ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SECŢIEI DE CHIRURGIE Secţia de chirurgie reprezintă una dintre secţiile componente ale unui spital.

Spitalul este o unitate sanitară care deserveşte un anumit teritoriu şi care este format din mai multe secţii de diferite specialităţi (interne, chirurgie, pediatrie, obstetrică-ginecologie, otorinolaringologie, oftalmologie, neurologie etc.), compartimente medicale pentru explorări funcţionale şi imagistice (laborator, radiologie etc.), la care se adaugă componente ale aparatului administrativgospodăresc (serviciul administrativ, de aprovizionare, bucătărie, spălătorie etc.). În ceea ce priveşte amplasare secţie de chirurgie în cadru spitalului, se recomandă ca această să fie cât mai izolată de celelalte secţii (poziţionată într-un pavilion separat sau la ultimele etaje ale clădirii) atât pentru a asigura liniştea necesară secţiei, dar mai ales pentru a se evita declanşarea unor infecţii intraspitaliceşti. Secţia de chirurgie trebuie să aibă o bună legătură cu primirea bolnavilor, cu blocul operator şi cu serviciul ATI. Secţia de chirurgie se compune la rândul ei din mai multe componente: saloane pentru bolnavi, săli de pansamente, blocul operator, secţia de terapie intensivă, serviciul de sterilizare, camere de lucru pentru medici şi cadre medii, oficii, săli pentru servit masa, băi, depozite pentru lenjerie şi materiale. Saloanele pentru bolnavi Sunt încăperi cu paturi, amenajate în aşa fel încât să permită o bună îngrijire a bolnavilor. Se împart în saloane pentru bolnavi septici (bolnavi cu supuraţii, gangrene etc.) şi saloane pentru bolnavi aseptici. Dimensiunile camerei trebuie să permită intrarea brancardului şi căruţului pentru transportul bolnavilor. Temperatura în salon trebuie să fie în jur de 20°C, iar umiditatea de 4050%. Pentru o bună urmărire a bolnavului şi pentru a facilita îngrijirea acestuia, paturile vor fi aşezate, în aşa fel, încât să permită abordul bolnavilor pe 3 laturi. Saloanele pot fi prevăzute cu sisteme de semnalizare care anunţă sora medicală în caz de nevoie. Sala de pansamente Este o încăpere specială, specifică secţiilor de chirurgie. Se foloseşte pentru pansarea bolnavilor transportabili, dar şi pentru efectuarea unor manevre sau proceduri speciale (spălături, anuscopii, recoltarea de probe biologice, efectuarea de puncţii etc.), pentru unele examene clinice ca tuşee rectale şi vaginale etc. Într-o sală de pansamente trebuie să existe o canapea (pentru efectuarea pansamentului), masă ginecologică, căruţ pentru pansat, dulapuri cu instrumente, materiale sterile şi nesterile, soluţii antiseptice etc. Blocul operator Cuprinde un ansamblu de încăperi care funcţionează ca un tot unitar în scopul realizării, în perfecte condiţii, a intervenţiilor chirurgicale. El se compune din mai multe săli de operaţie şi din anexe. Blocul operator trebuie să aibă legături cât mai scurte şi cât mai directe cu secţia de terapie intensivă, cu serviciul de primire a urgenţelor şi cu serviciul de sterilizare. El va fi amplasat cât mai izolat, accesul în blocul operator făcându-se prin intermediul unor încăperi tampon, cu respectarea strictă a regulilor de asepsie şi antisepsie.

1. camera filtru este prima cameră a blocului operator unde personalul acestuia şi medicii îşi schimbă îmbrăcămintea cu alta curată, de preferat sterilizată (bluză, pantaloni, saboţi, bonetă şi mască). 2. camera de pregătire a chirurgilor este destinată spălării mâinilor. În acest scop, este prevăzută cu chiuvete speciale alimentate cu apă sterilă, bureţi, perii şi soluţii speciale pentru spălarea mâinilor. 3. sala de operaţie trebuie să fie complet izolată de exterior, iar aerisirea se recomandă să fie făcută prin climatizare automatizată, cu trecerea aerului prin filtre speciale (antimicrobiene). Sălile de operaţie sunt separate pentru operaţii aseptice şi septice. Mobilierul din sălile de operaţie se recomandă a fi redus la strictul necesar, poziţionat astfel încât să permită o uşoară mişcare şi curăţire în blocul operator: - masa de operaţie, de construcţie specială, concepută în aşa fel încât să permită aşezarea bolnavului într-o serie de poziţii, în funcţie de specificul intervenţiei chirurgicale. Mesele de operaţie sunt prevăzute cu o serie de accesorii necesare efectuării perfuziilor, unor intervenţii speciale şi pentru radiografii intraoperatorii. - Masa de instrumente pentru operaţie, este prevăzută cu picior excentric telescopic se aşează peste sau lângă masa de operaţie, fiind la îndemâna echipei operatorii. - Aparatul de narcoză - Lampa scialitică - Electrocauterul, aspiratoare, lămpi electrice. 4. camera de anestezie, aici se face preanestezia şi anestezia peridurală precum şi trezirea bolnavului din anestezie generală. Este prevăzută cu paturi sau canapele, brancard, dulapuri pentru substanţe necesare anesteziei, măsuţă pentru seringi, aspirator, sursă de oxigen 5. la acestea se mai adaugă: săli de depozitare, spaţii pentru curăţirea şi sterilizarea instrumentarului. Personalul blocului operator şi medicii trebuie să respecte cu stricteţe regulile de asepsie şi antisepsie. Pentru aceasta, accesul în sala de operaţie este interzis oricărui purtător de infecţii cutanate sau rinofaringiene. Circulaţia personalului între sălile de operaţii trebuie să fie limitată la strictul necesar. În spitalele clinice, accesul studenţilor în blocul operator se face cu respectarea aceloraşi norme de asepsie şi antisepsie ca şi cele valabile pentru medic. Asistarea la intervenţiile chirurgicale se face direct (cu păstrarea unei distanţe de cel puţin 1 metru faţă de masa de operaţie şi a mesei de instrumente, pentru a nu compromite actul operator) sau prin intermediu aparaturii video (acolo unde este posibil). Staţia de sterilizare Prezintă mai multe încăperi, aşezate astfel încât să respecte circuitele septic şi aseptic: - camera de primire a instrumentelor şi materialelor pentru sterilizare (circuitul septic) - sala în care sunt montate autoclavele şi pupinelele, locul pentru sterilizarea materialelor şi instrumentarului - camera pentru sterilizare la oxid de etilen. - camera de depozitare a instrumentelor sterile de unde se eliberează în secţii prevăzut cu rafturi şi dulapuri (circuitul aseptic)

Secţia de terapie intensivă (ATI) Secţia de terapie intensivă primeşte bolnavi din toate secţiile spitalului, bolnavi care necesită asistenţă specială şi permanentă (intensivă), pre- sau postoperatorie. Această secţie dispune de un număr mai mare de cadre medii şi ajutătoare faţă de secţia obişnuită şi este dotată cu aparatură specială, specifică. Secţia de terapie intensivă este amplasată în apropierea blocului operator, dar izolată pe cât posibil de secţia de chirurgie propriu-zisă. Este de preferat ca secţia să fie subîmpărţită în boxe şi rezerve speciale pentru bolnavii aseptici şi septici, precum şi în funcţie de gravitatea bolii. Secţia ATI trebuie dotată cu posturi de oxigen şi de aspiraţie, monitoare, truse de intubaţie sau pentru masaj cardiac, căruţuri de pansamente, soluţii perfuzabile şi medicamente. Paturile trebuie să fie mobile, pentru a permite transportul bolnavului în sala de operaţie sau pentru explorări imagistice speciale. Accesul în secţia ATI este limitat, iar la intrare în secţie îmbrăcămintea şi încălţămintea este acoperită cu halat şi botoşei. Ataşat secţie de chirurgie poate funcţiona un ambulatoriu pentru urmărirea postoperatorie a bolnavilor şi pentru controalele periodice ale pacienţilor neoplazici.

Cap. 2 ASEPSIA. ANTISEPSIA Definiţii Asepsia şi antisepsia sunt mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice care urmăresc îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu. Asepsia1 reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter profilactic prin care împiedicăm contactul germenilor cu bolnavul în general şi cu plaga operatorie în special. Antisepsia2 reprezintă ansamblul măsurilor curative prin care urmărim distrugerea germenilor prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu. În practică asepsia şi antisepsia se folosesc simultan şi se completează reciproc. Sterilizarea este acea componentă a asepsiei prin care se distrug toate formele de germeni microbieni (inclusiv formele sporulate sau virusurile). Alături de anestezie, sterilizarea a permis dezvoltarea chirurgiei ca specialitate medicală şi a tuturor specialităţilor chirurgicale. Istoric Este de înţeles faptul că asepsia şi antisepsia au fost acceptate în arsenalul medical numai după înţelegerea rolului microbilor în patologie şi a modului lor de transmitere – după descoperirile din secolul XIX ale şcolii franceze (Louis Pasteur) şi germane (Robert Koch) de microbiologie. Cu toate acestea din cele mai vechi timpuri, persoanele care practicau medicina utilizau rudimente ale asepsiei antisepsiei, bazate probabil pe observaţii empirice. Astfel, în perioada prehipocratică se recomanda spălarea rănilor proaspete cu apă caldă şi pansarea lor cu feşi albe. În perioada lui Hipocrate (sec. V—IV î.e.n.), în raport cu nivelul cunoştinţelor din acea vreme, se aplicau o serie de reguli privind actul chirurgical: aranjarea cîmpului operator, poziţia chirurgului, curăţenia care trebuia respectată (spălarea mîinilor şi unghiilor) şi modul de tratare a unei plăgi (curăţire cu apă caldă, vin vechi sau ulei cald şi apoi protejarea lor cu feşi albe). Aceste reguli s-au păstrat şi în epocile romană şi arabă. În evul mediu, chirurgul francez Ambroise Parre (1510 – 1590) descoperă fenomenul de contagiune. În secolul XVII olandezul Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) perfecţionează microscopul3 şi observă pentru prima dată microbii (bacterii, protozoare). În 1768 italianul Lazzaro Spallanzani (1729 – 1799) demostrează multiplicarea acestora prin diviziune. Aceste descoperiri remarcabile au fost ignorate, iar semnificaţia lor apreciată numai după descoperirea bacteriilor de către Louis Pasteur. O altă observaţie remarcabilă, dar neglijată la vremea ei, aparţine obstericianului austriac Ignaz Philipp Semmelweis (1818 - 1865). Acesta a observat frecvenţa mare a febrei puerperale4 într-o clădire în care studenţii participau la examinarea şi tratarea
1 2

Etimologia cuvântului este din greaca veche: a = fără ; sepsis = putrefacţie anti = împotriva; sepsis = putrefacţie 3 nu se cunoaşte cu siguranţă cine a fost inventatorul microscopului; sunt creditaţi olandezii Hans Jannsen şi Zacharias Jannsen şi italianul Galileo Galilei 4 o endometrită postpartum

parturientelor şi frecvenţa redusă a febrei puerperale într-o altă clădire în care îngrijirea parturientelor era asigurată exclusiv de călugăriţe-surori. Fără a putea explica în întregime fenomenul Semmelweis a intuit că studenţii erau vectorii purtători ai unui agent patogen şi a impus reguli stricte de igienă (cea mai importantă viza spălarea mâinilor cu apă şi săpun şi apă clorurată înaintea oricărui act obstetrical); după aceste măsuri frecvenţa infecţiilor puerperale a scăzut substanţial. Odată cu Louis Pasteur (1822—1895) începe adevărata perioadă a asepsiei. Descoperirea germenilor şi demonstrarea experimentală a acţiunii lor patogene au permis introducerea unor metode de distrugere a acestora (fierberea, autoclavarea etc.). În Anglia, Joseph Lister (1822—1912), inspirat de lucrările lui Pasteur, preconizează distrugerea germenilor care produceau supuraţia plăgilor, cu ajutorul acidului carbolic 5% şi împiedicarea pătrunderii lor în rană prin aplicarea de pansamente înmuiate în aceeaşi substanţă; tot el începe sterilizarea sălilor de operaţie prin pulverizarea de acid fenic. Chirurgul american William Stewart Halsted (1852 – 1922) foloseşte primul mănuşile de cauciuc, ca măsură de protecţie atât a pacientului, cât şi a operatorului. De la sfârşitul secolului XIX măsurile de asepsie-antisepsie au intrat în standardul practicii chirurgicale; metodele utilizate s-au dezvoltat pe măsura progreselor chirurgiei, descoperirii unor noi modalităţi de combatere a germenilor microbieni, dezvoltării şi diversificării instrumentarului chirurgical. Antisepsia Ca metodă curativă de distrugere a germenilor de pe tegumente, dintr-o plagă sau din mediu, antisepsia utilizează o serie de mijloace chimice denumite, în general, antiseptice sau dezinfectante. Se obişnuieşte să se denumească antiseptic substanţa cu acţiune bactericidă sau bacteriostatică ce se aplică pe ţesuturi vii, iar dezinfectant substanţa folosită pentru distrugerea germenilor de pe diverse obiecte, produse septice sau din mediul extern. Acţiunea substanţelor antiseptice constă în distrugerea membranelor celulare sau coagularea proteinelor, fără a fi legată de viaţa bacteriană activă (nu interferează în mod specific cu anumite căi metabolice bateriene precum antibioticele). Pentru a putea fi folosită în condiţii bune, o substanţă antiseptică trebuie să îndeplinească mai multe condiţii : -să distrugă germenii cu care vine în contact -să nu acţioneze asupra ţesturilor pe care se aplică sau să le altereze mecanismele de apărare -să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele sau materialele care urmează să fie dezinfectate -să fie uşor solubilă (în apă sau alcool), iar soluţia rezultată să fie stabilă Deşi numărul substanţelor chimice cu acţiune antiseptică este considerabil, numai unele dintre acestea întrunesc calităţile menţionate mai sus ş deci pot fi folosite ca antiseptice. Fiecare antiseptic are la bază o substanţă chimică cu un mod de acţiune cunoscut şi cu anumite proprietăţi ce o fac utilizabilă pentru anumite scopuri. Alcoolul este un antiseptic foarte folosit în chirurgie, mai ales pentru tegumente, deoarece este bactericid şi nu are acţiune nocivă asupra pielii. Se utilizează în concentraţii

de 70% pentru antisepsia tegumentelor uscate, cînd are cea mai mare acţiune bactericidă. Nu acţionează asupra formelor sporulate şi de aceea nu poate fi folosit ca mijloc de sterilizare la rece. Se poate întrebuinţa singur sau asociat cu alte antiseptice (iodul) pentru pregătirea cîmpului operator şi pentru dezinfecţia mîinilor chirurgului şi a plăgilor. Alcoolul nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără strat cornos, deoarece produce deshidratarea sau coagularea celulelor cu care vine în contact Iodul este unul din cele mai vechi antiseptice (utilizat de peste un secol). Acţiunea sa se produce atît asupra bacteriilor, a sporilor, cît şi a ciupercilor (bactericid, sporocid şi fungicid); soluţia de iod pătrunde în anfractuozităţile tegumentului şi în orificiile glandulare. Se foloseşte solubilizat în alcool sau benzină: -tinctura de iod este o soluţie alcoolică 2% + iodură de sodiu 2% şi folosită curent pentru dezinfecţia tegumentelor -soluţie concentrată de tinctura de iod : iod 7% + iodură de potasiu 5% + alcool 83° -soluţia Lugol : iod 5% + iodură de potasiu 10% dizolvate în apă. Are slabe calităţi antiseptice -benzina iodată este o soluţie slabe de iod în benzină uşoară; se foloseşte pentru degresarea şi dezinfecţia tegumentelor ; Acţiunea antiseptică a iodului se exercită asupra tegumentelor uscate şi de aceea se foloseşte pentru sterilizarea cîmpului operator, iar în caz de maximă urgenţă şi pentru sterilizarea mîinilor chirurgului. Dezavantajele iodului sînt următoarele: -soluţiile vechi sau prea concentrate de tinctura de iod produc iritaţii ale tegumentelor datorită precipitării iodului. De aceea se recomandă ca prepararea tincturii de iod să se facă în cantităţi mici, pentru a fi utilizată numai în stare proaspătă. -uneori survin fenomene de hipersensibilizare datorite proprietăţilor alergizante ale iodului; alergia cunoscută la iod impune folosirea unui alt antiseptic -aplicat pe ţesuturi moi, seroase şi mucoase, el poate produce necroza acestora. De aceea nu se pune în contact cu o plagă sau cu mucoase, deoarece coagulează proteinele; se aplică numai pe tegumente, pînă la marginile plăgii -în contact cu plăgile secretante degajă acid iodhidric, iritant pentru tegumente; ca atare, plăgile secretante se vor dezinfecta cu un alt antiseptic, iar pe pielea badijonată cu tinctură de iod nu se va aplica niciodată un pansament umed. Povidona iodată (betatina, Betadine) este un antiseptic cu spectru larg antimicrobian (bactericid, fungicid, virucid, protozoicid), recomandat pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor şi tratamentul plăgilor. Preparatul conţine iodul activ ca agent antimicrobian. Se foloseşte sub formă de soluţie, de săpun, de unguent sau de ovule vaginale. Este mult mai puţin iritantă, dar mult mai activă decât soluţiile de iod; este practic antisepticul cel mai folosit în spital. Soluţia de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor înainte de diferite acte chirurgicale (incizii, injecţii, puncţii, biopsii, perfuzii), dezinfecţia preoperatorie a pielii şi mucoaselor, tratamentul plăgilor aseptice, tratamentul infecţiilor cutanate bacteriene şi fungice. Diluţiile de betadină se prepară imediat înainte de folosire; nu se stochează ca atare. Săpunul de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia mâinilor înainte şi după actele medicale curente şi pentru asepsia preoperatorie a mâinilor.

Unguentul de Betadine: tratamentul arsurilor. al rănilor septice şi aseptice. Se prezintă sub formă de cristale de culoare violetă şi se foloseşte sub formă de soluţie 0. prin descompunere spontană. Apa oxigenată este o soluţie apoasă 3% de peroxid de hidrogen şi care. dă naştere la oxigen atomic ce oxidează substanţele din mediul înconjurător. în contact cu substanţe organice. Prepararea soluţiei se face prin dizolvarea tabletelor de perhidrol în apă. uneori asociată cu alte antiseptice. care are acţiune bactericidă prin distrugerea proteinelor şi oxidarea substanţelor organice. escarelor şi altor infecţii cutanate şi dermatoze suprainfectate. vezicală. Clorul este un bun antiseptic. Acţionează de asemenea şi asupra sfacelurilor. activ antimicrobian. . Se utilizează in soluţie de diverse concentraţii (0. degajă clor. Acţiunea sa mai importantă este cea mecanică. care la rândul lui degajă clor activ. pardoselilor. cele mai folosite în chirurgie sînt hipocloriţii şi cloraminele. pe care le macerează şi uşurează eliminarea lor. bucală) şi a plăgilor infectate cu anaerobi. Se foloseşte sub formă de soluţie preparată proaspăt (deoarece este foarte instabilă) pentru irigarea continuă a plăgilor infectate şi cu sfaceluri. în contact cu apa formează acidul hipocloros. Nu se foloseşte în cazul sensibilităţii cunoscute sau constatate la iod. In cazul plăgilor infectate cu anaerobi se foloseşte sub formă de perfuzii. tamponată cu carbonat şi bicarbonat de calciu care. ceea ce limitează utilizarea lui în plăgile cu risc hemoragie. prin efervescenţa care se produce odată cu eliberarea oxigenului şi care antrenează resturile tisulare sau corpii străini din zonele profunde sau fundurile de sac ale plăgilor delabrante. a tăviţelor şi a unor materiale. Hipocloritul de sodiu (soluţia Dakin) este o soluţie apoasă de clor. Acidul boric se prezintă sub formă de cristale albe şi se foloseşte ca atare sau în soluţii 2-3%. Se mai folosesc pentru dezinfecţia veselei. soluţia obţinută se descompune la lumină şi de aceea se păstrează în sticle de culoare închisă. Betadina se descompune sub influenţa luminii sau la temperaturi mai mari de 40 de grade. al ulcerelor trofice. mai ales pentru antisepsia plăgilor infectate cu bacil piocianic. Nu sînt active în mediu alcalin. Se foloseşte pentru antisepsia plăgilor şi a mucoaselor. ceea ce produce dizolvarea ţesuturilor necrozate şi dezodorizarea plăgilor. Substanţa este livrată sub formă de comprimate. Permanganatul de potasiu este o substanţă oxidantă. diminuarea sau dispariţia culorii indică scăderea activităţii antimicrobiene. nu se foloseşte împreună cu preparate topice enzimatice. cu acţiune bactericidă lentă şi variabilă în raport de diverşi germeni. prin dizolvarea lor se oţine o soluţie care se recomandă să se folosească proapspătă. Se obţine prin descompunerea acidului hipocloros care degajă clor nativ. Au acţiune asupra bacililor gram-negativi şi a bacilului Koch. a ţesuturilor necrozate şi a crustelor. Culoarea brună a Betadinei îi indică eficacitatea. Are aceeaşi acţiune dizolvantă şi asupra cheagurilor de sînge.1-0. Dintre substanţele capabile să degaje clor. Cloraminele sînt compuşi organici ai clorului. efectul antimicrobian se exercită la un pH intre 2 şi 7.2 până la 5%) pentru irigarea plăgilor supurate şi pentru dezinfecţia unor mucoase.5% pentru dezinfecţia unor mucoase (vaginală.

o temperatură interioară de cel puţin 180°C. iar între plafoane se găseşte un ventilator pentru uniformizarea aerului care circulă în interior. iar cutiile cu instrumente să fie aranjate mai larg pentru a permite o repartizare uniformă a temperaturii – vezi figura 02-01. Sterilizarea prin căldură uscată se adresează instrumentarului chirurgical şi se face în etuva cu aer cald. începînd de la spălarea mâinilor chirurgului şi protejarea lor cu mănuşi sterile. Căldura se foloseşte pentru sterilizare sub formă de căldură uscată sau căldură umedă. se pun în cutii metalice. Sterilizarea prin aer cald este metoda cea mai folosită pentru instrumentarul metalic şi se face în cuptorul cu aer cald (cunoscut sub numele de cuptor Poupinel).Asepsia Ca acţiune profilactică. sterilizarea cu fierul de călcat5) nu asigură eliminarea tuturor germenilor şi nu au aplicaţii în chirurgie. 5 . la dezinfecţia cîmpului operator şi sterilizarea tuturor instrumentelor şi materialelor folosite într-o intervenţie chirurgicală. Aerul cald pătrunde prin orificiile ce se găsesc în planşeul peretelui interior. se foloseşte numai pentru sterilizarea gâtului fiolelor cu medicamente. asepsia foloseşte o serie de metode. Între pereţii laterali sînt montate rezistenţe electrice pentru încălzire. Figura 02-01 Cuptorul Poupinel Instrumentele metalice. înainte de deschidere. la ora actuală. în aşa fel încît aerul Flambarea (trecerea obiectului de sterilizat prin flacără) este procedeul cel mai primitiv de sterilizare care. cu rafturi în interior pentru aşezarea cutiilor cu instrumente. Pentru realizarea acestora se utilizează o serie de mijloace fizice şi chimice. instrumentarul să fie bine curăţat de substanţe organice înainte de sterilizare. Alte modalităţi de sterilizare prin căldură uscată (flambare. Se foloseşte în unităţi unde nu există alte posibilităţi pentru sterilizarea lenjeriei la nounăscuţi. Pentru realizarea unei bune sterilizări trebuie îndeplinite cîteva condiţii: aparatul să fie perfect etanş. cu capacele deschise. Cuptorul Poupinel este o cutie metalică cu pereţi dubli. iar acestea se aşează pe etajerele din interiorul cuptorului. după curăţire. de prevenire a contaminării plăgilor cu germeni patogeni. Fierul de călcat realizează o temperatură de 200-300°C asigurând distrugerea germenilor de pe unele ţesături.

iar cutiile astfel pregătite se pot păstra pentru utilizare timp de 24 de ore cu condiţia să nu fie deschise în acest interval. cât şi sporulate ale bacteriilor sau fungilor. pasteurizarea. în spitale. se folosesc în idustria alimentară. Sterilizarea prin aer cald. la 180°C durata sterilizării este de 30—40 minute. tindalizarea8) nu realizează distrugerea tuturor germenilor şi ca urmare nu au aplicaţii în chirurgie. la Poupinel. Măsurarea timpului necesar unei bune sterilizări se socoteşte din momentul atingerii temperaturii corespunzătoare în interiorul cuptorului. este o metodă care asigură o bună aseptizare7. la 170°C durata sterilizării este de 1-1. Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai eficientă. se întrerupe funcţionarea termostatului şi se lasă materialele să se răcească pînă ce temperatura coboară la 30-40°C cînd se deschide uşa.5 ore. halate. Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai folosită pentru aseptizarea unor materiale şi instrumente. practic. Prin această metodă sterilizăm materialul moale (pansamente. se închid cutiile cu capacele lor şi se sigilează cu o hâtie pe care se consemnează data şi ora sterilizării. halate). Timpul necesar pentru. pesiunea în interior şi circulaţia vaporilor supraîncălziţi. Durata sterilizării depinde de temperatura atinsă. După trecerea timpului necesar sterilizării. începînd din momentul atingerii parametrilor de presiune şi temperatură este de 30—40 de minute. chiar şi cei sub formă sporulată. 6 . Acest tip de sterilizare se face cu un aparat special numit autoclav. precum şi virusurile. Pasteurizarea şi tindalizarea nu pot fi considerate metode de sterilizare. aparatul asigură în paralel şi obţinerea apei sterile care este livrată într-un circuit izolat. Nu asigură distrugerea formelor sporulate şi a unor virusuri. tuburilor de cauciuc. 8 Fierberea s-a folosit pentru sterilizarea serigilor. nu degradează instrumentarul. Figura 02-02 Autoclavul La 160°C durata sterilizării este de 2 ore.cald să ia contact cu toate suprafeţele. Alte metode de sterilizare prin căldură umedă (fierberea. toţi germenii. 7 Se distrug atât formele vegetative. acesta asigură încălzirea vaporilor la temperatura necesară. Dintre metodele de sterilizare prin căldură umedă singura cu aplicabilitate în chirurgie este sterilizarea cu vapori de apă sub presiune (autoclavarea). Peste temperatura de 120°C la presiunea de o atmosferă sînt distruşi. din momentul în care s-a atins temperatura de 180º C durata sterilizării este de 30-40 minute6. ci doar de reducere a numărului de bacterii.

timpul minim necesar etc. . care impune repararea sa. Sterilizarea la „rece" utilizează radiaţiile şi o serie de substanţe chimice cu acţiune antiseptică. conţinând o asociere de aldehide9 cu puternic efect antiseptic. Mijloacele chimice utilizează substanţe sub formă de pulberi cu punct de topire cunoscut sau substanţe care la o anumită temperatură îşi schimbă culoarea. care se introduc în interiorul casoletelor sau cutiilor cu material de sterilizat. Oxidul de etilen este un gaz incolor. utilizată pentru sterilizarea instrumentarului laparoscopic. Sterilizarea se face prin imersia instrumentelor în soluţie. Sălile moderne de operaţie sînt prevăzute şi cu instalaţii pentru climatizare care. mase plastice sau hârtie. Pentru sterilizarea instrumentarului sofisticat (cum este instrumentarul endoscopic şi laparoscopic – care are componente de sticlă. urmată de catirea cu alcool şi apă sterilă. cu condiţia ca învelişul protector să rămână intact). pe lîngă realizarea unei temperaturi şi umidităţi optime.5—2 m de sursă. Radiaţiile γ (gamma) se folosesc pentru sterilizarea materialelor din cauciuc. Recoltarea de probe pentru culturi bacteriene din sau de pe materialele sterilizare este o măsură suplimentară de control. pentru realizarea asepsiei se folosesc aldehidele şi oxidul de etilen.Controlul sterilizării făcute cu ajutorul căldurii uscate sau umede se face prin mijloace fizice şi chimice. realizînd astfel şi sterilizarea încăperilor. care nu pot fi sterilizate termic) se folosesc soluţii speciale. Eficienţa razelor ultraviolete este însă numai la distanţă de 1. Datorită penetrabilitătii lor mari. Mijloacele fizice constau în măsurarea temperaturii din interiorul cuptorului Poupinel şi a temperaturii şi presiunii din autoclav cu ajutorul termometrelor şi respectiv al manometrelor încorporate. fie a survenit o defecţiune a aparatului. tuburi de drenaj din plastic. Sub formă de soluţie se foloseşte pentru sterilizarea rapidă a instrumentarului metalic (sterilizarea se face prin imersia instrumentului în soluţia de formol timp de minim 20 minute. inflamabil şi cu o capacitate foarte mare de penetrare prin cauciuc. inodor. Este metoda de sterilizare la scară industrială a materialelor sanitare de unică utilizare (seringi. Durata de sterilizare este de 30—40 de minute. Ca urmare instrumentele 9 De exemplu: CIDEX. sterilizarea acestor materiale se poate face chiar fiind acoperite de învelişuri protectoare. în caz că aceste în aceste culturi se dezvoltă germeni bcterieni. Dintre substanţele chimice. Formolul (formaldehida) se întrebuinţează sub formă de vapori sau sub formă de soluţie. pregăirea instrumentarului. Sub formă de vapori se foloseşte pentru sterilizarea saloanelor. lame de bisturiu etc. Acestea se aşază în tuburi sau flacoane mici de sticlă. asigură şi filtrarea aerului. Sterilizarea cu radiaţii ultraviolete se foloseşte pentru aerul din sălile de operaţii. atunci fie nu au fost respectate procedeele recomandate pentru aparatul respectiv.). plastic sau fibre de sticlă. iar eficienţa sterilizării este de lungă durată (câţiva ani. ceea ce obligă la mutarea sursei în diferite puncte ale sălii sau montarea mai multor surse. o soluţie dialdehidică. plastic sau metal.). Este însă necesară respectarea cu stricteţe a recomandărilor producătorului produsului respectiv (referitoare la diluarea soluţiei.

iar nasul şi gura sunt acoperite de o mască.camera filtru"). În încăperile blocului operator se poartă o îmbrăcăminte specială. Atfel săpunul cu betadină se păstrează în dispozitive fixate pe perete şi care pot fi acţionate cu cotul sau cu piciorul sau activat cu fotocelulă. Cea mai utilizată soluţie pentru spălare este săpunul lichid cu betadină. Pe cap se poartă bonetă (care trebuie să acopere obligatoriu tot păul de pe frunte). Este o metodă eficientă. . Construcţia blocului operator permite spălarea fără a atinge cu mâna nici un obiect.pentru exemplificare vezi figura 02-03. Dezinfecţia mâinilor se face cu apă sterilă. blocul operator este prevăzut cu o încăpere specială (. Oxidul de etilen are o acţiune bactericidă foarte puternică. ideal este ca aceasta să fie sterilizată prin autoclavare. Este însă iritant şi pentru a elimina etileoxidul remanent instrumentele sterilizate se folosesc după 24-48 de ore. Utilizarea acestui echipament în afara blocului operator este strict interzisă. în prealabil. După acelaşi principiu se schimbă şi încălţămintea. unde chirurgii se schimbă de hainele purtate în secţia cu paturi. perii sterile (sau comprese sau burete) şi săpun (detergent) steril. La fiecare intrare / ieşire în /din blocul operator ţinuta se schimbă. Similar robinetul de apă sterilă poate fi deschis / închis prin acţionare cu cotul sau cu fotocelulă . distrugînd orice microorganisme. tuburi de dren şi instrumente metalice sau din plastic. Figura 02-03 Sistem de spălare a mâinilor. Se sterilizează sonde de plastic sau cauciuc. a o serie de pregătiri pentru respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie. timp necesar ca substanţa să se elimine din ambalajul materialelor sterilizate. accesibilă şi în spital. sau cel puţin spălată. Flacoanele cu betadină (1) sunt acţionate cu piciorul cu o pedală (2)..şi aparatele se pot steriliza împachetate etanş în folie de plastic. Pregătirea chirurgului pentru operaţie Efectuarea oricărui act operator impune chirurgului executarea. iar acţionarea robinetului de apă sterilă (3) se face cu cotul prin mânerul 4.

în acest fel partea din faţă (care vine în contact cu câmpul operator) rămâne sterilă. după care se limpezeşte cu apă. Poziţia corectă a mâinii şi antebraţului în cursul spălării. 02-05). pînă la jumătatea antebraţului. în aşa fel ca scurgerea ei să se facă de la degete spre cot. Operaţiunea de spălare terminată obligă chirurgul să menţină curăţenia mîinilor. în cazul altor preparate se respectă instrucţiunile de utilizare). 2-3 minute (în cazul săpunului cu betadină. . sub manşetă şi se trage pe mână. după care se răsfrânge. iar a treia oară pînă în treimea distală a antebraţului (figura 02-04). De aceea poziţia lor va fi în sus şi în faţa corpului. urmând ca un ajutor să-1 tragă complet şi să-i lege şireturile la spate. Figura 02-04 Etapele spălării mâinii şi atebraţului. insistând pe degete. manşeta primei mănuşi (fig. pe faţa sa externă. Halatul steril se despătureşte în aşa fel ca să nu atingă hainele şi se îmbracă pe mîneci. în acelaşi mod. Se repetă aceeaşi operaţie a doua oară. După spălare mâna se dezinfectează cu alcool (turnat de un ajutor) şi mâinile revin la poziţia de mai sus.Prima dată se spală mîna şi antebraţul până la cot. Îmbrăcarea mănuşilor se face astfel: se prinde mănuşa de manşeta îndoită (pe faţa internă) şi se trage pe mîna stîngă (figura 02-05). Se prinde apoi cealaltă mănuşă dreaptă. în aşa fel ca apa să se scurgă spre cot (figura 02-04).

Aceasta impune ca. Modul de badijonarea a tegumentului respectă 2 reguli: -badijonarea se face dinspre locul inciziei spre periferie (în cercuri concentrice succesive).Figura 02-05. adică lzona anatomică a inciziei tratată antiseptic şi izolată steril de restul corpului (prin cearceafuri de pânză sterile). abia după îmbrăcarea ambelor mănuşi se face aranjarea mănuşilor pe degete şi răsfrângera completă a manşetelor. Prima mănuşă de se prinde cu mâna opusă de partea interioară a manşetei. în aşa fel încît să cuprindă o zonă mult mai mare de la locul inciziei. înaintea oricărei intervenţii chirurgicale. Nu e recomandabila ca aceasta să se facă în preziua operaţiei (deşi unele manuale recomandă o atfel de atitudine) pentr că microtraumatismele produse ar putea să se infecteze până a doua zi. În ziua operaţieie se face raderea părului – dacă este cazul. Pregătirea câmpului operator Prin câmp operator se înţelege locul de desfăşurare propri-zisă a operaţiei. tegumentele să fie bine curăţate şi apoi dezinfectate cu antiseptice bactericide. În cazul bolnavilor alergici la iod se foloseşte alcoolul 70º. Îmbrăcarea mănuşilor. în cazul în care regiunea de operat este septică (de exemplu orificiul anal) badijonarea se face însă invers (dinpre periferie spre zona de operat) . a doua mănuşă se apucă cu mâna înmănuşată anterior de partea externă a manşetei. germenii bacterieni de la acest nivel pot fi sursa de contaminare a plăgii operatorii. Pielea are o floră baceriană naturală cantonată în orificiile glandulare sau în stratul exfoliativ al epidermului. În sala de operaţie se se degresează tegumentul cu benzină uşoară şi apoi se dezinfectează cu betadină sau tinctură de iod. Curăţirea mecanică a tegumentelor începe în seara dinaintea intervenţiei printr-o baie generală şi îmbrăcarea de lenjerie curată.

iar a treia până la 1-2 cm de marginea celei de-a doua badijonări. În prealabil masa se acoperă cu un cearceaf steril în dublu strat. material moale. Poziţia acestor materiale pe masă este în funcţie de preferinţa proprie. instrumente speciale. . a doua se face până la 1-2 cm de marginea primeia. nedezinfectată Astfel pregătit. care acoperă tot restul corpului pacientului şi masa de operaţie.-prima badijonare este cea mai largă. material de sutură şi ligaturi. ca orice obiect necesar într-un moment al operaţiei să fie găsit cu uşurinţă. Pe masă se pun toate materialele necesare (instrumente. câmpul operator se izolează cu cearceafuri sterile. în acest fel se evită antrenarea de germeni din zona învecinată. tuburi pentru drenaj). Pregătirea instrumentelor Instrumentele sterile şi materialele necesare sterile se aşează pe masa de instrumente. dar trebuie să fie de fiecare dată aceeaşi.

Dimensiunile şi forma instrumentelor sunt adaptate în raport cu regiunea la care se lucrează. în funcţie de scopul propus fig. vezi figura 3-4. precum şi în funcţie de organul pentru care au fost destinate. 3 INSTRUMENTARUL CHIRURGICAL Instrumentarul folosit în chirurgie este alcătuit din numeroase tipuri şi forme de obiecte destinate îndeplinii unor manevre sau operaţiuni. fiind considerat ca cel mai ascuţit obiect folosit în chirurgie.2. instrumente pentru tăiat instrumente pentru hemostază instrumente de prindere şi prezentare a ţesuturilor depărtătoare instrumente pentru sutură instrumente speciale instrumente diverse. 2. prin ridicare din locaşul respectiv şi alunecare în sens invers. Clasificare 1. simple. Prinderea bisturiului se face astfel: mânerul este fixat între ultimele 3 degete şi police. 5. precum şi bisturie cu lamă nedetaşabilă cu utilizare multiplă. 4. uşoare. indexul se sprijină pe faţa dorsală a lamei asigurând stabilitate. bisturiul se ţine ca un creion. Dimensiunea mânerelor şi a lamelor sunt variate.). 1 . prin glisarea lamei în locaşul de pe mâner printr-o mişcare sus-jos. Scoaterea lamei se face tot cu ajutorul pensei. Există de asemenea bisturie de unică folosinţă. Instrumentele se păstrează în casolete speciale. fiind aranjate pe tipuri de intervenţii (mici sau mari) sau intervenţii speciale (intervenţii pe căile biliare extrahepatice. Tăierea ţesuturilor se face dintr-o singură mişcare.Cap. Montarea lamei se face cu ajutorul unei pense Pean. Instrumentele chirurgicale sunt fabricate din materiale rezistente. Instrumente pentru tăiat BISTURIUL Bisturiul este probabil cel mai cunoscut instrument chirurgical. după ce în prealabil au fost identificate unele repere anatomice sau tegumentul a fost marcat. Pentru disecţia unor structuri delicate. 3. aceste din urmă fiind scoase din uz. fig.1. 6. chirurgie vasculară etc. uşor manevrabile şi care să reziste în timp la curăţire şi sterilizări repetate. La acestea se mai adaugă instrumente specifice chirurgiei laparoscopice şi cele specifice chirurgiei microscopice. În ultimii ani bisturiul standard constă dintr-o lamă ce se ataşează la un mâner ce se reutilizează (bisturiul cu lamă de unică folosinţă). figura 3-3. 7.

Figura 3-3 Figura 3-4 Figura 3-2. a pansamentului etc. figura 3-5. Pot fi curbe. Vârful poate fi ascuţit sau bont. drepte sau angulate. Utilizarea lor este multiplă. pentru secţionarea unor structuri. 2 . a firelor de sutură. pentru disecţie. Tipuri de mânere şi lame de bisturiu FOARFECELE Au dimensiuni şi forme diferite.Figura 3-1.

cu una sau mai multe articulaţii.Figura 3-5. vezi figura 3-9. asigurând astfel un bun control asupra instrumentului figura 3-6. 3 . de forme şi dimensiuni diferite. Tipuri de foarfeci Forfeca se ţine corect astfel: policele şi degetul IV sunt introduse în inele. Ostetomul are forma unui cleşte. degetele III şi indexul se sprijină pe unghiul format de inel şi braţ respectiv la nivelul articulaţiei. dermatoame pentru recoltarea unor fragmente de piele. vezi figura 3-11. se utilizează la secţionarea unor oase de dimensiuni mici. figurile 7. ostetoame pentru tăierea structurilor osoase. Figura 3-6.) ALTE INSTRUMENTE PENTRU TĂIAT Sunt reprezentate de fierăstraie. La momentul actual sunt în uz diferite fierăstraie electrice. 8. Fierăstraiele sunt de diferite forme şi dimensiuni. portace etc. Modul în care se ţine corect o foarfecă (la fel se ţin şi alte instrumente cu aspect asemănător: pense de hemostază. dălţi (figura 3-10).

Tipuri de pense. care se suprapun prin apropierea braţelor. La locul de unire a braţelor cu inelele. curbă. Fierăstrăul pentru amputaţie Figura 3-10. în cruce. pensa Kocher. care poate fi dreaptă. se găseşte sistemul de fixare a pensei. pe faţa internă. Pensa pentru hemostază este formată din două părţi articulate. format din 2-7 dinţi. Dălţi Figura 3-8. Fierăstrăul de sârmă (model Gigli) Figura 3-9. adaptate topografiei pe care se operează. pensa de pedicul renal model Guyon.Figura 3-7. Ostetoame Instrumente pentru hemostază Pentru hemostaza provizorie. care pot fi lungi sau mai scurte şi sunt terminate cu inele pentru introducerea degetelor. cu striuri transversale pe feţele interne. profunzimii şi calibrului vasului. Cele mai cunoscute şi mai des folosite sunt: pensa Péan. Prezintă trei elemente: • partea activă (cea care prinde ţesuturile). scurtă sau lungă. în timpul actului chirurgical se folosesc pense autostatice de diverse tipuri. cu o pantă dreaptă şi alta teşită. pensa Overholt-Barraya. Fierăstrău electric Figura 3-11. terminat simplu sau cu gheare care se întrepătrund. • articulaţia pensei • braţele pensei. pensa Halstead. pensa rămânând astfel fixă. pensa Satinski etc. ca şi foarfecele. pensa Faure. (vezi figura 3-12) 4 .

vase. figura 3-13. Pensele anatomice se folosesc în special pentru prinderea şi prezentarea unor structuri fine (seroase.Figura 3-12. aponevroză). alte ţesuturi uşor lezabile). de diferite tipuri. Figura 3-13. figura 3-14. în vreme ce pensele chirurgicale (ce au capetele libere terminate cu gheare ce se întrepătrund) se utilizează pentru prinderea şi prezentarea unor structuri mai rezistente (piele. Tipuri de pense Pense de tip Péan Pensă tip Halstead Pensă tip Kocher Pensă tip OverholtBarraya Pensă pentru pedicol renal (model Guyon) Pensă Faure Pensă Satinski Instrumente de prindere şi prezentare a ţesuturilor Prinderea şi prezentarea ţesuturilor se face cu o serie de pense. în funcţie de structura ţesutului şi de durata timpului operator respectiv. şi pensele chirurgicale. Pense anatomice (de disecţie) 5 . Cele mai utilizate în acest scop sunt pensele anatomice (de disecţie).

aşa cum le spune şi numele. depărtătoare mobile. Se deosebesc două clase mari de depărtătoare: 1. pentru îndepărtarea din câmpul vizual a marginilor plăgii. ce sunt de diferite forme şi dimensiuni. Pensa în inimă (en coeur) Lovelace) Figura 3-16.E) .Figura 3-14.Pensa triunghiulară (model Depărtătoarele Depărtătoarele se utilizează. pentru a facilita actul operator.). vezi figura 3-17. Figura 3-17. depărtător model Kocher. vezi figura 3-15. Exemple: depărtătorul Farabeuf. a ţesuturilor sau organelor. manevrate de ajutor. figura 3-16. Tipuri de depărtătoare: Farabeuf (A). plămân. Pense chirurgicale Alte instrumente sunt reprezentate de pensa în inimă (en coeur). sau pensa triunghiulară (model Lovelace). Volkmann (D) A B C 6 . Figura 3-15. stomac etc. depărtătoare abdominale cu valvă (B. depărtător cu dinţi (model Volkmann). utilizate pentru prinderea unor organe în scopul uşurării disecţiei (colecist. depărtătoare abdominale cu valvă.

pense chirurgicale. figura 3-18.D E 2. se folosesc la sutura structurlor rezistente (piele. sunt prevăzute cu urechi. aponevroză. semicurbe. în mod autonom. Portacele sunt instrumente cu care se manevrează acele curbe. Acele Hagedorn sunt cele mai utilizate.C). 7 .). Cu vârf triunghiular sau rotund. curbe. port-ace. care prezintă un sistem propriu de fixare a valvelor asigurând depărtarea peretelui abdominal sau toracal. au diferite forme şi mărimi. pense de pus şi scos agrafe. vezi figura 3-20. sunt ace tăioase. foarfeci. figura 3-19. depărtător de coaste Finochietto (B) Instrumente pentru sutură Pentru sutura ţesuturilor se folosesc ace chirurgicale. A B C Figura 3-18. Acele cu vârf triunghiular. iar acele cu vârf rotund se utilizează în special pentru sutura ţesuturilor fine sau a organelor cavitare (intestin. O altă categorie de ace sunt acele atraumatice sau „sertizate” ce au firul de sutură montat în continuarea corpului şi de aceeaşi grosime cu el. Acele chirurgicale pot fi drepte. Tipuri de depărtătoare autostatice: depărtătoare abdominale (A. agrafe. tendoane). vase etc. în trecerea lor prin ţesuturi. depărtătoare autostatice. ele sunt de forme şi mărimi diferite.

Reverdin (D) C A B D Figura 3-20. Portace Mathieu (A).C). Hegar (B). Wertheim (C) A B C 8 .Figura 3-19. Tipuri de ace Hagedorn (A.B.

Chiurete Volkmann Figura 3-23. cardio-vasculară etc. Sonda canelată Figura 3-24. Pense pentru fixat câmpuri Instrumentele speciale Sunt reprezentate de instrumente specifice fiecărei specialităţi chirurgicale (ORL. chiureta Volkmann (figura 3-22). 9 .Alte instrumente Sunt reprezentate de câteva instrumente folosite frecvent la toate specialităţile chirurgicale: stiletul butonat (figura 3-21). sonda canelată (figura 3-23). pense pentru fixat câmpuri (figura 3-24). instrumentarul laparoscopic sau de microchirurgie şi care vor fi studiate în cadrul specialităţilor respective. Figura 3-21.). Stiletul butonat Figura 3-22. oftalmologie. ginecologie-obstetrică.

se pot introduce şi substanţe în scop explorator sau diagnostic. înfoliate. Calibrul lor variază.indirectă. Fig. 50 ml (fig.se poate folosi atunci când calea orală este inutilizabilă (stenoze esofagiene sau pilorice. Există şi tipuri speciale de seringi. . 1. cu ajutorul seringii. confecţionată din material plastic. Avantajele pe care le oferă calea parenterală faţă de celelalte căi sunt următoarele: . radiaţii). 4 INJECŢIILE ŞI PERFUZIILE Injecţiile reprezintă mijlocul prin care introducem o substanţă în ţesuturi. Actualmente se folosesc doar seringi din material plastic. prin mucoasa căilor respiratorii (aerosoli).).1. fiind confecţionate din metal. sau prin mucoasa rectală.directă. dermite).2. 4.administrarea de substanţe care sunt distruse de sucurile digestive. diverse vaccinuri. de unică folosinţă. reprezentată de diverse ţesuturi din organism. etc. sticlă.). existând astfel seringi de 2 ml. precum seringa „fiolă”.1 Materiale necesare pentru efectuarea unei injecţii 1 . etc. . care nu permit efectuarea injecţiilor în anumite zone de elecţie. în special prin mucoasa tubului digestiv superior (bucală şi gastrointestinală. denumită şi cale parenterală. iar pe de altă parte datorită unor infecţii locale (foliculite. 4. ceea ce nu permitea sterilizarea ei. material plastic.acţiunea mai rapidă după administrare. . Totul este ambalat într-un material etanş. permiţând sterilizarea lor prin diverse metode (autoclavare.siguranţa administrării medicamentului la pacienţii recalcitranţi sau inconştienţi. Acestea se livrează sterilizate. Seringile sunt utilizate în terapeutică de peste 100 de ani. Administrarea substanţelor medicamentoase se poate face pe două căi: . ce-i păstrează sterilitatea. . 10 ml. . cu sau fără ace alăturate. normele de asepsie şi antisepsie actuale ne mai permiţând refolosirea lor. fierbere. Dificultăţile folosirii căii parenterale provin din partea bolnavilor. în scop diagnostic sau terapeutic. pe de o parte datorită fricii de înţepătură. 5 ml. prin conjunctivă şi prin plăgile superficiale.). .) Pentru efectuarea injecţiilor este nevoie de seringi.dozarea precisă a substanţelor. Materiale necesare (fig. ce se livrează cu acul montat şi substanţa se administrat încărcată. 4. 20 ml. în care substanţele se introduc cu ajutorul seringii sau a tubulaturii de perfuzie. ace. numită calea orală). 1. substanţe injectabile şi antiseptice. Printre primele seringi folosite a fost seringa Pravaz care avea pistonul din talpă. Cu timpul seringile s-au perfecţionat.absorbţia completă. Conţine o singură doză şi începe să fie utilizată pe scară din ce în ce mai largă (de exemplu pentru heparinele cu greutate moleculară mică. ocluzii intestinale. .1. în funcţie de cantitatea de substanţă ce trebuie administrată.Cap.

cu bizoul bine ascuţit. Flacoanele conţin de obicei substanţe în cantitate mai mare. Fig. un corp cilindric. Fiolele reprezintă cea mai frecventă formă de prezentare a substanţelor injectabile. groase.3. cefalosporine). 2 . de dimensiuni adaptate pentru fiecare puncţie. pentru a putea fi folosită în condiţii corespunzătoare. cu bizoul scurt. Astfel. grosimea de 4/10 mm şi bizoul scurt. În ultimul caz fiola este însoţită şi de un solvent şi se va dizolva înaintea administrării. în stare lichidă sau sub formă de pulbere. injecţii intravenoase au lungimea de 30-40 mm. care are rolul de a-i menţine permeabilitatea şi de a-i proteja vârful. acele folosite pentru: injecţii intradermice au lungimea de 10-25 mm.8/10 mm şi bizoul lung. care se dizolvă înainte de administrare. flacoane. Acul pentru injecţii are un vârf ascuţit şi tăiat oblic. tubular şi o bază formată dintr-o piesă de calibru standard ce se fixează în amboul seringii. Diferite tipuri de seringi 1.3. conţinând substanţe preparate pentru administrare în perfuzii. să fie sterilă.10/10 mm şi bizoul lung. Dimensiunile acelor variază în funcţie de utilizarea lor. Ele pot fin în stare lichidă (insulină. conţinutul lor fiind steril. grosimea de 7/10 . orice altă întrebuinţare fiind interzisă. mandrenul este un Fig. Acele(fig 1. nichel sau platină. să fie gradată într-un mod corespunzător scopului destinat. a cărui grosime se adaptează la grosimea acului. Flacoanele sunt acoperite cu un dop de cauciuc prin care se face dizolvarea şi extragerea substanţelor şi care datorită elasticităţii sale asigură o bună etanşeitate. care se administrează în câteva doze sau în perfuzie. injecţii subcutanate au lungimea de 25-30 mm. puncţii sunt de obicei lungi.Unele seringi prezintă gradaţii specifice unităţilor de măsură ale substanţelor administrate (de exemplu seringile pentru administrarea insulinei la diabetici). grosimea de 6/10 . 4. Orice seringă.2. 4. subţiri 4/10 – 6/10. Tipuri de ace fir metalic mai lung decât acul. injecţii intramusculare au lungimea de 50-80 mm. anestezia peridurală şi rahidiană sunt lungi 12-14 cm. numit bizou. grosimea de 8/10 . indiferent de tipul şi capacitatea sa. 1. Borcanele sunt folosite din ce în ce mai rar. fiind cuprinsă între 1-20 ml. datorită imposibilităţii dozării corecte a altor substanţe. Substanţele injectabile sunt livrate în fiole.3.8/10 mm şi bizoul mai lung. ) pentru injecţii sunt tubulare şi confecţionate din oţel inoxidabil. trebuie să îndeplinească nişte condiţii: etanşarea perfectă între corp şi piston. dextran) sau sub formă de pulbere (penicilină. pungi de plastic sau borcane. Capacitatea lor variază cu doza de substanţă necesară unei singure injecţie.2. Ele vor fi utilizate numai pentru substanţele respective.

). Pregătirea seringii în vederea efectuării injecţiei necesită manevra de încărcare a acesteia. pregătirea regiunii injectate. Pregătirea regiunii de injectare necesită dezinfecţia ei precum şi alte manevre. 2.1.4. fiind cele uzuale de tipul tincturii de iod şi alcoolului sanitar. Ţinând seringa îndreptată cu acul în sus se elimină bulele de aer rămase până la apariţia primei picături de lichid pe vârful acului. în diferite concentraţii. 4. Efectuarea injecţiei propriu-zise necesită o serie de manevre în funcţie de calea de administrare a substanţei şi de regiunea în care se face. acesta se întinde uşor. Tegumentul zonei respective va trebui să fie indemn. pătrunzând cu acul paralel cu suprafaţa pielii . Căi de administrare 3. fără leziuni sau infecţii. . direct proporţională cu gradul sensibilizării. fiind mai accesibilă şi lipsită de foliculi piloşi. Se utilizează seringa de 1 ml şi ace mici şi subţiri. în contact cu anticorpii din organism. După dezinfecţia tegumentului. Se rupe partea superioară a fiolei şi se introduce acul în fiolă. 2. Injecţia intradermică (fig.În scop terapeutic se introduc substanţe medicamentoase pentru desensibilizare sau se începe anestezia locală prin infiltrare. etc. Zona de elecţie pentru astfel de injecţii este faţa anterioară a antebraţelor. Dacă injecţia este corect făcută. Tehnica injectării Executarea unei injecţii presupune mai multe operaţiuni: pregătirea seringii.3 ml.În ultima perioadă se tinde spre înlocuirea borcanelor şi flacoanelor cu pungi de material plastic ce conţin aceleaşi substanţe. fără a atinge cu acul vârful fiolei.3.1. produc o reacţie maculo-papuloasă locală (intradermoreacţie).2. efectuarea injecţiei propriu-zise. în funcţie de antigenul introdus( tuberculină. Citirea reacţiei se face intre 30 minute şi 72 ore. preparate de industria de medicamente.În scop diagnostic: injectarea diverselor antigene sau alergene care. În anumite situaţii urmează alte manevre ca aplicarea garoului pentru evidenţierea venelor antebraţului. 2. cu bizoul scurt. tinctură de iod sau bromhexidin. injectând 0.4. Tehnica injecţiei intradermice 3 . 1. Se aspiră cu grijă conţinutul.4. strict intradermic. Se ia fiola în mână şi prin lovituri bruşte cu degetul sau prin scuturare se goleşte lichidul din gâtul acesteia. antigen hidatic. 3. Soluţiile antiseptice sunt utilizate pentru degresarea şi aseptizarea pielii de la locul injecţiei. 2. În timpul oricărei injecţii pacientul trebuie să fie întins. la locul injectării apare o mică papulă iar pielea ia aspectul unei „coji de portocală”.) se efectuează în scop diagnostic sau terapeutic. . Fig. având grijă ca vârful acului să fie acoperit în permanenţă de lichid. iar cel care injectează trebuie să aibă o poziţie comodă. care se face respectând regulile de asepsie şi antisepsie. difteric. 4. În cazul în care este murdar se va spăla cu apă şi săpun si se va dezinfecta cu alcool.1-0.

şi mai rar . . faţa internă a membrelor. 4.2. vase mari sau trunchiuri nervoase. regiunea gâtului şi capului şi zonele unde se exercită presiuni. 4 . Zonele de elecţie pentru injecţiile subcutanate Totuşi.stări de şoc la pacienţi hipersensibilizaţi.necroze ale tegumentelor datorită intensităţii reacţiei antigen-anticorp. se retrage sau împinge puţin acul. paralel cu suprafaţa zonei. injecţia subcutanată se poate efectua pe toată suprafaţa corpului cu excepţia zonelor tegumentare care acoperă reliefuri osoase. 3. se preferă anumite zone de elecţie ca: faţa antero-externă a coapsei. aspirăm apoi puţin pentru a verifica dacă vârful acului nu a pătruns într-un vas hipodermic. s-au semnalat uneori .înţeparea unui vas sanguin. În principiu. Se dezinfectează pielea în zona respectivă şi apoi prindem între indexul şi policele stâng tegumentul până face o cută. iar la sfârşit se masează locul ceva mai mult pentru a evita formarea unui hematom. aspirându-se din nou. cu ace mai lungi şi bizoul lung. În afară de . după care injectăm lent soluţia pentru a nu produce dureri prin distensia brutală a pielii.ruperea acului. Injecţia subcutanată (fig. 4. Prin mişcări de lateralitate verificăm dacă acul este în hipoderm. se retrage puţin vârful acului şi se verifică din nou poziţia acestuia. . faţa peretele anterolateral al abdomenului. Fig. Incidentele şi accidentele posibile sunt: .5.lipotimiile care pot apărea la orice injecţie. Se utilizează seringi proporţionale cu cantitatea de soluţie ce trebuie injectată.5. accident foarte rar se rezolvă prin retragerea imediată a acului.)se face numai în scop terapeutic şi constă în introducerea substanţei în hipoderm.Incidentele şi accidentele ce pot apărea după injecţiile intradermice sunt foarte rare. apoi dăm drumul la cută. faţa laterală a toracelui. la baza căruia introduce acul cu o mişcare rapidă.înţeparea unui filet nervos. Acesta asigură o distensie mai puţin dureroasă şi o absorbţie rapidă a substanţei injectate. unde hipodermul este mai dezvoltat şi tegumentul mai mobil pe planurile subjacente. ceea ce produce durere la locul înţepăturii. faţa posterioară a braţului. ceea ce face să apară sânge la aspiraţie în seringă.

La adult. Pentru aceasta se foloseşte cadranul superoextern al fesei. iar prin inervaţia senzitivă mai puţin dezvoltată nu produce o durere prea mare la distensie . Acul se introduce ataşat la seringă. ce trece prin jumătatea fesei). 4. muşchiul asigură o absorbţie mai rapidă a substanţei injectate. uleioase. în derm se injectează numai soluţii izotone. ceea ce permite. participă mai puţin la mişcări. injectarea de substanţe uleioase iritante şi de suspensii. sau a unor soluţii coloidale în stratul muscular. după care se injectează lent soluţia. Zonele de elecţie ale injecţiilor intramusculare regiunea fesieră – este cel mai frecvent utilizată pentru faptul că. 4. Substanţa se injectează cvadriceps sau în muşchii vaşti externi.7. Fig.6. .6. Seringa va avea capacitatea adaptată la cantitatea de soluţie injectată. de asemenea doar în scop terapeutic şi constă din introducerea unor soluţii izotonice. Injecţia intramusculară se face. Se aspiră puţin în seringă pentru a verifica dacă nu s-a pătruns într-un vas. pentru acest motiv.- abcese sau flegmoane prin lipsa de asepsie a regiunii. După terminarea injecţiei se 5 . 4. Zonele de elecţie (fig. cu bizoul lung. zona este cuprinsă între o orizontală ce trece la 3 laturi de deget sub marele trohanter şi alta ce trece la 4 laturi de deget deasupra marginii superioare a rotulei. injectarea de substanţe caustice sau nesterile.) pentru practicarea injecţiilor intramusculare sunt: . 3.regiunea deltoidiană – deasupra şanţului radial al humerusului. lezarea vaselor fesiere şi a nervului sciatic. rezultat din împărţirea sa prin două linii (una orizontală ce trece prin marginea marelui trohanter până la şanţul interfesier şi alta verticală. profund în masa musculară. Prin vascularizaţia sa bogată. însă. Injectarea în această regiune trebuie să evite. se vor utiliza ace lungi de 6-8 cm. pe lângă masa musculară bogată care o conţine. pe lângă injectarea de soluţii.). sau se foloseşte partea de fesă situată deasupra liniei ce uneşte marele trohanter cu spina iliacă postero-superioară. printr-o mişcare bruscă (fig.3.faţa anteroexternă a coapsei – folosită mai ales la copii.

colecistul(colecistografia). ce va determina umflarea 6 . . . care să rămână mai multe zile. clearance). În cazul în care acul s-a rupt acesta trebuie extras imediat. fie prin denudare venoasă. Este obligatorie eliminarea completă a aerului din seringă. clearance-ul hepatic). ce comprimă doar reţeaua venoasă superficială. Se pot folosi de asemenea şi vene profunde. când cele superficiale nu corespund şi introducerea medicamentului necesită urgenţă. pentru a exclude riscul emboliilor gazoase. de orice calibru.explorarea diagnostică a unor organe ca rinichiul(urografia. dispozitiv de plastic cu lumen ce permite efectuarea perfuziilor îndelungate.substanţa ajunge imediat în circuitul sangvin. jugulara internă sau subclavia. Pentru injecţiile în venele superficiale se utilizează seringi obişnuite şi ace de 4-5 cm. se poate injecta în orice venă superficială. cu condiţia ca acul să fie în lumenul venei. cu bizoul scurt şi ascuţit pentru a pătrunde bine în lumenul venei. mai groase. de aceea se recomandă bolnavului să stea relaxat şi să nu contracte muşchiul.permite injectarea de substanţe hipertone care au efect iritant asupra altor ţesuturi. hidrolizate de proteine.acţiune rapidă în caz de urgenţă .7. fie prin puncţie. Zona de elecţie pentru efectuarea acestor injecţii este reprezentată de venele superficiale de la plica cotului. flegmonul fesier este urmarea unor defecte de asepsie şi a introducerii unor substanţe ce pot produce necroze aseptice.permite explorarea anatomofuncţională a diferitelor ţesuturi.resorbţia completă a medicamentului.retrage brusc acul şi se masează puţin locul.4. ca femurala.înţeparea nervului sciatic ce produce o durere vie de-a lungul coapsei şi gambei. în aşa fel încât să obţinem o stază venoasă. ficatul (hepatoscintigrama. pentru a strica paralelismul planurilor. În principiu. plămânul (pneumoscintigrama). Injecţia intravenoasă se face în scop diagnostic şi terapeutic şi constă în introducerea substanţei direct în circuitul sanguin după puncţionarea unei vene. 4. Fig. . cu tamponul de vată. derivate de sânge.Executare de flebografii. lipide. Incidentele şi accidentele sunt rare. etc. . înţeparea unui vas sanguin se traduce prin apariţia sângelui la aspiraţie în seringă. deoarece introducerea de substanţe uleioase sau suspensii în circulaţia sanguină poate produce accidente grave (embolii). Pentru evidenţierea venei aplicăm un garou strâns moderat. se scoate acul şi se introduce în alt loc. renoscintigrama. În scop terapeutic permite introducerea de substanţe hipertone în cantitate mare pentru reechilibrarea hidro-electrolitică şi derivate biologice (sânge. Avantajele care le oferă injecţia intravenoasă sunt următoarele: . În unele cazuri e necesară chiar introducerea unui cateter în lumenul venelor mari. Menţionăm totuşi: . iar dacă situaţia o cere se poate introduce în venă o branulă. ruperea acului se poate face prin contracţia reflexă puternică a muşchiului. reprezentând o cale foarte bună pentru reanimarea bolnavilor şocaţi. se scoate acul şi se înţeapă în alt loc. glucide). Tehnica injecţiei intramusculare 3. Acul poate să rămână în vena mai multe ore. In scop diagnostic se practică pentru: .

8. uşor în sus şi medial. Bolnavul stă cu capul rotat spre cealaltă parte. după care se scoate acul şi se masează uşor locul pentru a nu apărea un hematom. pătrundem cu acul în sus. Se dezinfectează regiunea şi cu indexul sau policele de la mâna stângă se imobilizează vena ce urmează a fi puncţionată. acolo unde se palpează prima articulaţie condro-costală.9. acestea devenind palpabile. 4. Se poate recomanda pacientului să facă mişcări de închidere şi deschidere ale pumnului ce activează circulaţia de întoarcere. Tehnica injecţiei intravenoase Se înlătură garoul şi se injectează substanţa. după care se va puncţiona vena (fig. în unghi ascuţit faţă de planul pielii.vena subclaviculară se puncţionează cu un ac lung de 8 cm. în unghi de 60-70 grade. Acul pătrunde oblic dinainte înapoi. Cu acul montat la seringă. 4. până simţim că 7 . În asemenea condiţii nu e nevoie de garou. Astfel: . care este în poziţie laterală faţă de venă. Poziţionarea venei şi arterei femurale vena femurală (fig. lent sau rapid. orientat cu secţiunea bizoului în sus. sub un unghi de 45 grade faţă de planul frontal al corpului. Intrarea în lumenul venei dă senzaţia de pătrundere „în gol”. La 1 cm medial. atunci când cele superficiale nu pot fi puncţionate. se străbate pielea. Tot timpul se va aspira uşor. 4. Nu se va puncţiona cu acul separat.) se puncţionează la nivelul regiunii inghinale. fapt care face să se scurgă sânge pe traiectul lăsat de ac. în şanţul deltopectoral.venelor superficiale. - Fig. Sub arcada femurală se reperează artera femurală.8. 4. pentru ca bizoul să fie complet în lumen şi să nu permită scurgerea substanţei paravenos. dar se folosesc ace mai lungi 7-8 cm. apoi se va înainta puţin aproape paralel cu planul tegumentului.9. Flectarea antebraţului pe braţ favorizează de obicei staza. Injectarea în venele profunde se face numai de către medic. Acul se introduce mai adânc în venă.). Fig. deoarece există riscul aspirării aerului în timpul diastolei atriale. în funcţie de prescripţia medicului.

După injectarea substanţei se exercită o presiune moderată asupra regiunii. Prin aspiraţie sângele vine uşor în seringă. După introducerea acului în venă şi după adaptarea lui la sistemul de perfuzie se reglează debitul perfuziei şi se fixează acul şi tubul la piele cu leucoplast. Se pregăteşte apoi regiunea unde perfuzăm şi se puncţionează vena cu acul proximal montat fie la tubulatură. cu ajutorul dispozitive numite seringi electrice sau injectomate. pentru a evita formarea hematomului. vena jugulară externă se foloseşte mai ales pentru copii. Substanţele folosite sunt sterile şi livrate în flacoane de sticlă sau pungi de plastic. ca urmare a injectării repetate şi frecvente de substanţe iritante în aceeaşi venă. cum ar fi administrarea antibioticelor sau a chimioterapiei adjuvante în maladii oncologice. se întrerupe scurgerea lichidului din flacon printr-un sistem de comprimare. embolia. poate avea urmări fatale. De asemenea. perfuziile se folosesc din ce în ce mai mult în diverse scopuri. În acest mod se pot injecta cantităţi mai mari de substanţe pe o perioadă mai mare de timp. tromboflebita. În cazul puncţiei venei subclaviculare se poate leza domul pleural. produsă prin injectare de aer sau substanţe uleioase. cu ajutorul unui sistem special confecţionat din material plastic şi livrat steril în pungi. bolnavul are senzaţie de usturime sau durere la locul injectării datorită substanţei iritante sau hipertone. Injecţia intravenoasă poate fi făcută şi în mod continuu.) sunt indispensabile pentru reechilibrarea pacienţilor şocaţi sau în perioada postoperatorie la pacienţii ce au suferi intervenţii laborioase. Perfuziile (fig. urmată de sclerozarea acesteia. Fig. se injectează foarte lent.10. bizoul acului nu a pătruns complet în lumenul venei şi o parte din substanţă se scurge paravenos. cu pneumotorax şi leziunile specifice injectării substanţelor în pleură. La sfârşitul perfuziei se scoate acul şi se masează uşor locul puncţiei. pentru un dozaj foarte exact al substanţelor administrate se utilizează perfuziile continue. După ce sistemul de tuburi s-a umplut cu substanţă şi nu mai există nici o picătură de aer. timp e 1-2 minute. După dezinfecţie se puncţionează dopul flaconului cu acul de la capătul distal al sistemului de perfuzie. Trusa de perfuzie Incidentele şi accidentele care pot apărea în cazul injectării intravenoase a substanţelor sunt: vena nu poate fi puncţionată – se va recurge la puncţionarea unei vene profunde sau la cateterizare. sub formă de perfuzii. 4. Se puncţionează o altă venă şi se pun pansamente umede alcoolizate pe zona dureroasă. - 8 .am pătruns în venă. şi apoi cu un alt ac ce permite pătrunderea aerului în flacon. iar la locul injectării apare o tumefiere. durerea la injectarea substanţei se datorează vasospasmului produs prin iritarea endovenei de către substanţele foarte hipertone sau caustice pentru ţesuturile din jur.10. Recent. fie la o seringă. 4.

ace mai lungi de 6-8 cm. Injecţia intraarterială se face în scop terapeutic şi explorator. cu acul montat la seringă.Hematoame la locul injecţiei. iar cu cele două degete depărtate reperează traiectul arterei imediat sub ligamentul inghinal. cu corticale subţiri. 3.6. de aceea injecţiile intraarteriale se evită la vârstele înaintate. Se folosesc oase bogate în ţesut spongios. venos sau limfatic. După injectare se scoate brusc acul şi se comprimă cu un tampon de vată cu alcool timp de 2-5 minute pentru a nu se forma un hematom. sau după denudare arterială. cel care execută injecţia îşi dezinfectează policele şi indexul de la mâna stângă. Se pătrunde între cele două degete. mai ales pentru perfuzii de sânge şi soluţii izotone la copii. se utilizează pentru introducerea de substanţe vasodilatatoare în arteriopatii. maleola tibială şi peronieră). produce spasme. până se ajunge în lumen.5.Embolii.lezarea peretelui arterial. dureri şi chiar necroze. mai ales în caz de depuneri ateromatoase. după ce dezinfectăm regiunea. sângele roşu-deschis pătrunde în seringă. aorta abdominală) prin cateterism selectiv după metoda Seldinger. 9 . Se încarcă uşor artera pe ac şi se injectează soluţia pregătită. În scop terapeutic. Incidentele şi accidentele injecţiilor intraarterile sunt: . sternul. radioactive pentru realizarea de arteriografii. în artere accesibile puncţiei directe (femurală. perpendicular pe tegument. condilii femurali. . constând în injectarea de substanţe direct în arteră. scintigrafii ale sistemului arterial. În acest moment. antibiotice în unele infecţii periferice unde se concentrează mai bine şi introducerea de sânge sau alte soluţii în cazuri de mare urgenţă. . În scop explorator se introduc substanţe radioopace. cu bizoul ascuţit şi scurt. Injectarea se face numai de către medic. Pentru injecţiile în scop terapeutic folosim seringi obişnuite . Injecţia intraosoasă se face în scop terapeutic. carotidă. care să permită puncţionarea lor(trohanterul. prin injectare de aer sau substanţe emboligene. . apoi uşor oblic caudal. dacă nu s-a efectuat comprimarea suficientă. În cazul injecţiei în artera femurală.3.Injectarea soluţiei în afara arterei. creasta iliacă.

pericardul. pe când în cazul tăierii cu un corp ascuţit murdar cu pământ sau rugină plaga este contaminată) -simptomele relatate de pacient Durerea este simptomul care apare constant în cazul producerii unei plăgi. pleura. 1 .Cap. dura mater). hematom etc. Dispare la un interval variabil de timp (fie spontan. Evident plăgile penetrante au o gravitate mai mare. torace. Clasificare Plaga este leziunea traumatică caracterizată prin întreruperea continuităţii tegumentului (soluţie de continuitate cutanată). după care este considerată contaminată. Hemoragia poate fi constatată de examinator (semn clinic) sau poate fi relatată de pacient (dacă este oprită la momentul prezentării). În funcţie de intervalul de timp scurs de la producerea plăgii şi momentul examinării de către medic plăgile se clasifică în plăgi recente (până la 6 ore) şi plăgi vechi (peste 6 ore). Astfel plăgile în care seroasa este deschisă se numesc plăgi penetrante. plaga poate fi considerată aseptică cca 6 ore de la momentul producerii. mai rar.prin mecanismul de producere – plaga este aseptică la momentul accidentului. Reapariţia durerii în evoluţia unei plăgi atrage atenţia asupra unei complicaţii (infecţie.). Diagnosticul plăgilor Diagnosticul pozitiv al unei plăgi este uşor de stabilit şi se bazează pe anamneză. Majoritatea plăgilor sunt accidentale. iar plăgile în care seroasa nu este afectată se numesc plăgi nepenetrante. fie în urma administrării medicaţiei antialgice). întrucât pot fi însoţite de lezarea unor viscere intracavitare. Pentru plăgile care afectează cavităţile naturale ale corpului (abdomen. În funcţie de mecanismul de producere plăgile pot fi: -plăgi prin tăiere -plăgi prin contuzie (lovire) -plăgi prin înţepare -plăgi prin muşcatură -plăgi prin agresiune termică (arsuri.în cazul unei plăgi prin tăiere gradul de contaminare microbiană al agentului agresor (prin tăierea cu o lamă de cuţit rezultă o plagă practic aseptică. degerături) -plăgi prin agresiune chimică (arsuri chimice) -plăgi prin electrocutare etc. Unele plăgi sunt intenţionale (consecutiv unor agresiuni sau. examen obiectiv şi explorarea chirurgicală. tot plăgi intenţionale sunt şi plăgile chirurgicale. a unor autoagresiuni).de exemplu .5 TRATAMENTUL PLĂGILOR Definiţie. Anamneza stabileşte -circumstanţele şi mecanismul de producere al plăgii Este important . Această clasificare are importanţă atunci când . cutia craniană) se foloseşte o clasificare care are ca şi criteriu definitor afectarea seroasei endocavitare (peritoneul.

lavajul plăgii. Hipotensiunea şi tahicardia sunt semne ale hipovolemiei şi apar dacă hemoragia care însoţeşte plaga este importantă. Astfel scurgerea de LCR la un bolnav cu o plagă craniană arata penetrarea durei mater. tahicardia. febra. renal. paloarea. Însă simpla inspecţie poate să nu fie satisfăcătoare pentru aprecierea tuturor leziunilor. anxietatea. tulburările de coagulare preexistente – de ex. Impotenţa funcţională a unui segment anatomic este uneori relatată de pacient. musculare. Inspecţia plăgii evidenţiază şi ţesuturile profunde (muşchi sau tendoane. cheagurile de sânge pot de asemenea să mascheze leziunile situate în profunzime. materiilor fecale sau a conţinutului gastric sau intestinal certifică coafectarea arborelui biliar. care pot coafectate. osteo-articulare sau nervoase. viscere. Examenul obiectiv al pacientului evidenţiază semne generale şi semne locale: -semnele generale: agitaţia. -semnele locale Existenţa soluţiei de continuitate se constată prin inspecţie. Intrarea şi ieşirea aerului printr-o plagă toracică (plagă suflantă) arată penetrarea pleurei parietale ± penetrarea plămânului. intestinului subţire sau stomacului. hipotensiunea.Impotenţa funcţională a segmentului anatomic afectat atrage atenţia asupra unor posibile leziuni tendioase. Cele mai frecvente limitări funcţionale sunt imposibilitatea unor mişcari (flexie sau extensie. aceasta necesită o anestezie locală şi completează inspecţia plăgii. în acest caz vor trebui căutate şi semnele locale ale infecţiei. şi cercetarea tuturor elementelor anatomice locale care ar putea fi lezate). Exteriorizarea printr-o plagă abdominală a bilei.sau pierderea sensibilităţii cutanate în teritoriul unui nerv senzitiv afectat. Agitaţia şi anxietatea sunt manifestări comportamentale apărute în contextul stării psihice particulare postraumatice. elemente vasculo-nervoase). Gravitatea hemoragiei depinde de mărimea vaselor sanguine lezate şi de terenul biologic al victimei. Febra apare în evoluţia unei plăgi dacă plaga este infectată. Astfel capetele musculare sau tendinoase secţionate se retractă dincolo de marginile plăgii şi nu pot fi văzute. a colonului. 2 . Scurgerile lichidiene sau aeriene apar în plăgile penetrante şi ne atrag atenţia asupra coafectării organelor subiacente. tratamentul cu acenocumarol la un bolnav cu fibrilaţie atrială – pot conduce la hemoragii grave chiar în contextul clinic al unui traumatism minor. dar funcţia segmentului afectat trebuie întotdeauna cercetată întrucât pierderea unei funcţii motorii sau senzoriale poate sa nu fi fost sesizată de victimă până la momentul examinării. abducţie sau adducţie) – determinate fie de secţionarea unor tendoane sau muşchi. De aceea pentru evaluarea tuturor leziunilor (“bilanţul lezional”) poate fi necesară explorarea chirurgicală a plăgii (menţinerea depărtată a marginilor plăgii. urinei. Hemoragia poate fi oprită la momentul examinării sau poate fi activă. îndepărtarea chiagurilor sau a corpilor străini. hemofilia – sau induse medicamentos – de ex. Paloarea traduce – atunci când apare – anemia secundară consecutivă unei hemoragii importante. fie de o leziune osteoarticulară asociată .

Procesul de cicatrizare este schematizat în figura 5-1. plachetelor sanguine şi proteinelor plasmatice să infiltreze plaga. 3 .Semnele celsiene locale (tumefierea. durerea. Imediat după agresiune (producerea plăgii) se produce o hemoragie din vasele dermice lezate. Din trombocitele lizate se eliberează câteva substanţe chemotactice (cum sunt factorul de creştere plachetar . Prezentarea schematică a procesului de cicatrizare a unei plăgi. Faza următoare (proliferativă) începe la cca 72 de ore de la agresiune. După cca 48 de ore macrofagele înclocuiesc PMN ca principale celule inflamatorii. eritemul. căldura locală) pot fi constatate la examenul local al unei plăgi şi atrag atenţia asupra inflamaţiei (presupurative sau supurative) survenite în evoluţia plăgii. Fibrele de colagen umplu spaţiul plăgii şi solidarizează marginile acesteia. Figura 5-1. Treptat sinteza de colagen scade. Vasoaminele determină o vasodilataţie locală temporară. Factorii chemotactici eliberaţi de celulele inflamatorii determină popularea plăgii cu fibroblaşti care încep sinteza de colagen. eliberând amine vasoactive. Cicatrizatrea este procesul biologic prin care între marginile plăgii se formează o “plombă” de ţesut conjunctiv care uneşte (solidarizează) marginile plăgii. dar reorganizarea (rearanjarea fibrelor de colagen pe direcţia liniilor de forţă care acţionează asupra regiunii anatomice lezate) continuă săptămâni sau chiar luni după vindecarea aparentă. Factorii biochimici eliberaţi de aceste celule opresc vasodilataţia şi determină o fază de vasoconstricţie. eliberează factori de creştere şi iniţiază reorganizarea matricii extracelulare. care permite trecerea polimorfonuclearelor neutrofile (PMN). Cele 2 tipuri de celule inflamatorii (PMN şi macrofagele) produc debridarea plăgii (eliminarea detritusurilor celulare şi tisulare). Vindecarea plăgilor Vindecarea unei plăgi se face prin cicatrizare. care face ca elementele figurate sanguine să se acumuleze în plagă şi ulterior să fie înglobate în coagulul format în cursul hemostazei. Agregarea plachetară iniţiază coagularea care (alături de vasoconstricţie) duce la oprirea hemoragiei şi la depozitarea de fibrină între marginile plăgii.platelet-derived growth factor (PDGF) – şi factorul β de creştere –transformare .transforming growth factor β (TGF-β)) care atrag celulele polimorfonucleare la nivelul plăgii şi iniţiază inflamaţia.

dar noile fibre formate sunt mai groase -fibrele de colagen se orientează pe direcţia liniilor de forţă -cu toate acestea ţesutul cicatriceal este întotdeauna mai puţin rezistent decât ţesutul “original” care a fost lezat. moale. coagularea) -inflamaţia tardivă (fagocitoza. Frecvent plăgile pacienţilor diabetici se infectează sau au o evoluţie trenentă cu vindecare foarte lentă. edematos. Apariţia infecţiei e determinată fie de o contaminare microbiană masivă. În plus interpoziţia acestui ţesut conjunctiv cicatriceal între capetele secţionate ale unui nerv sau tendon compromite funcţionarea acestuia (motiv pentru care se încearcă dirijarea procesului de cicatrizare prin sutura tendinoasă sau nervoasă) Procesul de cicatrizare (vindecare) a unei plăgi poate fi întârziat de diferiţi factori. ci în ordinea din această formulă: D = Diabetes: diabetul zaharat interferează cu cicatrizarea prin scăderea perfuziei periferice. diabetul. Prin granulare se formează un ţesut roşu. reducând mărimea defectului) -epitelizarea: celulele epiteliale proliferează acoperind defectul cu un strat epitelial. Aceştia pot fi reţinuţi utilizând formula mnemotehnică DIDN’T HEAL (“nu s-a vindecat”).Procesul descris mai sus este sistematizat în trei faze: -faza inflamatorie şi hemostatică -inflamaţia imediată(2-5 zile) -hemostaza (vasoconstrictia. nerezistentă. epitelizarea se face dinspre marginile plăgii (în plăgile profunde) şi din profunzime în plăgile superficiale (în care exista resure epiteliale la nivelul fundului plăgii) -faza de remodelare (restructurare funcţională) (3 săptămâni – 2 ani) -producerea de colagen scade. I = Infection: infecţia locală produce liza colagenului şi ca urmare cicatrizarea este lentă. corpii străini – inclusiv materialele de sutură. ferm. hipovitaminozele (A. friabil şi uşor hemoragic. care nu sângerează la desprinderea pansamentului. D = Drugs: steroizii şi anabolizantele împiedică faza inflamatorie. ischemie. C) şi deficitul unor oligoelemente (de exemplu zincul) 4 . Contaminarea bacteriană a unei plăgi nu este însă sinonimă cu infecţia. iar cicatricea slabă. terenul imunodeprimat). proliferarea fibroblaştilor şi sinteza colagenului. diabet) duce la formarea unui ţesut de granulaţie (denumit ţesut de granulaţie aton) care este albicios sau închis la uloare. -contracţia (prin reorganizarea fibrelor de colagen marginile plăgii se apropie una de alta. se formează noi vase sanguine). prin scăderea fazei inflamatorii şi a procesului de fagocitoză. acest ţesut împiedică epitelizarea şi plaga nu are tendinţă spre vindecare. Vom discuta pe scurt aceşti factori nu în ordinea importanţei. debridarea) -faza proliferativă (2 zile – 3 săptămâni) -granularea (fibroblaştii umplu defectul cu fibre de colagen. agregarea plachetara. Granularea patologică (care se produce în condiţii de hipoxie. N = Nutritional problems: malnutriţia proteincalorică. fie de condiţii locale care favorizează dezvoltarea bacteriilor (ţesuturile devitalizate şi secreţiile care devin “mediu de cultură”.

Alţi factori care întârzie cicatrizarea unei plăgi sunt: -apariţia unor complicaţii evolutive (hematom. secundară sau terţiară. neuropatiile. o plagă minoră a piciorului sau gambei la un pacient cu arteriopatie (aterosclerotică.T = Tissue necrosis: necroza tisulară întâzie procesul de cicatrizare prin prelungirea fazei inflamatorii (de debridare). suplă. Figura 5-2 Schema cicatrizării per primam. serom) -abundenţa paniculului adipos subcutanat (care are o reactivitate imună foarte scăzută şi predispune la infecţie) -iradierea ţesuturilor (aspect particular important la pacienţii neoplazici radiotrataţi înainte de intervenţia chirurgicală) -afecţiuni specifice: insuficienţa arterială. E = Excessive tension on wound edges: tensiunea excesivă a suturii chirurgicale este un defect de tehnică care determină ischemie locală şi necroză. care la rândul lor intârzie cicatrizarea. vasculitete. Necroza apare cu predilecţie în ariile tisulare cu perfuzie sanguină redusă. Vindecarea se face fără complicaţii. La acestea fazele de debridare. L = Low temperature: temperatura mai scăzută a extremităţilor (cu 1-2ºC) faţă de temperatura centrală explică cicatrizarea mai lentă a plăgilor la aceste localizări. presiunea locală (ulcere de decubit). A = Another wound: la pacienţii cu mai multe plăgi procesul de cicatrizare se desfăşoară mai lent pentru toate plăgile. limfedemul. granulare şi contracţie a 5 . Vindecarea secundară (per secundam sau per secundam intentionem) este tipul de vindecare al plăgilor supurate sau cu devitalizări tisulare importante (la care sutura chirurgicală nu se poate face). iar cicatricea este subţire. estetică. micozele cutanate Din punct de vedere evolutiv vindecarea unei plăgi poate fi primară. diabetică etc. necroza care se constituie la nivelul ulceraţiei întârzie şi mai mult cicatrizarea. prin hipovolemia datorată hemoragiei. H = Hypoxia: oxigenarea inadecvată a ţesuturilor poate să apară prin vasoconstricţia datorată hipersimpaticotoniei. Vindecarea primară (per primam sau per primam intentionem): caracterizează plăgile superficiale şi plăgile suturate. în plus ţesuturile necrotice favorizează apariţia infecţiei.) sau tulburări de întoarcere venoasă (varice) poate fi punctul de plecare a unui ulcer cronic cu evoluţie trenantă. rezistentă şi estetică – vezi figura 5-2. hipotermiei sau unor tulburări circulatorii. insuficienţa venoasă. Cicatricea este suplă. neoplasmele.

Dezvoltarea bacteriilor anaerobe din genul Clostridium poate duce la gangrena gazoasă. “plomba” conjuctivă se infiltrează adânc în hipoderm şi în tegumentul sănătos învecinat – vezi figura 5-4 -cicatricea retractilă – se formează la nivelul zonelor articulare. la care (prin tratament local antiseptic şi tratament general) se obţine aseptizarea şi se practică (intr-un al doilea timp terapeutic) sutura plăgii. Figura 5-3 Schema cicatrizării per secundam. “Plomba” conjunctivă este mai groasă. roşie. dură. Cicatrizarea patologică Complicaţiile care pot surveni în cursul cicatrizării plăgilor sunt: -infecţia plăgii. În cazul dehiscenţei totale a unei plăgi operatorii abdominale se produce evisceraţia (ieşirea viscerelor abdominale din cavitatea peritoneală). dar cu rezistenţă slabă. iar cicatricea rezultată este inestetică şi groasă. Inflamaţia consecutivă infecţiei parcurge o fază presupurativă şi o fază supurativă. 6 . Astfel plăgile prin muşcătură de animal pot fi contaminate cu virusul rabic (dacă animalul agresor suferă de turbare). roşie.plăgii sunt prelungite. Dezvoltarea în profunzimea plăgii a bacilului tetanic determină difuziunea sistemică a toxinei tetanice şi apariţia tetanosului. care ameninţă chiar viaţa pacientului. Plăgile profunde crează condiţii de dezvoltare locală a unor germeni anaerobi. -dehiscenţa (dezunirea marginilor) unei plăgi suturate se produce în urma infecţiei sau datorită stării biologice precare a victimei (hipoproteinemie. -hematomul sau seromul plăgii se formează prin acumularea sanguină sau sero-limfatică. Există şi infecţii particulare ale plăgilor. Complicaţiile plăgilor. are forma unei benzi fibroase care împiedică extensia şi retractă în flexie articulaţia subiacentă – vezi figura 54. uneori pruriginoasă -cicatricea cheloidă – este voluminoasă . Apariţia acestora predispune la infecţie şi întârzie vindecarea.anemie). cu suprafată neregulată. iar cicatricea este inestetică. Vindecarea terţiară (per tertio intentionem)este vindecarea care survine la plăgile infectate. Infecţia este favorizată de prezenţa corpilor străini. mai elevată (“în relief”) faţă de tegumentul adiacent. Intervenţia unor factori care perturbă procesul de cicatrizare poate duce la formarea unor cicatrici patologice (care sunt de fapt complicaţii tardive ale plăgilor): -cicatricea hipertrofică – este voluminoasă.

Turbarea (rabia) are o perioadă de incubaţie între 10 şi 360 de zile. cu distrugeri tisulare importante sau contaminată cu pământ. însă tratamentul cu ser allogen are reacţii adverse importante datorate antigenelor conţinute în serul animal. dar este cunoscut şi poate fi supravegheat 3. atunci se va începe vacccinarea antirabică a victimei. la cea mai mică suspiciune de contaminare se va decide profilaxia antirabică. În cazul producerii tetanosului tratamentul general implică administrarea serului antitetanic. cu toate acestea în cazul unui pacient cu o plagă profundă. gât. animal necunoscut sau sălbatic În cazul în care animalul agresor a fost vaccinat antirabic. Tratamentul general cuprinde: -antibioticoterapia – atunci când este necesar (infecţie sau risc de infecţie a plăgii) -corectarea hipovolemiei şi anemiei (în cazul plăgilor cu hemoragie importantă) – implică tratament volemic. Ne putem afla în una din următoarele situaţii: 1. cu o medie de 120 de zile. animalul nu este vaccinat. 1 7 . membre superioare) incubaţia durează în medie 30 de zile. Dacă animalul nu Virusul turbării – odată inoculat prin muşcătura unui animal bolnav – se propagă lent de-a lungul filetelor nervoase spre sistemul nervos central. rugină etc. gunoi. Întrucât rabia este mortală. În România vaccinarea antitetanică (cu anatoxină tetanică) face parte dintre vaccinările obligatorii ale sugarului. Se face cu vaccin antirabic (cu virus rabic atenuat) în administrare subcutanată. -profilaxia antirabică – poate fi necesară în cazul plăgilor prin muşcături de animale. în cazul muşcăturilor în partea superioară a corpului (cap. dacă în aceasta perioadă apare rabia la animalul respectiv. care are rolul de a activa memoria imunologică (rapel). acesta conţine imunoglobuline antitoxină tetanică (cu efect inactivator) şi este obţinut prin imunizarea animalelor – de obicei cai – şi recoltarea de ser de la aceştia. electrolitic sau chiar transfuzii) -măsuri de resuscitare şi de susţinere a funcţiilor vitale .în cazul plăgilor grave -profilaxia antitetanică – este obligatorie.victima a fost muşcată de un animal căruia i s-a făcut anterior vaccinarea antirabică 2. profilaxia antirabică a victimei nu este necesară. În cea de-a doua situaţie animalul se supraveghează 2 săptămâni1. se va face o administrare de vaccin antitetanic (subcutanat sau intramuscular). iar această perioadă de incubaţie este perioada terapeutică utilă în care trebuie făcută vaccinarea.Cicatrice cheloidă Figura 5-4 Cicatrice retractilă Tratamentul plăgilor – noţiuni generale Tratamentul plăgilor cuprinde măsuri generale de tratament şi măsuri locale.

Sutura se practică pentru a grăbi vindecarea plăgii (vindecare primară). atunci este obligatorie vaccinarea antirabică a victimei. Aceste manevre terapeutice necesită deseori efectuarea anesteziei locale. În acest interval de timp plaga poate fi considerată aseptică dacă prin mecanismul de producere nu a survenit contaminarea microbiană (de exemplu o plagă prin tăiere cu un cuţit). acid boric. de asemenea se pot folosi antiseptice sub formă solidă (pulbere) precum acidul boric sau iodoformul. bupivacaină etc. Manevra este indicată însă numai în cazul plăgilor necontaminate sau cu contaminare redusă. Prin toaleta plăgii se înţelege ansamblul de măsuri care vizează aseptizarea plăgii. – a buzelor plăgii). Se face cu soluţii antiseptice uzuale. În general aceste plăgi au indicaţie de sutură primară. 8 . alcool sau tinctură de iod. în acest fel germenii microbieni sunt îndepărtaţi mecanic dinspre marginea plăgii – vezi figura 5-5. soluţia de cloramină. a unei lame de cauciuc sau a unei meşe sub sutură pentru a permite evacuarea lichidelor. Pentru toaleta plăgii propriu-zise se folosesc apa oxigenată. nu poate fi supravegheat sau plaga a fost făcută de muşcatura unui animal sălbatic. rivanol. aceasta trebuie făcută “cu economie”. Drenajul constă în plasarea unui tub. Pentru aseptizarea tegumentului din jurul plăgii se folosesc alcoolul. Pansamentul constă în izolarea plăgii cu materiale sterile (de obicei faşă de tifon) pentru a reduce contaminarea exogenă cu germeni microbieni. Pentru a se putea face aceste măsuri terapeutice este necesară adesea anestezia locală. Gesturile terapeutice care trebuie efectuate în cazul unei astfel de plăgi sunt: -badijonarea tegmentului adiacent plăgii cu betadină. tinctura de iod sau betadina. Cele mai importante metode de hemostază folosite în cursul tratamentului plăgilor sunt ligatura vasculară. Hemostaza cuprinde ansamblul de măsuri care vizează oprirea hemoragiei. dacă regiunea anatomică lezată are pilozitate este necesară raderea părului Badijonarea se face dinspre marginea plăgii spre exterior (lateral). betadina. Debridarea plăgii constă în excizia ţesuturilor devitalizate. dar se poate folosi şi anestezia tronculară (de exemplu anestezia prin infiltrarea nervilor colaterali ai unui deget). compresiunea mecanică şi electrocoagularea. fără a se extirpa ţesuturile vitale. Anestezia locală se face după aseptizarea tegumentului din jurul plăgii. hemostaza. Sutura plăgilor contaminate ar crea condiţii de dezvoltare a bacteriilor şi ar conduce la apariţia unui abces. De obicei se foloseşte anestezia prin infiltraţie (infiltrarea cu un anestezic local – lidocaină. Este indicat în cazul plăgilor cu contaminare redusă la care s-a făcut totuşi sutura sau când persistă riscul unei hemoragii sau limforagii după efectuarea suturii. Tratamentul plăgilor recente necontaminate Se consideră plagă recentă o plagă de la a cărei producere au trecut mai puţin de 6 ore. drenajul şi pansamentul. debridarea. acesta ar determina dehiscenţa plăgii sau desfacerea terapeutică a suturii pentru evacuarea puroiului. Volumul şi aspectul drenajului constituie ulterior un indicator important al evoluţiei plăgii. -îngrijiri specifice – în funcţie de tipul plăgii Tratamentul local al plăgii cuprinde toaleta plăgii. sutura.a putut fi identificat.

dacă necesită alte tratamente (de exemplu o sutură musculară) înainte de sutura cutanată sau dacă e indicat să îndrumăm pacientul la un serviciu specializat cu sau fără sutură cutanată de acoperire2 (de exemplu în cazul unei plăgi cu secţiunea unui nerv). îndepărtarea eventualilor corpi străini.Figura 5-5 Modul de badijonare “centrifug” al tegumentlui din jurul plăgii -anestezia locală prin infiltraţia buzelor plăgii cu xilină 0. -hemostaza -lavajul abundent cu un tampon de tifon folosind soluţii antiseptice (apă oxigenată.) -excizia ţesuturilor devitalizate. rivanol etc. cloramină. în urma bilanţului lezional se va aprecia dacă plaga poate fi tratată prin sutură.5-1% sau alt anestezic local – vezi figura 5-6 Figura 5-6 Anestezia locală prin infiltraţie -explorarea plăgii: se vor căuta leziunile organelor subiacente. 2 9 . acid boric. În toate aceste cazuri pacietul va fi transferat către un serviciu chirurgical specializat. regularizarea marginilor plăgii -sutura cutanată – figura 5-7 Sutura de acoperire se va practica în -plăgi craniocerebrale (pentru a preveni infecţia învelişului meningeal) -plăgi penetrante adbominale -plăgi penetrante toracice (mai ales în cazul traumatopneei) -plăgi cu leziuni nervoase sau tendinoase.

în zilele următoare se va face tratamentul local antiseptic de 1-2 ori 10 . În cazul unei evoluţii simple. Faza supurativă se caracterizează din punct de vedere morfopatologic prin apariţia puroiului. În cazul în care în evoluţia unei plăgi suturate survine inflamaţia. induraţia şi edemul tegumentului adiacent. accentuate la palpare. În cazul fistulizării se constată eliminarea puroiului prin unul sau mai multe orificii fistuloase. necomplicate tratamentul constă doar în badijonarea cu antiseptice (alcool. diabetici etc. După câteva zile plaga suturată poate fi lăsată şi nepansată (vindecare deschisă). la palpare se evidenţiază fluctuenţa (semn caracteristic al colecţiei lichidiene). betadină. tumefierea (bombarea) plăgii. rivanol sau unguente antiinflamatorii – de ex. În general firele se scot după cum urmează: -după 5 zile în cazul plăgilor gâtului. Tratamentul în această situaţie constă în deschiderea largă a plăgii şi evacuarea puroiului. feţei şi craniului -după 7-8 zile în cazul plăglor abdominale şi ale membrelor -după 8-10 zile în cazul plăgilor de pe faţa posterioară a toracelui În cazul pacienţilor taraţi (neoplazici. Pot apărea şi semne generale precum febra şi frisoanele.Figura 5-7 Schema suturii unei plăgi cutanate -aplicarea unui pansament uscat simplu Se vor avea avea în vedere şi măsurile generale de tratament: -profilaxia antitetanică -antibioticoprofilaxia Tratamentul plăgilor suturate În cazul plăgilor suturate obiectivul tratamentului este vindecarea per primam. aceasta poate evolua în două faze: faza congestivă (presupurativă) şi faza supurativă. febră şi frisoane. În faza congestivă plaga este eritematoasă. dureroasă (spontan. cu tegumentul adiacent indurat. Scoaterea firelor de sutură se face în funcţie de vascularizaţia regiunii anatomice în care se află plagă (o vascularizaţie bogată determină o vindecare mai rapidă) şi de starea biologică a pacientului (care poate întârzia vindecarea). Tratamentul cuprinde măsuri generale (antibioticoterapie. tinctură de iod) şi pansamentul plăgii zilnic sau la 2-3 zile.) e recomandabil să se aibă în vedere intervale cu 1-2 zile mai lungi decât cele menţionate mai sus. tumefiată. Clinic se manifestă prin dureri intense la nivelul plăgii. unguent bismutat). la mişcari şi la palpare). eritem. tratament antiinflamator) şi măsuri locale (aplicaţii locale cu alcool.

Tratamentul plăgilor infectate Plăgile pot fi contaminate3 microbian prin mecanismul de producere (plăgi murdărite cu pământ. urmând ca plaga să se vindece per secundam. În cazul plăgilor infectate în care infecţia este controlată prin tratamentul general şi local (plaga este curată – cu secreţie minimă. cu retenţie de corpi străini. iar vindecarea plăgii se numeşte vindecare terţiară. Tratamentul local va consta în: -toaleta mecanică şi chimică (de 1-2 ori pe zi) prin spălarea cu soluţii antiseptice. dar aceasta este rareori posibilă (marginile plăgii sunt retractate şi ar rezulta o sutură în tensiune). detritururile tisulare şi secreţia plăgii -pansament uscat. Tratamentul plăgilor cu secţiune tendinoasă sau nervoasă În cursul unui traumatism se poate produce secţionarea sau ruperea unuia sau mai multor tendoane. Tratamentul plăgilor atone Plăgile atone sunt acele plăgi care evoluează o perioadă îndelungată fără tendinţă spre vindecare. se îndepărtează puroiul. 11 . În cazul unei astfel de plăgi se poate face chiuretarea ţesutului de granulaţie în exces şi extirparea marginii scleroase. absorbant În cazul în care după 2-3 zile nu apar semne clinice de infecţie a plăgii se practică sutura (eventual cu un drenaj) – care se numeşte în acest caz sutură primară întârziată. Tratamentul general va fi antibiotic. sunt acoperite de obicei de un ţesut de granulaţie patologic (exuberant. iar la marginile plăgii se constituie o “bordură” scleroasă care împiedică epitelizarea dinspre marginile plăgii (de exemplu ulcerul cronic al gambei care apare în cadrul bolii varicoase a membrelor inferioare). În primul caz se evidenţiază tumefierea şi induraţia plăgii. Dezvoltarea infecţiei depinde însă de gradul contaminării. 3 De fapt orice plagă este contaminată. la acestea se asociază tratamentul. antibioticoprofilaxia este o măsură generală utilă în acest caz. fără puroi. în al doilea caz la acestea se adaugă şi coloraţia violacee. Evoluţia unei plăgi suturate poate fi complicată şi de formarea unui serom (colecţie sero-limfatică) sau a unui hematom (colecţie sanguină). virulenţa germenilor şi de vascularizaţia regiunii traumatizate. friabil. Se poate tenta sutura secundară. iar examenul bacteriologic al secreţiei plăgii arată doar germeni comensali) se poate face sutura plăgii (protejată cu un drenaj) pentru a-i grăbi vindecarea. În aceste cazuri tratamentul vizează vindecarea secundară (plaga nesuturată) sau vindecarea secundară. În cazul rupturii parţiale funcţia tendonului nu este afectată. general antibiotic.pe zi. Pentru epitelizarea unei astfel de plăgi poate fi necesară plastia cu piele liberă sau plastia cu lambouri cutanate. cu ţesut de granulaţie sănătos. Ruptura tendinoasă poate fi parţială sau totală. Tratamentul constă în deschiderea plăgii pe o porţiune a ei (prin scoaterea câtorva fire de sutură) şi evacuarea colecţiei lichidiene. sutura se numeşte în acest caz sutură secundară. prin muşcătură de animal) sau pot fi contaminate ulterior producerii lor (o plagă mai veche de 6 ore este considerată în principiu contaminată). leziunea putând fi constatată doar la explorarea plăgii. sângerând la atingere).

În cazul înţepăturilor produse de albine sau viespi efectele biologice ale substanţelor inoculate sunt mai importante. care dispare în decurs de 20-30 de minute. uneori chiar şi acest gest simplu devine complicat întrucât edemul distal poate împiedica scoaterea acestor obiecte. Tratamentul plăgilor prin înţepare În aceste plăgi leziunea superficială este mică. Pot să apară şi efecte alergice a căror intensitate poate să meargă până la şocul anafilactic. de aceea profilaxia antitetanică şi antibiotică sunt obligatorii. În condiţii de urgenţă se face hemostaza şi sutura cutanată de acoperire. întrucât aceştia întreţin infecţia e necesară extragera lor. 12 . Ca urmare alături de tratamentul local (aplicaţii locale antiinflamatorii) e necesar un tratament general: cortizon. dar sunt însoţite de inocularea unor substanţe cu efecte biologice. gravitatea lor depinde însă de leziunile produse în profunzime.În cazul rupturii (secţiunii) tendinoase totale se constată imposibilitatea executării unor mişcări şi poziţia anormală a membrului afectat. Figura 5-8 Tehnica reducerii edemului unui deget prin înfăsurarea cu un fir. Secţionarea sau ruperea unui nerv periferic în cadrul unui traumatism deschis se recunoaşte prin anestezia în teritoiul nervului respectiv sau tulburări motorii. Plăgile prin înţepare cu spini vegetali sau aşchii de lemn se soldează adesea cu retenţia de corpi străini. ulterior pacientul se îndrumă la un serviciu specializat. Aceste plăgi au de asemenea riscul însămânţarii cu germeni microbieni (inclusiv germeni anerobi). confirmarea lezinii nervoase se face în cursul explorării plăgii. Tratamentul unor astfel de plăgi implică tenorafia sau neurorafia. la nevoie se poate recurge la o incizie (care lărgeşte plagă) pentru a permite extragerea corpului străin. antihistaminice. În figura 5-8 se arată tehnica scoaterii unui inel de pe un deget edemaţiat. În cazul înţepăturilor de ţânţari se produce o mică papulă eritematoasă pruriginoasă. Plăgile prin înţepături de insecte sunt punctiforme. ca urmare e necesară scoaterea imediată a obiectelor care ar putea produce compresiune (inele. Se produce tumefierea regiunii anatomice înţepate. urmată de scoaterea inelului. verighetă. brăţară).

În plus sunt întotdeauna contaminate microbian (prin antrenarea de fragmente contaminate desprinse din îmbrăcăminte sau tegument) – având inclusiv riscul dezvoltării infecţiilor cu anaerobi. De aceea aceste plăgi nu se suturează şi se tratează conform ghidului de tratament a plăgilor septice prezentat mai sus. În toate plăgile prin muşcătură trebuie avute în vedere profilaxia antitetanică şi profilaxia antirabică (vezi mai sus). betadină. tinctură de iod) -anestezia locală prin infiltraţie -explorarea şi debridarea plăgii -lavajul abundent cu soluţii antiseptice potrivite (apă oxigenată. atunci când au produs o plagă prin muşcătură trebuie suspectate de turbare (rabie). tratament cardiotonic). antibioticoterapie -hemostaza chirurgicală -rezolvarea chirurgicală a leziunilor organice Tratamentul plăgilor prin muşcătură de animal Plăgile prin muşcătură sunt întotdeauna contaminate microbian şi expuse riscului dezvoltării infecţiei. transfuzie sanguină. pănă la vindecarea secundară sau sutura secundară se va face debridarea şi toaleta antiseptică zilnică a plăgii. Cel mai frecvente plăgi prin muşcătură sunt cele prin muşcătura de câine. oxigenoterapie sau asistarea ventilaţiei. Sunt plăgi de o gravitate deosebită. Mai rar plăgile prin muşcătură sunt produse de pisică. acid boric. Animalele sălbatice evită în general omul. Tratamentul acestor plăgi cuprinde: -tratamentul general de susţinere a funcţiilor vitale (tratament volemic.Tratamentul plăgilor prin împuşcare Plăgile prin împuşcare se caracterizează printr-un orificiu de intrare şi unul de ieşire. Linia imaginară care uneşte cele două orificii ne orientează asupra organelor afectate de proiectilul care a trecut prin segmentul corporal respectiv (raţionament anatomic). Având în vedere aceste principii tratamentul unei plăgi prin muşcătură cuprinde următoarele secvenţe: -raderea părului (dacă pielea regiunii muşcate este acoperită de păr) -degresarea tegumentului adiacent plăgii cu benzină uşoară sau spălarea cu apă şi săpun -badijonarea tegumentului adiacent cu un antiseptic potrivit (alcool. activitatea cerebrală) sau de amorsarea mecanismelor patogenetice ale unor afecţiuni “în timpul 2” (de exemplu peritonita). profilaxia antitetanică. funcţia cardiocirculatorie. cloramină. -tratamentul general: tratamentul antibiotic. poate fi eventual făcută (în funcţie de evoluţia plăgii) o sutură secundară. gravitatea e dată de hemoragie. În afară de leziunile produse de proiectilul propriu-zis apar şi leziuni produse de “proiectilele secundare” (fragmente tisulare desprinse de glonţ şi proiectate spre pereţii laterali ai traiectului glonţului). profilaxia antirabică 13 . de alterarea unor funcţii vitale (respiraţia. şobolan sau alte animale. betadină) -sutura primară este interzisă. rivanol.

în jurul cărora se formează în decurs de câteva minute o coroană de vezicule. hipotensiune. Plaga prin muşcătură de şarpe este localizată de obicei la nivelul gambei şi are forma a două înţepături alăturate. tulburări de ritm cardiac. Figura 5-9 Modul de efectuare a inciziei pentru a evita secţionarea fasciei subiacente de înveliş. Este însă extrem de important ca salvatorul să nu aibă leziuni ale mucoasei orale (veninul nu se absoarbe prin mucoasa intactă) Incizia permite eliminarea parţială a veninului prin sângerarea pe care o produce. ameţeală. care poate avea efect letal. iar incizia se va plasa pe “creasta” acestui pliu – vezi figura 5-9. Manifestările clinice ale inoculării veninului sunt locale şi sistemice: -manifestările locale: durere. chiar la locul accidentului. diferite tipuri de hemoragii (echimoze şi peteşii generalizate. eritem şi edem -manifestările generale (se instalează progresiv): greaţă şi vărsături. epistaxis. Sucţiunea orală se face cca 30 de minute. Excizia constă în “decuparea” unei rondele de tegument şi hipoderm în jurul muşcăturii. Pentru aceasta se va face un pliu cutanat. în timp victima devine comatoasă şi poate evolua spre prăbuşire hemodinamică şi deces. Având în vedere gravitatea situaţiei tratamentul trebuie să fie instituit rapid după muşcătură şi să fie energic. între cele 2 puncte care reprezintămarca muşcăturii. Veninul acesor şerpi conţine enzime cu efect hemolitic. gingivoragii. 14 . excizia ridică ţesutul până la fascia de înveliş.Plăgile prin muşcătură de şarpe Plăgile prin muşcătură de şarpe se caracterizează prin inocularea în hipoderm a veninului. În România există două specii de şerpi veninoşi: vipera şi vipera cu corn. hematemeză). Incizia se face în axul longitudinal al membrului afectat. proteolitic şi neurotoxic. Scopurile tratamentului sunt: -eliminarea veninului şi/sau prevenirea difuzării lui -inactivarea veninului -susţinerea funcţiilor vitale Eliminarea veninului şi prevenirea resorbţiei sale se poate face prin sucţiune. prin incizie sau prin exczie. Este esenţial ca incizia să fie superficială (tegumentul şi hipodermul) şi să rămână situată deasupra fasciei de înveliş. astenie.

cortizon. este necesară monitorizarea tensiunii arteriale. tratament cardiotonic şi vasoactiv etc. Tratamentul general se face prin administrarea de ser antiviperin. pulsului. eficienţa metodei este însă redusă. iar mijloacele de tratament a unor eventuale manifestări alergice (adrenalină. În paralel cu aceste măsuri sunt necesare acte terapeutice de monitorizare şi susţinere a funcţiilor vitale (monitorizare. respiraţiei şi traseului electrocardiografic. oxigenoterapie. antihistaminice) trebuie să fie pregătite. Acesta este recoltat de la cai imunizaţi şi conţine imunoglobuline care inactivează agenţii biochimici din venin.Scăderea resorbţiei veninului se face prin refrigerare locală (aplicarea locală aunei pungi cu ghiaţă). Serul are însă efect antigenic (conţinând o gamă largă de proteine străine) şi poate avea efecte secundare.). 15 .

fie accidental. în funcţie de timpul scurs de la producerea plăgii vom avea: . cuaternară. ceea ce asigură „vindecarea per primam intentionem”.Cap. neregulate. Firele de sutură nu vor fi strânse decât după trecerea perioadei de aşteptare. Ea s-a perfecţionat mult în ultimii ani. cu condiţia siguranţei unei asepsii perfecte. astfel 2. digestivă. Clasificarea suturilor Suturile chirurgicale se clasifică după mai mulţi parametri. Urmează sutura propriu-zisă. firul de cusătură se înnoadă şi se secţionează după fiecare trecere prin ţesuturi.sutura primară sau primitivă se efectuează imediat sau la scurt timp după traumatism sau secţiunea operatorie. Acestea se tratează prin pansamente zilnice. până când dispariţia infecţiei este confirmată bacteriologic. până în ţesut sănătos. fără a fi secţionat decât la terminarea suturii. se practică mai întâi excizia teritoriilor compromise.sutura secundară este indicată plăgilor cărora li s-a efectuat în primul timp o sutură primară şi care au supurat.suturi continue. de obicei 5-7.sutura primară(primitivă) întârziată se utilizează la plăgile cu potenţial supurativ. eventual sub protecţia unui drenaj cu tub subţire. fapt ce va conduce la obţinerea unor cicatrici suple şi funcţionale. planurile anatomice. cu un singur fir lung. pansamente zilnice iar sutura se va numi terţiară.2 După lungimea firului utilizat pentru executarea suturii se deosebesc: . se poate face şi cu ajutorul agrafelor. 2. Vom căuta să obţinem prin aceasta şi o regularizare a marginilor plăgii. Definiţie Sutura chirurgicală este reprezentată de totalitatea manevrelor de refacere anatomică a continuităţii planurilor unei plăgi şi de menţinerea lor în contact. . interval în care plaga va fi pansată zilnic ca o plagă supurată. fără a depăşi „cele 6 ore de aur” ale lui Friedrich.1 După momentul efectuării ei. ceea ce explică succesele obţinute în chirurgia de transplant. 6 SUTURA CHIRURGICALĂ 1. Primul timp al suturii secundare presupune avivarea ţesuturilor de la nivelul tuturor straturilor anatomice. cu porţiuni a căror vitalitate este dubioasă. dar şi in ceea ce priveşte materialele folosite. Formaţiunile sau straturile anatomice respective au fost secţionate anterior de către un agent. ce trebuie să respecte pe cât posibil. Este de dorit ca sutura primară să fie executată cît mai frecvent. Sutura secundară se poate efectua având un dren subţire de protecţie. vasculară. 2. . iar în plagă se formează ţesut de granulaţie. poară numele de „surjet” şi se utilizează de obicei la ţesuturile profunde. ea se adresează tuturor ţesuturilor şi organelor corpului uman. Practic.suturi discontinue. Sutura chirurgicală este una dintre cele mai utilizate manopere în chirurgie. . făcute pe toată lungimea plăgii. atât în ceea ce priveşte tehnica chirurgicală. etc. ceea ce a impus scoaterea firelor. Plaga se lasă deschisă şi se supraveghează câteva zile. etc. . După aceea se execută sutura primară după excizie. făcute cu puncte separate. Dacă supuraţia nu a apărut se pot strânge firele. În cazul unor plăgi cu marginile zdrenţuite. fie in cursul unui act operator. în scopul unei cicatrizări rapide şi cît mai funcţionale a ţesuturilor. Dacă plaga suturată secundar supurează din nou se repetă procedura de îndepărtare a firelor.

suturi într-un singur plan (monoplan). cu urechile despicate.3 După numărul straturilor pe care le suturează la acelaşi ţesut.reconstituirea planurilor se face din profunzime spre suprafaţă.în situaţii în care rezistenţa ţesuturilor este diminuată sau sutura este supusă unor tracţiuni sau tensiuni. suturând împreună ţesuturi cu structură asemănătoare. . fie prin folosirea unor fire izolate. . cât şi a instrumentelor şi a materialelor de sutură. . a.strângerea firelor trebuie făcută progresiv. Ele se împart în ace simple sau ace de mână şi ace mecanice cu miner sau cu pedală. Acele simple pot fi : . .resorbabile. . se recomandă ca ea să fie realizată în două planuri.1.sutura trebuie să asigure o etanşeitate perfectă printr-o afrontare corespunzătoare.neresorbabile. . cu eliminarea zonelor sfacelate.în cazul suturării unor organe cavitare cusătura trebuie sa asigure păstrarea unui lumen nemodificat sau cu diminuări minime de calibru. . 2. care să nu permită formarea de colecţii sanguine sau seroase.între mişcările operatorului şi ale ajutorului trebuie să fie o coordonare desăvârşită pentru a realiza o sutura elegantă şi solidă.suturi în mai multe planuri (de obicei duble).4 După natura materialului folosit suturile pot fi: . . Instrumentarul este format din ace.1. portace şi pense. prin ligatura fiecărui vas în parte. .marginile plăgii să fie regulate şi bine vascularizate. Acele sunt de o mare varietate. Instrumentar şi materiale de sutură 4. la care devascularizarea marginilor duce la apariţia de necroze şi dezuniri. Principiile unei suturi Pentru ca ţesuturile secţionate să formeze o cicatrice solidă şi funcţională.asepsie şi antisepsie perfectă. în funcţie de tipul şi de întrebuinţarea lor. în cazul plăgilor contuze se va realiza mai întâi regularizarea marginilor acestora. care se încarcă prin apăsare perpendiculară. .respectarea vascularizaţiei zonei sau segmentului pe care se face sutura. la sutura lor se impune respectarea următoarelor principii: . la care marginile ţesutului se unesc printr-un singur strat de fire. pentru a menţine vascularizaţia ţesuturilor prin care trece şi a nu le tăia. la care ţesuturile se refac prin două sau mai multe straturi de fire suprapuse.ace semicurbe. de tip Hagedorn. 4. numai astfel se poate obţine o cicatrice suplă şi de calitate. . atât a pielii. cu materiale ce sunt resorbite de ţesuturi in câteva săptămâni sau luni .ace drepte de cusătoreasă. acest deziderat este cu atât mai important cu cât sutura se face pe viscere cavitare.ace curbe.hemostază riguroasă.2. insuficient irigate şi anfractuoase. . suturile se împart în: . cu materiale care rămân ca atare şi care produc o uşoară reacţie din partea organismului 3. .1. fie prin anumite artificii de tehnică specifice fiecărui organ. pentru a nu se rupe şi nu prea tare. 4.

în aşa fel încât nu lasă soluţie de continuitate la trecerea prin planul anatomic respectiv. În funcţie de diametrul acului ele sunt numerotate de la 0 (mai groase) până la 12-0 (cele mai subţiri). Acele drepte se mai utilizează încă de către unii chirurgi şi se manevrează cu mâna. dar este traumatizant pentru ţesuturi. Cele prismatice permit o mai uşoară străpungere a ţesuturilor cu rezistenţă mai crescută: muşchi. La 1 cm de vârf. Este un ac uşor de manevrat. Cele rotunde se folosesc de obicei în chirurgia tubului digestiv şi în chirurgia vasculară. la care firul este montat în continuarea acului. era utilizat pentru conducerea firelor în jurul elementelor hilare (de exemplu hilul splinei. . prezentând două arcuri laterale între care se găseşte o despicătură îngustă. Ele se utilizează din ce în ce mai mult în chirurgia digestivă. ci se pune în tensiune şi se împinge printre cele două arcuri laterale. pediculi tiroidieni). Acele curbe sunt pe secţiune rotunde. de obicei în stânga. Alegerea acului curb se face în funcţie de profunzimea stratului de ţesuturi ce urmează a fi suturate. Urechea acului chirurgical are o altă construcţie decât cea a acului obişnuit. Clasic. Cel mai cunoscut este acul mecanic Reverdin.Acele sunt de diverse mărimi şi curburi. aponevroză. folosit tot mai rar. pe care le depăşeşte şi pătrunde în despicătură. prezintă o mică incizură ce poate fi închisă sau deschisă de către o lamă de oţel manevrabilă prin intermediul unei pedale. piele. se defectează uşor şi este destul de scump. b. ce este compus dintr-un mâner cere se continuă cu un ac lung drept sau curb. Acele mecanice sunt utilizate astăzi din ce în ce mai rar. Acele atraumatice sunt ace Hagedorn rotunde. de diverse grosimi şi mărimi. Un alt ac mecanic este acul Deschamps. Firul nu se introduce ca la acele obişnuite. triunghiulare sau prismatice. In chirurgia vasculară şi la sutura bronşiilor au indicaţie majoră de utilizare.

Portacul cel mai cunoscut este portacul Mathieu. muşchilor. În lipsa unui portac se poate folosi o pensă Pean. deoarece firele neresorbabile întreţin infecţia. grăsimii şi parenchimelor ce nu sunt supuse unor tracţiuni deosebite. Suturi absorbabile Nume Catgut simplu Catgut Cromat Poliglecaprone 25 Polyglactin 910 Acid Polyglycolic Polydioxanone Denumire comecială ----Monocryl Vicryl Dexon PDS II Reactivitate tisulară severă moderată minimă minimă minimă minimă Securitatea nodului slabă bună bună satisfăcătoare satisfăcătoare bună Manevrabilitate satisfăcătoare bună bună bună bună bună . însă astăzi se utilizează mai frecvent portacul Hegar.2. Pensele chirurgicale fac parte şi ele din instrumentarul necesar unei suturi pentru a se afronta corect planurile anatomice. fire tardiv resorbabile si fire neresorbabile.1.4.1. după aceeaşi tehnică. Cu ajutorul lor se apropie marginile plăgii şi se susţin ţesuturile în timpul traversării lor cu acul. 4. Materialele de sutură sunt reprezentate de firele de sutură care se împart în fire resorbabile.2. Acul se prinde la vârful portacului. . 4. la unirea treimii mijlocii cu cea posterioară.1.suturi profunde .2. pentru a avea suficientă priză în timpul traversării ţesuturilor. Firele resorbabile sunt indicate in : .4. Portacele sunt formate dintr-un dispozitiv de prindere a acului si un mâner prevăzut cu cremalieră ce permite fixarea în poziţia dorită. 4. cu al cărei vârf se poate prinde acul.suturi în zone cu potenţial infecţios.suturi ale mucoaselor.

la rândul lor. Datorită calităţilor tot mai evidente ale materialelor biologice vegetale şi a celor sintetice. Firele neresorbabile sunt. Indicaţiile folosirii firelor neresorbabile sunt următoarele: . de aponevroză sau tendoanele. În pregătirea acestuia se acordă o grijă deosebită sterilizării. în plăgile supurate şi mai rar în chirurgia digestivă şi generală. fiind citate cazuri de transmitere a tetanosului prin catgut. ce se recoltează de obicei de la acelaşi bolnav. oftalmologică şi urologică. până la reacţii cutanate ca urmare a sensibilizării organismului. ceea ce duce la slăbirea nodurilor şi a suturilor. Pentru a mări rezistenţa catgutului şi pentru a prelungi timpul de resorbţie s-a preparat catgutul cromat. Maxon. până la 5-0. Tevdek --Prolene. fie din metale. Se foloseşte în realizarea hemostazei subcutanate şi submucoase.Catgutul. Dexon. polypropylene. având denumiri comerciale variate ( Vicryl. Acesta este materialul resorbabil cel mai utilizat încă la noi în ţară pentru ligaturi sau suturi chirurgicale. de exemplu.5-2 ori mai mare decât a catgutului cromat de acelaşi calibru.. etc). mai ales pentru bacteriile sporulate.5 m lungime. devenind sârmos. Resorbţia lor este regulată şi se face total într-un interval de timp de 40-50 de zile fără a produce inflamaţie sau granulom de corp străin. . oferind posibilitatea ca procesul de cicatrizare să aibă loc în condiţii perfecte.Alte materiale resorbabile biologice sunt fâşiile de piele. şi în mai mică măsură din a celui de porc. Suturi neabsorbabile slabă Nume Mătase Poliester Fir de oţel Polipropilenă Polietilenă Denumire comecială --Ethibond. iar uneori poate fi imperfectă. au la bază acidul poliglicolic. Se prepară din submucoasa intestinului de oaie (strat foarte bogat în ţesut conjunctiv. dacron. Dezavantajele folosirii catgutului se referă la: imbibiţia catgutului cu lichide. sterilizarea lui implică multiple operaţiuni. ca orice proteină străină are efecte alergizante de diferite grade. Acesta se resoarbe in 2-3 luni. Fluorofil --Reactivitate tisulară severă moderată practic nulă minimă minimă Securitatea nodului bună slabă excelentă bună slabă Manevrabilitate excelentă bună slabă satisfăcătoare satisfăcătoare 4. Sunt fine.2. bumbac. Firul are de obicei 2-2. mătase). ceea ce le conferă calităţi pentru a fi considerate cele mai bune materiale pentru sutură.Firele resorbabile de natură sintetică sunt de folosinţă mai recentă. confecţionate fie din material biologic (in.2. fie din materiale sintetice (nylon. împiedicând sau prelungind cicatrizarea. mai greu de innodat şi traumatizant pentru ţesuturi. ce reprezintă firul cel mai gros. in medie 2 săptămâni. teral). maleabile. în chirurgia plastică. ce reprezintă firul cel mai subţire. catgutul este „topit” de către ţesuturi într-un timp ce variază după grosimea lui şi după modul de tratare. ca atare foarte rezistent). generând infecţii cu germeni anaerobi. Fâşiile de piele se pot utiliza. Fiind o proteină animală. în mediu umed se umflă şi au o rezistenţă de 1. sub forma unui şiret în cura operatorie a eventraţiilor. Catgutul are un timp de resorbţie optim. sutura muşchilor şi a ţesutului subcutanat. care este mai puţin suplu. mergând de la edemul plăgii sau mici seroame. aria de utilizare a catgutului se restrânge treptat. . produce umflarea lui. Este fabricat în diverse grosimi care merg de la 5.

Dintre inconveniente amintim rigiditatea. de grosimi diferite. Dezavantajele folosirii firelor neresorbabile sunt: . Agrafele metalice de tip Michael se folosesc pentru contenţia marginilor cutanate ale pielii. nervi. pentru că este foarte rezistent. . se sterilizează prin fierbere sau la autoclav la 120 grade Celsius.nu se folosesc în plăgi supurate sau cu potenţial infecţios deoarece întreţin supuraţia. iar sutura nu derapează. Nodul prezintă siguranţă. Sunt formate din mici lame din argint cu două extremităţi încurbate. piele). dar ceva mai rezistent şi ine tolerat. precum şi la sutura oaselor. Se numerotează de la 5. Firul de nylon este unul din cele mai folosite fire de sutură.sutura ţesuturilor cu capacitate mică de resorbţie. Împreună cu derivaţii de polipropilen se pot prepara sub formă de monofilament şi calibra până la grosimi foarte mici (6-0). este bine tolerat de ţesuturi şi se sterilizează uşor prin fierbere. se utilizează la apropierea pereţilor abdominali in eventraţii mari sau evisceraţii. . Se montează şi se scot cu ajutorul unei pense speciale. pot genera mici traiecte fistuloase care se vindecă greu. Dezavantajele se datorează manipulării mai greoaie şi faptului că. cu mărimi corespunzătoare scopului urmărit. - Firele metalice se prepară din oţel inoxidabil. Firul de bumbac este foarte rezistent. Este însă greu tolerat de organism uneori. ţinute mult timp. fiecare purtând un mic dinte care se înfige în piele. tendoane.suturi ale ţesuturilor care sunt supuse unor tracţiuni puternice (aponevroze. etc. Se întrebuinţează pentru suturi foarte fine de vase . nesiguranţa nodurilor şi posibilitatea de secţionare a ţesuturilor. Ea este rău tolerată în plăgile infectate unde întreţine procesul supurativ. Datorită solidităţii pe care o oferă şi menţinerii în contact a ţesuturilor. prin trefilare. Firul de mătase este de asemenea foarte rezistent şi poate fi tras în fire foarte subţiri. oase. Poate da fenomene de intoleranţă ce necesită scoaterea nodului. Aţa chirurgicală este confecţionată din relon. . .în chirurgia vasculară (cele monofil). Se prezintă sub forma unui fir tricotat tubular.în urma reacţiei ţesuturilor faţă de corpul străin pot apărea granuloame de firce nu se vindecă decât prin scoaterea acestora. Firul de in este bine tolerat de organism si rezistent. Are o foarte bună toleranţă tisulară. Dacronul este un fir sintetic. fiind cel mai rapid mijloc de sutură a tegumentelor. bronz sau argint.sutura sero-musculo-seroasă a unor organe cavitare precum şi pentru sutura totală. care este cel mai gros până la 10. poliester asemănător cu nylonul. .

Nodurile trebuie să fie inversate. fără ca aceasta să se piardă parţial în elasticitatea firelor. în aşa fel încât acelaşi fir să nu înconjoare de fiecare dată pe celălalt. Toate cele trei noduri trebuie să fie adevărate sau drepte. Nodul corect se execută cu vârfurile degetelor printr-o tracţiune divergentă cu degetele. adică să fie strânse în acelaşi ax cu planul în care au fost puse şi în mod egal pentru ambele capete. ceea ce ne permite să simţim soliditatea firului pe care îl putem strige fără a-l rupe. Este obligatorie executarea a trei noduri suprapuse: . Capătul care trece prin buclă trebuie să fie schimbat de fiecare dată.al doilea este nodul de sprijin. Ele trebuiesc executate rapid. Pentru strângerea nodului în profunzime se foloseşte indexul. Însuşirea lor corectă necesită un antrenament susţinut şi de durată. fiind tot un nod fals. Dacă nu se respectă schimbarea firelor. . Nodurile Executarea corectă a nodurilor chirurgicale este una din problemele esenţiale ale oricărei suturi. realizând o buclă. Nodul corect se execută cu firele în tensiune.al treilea nod este cel de securitate care garantează menţinerea primelor două. Această precauţie are două avantaje: împiedică ruperea firului şi permite folosirea integrală a forţei strângere. Acest nod pe lângă faptul că nu alunecă este şi rezistent la tracţiune. Nodurile se strâng progresiv. Altfel spus. în aşa fel încât primul să nu se relaxeze în timp ce îl executăm pe al doilea. care îl menţine pe primul şi împiedică desfacerea acestuia. fiecare fir trebuie să-l înconjoare pe celălalt. fără secuse. .5. .primul nod este de strângere. iar în suprafaţă se foloseşte policele. precis şi fără a deranja operatorul. a căror vârfuri trebuie să fie apropiate de nod. Există descrise mai multe tipuri de noduri. rezultă un nod care alunecă şi se slăbeşte progresiv. pentru ca frecarea între fire să fie maximă şi slăbirea nodului imposibilă. din care vom ilustra doar câteva.

6-8. 6-4. 6-3. 6-7. Nodul Tanagra (fig.1.6-2. Nodul simplu (fig.2. 6-6) 5. 6-1. 6-10. 6-5. 6-11) .5. 6-9.

6-12. 6-15. 6-16) . Nodul Pauchet (fig.3. 6-13.5. 6-14.

6-17. Sunt contraindicate în suturile digestive.4. 6-21. Nodul chirurgical sau Farabeuf (fig. Acest nod are avantajul de a nu se desface în timpul executării celui de-al doilea nod. unde degetele trebuie să perceapă tensiunea exactă în fir. Are inconvenientul că nu poate strânge suficient ţesutul pe care îl leagă. Nodul cu pensa (fig. 6-20. El se execută trecând de două ori capătul firului prin prima ansă (două noduri „pe faţă”) şi se termină cu un nod de sprijin inversat („pe dos”). 5. 6-22. .5. folosindu-se pentru ţesuturi ce trebuie doar apropiate şi nu strânse puternic(de exemplu sutura musculară). pentru că ansa dublă ocupă un loc mai mare. 6-18) primul nod este dublu. 6-19. Este considerat un nod mai puţin sigur. 6-24) se poate efectua numai la ţesuturi unde nu există tensiune în sutură.6-23.5.

6. Afrontarea marginilor plăgii se poate realizaşi prin deplasarea nodului pe o parte a plăgii. după care se prinde firul cu o pensă de unul din capete. Nodul se plasează lateral. Se trage de fir până acesta este scos. Este admisibilă ruperea firului la primul nod. se tracţionează uşor şi se taie unul din braţele firului sub nod.2. Un al artificiu tehnic îl constituie plasarea de fire subepidermice. inversate sau sub tensiune. imunodepresia întârzie procesul de cicatrizare. Afrontarea se face cu ajutorul penselor chirurgicale. De obicei. Pentru a obţine afrontarea dorită portacul trebuie să încarce ceva mai mult din grăsimea subcutanată. Se dezinfectează plaga. după care plaga se pansează. infecţia locală. Secţiunea se face cu ajutorul foarfecelui sau a bisturiului. Pătrunderea cu acul se face la distanţe egale de marginile plăgii şi se prinde suficient ţesut pentru a nu lăsa spaţii moarte. Acul este scos cu ajutorul portacului în sensul curburii lui.3. Această egalitate a prizelor conferă suturii un aspect estetic bun.4. marginile plăgii trebuie potrivite şi coaptate înainte de a înnoda firul. Afrontarea corectă necesită uneori decolarea suplimentară a uneia sau ambelor margini ale plăgii. Scoaterea firelor de sutură – se face în funcţie de factorii locali şi generali ce favorizează sau întârzie cicatrizarea. genunchi) se vor scoate după 10-12 zile. 6. firele se scot la 7 zile. la nivelul părţii curate a aţei din derm. . Pentru a uşura sutura cele două margini sunt prinse cu o pensă şi apropiate. Apropierea marginilor tisulare – pentru ca sutura să fie corectă şi cicatrizarea bună este obligatoriu ca ţesuturile suturate să fie puse în contact riguros prin marginile lor. Trecerea firului – Acul cu firul prinse în portac se înfige în marginea opusă a plăgii până ce vârful pătrunde şi apare de partea cealaltă a plăgii. Înnodarea firului – O sutura estetică se execută cu coaptarea marginilor plăgii pe ac. Dacă această manevră nu s-a efectuat şi acul a fost scos din ţesuturi. hipoproteinemia. De obicei. Această manevră eversează uşor buzele plăgii. al doilea de sprijin. eversare ce dispare după scoaterea firelor. nodul se execută de către ajutorul aflat în faţa operatorului. 6. neoplaziile. la nivelul orificiilor de pătrundere a acului. O priză prea mică poate duce la invaginarea marginilor plăgii. Vascularizaţia bogată a regiunii ( de exemplu la gât ).1. favorizează cicatrizarea şi permite scoaterea firelor după 2-4 zile. fără a fi eversate. pentru a nu infecta plaga prin trecerea porţiunii de fir ce a fost în exteriorul plăgii. al treilea de siguranţă.6. Tehnica executării unei suturi Sutura cu portacul şi acul cuprinde câţiva timpi obligatorii: 6. iar în zonele supuse tensiunii (cot. deci şi scoaterea firelor. Diabetul zaharat. dar nu este permisă la următoarele două. adică în momentul în care acul a trecut prin ambele margini ale plăgii şi le are încărcate pe el. Se execută întotdeauna trei noduri: primul de strângere. trăgând de acesta până firul ţinut de ajutor va părăsi singur urechile acului. Toate nodurile vor fi de aceeaşi parte a plăgii.

la mică distanţă de marginile plăgii.2. Constă din trecerea firului prin marginile plăgii o singură dată. operatorul prinde între police şi index urechile acului. . fapt ce asigură traseul cel mai scurt şi rezistenţa minimă. 7.când sutura obişnuită riscă să secţioneze plaga.pentru a asigura o hemostază mai bună. După prima trecere prin piele.7. Sutura Blair-Donati.1. cu nodul la ultima înţepătură. Penetrarea acului trebuie să se facă perpendicular pe piele. cu atât cele două margini vor fi mai eversate. Pentru a realiza această sutură prima trecere a acului e largă. Este indicată: . . . Înnodarea se poate face direct pe plagă.pentru a asigura o afrontare mai bună. SUTURA PIELII Pentru ca rezultatul unei suturi să fie bun trebuiesc respectate toate principiile enunţate anterior. cu realizarea nodului. pe care-l învârte în sens invers. ca de exemplu în sutura secundară a plăgilor. Tipuri particulare de suturi 7. când operatorul trebuie să-şi lege singur nodurile. iar a doua se execută în sens invers.în lipsa ajutoarelor. chiar şi când firul a fost trecut şi înnodat corect.este o sutură cu fir în „U” vertical. Sutura cu puncte separate – este cel mai simplu mod de sutură. .1.1.1. Vom prezenta cele mai folosite tipuri de suturi ale pielii: 7. Cu cât punctul de pătrundere al acului este mai îndepărtat de marginea plăgii. Metode de sutură în caz de plagă lineară – poziţia marginilor plăgii şi coaptarea lor depinde de modul de pătrundere a acului.

5. Sutura în „U” Allgöwer – este foarte puţin traumatizantă pentru că ea prinde pe de o pare pielea. Se descriu mai multe posibilităţi de realizare a acestei suturi: .sutura cu fir continuu neîmpiedicat Albert . 7.3.1.1.7. Sutura cu fir continuu care se numeşte şi surjet – utilizează acelaşi fir pe toată lungimea plăgii. operatorul schimbă direcţia acului în sens invers şi execută o înţepătură simetrică şi egală cu prima. Capătul lung se continuă. împungând mereu în acelaşi sens şi traversând planurile în aceeaşi direcţie. Această tehnică este indicată pentru plăgile fără tensiune.4. iar pe partea cealaltă ea nu prinde doar ţesutul celular subcutanat. . Sutura în „U” orizontal ( Lexer ) – afrontează bine marginile plăgii şi asigură o hemostază bună. ceea ce face ca afrontarea exactă a marginilor acesteia să fie influenţată de către direcţia de penetrare a acului şi de către tensiunea pe care o exercită ajutorul asupra firului.1. 7. Acul încarcă egal marginile plăgii. La capătul opus se înnoadă ultima ansă cu extremitatea liberă a firului. lăsând un capăt scurt pe care unii obişnuiesc să pună o pensă reper.primul punct este obişnuit şi se înnoadă.

sutura cu fir continuu în „U” – permite o foarte bună afrontare a marginilor plăgii şi o bună hemostază.. cu deosebirea că înainte de a pune firul în tensiune se trece acul prin buclă. . .sutura cu fir continuu împiedicat (cojocărească) sau Reverdin – Este asemănătoare cu precedenta.

1. Constă în executarea unui surjet în care materialul de sutură nu traversează pielea ci doar dermul. Foloseşte fie un fir de catgut. 7. Sutura de descărcare – este indicată în caz de tensiune abdominală importantă. Se cunosc câteva artificii tehnice şi proceduri ce permit o sutură estetică şi funcţională. Îndepărtarea acestor agrafe necesita o pensă specială. . Se utilizează un fir siliconat care trebuie trecut strict extraperitoneal.6.. Aceasta se poate obţine cu ajutorul câtorva fire simple sau în „U”. Dacă cele două margini ale plăgii au lungimi inegale. Plăgile cu margini inegale pun probleme mai dificile. încărcând ceva mai mult ţesut celular subcutanat. Sutura mecanică a pielii – se execută cu un instrument ce conţine un încărcător plin cu agrafe metalice de tip LDS. liniară. se modifică modul de pătrundere al acului în ţesuturi. Marginile se afrontează numai după punerea în tensiune a suturii. Acul este trecut apoi prin marginea mobilă într-o manieră oblică. 7. Nodul permite redresarea marginii fixate şi cele două margini se vor afronta corect.sutura cu fir continuu Blair-Donati – Această tehnică diferă de sutura cu fire separate Blair-Donati prin trecerea firului prin buclă după întoarcerea acului. Pielea marginii fixate este străpunsă perpendicular.1. este recomandabil să se facă cu ajutorul câtorva fire o împărţire care să subdividă plaga în mai multe sectoare. Astfel. pentru a se obţine o adaptare convenabilă a două margini inegale. încărcând mai puţin ţesut celular subcutanat.sutura cu fir continuu intradermic – dă o cicatrice estetică.7. . Sutura cutanată se face apoi fără dificultate. fie un fir neresorbabil ce trebuie îndepărtat ulterior. care este aplicat după ce marginile plăgii au fost afrontate cu o pensă.

. urmează al doilea rând de fire simple care unesc cele două tranşe musculare. Indicaţii: . care nu trebuie să fie prea strânse pentru a evita necroza locală. obţinută prin fire puse în „U”.7. sprijinindu-se pe firele in „U”. . . Rupturile vechi presupun tehnici speciale de suturăm care de multe ori necesită plastii sau intervenţii pe tendoane şi nu vor fi abordate în acest capitol. la o distanţă de 0. Obiectivele suturii musculare sunt: .asigurarea hemostazei. .2.Regularizarea marginilor şi a suprafeţelor musculare dacă există dilacerări şi anfractuozităţi.Sutura muşchiului se face cu fire de catgut gros.dilacerări musculare pe suprafeţe mici care le permit avivarea. O altă metodă constă în întărirea fascicolelor musculare printr-o primă serie de fire puse in „U” pe fiecare tranşă musculară.5 cm unul de altul. SUTURA MUSCULARĂ Sutura musculară trebuie făcută cît mai aproape de momentul producerii secţiunii sau rupturii. .rupturi musculare recente sau vechi. Secţiunea în lungul fibrelor musculare necesită numai o adaptare a marginilor cu fire separate de catgut. pentru a nu se cicatriza împreună. .identificarea capetelor muşchiului secţionat.împiedicarea formării de eventraţii.refacerea continuităţii musculare.Se aşează segmentul în poziţie de maximă relaxare care să permită apropierea capetelor musculare. Secţiunea perpendiculară pe direcţia fibrelor musculare necesită o afrontare mult mai dificilă. posttraumatice sau în urma unor contracţii bruşte . cu fir în „U” sau „X”. care să prindă fascia pe înveliş şi cât mai mult din grosimea muşchiului.secţiuni musculare accidentale sau intraoperatorii . Tehnică: . evisceraţii sau cicatrici dureroase. Incizia cutanată se face în aşa fel încât să nu se suprapună peste sutura musculară. pentru a împiedica formarea cicatricilor perilezionale.

sau când nu există condiţii optime pentru efectuarea unei suturi primare. in cazul în care capătul proximal s-a retractat. de unele particularităţi legate de localizare. în aşa fel încât să nu coincidă cu traiectul tendonului. atrofia muşchilor ce se inseră pe acel tendon. care foloseşte un fir ce va fi extras după cicatrizare . Se pot utiliza mai multe tehnici.descoperirea capetelor tendonului secţionat. .împiedicarea hipotrofiei sau a atrofiei muşchiului Indicaţii: . . aceeaşi tehnică. permiţând în acelaşi timp şi o bună afrontare. Aceste condiţii se realizează prin tehnica lui Bunnell. având certitudinea că plaga cutanată se va vindeca „per primam”. dintre care vom descrie câteva: ƒ Tehnica Bunnell – bontul tendinos distal este traversat de către un fir de oţel de 1. infectate. deoarece amânarea suturii primare a unui tendon poate produce îngreunarea reparării lui secundare. nervi) .5 cm de tranşa de secţiune.7. Tehnica: .Prepararea capetelor tendinoase presupune excizia elementelor devitalizate şi regularizarea marginilor. se măreşte incizia cutanată. SUTURA UNUI TENDON (TENORAFIA) Succesul tenorafiei depinde de specificul cicatrizării tendinoase. Esenţialul este sutura fără tracţiune şi o perfectă coaptare ce trebuie menţinută pe toată durata cicatrizării. de instrumentarul folosit şi mai ales de calitatea firului de sutură. până când capătul proximal apare în plagă. dar în sens invers se utilizează de partea opusă.3. se încearcă o serie de manevre de flexie-extensie. degenerescenţa capetelor tendonului lezat. trecut oblic prin tendon în planuri diferite pentru a obţine o „şnuruire” asemănătoare unui şiret. Este preferabil să se utilizeze un fir cu 2 ace. . Obiective : . ţinându-se seama de funcţionalitatea segmentului respectiv. Plaga se va curăţi şi se vor rezolva celelalte leziuni (suturi de vase.refacerea continuităţii tendonului . Nodul se face la distanţă de secţiunea tendonului. Dacă manevra nu a reuşit.sutura primară este indicată ori de câte ori este posibil. Se preferă utilizarea unui fir monofilament de prolen sau a unui fir resorbabil de tip PDS.Inventarierea leziunilor celorlalte formaţiuni înconjurătoare.Sutura capetelor tendonului se face după mai multe procedee în funcţie de grosimea tendonului. . fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale.asigurarea funcţiei segmentului respectiv . cu consecinţe nefaste asupra funcţionalităţii acestuia: redoarea articulaţiilor.sutura secundară se recomandă în situaţia plăgilor vechi. pentru bontul proximal.

tratamentul anevrismelor. Satinsky. fire subţiri de la 3-0 la 8-0. Firul este prevăzut cu un cârlig.ƒ Tehnica Lange şi Kirchmayer – necesită un singur fir trecut la 2 cm de bontul tendinos.refacerea continuităţii vasului secţionat. . pense vasculare(Dieffenbach. oblic. .4.în circulaţia extracorporeală. pentru a fi înnodat la distanţă. Bontul tendinos opus este suturat în aceeaşi manieră. De Bakey. . 7. . care orientează extracţia ulterioară. . . portace fine şi pense anatomice fine. Mosquitto). ƒ Tehnica Pulvertaft – permite fixarea a două tendoane de calibru diferit şi constă în trecerea unui tendon mai subţire printr-un tendon mai gros cu ajutorul unui instrument special. sunt necesare ace atraumatice. ajungând la necroze.asigurarea irigaţiei corecte a segmentului distal de leziune. Indicaţiile suturii vasculare: . SUTURA VASCULARĂ Obiectivele unei suturi vasculare sunt: .oprirea hemoragiei.leziuni ale vaselor mari care nu pot fi ligaturate.lezarea vaselor terminale a căror ligatură ar produce tulburări de irigaţie a segmentului respectiv. făcând să iasă acul prin tranşa de secţiune.transplantul de organe. depărtătoare Volkmann. În afara instrumentarului obişnuit oricăror intervenţii oricăror intervenţii mici. din afară înăuntru. ƒ Tehnica Lengemann – constă în trecerea unui fir de oţel după tehnica obişnuită. după care firul revine în sens invers prin cele două bonturi tendinoase. .

sutura circumferenţială (termino-terminală) se aplică secţiunilor totale transversale ale vaselor mari şi mijlocii dar se poate aplica şi vaselor mici(doar sub microscop). Ea se execută cu fire separate. În acest fel circumferinţa se împarte în tot atâtea segmente. iliace. Ea se utilizează numai pentru vase de calibru mare(aortă. se aplică un „patch”. femurale.5 mm de marginile lor şi trecând firele la distanţă nu mai mare de 2 mm. cu sacrificiu cât mai redus de perete. trecând firele la distanţele de mai sus. Regularizarea marginilor capetelor vasculare. Descoperirea vasului în amonte şi sub leziune şi clamparea lui cu o pensă bulldog sau De Bakey. Pentru solidarizarea suturii. 1. În cazul plăgilor laterale ale venelor mari . 2. se trec două sau trei fire lungi printr-un capăt sau altul şi se înnoadă. . ajutorul ţine în tensiune firul care apropie capetele. ea se va descoperi. .sutura oblică se face în acelaşi stil şi are avantajul că nu produce modificări mari ale lumenului. 3. trecut strict prin marginile plăgii. Vena se clampează cu pensa Satinsky. După sutura cu fire în „U” se mai poate face o sutură de întărire cu fir continuu.Nu se suturează vasele de calibru mic a căror contribuţie în circulaţia segmentului respectiv este mică şi poate fi preluată de colaterale. Dacă există vreo colaterală în imediata apropiere a plăgii.sutura longitudinală se face cu fire izolate sau cu surjet. pe deasupra primei suturi. deoarece la cele de calibru mic strâmtorează lumenul. Se suturează circumferinţa între două fire de susţinere (o jumătate de circumferinţă sau o treime din ea). are grijă ca buclele să vină paralele şi să nu se suprapună. pe o lungime de aproximativ 2 cm. cu respectarea fiecărei colaterale. dar până în ţesut sănătos. pentru uşurarea manevrelor şi pentru calibrarea circumferinţelor capetelor vasculare. Sutura vasului se face în funcţie de natura plăgii: . fie în surjet. la distanţă de 1-1. încărcând ambele buze ale plăgii. humerale). simple sau în „U” sau cu surjet. clamparea vasului se poate face cu o lamă de cauciuc fixată cu o pensă orientată cu braţele paralel cu axul vasului. În cazul suturii în surjet. În plăgile laterale. până ce sângerarea încetează. se va ligatura şi secţiona. fie izolate. iar în plăgi transversale se clampează între două pense. iar tracţiunea se exercită uniform. 4. cavă. Tehnica suturilor vasculare. se clampează numai o parte din lumen. cu pierdere de substanţă. În lipsă de pense corespunzătoare. în cazul plăgilor contuze. Se va exciza surplusul de adventice pentru a nu fi prinse în plagă. Eliberarea vasului de o parte şi de alta a leziunii. fără a .

după care se reface sutura.ischemia acută precoce este urmarea trombozării la nivelul suturii sau distal de ea.ischemia tardivă apare după un timp variabil şi este cauzată tot de tromboza instalată mai lent.produce rupturi în pereţii arterei. . Capătul terminal al surjetului se solidarizează cu capătul iniţial al firului din următoarea treime sau hemicircumferinţă. Se reintervine în urgenţă. se rezolvă prin aplicarea unor fire izolate la locul hemoragiei. Necesită reintervenţie şi dezobstrucţie a vasului.infecţia plăgilor este o complicaţie redutabilă deoarece. Complicaţiile posibile sunt reprezentate de: . în majoritatea cazurilor compromite sutura vasculară prin dehiscenţă sau tromboză.hemoragia secundară precoce este consecinţa unui defect de hemostază. .hemoragia secundară imediată datorată unui defect de sutură. Atitudinea este promptă în raport cu cauza. se controlează integritatea suturii şi se încearcă dezobstrucţia. de sutură sau de heparinoterapie intempestivă. . . .

doi factori etiologici pot produce leziuni de profunzimi variate. După cum observăm din figura nr. vapori supraîncălziţi. Aceasta înseamnă că în acelaşi interval de timp. necroza celulară apărând la temperaturi mai mari de 1000C. solide fierbinţi. Dacă temperatura depăşeşte 600C. La peste 800C apare presipitarea proteinelor. cei mai importanţi sunt reprezentaţi de lichide fierbinţi. flăcări. gaze inflamabile. Etiologie: Agenţii agresori pot fi. chimici. II.Cap. căldura devine lezantă pentru şesuturi dacă depăşeşte 460C. 1 . Arsurile termice Majoritatea factorilor etiologici ai arsurilor sunt reprezentaţi de agenţii termici fizici ce pot descărca în ţesuturi cantităţi diferite de energie în unitatea de timp. 7 ARSURILE I. Dintre aceştia. electrici sau radiaţii. Odată ce temperatura agentului termic depăşeşte 6000C apare carbonizarea. chimici. electrici sau radiaţii. Profunzimea leziunii tegumentare este direct proporţională atât cu temperatura agentului termic cât şi cu timpul cât acesta acţionează asupra ţesuturilor. bitum). 1. smoală. la această temperatură apărând denaturarea reversibilă a proteinelor. Calcinarea este descrisă la temperaturi ce depăşeşc 10000C.1. denaturarea proteinelor devine un proces ireversibil. a căror efect duce la distrugerea barierei naturale de protecţie a organismului şi la alterarea homeostaziei. după cum am văzut: termici. Definiţie: Arsurile sunt leziuni ale învelişului cutanat produse de agenţi agresori termici. corpuri vâscoase topite (ceară.

temperatura nu depăşeşte 1000C Solide fierbinţi. Ca particularitate a acestor arsuri este faptul că unda de şoc poate produce distrugeri instantanee ale ţesuturilor vii fără a aprinde obiectele sau îmbrăcămintea.duc la arsuri prin explozii.generează o energie termică relativ constantă în timp. Incendiile sunt cele mai frecvente modalităţi de apariţie a arsurilor prin flacără. Flacăra.10000C Calcinare 6000C Carbonizare 1000C Necroza celulară 800C Precipitarea proteinelor 600C Denaturarea ireversibilă a proteinelor 460C Denaturarea reversibilă a proteinelor Fig. Atitudinea terapeutică faţă de ele este caracteristică.de peste 700-8000C. bine delimitate. 2 . întindere. aceasta comportându-se în continuare ca un ecran protector al ţesuturilor profunde. respectiv exciziagrefare precoce (vezi tratament).1 Energiile lezante pot fi cedate de diferiţi factori fizici. impregnându-se în îmbrăcăminte vor acţiona timp îndelungat. d. b. c. Substanţe inflamabile. Aceste arsuri asociază leziuni inhalatorii. a. cu dezvoltarea unor temperaturi de peste 12000C.provoacă arsuri profunde. Lichide fierbinţi sau substanţe vâscoase. limitate ca dar. ducând rapid la transformarea tegumentului în escară. 7.

b. fiecare membru pelvin. Fig.Wallace . Aprecierea suprafeţei arse: Se exprimă în procente din suprafaţa corporeală totală ţi se determină prin scheme în care proporţia procentuală a fiecărei regiuni este special calculată.2. regiune anterioară respective posterioară a trunchiului reprezintă 18%. sau regula lui Wallace.suprafaţa cutanată afectată . Arsurile prin acizi . Mecanismul prin care sunt distruse ţesuturile este în principal termic. organele genitale şi gâtul.5%+4. 3. 7. intensitatea şi frecvenţa curentului. în care membrele superioare reprezintă fiecare 9% (4. Arsurile chimice a. Arsurile prin baze . Arsurile electrice Gravitatea arsurii este dată de tensiunea.produc pe lângă deshidratare şi denaturarea proteinelor.5%). Distrugerea tisulară este maximă la nivelul punctelor de intrare şi de ieşire a curentului electric.2 3 Regula cifrei “9”.profunzimea arsurii. iar perineul. evoluţia în profnzime este mai accentuată.produc o deshidratare brutală a ţesuturilor vii. Gravitatea unei arsuri depinde de: . Cea mai utilizată metodă de calculare a suprafeţei arse este regula cifrei ”9”. cu precipitarea proteinelor şi degajare de căldură. precum şi de durata expunerii.1%. Faţă de acizi. şi saponificare grăsimilor.

Epiderm superficial Glandă sudoripară Complex folicul pilos-glandă sebacee Fig.arsura solară.Aprecierea profuzimii: S-a adoptat împărţirea arsurilor în patru grade de severitate. în câteva zile prototip. 1.3 Arsura solară Eritem facial 4 . Grad I energia termică eliberată afectează numai epidermul superficial caracterizată de eritem şi edem vindecarea se face prin restitutio ad integrum. 7.

6 5 .5 Arsură grad II Flictenă cu conţinut sero-citrin Eritem. 7.7. edem Fig. 7. edem vindecare se face per primam intentionem în 10-12 zile Epiderm superficial+ profund Fig.4 2. Grad II energia eliberată distruge epidermul până la membrana bazală caracterizată de apariţia flictenei seroase prin acumularea lichidului extravazat în stratul de clivaj dintre elementele coagulate şi cele neafectate. durere.Fig.

8 6 . 7. profund+ derm Fig. Epiderm superficial. hipoderm) caracteristic. retractile.3. anestezice pentru vindecare este necesară grefarea de piele. derm.apariţia escarei (necroză de coagulare a tuturor straturilor) uscate. retractile. prin apariţia cicatricilor hiper sau hipotrofice.7 4. Fig. 7. Grad IV degajarea de energie ce distruge toată grosimea tegumentului (epiderm. Grad III distrugerea celulară până la nivelul dermului caracterizată de apariţia flictenei sangvinolente prin afectarea plexului capilar dermic intermediar vindecarea se face după 3 săptămâni.

hipovolemie. organe suprasolicitate şi în prezenţa unor reziduuri toxice cee provin din leziunea locală. La nivelul zonei de arsură propriu-zisă.se caracterizează prin grave pierderi şi dislocări lichidiene. .perioada de şoc postcombustional. fenomele fiziopatologice care duc la edem. 7. hipoxemie severă.cazuri de supravieţuire rare. 7 HIPOVOLEMIE ŞOC HIPOVOLEMIC Zona perilezională . V.edem. . . anemie.infecţie La nivelul zonei perilezionale. b. Stadiul I.perioada dismetabolică. primele trei zile.depinde de suprafaţa arsurii şi de profunzime.9 IV.se caracterizează printr-un catabolism în condiţii de anaerobioză.P peste 160. oligoanurie. Indicele de prognostic Este reprezentat de produsul dintre cei doi parametri ai arsurii. Evoluţie: a.(indicele prognostic)=suprafaţa (%)x gradul arsurii (1-4).P. I.III.suprafaţa şi profunzimea.extravazare de plasmă INFECŢIE Zona de arsură Extravazare de plasmă Edem Sechestrare lichidiană (spaţiu III) Fig. circa trei săptămâni. Fiziopatologie: La nivelul focarului de arsură se pot individualiza schematic două zone care declanşează şi întreţin starea de şoc a arşilor: arsura propriu-zisă şi zona perilezională. Stadiul II. Prognosticul arsurii:. I.

sau într-o unitate spitalicească cu serviciu chirurgical. a unei îngrijiri defectuoase sau datorită unei arsuri foarte grave. atât local cât şi general.toate arsurile termice mai întinse de 10% 8 .îmbrăcămintea se îndepărtează numai dacă aceasta este îmbibată cu lichided fierbinţi sau iritante care ar putea agrava leziunile deja existente.2. ARSURILE TERMICE: A. el intră într-o perioadă de echilibru metabolic fragil. circulaţie şi susţinerea acestora (dacă este cazul. B. Măsuri de tratament în spital: a. În condiţiile în care pacientul a fost corect îngrijit. dacă acestea au aprins hainele.pacientul cu arsură grad 3. Este perioada cea mai propice pentru grefare chirurgicală. Stadiul IV. Este o perioadă la care se ajunge datorită pierderii momentului operator. d. Apar stări grave de denutriţie. Se internează: .4. Transport cât mai rapid într-un serviciu de specialitate. Măsuri de tratament la locul accidentului. infecţii urinare. . Prima măsură care se impune este îndepărtarea pacientului din zona de acţiune a agentului vulnerant şi stingerea flăcărilor. Explorarea funcţiilor vitale. Prima decizie care se ia în spital este necesitatea internării pacientului. masaj cardic) c.. Stadiul III. Tratament: 1. bronhopneumonia.evacuare-transport a.datorită scăderii imunităţii.perioada chirurgicală.pacientul cu arsură grad 1. Se acoperă pacientul cu cearceafuri sterile şi i se administrează un antialgic minor. ATENŢIE: -produsele petroliere nu pot fi stinse cu apă. c. VI. d. prăbuşire imunitară şi dezechilibre metabolice. b. respiraţie. respiraţia artificială.pregătit pentrru grefare. . creşte mult riscul ded infecţii (infecţia plăgii.vindecat spontan . etc). ele nececsitând utilizarea spumantelor cu conţinut de CO2.şocul cronic.la sfârşitul acestei perioade: .

Tratamentul local de urgenţă al arsurii: . perineului şi organelor genitale.arsurile profunde. Profilaxia antitetanică f. Oxigenoterapie e. ferm. Administrarea de antialgice (la nevoie majore) c.aplicarea unui pansament steril. În situaţiile în care posibilităţile de acoperire sunt limitate.aseptizare cu alcool 70% .arsurile extremităţilor. plaga trebuie să prezinte zone de ţesut de granulaţie roşu. nesecretând. se utilizează grefele expandate. zona donatoare fiind tratată ca o nouă arsură intermediară).arsurile la persoane în vârstă. Abord venos multiplu.autogrefă (recoltată de la pacient din zona coapsei. 9 . denumită şi perioada chirurgicală este cea mai potrivită pentru efectuarea unei grefări a plăgii. III. .arsurile grad II.spălare cu apă şi săpun a regiunii lezate . IV. b. care folosesc culturi celulare in vitro: a) autokeratinocitele de cultură b) piele artificială formată din derm rezultat prin cultivarea fibroblaştilor pe reţele rezorbabile sintetice sau în geluri de colagen asociate cu epiderm produs prin cultivarea in vitro a keratinocitelor provenite de la pacienţi. La debutul acestei perioade. cu instituirea trratamentului de reechilibrare hidroelectrolitică şi volemică. d.metode moderne. continuarea terapiei durerii). limitate. ameliorarea funcţiei imunitare.. indiferent de suprafaţă .îndepărtarea tuturor flictenelor . care ar putea ulterior benefica de grefare .arsurile grad III. susţinerea funcţiilor vitale. Grefarea se poate efectua prin: .arsurile chimice. electrice . Tratament general (reechilibrare hidro-electrolitică. Grefarea pacientului ars: Am văzut mai sus că perioada a-III-a. g. h.necrectomia (îndepărtarea ţesuturilor devitalizate) .

ARSURILE CHIMICE Nu există diferenţă în ceea ce priveşte principiile de tratament general şi local. 10 . cu menţiunea că primul ajutor la locul accidentului poate îndepărta agentul chimic sau să-i diminueze concentraţia.2. Este vorba de spălarea îndelungată cu jet continuu de apă.necrectomii largi .ideal: excizia precoce şi acoperirea cu piele liberă. ARSURILE ELECTRICE . Vindecarea se face de regulă prin cicatrici cheloide. Excizia şi grefarea precoce este regula. 3.

Imbrăcămintea neadecvată. apatie şi degerături. creşte si puterea de răcire. in cursul expunerii mai mult sau mai puţin indelungate la o temperatură mai mica de 0oC. De exemplu.exprimată prin “puterea de răcire”.favorizează apariţia leziunilor prin frig datorită accelerării transferului de căldura. Starea prihică.prin vasoconstricţia produsă 9. Fumatul. II.se referă la conductibilitatea sa calorică. deci o temperatura mai mică decât cea a organismului). 8. care reprezintă caldura pierdută de către corpul uman pe unitatea de timp şi de suprafaţă. Factori determinanţi: 1. Etiologie: Agentul agresiv este reprezentat de frig (definit ca un nivel relativ inferior al formei particulare de energie care este caldura. aceasta explicând degerăturile apărute la temperaturi care în mod normal nu ar produce leziuni tisulare. 6. 2. 11 . 4.DEGERĂTURILE I. Definiţie: Degerăturile înglobează modificările funcţionale şi lezionale tisulare localizate produse sub acţiunea frigului. Consumul de alcool.hainele ude.studii au demonstrat legatura dintre oboleală.Intensitatea frigului. Natura mediului ambiant. Imobilizarea prelungită. fără vânt şi apariţia lor după câteva minute la contactul tegumentelor cu metale la aceeaşi temperatură (-30oC).Viteza mediului ambiant. Efortul fizic-creşte pierderea de caldură 7. apa are o putere de răcire de 20-25 ori mai mare decât a aerului la aceeaşi temperatură. încălţămintea prea strâmtă 5. Durata expunerii la frig. Factori favorizanţi: 1.creşte pierderea de caldură prin vasodilaţie. Umiditatea. 2. stupefiante. Astfel se explică absenţa degerăturilor la temperaturi de –30oC în aer calm. 3.cu cât viteza de deplasare a maselor de aer este mai mare.

7.caracterizat de apariţia flictenelor cu conţinut seros sau lăptos. b. după săptamâni sau luni de evoluţie spontană. Vindecarea se face cu sechele. degerăturile se impart in patru grade: a. Fig. Eritemul şi edemul înconjoară flictenele.11 12 . 7. ischemie care va duce la leziunile morfopatologice caracteristice degerăturilor.caracterizat de apariţia flictenelor cu conţinut sangvinolent sau serosangvinolent. Eritemul si edemul pot fi şi ele prezente. Grad II.10 c. Epidermul se regenerează fără cicatrice. Clasificare: A. Grad III. Grad I. reprezintă o necroză superficială. Fiziopatologie: Frigul determină o vasoconstricţie spasmodică care scade puternic irigaţia tisulară şi produce o insuficienţă circulatorie locală. Poate fi afirmată la câteva zile de la reîncălzire. După gradul de severitate. fără sechele.III. IV. Fig. Leziunile sunt reversibile şi se vindecă în câteva zile sub tratament eficient. Pacientul acuză o senzaţie de răceală sau de arsură.se caracterizează prin albirea ariei afectate.

degeraturile se împart în: a. 7.constă din măsuri de protecţie a indivizilor expuşi timp îndelungat la frig şi umezeală. prurit. nas. După profunzime. După câteva ore de la expunerea la frig apar leziunile de gangrenă. cu dureri de intensitate variabilă. Tratament: A. Tratament profilactic:.d.este o stare patologică datorată expunerii îndelungate la frig uscat a extremităţilor neprotejate: obraji. leziuni favorizate de imobilitate. În timp. stadiul de flictene sangvinolente şi în final stadiul de escară. cu pierdere importantă de tesuturi. Degerături profunde (corespunzător gradelor de severitate III si IV). crampe la nivelul membrelor inferioare. Clinic se caracterizează prin senzaţia de frig. Evoluează in patru stadii.apar dupa expunerea unui segment periferic la un frig moderat (0-15oC) dar umed. Tratament curativ: a. mâini. Primul ajutor . alimentaţie corespunzătoare. edeme. III. edemaţiată. Eritemul pernio. Pielea este roşie. Forme clinice: A. urechi. B. Fig. picioare. fără apariţia flictenelor. Grad IV – repezintă o necroză profundă. roşu.echipament de protecţie special. Piciorul de tranşee “trench foot” şi “mâna de imersie”. Degerături superficiale (corespunzător gradelor de severitate I si II) b. Se întâlneşte mai frecvent în ţările nordice. constă în cianoza intensă a zonei afectate. inflamator). datorită expunerilor repetate apar leziunile ulcerativ-hemoragice cu fibroză si atrofie după cicatrizare.stadiul de amorţeală. caldă. amorţeli. B. vitaminizare. IV. urmat de stadiul de edem (moale.scoaterea victimei de sub influenţa frigului 13 .12 B. îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată.

Tratamentul chirurgical al degerăturilor este util după incheierea fazei acute şi după delimitarea clară a zonelor de necroză. Tardiv se pot efectua şi proceduri chirurgicale reconstructive. Reechilibrare hidro-electrolitică 7.. Administrarea de antibiotice injectabil 6. deoarace ele trădează lezarea plexurilor subdermice. putându-se produce disecarea dermului profund şi necroza acestuia). 2. Profilaxia antitetanică 4. aceasta se face rapid. C.evacuarea cât mai rapidă a degeratului. După baie. este suficientă “reîncălzirea prin piele umană”.înlaturarea factorilor mecanici care produc staza venoasă. regiunile sunt pansate steril. Dacă nu dispunem de mijloace de reîncălzire. iar pe de altă parte. . b. metodă practicată de eschimoşi. şireturile bocancilor . Tratamentul în unitatea spitalicească1. Se practică debridarea necrozelor sau amputaţii ale unor segmente ale extremităţilor. Se interzice încalzirea temporară a segmentului lezat până la nivelul unităţii spitaliceşti.În degerăturile profunde. Administarea de antialgice IM sau IV 5.În degerăturile superficiale. timp de 20-30 minute până dispare paloarea extremităţilor şi se instalează o roşeaţă intensă. în băi cu apă caldă la 40-43oC. 3. Reîncălzirea . temperatura de reîncalzire nu trebuie să depăşească temperatura corpului uman.încălţăminte şi haine strâmte. infecţia apare rapid pe extremitatea edemaţiată şi nedureroasă. deoarece aceasta încălzire temporară pe de o parte este ineficientă şi va duce la o pierdere şi mai mare de ţesuturi. Debridarea flictenelor cu conţinut seros (cele cu conţinut sangvinolent nu se debridează. Tratament chirurgical: In faza acută este limitat la incizia de decompresiune în cazul unor escare constrictive sau la excizia escarei atunci când există un proces infecţios sub aceasta. 14 . Elevarea segmentelor afectate pentru reducerea edemului.

la pat se vor executa numai în cazul în care pacientul nu se poate mobiliza. acestea îl pot impresiona încât îşi poate pierde cunoştinta. în care se vor pune pansamentul scos şi compresele folosite • Pansamentul va fi efectuat cu ajutorul a doua pense (incorect cu una) • Se va lucra in conditii de asepsie perfectă : instrumentele şi materialele folosite să fie sterile. Principiile executării pansamentului Pansamentul se execută în sala de pansament aseptică sau septică. climacterici şi infecţioşi ai mediului înconjurător • Se va asigura repaosul sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi vindecarea Atenţie !!! • Sunt categoric interzise apăsarea. asigură o bună absorbţie a secreţiilor. Efectuarea corectă a unui pansament trebuie să respecte următoarele principii fundamentale: • Orice pansament va fi facut pe bolnavul culcat. se protejează împotriva oricarei infecţii. prin aceasta s-ar putea provoca o diseminare a germenilor din plagă determinându-se o septicemie • Nu se introduc în casoletă instrumentele cu care se lucrează în plagă. 8 PANSAMENTUL Pansamentul este actul chirurgical prin care o plagă se aseptizează. iar mâinile celui ce-l execută şi tegumentele din jurul plăgii dezinfectate • Se va asigura absorbţia secretiilor : o compresă de tifon acoperită de vată hidrofilă • Se va aseptiza plaga cu antiseptice coresunzatoare stadiului ei de evolutie • Se va proteja plaga fată de agentii termici. deoarece neobişnuit cu atmosfera sălii de pansamente. provocându-i în cadere traumatisme de care sîntem răspunzatori. iritaţii sau traumatizme exterioare. • Pansamentul se execută de către două persoane: medicul şi sora sau asistenta care-l serveşte cu materiale necesare • Todeauna alături de bolnav se aşază o taviţă renală. în funcţie de starea plăgii. Materiale necesare . • În cazul pansamentelor care produc dureri se administrează prealabil antialgice şi sedative ale sistemului nervos central. mecanici. rareori în poziţie şezânda şi niciodata cu bolnavul în picioare. stoarcerea sau masajul plăgii sau regiunilor învecinate. un repaos perfect a regiunii lezate pentru a-i uşura vindecarea. Pentru păstrarea asepsiei se poate intrebuinţa o pensă numai pentru servirea materialului necesar (alta la fiecare pansament).. a instrumentarului etc.Cap.

Pensa Pean . materiale de protecţie. Leucoplastul Avantaje : . • acidul boric etc..permite o supraveghere uşoară a regiunii operate .. • soluţia Dakin. Pensa chirurgicală 2.pot apărea cazuri de intolerantă (urticarie) .Pentru efectuarea unui pansament sunt necesare substanţe de aseptizare a plăgii. • alcoolul medicinal. Materialele pentru protejarea plăgii trebuie sa intruneasca urmatoarele calitati: • Să fie usoare • Să nu fie iritante pentru tegumente • Să se poată steriliza • Să aibă putere de absorbţie • Să realizeze o compresiune elastică a plăgii • Să se opună pătrunderii germenilor din afară 1) Tifonul (comprese) 2) Vata Mijloace de fixare 1. Instrumentarul (fig. • apă oxigenată. Bandajele sunt descrise în capitolul . • tinctura de iod.dezlipirea este dureroasă . Pensa anatomică 3. Galifixul (mastisolul) Avantaje : . a căror acţiune este descrisă în capitolul .nu jenează funcţiile segmentului respectiv Dezavantaje : . mijloace de fixare şi instrumentar adecvat. 8-1) 1.Bandajul chirurgical”.Asepsie şi antisepsie”.capacitatea de aderare are o perioadă mică de eficienţă . Substantele antiseptice sunt reprezentate de diverse soluţii cu rol de curăţare şi dezinfectare a plăgii şi tegumentelor din jur.este impermeabil la aer (se produce macerarea tegumentuluiu de sub bandă) 3. • bromocetul..realizează o buna fixare a pansamentului peste plagă Dezavantaje : .se poate dezlipi uşor la pacienţii agitaţi 2.

4. 6. 8. 5. 9. 7. Pensa Kocher Foarfeca Sonda canelată Sonda butonată Chiureta Volkman Tavită renală Foarfeca Pensa Pean Pensa Kocher Tăviţă renală Chiuretă Pensa chirurgicală Figura 8a-1 Pensă anatomică .

Se face cu 2-3 straturi de comprese. leucoplast sau feşi Tipuri de pansament 1) Pansament protector se utilizează în plăgi care nu secretă. 2) Pansament absorbant se aplică pe plăgile drenate sau secretante şi este alcătuit dintr-un strat de comprese şi un strat de vată hidrofilă. se umezeşte cu apă oxigenată sau permanganat de potasiu) 3) Se curată tegumentul din jurul plăgii cu un tampon îmbibat cu benzină pentru degresare. grosimea ei fiind în funcţie de cantitatea de secretii din plagă. Se va şterge de la plagă spre periferie pentru a nu contamina plaga.Alte materilale • Benzina sau eterul . peste care un strat mai gros de vată şi apoi se fixează cu feşi în aşa fel încât compresia să fie repartizată uniform pe toată suprafaţa regiunii şi să nu fie jenată intoarcerea venoasă. 3) Pansament cpmpresiv se indică cu scop hemostatic. 6) Fixarea pansamentului cu galifix. • Plăgile operatorii cu evoluţie aseptică nu necesită tratamente speciale • Plăgile secretante se vor curăta prin spălare cu soluţii antispetice • Seroamele şi hematoamele se vor evacua prin scoaterea a 1-2 fire de sutură cu ajutorul unei sonde butonate sau canelate • Colecţiile purulente se deschid larg şi se dreneaza cu tuburi 5) Protecţia plăgii se îcepe cu aplicarea a 2-3 comprese de tifon.pentru degresarea tegumentului • Mese • Tuburi de dren • Aleze sterile etc. . peste care se aplică vata hidrofilă. constă în acoperirea plăgii cu comprese şi vata peste care se aplică aparatul gipsat pentru imobilizarea osoasă. 4) Tratamentul plăgii se face în funcţie de natura şi momentul evoluţiei sale. Se dezinfectează apoi pielea din jurul plăgii cu alcool sau tinctura de iod (betadină). 4) Pansamentul ocluziv indicat în plăgile insoţite de leziuni osoase. Tehnica pensamentului 1) Medicul îşi pune mănuşi sterile şi este servit cu instrumentele necesare 2) Se dezlipeşte cu blândete pansamentul vechi (dacă acesta este lipit de plagă. pentru imobilizarea unei regiuni sau pentru reducerea unei cavitaţi superficiale după puncţionare. Se aplică un strat de comprese.

cu capătul iniţial la exterior şi cel terminal în interior. in forma triungiulară. de diferite lungimi şi lăţimi. iar lungimea 1-20 m. în funcţie de regiunea pe care o acoperă. Lăţimea unei feşi este cuprinsă între 5-25 cm. 8-1) Figura 8-1 Faşa de pânză este confecţionată din orice fel de ţesatură în cazul în care nu dispunem de feşi de tifon şi i se pot da lungimi şi laţimi diferite în funcţie de necesitate. . Ele se livrează în formă de sul. Faşa de tifon este cea mai frecvent utilizata. de pânză sau ţesătură elastică. este moale şi se adaptează bine oricarei regiuni. Tot din pinză se confecţionează şi bandajele pline .basma”.. patrată .Cap 8. Feşile pot fi de tifon. BANDAJUL CHIRURGICAL Bandajul sau înfăsarea chirurgicală reprezintă metoda de fixare a pansamentului sau de imobilizare temporară a unor regiuni anatomice cu ajutorul feşilor. Se livrează sub formă de suluri cu lăţimile mai sus menţionate şi cu lungimea de 5 m (fig.

Este folosita in bandajul artuculatiilor in cazul luxatiilor si pentru profilaxia stazei venoase şi edemului de etiologie vasculară la nivelul membrelor inferioare (figura 8-2) . fracturi) . nu produce stază si se recupereaza usor. fixarea pansamentelor unor plăgi usoare situate în regiuni supuse traumatizmelor in timpul activiaţii (mîna. Faşa elastică este ţesută din fire de bumbac şi de latex. regiunea capului. In prezent nu se mai practică reutilizarea feşilor deoarece există riscul de transmitere a unor germeni rezistenţi în urma manevrelor de spălare şi călcare a lor. solidă. picior). deaceea după folosire. Indicaţiile bandajului fixarea pansamentului în regiunile în care materialele cu substanţe adezive nu asigură această cerintă ( pe extremitaţi. care au cucerit teren fiind mai economice şi mai manevrabile. zona articulaţiilor). feşile sunt arse la crematoriu. efectuarea unui pansament compresiv imobilizarea temporară a membrelor care au fost supuse unor traumatizme (entorse. nu jenează mişcarile. Figura 8-2 Infaşarea chirurgicală a avut mai multă intrebuinţare pină la descoperirea substanţelor adezive. lixatii. este uşoară.sau dreptunghiulară şi care se folosesc pentru fixarea pansamentului. dar mai ales pentru imobilizarea temporară a unui membru in caz de fracturi sau luxaţii. nu se desiră.

). prin legare sau cu bandă adezivă. 8-3). În cazul legării se despică faşa in două. etc. Terminarea bandajării se efectuează cu 2-3 ture suprapuse. după primul tur. colţul liber al feşii se rasfrânge (fig. oblic. Pentru o fixare sigură. se încrucişează sau se înnoadă capetele şi se leagă în jurul segmentului respectiv în aşa fel încât nodul să nu fie amplasat pe zona afectată sau pe zone de sprijin..Principii să imobilizeze perfect pansamentul pentru protecţia plăgii să fie elastică pentru a nu produce leziuni de compresie să fie efectuată cu blindeţe şi îndeminare pentru a nu spori suferinţa bolnavului bandajarea membrelor se incepe din porţiunea distală spre cea proximală în sensul circulaţiei venoase bandajarea trebuie sa inceapă si să se termine la 15-20 cm de plagă sa permită mişcări în articulaţiile interesate capătul feşei va fi plasat opus plăgii şi se va fixa printr-un nod care nu jenează sau cu leucoplast turele feşei să nu prezinte cute şi să se acopere parţial unele pe altele pentru a nu aluneca Tehnica bandajului Faşa de tifon este ţinută în mână dreaptă şi cu ruloul spre cel ce execută se derulează de la stânga spre dreapta. Bandajarea incepe cu 2-3 ture circulare . Scoaterea feşei se efectuază prin derularea ei în sens invers sau prin tăiere cu foarfeca butonată.ture de fixare”. capătul feşii fixându-se cu ace de suguranţă. . în evantai. Următoarele ture se trag în diverse moduri (circular.

braţ..8’’ spică evantai Bandajul circular: se efectuază suprapunând turele de faşă exact una peste alta. git. 8-4) . articulaţia pumnului. În funcţie de regiunea anatomică supusă bandajului. circular spirală în . etc. abdomen. Se aplică pe regiunile cilindrice: cap.Figura 8-3 Modalitaţi de bandajare.8”. etc. sunt mai multe tipuri de infaşare: spirală. în . Are avantajul că se execută simplu şi rapid.. mobilizând pansamentul de pe plagă. în evantai. torace. în spică. (fig. circulară. Dezavantajul constă în faptul că se rasuceşte.

Figura 8-4 Bandajul in spirală: după fixarea feşei cu ture circulare.8-6). Sub articulaţie .. 8-5. se trece la ture oblice. Figura 8-5 Figura 8-6 Bandajul in evantai: se începe cu ture circulare aplicate deasupra articulaţiei după care se efectuază o tură oblică deasupra articulaţiei. următoarele ture fiind conduse din ce în ce mai puţin oblic. ajungând circulare la nivelul liniei articulare. deoarece marginea caudală a fiecărei ture ramâne departată de tegumente. Acest tip de bandajare este indicat de aplicat pe membrele superioare şi cele inferioare (fig.manevra policelui”. conducând-o şerpuind în aşa manieră încât să acopere 1/3 din turele anterioare. Pe alocuri faşa se rasfrânge prin tehnica numită .

... fiecare tură acoperind cea precedentă cu 1/3 sau 2/3. pentru fixarea pansamentului. după care faşa este condusă în forma cifrei . (fig.8”. Figura 8-8 Bandajul in forma cifrei . scapulo-humerală). pâna la acoperirea completă a regiunii. 8-7) Figura 8-7 Bandajul în . 8-8).spică”: se începe cu ture circulare deasupra articulaţiei .8”: se incepe cu ture circulare sub articulaţie. etc. după care turele sint conduse oblic peste articulaţie.se continue din nou cu ture oblice . cât şi pentru executarea unui pansament compresiv după amputaţie de sân la femei (fig.spic de griu” sau . continuând cu ale ture circulare deasupra . 8-15) . Se indică tot în regiuni articulare (fig. la radacina membrelor (regiunea inghinală. Se termină infăşarea cu ture circulare pe punctul de sprijin.. Este indicată în regiunea cotului genunchiului.

după care se continuă oblic în sus până pe faţa anterioară sau posterioară a antebraţului unde se fixează cu ajutorul policelui mâinii stângi şi apoi se rasfrânge şi continua în jos. La sfârşit este fixată cu ture circulare. Este indicată pentru regiunile articulare: articulaţia cotului. Figura 8-9 Bandajul rasfrânt: se fixează fasă prin ture circulare. Se continuă de câteva ori şi se termină bandajul deasupra articulaţiei cu ture circulare. Se revine oblic pe fata opusă . mâinii (fig. dupa care se continuă în 8 acoperind jumatate din tura anterioară. 8-11). piciorului. după care iarăşi oblic în sus acoperind jumătatea turei anterioare se continuă până pe faţa anterioară a antebraţului unde iaraşi este fixată cu policele. incrucişând prima tură ascendentă. repetând manevra. Aceasta metodă este indicată de aplicat la nivelul membrelor şi are avantajul etanşietaţii pe toată lungimea sa (fig 8-10. înconjurând segmentul posterior. 8-9). .articulaţiei.

trecând deasupra arcadelor sprâncenoase.Capelina se efectuază folosind o singură faşă de către 2 persoane. Bandajarea calotei craniului se execută sub formă de capelină sau prin bandaj recurent (mitra lui Hipocrate) . în capătul opus regiunii pansate (fig.Figura 8-10 Figura 8-11 Tipuri de bandaje pe regiuni. . Se conduce faşa din spate în fata acoperind bolta craniană cu ture oblice fixate la final prin 2-3 ture circulare. Iniţial faşa este condusă circular pornind de la protuberanţa occipitală. Se fixeaza capătul liber al feşii cu leucoplast sau ace de siguranţă. pe deasupra urechii drepte. 8-12). unde se fixează faşa cu ajutorul policelui şi se rasfrânge până la nivelul regiunii occipitale unde este fixată de ajutor. apoi deasupra urechii stângi şi se continuă cu înca 2 ture circulare pâna la nivelul frunţii. lasând libere pavilioanele auriculare.

Figura 8-13 . când fiecare tură oblică răsfrântă peste bolta craniană este fixată cu câte o tură circulară până la infaşarea completă a capului (fig.Figura 8-12 Aceeaşi tehnică poate fi efectuată de către o singură persoană. 8-13).

realizând astfel o praştie (fig. iar cele inferioare se trec deasupra urechilor incrucişându-le pe cele superioare. Bandajarea regiunii feţei se practică folosind praştia. 8-15.-Bandajul recurent (mitra lui Hipocrate) se efectuază cu ajutorul a 2 feşi: una cu ture circulare frontooccipitale şi alta cu ture anteroposterioare de acoperire. căpăstrul. Figura 8-14 Figura 8-15 Figura 8-16 Figura 8-17 . Se confecţionează dintr-o faşa lungă de 50-60 cm. 8-17). care la ambele capete se despică lung. Praştia se foloseşte la bandajarea nasului. lasând la mijloc o porţiune de aproximativ 5 cm lungime nedespicată (fig. binoclu sau monoclu. 8-14). care este aplicată peste pansamentul nasului. Dupa fiecare tura feşele se incrucişeaza la nivelul regiunii frontale şi cele occipitale. Se trec capetele superioare ale feşii sub pavilionul urechii şi se înnoada în regiunea occipitală.

Figura 8-18 Figura 8-19 Figura 8-20 Monoclul sau binoclul se foloseşte pentru fixarea pansamentului la nivelul orbitelor.50-1m. iar cele superioare la ceafă sau se incrucişează în regiunea occipitală şi se leagă în regiunea frunţii(fig. Se efectuaza din nou o tură circulară frontooccipitală. pe sub urechea de aceeaşi parte şi se readuce faşa pe frunte. Este confecţionat la fel ca şi praştia folosind o faşă cu o lungime de 0. 8-18. apoi oblic repetând succesiunea de ture oblice şi . 8-19.Capastrul se foloseşte pentru fixarea pansamentului de la nivelui bărbiei şi buzelor. deasupra urechii opuse. Monoclul acoperă o singură regiune orbitară. după care capele inferioare sunt legate pe calotă. Fixăm cu partea nedespicată pansamentul de la nivelul bărbiei sau buzelor. 8-20). Se efectuază începând cu 2-3 ture circulare frontooccipitale după care se conduce faşa oblic peste ochiul pansat.

Figura 8-21 Figura 8-22 Binoclul acoperă ambele regiuni orbitale. bandajul Velpeau şi basmaua pentru imobilizarea braţului şi a umarului bandajul umarului (în spică) Figura 8-23 bandajul toracelui (în spică) bandajul sânilor (în spică) bandajul sânului (în spică) . spica sânului. se conduce fasa oblic peste celălalt ochi. în locul turelor circulare frfontooccipitale. 8-21). Se fixează capătul liber al feşei cu leucoplast sau ace de siguranţă (fig. Bandajarea toracelui se efectuază pentru fixarea pansamentului la nivelui regiunii toracice cât ăi pentru imobilizare în fracturi de coaste şi entorse sau luxaţii ale umarului şi a claviculei. 8-22). Tipurile de bandaje sânt: bandajul circular. turele incrucişindu-se deasupra piramidei nazale unde formează o spică (fig.circulare pâna la acoperirea completa a ochiului. Pentru infaşarea binoculară. bandajul Desault.

cotul şi antebraţul. pâna în dreptul turei circulare.. 8-24) este tehnica cea mai des folosită de imobilizare provizorie pentru leziunile claviculei şi umărului. Se repetă manevra pentru a doua bretea peste celălalt umăr. provocate de transpiraţia locală. evitând apariţia iritaţiei şi chiar a eroziunii pielii. . Aceste ture vor izola pielea toracelui şi pielea braţului şi antebraţului. coborând faşa pe spate pentru a realiza asfel o bretea de susţinere pe umăr. După imobilizarea membrului superior cu 2-3 feşi circulare. fixând-o apoi cu o tura circulară peste torace. fasa se trece din nou peste umarul lezat. se face iar o tură circulară şi tehnică se continuă astfel . Se încheie bandajul cu doua ture circulare. vată şi talc. se indreaptă spre toracele opus facând o tură circulară de fixare la cot. după care lipim braţul şi antebtaţul de torace su cotul îndoit la 90o. Pumnul.manevra policelui” şi se conduce faşa de jos în sus peste umăr. astfel încât braţul şi antebraţul să formeze un unghi de 90o. Apoi din spate faşa se trece peste umărul lezat. Fixăm membrul superior de torace prin ture circulare de faşa care trebuie să cuprindă braţul. Iniţial se sprijina membrul superior al pacientului . care se execută de fiecare dată după ce s-a trecut faşa peste sân şi spate. Spica sânului (fig. unde se închee cu 2 ture circulare. După această tură de fixare. va susţine antebraţul. coboară anterior peste braţ. Spica dublă acoperă în mod similar ambii sâni. precum şi ca mijloc de imobilizare provizorie pentru fracturile braţului. sub cot şi urcă în spate paralel cu braţul. Se conduce faşa în ture spiralate pâna în axilă. Faşa revine în faţa peste umărul lezat. după care efectuam . Pentru realizarea acestui tip de bandaj avem nevoie de 4 feşi cu laţimea de 20 cm. mâna şi degetele trebuie sa rămâna libere pentru a putea fi permanent mobilizate. Se începe îmbrăcarea toracelui cu ture circulare pâna sub axilă. Se coboară faşa pe spate prin axila sânului ce trebuie pansat. se indreaptă oblic sub axilă sănătoasă şi se reântoarce în faţă peste umărul bolnav. trecând peste sânul interesat. coboară anterior. Se întroduce în axilă şi în plică cotului o cantitate mica de vată îmbibată cu talc. intreg antebraţul va fi întarit cu benzi de leucoplast. 8-23) se începe cu două ture circulare de fixare pe torace. încât fiecare tură oblică şi circulară să depasească cu câţiva centimetri tura anterioară. 8-23) al toracelui se realizeaza conducând faşa circular incepând din regiunea inferioară a toracelui 2-3 ture de fixare. coboară lateral de-a lungul braţului sub cot. după care se conduce faşa de jos în sus spre umarul opus sânului de pansat. apoi susţinând antebraţul .Bandajul circular (fig. Bandajul Desault (fig.

de care diferă prin faptul că imobilizarea membrului se realizează cu cotul flectat in unghi ascuţit şi cu mâna fixată pe umarul opus (fig. 8-26).Figura 8-24 Acelaşi lucru îl putem realiza cu o basma cu 4 colţuri care suspenda membru superior ca într-un hamac în poziţia descrisă şi ale cărei capete se înnoadă în spaţiul interscapular şi la ceafă. Această tehnică este cunoscută sub numele de . . Figura 8-25 Bandajul Velpeau are aceleaşi indicaţii ca şi bandajul Desault. 8-25). eşarfa lui Petit” (fig..

8” sau în spică. pe linga fisarea pansamentului se poate realiza si compresia regiunii. se încrucişează peste umăr şi se innoadă sub axila opusă (cravata biaxilară Mayor). care trece pe sub axilă. 8-27) La nivelul braţului şi axilei se pot aplica bandaje cu feşi trase în . 8-28) . Cu aceste tipuri de bandaje.Figura 8-26 Bandajul umarului şi axilei (fig.. precum şi o basma. Figura 8-27 Bandajul degetelor si miinii (fig.

bandajul este in formă de spică. pe faţa internă. De la această faşă se trece oblic peste regiunea inghinală. deasupra crestelor iliace. Pentru auricular şi police. Fixarea iniţială se face prin 2-3 ture trecute circular pe abdomen.La nivelul acestor segmente faşa se fixează prin ture circulare la nivelul articulaţiei radio-carpiene. bandajul în spirală Figura 8-28 bandajul în spică bandajul mânii bandajul în spirală bandajul în spică Bandajul regiunii inghinale şi fesiere La nivelul acestor regiuni. bandajul se face în spică. peste regiunea inghinală realizând prima spică ce se continuă printr-un nou circular pe abdomen dus apoi oblic peste regiunea inghinal’ până se acoperă (fig. apoi se duce faşa oblic pe partea dorsală a mânii şi se acoperă degetul respectiv prin ture în spirală. 8-29) Figura 8-29 .cât şi pentru haluce. posterioară şi externă a radacinii coapsei de unde urcă iar oblic.

8-30).T”. acoperind perineul (fig.Bandajul regiunii perineale şi anale Pentru perineu se foloseşte faşa în . Aceasta fixare a pansamentului se efectuaza cu ajutorul a două feşe. ca şi în cazul calotei craniene. Se incepe orin ture circulare de fixare la 10 cm de plagă. Ea va servi ca sprijin pentru a doua faşa care se trece dublu între coapse.. deasupra crestelor iliace înnodându-se. Figura 8-30 Bandajul bontului de amputaţie Pentru bandajul bontului de amputaţie se foloseşte tehnica înfăşării recurente cu 2 feşi sau înfaşarea cu o faşă. după care se rasfrânge faşa antero-posterior. ..T” sau din material elastic şi de formă corespunzatoare regiunii. Bandajul scrotului Pansamentul regiunii scrotului se fixează cu ajutorul suspensorului. pâna se acoperă tot pansamentul fixând turele rasfrânte cu ture circulare. Prima se trece în jurul abdomenului. care poate fi confecţionat din pânză asemenea bandajului în .

Cap. 9 DRENAJUL CHIRURGICAL. Dr. Lungoci Corneliu Drenajul este modalitateaa tehnică prin care se asigură scurgerea la exterior din ţesuturi, cavităţi naturale ale organismului sau cavităţi de neoformaţie a secreţiilor, puroiului sau sângelui, fiind utilizat de pe vremea lui Hipocrate. Se întrebuinţează fie în scop curativ, fie în scop profilactic. - Drenajul curativ permite evacuarea puroiului sau sângelui din cavităţile naturale sau de neoformaţie. - Drenajul preventiv urmăreşte evacuarea unor secreţii, înlăturând riscul infectării acestora şi favorizând astfel procesul de vindecare. Asigură, de asemenea, evacuarea unor secreţii fiziologice în cazul fistulelor sau în cazul unor intervenţii pe organe cavitare. Indicaţiile drenajului chirurgical s-au restrâns datorită, în primul rând, a respectării regulilor de asepsie. Tuburile de dren nu trebuie însă utilizate în detrimentul meticulozităţii actului chirurgical şi a hemostazei. Pentru ca un drenaj să funcţioneze trebuie să respecte anumite reguli: 1. Să fie decliv – adică să fie situat în locul în care, datorită gravitaţiei, se adună secreţiile, ţinând seama de poziţia corpului. Fundul de sac Douglas reprezintă zona cea mai declivă a cavităţii peritoneale numai în ortostatism 2. Să fie direct – adică să se exteriorizeze pe calea cea mai scurtă, pentru a evita cudarea. De asemenea, de regulă, drenjul se exteriorizează prin contraincizie, pentru a facilita vindecarea plăgii operatorii. La nivelul locului de exteriorizare al tubului de dren, acesta se fixează de tegument cu aţă, pentru al putea menţine pe loc. După mobilizare (secţionarea firului care-l fixează la tegument şi extragerea parţială a tubului de dren), acesta se fixează cu ace de siguranţă pentru a nu fi împins sub tegument, după aplicarea pansamentului. 3. Să fie eficace – ceea ce presupune un calibru adecvat şi o permeabilitate permanentă. La fixarea tubului de dren acesta nu trebuie să fie strangulat cu firul de aţă. De asemenea, în timpul aplicării pansamentelor trebuie ca tubul să nu fie cudat de acestea. Dacă tuburile de dren nu sunt eficiente, atunci secreţiile se vor exterioriza pe lângă tuburi, nu vor putea fi monitorizate, pansamentul va trebui schimbat permanent, vor apărea reacţii la nivelul tegumentului. Tuburile de dren se racordează la pungi de colectare sau sisteme de aspiraţie continuă. Racordarea se realizează respectând regulile de asepsie şi antisepsie. Secreţiile din sistemul de colectare (pungi, borcane) sunt monitorizate, cantitatea şi aspectul sunt notate în foaia de observaţie, iar, dacă este cazul, se recoltează pentru determinări specifice (examen bacetriologic, amilaze). Durata drenajului este variabilă, în funcţie de scopul drenajului. Factorii care contribuie la decizia de suprimare a drenajului sunt numeroşi, specifici scopului drenajului: lipsa secreţiilor pe tubul de dren, depăşirea perioadei de risc în cazul suturilor digestive, reluarea tranzitului digestiv, lipsa semnelor de infecţie, examinările de laborator şi imagistice (ecografie, examen radiologic). Drenurile plasate în cavităţi de neoformaţie se retrag progresiv pe măsura umplerii cavităţii.

Există şi inconveniente ale drenajului cu tuburi: - tubul de dren este un corp străin care poate întreţine o reacţie inflamatorie locală; - determină puncte slabe parietale, la nivelul cărora pot apare eventratii postoperatorii; - poate determina necroze de compresiune la suprafaţă (tegument) sau în profunzime (tract digestiv, vase de sânge); - drenajul cavităţii peritoneale poate fi sursă de ocluzii postoperatorii prin organizarea de aderenţe în jurul tuburilor. În general sunt utilizate 4 tipuri de drenaje: 1. Drenajul Penrose – Tubul este confecţionat din cauciuc moale, flexibil cu diametrul între 0,25 şi 1 inch şi este utilizat pentru drenajul puroiului, sângelui şi secreţiilor din diferite cavităţi ale organismului. Acest tip de drenaj predispune la un risc de infecţie. Tuburile sunt confecţionate în prezent din material plastic sau silicon. Utilizăm frecvent aceast drenaj pentru cavitatea peritoneală, după intervenţiile chirurgicale abdominale. De regulă, se utilizează 2 tuburi de dren, pentru a permite secreţiilor să se exteriorizeze şi în planul dintre tuburi. Acestea sunt plasate în punctele declive ale cavităţii peritoneale şi exteriorizate lateral de incizia parietală. 2. Drenajul aspirativ în sistem închis, tip Redon – Tubul este realizat din silicon, este multiperforat şi ferm, diametrul este mai mic. Se conecteză la o sursă de vid prin intermediul altui tub, cu diametrul mai mare, care nu se poate oblitera. Riscul de infecţie este mai redus. Acest tip de drenaj este utilizat atunci când există decolări ale tegumentului şi ţesutului celular subcutanat (după cura operatorie a eventraţiilor abdominale, mastectomii şi limfadenectomii axilare, disecţia gâtului). Drenajul se suprimă în decurs de 24-78 ore. 3. Drenajul aspirativ cu pompă – Tuburile pot avea mai multe circuite, realizând atât aspiraţia, cât şi lavajul. Presiunea din tub este menţinută la nivelul presiunii atmosferice, astfel încât riscul de obliterare datorită presiunii ţesuturilor este redus. Acest tip de drenaj este util în cazul fistulelor intestinale cu debit mare. 4. Drenajul combinat (apirativ şi tip Penrose) – beneficiază atât de acţiunea prin capilaritate, tip Penrose, cât şi de aspiraţia continuă, fără contaminare bacteriană, fiind modalitatea ideală de drenaj.

Trusă pentru drenaj aspirativ Redon: 2 tuburi de dren multiperforate, cu mandren de oţel, care pemite plasarea etnş la tegument; tub de legătură, cu diametrul mai mare, prevăzut cu o clemă pentru blocarea lumenului şi două racorduri la tubul Redon şi recipentul de colectare; recipent sub formă de armonică, cu o supapă, care are posibiltatea de a realiza vid.

.Drenaje chirurgicale multiple la un pacient operat (intervenţie chirurgicală abdominală şi toracică): drenaj subhepatic (2 tuburi de dren în hipocondrul drept). drenaje Redon subcutanate (câte unul pentru cele două porţiuni verticală şi transversală ale inciziei). prevăzută cu o clemă. dreneaj pleural bilateral. sondă de jejunostomie în hipocondrul stâng.

Sistemul de aspiraţie se conectezaă prin intermediul unui al doilea recipient de drenaj.5 cm. la nivelul spaţiilor IV sau V intercostale. datorită necesităţii de a menţine o presiune negativă în cavitatea pleurală. care va fi strâns după suprimarea drenajului. incizia tegumentară nu trebuie să depăşească 1. Orice drenaj toracic trebuie să fie ireversibil. să fie elastic. Conectarea la un sistem de aspiraţie favorizează expansiunea pulmonară. după care este conectat la la un recipient care conţine apă sterilă. De asemenea. din acest motiv. Drenajul pleural se menţine până la evacuarea secreţiilor şi reexpansionarea plămânului. Tubul de drenj este fixat la tegument cu fire de aţă. Şi în acest caz. confirmate de examneul radiologic. Pentru aceasta. . cu reducerea concomitentă a cavităţii pleurale. să nu se colabeze sub influenţa aspiraţiei. dar solid. pe linia axilară mijlocie. altfel presiunea negativă din torace poate aspiraîn torace lichidele din borcan. Diferenţa de nivel între cavitatea pleurală şi bateria de aspiraţie trebuie să fie minim de 50 cm. fie că este aspirat sau nu. tubul este plasat sub nivelul lichidului. Tubul de dren trebuie să aibă un diametru de minim 1 cm. sângele sau aerul din cavitatea pleurală şi a permite expansiunea completă a plămânului.Drenajul cavităţii pleurale. la tegument. respectiv în spaţiul II intercostal în caz de pneumotorace. tubul este plasat în cavitatea pleurală. pentru a asigura etanşeitatea. În recipientul cu apă sterilă. se mai aplică un fir de aţă. în jurul tubului. Etanşeitatea la tubul de dren este obligatorie. tuburile trebuie plasate sub nivelul apei din recipientele de colectare. în bursă. Scopul drenajului toracic este acela de a evacua colecţiile. în anestezie locală. pentru a nu permite aspiraţia aerului.

.Drenaj pleural stâng la un pacient cu hemotorace. înainte şi după montarea drenajului.

. racordat la un recipient sub nivelul apei sterile din acesta. dur.Drenaj pleural gravitaţional cu un tub de calibru mare. etanş la tegument printr-un fir în bursă.

Drenaj pleural aspirativ cu un tub de calibru mare. sub nivelul apei sterile din acestea. dur. etanş la tegument printr-un fir trecut în bursă. racordat la un sistem de aspiraţie prin intermediul a două recipiente. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful