. duce de Gramont. Şi capacitatea militară prusacă era mult peste cea a Austriei. aceste state fuseseră forţate sau convinse să intre în alianţe de protecţie reciprocă cu Prusia. dar ambasadorul francez la Berlin nu a lăsat problema să 20 . în 1868. în care îi spunea că dacă vreun prinţ Hohenzollern acceptă coroana Spaniei. în 1870 Regenţa a oferit coroana lui Leopold de HohenzollernSigmaringen. Bismarck a creat o situaţie în care Franţa a jucat rolul agresorului statelor germane. prinţ din linia catolică a familiei Hohenzollern. majoritatea statelor germane de dimensiune medie se opuneau Prusiei. Gramont a scris un ultimatum lui Wilhelm. ca lider al familiei Hohenzollern. toţi ar fi sărit în apărarea statului atacat. În următoarele săptămâni. În 1866. iar Prusia pe cel de protector al drepturilor şi libertăţilor germanilor. dezamorsând criza. un stat puternic poate contesta vechile alianţe şi sfere de influenţă stabilite în 1815. Acolo. fiecare fiind respins de Napoleon al III-lea (ca reprezentant al puterii regionale). Prin manipulări abile ale politicii europene. propunerea spaniolă a fost subiectul principal pe agenda Europei. Spaniolii. În cazul în care un stat european ar fi declarat război unuia dintre membrii alianţei.Capitolul 5. În cele din urmă. forţând statele din alianţele defensive să vină în ajutorul aşanumitei victime a agresiunii străine. dar era totalmente inacceptabilă pentru Napoleon al III-lea şi pentru Agenor. Prinţul şi-a retras candidatura. Natura răspunsului a rămas ambiguă. ministrul său de externe. oferiseră tronul altor trei principi europeni. o revoluţie dusese la înlăturarea reginei Isabella a II-a. Prin manevre diplomatice. iar tronul a rămas vacant cât timp Isabella a trăit într-un luxos exil la Paris. Evenimentele ce au urmat au fost denumite de istorici candidatura Hohenzollern. un bun lider poate crea un mediu în care un stat este obligat să declare război primul. perspectivă care lui Bismarck îi plăcea. Bismarck l-a încurajat pe Leopold să accepte oferta. Instaurarea cu succes a unui membru al familiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi însemnat ca două ţări vecine Franţei în două colţuri diferite să aibă regi germani din dinastia Hohenzollern.

similară cu strategia lui Napoleon cu şaptezeci de ani în urmă. iar abilitatea prusacilor de a concentra puterea în anumite puncte. pentru a se lupta cu Franţa. trupele prusace au fost aduse spre câmpul de bătălie rapid. Franţa s-a văzut singură într-un război împotriva tuturor statelor germane. Napoleon Bonaparte: dezbină şi cucereşte. El spera ca Austria să intre în război pentru a se răzbuna şi că fostele sale aliate. Bismarck s-a folosit de telegrama regelui. Wilhelm a refuzat să dea o astfel de declaraţie. cerându-i să publice o declaraţie prin care se angaja să nu susţină instaurarea vreunui Hohenzollern pe tronul Spaniei. După câteva bătălii. susţinută de diverşi aliaţi germani. în particular statele germane Baden. când acesta era în vacanţă în staţiunea Ems. dar tratatul din 1866 a intrat în acţiune: toate statele germane şi-au unit forţele miltare. 5. El l-a abordat direct pe regele Prusiei. Trupele franceze a trebuit să mărşăluiască distanţe mari pentru a ajunge la câmpul de bătălie. germanii au învins principalele armate franceze şi au avansat spre oraşul Metz şi spre capitala Franţei. ca model pentru o scurtă declaraţie de presă. şi cu alte modificări suferite în timpul traducerii efectuate de agenţia franceză Havas.se stingă. Utilizând eficienta reţea feroviară. aşa-numita depeşă de la Ems a stârnit furia opiniei publice. Mars la Tour şi Gravelotte. Wörth. şi i-a trimis lui Bismarck o telegramă în care a descris cerinţele Franţei. i se vor alătura. L-au luat prizonier pe împăratul Franţei împreună cu o întreagă armată la Sedan la 1 septembrie 1870.2 Operaţiunile militare Napoleon al III-lea al Franţei a dezvoltat o strategie similară cu cea a unchiului său. Cu o formulare prescurtată şi ascuţită de Bismarck. au copleşit armata franceză. Württemberg şi Bavaria. şi anume Spicheren. Paris. Reorganizarea armatei de către Roon şi strategia operativă a lui Moltke s-au combinat împotriva Franţei cu mult succes. 21 . denumită Depeşa de la Ems. În loc de război de răzbunare împotriva Prusiei. Viteza mobilizării prusace i-a uimit pe francezi. Wilhelm. deşi nu neapărat cu entuziasm. odihnite şi gata de luptă.

Prusia a preluat conducerea noului imperiu. dar noua republică a refuzat să negocieze. Victoria împotriva Franţei în 1871 a confirmat Prusia ca jucător dominant într-un stat german unificat. Ca răspuns la iredentismul danez. În 1866. şi-a îndreptat din ce în ce mai mult atenţia spre posesiunile din Balcani. energicii adversari ai lui Napoleon au răsturnat guvernul şi au proclamat republica. Austria şi Prussia pretindeau ambele că vorbesc în numele statelor germane. La 18 ianuarie 1871. Odată cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser.5. Austria şi-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane în timp ce îşi disputa graniţele de sud cu Italia. ca fiind echivalentul precis al despăgubirilor impuse de Napoleon Bonaparte Prusiei în 1807. ambele susţineau că pot reprezenta interesele germane în străinătate şi în interior. impactul liberalilor de la 1848. care a pus oficial capăt războiului. care a rămas prizonieră într-o tabără de prizonieri improvizată în Saarland („Tabăra Miseriei”.4 Importanţa războiului în procesul de unificare Victoria din războiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de hotar a problemei naţionaliste. toate au jucat un rol în unificarea politică. Dificultăţile Vormärz. însă. Statele sudice au fost oficial încorporate Germaniei unite în urma Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871. şi a acceptat administraţia germană a Parisului şi a unei părţi din nordul Franţei cu „trupele germane urmând să fie retrase pas cu pas” pe măsură ce se plătesc despăgubirile. cel puţin pe plan intern. a aruncat guvernul francez în haos. Comandamentul german se aştepta la o propunere de pace din partea francezilor. el nu a realizat aceasta de unul singur. pe de altă parte. În urma tratatului de pace. 22 . Armata prusacă a asediat capitala Paris până la jumătatea lui ianuarie. Deşi Bismarck condusese transformarea Germaniei dintr-o confederaţie slabă într-un stat naţional federal. cum au denumit-o francezii). Unificarea a avut loc prin construcţia unei tradiţii de colaborare legală în cadrul Sfântului Imperiu Roman şi de colaborare economică prin Zollverein. plătea despăgubiri de război. Prusia şi-a putut exercita autoritatea de a reprezenta statele germane şi de a apăra interesele germane. importanţa reorganizării de către Roon a armatei şi geniul strategic al lui Moltke. Franţa renunţa la regiunile sale locuite de germani (Alsacia şi partea germanofonă din Lorena). calculate pe baza populaţiei. ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871). Austria. 5. prinţii germani şi comandanţii militari principali l-au proclamat pe Wilhelm „Împărat German” în sala oglinzilor de la Palatul Versailles. După victoria în faţa Austriei.3 Proclamarea Imperiului German Umilitoarea capturare a împăratului francez şi pierderea armatei franceze. ambele s-au dovedit hotărâte să facă aceasta. În prima jumătate a anilor 1860.

fără Austria).1 Statele componente ale Imperiului Deşi adesea caracterizat ca o federaţie de monarhi. sociale şi culturale. El era Kleindeutsche Lösung. era o federaţie de state. în sensul strict. cu Regatul Prusiei albastru. 6. care ar fi inclus Austria. Regate Prusia (Preußen) Bavaria (Bayern) 23 . din care trei erau oraşe hanseatice. Unificarea diferitelor state într-o singură naţiune a necesitat mai mult decât victorii militare. spre deosebire de Großdeutsche Lösung sau „Soluţia Germania Mare”. şi de construcţia unor noi metafore despre „noi” şi „ei”. Statele membre ale Imperiului German (roz).Capitolul 6 Unificarea politică şi administrativă Noul Imperiu German conţinea 25 de state. A fost nevoie şi de o regândire a comportamentelor politice. („Soluţia Germania Mică”. oricât de mult ar fi ridicat acestea moralul. Imperiul German.

Saxonia (Sachsen) Württemberg Mari Ducate Baden Hesse (Hessen) Mecklenburg-Schwerin Mecklenburg-Strelitz Oldenburg Duchies Anhalt Brunswick (Braunschweig) Saxa-Altenburg (Sachsen-Altenburg) Saxa-Coburg şi Gotha (SachsenCoburg und Gotha) Saxa-Meiningen (Sachsen-Meiningen) Principate Lippe Reuss Linia Tânără Reuss Linia Bătrână Schaumburg-Lippe Schwarzburg-Rudolstadt Schwarzburg-Sondershausen Waldeck-Pyrmont Oraşe libere hanseatice 24 .

să amendeze sau să respingă legi. însă.) acţionau ca miniştri neoficiali. Armatele statelor mai mari (cum ar fi regatele Bavaria şi Saxonia) s-au reformat pentru a se coordona cu principiile militare prusace. secretarii de stat (oficiali birocraţi ce conduceau domenii ca finanţele. războiul. Mai mult. Prusia.2 Structura politică a Imperiului Constituţia nord-germană din 1866 a devenit (cu unele modificări de exprimare) în 1871 Constituţia Imperiului German.) Celelalte state şi-au păstrat şi ele propriile guverne. Cu această constituţie. Cancelarul era răspunzător doar în faţa Împăratului. Prusia îşi exercita astfel influenţa în ambele ramuri ale guvernării. cancelarul era un fel de guvern într-o singură persoană şi era reponsabil cu buna desfăşurare a tuturor problemelor de stat. noua Germanie a căpătat unele trăsături democratice. Legislaţia trebuia. fiind controlate de guvernul federal. afacerile externe etc. care—spre deosebire de parlamentul Prusiei—oferea reprezentare pe bază de alegeri cu vot direct şi egal al tuturor bărbaţilor cu vârsta de cel puţin 25 de ani. alegerile au fost în general lipsite de probleme.Bremen Hamburg Lübeck Teritorii imperiale Alsacia-Lorena 6. dar nu avea dreptul la iniţiativă. 25 . şi anume Dieta Imperială. (iniţiativa legislativă era în exclusivitate dreptul cancelarului. dar forţele militare ale statelor mai mici au trecut sub comandă prusacă. şi poporul a devenit mândru de parlamentul naţional. adoptată doar cu consimţământul Bundesratului. în care şi asupra căruia Prusia avea o influenţă foarte mare. Oficial. regele Prusiei fiind Kaiser şi aprobând cancelarul federal. în practică. Cu excepţia anilor 1872–1873 şi 1892–1894. cancelarul imperial era simultan prim ministru al regatului-fief al dinastiei imperiale. consiliul federal al deputaţilor statelor. Dieta Imperială avea puterea să adopte.

judecându-le pe acestea ca fiind fundamentale pentru construirea unei naţiuni. şi a altora mai puţin conservatori. Puterea Junkerilor estici era contrabalansată de provinciile de vest sub forma marii burghezii—din care făceau parte bancheri. Dahlmann a murit înainte de unificare.6. ea nu mai domină studiile istorice asupra Europei Centrale a secolului al XIX-lea. şi anume povestea trecutului istoric eroic. medici. deşi ipoteza Sonderweg poate fi încă utilă în a explica experienţa Germaniei cu naţional-socialismul. şi că aceşti indivizi adesea provin din păturile proprietarilor de pământuri şi ale elitei financiare. în 1848 şi în 1871. într-adevăr. profesori. oameni de ştiinţă etc. Cercetările recente ale rolului marii burghezii în construirea noului stat au respins ideea dominaţiei politice şi economice a Junkerilor ca grup social şi au demonstrat importanţa claselor comercianţilor din oraşele hanseatice şi a liderilor industriei (mai ales în Renania) în dezvoltarea celui de-al doilea imperiu. 26 . În consecinţă. 6. avocaţi. industriaşi şi mici întreprinzători—şi sub cea a claselor profesioniste de funcţionari. a studentului său conservator. păstra o parte substanţială a puterii politice din statul unificat. cum ar fi constituţionalistul liberal Friedrich Dahlmann (1785–1860). Nobilimea prusacă posesoare de pământuri. politice şi economice în măsura în care presupuneau teoreticienii Sonderwegului. Ipoteza Sonderweg a atribuit puterea lor absenţei unor realizări revoluţionare ale claselor medii. cum ar fi Theodor Mommsen (1817–1903) şi Heinrich von Sybel (1817–1895). legale şi economice a noului Imperiu. În schimb. ei nu dominau problemele sociale. Heinrich von Treitschke (1834–1896). continuau să controleze ofiţerii armatei. Desi Junkerii. sau ale ţărănimii împreună cu muncitorii din oraşe. a intrat în grija unor istorici germani naţionalişti. învăţători.3 Dispute istorice şi anatomia socială a Imperiului Ipoteza Sonderweg punea dificultăţile Germaniei din secolul al XX-lea pe seama slăbiciunii bazei politice. Dahlmann însuşi vedea Prusia ca agentul logic al unificării. ingineri. istoricii au început să descrie felul în care politicile sociale conservatoare ale lui Bismarck au absorbit şi au adaptat numeroase elemente ale revoluţionarilor liberali din anii 1840 şi socialiştii din anii 1860 şi de mai târziu: politica imperială a reflectat o abordare pragmatică şi prudentă a problemelor sociale.4 Scrierea istoriei naţiunii Un alt element important în crearea naţiunii. dar a pus bazele istoriilor naţionaliste prin istoriile revoluţiilor engleză şi franceză. valorile predominant conservatoare ale lui Bismarck erau un ecou al conservatorismului clasic al lui Edmund Burke: credinţa că membrii societăţii sunt inerent mai bine pregătiţi şi mai bine calificaţi să conducă. politice şi economice. Alte studii ale diferitelor grupuri din Germania Wilhelmină au contribuit la o nouă viziune asupra acelei perioade. Junkerii. comercianţi. În particular.

aceasta presupune vederea trecutului acelei naţiuni cu scopul unei istorii naţionaliste. În această concepţie. creând o aparenţă de mai mare unitate economică şi unind germanii sub un singur steag după 1871. Profesor liberal. Contribuţiile lui Mommsen la Monumenta Germaniae Historica a pus bazele unor noi cercetări ale naţiunii germane. Istoria continuă prin trasarea rolului Prusiei de salvator al germanilor de la noua creştere a puterii lui Napoleon în 1814. se numeşte Deutsches Eck. El s-a opus programelor antisemite ale Kulturkampfului lui Bismarck şi textului vitriolic adesea utilizat de Treitschke şi. la Waterloo. şi relatează istoria popoarelor germanofone prin perspectiva destinului Prusiei de a le uni sub conducerea sa. Mommsen a lucrat ca delegat la Camera Reprezentanţilor din Prusia între 1863–1866 şi din nou între 1873–1879. iar destinul Prusiei era cel de a împlini aceasta. rolul istoricului naţionalist este să scrie istoria naţiunii. adică accentuate şi ignorarea sau uitarea altor elemente sau evenimente. istoric şi teolog. Istoria Germaniei în secolul al XIX-lea de Heinrich von Treitschke. Prusia a jucat rolul dominant în aducerea statelor germane împreună într-un stat naţional. sau colţul german. doar Prusia putea proteja libertăţile germanilor de la a fi strivite de influenţa franceză şi rusească. de la Koblenz. Procesul scrierii istoriei este un proces de amintire şi uitare: de alegere a unor anumite elemente care trebuie aminitite. publicată în 1879. destinul tuturor germanilor era să fie uniţi. extinzând noţiunea de „Germania” şi la alte zone în afară de Prusia. după cum susţine acest mit. Crearea acestui mit Borussian (Borussia este numele latinesc al Prusiei) a făcut din Prusia mântuitorul Germaniei. are un titlu poate derutant: pune accent pe istoria Prusiei în detrimentul celorlalte state germane. de orientare liberală. unde râul Mosela se varsă în Rin. după ce a publicat Studien über die Judenfrage (Studii asupra chestiunii evreieşti). Conform acestei istorii. şi ca delegat la Reichstag între 1881–1884. a încurajat asimilarea şi germanizarea evreilor.Acest monument în memoria Kaiserului Wilhelm. ulterior devenit Partidul Naţional Liberal. şi în general un titan printre istoricii de la sfârşitul secolului al XIX-lea. pentru Partidul German al Progresului (Deutsche Fortschrittspartei). 27 .

Cambridge: Cambridge University Press. Bismarck. 1997. • Documente despre Unificarea Germaniei 28 . The Great Powers and the European States System 1814–1914. 2004. New York: Knopf. The Viking Press.  Crankshaw. 1982. 2nd ed. 1871–1918. Alon. Volker. Modern Germany: Society.  Bridge. Imperial Germany. Roy and Roger Bullen. Economy and Politics in the Twentieth Century. 1994.Bibliografie  Berghahn. Chapel Hill: University of North Carolina Press. Edward. New York. Longman.  Confino. 1981. The Nation as a Local Metaphor: Württemberg. Marpingen: apparitions of the Virgin Mary in Bismarckian Germany. David.  Blackbourn. and National Memory.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->