BLATTER vs BIN HAMMAM: RĂZBOIUL PENTRU ȘEFIA FIFA

NR. 34 • IUNIE 2011 • 11,99 LEI

WWW.REVISTAEUROSPORT.RO

24 de ore la

SBK: NARCOTICE ȘI CAI PUTERE • CĂLĂRIE: DERBY-UL DE LA EPSOM • FOTBAL: HANNOVER 96 SNOOKER: SEZONUL REDESCOPERIRILOR • NCAA: BANII DIN SPATELE CORTINEI • UFC: GEORGES ST-PIERRE

LE MANS

DETALII

20 Narcotice și cai - putere

Verdele celor de la Kawasaki a căpătat cu totul alte conotaţii la jumătatea lunii aprilie. Atunci când, la revenirea de la etapa de Campionat Mondial de Superbike derulată în Olanda, vama britanică a descoperit în camioanele echipei o încărcătură desprinsă parcă din „Pulp Fiction”.

Noaptea cea mai lungă
22 Testul cheie pentru Djokovici
După victoria de la Belgrad, „Djokerul” începutului de sezon contabiliza 28 de victorii consecutive (de fapt 27 efective, pe teren, căci Janko Tipsarevici, accidentat, a declarat forfait înaintea semifinalei belgrădene). Presa internaţională vuia, superlativele şi entuziasmul făcând pur şi simplu ravagii.

24

A 79-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans va fi un nou duel Peugeot vs Audi, dar şi revenirea lui Pescarolo printre participanţi. Pentru iubitorii automobilismului, luna iunie este sinonimă cu cele mai importante curse de anduranţă: Le Mans şi Nürburgring. Sute de mii de fani vin în fiecare an pentru a asista la spectaculoasele întreceri.
16 Războiul pentru șefia FIFA 28 Zece motive de urmărit Le Mans 34 NCAA: Banii din spatele cortinei 44 Boxul și lumea filmului 46 Sezonul redescoperirilor 50 Uniți de balonul oval 58 Derby-ul de la Epsom 60 Hannover 96EXCLUSIV ÎN VERSIUNEA ÎN ÎN EDIȚIA DIGITALĂ: 80 Renașterea Borussiei Dortmund 86 16 milioane euro țeapă 90 Poveștile Roland Garros-ului 94 Premieră asiatică 99 Muzeele auto ale Europei 104 Siberia - dincolo de necunoscut 108 Luptele, sportul pierdut

68 40 Pro sau contra probei video

Folosită în sporturi ca tenis, cricket sau rugby, tehnologia care ajută arbitrul să ia decizii corecte nu-şi face loc în cel mai popular sport al planetei, cel puţin nu înainte de 2014.

Se spune că unii sfinţi sunt recunoscuţi încă din viaţă prin minunile pe care reuşesc să le facă. Georges St-Pierre este sfânt doar cu numele, iar minunile sale nu sunt chiar cele pe care orice credincios le aşteaptă de la un candidat la beatificare. Totuşi, parcă există ceva supranatural care îi susţine cariera şi care îl poartă tot mai sus.

Făcătorul de minuni

Redactori: Emanuel Terzian, Vlad Bucurescu, Ioan Viorel, Alex Hovco, Alexandru Cocu, Cosmin Stăniloiu, Maximilian Hartung, Alexandru Ganci, Ivonne Ghiţă, Alexandru Gheorghiaş, Laurențiu Mandu, Valentin Protopopescu, Marian Burlacu, Dan Nicolae Director: Adrian Ilie Layout: Codruţ Bendovski, Sorin Vasile Foto: Getty Images/Guliver Difuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: office@sportline.ro

Foto copertă: Lotus Evora GTE Editat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036 Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Corectură: www.corectura.ro Prepress şi tipar: Art Design Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul scris editorului. © 2011 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada iulie 2009 - martie 2010

LIVE

35 DE ÎN DIRECT PE EUROSPORT ȘI EUROSPORT 2

LEGENDARA CURSĂ DE ANDURANȚĂ
EUROSPORT.RO REVISTAEUROSPORT.RO FACEBOOK.COM/EUROSPORTROMANIA EUROSPORTPLAYER.RO

LE MANS 24h

11 - 12 IUNIE

FINALA NBA (2 - 16 iunie)
Campioana Conferinței de Est întâlnește campioana Conferinței de Vest în ceea ce reprezintă punctul culminant al atâtor ambiții și sume colosale puse în joc. Dacă anul trecut s-au înfruntat Boston Celtics și LA Lakers, anul acesta avem de-a face cu o raritate, în care Vestul nu este reprezentat nici de Lakers, nici de San Antonio Spurs. Câștigătorii vor fi stabiliți dintre Chicago Bulls și Miami Heat (contând pentru Est), respectiv dintre Dallas Mavericks și Oklahoma City Thunders (pentru Vest). Pe lângă bucuria de a intra în istorie, învingătorii vor putea ține în mâini Trofeul Larry O’Brien, răsplata unui an întreg de efort.

ȘTIRI
Politica şi sportul nu fac casă bună. A demonstrat-o recenta opţiune a Federaţiei Internaţionale de Hochei pe Gheaţă (IIHF) de a alege Belarusul drept gazdă a Campionatului Mondial 2014. La jumătatea lunii trecute, preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a cerut public, în numele colegilor săI, schimbarea gazdei competiţiei. Motivul este unul strict politic şi ţine de sancţionarea regimului de la Minsk, condus de Alexandr Lukaşenko. “De două decenii, Belarusul este condus de regimul brutal şi nedemocratic al lui Lukaşenko. Uniunea Europeană şi Statele Unite condamnă ferm acţiunile lui Lukaşenko. Acest regim a arestat sute de demonstranţi paşnici, inclusiv candidaţi la preşedinţie, lideri ai opoziţiei, jurnalişti, membri ai societăţii civile şi simpli cetăţeni ai Belarusului. Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă din 2014 nu poate fi ţinut în Belarus în asemenea condiţii teribile”, se arată în scrisoarea lui Buzek către forul internaţional. Conform preşedintelui Parlamentului European, competiţia nu poate fi atribuită Belarusului atâta timp cât membri ai opoziţiei sunt în închisoare. Buzek le-a cerut membrilor IIHF să nu-i acorde recunoaştere internaţională lui Lukaşenko, până în momentul în care nu vor fi eliberaţi toţi condamnaţii politici. Catherine Ashton, Înaltul Comisar al Uniunii Europene pe probleme de securitate şi politică externă, şi-a exprimat solidaritatea cu poziţia luată de Buzek şi Parlamentul European.

HOCHEI CONTESTAT POLITIC

PE SCURT
Primul ministru al Poloniei, Donald Tusk, a convocat luna trecută o reuniune cu preşedinţii celor 16 cluburi din prima ligă poloneză de fotbal, pentru a găsi soluţii comune pentru problema huliganismului pe stadioane. Liga de Fotbal Australian (AFL) a semnat un contract-record de cedare pe cinci ani a drepturilor de televizare cu grupurile TV Seven, Foxtel şi Telstra. Valoarea acordului se ridică la 1.253 de milioane de dolari australieni (933 de milioane de euro). După Mastercard şi grupul bancar Santander, ediţia 2011 a Copei America a recrutat un al treilea sponsor de talie pentru competiţie, grupul coreean de produse electronice LG. Şapte spectatori au fost răniţi la jumătatea lunii trecute, într-o cursă hipică disputată la Warnanmbool, în statul australian Victoria, după ce un cal rămas fără jocheu a sărit peste un gard de protecţie înalt de trei metri şi a aterizat în public. Statul american Texas nu-şi poate permite să subvenţioneze cu 25 de milioane de dolari pe an Grand Prix-ul Statelor Unite, programat începând de anul viitor la Austin, estimează senatorul texan Dan Patrick: “N-ar trebui să facem aşa ceva. Cum putem justifica o cheltuială de 25 de milioane de dolari? E echivalentul salariilor anuale a 500 de profesori”.

PE SCURT
Mastersul londonez de snooker şi-a găsit o nouă gazdă cu începere din sezonul viitor. Programat între 15 şi 22 ianuarie, evenimentul părăseşte locaţia tradiţională de pe Wembley Arena şi se mută spre centrul capitalei britanice, în luxosul Alexandra Palace. Starul britanic al clasei Moto2 în Motomondialul de viteză, Bradley Smith (20 de ani), este noul ambasador de marcă al fabricantului elveţian de ceasuri Tissot. Antrenorul celor de la Boston Celtics, Doc Rivers, şi-a prelungit pe încă cinci ani contractul cu echipa din NBA. Valoarea noului acord se ridică la 7 milioane de dolari pe an. Turneul de tenis masculin de la Viena (23-31 octombrie) şi-a pierdut sponsorul principal, Bank Austria, după ce arena gazdă, Wiener Stadthalle, anunţase la începutul anului un acord de sponsorizare cu concurentul direct al Bank Austria, Erste Bank. Singapore şi Hong Kong nu vor mai găzdui partide din cadrul Cupei Mondiale de Rugby 2019. Japonia rămâne singura ţară-gazdă a turneului final. Compania americană GolfLogix a lansat recent o nouă aplicaţie gratuită, ce permite amatorilor de golf să primească în timp real, pe telefoanele mobile, scoruri, statistici despre jucători şi parcursuri, distanţe și imagini aeriene de la turnee profesioniste. IUNIE 2011 9

Norvegia, Anglia şi Suedia au primit locurile suplimentare acordate de UEFA în viitoarea ediţie Europa League ţărilor din clasamentul Fair Play întocmit de forul continental. Fulham va beneficia de locul atribuit Angliei, după ce formaţia lui Mark Hughes a încheiat pe locul doi, după Chelsea, în clasamentul Fair Play întocmit în prima ligă engleză de fotbal. Fulham e singura echipă din Premier League care nu a încasat

ANGLIA REVINE ÎN TOPUL FAIR PLAY

cartonaşe roşii în acest sezon. “Clasamentul Fair Play acoperă toate meciurile jucate sub egida UEFA la nivelul echipelor de club şi naţionale între 1 mai 2010 şi 30 aprilie 2011 şi ia în considerare evaluările făcute de delegaţii UEFA pe criterii precum atitudine pozitivă în teren, respect pentru adversar, respect pentru arbitru, comportamentul fanilor şi al oficialilor, precum şi avertismente şi eliminări dictate de arbitru”, se arată în comunicatul forului continental.

Forul de conducere al Ligii Americane de Baseball (MLB) va prelua controlul financiar asupra echipei Los Angeles Dodgers, într-un gest fără precedent în istoria baseball-ului profesionistr nord-american. Mutarea intervine ca urmare a incertitudinii financiare în care se zbate echipa, după ce proprietarii săi – Frank şi Jamie McCourt – au demarat o procedură de divorţ complicată şi încă nerezolvată. În octombrie 2009, după 30 de ani de căsnicie, Jamie McCourt a intentat divorţ, la o săptămână după ce soţul ei a concediat-o din funcţia de director executiv pe care o deţinea în cadrul clubului. În ciuda recentelor probleme financiare,

“NAŢIONALIZARE” ÎN BASEBALL

franciza este una dintre cele mai profitabile în baseball-ul american. Palmaresul Los Angeles Dodgers cuprinde 18 prezenţe în Seria Mondială, playoff-ul MLB. O performanţă ameliorată doar de New York Yankees. “În calitate de comisar MLB, l-am informat pe proprietarul Frank McCourt că voi numi un reprezentant pentru a superviza toate aspectele ce ţin de afacere şi de operaţiunile zilnice din cadrul clubului”, se arată într-un comunicat semnat de comisarul MLB Bud Selig. “Am acţionat astfel, din cauza profundei îngrihjorări cu privire la finanţele şi operaţiunile derulate de Dodgers şi pentru a proteja interesele clubului, ale fanilor săi şi ale întregii ligi naţionale de baseball”. că doreşte să se retragă dacă nu iese din Topul 16 mondial, sinonim cu calificarea automată la toate turneele majore în sezonul următor. Or graţie jocului rezultatelor, Hendry a rămas pe locul 16 în clasamentul mondial pe puncte întocmit de World Snooker Association. Scoţianul este cel mai titrat jucător de snooker din toate timpurile. Cel mai tânăr campion mondial din istorie – avea 21 de ani când a triumfat pentru prima oară la Crucible -, Hendry a strâns de-a lungul carierei 36 de titluri la turnee majore şi un total de 8,8 milioane de lire. pe terenul clubului Celtic Manor Resort din Ţara Galilor. Până ce Franţa va organiza Cupa Ryder, întrecerea va mai fi găzduită de Medinah, Illinois (2012), de Gleneagles Hotel, în Scoţia (2014) şi de Hazeltine National Golf Club din Chaska, Minnesota (2016). Conducerea PGA Europe a ales candidatura franceză în detrimentul celor din Olanda, Germania, Spania şi Portugalia. Franţa va deveni a doua ţară de pe continent care va organiza turneul, după Spania. În 1997, la Valderrama, europenii îi învingeau pe americani.

Echipa de Formula 1 Sauber a lansat luna trecută o aplicaţie e-book, în încercarea de a strânge fonduri destinate reconstrucţiei Japoniei. Numită “You Are Connected”, aplicaţia cuprinde imagini şi mesaje scrise personal, de mână, de către piloţii şi responsabilii echipei. Costă doar 0,79 euro

APLICAŢIE E-BOOK PENTRU JAPONIA

şi poate fi descărcată de pe site-ul iTunes. Toate încasările urmează să intre în contul Crucii Roşii nipone. Sauber îl aliniază pe Kamui Kobayashi, singurul pilot japonez actualmente în Formula 1. Kobayashi a fost cel care a finanţat personal producţia aplicaţiei, ca o contribuţie la efortul general de reconstrucţie a ţării sale.

Septuplul campion mondial de snooker Stephen Hendry a pus capăt speculaţiilor referitoare la o eventuală retragere din circuitul mondial şi a confirmat că va participa la turneele din sezonul viitor de snooker. “Încă îmi face plăcere să joc. Vreau să am ocazia de a reveni aici. Voi juca toate turneele. N-are niciun sens să mă simt lezat în amorul propriu”, a declarat scoţianul în vârstă de 42 de ani. După înfrângerea suferită în sferturile de finală ale Campionatului Mondial împotriva lui Mark Selby (13-4), Hendry a indicat

HENDRY RĂMÂNE ÎN JOC

FIFA şi UEFA au făcut apel împotriva deciziei Curţii Europene de Justiţie ce prevede obligativitatea atribuirii meciurilor de Cupă Mondială şi Campionat European posturilor necodate în Marea Britanie şi Belgia. În luna februarie, Curtea Europeană a stabilit că autorităţile britanice pot desemna evenimente de interes naţional, iar drepturile de televiziune ale acestora vor fi

BĂTĂLIA PAY-PER-VIEW

protejate în consecinţă. BBC şi ITV şi-au asigurat deja drepturile de difuzare ale Cupei Mondiale 2014, însă forurile fotbalistice şi-ar dori să distribuie partide ale Cupei Mondiale din Rusia (2018) şi pe canalele pay-per-view, substanţial mai ofertante. Apelurile înaintate de FIFA şi UEFA vor fi judecate într-o perioadă ce se poate întinde până la un an şi jumătate.

Bătălia a fost dură, iar finalul aşteptat. Terenul clubului Le Golf National din apropiere de Paris va fi gazda ediţiei de peste şapte ani a Cupei Ryder. Este cel mai prestigios turneu de golf din lume. Odată la fiecare doi ani, cei mai valoroşi jucători din Europa şi Statele Unite se înfruntă în meci direct, iar jocul eminamente individual şi exclusivist devine o afacere de echipă, într-o atmosferă incandescentă, de stadion de fotbal. În toamna anului trecut, Europa a învins la limită, EUROSPORT

CUPA RYDER 2018, ÎN FRANŢA

8 IUNIE 2011

EUROSPORT

WIMBLEDON (20 iunie – 3 iulie)
Este destul de greu de anticipat că și anul acesta cele două staruri care au câștigat anul trecut vor putea repeta figura. Serena Williams a avut mari probleme medicales în vreme ce lui Nadal îi va veni foarte greu să continue – sau să repete – seria magică de anul trecut. Oricum, cea de-a 125-a ediție a acestui prestigios turneu de Grand Slam va aduna, din nou, amatorii de tenis fără bilet pe dealurile de lângă arenă, în dorința de a auzi măcar freamătul turneului.

ȘTIRI
Seria preluărilor cluburilor de fotbal de către magnaţii ruşi a continuat luna trecută, cu poate cea mai exotică achiziţie a ultimului deceniu. Pachetul majoritar al lui Neuchatel Xamax a fost cumpărat, la jumătatea lui mai, de misteriosul miliardar cecen Bulat Chagaev. Tranzacţia finalizată chiar la sediul clubului elveţian a durat doar de 24 de minute şi a fost parafată de mâna dreaptă a lui Chagaev, fostiul fotbalist al lui Spartak Moscova şi FC Fribourg, Andrei Rudakov. Chagaev, un apropiat al preşedintelui cecen Ramzan Kadîrov, nu a făcut deplasarea la Neuchatel, întrucât avionul său privat nu a putut la vreme din capitala cecenă Groznîi. În seara precedentă, Chagaev fusese invitat de Kadîrov, în calitate de VIP, la inaugurarea noului stadion din Groznîi şi la meciul de gală organizat cu această ocazie. În calitate de patron al echipei locale Terek Groznîi, Kadîrov a organizat un meci de inaugurare ce a opus o selecţionată alcătuită din ruşi şi ceceni, al cărei căpitan era chiar el, unei echipe a vedetelor, în care au evoluat Diego Maradona, Robbie Fowler şi Luis Figo. Chagaev nu a putut decola la timp a doua zi dimineaţă, astfel încât l-a delegat pe Rudakov, proaspăt instalat preşedinte, pentru prima întâlnire cu acţionarii şi presa. “Primul lucru e să ne menţinem în Super Liga elveţiană”, a declarat Rudakov. “Astăzi, obiectivul e să ne menţinem în Super Ligă şi să câştigăm Cupa Elveţiei”. Chagaev are însă alte ambiţii. La începutul lui mai, oligarhul vorbea deja despre o participare rapidă în Liga Campionilor. Primele măsuri au venit imediat. Antrenorul Didier-Olle Nicole a fost demis şi înlocuit cu fostul tehnician al lui FC Zurich, Bernard Challandes. În Elveţia, Chagaev deţine două firme cu sediul la Geneva, ce gestionează afacerile sale cu petrol şi gaze naturale, respectiv în domeniul construcţiilor. La Neuchatel Xamax, Chagaev a cumpărat pachetul majoritar de la Silvio Berlusconi. EUROSPORT

Cecenii Ţării Cantoanelor

PE SCURT
Viitorul circuit de Formula 1 de la Austin (Texas) va găzdui, cu începere din 2013, şi un Grand Prix anual de MotoGP. Angajamentul semnat cu organizatorii este valabil până în 2023. Responsabilii Formulei 1 intenţionează să mute Marele Premiu al Indiei în poziţia de ultimă etapă a sezonului, pe 4 decembrie, pentru a face loc în calendar Marelui Premiu al Bahreinului. Hotărîrea definitivă va fi luată la începutul acestei luni. Grand Prix-ul din Golful Persic a fost amânat sine die, din cauza tulburărilor politice din primăvară. Brazilia este acuzată de nerespectarea drepturilor omului, se arată într-un raport întocmit de Raquel Rolnik, membru al Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul Naţiunilor Unite. În pregătirile pentru organizarea Cupei Mondiale de fotbal (2014) şi a Jocurilor Olimpice de la Rio (2016), autorităţile braziliene ar fi expulzat familii din cartiere ce trebuiau securizate. Federaţia Internaţională de Echitaţie (FEI) şi-a prelungit pe încă patru ani acordul cu Uniunea Europeană de RadioTeleviziune (EBU), ce reuneşte majoritatea televiziunilor publice din Europa. Este a treia prelungire consecutivă a contractului pe patru ani, ce prevede, printre altele, și retransmiterea Jocurilor Mondiale Ecvestre 2014.

Miliardarii Rupert Murdoch (prin News Corporation) şi Carlos Slim (Telmex) se pregătesc să lanseze o ofertă comună de preluare a pachetului majoritar al Formulei 1 de la actualul acţionar CVC Capital Partners. Nu-i o noutate, fondul de investiţii caută de câteva luni încoace să vândă pachetul majoritar ce cuprinde drepturile comerciale ale Formulei 1, achiziţionate în 2006 de la SLEC Holding, societatea lui Bernie Ecclestone. De atunci încoace, Ecclestone a rămas însă manager al drepturilor comerciale, iar acum - în cazul în care Murdoch şi Slim reuşesc tranzacţia – miliardarul britanic ameninţă cu retragerea din fruntea Formulei 1. “Sunt destul de bătrân pentru a mă pensiona. Şi nu am nevoie de un loc de muncă. Vreau doar să mă asigur că oamenii care vor cumpăra Formula 1 sunt persoane cu care mi-ar plăcea să lucrez şi care vor dori să lucreze

BĂTĂLIA PENTRU F1

cu mine”, a declarat Ecclestone, pentru cotidianul britanic Sunday Times. Rupert Murdoch deţine, printre altele, canalele pay-per-view BskyB, Sky Deutschland şi Sky Italia, precum şi site-urile internet cu plată ale publicaţiilor Times şi News of The World. “Murdoch nu are nici un produs mare pentru a trage în sus audienţele sale TV, iar Formula 1 ar tocmai bună pentru aşa ceva. Cu multă vreme în urmă, au încercat să cumpere de la noi drepturile TV, dar nu le-am vândut, pentru că nu sunt posturi gratuite. Sunt canale pay-per-view”, a adăugat Ecclestone, care crede că nu numai Federaţia Internaţională şi echipele s-ar opune unei asemenea tranzacţii sinucigaşe pentru F1, ci şi Comisia Europeană de la Bruxelles. “Sunt convins, Comisia Europeană nu va permite preluarea de către Murdoch, pentru că noi avem un acord de păstrare a Formulei 1 pe canalele TV gratuite”.

După cel de-al patrulea titlu mondial de snooker cucerit la începutul lunii trecute, scoţianul John Higgins vizează acum recordul de şapte titluri mondiale deţinut de compatriotul său, Stephen Hendry. “Pentru că în ultimii cinci ani am câştigat trei titluri mondiale, acum vreau să ajung la şapte titluri”, a declarat Higgins după finala Campionatului Mondial în care a dispus de Judd Trump cu 18 la 15. “M-am dedicat din nou sportului în ultimii ani şi vreau să continui să câştig”, a adăugat jucătorul în vârstă de 35 de ani. Anul trecut, Higgins a ispăşit o suspendare de şase luni, impusă de

HIGGINS VREA RECORDUL LUI HENDRY

World Snooker Association, ca urmare a neraportării către forul mondial a unei tentativei de trucare în primăvara lui 2010. Din noiembrie 2010 încoace, Higgins a repurtat cinci turnee, printre care Campionatul Marii Britanii, Openul galez şi a catalogat ultima sa victorie, în Mondialul de la Sheffield drept “de departe cea mai mare şi mai frumoasă” a carierei. “Mai am cinci ani pentru a câştiga alte trei titluri mondiale. Poate că oamenii râd când aud asta, dar rămâne de văzut”, a apreciat scoţianul. Revenirea lui Higgins este cu atât mai remarcabilă cu cât campionul mondial a trebuit să treacă, în februarie, peste moartea tatălui său, care a pierdut bătălia cu cancerul. de cai ai săi sunt antrenaţi de un singur tehnician, Graham Motion, Irwin a răspuns: “M-am săturat de faptul că toţi ceilalţi antrenori mă minţeau. Iar eu voiam un tip care să-mi spună adevărul”. Ulterior, Irwin avea să declare că majoritatea celor 40 de antrenori cu care a lucrat de-a lungul vremii l-au minţit. “Asta au făcut”, a încheiat Irwin, care la 68 de ani este un critic virulent al utilizării substanţelor dopante în pregătirea cailor; o procedură autorizată în Statele Unite, însă stric reglementată în Europa şi Asia. 30 de secunde, difuzate pe 80 de pieţe naţionale în următorii doi ani. “Vrem să dezvoltăm o relaţie mai apropiată cu fanii noştri şi să atragem o nouă generaţie de fani pentru tenisul feminin. Campania Strong is Beautiful reprezintă unul dintre modurile de a ne atinge obiectivul”, a declarat şefa WTA, canadianca Stacey Allaster.

Diego Maradona va antrena în următoarele două sezoane în Emiratele Arabe Unite, după ce a semnat luna trecută un contract cu Al Wasl. La zece luni după ce a părăsit “naţionala” Argentinei, după o Cupa Mondială lipsită de strălucire, Maradona s-a mutat împreună cu staff-ul său în Dubai, acolo unde a fost primit la aeroport de 150 de fani. Argentinianul în vârstă de 50 de ani a finalizat contractul cu reponsabilii clubului din 12 IUNIE 2011

MARADONA DUPĂ BANII ŞEICILOR

Emirate, la Groznîi, acolo unde fusese invitat să dispute o partidă amicală la inaugurarea stadionului din capitala Ceceniei. Obiectivul lui Maradona la Al Wasl este titlul de campion naţional. Un trofeu pe care clubul din Emirate nu l-a mai obţinut din 2007. Ca antrenor, Maradona a pregătit pe Mandiyú de Corrientes (timp de 11 meciuri în 1994), pe Racing Avellaneda (12 meciuri în 1995) şi “naţionala” Argentinei la ultima Cupă Mondială.

Calul care a câştigat, la începutul lunii trecute, prestigiosul Kentucky Derby se află sub protecţie sporită, după ce proprietarul său a stârnit reacţii virulente din partea rivalilor acuzaţi că îşi dopează caii. Campionul Animal Kingdom are angajat un paznic înarmat la ferma din Maryland, după ce proprietarul Barry Irwin, fervent militant pentru înăsprirea legislaţiei antidrog în echitaţie, şi-a acuzat antrenorii rivalilor de practici neregulamentare. Întrebat de un reporter de ce toţi cei 30

CAMPION SUB PROTECŢIE ARMATĂ

Forul conducător al tenisului feminin, World Tennis Assosciation (WTA), a lansat recent o nouă campanie de publicitate destinată a promova noile staruri ale tenisului feminin, alături de numele deja consacrate. Intitulată “Strong is Beautiful”, campania cuprinde spoturi TV şi online, cu o durată de EUROSPORT

TENISUL FEMININ SE REDEFINEŞTE

IUNIE 2011

13

F1: MARELE PREMIU AL EUROPEI (Valencia, 26 iunie)
Croit special pentru a le oferi fanelor şi mai ales fanilor lui Fernando Alonso un al doilea Grand Prix anual, Marele Premiu stradal de la Valencia nu i-a revenit niciodată dublului campion mondial. Iar probabilitatea ca Alonso să nu se impună nici în acest an e uriaşă, în condiţiile în care monopostul Ferrari duce trena tenorilor Red Bull şi McLaren. Anul trecut, Valencia a însemnat semnalul revenirii lui Sebastian Vettel în lupta pentru titlu mondial. Un Grand Prix în care germanul porneşte favorit încă o dată, dar în care – ca şi în 2010 – intrarile pe pistă ale Safety Car-ului şi strategiile consecutive desemna, cel mai probabil, soarta întrecerii.

EVENIMENT

eea ce s-a întâmplat la Paris a fost prima acţiune oficială cu caracter electoral întreprinsă de elveţianul Sepp Blatter şi miliardarul qatarez Mohamed Bin Hammam pentru câştigarea poziţiei numărul unu în forul mondial al fotbalului, la alegerile FIFA din 1 iunie. La 75 de ani, Blatter vrea al patrulea mandat, în timp ce contracandidatul său încearcă să devină primul reprezentant al Asiei care conduce forul de la Zürich. Foşti buni prieteni şi colaboratori apropiaţi, cei doi adversari au ajuns să dea o bătălie fără menajamente, în care atacurile sub centură nu numai că sunt permise, dar pot cântări decisiv pentru înclinarea balanţei spre unul sau spre celălalt. Blatter şi-a construit campania pe ideea de continuitate şi stabilitate, în timp ce Bin Hammam, şeful Confederaţiei Asiatice de Fotbal (AFC), nu s-a jenat să iasă în public cu critici dure la adresa actualului preşedinte FIFA, laitmotivul fiind: „N-a făcut nimic în ultimii ani, e vremea să plece!”. Este clar însă că duelul se va decide în culise, aşa cum se întâmplă mai mereu când miza-i uriaşă, iar a fi timp de patru ani cel mai influent om din fotbalul mondial este o miză suficient de mare pentru a fi tranşată în spatele cortinei.

C

cerut sprijinul europenilor a fost extrem de diferit ca stil de abordare. Cu vocea tremurând de emoţie, Blatter aproape că a cerşit un nou mandat în discursul ţinut la Paris, promiţând că se va retrage în 2015. Cine nu-l cunoştea ar fi putut crede că este un bătrânel neajutorat care nu va putea trăi dintr-o pensie mică după ce va fi disponibilizat. „Ar fi ultimii mei patru ani la conducerea FIFA”, le-a spus el potenţialilor votanţi, mai-mai să-i dea lacrimile. Sub aparenta eleganţă, Bin Hammam a avut un discurs agresiv, fără a folosi însă vreun cuvânt care să lezeze persoana fostului său prieten. „Domnul Blatter a vrut mai întâi două mandate, deci opt ani, apoi trei mandate – 12 ani, iar acum vrea patru mandate şi, dacă observăm, nu s-a schimbat nimic în fotbalul mondial în ultimul timp. Sunt de atâta vreme membru în Comitetul Executiv al FIFA şi nu remarc vreo iniţiativă a domnului Blatter care să schimbe ceva în bine”, l-a criticat oficialul din Qatar pe bossul de la Zürich.

JOSEPH S. BLATTER • Născut la 10 martie 1936 la Visp (Elveţia). • Deţine o diplomă în Afaceri şi economie la Universitatea din Lausanne (1959). • A lucrat mai întâi în relaţii publice pentru o companie de turism şi pentru un producător de ceasuri. • A intrat în fotbal în 1973 ca preşedinte al clubului Zürich Brown Shirts, care a dat faliment fără a reuşi să treacă la profesionism. • A ajuns să lucreze pentru FIFA din 1975, mai întâi ca director tehnic, până în 1981, apoi ca secretar general (1981-1998). • A devenit al nouălea preşedinte din istoria FIFA în 1998, când i-a succedat brazilianului Joao Havelange după un duel cu şeful de atunci al UEFA, suedezul Lennart Johansson.
judiciar elveţian nu a luat nicio măsură împotriva sa. De fapt, Blatter a fost acuzat de corupţie încă din prima zi a primului mandat, când preşedintele Federaţiei din Somalia a pretins că i s-au oferit 100.000 de dolari pentru a vota pentru candidatul din Ţara Cantoanelor, afirmaţie susţinută şi de vicepreşedintele din acea perioadă al CAF, Farra Ado. De atunci, scandaluri precum ISL, legătura evidentă cu Jean-Marie Weber, omul care a orchestrat mulţi ani şpăgile la nivel înalt către oficialii FIFA, sau nigerianul Amos Adamu, membru în conducerea FIFA, surprins în flagrant când accepta o propunere fictivă de 800.000 de dolari mită pentru a-şi da votul către o anume candidată la organizarea CM din 2018, i-au afectat

Control în stil mafiot
Sepp Blatter a ajuns şef la FIFA în vara lui 1998, înaintea Coupe du Monde, după lunga domnie (24 de ani) a brazilianului Joao Havelange, al cărui om de încredere a fost. La alegerile respective, elveţianul a câştigat după un duel strâns cu preşedintele de atunci al UEFA, Lennart Johansson (111-80), pentru ca, patru ani mai târziu, să obţină al doilea mandat printr-o victorie clară în faţa camerunezului Issa Hayatou, şeful Confederaţiei Africane. La alegerile din 2007, Blatter nu a avut contracandidat, deşi fusese nominalizat doar de 66 dintre cele 207 de federaţii naţionale afiliate la acea vreme. De-a lungul mandatelor sale, termenii „FIFA” şi „corupţie” au legat o prietenie strânsă în reportajele jurnaliştilor de investigaţie din presa occidentală, totul culminând cu scandalul ISL, compania care a fost mulţi ani partenerul de marketing al FIFA, ocupându-se cu revânzarea drepturilor TV la Cupa Mondială. O afacere care a adus peste 100 milioane de dolari sub formă de mită în buzunarele unor înalţi oficiali de la Zürich, şpăgile uriaşe fiind plasate în conturi offshore, desigur. Blatter a fost anchetat alături de câţiva dintre subalternii lui grei, fiind incriminat de fostul său secretar general Michel Zen-Ruffinen, dar sistemul

„Încă unul şi mă duc”

Blatter vs Bin Hammam

Războiul pentru şefia FIFA:

Deşi s-au folosit de acest pretext, cei doi candidaţi n-au venit în „Oraşul Luminilor” pentru a-l felicita pe Michel Platini, reales preşedinte al UEFA într-o cursă în care a alergat singur şi n-avea cum să iasă pe locul doi, ca în celebrul banc. Puţin le-a păsat lui Blatter şi lui Bin Hammam de Congresul UEFA, scopul ambilor fiind de a convinge cât mai mulţi şefi de federaţii europene să

Un hotel de lux din Paris, nu departe de Arcul de Triumf. Un bătrânel jovial se gudură fără rezerve pe lângă oficiali de seamă din fotbalul european veniţi în capitala Franţei pentru a-l realege pe Michel Platini în fruntea UEFA. Venerabilul priveşte cu jind la situaţia fostului mare fotbalist, care n-a avut contracandidat la alegerile din martie, dar trece repede peste starea de invidie şi continuă cu un zâmbet fals să se dea bine pe lângă lumea bună din sala de conferinţe. Nu departe de venerabilul domn, un bărbat cu trăsături orientale face exact acelaşi lucru: lobby pentru o funcţie mai importantă decât a lui Platini. Vlad Bucurescu
EUROSPORT

„Fotbalul este un joc practicat de jucători buni şi de jucători slabi”. Blatter
le dea voturile la alegerile de la Cape Town. Cei doi rivali sunt conştienţi de ponderea votului europenilor, în condiţiile în care din 208 federaţii afiliate la FIFA, 53 provin de pe Bătrânul Continent. Felul în care elveţianul şi qatarezul au EUROSPORT

MOHAMED BIN HAMMAM • Născut la 8 mai 1949 la Doha (Qatar). • Preşedinte al Rayyan Sports Club în perioada 1972-1987, de şapte ori câştigător al campionatului din Qatar. • În perioada 1979-1983 a fost preşedinte al Federaţei de Volei din Qatar şi al celei de tenis de masă. • Preşedinte al Federaţiei de Fotbal din Qatar în perioada 1992-1996. • La 1 august 2002, a devenit preşedintele Confederaţiei de Fotbal a Asiei, fiind reales în 2006 şi în ianuarie 2011. • Membru în Comitetul Executiv al FIFA din 1996.
IUNIE 2011 17

16 IUNIE 2011

constant imaginea lui Blatter. La Cupa Mondială din 2002, popularitatea şi credibilitatea sa erau în cădere liberă, presa internaţională relatând că Blatter conduce FIFA în stil mafiot, cele mai clare dovezi fiind refuzarea colaborării cu parteneri de marketing atractivi care nu au ştiut să se facă plăcuţi de omul numărul 1. La Mondialul din 2006 găzduit de Germania, a făcut o eroare monumentală, refuzând să coboare la nivelul terenului pentru a le înmâna cupa italienilor. Gurile rele au spus că Blatter a fost foarte supărat că n-au câştigat francezii, însă el avea să declare: „Mi-a fost frică să nu fiu fluierat”.

„Mă întreb de ce domnul Blatter nu a reuşit încă să-şi îndeplinească misiunea în fotbal?” Bin Hammam
le avem, estimez că nu va mai dura mult până când vom produce un impact şi mai intens asupra fotbalului mondial”, spunea el în ianuarie, când a obţinut al treilea mandat în fruntea AFC. Aflat de 15 ani pe poziţia de membru în Comitetul Executiv al FIFA, qatarezul a început de anul trecut să-l „sape” încet-încet pe Blatter. I-ar fi fost la îndemână să se folosească de tema corupţiei pentru a-şi discredita adversarul, care poate veni oricând cu contraargumentul financiar: 3,66 miliarde de dolari au fost veniturile FIFA numai de pe urma turneului final din Africa de Sud, deci organizaţia este prosperă şi bine condusă. Qatarezul avea nevoie de ceva mai subtil, iar soluţia i-a oferit-o chiar adversarul.

cu o propunere făcută în faţa Comitetului Executiv ca preşedintele FIFA să poată fi reales o singură dată, idee blocată deocamdată de Blatter. Ruptura dintre cei doi s-a adâncit după scandalul de la CM de juniori găzduit de Nigeria, ţară în care FIFA a pompat, la cererea expresă a lui Blatter, 30 milioane de dolari pentru a organiza, în condiţii optime, turneul, iar recuperarea datoriei pare acum o glumă bună. Bin Hammam a criticat managementul dezastruos care a dus la această ţeapă de proporţii a organizaţiei.

Change FIFA, dar nu acum
Alegerile pentru preşedinţia FIFA ar fi putut avea încă doi candidaţi, care nu au mai putut intra în luptă. Este vorba despre jurnalistul american Grant Wahl de la Sports Illustrated şi despre fostul căpitan al naţionalei Chile, Elias Figueroa. Primul a dorit să candideze doar pentru a observa mai de aproape corupţia de la FIFA, dar nu a reuşit să obţină sprijinul niciunei federaţii – condiţie obligatorie – şi astfel nu s-a putut înscrie. Wahl şi-a popularizat candidatura prin sloganul „Cure the Blatter infection” şi a atras atenţia că FIFA este un organism măcinat de fraudă şi de corupţie şi care are nevoie de o schimbare iminentă. Americanul nu crede că Bin Hammam, despre care spune că a fost şcolit la şcoala lui Blatter, reprezintă o alternativă viabilă. Pe aceeaşi idee a schimbării ar fi mers şi Figueroa, considerat cel mai mare fotbalist chilian din toate timpurile. Sud-americanul, în vârstă de 64 de ani, aflat în fruntea unui grup numit „Change FIFA”, s-a retras pe motiv că nu a avut suficient timp să-şi pregătească dosarul. Foarte respectat pe continentul său, Figueroa ar fi fost un candidat credibil, în opinia presei internaţionale. Aşadar, Blatter sau Bin Hammam? Dacă Wahl are dreptate, a opta pentru unul sau pentru celălalt pare o alegere imposibilă. Cert este că bătălia se anunţă cruntă până în ultima secundă pentru obţinerea a cât mai multe dintre cele 206 de voturi disponibile (Bosnia şi Brunei sunt momentan excluse din toate competiţiile), iar faptul că de această dată alegerea preşedintelui FIFA nu va semăna cu congresele de pe vremea comuniştilor pare singurul lucru pozitiv pentru o organizaţie care şi-a şifonat mult imaginea, îndepărtându-se de la mottoul „For the Game. For the World”. EUROSPORT

Atac din interior
Despre Bin Hammam se spune că vorbeşte puţin şi face mult. A avut un rol esenţial în obţinerea de către Qatar a organizării Cupei Mondiale din anul 2022, implicându-se inteligent, discret, dar eficient în campania de promovare a candidaturii ţării sale, altfel o acţiune nepermisă de poziţia sa în ierarhia FIFA. Despre priceperea lui Mohamed de a mişca lucrurile în direc-

ţia dorită s-a convins însuşi Blatter, care, în 2002, obţinea al doilea mandat cu sprijinul consistent al qatarezului. Se părea că o prietenie pe viaţă îi va lega pe cei doi, iar o situaţie precum cea de astăzi ar fi arătat ca un scenariu răutăcios. Şi totuşi unde şi de ce s-a produs ruptura? Poate că explicaţia vine din crezul lui Bin Hammam că fotbalul din Asia, care s-a dezvoltat formidabil în ultimul deceniu, merită un loc mai în faţă la masa bogaţilor. „Este dorinţa mea cea mai puternică de a vedea fotbalul asiatic excelând la nivel internaţional. În ciuda dificultăţilor regionale pe care 18 IUNIE 2011

„Încă nu mi-am îndeplinit misiunea în fotbal”, spunea Blatter în ziua în care şi-a lansat candidatura, explicând în acest mod de ce mai vrea încă patru ani scaunul din cel mai spaţios birou al sediului futurist de la Zürich. Mingea îi fusese ridicată la fileu lui Bin Hammam: „Mă întreb de ce domnul Blatter nu a reuşit încă să-şi îndeplinească misiunea în fotbal? Eu cred cu tărie că două mandate sunt suficiente pentru a avea realizări, după aceea e bine să te concentrezi pe alte lucruri”, a fost prima mutare ofensivă a asiaticului, înainte de a-şi confirma candidatura. L-a şicanat apoi pe elveţian

Narcotice
Verdele celor de la Kawasaki a căpătat cu totul alte conotaţii la jumătatea lunii aprilie. Atunci când, la revenirea de la etapa de Campionat Mondial de Superbike derulată în Olanda, vama britanică a descoperit în camioanele echipei o încărcătură desprinsă parcă din „Pulp Fiction”. Alexandru Cocu
vonul s-a născut la numai o săptămână după întoarcerea echipei de la etapa olandeză disputată la Assen, iar „Daily Telegraph” avea să confirme informaţia la începutul lunii trecute. Două trailere ale echipei Kawasaki World Superbike Team, gestionată de preparatorul britanic Paul Bird Motorsport, au fost oprite la vama de la Dover la revenirea în Regat, după o scurtă deplasare pe continent. A rezultat cea mai stupefiantă descoperire din istoria contemporană a sporturilor cu motor: opt kilograme de cocaină (cu o valoare totală de piaţă estimată la 400.000 de euro), 71 de kilograme de tablete de amfetamină şi peste 100 de kilograme de canabis. În total, vreo două milioane de 20 IUNIE 2011

O explicaţie, la prima vedere, greu de digerat, prin prisma cantităţilor impresionante descoperite. Aproape 200 kg de droguri sunt dificil de ascuns într-un portbagaj auto, darămite de încărcat şi descărcat într-un trailer, fără ştiinţa şoferilor. Apoi, chiar şi pentru un asemenea traseu scurt, din nordul Olandei până în nord-estul Angliei – sediul echipei e în Morecombe, un mic port la Marea Irlandei –, echipajul fiecărui trailer cuprinde un şofer şi un însoţitor. E drept, în culorile lor verde Kawasaki, trailerele echipei sunt vizibile în paddock, dar şi la orice punct de alimentare de pe traseu. Şi, evident, pot atrage vizitatori nedoriţi. A plasa însă un volum atât de mare fără ştiinţa proprietarilor vehiculului riscă să fie dificil. Opt kg de cocaină pot fi uşor disimulate, dar 100 kg de canabis ocupă un spaţiu important chiar într-un trailer capabil să transporte 25 de tone de material, precum e cazul camioanelor de cursă. Apoi, dată fiind „valoarea de piaţă” a mărfii, trebuie să ai garanţia că e recepţionată şi descărcată în siguranţă la destinaţie. Distribuţia de droguri e, în esenţa ei, o activitate costisitoare, iar fiecare nivel al scării de distribuție, fiecare om implicat, îşi taie felia sa de tort. Scumpă, date fiind activitatea şi riscul aferent. Un gram de cocaină poate costa 50-60 de

euro, dar un kilogram costă „doar” 10.000 de euro. Pentru transportul unei asemenea cantităţi de droguri pe o distanţă relativ redusă şi cu un risc minor (camioanele de curse nu sunt, în general, controlate de autorităţi, date fiind natura activităţii lor şi dificultatea demontării şi ambalării zecilor de tone de materiale de competiţie), surse locale estimează la 5.000-10.000 de lire sterline (5.500-11.000 de euro) remuneraţia oferită cărăuşilor. Nu ajunge să finanţezi o echipă de Superbike şi nici a trafic pe scară largă nu seamănă. Nu că ar fi prima oară când motorsportul ar fi legat de marile reţele de traficanţi. Nu mai devreme de anul trecut, australianul Brett „The Boss” Stevens a fost condamnat pentru producţie, trafic şi furnizare de droguri. Veritabilă legendă a curselor de dragstere la Antipozi, triplu campion al Australiei, Stevens (46 de ani) i-a oferit prietenului său Martin Kirkby un loc de titular în propria echipă şi l-a implicat imediat apoi în traficul de ecstasy. Profitul rezultat între august 2007 şi noiembrie 2008 era de 9-9,5 dolari australieni pentru fiecare pastilă vândută, iar o parte din el era utilizat la finanţarea echipei. Până acum, argumentele par a fi împotriva celor de la Paul Bird Motorsport. Şi, probabil, ancheta poliţiei se concentrează

pe analiza implicării lor directe. Dar istoria recentă a consemnat şi o poveste menită să pledeze în favoarea „şerpaşilor” inocenţi. În luna mai 2009, la revenirea camioanelor Formula One Management de la Grand Prix-ul F1 de la Monaco, un grup de cinci imigranţi ilegali şi-a găsit refugiu în interiorul lor în momentul în care fuseseră parcate pentru alimentare, în Calais. Vama britanică a lăsat trailerele să treacă fără probleme, iar grupul a fost descoperit abia la sosirea la sediul companiei gestionate de Bernie Ecclestone, la aeroportul regional Biggin Hill din Kent. Cei cinci imigranţi ilegali au fost arestaţi, dar obiectivul lor fusese îndeplinit: au ajuns în Anglia, unde au depus cerere de azil politic. Dacă atunci păţania a fost clasată fără urmări, captura făcută la sfârşit de aprilie în trailerele Paul Bird Motorsport schimbă maniera în care este perceput şi tratat tranzitul camioanelor de motorsport. „Experţii noştri vor analiza mult mai atent vehiculele de motorsport de-acum înainte, incluzându-le aici pe cele de la Campionatul Mondial de Superbike şi chiar din Formula 1”, a declarat o sursă din cadrul UK Border Agency, citată de Daily Telegraph. “Vehiculele lor au fost trase pe dreapta şi cercetate foarte rar. Dar de acum încolo procedura se schimbă.”

Z

euro la cursul pieţii. Plus o armă de foc şi 35 de cutii de muniţie, puse pe o masă, la vedere, într-unul dintre camioane. Evident, s-a lăsat cu arestări pe loc. Patru dintre membrii echipei au fost înhăţaţi şi cadorisiţi cu mandat, în urma controlului efectuat de UK Border Agency. „Patru bărbaţi, cu vârste de 50, 40, 32, respectiv 27 de ani, au fost arestaţi sub acuzaţia de import de substanţe interzise şi posesie ilegală de arme de foc. Au fost interogaţi şi ulterior eliberaţi pe cauţiune”, se arată în comunicatul emis de autorităţile vamale britanice. Gary Matthews (50 de ani), şofer de trailer şi tehnician de pneuri, Philip Roe (40 de ani), mecanic şi şofer al celuilalt trailer, mecanicul Daniel Swyer (32 de ani) şi colegul său italian Mattia Fontana (27 de ani) sunt cei

patru cărăuşi care riscă să aibă de-a face cu justiţia britanică. Reacţia echipei lor, Paul Bird Motorsport, n-a venit însă imediat. Abia după două zile de tăcere, team-ul britanic a dat publicităţii un comunicat în care neagă implicarea „oricărui membru” în acţiunile de mai sus. „În mod firesc, descoperirea a venit ca un şoc pentru întreaga echipă, inclusiv pentru cei prezenţi la faţa locului, pe durata percheziţiei. Echipa crede că nici un membru al ei nu are vreo legătură, de orice fel, cu obiectele descoperite”, se arată în comunicat. Iar boss-ul Paul Bird – într-un interviu acordat săptămânalului „Motorcycle News” – a oferit şi o ipoteză: marfa a fost plasată acolo de un grup de traficanţi internaţionali. EUROSPORT EUROSPORT IUNIE 2011 21

După victoria de la Belgrad, „Djokerul” începutului de sezon contabiliza 28 de victorii consecutive (de fapt 27 efective, pe teren, căci Janko Tipsarevici, accidentat, a declarat forfait înaintea semifinalei belgrădene). Presa internaţională vuia, superlativele şi entuziasmul făcând pur şi simplu ravagii. Un titlu des întâlnit era acesta: „Djokovici – record de victorii la rând”. Dincolo de calitatea excepţională a jocului practicat de sârb, unii comentatori îl vedeau deja pe Nole în siajul unor vajnici doborâtori de recorduri, în genul Sampras, Federer, Nadal. Valentin Protopopescu
ealitatea, cel puţin cea istorică şi statistică, este niţeluş diferită. Novak n-a bătut (încă) niciun record. Dacă ne referim la numărul de meciuri câştigate consecutiv la începutul unui an de tenis, atunci recordmenul absolut este John McEnroe. Big Mac triumfase în 1984, până în momentul finalei de la Roland Garros, pierdută incredibil în faţa lui Ivan Lendl, în nu mai puţin de 42 de partide. Dacă avem în vedere însă numărul de meciuri câştigate fără întrerupere pe parcursul unui an calendaristic, atunci „patronul” absolut este argentinianul Guillermo Vilas, care, în 1977, înşirase 46 de partide fără înfrângere, pe locul al doilea venind suedezul Björn Borg, cu 43 de victorii obţinute în 1978. Aşadar, cel puţin deocamdată, nici vorbă de vreun record al sârbului. Pe de altă parte, e de înţeles entuziasmul multor iubitori ai tenisului faţă de posibilitatea unei schimbări de generaţii în tenisul de top. E de admirat imensa aşteptare legată de şansa lui Djokovici de a întrerupe dominaţia „duetului” Federer-Nadal. Există însă argumente din tenis suficient de puternice pentru o radicală modificare a tectonicii sportului alb? Este în stare Novak Djokovici să ameninţe supremaţia nadaliană pe zgură? Să analizăm acest ultim aspect pornind de la sondajul realizat de redacţia jurnalului l’Équipe la data de 5 aprilie 2011. La întrebarea „Are șanse Djokovici să câştige anul acesta Roland Garros-ul?” au răspuns 20.999 de subiecţi, după cum urmează: DA – 29%; NU – 67%; NU ŞTIU – 4%. Prin EUROSPORT

R

DJOKOVICI

testul-cheie pentru

urmare, opiniile sunt clar în favoarea spaniolului. Reacţia publicului francez, unul avizat, nu mai necesită comentarii. Poziția exprimată de specialiştii l’Équipe, tot sceptică în ceea ce priveşte realitatea şansei lui Nole de a-l detrona pe Rafa, este însă mai nuanţată: „Spaniolul se va prezenta şi de această dată ca mare favorit. La prima vedere, Novak Djokovici, deşi autor al unui incredibil debut de sezon, nu ni se pare că ar putea rivaliza cu Nadal. Sârbul l-a bătut de două ori la rând pe Nadal în finală (Indian Wells şi Miami), dar atunci a fost vorba de meciuri disputate în sistemul două din trei seturi şi pe suprafaţă dură. Însă această observaţie nu ne împiedică să subliniem că Djokovici practică un joc apt să-l îngenuncheze pe Nadal pe zgură: apetit pentru schimbul prelungit de mingi, construire strategică a punctului, fizic de beton şi mental de oţel”. Este o analiză lucidă, confirmată inclusiv de tenismenul sârb, care a spus că „este dificil ca Nadal să piardă pe zgură, dar nu imposibil”. Care sunt însă calităţile ce-l recomandă pe Djokovici pentru un triumf la Roland Garros? 1. O atitudine ameliorată la capitolul „încredere de sine” (nu mai face cadouri adversarilor, mental este prezent aproape neîntrerupt în meci); 2. O condiţie fizică mult îmbunătăţită (şi la Indian Wells, şi la Miami, Rafa a părut slăbit ca rezistenţă atletică în setul decisiv, iar zgura necesită baterii mereu proaspete); 3. Un atac distrugător pe forehand-ul nadalian, apoi minge decisivă pe reverul acestuia, cu urcare la fileu pentru finalizarea prin voleu sau

smash (schemă folosită cu succes în Masters Series-urile americane); 4. Joc complet de pe fundul terenului, cu rever şi dreaptă excelente, propunând efecte variate, de la lift la un plat înşelător; 5. Inteligente ruperi de ritm, cu amortizări fatale pentru adversar; 6. Un slice rafinat (bine lucrat cu Todd Martin), lovitură ce pregăteşte atacul de pe linia de fund; 7. Dese schimbări de direcţie, viteză şi intensitate, lovituri imprevizibile, cu control (aproape) perfect; 8. Inteligenţa unei strategii adaptative, în funcţie de stilul şi tactica adversarului; 9. Preferinţa pentru conducerea şi construirea punctului, dispreţuind simpla deconstrucţie a jocului propus de preopinent (bravo, Marian Vajda!); 10. Ameliorarea pregătirii atacului la fileu, precum şi găsirea intuitivă a unui timing potrivit ofensivei. Aceste trăsături, plus amintirea incredibilei semifinale disputate în 2009 pe zgura madrilenă contra lui Nadal, plus posibilitatea ca spaniolul să sufere fizic îi pot garanta lui Novak Djokovici o primă cupă a muschetarilor. Ultima condiţie este însă decisivă, şi ea nu (mai) depinde de Nole..., ci doar de sănătatea liderului mondial.

IUNIE 2011

23

cea mai lungă

A 79-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans va fi un nou duel Peugeot vs Audi, dar şi revenirea lui Pescarolo printre participanţi. Maximilian Hartung

entru iubitorii automobilismului, luna iunie este sinonimă cu cele mai importante curse de anduranţă: Le Mans şi Nürburgring. Sute de mii de fani vin în fiecare an pentru a asista la spectaculoasele întreceri şi fiecare dintre aceştia încearcă să doarmă cât mai puţin, pentru a fi siguri că nu ratează niciun moment din cele mai celebre curse de 24 de ore. Când spui Le Mans, nu poţi să nu te gândeşti la locul unde s-a născut ideea de Grand Prix, nu poţi să nu rememorezi victoriile lui Jacky Ickx - cel supranumit „Mr.

P

Le Mans” pentru cele şase succese reuşite pe Circuit de Sarthe - , pe cele ale lui Henri Pescarolo, omul cu cele mai multe participări în calitate de pilot sau de şef de echipă, ori pe cele ale lui Tom Kristensen, actualul deţinător al recordului de izbânzi. Parcă şi în perioada sa cea mai grea, cursa de 24 de ore de la Le Mans a făcut în aşa fel încât să ofere poveşti nemuritoare şi momente memorabile, dar, mai presus de orice, să nască legende. Anul trecut, Peugeot era marea favorită, venea din postura de deţinătoare a trofeului, dar a eşuat lamentabil şi a trebuit să se recunoască învinsă de Audi, care

a monopolizat podiumul. Povestea merge mai departe şi 2011 ne promite un nou duel fabulos. Setea de răzbunare a „Leului din Sochaux” este imensă, dar nici inginerii de la Ingolstadt nu au stat degeaba şi au creat un prototip Audi R18 cu cockpit închis, mai adaptat noului regulament. Peugeot a tras primul loz, prin victoria de la Spa, a doua etapă din Intercontinental Le Mans Cup (ILMC), acolo unde modelul 908 s-a dovedit mult mai rapid decât prototipul R18 purtător al celor patru inele. Pentru prima dată în istoria ei, cursa de 24 de ore de la Le Mans are un statut special şi nu este o cursă de sine stătătoare. Înfiinţată anul trecut, ILMC cuprinde în acest sezon şi clasica franceză- alături de runde clasice precum cursa de 12 ore de la Sebring, Silverstone, Spa sau Petit Le Mans pe Road America. Are un statut special și pentru că etapa de la Le Mans are durata unei zile, iar punctajul acordat este dublu, ceea ce face ca miza să fie mai mare decât oriunde altundeva, fără a mai discuta despre gloria care revine învingătorilor.

Revin Pescarolo şi Lotus
După ce a fost anulată în 2009 şi în 2010, din considerente economice, ziua de teste a revenit în programul ediţiei din acest an şi a trebuit să ne întoarcem tocmai în 2004 pentru a găsi acest eveniment organizat în aprilie, cu aproape două luni înainte de cursă. Automobile Club de l’Ouest - societatea

organizatoare - a luat această decizie prin prisma faptului că noul regulament a impus construirea multor maşini noi şi era foarte important ca materialul de concurs şi piloţii să cunoască provocările impuse de un circuit unic în lume. În plus, echipele au avut ocazia şi de a face modificări detaliate la maşini astfel încât să fie la capacitate maximă pentru marele rendez-vous din 11-12 iunie. Pentru fanii francezi ai cursei, 2011 este anul în care Henri Pescarolo revine pe grilă, nu ca pilot, ci ca patron. Din motive de buget, echipa celui care are cele mai multe participări, ca sportiv şi constructor, nu a luat startul la ediţia de anul trecut, dar o face acum cu un prototip înscris în categoria cea mare, LMP1. Bătrânul Henri este conştient că nu are şanse de victorie, mai ales în faţa prototipurilor cu motorizare diesel - în ciuda faptului că acestea au fost penalizate încă o dată de regulament -, dar speră să aibă cea mai bine clasată maşină dintre cele cu propulsie pe benzină. A doua mare noutate în privinţa mărcilor înscrise este revenirea Lotus. Britanicii propun modelul Evora, de a cărui dezvoltare s-a ocupat James Rossiter - pilot care a cochetat şi cu Formula 1 în perioada când făcea teste pentru BAR Honda - , în timp ce pentru cockpit au ales nume precum Jonathan Hirschi, Johnny Mowlem sau Lucas Lichtner-Hoyer. De altfel, austriacul este şi cel care a coordonat proiectul prin care Lotus revine în cursa de 24 de ore de la Le Mans, găsind şi finanţarea din partea Jetalliance, o companie de zboruri private.

Dacă la vârful clasamentului ne este promisă o bătălie de zile mari între Peugeot şi Audi, categoria cea mai echilibrată rămâne cea a modelelor GT. BMW M3 (2), Ferrari 458 sau 430 (10), Lotus Evora (2), Corvette C6-ZR1 (3), Porsche 911 RSR - 997 (8), Aston Martin Vantage (2) şi Ford GT-Doran (1) alcătuiesc jumătate din platoul ediţiei 2011 a cursei de 24 de ore de la Le Mans.

La două săptămâni după clasica de 24 de ore de la Le Mans, fanii de pretutindeni ai curselor de anduranţă au un alt motiv de a se reuni: cursa din „Infernul Verde”, aşa cum este supranumită bucla Nordschleife de la Nürburgring. O întrecere al cărei platou de concurs este alcătuit din 210 maşini, împărţite într-o multitudine de categorii şi clase, din care nu puteau lipsi cei cinci constructori germani de automobile premium - premieră în istoria competiţiei: Audi, BMW, Mercedes-Benz, Porsche şi Volkswagen. Şi pentru ca spectacolul să fie garantat, înșiruirea mărcilor cuprinde şi alte nume mari - înscrise cu echipe oficiale sau susţinute de către constructori - , pentru măsurarea listei complete fiind necesare degete cam cât pentru trei mâini. Din păcate, ieşind de pe circuit şi intrând în culisele politicii, cursa de 24 de ore de la Nürburgring riscă să ne ofere ultima reprezentaţie, cel puţin în actuala formă, cea

„Infernul Verde”, în pericol din cauza... verzilor

PROGRAMUL CURSEI DE 24 DE ORE DE LA LE MANS Miercuri, 8 iunie 2011 17.00 - 21.00 - Antrenamente libere 23.00 - 1.00 - Calificări Joi, 9 iunie 2011 20.00 - 22.00 - Calificări 23.00 - 1.00 - Calificări Vineri, 10 iunie 2011 11.00 - 21.00 - Deschiderea standurilor 19.00 - 20.00 - Parada piloţilor Sâmbătă, 11 iunie 2011 10.00 - 10.45 - Warm-Up 16.00 - Startul ediţiei a 79-a Duminică, 12 iunie 2011 16.00 - Sosirea în cursa de 24 de ore Notă: Graficul este conform orei României.

care atrage sute de mii de spectatori de-a lungul pistei în lungime de 25,359 kilometri. Şi aceasta pentru că Partidul Verzilor şi-a triplat numărul de aleşi în administraţia landului Nordrhein şi a intrat în coaliţie alături de SPD. Toate bune şi frumoase până aici, numai că ecologiştii vor să limiteze drastic veniturile pe care conducerea circuitului le primeşte pentru gestionarea activităţii şi pentru infrastructură, ceea ce va face imposibilă desfăşurarea curselor. Teoretic, toate competiţiile - începând cu Grand Prix-ul de Formula 1 şi cursa de 24 de ore şi terminând cu diferite concursuri pentru cluburile de amatori - sunt în pericol, dar situaţia se poate rezolva pe calea dialogului, nu puţine fiind antecedentele în care organizaţiile ecologiste au cedat la insistenţele fanilor şi ale pasionaţilor de curse, în fond o masă electorală importantă. Dacă privim numai latura sportivă a cursei de 24 de ore de la Nürburgring, este clar că bătălia cea mare se va da între principalii patru constructori de automobile sport din Germania: Audi, BMW, Mercedes-Benz şi Porsche. Pentru Audi, un succes în „Infernul Verde” ar fi perla care lipseşte pentru ca panoplia să fie completă, fabricantul din Ingolstadt fiind renumit pentru lista de succese reuşite în competiţiile de anduranţă. În plus, Team Phoenix, una dintre echipele care vor reprezenta cele patru inele, are sediul la doar o aruncătură de băţ de Nürburgring, aşa că motivaţia este şi mai mare pentru echipajele celor două Audi R8 LMS înscrise de gruparea condusă de Ernst Moser, ca şi pentru colegii de la Team Abt Sportsline, care vor alinia şi ei două modele omologate conform categoriei GT3. Mai au nevoie de prezentare piloţi precum Mattias Ekström, Timo Scheider, Marco Werner, Marcel Fässler sau Mike Rockenfeller? Categoric, nu, ei fiind nume celebre în DTM sau în alergări tip Le Mans.

merge pe principiul „echipa învingătoare nu se schimbă”. Aşa că ambele BMW M3 vor beneficia de aceleaşi formule de piloţi ca anul trecut: Alzen, Farfus, Lamy şi J. Müller, respectiv Adorf, D. Müller, Priaulx şi Werner. Cel puţin şase AMG-Mercedes SLS, pregătite în conformitate cu regulamentul FIA GT3, vor reprezenta constructorul din Stuttgart în clasica de anduranţă din regiunea Eifel, acesta fiind şi debutul modelului cu portiere „gullwing” în cursa de 24 de ore din Germania. Echipele înscrise beneficiază de susţinerea totală din partea AMG şi HWA, iar în cockpituri vor urca nume precum Sascha Bert, Thomas Jäger, Pierre Kaffer, Chris Mamerow sau Stéphane Sarrazin. Când spui curse de viteză, de pe lista de start nu poate lipsi Porsche, un nume emblematic în motorsportul de anduranţă, iar ediţia 2011 a întrecerii de la Nürburgring va consemna apariţia versiunii Porsche 911 GT3 R Hybrid 2.0. Un cvartet de piloţi oficiali Porsche vor împărţi scaunul din cockpit - Jörg Bergmeister, Marco Holzer, Richard Lietz şi Patrick Long - , iar maşina va fi înscrisă de Manthey Racing, singura grupare din istoria întrecerii care a triumfat de patru ori la rând pe „Green Hell” (2006- 2009). Un alt echipaj cotat printre favoriţi este cel format din Timo Bernhard, Romain Dumas, Marc Lieb şi Lucas Luhr.

24 de ore de la LE MANS 2011 LISTA PARTICIPANŢILOR LMP1: Audi Sport Team Joest (Audi R18 TDI 2), Audi Sport North America (Audi R18 TDI - 1), Hope Racing (Oreca Swiss Hy tech-Hybrid - 1), Peugeot Sport Total (Peugeot 908 - 3), Team Oreca Matmut (Peugeot 908 Hdi-FAP - 1), Rebellion Racing (Lola B10/60 Coupé Toyota - 2), OAK Racing (OAK Pescarolo Judd - 2), Pescarolo Team (Pescarolo Judd - 1), Highcroft Racing (Honda Performance Development ARX-01e - 1), Quifel - ASM Team (Zytec 09 SC - 1), Aston Martin Racing (Aston Martin AMROne - 2). LMP2: Signatech Nissan (Oreca 03 Nissan - 1), Level 5 Motorsport (Lola Coupé Honda Performance Development - 1), OAK Racing (OAK Pescarolo Judd BMW - 1 & OAK Perscarolo Judd - 1), RML (Honda Performance Development ARX 01 D - 1), Pecom Racing (Lola B11/40 Judd BMW - 1), Race Performance (Oreca 03 Judd BMW - 1), Greaves Motorsport (Zytec Nissan - 1), Strakka Racing (Honda Performance Development ARX 01 D - 1), Extreme Limit AM Paris (Norma M200P Judd BMW - 1), Team Oreca Matmut (Oreca 03 Nissan - 1). Rezerve: Kronos Racing (Lola Aston Martin - 1), Boutsen Energy Racing (Oreca 03 Nissan - 1). LM GTE Pro: AF Corse (Ferrari 458 Italia - 2), BMW Motorsport (BMW M3 GT - 2), Luxury Racing (Ferrari 458 Italia - 2), Lotus Jetalliance (Lotus Evora - 2), JMW Motorsport (Ferrari 458 Italia - 1), Corvette Racing (Chevrolet Corvette C6 ZR1 - 2), Prospeed Competition (Porsche 911 RSR 997 - 1), IMSA Performance Matmut (Porsche 911 RSR 997 - 1), Team Felbermayer Proton (Porsche 911 RSR 997 - 2), Jota (Aston Martin Vantage - 1), Flying Lizard Motorsports (Porsche 911 RSR 997 - 1), Hankook Team Farnbacher (Ferrari 458 Italia - 1) LM GTE Am: Larbre Competition (Corvette C6-ZR1 - 1 & Porsche 911 RSR 997 - 1), Krohn Racing (Ferrari F430 - 1), Gulf AMR Middle East (Aston Martin Vantage - 1), AF Corse (Ferrari F430 - 1), CRS Racing (Ferrari F430 1), Proton Competition (Porsche 911 RSR 997 - 1), Robertson Racing (Ford GT-Doran - 1), Flying Lizard Motorsports (Porsche 911 RSR 997 - 1), JMB Racing (Ferrari F430 - 1). Rezerve: Robertson Racing (Ford GT-Doran - 1), Young Driver AMR (Aston Martin Vantage - 1). Notă: La fiecare echipă sunt trecute maşinile utilizate şi numărul acestora.

„Striezel” părăseşte lumea curselor
Nürburgring 2011 va însemna şi retragerea definitivă din motorsport a unei legende germane: Hans-Joachim Stuck, fost pilot de Formula 1, campion mondial în prototipuri sport şi laureat în DTM, multiplu câştigător la Le Mans şi Nürburgring (a făcut parte din echipajul primului model diesel care a triumfat în „Infernul Verde”1998). Acum, Stuck, în vârstă de 60 de ani, va avea parte de o premieră: „Striezel” îi va avea drept coechipieri pe cei doi fii ai săi, Johannes (24 de ani) şi Ferdinand (19 ani), iar maşina folosită va fi Lamborghini Gallardo 600 înscrisă de Team Reiter Engineering. Şi chibiţii îi trec pe lista celor cu şanse la podium. E clar că iunie va fi o lună de vis pentru fanii curselor de anduranţă.

Porsche mizează din nou pe hibrid
BMW - brandul cu cele mai multe victorii la Nürburgring - vine din postura de deţinătoare a trofeului şi Charlie Lamm, managerul Schnitzer Motorsport - singura echipă din istoria motorsportului care a triumfat în cele mai cunoscute trei curse de anduranţă (Le Mans, Nürburgring şi Spa) - ,

Zece motive de urmărit Le Mans
Pe lângă atracţiile obişnuite – verificările tehnice, parada piloţilor şi artefactele istorice ce populează circuitul –, ediţia din acest an a cursei de la Le Mans propune o sumedenie de noutăţi demne de urmărit. Iată, mai jos, zece dintre ele: de 6 ore de la Spa Francorchamps – le-a revenit francezilor. Le Mans este însă o cu totul altă afacere în materie de anduranţă şi de eficacitate aerodinamică. Două capitole la care Audi a strălucit mai mereu.

3. Toyota
Punctul de vedere oficial cataloghează drept „acord comercial” utilizarea propulsorului Toyota V8 de către echipa anglo-helvetă Rebellion, angajată la clasa P1. În fapt, mişcarea marchează revenirea constructorului nipon în competiţiile de anduranţă, după o pauză de mai bine de un deceniu. După ce a eşuat grav la Le Mans, în 1998-1999, şi, ulterior, în F1, când a drenat în neant conducte financiare importante, Toyota încearcă acum marea cu degetul. Motorul derivat din campionatul nipon Super GT e unul relativ modest, fiabil şi poate constitui o bază solidă pentru marea miză a niponilor: tehnologiile hibride pe care le pregătesc pentru următoarele ediţii.

1. Peugeot vs Audi
Ajuns la episodul 5, duelul opune de data aceasta prototipuri în aceeaşi fază de dezvoltare. Şi asta, graţie noului regulament. „Iniţial, noi eram cei cu experienţă”, explică scoţianul Allan McNish. „Apoi, în momentul în care noi am venit cu R15, cei de la Peugeot aveau maşină fiabilizată. Şi tot aşa. Acum amândoi plecăm de la o foaie albă de hârtie. Nu avem nimic de ascuns.” Ambele prototipuri (R18 TDI şi 908) sunt cu cockpit închis, iar primul balon de încercare – cursa

2. Aston Martin
Atunci când au lansat prototipul AMR One, principala surpriză propusă de britanicii de la Aston Martin s-a situat sub capota motor: un propulsor turbo, pe benzină, de doi litri şi şase cilindri în linie, a fost soluţia pentru care au optat oamenii lui David Richards, care şi-a descris prototipul drept „un nou pas în direcţia corectă”. Cea de a repeta succesul, unic până acum, consemnat în 1959. Nu în acest an, când AMR One – care n-a participat în niciuna dintre marile curse ale primăverii – trebuie fiabilizat.

4. Lotus
Formula 1 pare să tranşeze încet-încet bătălia pentru Lotus, dar, în competiţiile de anduranţă, lucrurile sunt abia la început în ceea ce priveşte marca britanică. După o absenţă de 14 ani, Lotus reintegrează disciplina la clasa GT Endurance, unde – cu ajutorul austriecilor de la Jetalliance – mizează pe modelul Evora. Un bolid cu motor

propulsie hibridă. Regulamentul deschide însă chiar începând din acest an oportunitatea sistemelor alternative de energie, iar echipa elveţiană Hope Racing, înscrisă la clasa P1, vine deja la Le Mans cu un proiect ambiţios. Un sistem mecanic de recuperare de energie, ce cântăreşte 40 kg şi produce 134 de cai-putere. La categoria Grand Turismelor, Porsche a testat încă de anul trecut o versiune 911 GT3 R Hybrid, învingătoare în Statele Unite la Petit Le Mans, dar nu o va alinia anul acesta în cursa din Hexagon. Toyota, ce a rulat deja în anii trecuţi în competiţii minore de Grand Turisme (omologat GT4). Două modele vor fi aliniate la Le Mans. Un exerciţiu de validare a fiabilităţii în perspectiva prototipului promis – în colaborare cu ART Grand Prix – pentru anul viitor la clasa P2. din cursa de 24 de ore de la Nurburgring, BMW avea să eşueze la Le Mans, dintr-o sumedenie de motive. Lipsa de fiabilitate şi de competitivitate deopotrivă, gestiune defectuoasă a comunicării pe durata cursei, inexperienţa piloţilor au transformat procesiunea de la Le Mans într-un veritabil calvar pentru cele două echipaje angajate. BMW pare să fi învăţat lecţia. Şi, anul acesta, s-a impus în cursa de 12 ore de la Sebring, etapa de deschidere în ILMC, iar luna trecută a prins podiumul la Spa. O promisiune – măcar de podium – pentru Le Mans.

10. Michael Waltrip
Dacă anul trecut Nigel Mansell şi Jean Alesi au ţinut capul de afiş al listei debutanţilor de lux, în ediţia de la jumătatea acestei luni, americanul Michael Waltrip face oficiu de rookie-vedetă. Dublul învingător din cursa de 500 de mile de la Daytona, Waltrip va pilota modelul Ferrari F430 GT cu numărul 61, înscris la clasa GT Am de echipa italiană AF Corse. „E o maşină un pic cam mică pentru un gabarit depăşit precum al meu, însă chiar şi aşa rămâne un univers familiar pentru orice pilot NASCAR Sprint Cup”, recunoştea, cu umor, americanul în vârstă de 48 de ani.

5. Nissan
După două decenii de pauză, Nissan a revenit în acest an pentru primul sezon complet, într-un campionat internaţional de anduranţă. Iar japonezii au ales calea clasică: cea a furnizorului de motoare. Francezii de la Signature, cu al lor prototip Oreca înscris la clasa P2, sunt marii beneficiari. „Strategia noastră e să facem o treabă bună, astfel încât, dacă Nissan ia în calcul în anii următori o trecere la clasa P1, să se gândească la un partener precum Signature”, a declarat Philippe Sinault, bossul echipei franceze.

C

M

Y

8. Revenirea Pescarolo
În octombrie anul trecut, legendarul Henri Pescarolo a primit un cadou nesperat din partea bunului său prieten, patronul OAK Racing, Jacques Nicolet. Împreună cu Joel Riviere, Nicolet a achiziţionat activele fostei echipe pe care Pescarolo o deţinuse până în 2009. De atunci, grupul de materiale compozite Sora a preluat pachetul majoritar şi, după un sezon dificil în plan financiar, a decis să lichideze gruparea lui Henri Pescarolo. Aşa se face că, după patru decenii de prezenţă neîntreruptă la Le Mans, Pescarolo a privit anul trecut cursa de la boxe. Anul acesta însă revine şi a făcut-o deja cu victorie în cursa de 6 ore de la Le Castellet, prima etapă din Le Mans Series, derulată în martie.

CM

MY

CY

Le Mans continuă încă doi ani pe Eurosport Cursa de 24 de ore de la Le Mans va continua să fie acoperită de Eurosport şi în următorii doi ani, după ce Automobile Club de l’Ouest (ACO) a semnat recent un nou acord cu responsabilii canalului paneuropean. Fiecare minut din săptămâna de competiţie de la Le Mans va fi difuzat pe platformele Eurosport, Eurosport 2 şi Eurosport Asia-Pacific, iar în Europa serviciul de streaming live va fi asigurat prin intermediul aplicaţiei Eurosport Player. De asemenea, Cupa Intercontinentală Le Mans (ILMC), aflată în acest an la primul său sezon de existenţă, va continua să fie difuzată de Eurosport până la finele lui 2013. Calendarul 2011 în ILMC cuprinde şapte etape, printre care cursa de 12 ore de la Sebring, cele 10 ore de pe Road Atlanta şi, evident, cursa-vedetă: cele 24 de ore de la Le Mans ( )

CMY

K

6. Ferrari 458 Italia
Cu Ferrari 458 Italia, Scuderia încearcă să remedieze două dintre tarele bătrânului F430: consumul superior rivalei Porsche 911-997 şi, implicit, numărul superior de pitstopuri necesare pe durata unei curse de anduranţă. Ferrari pare să fi bifat ceea ce şi-a propus. Luna trecută, în etapa de Cupă Intercontinentală de la Spa, 458 Italia a semnat prima „dublă” din palmares, într-o cursă în care Porsche n-a contat. Veritabilul test de fiabilitate însă abia urmează.

7. BMW
În doar o lună şi jumătate, în primăvara anului trecut, marca bavareză a trecut din paradis în infern. După victoria nesperată

9. Tehnologiile hibride
În următorii doi ani, Peugeot, Audi şi Aston Martin ar putea adopta sisteme de

CM DE FOTBAL FEMININ (Germania, 27 iunie – 17 iulie)
Lovitura de începere a celui de-al șaselea Campionat Mondial de fotbal feminin se va da pe Stadionul Olimpic din Berlin, cel care acum cinci ani găzduia finala Campionatului Mondial de fotbal... masculin. Doar 16 reprezentative participă, împărțite în patru grupe. Grupa A: Germania, Brazilia, SUA, Japonia; Grupa B: Australia, Coreea de Nord, Canada, Mexic; Grupa C: Columbia, Nigeria, Guineea Ecuatorială, Noua Zeelandă; Grupa D: Anglia, Norvegia, Franța, Suedia. Ca o curiozitate, Asociația de fotbal Germană (DFB) a interzis în 1955 meciurile oficiale între echipe feminine, considerându-le caraghioase. Interdicția a ținut până în 1970. Acum, Germania e campioana mondială en-titre (a câștigat finala cu Brazilia, în 2007) și ar fi cam penibil să-și piardă titlul jucând acasă.

Deşi nu este permis, agenţii din SUA oferă de ani buni bani sportivilor valoroşi din colegii pentru ca aceştia să semneze contracte cu ei când vor ajunge profesionişti.
ampionatele universitare americane, organizate sub controlul National Collegiate Athletic Association (NCAA), sunt guvernate de nişte reguli stricte în ceea ce priveşte banii pe care sportivii îi pot primi de la familie, prieteni sau alte persoane. Pentru că nu au statut de profesionişti, aceştia pot beneficia doar de bursa sportivă oferită de colegiul unde sunt studenţi – care acoperă costurile de şcolarizare, cazare şi masă în campus – şi de o sumă limitată de bani pe care familiile o pot trimite periodic 34 IUNIE 2011

DIN SPATELE CORTINEI

cel mai tânăr agent certificat de Asociaţia Jucătorilor din National Football League (NFL). S-a deplasat special din Los Angeles până în Denver pentru a-l întâlni pe Kanavis McGhee, un jucător de la care se aştepta să fie printre primii ce urmau să fie aleşi în următorul draft NFL. A aflat unde stă acesta, l-a aşteptat 4 ore la uşă, iar când omul a venit acasă, s-a prezentat şi l-a rugat să îi acorde puţin timp pentru a sta de vorbă. După vreo jumătate de oră, jucătorul l-a întrebat dacă poate să îi ceară o favoare: un ajutor de 2.500 de dolari pentru a plăti chiria la apartamentul în care locuia mama sa. Fuchs s-a gândit o noapte întreagă şi a decis să îi dea banii. Spera că McGhee va fi primul jucător pe care îl va reprezenta. După încă o zi, a primit un telefon de la un coleg de echipă al lui Kanavis, care avea şi el nevoie de 2.500 de dolari pentru a rezolva o „problemă de familie“. În acel moment şi-a dat seama că a fost păcălit şi a plecat imediat din oraş. Acesta a fost însă doar începutul. Kanavis nu i-a mai răspuns la telefon şi a semnat contract cu un alt agent. Au mai urmat şi alţi jucători, de la alte colegii, cărora le-a oferit diverse sume. Mai mult, Mel Agee, care a ajuns mai târziu să joace pentru Indianapolis Colts şi Atlanta Falcons, i-a cerut să îi cumpere şi un inel de logodnă pe care să îl ofere prietenei sale. Norocul lui Josh Luchs că inelul era prea scump şi nu avea bani, pentru că şi-ar mai fi luat o „ţeapă“.

cu ei. A căpătat credibilitate în rândul sportivilor după ce a semnat contract cu unul dintre cei mai buni jucători ai momentului la UCLA, Sean LaChapelle. Au urmat şi alte contracte, printre care şi unul cu Jamir Miller, care a fost ales

nu a semnat contract cu el, i-a plătit şi o cauţiune. Au fost şi cazuri de jucători care au refuzat banii, dar acceptau alte avantaje. Lui Jonathan Ogden, unul dintre cei mai buni jucători de linie ofensivă din NFL

KANAVIS MCGHEE

Secretele meseriei
După un an plin de eşecuri, Luchs a avut norocul de a-l cunoaşte pe unul dintre cei mai influenţi agenţi ai momentului, Harold „Doc“ Daniels. Acesta era recunoscut în branşă pentru faptul că dă bani şi cadouri scumpe sportivilor din NCAA şi l-a iniţiat pe Josh în tainele meseriei. Tânărul a învăţat că, pentru a semna contracte cu jucătorii, trebuie să construiască o relaţie de lungă durată. Să le dea sume mai mici, dar în mod constant. În plus, a aflat că, pentru a avea succes, ar fi bine să lucreze cu un singur colegiu mare şi aşa, prin intermediul lui Doc, a ajuns să se ocupe de UCLA (University of California, Los Angeles). A început să stea în preajma jucătorilor de la echipa de fotbal american şi să se împrietenească EUROSPORT

C

prin intermediul reprezentanţilor şcolii. În rest, un sportiv din colegiu nu poate avea contracte de imagine cu o companie şi nu poate primi bani sau cadouri scumpe de la persoane din afara universităţii. Cu toate acestea, există tot felul de modalităţi prin care jucătorii din NCAA primesc bani negri, majoritatea acestora venind de la agenţi. Se ştie că fiecare companie de management sportiv oferea diverse sume unor sportivi în schimbul promisiunii că vor semna cu aceasta un contract de reprezentare, în momentul în care vor trece în ligile profesioniste. Cu toate acestea, nu

au existat niciodată dovezi în acest sens până de curând, când un fost agent specializat pe fotbal american, sătul de tot ce se întâmplă în lumea în care a trăit mulţi ani, a oferit detalii din spatele cortinei.

Totul a început cu o „ţeapă“
Josh Luchs a povestit pentru Sports Illustrated că prima dată a dat bani unui sportiv din colegiu în 1990. Luchs era la început de carieră. Avea 20 de ani şi era EUROSPORT

de pe poziţia a zecea în draftul NFL din 1994. Tuturor le-a dat bani. Ziua de „plată“ era pe data de întâi din fiecare lună şi se întâlnea personal cu fiecare dintre ei. Mai mult decât atât, lui Bruce Walker, unul dintre jucătorii care, la final, nici măcar

în prezent, i-a dat bilete la concerte şi i-a plătit o mulţime de mese. Ca şi banii, şi acest gen de atenţii erau interzise de regulile NCAA. Însă Luchs, ca şi alţi agenţi, îşi spunea că el nu este membru NCAA şi nu este obligat să respecte regulile IUNIE 2011 35

impuse de asociaţie. În plus, ştia că, dacă nu face asta, alţi agenţi o vor face, iar el va fi exclus din acea lume, rămânând fără clienţi.

Marele „succes“
O dată cu trecerea timpului, Josh Luchs începuse să câştige bani frumoşi. Comisionul standard impus de Asociaţia Jucătorilor din NFL pentru un contract era de 3%. Având mulţi clienţi, Josh producea bine, dar ştia că, pentru a face bani mulţi, trebuia să reuşească să semneze un acord cu un quarterback de mare valoare. După ce s-a chinuit mult timp, a avut ocazia să îl cunoască, în 1996, pe Ryan Leaf, quarterback-ul de la colegiul Washington State. S-a împrietenit cu el şi primul

1998, la conferinţa de presă l-a avut alături pe Leigh Steinberg, unul dintre agenţii faimoşi din SUA. Luchs l-a mai întâlnit o singură dată pe Leaf, la unul dintre meciurile echipei San Diego Chargers, când jucătorul i-a returnat 10.000 de dolari, dar nu i-a explicat niciodată de ce a semnat cu alt agent.

Schimbare de optică
În 1999, Luchs a început să lucreze cu agenţia lui Gary Wichard, unul dintre cei mai cunoscuţi manageri de jucători. Printre clienţii importanţi ai acestuia se numărau Brian Bosworth, Keith Brooking sau Jason Taylor. Aici a descoperit o nouă metodă de lucru: afacerile cu antrenorii din colegiu. Aceştia îi direcţionau pe

Luchs, iar al doilea i-a spus să nu se mai obosească să vină până la el, pentru că există deja un agent care „are grijă“ de familia lui. După dezvăluirile făcute în presă de Luchs, unii jucători nominalizaţi au avut tăria de caracter de a recunoaşte acest lucru. Însă majoritatea acestora sunt deja retraşi. Cei activi au preferat să nu răspundă la întrebările jurnaliştilor pe această temă sau să nege orice contact cu Josh Luchs.

„ajutor“ a fost de 5.000 de dolari, pentru returnarea unui credit la bancă. Au urmat şi alte sume, între 300 şi 700 de dolari pe lună, timp de aproape doi ani, dar relaţia dintre ei s-a răcit după o excursie în Las Vegas, unde Leaf a mai venit neanunţat cu doi prieteni, totul pe cheltuiala agentului. Acesta tocmai îşi pierduse tatăl şi, fiind într-o stare psihică proastă, a refuzat să le plătească hotelul celor doi „intruşi“, aşa cum îi considera el. Din acel moment, Leaf nu i-a mai răspuns la telefon şi, când a fost ales al doilea în draftul NFL din 36 IUNIE 2011

sportivii de top spre agenţia lui Wichard, iar ei erau, fireşte, recompensaţi. Din acei bani, o parte ajungea la jucătorii respectivi. Nnamdi Asomugha, Terrell Suggs sau Justin Fargas sunt doar câteva dintre numele importante din NFL, din zilele noastre, care au ajuns în acest fel să semneze, prin intermediul lui Josh Luchs, contracte cu agenţia lui Wichard. Au mai fost contactaţi şi alţi sportivi care au ajuns chiar şi campioni NFL, cum ar fi Jeremy Shockey sau Santonio Holmes, însă primul a refuzat să se întâlnească cu

FAIMOSUL CAZ REGGIE BUSH De-a lungul timpului, mai mulţi jucători din NCAA au fost suspendaţi pentru că au primit bani de la agenţi. Însă cel mai cunoscut caz a apărut anul trecut, când, în urma unei investigaţii făcute de Yahoo Sports, s-a demonstrat că running-back-ul Reggie Bush, de la New Orleans Saints, a primit în mod indirect aproximativ 100.000 de dolari de la un agent, pe vremea când juca la University of Southern California (USC). Bush a fost şi câştigător în 2005 al Heisman Trophy, trofeul pentru cel mai bun jucător din campionatul universitar, iar după dezvăluirile din presă, NCAA i-a cerut să renunţe la trofeu şi să returneze exemplarul care îi rămăsese lui. Bush a fost de acord cu asta şi, în cele din urmă, a recunoscut că a primit bani de la un agent sub diferite forme: deplasări gratuite pentru familia sa la meciuri, plăţi ale chiriei, plăţi ale ratelor la cumpărarea unei case sau returnarea unui credit la bancă.
EUROSPORT

În două-trei luni, Rafael Nadal îl va depăşi pe Pete Sampras la câştigurile din tenis. Novak Djokovici şi-a egalat deja premiile obţinute în cursul anului ce a trecut Marian Burlacu

trage
enisul a fost dintotdeauna un sport în care recordurile au căzut (şi continuă să cadă) unul după altul. Iar de când s-a intrat în era profesionistă, statisticienii, mai ales cei de sorginte anglo-saxonă, au ţinut şi evidenţa banilor câştigaţi de campioni. Bani care, cel puţin în sport, ajung în conturile celor mai valoroşi. În vârstă de 25 de ani - îi împlinește pe 3 iunie -, Rafael Nadal ocupă de aproape 12 luni prima poziţie în clasamentul mondial. Iar pe lângă victoriile pe care le obţine în turneele ATP, el mai are un obiectiv pentru 2011: să-l depăşească pe Pete Sampras după banii câştigaţi din tenis. Victorios anul acesta la Monte Carlo şi Barcelona, finalist la Indian Wells şi Miami, Nadal a atins un total de 39.348.623 de dolari. Iar dacă mai punem şi suma obţinută prin calificarea în finala de la Madrid, atunci ajungem la aproape 40 de milioane. Ceea ce înseamnă că lui îi mai lipsesc doar trei milioane pentru a trece de american - Sampras are un total de 43.280.000 de dolari pe care i-a obţinut în 14 ani de carieră, iar mult timp s-a crezut că recordul său este de neatins (la vremea când juca, premiile erau mai mici decât cele de astăzi).

T

Novak Djokovici, spaniolul îşi trecuse în cont 1.952.460 de dolari anul acesta. Iar în numai două săptămâni de turnee pe zgură, suprafaţa de joc care îi convine cel mai mult, el obţinuse 728.000 de euro (438.000 la Monte Carlo şi 290.000 la Barcelona). Ascensiunea financiară vijelioasă pe care o înregistrează Nadal este favorizată şi de faptul că anul acesta premiile acordate la Masters 1.000 sunt mai mari decât în 2010. Ion Ţiriac a pus la bătaie pentru acest turneu suma totală de 2,835 milioane de euro, cu 500.000 peste ceea ce a fost la ediţia precedentă. Din acest motiv, competiţia

obţinute în „sportul alb” rămâne însă Roger Federer. În vârstă de 29 de ani, elveţianul a adunat o sumă considerabilă din tenis: 62.262.624 de dolari. Sumă greu de depăşit chiar şi de Rafael Nadal. Mai ales că Federer, deşi nu mai este la fel de dominator ca în urmă cu patru-cinci ani, rămâne un jucător greu de învins.

Djokovici, câştiguri de peste patru milioane!
Nu numai Rafael Nadal are lipici la bani în 2011. Câştiguri şi mai mari, trecând de 4 milioane, a obţinut Novak Djokovici.

Revista de tenis.ro

FanSport.ro
din capitala Spaniei ocupă locul al doilea ca premii, după Roland Garros, dintre toate turneele de tenis pe zgură, la masculin. Victorios în 2010, Nadal a primit atunci un cec în valoare de 585.000 de euro, în timp ce câştigătorul din acest an a încasat 590.000, iar finalistul, 275.000. Lider absolut la capitolul venituri Calificat în finala Masters-ului de la Madrid, sârbul rămăsese neînvins anul acesta - 32 de meciuri disputate şi tot atâtea victorii. Aceste reuşite i-au adus în palmares şi cinci turnee câştigate: Australian Open, Dubai, Indian Wells, Miami şi Belgrad. Djokovici a trecut de patru milioane şi nu are de gând să se oprească aici. EUROSPORT

Va invita la tenis, intre prieteni:

Premiile de la Madrid au crescut faţă de 2010
Specialiştii tenisului estimează că dacă va menţine ritmul cu care ne-a obişnuit, Nadal va reuşi să atingă această sumă la Wimbledon, turneu pe care l-a câştigat în 2008 şi în 2010 - prezenţa în finală i-ar fi suficientă. Până la finala de la Madrid cu 38 IUNIE 2011

“Turneu de tenis pentru prieteni”
In fiecare sambata organizam turnee de tenis pentru amatori, pe diferite nivele de joc. Daca doresti sa participi si tu, te asteptam pe www.fansport.ro sa-ti faci un cont de uilizator si sa te inscri la turneele FanSport

Folosită în sporturi ca tenis, cricket sau rugby, tehnologia care ajută arbitrul să ia decizii corecte nu-şi face loc în cel mai popular sport al planetei, cel puţin nu înainte de 2014. În ultimii ani, FIFA şi UEFA s-au aliat împotriva oricărei imixtiuni a omului de ştiinţă modern în chestiuni fotbalistice, dar tragicomedia cu Lampard şi Neuer de la Cupa Mondială l-a determinat pe Sepp Blatter să devină mai cooperant şi să susţină măcar formal găsirea unei soluţii tehnice Vlad Bucurescu menite să răspundă la întrebarea „A fost sau n-a fost gol?”
olul care a fost, dar nu s-a acordat – aşa va rămâne în istoria fotbalului momentul petrecut în minutul 38 al meciului Germania-Anglia la Cupa Mondială din Africa de Sud, când mingea şutată de Frank Lampard a lovit transversala, a căzut dincolo de linia porţii lui Manuel Neuer, dar centralul Larrionda a făcut semn ca jocul să continue, văzând că asistentul de pe partea respectivă stă cuminte. Era 2-1 pentru nemţi în acel moment, iar partida ar fi avut probabil altă faţă dacă englezii egalau înainte de pauză, într-un meci pe care aveau să-l piardă cu 4-1. Astfel de situaţii s-au petrecut şi se vor mai petrece cât timp va exista sportul-rege, numai că incidentul de la Bloemfontein nu a avut ca victimă naţionala României, reprezentativa din Burkina Faso sau Groenlanda, ci echipa unei naţiuni care reprezintă un motor al economiei mondiale şi care are voci suficient de puternice şi convingătoare pentru a-şi impune un punct de vedere global. În 1966, când Anglia câştiga Cupa Mondială în dauna germanilor printr-un gol controversat al lui Geoff Hurst (ce ironie a sorţii!), computerele erau cât un apartament, consumau energie cât un orăşel 40 IUNIE 2011

G

şi reprezentau o tehnologie la care aveau acces doar băieţii de la NASA şi alţi câţiva oameni de ştiinţă cu IQ-ul apropiat de al lui Einstein. În momentul în care Lampard s-a bucurat degeaba, mai multe firme testau deja mingea cu cip sau tehnologia video care să limiteze erorile arbitrilor. În ciuda unei agende încărcate, premierul britanic David Cameron a cerut public a doua zi după eliminarea naţionalei Albionului de la CM introducerea probei video în fotbal, Anglia devenind astfel oficial principala susţinătoare a implementării tehnologiei în cel mai popular sport de pe planetă.

pe un ton calm şi mai mereu cu zâmbetul pe buze, Platini se irită şi astăzi când vreun jurnalist rosteşte în faţa sa sintagma „proba video”, reacţia sa fiind: „Nu, nu, nu şi nu!!!”. Argumentele sale par imbatabile: „Să spunem, prin absurd, că am utiliza proba video la un meci între Feroe şi Estonia în preliminariile CE, la care asistă 1.000 de spectatori. Trebuie să folosim 25 de camere, adică o investiţie de 200.000 de euro. Acolo vom vedea poate o greşeală, meciul va trebui oprit şi tot aşa. Va fi sfârşitul fotbalului! El trebuie să rămână uman. O fază trebuie decisă de arbitrul de centru, nu de un individ aflat în regie. Toată viaţa mea voi fi un duşman al probei video”. Platini a contracarat ofensiva tehnologică venind cu ideea folosirii a încă doi arbitri asistenţi, care să supravegheze tot ce se întâmplă în suprafaţa de pedeapsă, inclusiv în zona liniei porţii. Brigăzile cu cinci arbitri au fost folosite experimental în sezonul trecut din Europa League, sistemul fiind promovat apoi în Liga Campionilor. „Nu a existat nici o evoluţie în arbitraj timp de 125 de ani. Eu am încercat să-l fac să evolueze în mod uman, nu tehnologic, şi sunt total mulţumit de sistemul cu cinci arbitri”.

„Folosim o tehnologie cu o acurateţe de sută la sută şi care ajută la luarea unor decizii corecte”. Christian Holzer (GLT)
ce să vorbească, se vor îndepărta de acest sport. Eroarea arbitrului este inclusă în acea parte integrantă care fascinează lumea fotbalului”. A urmat o perioadă de teste, timp în care mai multe firme specializate din IT au încer-

Dialogul surzilor
În ultimele luni, adică exact în perioada de campanie electorală pentru încă un mandat la şefia FIFA, Blatter a renunţat aparent la atitudinea rigidă, devenind brusc foarte deschis la inovaţiile care pot ajuta fotbalul să fie mai alb şi mai catifelat. El a pretins că a început să „rumege” ideea încă din sezonul precedent al Champions League, când Fiorentina lui Mutu a fost făcută zob de brigada norvegiană condusă de Tom Henning Ovrebo la un meci pe Allianz Arena împotriva lui Bayern München. Blatter a povestit cum nu i-a mai priit cafeaua de dimineaţă după ce a văzut reacţiile violente din presa europeană la gafele nordicilor. „Am fost bulversat de toată tevatura. Vom discuta serios la Congresul FIFA despre introducerea probei video”, era anunţul care confirma că presiunea pusă de cluburile şi federaţiile de top începea să dea roade. Şi asta, după ce Blatter spunea cu doar câteva zile înainte: „Fotbalul va muri în ziua în care un meci va fi întrerupt pentru ca arbitrul să revadă o fază. Oamenii vor pleca de pe stadion fără să aibă despre EUROSPORT

aşa a pretins forul de la Zürich. Zece firme şi-au prezentat echipamentul, atât pe timp de zi, cât şi în nocturnă. FIFA a impus însă nişte condiţii drastice, iar una a fost de-a dreptul hilară, obligând participanţii să-şi testeze tehnologia pe un gazon artificial, deşi majoritatea meciurilor din lume se joacă pe iarbă naturală. În consecinţă, firmele au avut dificultăţi în tragerea cablurilor pe sub teren, dând rateuri din această cauză. Apoi, testarea s-a făcut fără spectatori, care de regulă au la ei telefoane mobile şi alte aparate electronice care pot interfera cu semnalul principal. Rezultatul a fost probabil pe placul lui Blatter, Platini şi al tuturor oponenţilor ideii că IT-ul poate ajuta fotbalul: nimeni n-a putut să ofere la testul de la Zürich o acurateţe maximă şi o transmitere a datelor de la aparat la arbitru în maximum o secundă. Intuind cum va fi regizată sesiunea, cei de la Hawk-Eye, care au implementat proba video în tenis, nici măcar nu au participat. Mesajul din partea FIFA n-a fost totuşi descurajator: testele vor continua în perioada septembrie 2011-iunie 2012. „Este posibil ca în vara anului viitor să avem un sistem ce ne va permite să spunem dacă a fost sau nu gol şi atunci el va fi folosit la Cupa Mondială din 2014”, a fost mesajul optimist al preşedintelui.

Cum funcţionează
„Fotbalul va muri în ziua în care un meci va fi întrerupt pentru ca arbitrul să revadă o fază.” Sepp Blatter
cat să-şi vândă marfa, practic, o tehnologie care dăduse deja rezultate la nivel neoficial. Premisele păreau favorabile, s-a vorbit chiar despre şansele ca proba video folosită doar ca asistenţă pe linia porţii să fie utilizată la Cupa Mondială din 2014. Şi totuşi... Testele care ar fi trebuit să convingă International Board să modifice regulamentul de fotbal au eşuat sau, cel puţin, Dacă tehnologia va pătrunde în lumea conservatoare a fotbalului, va avea la început arie de acţiune limitată exclusiv la linia porţii. Paradoxal, principalele companii care au pus la punct un astfel de sistem provin tocmai din Anglia şi Germania, ale căror naţionale au fost protagonistele incidentului din vara trecută, ce joacă teoretic rol de catalizator în amestecul ştiinţei pe tărâmul sportului-rege. Goal-Line Technology, pe scurt GLT, este inventat de nemţi, în colaborare cu Adidas, iar Hawk-Eye, creat de englezi, face parte de câţiva ani din lumea tenisului profesionist, dar şi din cricket. Ambele sisteme folosesc tehnologii care presupun transmiterea de date către un server şi de aici la arbitru într-o fracţiune de secundă. „Dacă sistemul nostru s-ar fi aplicat la turneul din Africa de Sud, Anglia ar fi egalat şi meciul ar fi fost altul. Folosim o tehnologie cu o acurateţe de sută la sută şi care ajută la luarea unor IUNIE 2011 41

Moartea fotbalului sau salvarea sa?
„O fază trebuie decisă de arbitrul de centru, nu de un individ aflat în regie”. Michel Platini
Ideea a fost combătută în ultimii ani constant de oamenii care ocupă funcţii-cheie din fotbalul mondial, preşedintele FIFA, Sepp Blatter, şi cel al UEFA, Michel Platini. Primul a rostit ca pe o poezie, peste tot pe unde a călătorit, inclusiv în România, textul: „A greşi este omeneşte, erorile fac parte din joc, arbitrul este suveran şi aşa trebuie să rămână”. Dacă refuzul elveţianului de a lua în calcul ajutorul ştiinţei era prezentat EUROSPORT

ar fi costurile ridicate, fapt care afectează universalitatea jocului. În fapt, cum ar putea avea acces la GLT sau Hawk-Eye o echipă gen Avântul Pătârlagele, în condiţiile în care regulamentul FIFA trebuie să fie la fel pentru Real Madrid şi un team judeţean? Hawkins răspunde: „Din sponsorizări. Să luăm exemplul din tenis, unde există sponsori care susţin sistemul. Nu am nici un dubiu că fotbalul s-ar descurca să implementeze tehnologia”.

Glume cu Blatter
„Domnului Blatter ar trebui să-i fie ruşine. În lumea modernă avem acces la tehnologie. Haideţi s-o folosim!” Harry Redknapp, managerul Tottenham
decizii corecte”, a punctat Christian Holzer de la GLT, în timp ce inventatorul Hawk-Eye, Paul Hawkins, crede că nici nu mai este nevoie să fie demonstrată viabilitatea acestei soluţii tehnice: „Noi am făcut teste şi în fotbal şi este cât se poate de limpede că funcţionează şi că poate ajuta sportul”. Pe lângă faptul că FIFA nu se declară convinsă, deocamdată, de viabilitatea celor două sisteme, principalul impediment Când şi cum va afecta implicarea tehnologiei lumea fotbalului? Dacă un sistem ca GLT sau Hawk-Eye se va dovedi viabil, un gol ca al lui Geoff Hurst în finala CM ’66 ar fi probabil neutralizat de ochiul artificial, în timp ce o execuţie ca a lui Dorinel Munteanu în meciul cu Bulgaria la Euro ’96 sau a lui Lampard la CM de anul trecut ar schimba rezultatul final. Cum rămâne însă cu Avântul Pătârlagele, care riscă să nu aibă acces la aşa ceva nici dacă s-ar tripla PIB-ul României? Este FIFA dispusă să renunţe la

universalitate şi să împartă regulamentul fotbalului într-unul pentru plebe şi altul pentru competiţiile cu impact major pe glob? Poate că aici este cheia şi nu întâmplător Blatter a îmbrăţişat tactica jocului de glezne în perioada când are tot interesul să se pună bine cu oficialii din ţările influente în fotbalul mondial, dar şi cu cei din ţările din lumea a treia, pentru a obţine al patrulea mandat în fruntea FIFA. În fond, un vot al Angliei valorează tot atât cât unul al Sudanului. Între timp, englezii ştiu să facă haz de necaz. În fond, reprezentanţii lor au avut un impact puternic la ultimele două Cupe Mondiale. În 2006, Graham Poll a intrat în istoria fotbalului, devenind primul arbitru care îi dă unui jucător trei cartonaşe galbene până îşi dă seama că trebuie să-l elimine (Simunic de la croaţi în meciul cu Australia). Patru ani mai târziu, Mirror Football publica o imagine trucată ce a făcut înconjurul lumii: linia porţii lui Neuer devine strâmbă, astfel ca mingea să pară că nu a intrat în poartă. Nu a fost iertat nici Blatter, site-ul Goal publicând de 1 aprilie un material cu titlul „Golul lui Lampard, acordat”, în care anunţă că FIFA a corectat retroactiv eroarea brigăzii din Argentina, dar a omologat cu 5-2 rezultatul, pe baza unui aşa-zis program de simulare. Probabil cel mai savuros material de fotbal internaţional de Ziua Păcălelilor.

Sistemul Hawk-Eye Şase camere sunt poziţionate câte două pe laturile terenului, în dreptul locului de unde se execută cornerele şi deasupra porţii. Toate transmit imagini către server la o frecvenţă de 500 de frame-uri pe secundă, captând mişcările rapide ale balonului. În momentul în care mingea trece de linia porţii, un semnal este transmis către arbitru în doar 0,5 secunde prin intermediul unui ceas sau al unui aparat auditiv.
42 IUNIE 2011

„Noi am făcut teste şi în fotbal şi este cât se poate de limpede că funcţionează şi că poate ajuta sportul”. Paul Hawkins (Hawk-Eye)

Mingea cu cip Mai multe cabluri subţiri sunt instalate sub gazon în perimetrul careului de 16 metri şi dincolo de linia porţii, generând un câmp magnetic slab. Un senzor cu transmiţător aflat în interiorul mingii şi cântărind doar 15 grame monitorizează câmpul şi trimite datele către mai multe receivere plasate în spatele porţii şi de aici la un computer central. Acesta alertează arbitrul prin semnal radio sau vibraţie când se marchează un gol.
EUROSPORT

marchează cronologic ascensiunea, prăbuşirea şi, în final, mântuirea lui Jake La Motta.

creştere. Încasările au fost pe măsură: peste 100.000.000 de dolari. Rocky (1976) a câştigat trei Oscaruri şi inimile a sute de milioane de spectatori. Cele 225.000.000 de dolari au venit firesc pentru realizatorii peliculei. Silvester Stallone îl interpretează pe Rocky Balboa, un boxer promiţător, dar pe care o accidentare îl obligă să stea departe de ring. Pentru a câştiga bani, Rocky intră în anturajul unor interlopi care îl folosesc fără milă. Şansa îi întinde o mână atunci când Apollo Creed, campionul mondial, are nevoie de un challenger pe care să fie sigur că îl va învinge pe 4 iulie. Restul e deja poveste. Filmul a avut mai multe continuări, toate bucurându-se de succes nu numai Gentleman Jim (1942), Champion (1949). Before the Fall (2004) este una dintre puţinele pelicule prezente în această companie selectă care nu au reuşit să aducă foarte multe satisfacţii financiare celor care au realizat-o. Nu la fel stau lucrurile însă în ceea ce priveşte celebrul Somebody Up There Likes Me (1956), cu Paul Newman în rolul principal, sau cu The Hurricane (1999), unul dintre marile filme ale lui Denzel Washington. La Hollywood se lucrează febril la câteva pelicule care au ca subiect boxul, în două dintre ele urmând să aflăm totul despre vieţile unor pugilişti care au făcut istorie în ultimii 30 de ani, producătorii menţinând suspansul până la capăt.

Filmele cu tematică sportivă s-au bucurat întotdeauna de succes. În această categorie se detaşează clar peliculele care au la bază poveşti din lumea pugilismului. Pe lângă multiplele premii, inclusiv Oscaruri, aceste filme au reuşit să-i îmbogăţească pe producătorii lor Dan Nicolaie

Atipic, Million Dollar Baby (2004) a cucerit patru premii Oscar, plus alte 45 de alte distincţii. Regizat de Clint Eastwood, filmul vorbeşte despre povestea unei fete care îşi face loc în lumea dură a boxului. Frank Dunn (Clint Eastwood) a antrenat şi a fost manager pentru câţiva dintre cei mai mari boxeri ai ultimilor ani. Singurul său prieten este Scrap (Morgan Freeman), un fost boxer care are grijă de sala lui de sport. Totul se schimbă când în scenă îşi face apariţia Maggie Fitzgerald (Hilary Swank). De aici şi tensiunea într-o continuă

azate în mare măsură pe poveşti reale, multe fiind biografice, filmele despre box domină topul IMDB al celor mai apreciate filme inspirate din sport. În primele 50 de poziţii ale acestui clasament, nu mai puţin de 14 filme sunt despre box. Socoteala a fost simplă, o astfel de peliculă poate conţine absolut toate ingredientele care să atragă publicul plătitor de bilet: dragoste, violenţă, sport, reuşită în viaţă, ratare. Ordinea în 44 MAI 2011

B

care filmele se află în top nu are legătură nici cu premiile primite de peliculă, nici cu anul lansării filmului sau cu banii încasaţi. O medie este însă suficient de relevantă. Trei filme, din trei decade diferite, domină topul atât la încasări, cât şi la notorietate. Raging Bull (1980) a reuşit să aducă producătorilor nu mai puţin de 23.383.987 de dolari numai pe teritoriul SUA, în primul an după lansare. Banii au continuat să curgă, la acest lucru contribuind din plin şi vânzarea de casete video şi de DVD-uri. Trebuie precizat că, după 1990, încasările

din industria cinematografică au devenit tot mai mari. Pelicula, cu Robert de Niro în rolul principal, a câştigat două premii Oscar plus alte 19 distincţii la festivaluri prestigioase de film. Produs în 1980 în regia lui Martin Scorsese, filmul celebrului regizor american redă povestea pugilistului Jake La Motta (Robert de Niro) şi se axează pe furia extremă a acestuia, care îl face de neoprit în ringul de box, dar în acelaşi timp îi distruge viaţa personală. Iniţial, scenariul filmului conţinea mai mult box decât ar fi dorit regizorul. Scenele din ring EUROSPORT

din punct de vedere financiar. Rocco and His Brothers (1960) este cel mai cunoscut film despre pugilism făcut în Europa. În Italia, încasările au bătut toate recordurile în anii 60. Apariţia în film a lui Alain Delon a contribuit din plin la acest lucru. Nici la Oscarurile din acest an nu putea să lipsească un film despre „nobila artă”. The Fighter (2010) „a pus mâna” pe două statuete cu cel mai celebru unchi din lume, cele 94 de milioane de dolari venind ca un bonus. Un Oscar în plus a pus în vitrină Cinderella Man (2005), încasările ajungând la 108.521.911de dolari. În acelaşi top găsim filme care au făcut epocă la vremea lor datorită subiectului, boxul, dar şi a distribuţiilor de excepţie: Body and Soul (1947), Requiem for a Heavyweight (1962),

e 2 mai 2011, John Higgins devenea doar unul dintre cei cei trei jucători care au câştigat de cel puţin patru ori titlul mondial la Crucible. Pentru scoţianul în vârstă de 35 de ani, acel moment a reprezentat renaşterea, după 12 luni presărate și cu victorii, dar şi cu multe momente dificile, care i-au afectat cariera. Mai întâi, după ce a fost eliminat în turul secund al Campionatului Mondial din 2010, Higgins a fost implicat într-un scandal imens: filmat cu camera ascunsă de reporterii de la News of the World, triplul campion al lumii la acea vreme accepta ca, în schimbul unei anumite sume de bani,

P

să cedeze mai multe jocuri în întâlnirile pe care urma să le dispute. Suspendat de Asociaţia Mondială de Snooker pentru intenţia de a truca meciuri, Higgins a lipsit din competiţii timp de şase luni, perioadă în care s-a antrenat pentru a fi la cel mai înalt nivel când va reveni. Acest lucru s-a văzut la jumătatea lunii noiembrie, după ce “Vrăjitorul din Wishaw” s-a impus în etapa a cincea a Euro Players Tour Championship. Deşi o competiţie de mai mică anvergură, aceasta a intrat în palmaresul lui Higgins, care a evoluat excelent în toate meciurile şi l-a învins în ultimul act pe englezul Shaun Murphy. A fost doar începutul unui sezon excelent pentru

scoţian, care a demonstrat o imensă foame de victorii, dar şi un psihic extrem de puternic. Campionatul Regatului Unit, unul dintre cele mai importante turnee din lumea snooker-ului, l-a avut drept câştigător pe acelaşi Higgins, autor al unui joc tactic impecabil. Condus de Mark Williams cu 9-5 în finală şi învins din punct de vedere matematic, la un moment dat, Higgins a realizat un snooker decisiv, care i-a permis să reintre în meci. De neoprit apoi, el nu i-a mai dat nicio şansă adversarului, de care a trecut cu 10-9. Din păcate pentru Higgins, probleme, deşi de altă natură, şi-au făcut din nou

John Higgins şi Mark Williams au revenit la cea mai bună formă a carierei, dar în afară de ei, snooker-ul a mai avut o vedetă în 2011: Judd Trump.

apariţia, la câteva luni după acel triumf: în timp ce se afla la Masters-ul german, tatăl jucătorului a decedat după o îndelungată luptă cu cancerul. Mereu alături de John, Higgins Sr l-a susţinut pe fiul său în toate clipele importante ale vieţii sale, iar pierderea tatălui a reprezentat un moment foarte dificil în viaţa fostului lider mondial. Deşi nu mulţi credeau, John Higgins a revenit mai puternic după doar câteva

săptămâni şi a câştigat pentru a treia oară Openul galez. Însă marele succes al sezonului a venit în luna mai, când scoţianul a obţinut un nou titlu suprem, după cele din 1998, 2007 şi 2009. Aflat pe jumătatea cea mai dificilă a tabloului, Higgins a trecut de doi foşti campioni mondiali, în calea spre finală (Ronnie O’Sullivan şi Mark Williams), pentru ca în ultimul act să îl învingă pe Judd Trump, un “viitor multiplu campion

al lumii”, aşa cum a fost catalogat englezul chiar de către învingătorul de la Crucible. Pentru performanţele sale incredibile, Higgins a fost ales “Jucătorul Anului”, atât de Asociaţia Mondială de Snooker, cât şi de jurnaliştii de specialitate. Practic, cele două premii au încununat un an de vis pentru scoţian pe plan profesional, chiar dacă puţini îi dădeau şanse de a-şi regăsi cea mai bună formă. “Sunt onorat că am primit aceste distincţii, care vin după un sezon perfect. Al patrulea titlu mondial reprezintă un nou reper în cariera mea şi sper că de acum înainte vor urma şi alte trofee”, a declarat Higgins, care şi-a fixat un nou obiectiv: egalarea numărului de titluri mondiale cucerite de conaţionalul său, Stephen Hendry. Acesta are şapte, iar calculele actualului campion al lumii sunt simple: dacă va triumfa o dată la doi ani, atunci în 2017, înainte să împlinească 42 de ani, Higgins va realiza această performanţă.

Mark Williams – noul lider mondial
În urmă cu doar câţiva ani, galezul Mark Williams trecea printr-o perioadă derutantă. Jocul său nu se lega, iar el nu înregistra două victorii consecutive, pierzând în faţa unor adversari mai slab cotaţi. Ieşit din Top 16, Mark Williams cocheta cu retragerea, iar acel gând l-a urmărit timp de un sezon, mai ales că ajunsese să fie învins în calificări, ceea ce pentru un dublu campion al lumii era prea mult. Dar, cu răbdare, fostul lider mondial a început să îşi regăsească motivaţia şi concentrarea, două elemente care i-au lipsit atât de mult. Pentru început, în 2010, el s-a impus în Openul Chinei, succes care a anunţat întoarcerea sa. Apoi, în sezonul recent încheiat, Williams a ajuns în finala Campionatului Regatului Unit, pentru ca peste câteva luni să îşi treacă în palmares cel de-al 18-lea trofeu într-un turneu pe puncte. Se întâmpla la Masters-ul german, acolo unde l-a învins pe englezul Mark Selby. Parcursul său foarte bun din această primăvară i-a făcut pe mulţi specialişti să îl considere drept unul dintre favoriţi la Crucible, iar Williams a confirmat acest statut, într-o anumită măsură. Ryan Day, Jamie IUNIE 2011 47

46 IUNIE 2011

EUROSPORT

EUROSPORT

Cope şi Mark Allen nu au avut nicio şansă în faţa campionului mondial din 2000 şi 2003, care s-a oprit în semifinale. Din păcate pentru el, Williams l-a înfruntat pe John Higgins, iar meciul de la Sheffield a semănat cu finala Campionatului Regatului Unit. Chiar dacă a evoluat foarte bine şi a avut câteva ocazii importante de a se califica, galezul a pierdut, scor 14-17. Motive de consolare există însă: jocul său, unul aproape fără cusur, îi dă speranţe mari pentru un nou sezon bun, poate chiar la un nivel mai ridicat decât precedentul. În plus, Williams a devenit liderul clasamentului mondial la exact şapte ani după ce i-a cedat această poziţie lui Ronnie O’Sullivan.

Viitorul snooker-ului
Parcursul său de la Crucible a produs entuziasm şi agitaţie în lumea snooker-ului. Aplaudat şi apreciat pentru stilul deschis de joc, Judd Trump a fost lăudat de toată lumea după Campionatul Mondial, deşi au existat voci, foarte puţine, care l-au etichetat ca fiind doar un “ţintaş”. Chiar dacă a arătat că mai are multe lucruri de îmbunătăţit la capitolul tactică, englezul în vârstă de 21 de ani reprezintă cu adevărat viitorul acestui sport, aşa cum au spus John Higgins, Jimmy White şi Ronnie O’Sullivan, care au rămas uimiţi de curajul lui şi de acurateţea incredibilă a loviturilor de distanţă. Practic, ascensiunea lui Trump a început odată cu Openul Chinei, primul turneu pe puncte câştigat de jucătorul născut în Bristol. Apoi, la Crucible a confirmat acel rezultat, depăşindu-şi aşteptările cu fiecare tur de care a trecut. Deşi a fost repartizat pe jumătatea mai uşoară de tablou, performanţa lui Trump nu poate fi contestată, deoarece a evoluat bine în fiecare meci, iar accederea în finală a venit ca o consecinţă a jocului său de atac, ce i-a adus foarte mulţi fani. În ultimul act, englezul, care la vârsta de 14 ani a realizat un break maxim, a avut două sesiuni excelente, la finalul cărora l-a condus cu 12-9 pe John Higgins. Experienţa acestuia şi stăpânirea de sine superioară s-au făcut simţite în a doua parte a confruntării, iar scoţianul a câştigat cu 18-15, după unul dintre cele mai frumoase meciuri văzute vreodată la Crucible. Datele spun că ediţia din 2011 a 48 IUNIE 2011

Campionatului Mondial a fost urmărită de jumătate din populaţia Marii Britanii. Sesizând potenţialul de marketing pe care îl oferă Judd Trump, jucător care a primit mai multă atenţie decât Higgins, Barry Hearn doreşte să popularizeze disciplina cu ajutorul finalistului din acest sezon, despre care a declarat: “Cât timp trebuie să vând un produs, am nevoie ca acesta să fie susţinut de fapte. Iar Trump reprezintă faptele în cauză, el îmi permite să le spun tuturor că din ce în ce mai mulţi oameni vor deveni interesaţi de snooker. Atunci când apare o nouă figură, se produce mult entuziasm. Noi trebuie să profităm de acest lucru, iar Judd Trump este omul nostru”. De la Ronnie O’Sullivan nu a mai existat

atât de mult interes pentru un jucător de snooker, cum se întâmplă acum. Timpurile s-au schimbat, jocul este altul, iar sportul are nevoie de dinamică pentru ca lucrurile să progreseze, după ce aproape două decenii au stagnat. Faţă de acum 10-15 ani, aşteptările sunt diferite, iar Barry Hearn e conştient de acest lucru. Ultimele cuvinte îi aparţin tot preşedintelui World Snooker Limited: “Am nevoie de noi jucători talentaţi, ce pot ţine mereu publicul în priză; Trump corespunde foarte bine cerinţelor mele. Dacă ar trebui să pun pe hârtie ce vreau, atunci aş oferi o descriere a lui: să fie tânăr, să aibă o tunsoare neobişnuită şi lipici la fani, dar şi să le poată oferi spectatorilor divertisment”. EUROSPORT

Rasismul, la modă în Europa
Francezii nu scapă de scandalurile care şi-au pus amprenta asupra nivelului la care a ajuns fotbalul din Hexagon în ultimii ani. Dan Roșu

rei lovituri de cap l-au făcut celebru pe Zinedine Zidane la Campionatele Mondiale în cadrul cărora şi-a condus magistral echipa: primele două, în finala Coupe du Monde 1998, la victoria cu 3-0 purtată în faţa Braziliei prietenului său Ronaldo, iar cea de-a treia, într-o altă finală, de data aceasta pierdută în 2006 la penalty-uri în faţa Squadrei Azzurra. Atunci, în prelungirile partidei, Zizou i-a aplicat o corecţie lui Materazzi, care îşi permisese să comenteze la adresa originilor familiei sale. Din acel moment, totul a început să se destrame în sânul echipei Franţei, care, după ce s-a înclinat în faţa Italiei, a fost nevoită să se lupte cu penibilul la Euro 2008, acolo unde egalul cu tricolorii i-a adus singurul punct. A urmat henţul lui Henry cu Irlanda, care i-a condus pe Les Bleus în Africa de Sud, şi scandalul „Prostituata”, în care au fost implicaţi, printre alţii, Ribery și Benzema. Venirea la cârmă a lui Laurent Blanc a coincis cu regăsirea poftei de joc pentru Mexes şi compania, care par să nu mai aibă prea multe emoţii pentru a ajunge la Euro 2012, din grupa în care ai noştri au reuşit „performanţa” de a încasa un gol de la amatorii din Luxemburg. Totuşi, când totul părea că revine la normal pentru francezi, site-ul Mediapart, cunoscut pentru multitudinea de fapte reale pe care le-a dezvăluit de-a lungul anilor, a mai scos la iveală un aspect deloc măgulitor la adresa fotbalului din Hexagon: în noiembrie 2010 a avut loc o întâlnire în patru, la care au luat parte Blanc, Mombaerts, Francis Smerecki, antrenor la echipele de

T

juniori, şi François Blaquart, directorul tehnic al Federaţiei Franceze de Fotbal, în care s-a încercat punerea la cale a unei tactici prin care numărul jucătorilor de culoare sau de origini arabe care practică sportul-rege să sufere o scădere încă de la nivelul junioratului. „Putem limita la loturile de juniori numărul puştilor care şi-ar putea schimba cetăţenia? Da? Nu? Oricum, suntem obligaţi să facem totul fără să afle nimeni...”. Aşa şi-a început discursul Mombaerts, conform stenogramelor prezentate de Mediapart. Surprinzătoare a fost poziţia lui Blanc, care nu s-a împotrivit prea mult unui asemenea plan cu tendinţe rasiste, găsind şi explicaţii pentru atitudinea lui: „Eu sunt favorabil unei asemenea decizii. Când băieţii îmbracă tricoul echipei naţionale a Franţei la 16 ani, 17, 18, 19, 20 de ani şi la tineret, pentru ca apoi să aleagă la seniori o selecţionată africană, asta mă deranjează îngrozitor”. Planul celor doi era să impună o cotă de maximum 30% pentru prezenţa în şcolile de fotbal franceze a jucătorilor de culoare, încă de la vârsta de 12 ani, bazându-se că astfel francezii vor aduce din nou pe teren fotbalul champagne cu care îşi obişnuiseră fanii în anii `80 şi `90. Blanc ar mai fi lansat şi ipoteza schimbării criteriilor de selecţie ale copiilor, ţinând cont că în această perioadă primele două calităţi care se cer sunt forţa şi viteza, elemente caracteristice evident rasei închise la culoare. Selecţionerul ar propune până şi nişte teste de cultură generală, cu privire la istoria sau literatura poporului francez, lucruri care, în mod normal, ar trebui să se afle pe plan secund la începutul vieţii unui sportiv de performanţă. Singurul care s-a împotrivit unei asemenea iniţiative a fost Smerecki, antrenorul care a observat tenta discriminatorie a discuţiei: „Se vorbeşte şi de o cotă de 30 la sută pentru jucătorii de culoare şi pentru arabi. E discriminatoriu. Cel care e francez-francez joacă pentru echipa lui Blanc, iar celălalt, nu atât de talentat, vrea să joace pentru altă ţară, iar voi îi interziceţi, îl eliminaţi. E imposibil!” La aflarea acestei veşti de către federaţia franceză, sancţiunea a fost promptă numai în cazul lui Blaquart, care a fost suspendat din funcţie pe termen nedeterminat. Ministrul sportului a studiat această controversă şi a stabilit că, în pofida faptului că dubla cetăţenie reprezintă o problemă în Franţa la ora actuală, astfel de variante nu reprezintă soluţii viabile. Totuşi, din cauza EUROSPORT

“Îl cunosc foarte bine pe Laurent. El nu este rasist. Pentru el niciodată nu a contat culoarea pielii. Sper să rămână în funcţia de antrenor, pentru că are de dus la bun sfârşit un proiect care a început cu dreptul” Zinedine Zidane
faptului că nu există dovezi cu privire la punerea deja în practică a cotei de 30%, Chantal Jouanno a admis faptul că participanţii la discuţia din noiembrie nu sunt nevoiţi să viziteze un tribunal. Astfel, s-a încercat muşamalizarea acestui scandal, care ar putea avea un impact negativ la nivelul sportului din Franţa şi ar putea deveni un exemplu şi pentru alte ţări europene. Pe plan intern, este de ajuns să ne gândim la faptul că 12 jucători din lotul cu ajutorul căruia Les Bleus vor să îşi asigure prezenţa la următoarea ediţie a Europenelor sunt de origine africană sau arabă, pentru a ne imagina ce fel de probleme ar fi putut interveni. Laurent Blanc, de altfel coleg de generaţie cu jucători precum Zidane, Desailly sau Thuram, va trebui să găsească o soluţie prin care să nu scape din frâu contingentul important de fotbalişti cu dublă cetăţenie care se perindă pe la echipa tricolorilor, dar care va fi nevoit să se lovească şi de reacţiile inevitabile ale foştilor colegi, care deocamdată sunt alături de el. Zizou l-a sfătuit pe fostul său coechipier să nu renunţe la postul de selecţioner: „Îl cunosc foarte bine pe Laurent. El nu este rasist. Pentru el niciodată nu a contat culoarea pielii. Sper să rămână în funcţia de antrenor, pentru că are de dus la bun sfârşit un proiect care a început cu dreptul”, acestea fiind cuvintele unuia dintre cei mai buni jucători pe care Franţa i-a dat vreodată, ale cărui rădăcini sunt în Algeria. Dacă pentru fotbalul francez această descoperire a discuţiei din noiembrie 2010 nu va reprezenta neapărat un lucru pozitiv, există varianta ca fotbalul african să aibă de câştigat. Dacă noul Makelele se prezintă la vârsta junioratului la Clermont

şi este acceptat pentru calităţile lui, în pofida faptului că este un copil de culoare, el va fi ajutat să crească de către francezi. În schimb, când va ajunge la vârsta care să îl recomande pentru prima selecţionată, noul Makelele, ştiind că există persoane care nu îl agreează, atât în conducerea naţionalei, cât şi în federaţia de la Paris, ar putea decide pentru o prezentare la echipa africană al cărei cetăţean poate fi considerat. Astfel, chiar dacă nu cele mai bune produse ale fotbalului francez se vor transfera în Africa, o serie de jucători de valoare apropiată ar putea duce la ridicarea nivelului fotbalistic de pe continentul negru. Franţa nu este singura ţară care se confruntă cu probleme legate de rasism. Spania a fost centrul fotbalistic al ultimei luni când au avut loc cele patru El Clasico, pe care Barcelona şi Real Madrid le-au desfăşurat atât pe plan intern, cât şi pe cel european. În anumite momente, aceste încleştări au depăşit graniţa sportului, cel mai neadecvat comportament aparţinându-i lui Jose Mourinho, care, de altfel, a fost suspendat de UEFA cu cinci etape în care nu va sta pe banca Realului în Europa. Presiunea pusă de portughez s-a oglindit în duelurile exagerate de pe teren, acolo unde campionii mondiali ai celor două combatante nu au ezitat să îşi adreseze cuvinte grele. Un caz special este cel al închizătorului catalanilor Sergio Busquets, care l-a numit pe fundaşul stânga al madrilenilor, Marcelo, „maimuţă”, scenă înregistrată de camerele de luat vederi. Galacticii i-au cerut forului european suspendarea fiului fostului portar de la Barca cu cinci etape, dar UEFA nu s-a lăsat convinsă de filmare şi a angajat un cititor de buze. Acesta a interpretat spusele lui Busquets ca fiind „mucho morro”, pe româneşte nas lung şi, astfel, mijlocaşul a avut șansa de a evolua în finala Ligii Campionilor, împotriva lui Manchester United, pe 28 mai, pe noul Wembley. Forul de la Nyon a creat astfel un precedent periculos, într-o lume a fotbalului în care spectatorii cu greu mai pot fi stăpâniţi. Neymar, de exemplu, a fost jignit de fanii scoţieni prezenţi, în martie, pe Emirates. De-acum ne putem aştepta ca expresii precum „maimuţă”, „cioară” sau „negrule” să ajungă la ordinea zilei, pentru că mereu se poate căuta un cititor pe buze care să găsească anumite omonime pentru jignirile ce vor fi aduse pe terenul de fotbal. IUNIE 2011 51

ROYAL ASCOT (2 - 16 iunie)
Douăzeci și cinci de zile pe an, satul Ascot din Berkshire este cel mai important loc de pe planetă în domeniul întrecerilor hipice. Deși cursa “King George VI & Queen Elizabeth Stakes” din iulie este cea mai prestigioasă în termenii rezonanței sportive, cea din iunie, “Royal Ascot”, este celebră, recunoscută ca fiind cea mai luxoasă. În cadrul ei se acordă “Ascot Gold Cup”, un trofeu major pe care și-l doresc, deopotrivă, mulți jochei și proprietari de cai. Supranumită “Ladies Day”, cursa pentru “Ascot Gold Cup” începe să fie umbrită de toaletele doamnelor, o adevărată paradă de modă, moment în care pălăriile devin mai importante decât caii. Nu-i de mirare, în aceste condiții, că anul acesta campania promo pentru “Royal Ascot” a fost realizată cu doi creatori notorii: Vivienne Westwood și Stephen Jones.

Uniți de

balonul oval
Echipele franceze de rugby USA Perpignan și Biarritz Olympique sunt susținute și de fanii din zonele catalană, respectiv bască, din stânga Pirineilor. Sudul și nordul Irlandei au o singură echipă în Turneul celor 6 Națiuni.

n ultimii zece ani, în condițiile în care Stade Toulousain, gruparea cu cel mai important palmares din rugby-ul francez, a dat semne de slăbiciune, lupta pentru titlul de campioană în Hexagon a devenit tot mai aspră. Iar printre echipele care au revendicat supremația, cu șanse mari de succes au fost și două care au un specific aparte: Biarritz Olympique și USA Perpignan. Prima reprezintă zona bască din Hexagon, cealaltă, regiunea catalană. Prezidată de Serge Blanco, cel mai valoros fundaș din istoria rugby-ului mondial, Biarritz Olympique are în spate o istorie de aproape o sută de ani - gruparea a fost fondată în 1913, în urma fuziunii cu Sporting Club. Campioană în 1935 și în 1939, echipa ce reprezintă orașul cu aproape 214.000 de locuitori din departamentul Pyrénées-Atlantiques și-a recăpătat strălucirea în deceniul trecut, când a transferat o serie de rugbyști valoroși - printre ei s-a aflat și internaționalul român Petru Bălan. După ce a obținut un nou titlu, în 2002, a urmat „dubla” (2005 și 2006), dar mai ales calificarea în finala Cupei Europei, în 2006 și în 2010. Fără să fie bine delimitată, „Țara Bascilor” cuprinde două comunități autonome în Spania - cea formată din teritoriile istorice Alava, Guipuscoa și Biscaya, care reunește 70% din populație, respectiv Navarra, cu peste 50% din teritoriu - și una în Franța. Deși despărțite geografic de Pirinei, cele trei milioane de locuitori și-au păstrat identitatea - este adevărat însă că unii au, ca limbi oficiale, spaniola și basca, iar ceilalți, franceza. Iar cea mai bună ocazie ca ei să trăiască o bucurie comună le-au dat-o rugbyștii de la Biarritz Olympique. Mai cu seamă că aceștia au disputat deseori meciuri în orașul spaniol San Sebastian (ultima oară, la sfertul de finală din Cupa Europei, cu Toulouse, 20-27 după prelungiri, au fost 32.051 de spectatori pe stadion).

Î

Petru BĂlan a ales să trăiască la Biarritz
Aflat în Hexagon de un deceniu, dublu campion cu Biarritz Olympique, pilierul român Petru Balan a îndrăgit această zonă și s-a stabilit la Anglet, la un kilometru de Oceanul Atlantic. Pasionat de pescuit, suceveanul, care a fost inclus de cotidianul l’Équipe în echipa campionatului de rugby al Franței în 2005, obișnuiește să iasă deseori în larg. „Aici, ca să poți da la pește în ocean, trebuie să ai permis de navigație sau să mergi alături de cei care au o ambarcațiune. Merg deseori la pescuit

Anul 2009 a fost unul special pentru catalanii din Franța și din Spania. Mai întâi, FC Barcelona a câștigat Liga Campionilor la fotbal, iar la câteva zile după aceea USA Perpignan a devenit campioană la rugby. Victoria acestor grupări a stârnit un entuziasm general în cele două orașe, mii de oameni cu steaguri roș-galbene strângându-se în piețele centrale. Catalanii din Franța au salutat succesul „extratereștrilor”, iar cei din Spania, pe cel al „arlechinilor”. Principal oraș al regiunii Roussillon, alipită Franței în 1659, Perpignan a fost capitală a regatului catalan Mallorca între 1229

Am stat de vorbă și am jucat rugby, dar și fotbal cu oamenii lui Guardiola. Nu foarte mult, fiindcă și noi, și ei veneam după meciuri destul de dificile. Am mâncat acolo, iar seara am revenit acasă”, ne-a spus Ovidiu Toniță, cel care s-a declarat a fi fan al Barcelonei. „Are aceleași culori ca Steaua, echipă care mi-a plăcut dintotdeauna”. USA Perpignan intenționa să dispute un meci pe Nou Camp, fie în campionat, fie în Cupa Europei. Cum Pep Guardiola s-a temut ca nu cumva gazonul celebrului stadion să cedeze, până la urmă echipa de rugby a disputat sfertul de finală din Heineken cu RC Toulon, pe Montjuic, arena care a găzduit întrecerile atletice din cadrul Jocurilor Olimpice de la Barcelona, din 1992. Susținută de 55.000 de spectatori, un record absolut pentru un meci disputat în această fază a competiției, echipa franceză de rugby a câștigat cu 29-25, calificându-se în semifinale - USAP a fost eliminată mai apoi de Northampton, în Anglia (7-23).

Două țări, o singură echipă, cea a Irlandei
Echipa de rugby a Irlandei este, indiscutabil, cel mai bun exemplu că balonul oval poate uni oamenii dincolo de granițe. Cu toate că a fost concurată dintotdeauna de sporturile galice (hurling, camogie, fotbal și handbal galic), disputa de pe terenurile cu buturi i-a atras pe locuitorii „Insulei Verzi” încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1875, acolo existau două federații de rugby: Irish Football Union (n.r. - la acea vreme, se folosea termenul rugby-football), la Dublin, și Northern Football Union of Ireland, la Belfast. Și tot atunci a venit provocarea englezilor, care doreau să dispute un meci la Londra. Pentru a avea șanse în fața britanicilor, cele două foruri au căzut la pace și au alcătuit o echipă comună, care a pierdut însă în fața Angliei (0-15). Cu toate că Irlanda este și acum împărțită în două - partea de nord aparține Marii Britanii -, în rugby tradiția a fost păstrată. Astfel încât, spre deosebire de fotbal, a existat și încă există o singură selecționată, cea care joacă sub semnul trifoiului. Cum unii dintre jucători erau cetățeni ai Republicii Irlandei, iar ceilalți supuși ai regelui sau reginei Angliei, la meciurile jucate de aceasta nu s-au putut intona imnurile de stat. Abia în ultimii ani, pe fondul reconcilierii politice între cei care susțin unificarea celor IUNIE 2011 55

alături de profesioniști. Și capturile sunt pe măsură”, mărturisea Petru Bălan. Cu ierni blânde și veri cu mult soare, Biarritz și-a câștigat statutul de stațiune hidrotermală în 1912. Astăzi, această localitate este tot mai căutată pentru plajele sale, dar și pentru că valurile oceanului permit practicarea surfului.

și 1344. Fără să se compare cu Barcelona, nici din punct de vedere economic, nici ca populație (are doar 116.000 de locuitori, de 12 ori mai puțini), această localitate a sprijinit dintotdeauna gruparea rugbystică, iar recent a fost reluat parteneriatul încheiat în 2004 cu FC Barcelona.

Parteneriat cu „extratereștrii” Barcelonei
Cu o istorie la fel de bogată precum cea a lui Biarritz Olympique (a fost fondată în 1902), Union Sportive des Arlequins reprezintă orașul Perpignan, dar și zona catalană în care se află acesta. Campioană a Franței în șapte rânduri, finalistă a Cupei Europei în 2003, gruparea la care sunt legitimați și internaționalii români Marius Tincu și Ovidiu Toniță este iubită pe ambii versanți ai Pirineilor. EUROSPORT

Record de spectatori pe Montjuic
În ianuarie, jucătorii și oficialii lui USAP au făcut o vizită pe Nou Camp. Ei s-au întâlnit cu Guardiola, Puyol, Messi, Iniesta și compania, făcând și o fotografie comună. Au întors practic vizita pe care președintele Barcelonei, Sandro Rosell, o făcuse la Perpignan anul trecut. Printre rugbyștii care au avut ocazia să discute cu „extratereștrii” s-au numărat și cei doi români. „A fost ceva inedit pentru noi. Jucasem în Italia, în Cupa Europei. Ne-am întors la Perpignan, iar de acolo am plecat cu autocarul la Barcelona.

două regiuni și cei care susțin menținerea în Regatul Unit, s-a ajuns la un compromis. Cum această echipă de rugby își dispută partidele la Dublin, se intonează „Amhran na bhFiann” („Cântecul soldatului”), imnul Republicii Irlanda, iar apoi un cântec comun intitulat „Ireland’s Call”, compus de Phil Coulter, în 1995, la cererea forului rugbystic. Acesta din urmă este singurul folosit atunci când „verzii” joacă în afara țării.

Rugby-ul a fost acceptat și pe „Croke Park”
Trecerea anilor a estompat rivalitatea istorică dintre irlandezi și englezi, iar o altă dovadă în acest sens o reprezintă faptul că primii au acceptat disputarea unui meci de rugby pe „Croke Park” din Dublin. S-a întâmplat la 11 februarie 2007, când „verzii” au fost învinși la mare luptă (20-17) de Franța, în Turneul celor 6 Națiuni. Stadion cu o capacitate de 82.300 de locuri, „Croke Park” a fost folosit până atunci numai pentru competiții organizate în sporturile galice. Nu a fost vorba despre o decizie izvorâtă dintr-un capriciu al irlandezilor, ci despre una dictată de un eveniment tragic produs la 20 noiembrie 1920. Într-o perioadă în care lupta pentru independența „Insulei Verzi” se amplificase, o divizie paramilitară auxiliară poliției britanice a pătruns pe stadion, în timpul unui meci de fotbal 56 IUNIE 2011

galic, și a deschis focul, omorând 14 oameni - 13 spectatori și un jucător, Michael Hogan, căpitanul lui Tipperary, al cărui nume a fost dat, mai apoi, unei tribune. Cunoscut sub numele „Bloody Sunday”, acel incident i-a făcut pe irlandezii din Dublin să se jure că nu vor permite niciodată disputarea unor partide din sporturile de proveniență engleză (rugby și fotbal) pe acel stadion. Hotărârea a fost anulată în urmă cu patru ani, când Lansdowne Road, arena folosită de rugbyști și care va găzdui finala Europa League la fotbal, anul acesta, a intrat în reconstrucție.

Germania a avut două formații timp de 45 de ani
În istoria rugby-ului există și cazuri diametral opuse față de cel al Irlandei. Germania, de pildă, a avut două echipe timp de 45 de ani, ele reprezentând cele două republici, federală și democrată. Acolo sportul cu balonul oval a pătruns în urmă cu 160 de ani, pe filiera britanică, iar federația a fost fondată în 1900. Cu toate că se opuneau la tot ceea ce era străin, mai ales la ceea ce venea din Anglia, naziștii nu au interzis rugby-ul - paradoxal, acest sport și-a păstrat și denumirea britanică, în contextul în care numele altor discipline a fost schimbat, fiind germanizat (la fel s-a întâmplat în Italia lui Mussolini și în Spania lui Franco - în Catalunia. În schimb, astăzi se folosește

varianta rugbi, cum la fel s-a întâmplat în România pe vremea staliniștilor, între 1947 și 1965). Între 1927 și 1938, Germania a disputat 15 meciuri cu Franța, reușind două victorii în fața acesteia - doar opt echipe din Europa, printre care se numără și România, au izbutit această performanță. Apoi, prin ruperea Germaniei în două, au existat două echipe: RFG și RDG. După căderea Zidului Berlinului și reunificare, naționala acestei țări a încercat să redobândească strălucirea de altădată, însă acest obiectiv nu a fost atins. Anul trecut, cu Peter Ianusevici ca antrenor federal, Germania a jucat în Cupa Europeană a Națiunilor (CEN), însă a retrogradat. O situație similară cu aceea cu care s-au confruntat germanii, la mijlocul secolului trecut, este cea a românilor și basarabenilor. Cu aceleași limbă și obiceiuri, ei au două echipe de rugby, reprezentând cele două republici aflate de o parte și de cealaltă a Prutului. Iar dacă naționala României nu mai are nevoie de prezentare - este una dintre puținele din lume care a participat la toate edițiile Cupei Mondiale -, cea a Republicii Moldova a înregistrat un progres evident în ultimul timp. Cu Mircea Paraschiv director tehnic, ea a terminat pe locul 2 în divizia a doua a CEN, anul acesta, la egalitate de puncte (18) cu prima clasată, Belgia, fiind o candidată serioasă la promovare în 2012. EUROSPORT

Epsom

lungimi avans. Aşa a intrat în grupa selectă a celor trei cai care s-au impus cel mai lejer. Shergar, care domina această mică lume, a terminat în 1981 cu 10 lungimi avans, cel mai mare ecart din istoria Derby-ului. În afara performanţei remarcabile, lumea îşi aduce aminte de Shergar şi din alte motive – a dispărut în 1983 din stabilimentele din Irlanda ale imam-ului Aga Khan. Răpirea lui a ţinut prima pagină a ziarelor timpului. Şi astăzi este invocată IRA, care l-ar fi luat şi l-ar fi împuşcat. Incidentul a fost sursă de inspiraţie pentru cărţi, picturi şi filme documentare. Şi pentru că imaginea primează, ei bine, de la momentul 1895, când Derby-ul a fost prima cursă de cai filmată, la pictura în ulei “Epsom Derby” a lui Théodore Géricault expusă la Muzeul Luvru şi admirată de milioane de vizitatori anual, s-a ajuns la transmisiunile live de azi care sunt vizionate de peste două milioane de telespectatori ce savurează cele trei minute şi jumătate ale cursei.

Este incontestabil unul dintre evenimentele sportive glamour ale Angliei: cursa hipică Royal Ascot. Fondată în 1711 de Regina Anne, cursa se înscrie în tradiţia ţării. Familia regală asistă în fiecare an, alături de invitaţi de marcă. Royal Ascot are două probe: Golden Jubilee Stakes şi Gold Cup. Pe lângă competiţia ecvestră, Royal Ascot este şi un loc special al înaltei societăţi engleze care oferă ocazia unei adevărate parade de pălării, dintre cele mai originale. La ediţia din acest an (14-18 iunie), principalul favorit este calul Frankel, antrenat de Henry Cecil, cel care a decis ca briliantul său, după ce a câştigat 2.000 de guinee, să nu participe la Derby-ul Epsom şi să îşi facă apariţia la Royal Ascot.
patru prezenţe. Astăzi, limita este de 20 de cai. Temperamentul și echilibrul ar fi ingredientele esenţiale pentru un câştigător al celei mai prestigioase curse din calendarul

Cum se câştigă un Derby la Epsom?
Dacă în 1862 au luat startul cei mai mulţi cai (34), la polul opus este cursa din 1862, cu

britanic. Forma în U a hipodromului asigură un test complet de anduranţă şi viteză al cailor pursânge. Startul se ia de pe partea opusă tribunei principale. Poziţionarea în pluton este esenţială încă de la debut. După o milă, virajul interminabil la stânga anunţă intrarea în Tattenham Corner. În acest punct, jocheii vor să fie pe primele trei poziţii ca să nu fie închişi la coardă, încercând să dea puţin ritm cailor şi să îşi găsească o bună poziţie pentru următoarele cinci furlongs (englezii încă folosesc unitatea de măsură imperială “furlongul”, care este echivalent cu aproximativ 1 km). La Tattenham Corner mulţimea e în delir, mai are puţin şi intră pe hipodrom, iar caii parcă străbat un tunel de zgomote. Când în a doua parte a cursei se fac evadări, ritmul este infernal. La unii cai se pot număra chiar şi trei lungimi avans la intrarea în linie dreaptă, până la potou. Uneori, liderul eşuează în momentul sprintului final. Aici încep momentele dramatice; este partea critică a cursei. Jocheul apelează la ultimele forţe ale calului său, sperând să aibă o accelerare fabuloasă. Prestaţiile maiestuoase sunt totalmente imprevizibile. Aşa se scrie cronica fiecărei curse, din 1780 şi până azi.

Anglia deschide balul pe 4 iunie cu Derby-ul de la Epsom, veritabilă instituţie încă din 1780. Lumea întreagă va fi cu ochii pe hipodromul Epsom Downs pentru a-l cunoaşte pe succesorul lui Workforce, calul victorios din 2010 Ivonne Ghiţă
elebra cursă hipică poate fi comparată cu Derby-ul Irlandez sau cu Premiul Jockey Club-ului francez, fiind o alergare de Grupa 1, rezervată doar cailor de peste trei ani autorizaţi să concureze pe o distanţă de 2.400 m. Teoretic, este deschisă şi mânzelor, dar rare sunt cele care se aventurează. Doar şase s-au impus în istorie, prima fiind Eleanor, în 1801, iar ultima, Fifinella, în 1916. Este a doua etapă a Triplei Coroane Engleze. De fapt, ce înseamnă Tripla Coroană? O serie de trei curse pentru cai pursânge englez de trei ani, pe trei distanţe diferite. Câştigarea lor este ca şi cum ai 58 IUNIE 2011

C

reuşi urcarea pe Everest; este o faptă de vitejie din ce în ce mai rară azi, când a luat avânt specializarea cailor pe distanţe. 2000 Guineas Stakes - se aleargă în debutul lunii mai pe hipodromul de la Newmarket, pe distanţa de 1.600 m (o milă) Derby Stakes, de la Epsom - alergată în iunie pe 2.400 m (o milă 1/2) St. Leger Stakes - are loc în fiecare început de septembrie pe hipodromul din Doncaster, pe 2.800 m (14 furlongs) Doar 15 cai au reuşit să triumfe la Tripla Coroană britanică, dintre ei Gladiator, în 1865, iar ultimul pe listă, Nijinsky, încoronat în 1970. După Nijinsky, doar Nahswar, în 1989, a reuşit dubla: 2000 Guineas/Epsom.

Acum, această provocare a căzut în desuetudine, de când mânjii se specializează pe o anumită distanţă. Cea mai importantă cursă de plat din Anglia are alocate 1.338.207 de lire sterline, dintre care 771.504 de lire sterline pentru laureat. Pe pista de la Epsom a semnat un succes net Workforce, anul trecut, terminând parcursul în 2’31”33 (un nou record, cel vechi aparţinându-i lui Laammtarra, în 1995, cu 2’32”31) Antrenorul său, Sir Michael Stoute, a ştiut cum să îl aducă în vârf de formă în ziua Z, când protejatul său şi-a surclasat rivalii cu o performanţă care a rămas în istoria cursei - o veritabilă demonstraţie de forţă - terminând cursa cu şapte EUROSPORT

cu bani puţini

Hannover
Cum să faci o formaţie-trăsnet
Hannover 96 este echipa care a făcut senzaţie în ultima ediţie a Bundesligii, trupa din nordul Germaniei fiind pe loc de Champions League până cu trei etape înainte de final

Bani nu erau foarte mulţi, astfel că preşedintele Martin Kind l-a însărcinat pe directorul sportiv Jorg Schmadtke – considerat un adevărat magician în Germania pentru modul în care a construit o echipă cu bani puţini – să aducă jucători, dar cheltuind foarte puţin. Zis şi făcut. Schmadtke şi-a activat vastele relaţii şi aşa au ajuns pe AWD Arena, gratis sau pe bani foarte puţini, jucători tineri şi talentaţi precum Stindl, Carlitos sau Stoppelkamp, pe lângă care şi-au mai făcut loc un fotbalist cu experienţă, austriacul Pogatetz, şi marocano-norvegianul Abdellaoue, singurul pe care s-au plătit bani la transfer, dar nu mai mult de un milion de euro! Cu un lot tânăr şi de perspectivă a plecat la drum antrenorul Mirko Slomka, iar evoluţia ulterioară a echipei a făcut ca entuziasmul fanilor – care au umplut etapă de etapă cele 49.000 de locuri ale stadionului! – să se transmită şi jucătorilor şi, astfel, să ajungă să se viseze cu ochii deschişi până la final la un loc de Liga Campionilor.

Hanovra, oraşul unei mari surprize
Aparent o echipă ca oricare alta, încadrată de regulă la capitolul „de pluton”, Hannover 96 a devenit în acest sezon marea surpriză a Bundesligii. Până la urmă, surpriză şi nu prea, deoarece trupa hanoverană are în spate o istorie de mai bine de 60 IUNIE 2011

o sută de ani, presărată cu două titluri de campioană şi cu o Cupă a Germaniei. Una dintre acele formaţii pe care entuziasmul jucătorilor, fanilor şi, nu în ultimul rând, al oraşului a purtat-o până la un singur pas, foarte mic, de Champions League. N-a fost să fie cea mai importantă competiţie europeană intercluburi, dar Europa League poate fi o treaptă în drumul spre succes. Până la urmă însă, cine este Hannover 96?

Magicianul Schmadtke
Echipa din nordul Germaniei încheia sezonul trecut gâfâind din greu. S-a salvat abia în ultimele runde, după ce la jumătatea campionatului suferise şocul dispariţiei lui Robert Enke, portarul care a ales să se sinucidă din motive numai de el ştiute. EUROSPORT

Banii au fost şi rămân eterna problemă a unui club de mâna a doua, aşa cum este până la urmă Hanovra, chiar dacă bugetul pentru acest sezon a fost de 50 de milioane de euro. În aceste condiţii, o prezenţă în Champions League ar fi fost mană cerească pentru club. În schimb, Europa League ar însemna doar o acoperire în parte a cheltuielilor făcute în acest sezon! Eventual, doar avansarea către fazele superioare ale competiţiei, adică cel puţin optimi, ar aduce un plus în casa de bani a clubului. Asta, pentru că, deşi nu este o formaţie bogată, Hannover îşi permite să plătească salariile la nivelul a 1,5 milioane de euro! Doar pentru câţiva dintre jucători, nu pentru toţi, dar media salarială este oricum undeva puţin sub un milion de euro anual per jucător. Adăugaţi la aceste sume primele de joc, Hannover plătind câte 5.000 de euro pentru fiecare punct câştigat, indiferent că vorbim despre meciuri acasă sau afară, ori despre îndeplinirea sau nu a obiectivului trasat la început de sezon. Totuşi, performanţa din acest sezon, atingerea unei competiţii europene, va determina şi o creştere a sumelor vărsate de către sponsori, dar foarte posibil şi o vânzare de jucători, cea mai EUROSPORT

5.000 de euro primă Profesorul de pentru fiecare punct matematică şi gândirea avangardistă

probabilă plecare fiind cea a ivorianului Didier Ya Konan, adus acum doi ani pentru 550.000 de euro şi care valorează acum 7 milioane de euro! Asta da rentabilitate la transferuri, principalul „vinovat” fiind, evident, directorul sportiv Schmadtke.

Omul care stă însă la baza acestui sezon fantastic făcut de Hannover este antrenorul Mirko Slomka, hanoveran get-beget. Sau, mai degrabă, aproape, pentru că s-a născut la doar câteva zeci de kilometri de superbul oraş din nordul Germaniei, la Algermissen. Tip charismatic, Slomka a ştiut să creeze un spirit de echipă formidabil. Echipa ia prânzul împreună după antrenamente, iar mulţi dintre jucători se întâlnesc şi seara, pentru a vedea un meci împreună sau, pur şi simplu, la un grătar. Antrenamentele sunt mereu altele, ceea ce face ca jucătorii să aibă tot timpul plăcerea de a se antrena. În ultima perioadă, de exemplu, s-a exersat finalizarea contraatacului în 10 secunde, acest tip de joc fiind principala armă a echipei în campionat. În plus, Slomka a venit cu ideea unei colaborări cu Facultatea de Medicină din oraş, uniune care a avut drept rezultat crearea unui aparat numit „Melting Dome”, respectiv o maşinărie în care jucătorul intră ca într-un aparat de RMN şi care produce o căldură de adâncime la nivelul oaselor şi al

muşchilor. Prin aceasta muşchii se relaxează, recuperarea după efort este mai rapidă, accidentările sunt mai rare. De asemenea, jucătorilor li se ia cel puţin o dată pe săptămână sânge, fie după meci, fie după un antrenament, iar rezultatul analizelor fiecărui fotbalist sunt procesate şi, în funcţie de ele, se alcătuieşte programul de pregătire, ca intensitate, pentru fiecare în parte. Club nu mare, dar metode ultramoderne! În sfârşit, Slomka ar putea oricând să le fie meditator jucătorilor săi în cazul în care vreunul dintre aceştia s-ar gândi să studieze matematica. Asta, pentru că însuşi Slomka este profesor de matematică, în 2008 el fiind numit ambasador al Anului Matematicii!

„Hannover nacht Schule”
Una dintre căile prin care Hannover va căuta să cheltuiască cât mai puţin pe transferuri în ultimii ani va fi promovarea tinerilor din propria pepinieră. În momentul de faţă, formaţia hanoverană are cea mai slabă academie dintre toate cluburile importante din nordul Germaniei, iar pentru a rezolva această problemă conducerea clubului a luat deja primele măsuri. Una dintre acestea este demararea programului Hannover nacht Schule, ceva de genul „Hanovra vine la şcoală”, prin care între club şi 96 de şcoli din oraş s-a încheiat un parteneriat prin care elevii vin la meciurile echipei, dar şi, cei care doresc, la grupele de copii şi juniori. În schimb, reprezentanţi ai clubului vin cel IUNIE 2011 61

puţin o dată pe lună în şcoli pentru a purta discuţii cu elevii, despre fotbal, evident, şi pentru a promova imaginea clubului. O altă măsură importantă a fost aceea a achiziţionării de către club a mai multor case în oraş, unde sunt aduşi puşti de la depărtare mai mare de Hanovra şi care astfel sunt în imposibilitatea de a face naveta. Aceştia locuiesc mai mulţi ani într-o astfel de casă, unde beneficiază de îndrumările unui adult angajat de club. Ei învaţă împreună, mănâncă împreună şi se deplasează împreună la antrenament cu maşini puse la dispoziţie de către club. Prin această acţiune, Hannover 96 încearcă să atenueze decalajul faţă de rivalii de la Werder Bremen, care au internat pentru copii şi juniori, din acest motiv până acum majoritatea adolescenţilor din zonă alegând să meargă la academia celor de la Werder.

Prima nocturnă din Germania
Puţină lume ştie că prima nocturnă din Germania – şi probabil şi din Europa! – a fost instalată în 1926 la Hanovra, pe stadionul de atunci al lui 96. La inaugurare, pe 26 septembrie a avut loc un meci amical între o selecţionată a Saxoniei inferioare şi una a Turciei. Ceva mai târziu, în 1965, pe noul „Niedersachsen-Stadion” din Hanovra, la vremea respectivă cel mai mare stadion al Germaniei de Vest – cu ale sale 80.000 de locuri –, s-a instalat cea mai modernă

instalaţie de iluminare din Europa, iar la meciul de inaugurare s-au întâlnit o combinată Hannover 96-Eintracht Braunschweig contra naţionalei României, meci câştigat de nemţi cu 3-1. În sfârşit, la ultima modernizare a arenei, în 2004, ocazie cu care a şi fost redenumită ca AWD Arena, luminile reflectoarelor au o caracteristică specială, motiv pentru care au fost numite, datorită formei lor, „periuţe de dinţi”. O construcţie interesantă este acoperişul stadionului, construit din două inele, unul extern, din tablă, celălalt intern, dintr-o folie ETFE (etilenă-tetrafluoretilenă), material care are drept caracteristică de bază o deosebită transparenţă pentru lumină şi raze ultraviolete. Acest fapt face ca gazonul de pe AWD Arena să fie schimbat la interval de unu-doi ani, în timp ce la Dortmund sau Hamburg, de pildă, acesta să fie schimbat de mai multe ori în decursul aceluiaşi sezon.

Tribună pe ruinele bombardamentului din 1944 şi amintirea lui Hitler
Data oficială de naştere a clubului Hannover 96 este 12 aprilie 1896, ora 16.00! Atunci, mai mulţi elevi de la Şcoala de Meserii din Hanovra s-au strâns pe terenul din spatele Casei de Tir pentru un meci, cu înfiinţarea ulterioară a unui club. Pe acel loc se află astăzi localul „Bella Vista”, loc de pelerinaj pentru fanii echipei. Se află la capătul unei alei pe care suporterii o străbat ieşind de la metrou şi mergând spre stadion. Vechea arenă era încă în picioare pe vremea primului titlu de campioană, câştigat după o finală cu formaţia favorită a lui Adolf Hitler, Schalke 04. Al doilea titlu avea să vină în 1954, exact anul în care a fost gata noua arenă a echipei, „NiedersachsenStadion”, a cărei tribună de vest a fost ridicată pe ruinele clădirilor bombardate în al doilea război mondial, Hanovra fiind distrusă în proporţie de aproape 90 la sută în urma bombardamentului lansat de aviaţia americană în noaptea de 8 spre 9 octombrie 1944. Ulterior, în 1992 avea să fie câştigată singura Cupă a Germaniei din palmares, una specială, având în vedere că Hanovra a devenit atunci prima echipă de ligă inferioară care câştiga trofeul! Şi o altă

„Numărul unu în nord suntem noi” Fanii celor de la Hannover 96 sunt consideraţi printre cei mai pătimaşi din Bundesliga. La fiecare joc acasă stadionul este plin (49.000 de locuri), iar suporterii vin, în majoritate, îmbrăcaţi în tricouri roşii, precum ale favoriţilor. Deşi culorile oficiale ale clubului sunt negru-alb-verde, echipa a jucat dintotdeauna în roşu. Scandarea favorită a fanilor, care cântă pe durata întregului meci, este „Die nummer eins im Norden sind wir”, adică „Numărul unu în nord suntem noi”, cu trimitere la rivalele din zonă. În acelaşi timp, fanii lui Hannover au o strânsă relaţie de prietenie cu cei ai clubului danez Odense Boldklub, suporteri ai nemţilor mergând la meciurile echipei daneze şi invers!
62 IUNIE 2011

Hanovra, oraş cosmopolit Hannover 96 are în spate nu doar istoria sa, cât, mai ales, istoria unui oraş, capitală a celui mai mare land nordic şi a unei monarhii germane care a dăruit regi ai Imperiului Britanic, precum George al III-lea şi Regina Victoria. În acelaşi timp, oraşul Hanovra – cel mai „verde” din Europa – se poate lăuda cu multe alte figuri legendare şi realizări de excepţie. • Hannover Messe este cel mai mare târgexpoziţie care se organizează anual în lume; • Cea mai medaliată rasă de cai din lume este rasa hanoverană; • Din Hanovra vin cele mai cunoscute reviste germane: Der Spiegel şi Stern; • Facultatea de Medicină din Hanovra a fost multă vreme cel mai mare centru de transplant din Europa. Tot aici s-a realizat prima oară „Cochlea Implant”, un implantat special care redă auzul oamenilor surzi; • Hanoveranul Walter Bruch a inventat, în cadrul Telefunken, televiziunea PAL; • Un alt hanoveran, Emil Berliner, a inventat gramofonul şi discul LP. Tot el a înfiinţat casa de discuri Gramophone Company, având cunoscuta emblemă cu un câine în faţa unui gramofon şi sloganul „His Masters Voice”; • Gottfried Wilhelm von Leibniz, care a trăit şi a murit la Hanovra, a pus bazele primei maşini de calcul, strămoşul calculatorului de astăzi; • Primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două şine, prima locomotivă electrică, primul război de ţesut cu acţionare electrică, cuptorul cu arc electric pentru oţelării şi dinamul au fost doar câteva dintre invenţiile hanoveranului Werner von Siemens, fondatorul cunoscutului concern Siemens; • În domeniul entertainmentului, la Hanovra îşi are sediul cunoscuta trupă rock Scorpions şi tot de aici vine ultima câştigătoare a Eurovisionului, Lena Meyer-Landrut.
amintire legată de Hitler: lacul artificial din apropierea arenei este un fost loc mlăştinos transformat, la cererea fostului dictator, în zonă de agrement pentru locuitorii oraşului. EUROSPORT

HENLEY ROYAL REGATTA (29 iunie – 3 iulie)
Încă din 1839, a câștiga această regată a fost considerat unul dintre cele mai importante trofee la care putea spera un practicant al acestui sport. Așa cum se întâmplă adesea în Marea Britanie, tradiția se respectă și trofeul este înmânat întotdeauna de celebrități, adesea membri ai familiei regale. Prin contrast cu regulile stricte de comportament și de aspect care permit accesul selectiv în unele zone, regata a devenit recent un mare eveniment social al verii, astfel încât spectatorii prezenți în zona Oxfordshire profită de prilej pentru a goli multe... sticle. Poliția locală solicitat și a primit puteri sporite față de bețivi și față de cei cu comportament antisocial: poliția are dreptul să confiște alcoolul, iar opoziția se poate solda cu arestare și amendă de 500 de lire.

ŞTIINŢA IMPOSIBILULUI
“Cascadoriile din acest program sunt realizate de profesioniști. Nu le încercați acasă!”
moderne tehnologii. Pentru a evita posibilitatea existenței unor puteri supraomenești, aceștia au decis să realizeze un experiment în direct, prin care să examineze partea corpului cea mai sensibilă la electricitate - nervii. Testul de conductivitate neurologică indică faptul că nervii Daniellei – în fapt, cablurile electrice ale corpului uman - nu diferă față de cei ai oricărei alte persoane. Atunci când oamenii de știință i-au aplicat un mic șoc electric, ea a sărit de pe masă. Cum se face că, deși reacționează violent la un șoc electric minor, pare a nu fi afectată de unul de milioane de volți? S-a dovedit în cele din urmă că secretul în cazul Miss Electra constă în aparatul electric pe care-l folosește atunci când efectuează aceste demonstrații. Este vorba de un dispozitiv asemănător bobinei Tesla, un circuit transformator cu rezonanță care amplifică voltajul intern până la momentul în care curentul disipă în exterior. În linii mari, acesta transformă undele de joasă frecvență, care ar penetra întreg corpul și ar ucide-o cu siguranță pe Miss Electra, în unde de înaltă frecvență, care nu ajung în interiorul corpului și trec pe deasupra acestuia. Aparatul a fost construit în 1891 de inventatorul sârb Nikola Tesla, inginer celebru pentru descoperirile sale din domeniul curentului alternativ. Așa se explică de ce Miss Electra nu fierbe pe dinăuntru și nu suferă nici arsuri externe. EUROSPORT

DIN PROGRAMUL LUNII IUNIE
în continuare cu bicicleta, dacă vi s-ar lua vederea? PREMIERA, PE 22 IUNIE, ORA 21.00 Viasat Explorer vă invită să urmăriți în premieră și în exclusivitate sezonul al doilea al serialului “Știința imposibilului”, difuzat în perioada 1-22 iunie!

“Ştiinţa imposibilului” (sezonul 2)
1. Cum poate Marele Nippulini să ridice până la 30 kg ajutându-se doar de sfârcuri? Cum poate Andrew S să-și țină echilibrul pe vârful ascuțit al unei sulițe? Și ce împiedică sistemul digestiv al lui Scott Baker să fie făcut bucăți, după ce acesta a înghițit cioburi de sticlă tăioase? PREMIERA, PE 1 IUNIE, ORA 21.00 2. Imaginați-vă că sunteți călcat de un camion de 3,6 tone. Ați supraviețui pentru a povesti cum a fost? Vi s-ar părea interesant să urcați pe o scară confecționată din săbii ascuțite? Ați îndrăzni să vă eliberați dintr-o haină cu mânecile legate la spate, în timp ce vă aflați sub apă? Sau v-ați imagina înghițind flăcări? Vă invităm într-o călătorie a științei și a spiritului uman. Echipa noastră de specialiști va lansa o provocare limitelor organismului uman și va dezvălui ce se află în spatele acestor performanțe uluitoare. PREMIERA, PE 8 IUNIE, ORA 21.00 3. Cum va supraviețui Danielle Stampe milioanelor de volți care ies din buricele degetelor? Cum sparge sticla Jamie Vendera doar cu puterea vocii sale? Cum reușește Kelvikta Lama să-și înfigă țepușe de frigărui în braț fără durere și fără să se rănească? Și cum de nu i se face rău lui Aichi Ono atunci când se învârte mai nebunește și mai mult decât oricare alt om de pe Planetă, în timp ce e atârnat cu capul în jos? PREMIERA, PE 15 IUNIE, ORA 21.00 4. Imaginați-vă durerile pe care le-ați avea dacă ați fi introdus într-un sicriu din gheață. Vi s-ar părea interesant? Dar să tractați o mașină folosindu-vă de globii oculari? Ați avea curaj ca să încercați? V-ați lăsa făcut sandviș pe un pat din cuie, cu un bărbat cântărind 235 kg deasupra? Sau ați merge

Infestaţi
Premieră europeană în exclusivitate Un înfiorător serial în premieră expune poveşti de groază adevărate, despre case luate în stăpânire de rozătoare şi de alţi dăunători periculoşi pentru sănătatea omului. Hotărâţi să ne revendice căminul, aceşti invadatori cuceresc prin număr, atacuri susţinute şi ameninţarea cu boli şi infecţii, transformând casele în câmp de luptă şi nelăsând victimelor niciun loc unde să se ascundă. Interviurile dezvăluie chinul de a trăi cu casa infestată de gândaci, şobolani, ploşniţe, scorpioni, furnici, ratoni, şoareci, şerpi şi păianjeni. Când paraziţii îşi fac cuib în casa ta, viaţa nu va mai fi niciodată la fel... PREMIERA, 12 - 26 IUNIE, PE VIASAT EXPLORER

maginați-vă că sunteți capabili să realizați lucruri aproape imposibile, cum ar fi să vă sprijiniți tot corpul în vârful ascuțit al unei sulițe, să înghițiți cioburi de sticlă, să vă cățărați pe o scară din săbii ascuțite, să încasați sarcini electrice de un milion de volți... și... să supraviețuiți! Viasat Explorer vă invită să urmăriți un program înspăimântător, fascinant și informativ despre limitele organismului uman. În fiecare episod vor fi expuse patru istorii despre talente ieșite din comun, despre performanțe misterioase și capacități fizice neobișnuite. “Știința imposibilului” captează performanțe incredibile, inexplicabile și aparent imposibile, pentru a le investiga în mod științific. Folosind metode de diagnosticare medicală bazate pe imagine și o gamă diversă de teste științifice, specialiștii noștri descoperă modurile și motivele pentru care aceste performanțe devin posibile pentru corpul uman. În episodul al treilea, Danielle Stampe, cunoscută ca Slymenstra Hymen și “Miss 66 IUNIE 2011

I

Electra”, colaboratoarea lui Tim Cridland în spectacolul “În culisele bizarului” cu Zamora - Regele torturilor, va demonstra cum poate manevra electricitatea. În cazul de față, Danielle va încasa o sarcină electrică de două milioane de volți, fără să înceapă să fiarbă pe dinăuntru sau să aibă arsuri externe. Comparativ, scaunul electric folosește

doar 2.000 de volți, adică de circa 500 de ori mai puțin decât îndură Danielle. Cu toate astea, ea scapă nevătămată. Ce este atât de deosebit la organismul Daniellei? Ce anume o ajută să evite electrocutarea? Pentru a analiza fenomenul Miss Electra, “Știința imposibilului” apelează la ajutorul specialiștilor de elită și utilizează cele mai

Treburi de bărbat
Premieră în exclusivitate Un pămpălău autodeclarat încearcă să se transforme într-unul dintre cei mai duri bărbaţi din lume, apucându-se de câteva dintre cele mai dure şi solicitante misiuni. Ashley Hames (35 de ani, burlac şi oarecum inutil) este un copil într-un corp de deşirat. El vrea să „crească mare”, dar nu ştie cum. Aşa că, pentru a deveni bărbat, Ashley porneşte într-o călătorie de autodescoperire în jurul lumii, petrecându-şi timpul pe lângă bărbaţii şi femeile care au cele mai solicitante şi periculoase meserii din lume şi încercând să devină unui dintre ei. Fiecare sarcină îl pune pe Ashley la încercare mintal, fizic şi emoţional. Inevitabil, el ajunge în diverse situaţii dificile, fie ud până la piele pe un pescador de crevete în mările Alaskăi, fie în pericol de moarte pe străzile din Bogotá, alături de poliţiştii columbieni din brigada antidrog, unde evitarea gloanţelor în fieful celor mai faimoase carteluri ale drogurilor din lume este „doar o altă zi la serviciu”. PREMIERA, 20 IUNIE – 1 AUGUST

EUROSPORT

IUNIE 2011

67

Un copil bătut
Canada este o ţară friguroasă. Probabil că nimeni nu poate spune altceva. Când eşti copil poate nimic nu poate fi mai rău decât să pleci acasă de la şcoală fără haine, flămând, cu lacrimile îngheţate de frigul de afară şi cu inima frântă de o nouă zi de umilinţă. Este, poate, clipa în care copacii din jur îţi par mai apropiaţi decât semenii tăi, care te-au prins din nou pe drum şi ţi-au furat hainele pe care cu greu părinţii au reuşit să ţi le înlocuiască. Frigul întăreşte caracterele, frigul te face să uiţi de durere. Frigul te învaţă să alergi, să îţi juri că nu vei mai fi niciodată umilit. Georges a trăit aceste stări poate prea mult în serile reci canadiene, atât de mult încât şi-a jurat că nimeni niciodată nu îl va mai învinge. Indiferent cât de mari ar fi adversarii săi, indiferent cât de puternici, Georges nu va mai ceda. Plin de vânătăi, cu ochii plini de lacrimi, şi-a început drumul în lumea artelor marţiale într-o cameră micuţă, încălzită cu greu de o sobă cu gaz, sub îndrumarea tatălui său, Roland. Treptat, drumurile au devenit mai sigure, treptat, copiii nu îl mai căutau ca pe o jucărie, treptat, Georges a început să fie mai puternic, mai sigur pe el, a devenit bărbat la doisprezece ani.

sa a început să se definească. Poate nu întâmplător, Georges a început să înveţe toate artele marţiale ce formează nucleul MMA de la sursă, poate doar aşa se poate explica tehnica sa desăvârşită în toate domeniile.

Minunea din Canada
Georges a debutat repede în UFC, într-un meci cu Karo Parisian, pe care l-a câştigat. Încet-încet, din copilul bătut devenea un mare luptător, problemele lui păreau să fie depăşite, dar dăruirea lui, dorinţa de a nu fi învins niciodată transformau antrenamentul în manie şi meciurile în spectacol absolut. Georges nu se mulţumea niciodată cu antrenamentul standard, voia mai mult, voia să stăpânească toate tehnicile existente, voia să fie cel mai bun în toate domeniile, parcă pentru a fi sigur că niciodată nimeni nu îi va mai fura hainele. Deşi afirmă că nu este mulţumit cu titlul pe care l-a apărat de cinci ori, ci că vrea să fie recunoscut ca un Michael Jordan al MMA, este evident că Georges este mândru de performanţa sa de până acum. Meciurile sale cu BJ Penn, cu Matt Hughes şi cu Matt Serra au fost adevărate demonstraţii de forţă. Parcă renăscându-se din pumnii altora, reuşea să finalizeze meciuri care de multe ori păreau pierdute din start. Adversarii au învăţat să îl respecte, iar publicul să îl iubească, Georges se impunea ca fiind cel mai bun sportiv din lume pound for pound. A început să devină sinonim cu perfecţiunea în sport şi, poate chiar mai mult decât atât, a început să nu mai aibă adversari. Meciul său cu Josh Koschek a fost o adevărată demonstraţie de

De la Karate la MMA
Anii au trecut cu greu pentru Georges, antrenorii săi s-au schimbat, iar viaţa, chiar dacă era sigură, pe stradă îi scotea în faţă monştrii sărăciei. Pentru a putea să îşi susţină studiile a lucrat ca portar la un club, parcă o glumă sinistră a vieţii pentru cel ce poartă numele Sfântului Petru, dar visul său de a nu fi învins de nimeni părea că îl ardea în continuare. Canada este recunoscută pentru hochei, iar Georges voia să devină un luptător. A căutat antrenori, mai întâi de box, apoi de lupte, dar situaţia financiară l-a obligat să-şi găsească o altă slujbă pentru a plăti cursurile. Noaptea portar la club, din două în două zile gunoier, seara la antrenament, aşa arăta programul lui Georges, aşa a început să facă performanţă. Treptat, Canada a început să fie prea mică pentru el şi, căutând o soluţie, a plecat fără prea mulţi bani, dar cu o mare dorinţă de victorie la New York. Norocul le surâde celor puternici, iar Georges nu a fost niciodată slab, şi-a găsit un prieten şi un antrenor în persoana lui Phil Nurse, expert în Muay Thai, care a început să modeleze din Georges un mare campion. Pasul următor a fost spre BJJ, şi anume la Roger Gracie, şi, treptat, cariera

ştiinţă aplicată. Antrenamentele cu Freddie Roach au dat roade, iar Josh a fost învins cu o singură mână. O dată cu acest meci totul devenea ireal. Încununarea carierei sale a fost meciul de la UFC 129 împotriva lui Jake Shields. În faţa a 55.000 de canadieni, în Toronto, Georges St-Pierre îl înfrunta pe cel mai puternic adversar din carieră, fostul campion Strikeforce al categoriei mijlocii. Evoluţia lui St-Pierre a fost fabuloasă. Jake Shields a părut un începător incapabil să îi pună probleme canadianului. Totuşi, încă din repriza a doua, Georges a luptat văzând cu un singur ochi. Meciul în sine a demonstrat faptul că, exceptându-l pe Nick Diaz, Georges nu are adversar pe măsura sa.

Promotorul sporturilor
Poate cel mai important aspect al carierei lui Georges este interesul pentru sport. Deşi susţine că încearcă mereu să găsească tehnici noi de îmbunătăţire a calităţilor sale în cuşcă, este evident că performanţa sportivă îl fascinează. S-a antrenat alături de Pacquaio şi Freddie Roach, iar în Filipine a fost primit ca un erou de către fanii lui Manny, îl are ca antrenor de atletism pe Lindford Christie, iar mai nou este preocupat de gimnastică. În materialele de promovare a UFC 129, Georges a făcut impresie antrenându-se la inele şi sol. Pentru el, dorinţa de a nu fi învins de nimeni pare să se fi transformat în dorinţa de a fi perfect în tot ceea ce face. Astăzi, copilul bătut a devenit principalul responsabil cu minunile din UFC, iar sportul parcă nu poate ţine ritmul cu creşterea sa.

Georges St-Pierre

FĂCĂTORUL DE MINUNI AL UFC

Se spune că unii sfinţi sunt recunoscuţi încă din viaţă prin minunile pe care reuşesc să le facă. Georges St-Pierre este sfânt doar cu numele, iar minunile sale nu sunt chiar cele pe care orice credincios le aşteaptă de la un candidat la beatificare. Totuşi, parcă există ceva supranatural Alexandru Ganci care îi susţine cariera şi care îl poartă tot mai sus.

Petrodolarii, viitorul fotbalului european
70 IUNIE 2011

Cluburile de fotbal cu nume din întreaga Europă au parte ritmic de oferte din partea unor miliardari din zona Arabiei. Toată lumea vorbeşte despre o iminentă criză a resurselor, care va culmina cu epuizarea rezervelor de petrol, dar până atunci bogătaşii din Orientul Mijlociu reprezintă colacul de salvare pentru multe echipe unde fotbaliştii sunt plătiţi regeşte
EUROSPORT

ot mai mulţi investitori din Orient şi Asia au cumpărat sau doresc să cumpere cluburi cu nume din Europa. Miliardarii din Rusia sau SUA par să nu mai poată ţine trena, mai ales că, în ceea ce îi priveşte, criza mondială a lăsat urme mult mai adânci. Un lucru este evident, investiţiile masive care se fac la anumite echipe le obligă şi pe celelalte să facă eforturi pentru a ţine ritmul. Cel puţin pentru următorii 50 de ani, urmaşii actualilor şeici nu au motive de îngrijorare, aşa că îşi pot satisface toate capriciile, inclusiv să-şi „prindă” la butoniere siglele unor cluburi care au făcut EUROSPORT

T

istorie în fotbal. Real Madrid, Barcelona şi Manchester United sunt trei dintre ţintele principale ale deţinătorilor de petrodolari, care deocamdată lucrează febril la achiziţionarea de cluburi din eşalonul doi. Ultima lovitură de acest gen a fost dată în Spania. Investitorii arabi au cumpărat clubul Getafe, fosta echipă a lui Gică Craioveanu şi Cosmin Contra. Royal Emirates Group, companie prezidată de un membru al familiei regale Al-Maktoum, Butti Bin Suhail, are planuri mari pentru această formaţie, primul pas fiind făcut. Profitând de datoriile mari acumulate de multe cluburi, arabii reuşesc să cumpere acţiuni la preţuri cu până la 50%

mai mici decât în urmă cu trei ani. De altfel, Spania a devenit ţinta preferată a miliardarilor care doresc să se implice în fotbal. În urmă cu un an, Malaga a fost preluată de şeicul Abdullah Bin Nasser al Thani din Qatar, care pentru 40 de milioane de euro, dintre care 14 au constituit achitarea datoriilor, a devenit proprietarul unui club ce în ultimii ani s-a confruntat cu nenumărate probleme financiare. Indian la origine, dar cu domiciliul în Bahrein, Ahsan Ali Syed a plătit mai puţin, 36 de milioane de euro, pentru clubul la care a evoluat şi românul Sepsi, Racing Santander. Un grup financiar cu sediul în Dubai şi-a propus să cumpere cunoscuta formaţie Atletico Madrid şi, în cazul în care afacerea nu se realizează, următoarea pe listă este Hercules Alicante. Cum achiziţionarea lui Real Madrid pare o misiune imposibilă, conducătorul grupului Emirates şi-a propus o ţintă mai accesibilă, dar extrem de scumpă: numele stadionului Realului. Propunerea este tentantă, 100 de milioane de euro, dar e puţin probabil ca spaniolii să accepte să renunţe la titulatura de „Santiago Bernabeu”. Pentru Real Madrid a existat o ofertă concretă de un miliard de euro, dar preşedintele clubului a refuzat orice discuţie pe această temă. În cazul Barcelonei lucrurile sunt şi mai complicate, catalanii susţinând că „mândria” lor nu poate avea preţ, chiar dacă sumele avansate au fost exorbitante, ajungându-se chiar la 1,5 miliarde de euro. În ceea ce priveşte grupul Emirates, menţionat mai sus, ambiţiile sunt multiple şi se desfăşoară pe mai multe planuri. Ideea e simplă, intrarea se face cu o sponsorizare pe termen lung, după care vine oferta de preluare a pachetului majoritar de acţiuni. Echipa Paris Saint Germain este sponsorizată de cinci ani de către compania aeriană şi acum se pune serios în discuţie cumpărarea. Lipsa rezultatelor, în special pe plan internaţional, din ultimii ani, uşurează negocierile, arabii promiţând investiţii masive, în special la nivelul transferurilor de jucători, posibila sosire a lui Mirel Rădoi la echipa din capitala Franţei putând să se producă pe această filieră. Stadionul lui Arsenal se numeşte... „Emirates”, compania a suportat o mare parte din cheltuielile de construcţie ale arenei, iar planurile pe termen lung sunt deja uşor de anticipat. Aceeaşi firmă este sponsorul principal al cunoscutului club german Hamburger SV. O adevărată plasă IUNIE 2011 71

cu ochiuri mici întinsă pe tot continentul. În Anglia, ambiţiile şeicului Mansour bin Zayed Al Nahyan, care a cumpărat acum trei ani Manchester City cu 250 de milioane de euro, au fost în mare măsură înşelate. Sutele de milioane de euro investite în transferuri nu au produs mult aşteptatele rezultate, echipa nu a reuşit să se impună nici în competiţia internă şi nici în cupele europene. Mai norocos pe plan internaţional a fost egipteanul Mohamed Al Fayed, echipa acestuia, Fulham, reuşind în urmă cu un an să evolueze în finala Europa League, pe

Afacerea a fost extrem de profitabilă pentru Juventus, care s-a ales cu peste 50 de milioane de euro. La cum merg lucrurile în Libia, sunt şanse mici ca în viitorul apropiat o firmă din această ţară să mai intenţioneze să investească bani în fotbalul spectacol. Încercarea de a dezvolta un campionat puternic în zona Golfului nu pare a avea prea mulţi sorţi de izbândă, în ciuda sumelor investite. Dacă antrenorii fără angajament acceptă destul de uşor să preia o echipă, în special din Arabia Saudită, fotbaliştii o fac mai greu. În general, la echipele din zonă

Steaua a fost ofertată de şeici
Singura echipă din România care a intrat în atenţia unor grupuri financiare din Orient a fost Steaua. La acest lucru au contribuit doi factori: palmaresul clubului, în special câştigarea Cupei Campionilor Europeni, dar şi relaţiile foarte bune pe care antrenorul Cosmin Olăroiu şi le-a cultivat în ţările din zonă. Discuţiile au că-

Barcelona

plătește cel mai bine

Superlativele nu mai pot spune multe despre FC Barcelona. Fotbalistic, echipa catalană e din altă eră, una Cosmin Stăniloiu viitoare. O explicaţie poate fi faptul că plăteşte cel mai bine în lumea sportului.
152.130 de dolari, cu o medie totală anuală de 7.910.737 dolari. Cel mai bine plătit dintre jucătorii campioanei Spaniei este evident Lionel Messi, care primeşte 13,74 milioane de dolari anual. Culmea, Messi nu e cel mai bine plătit fotbalist argentinian, fiind întrecut de Carlos Tevez, care încasează anual de la Manchester City, 19 milioane de dolari. City e pe locul zece între cluburile sportive din lume la media salariilor, cu 5.863.585 dolari. Clubul deţinut de şeicul Mansour, din Abu Dhabi, e în premieră în Top 10, după ce, în sezonul 2009-2010, avea o medie anuală a salariului pentru un jucător de 3,66 milioane de dolari. Dar City nu e primul între cluburile engleze, Chelsea ocupând locul al şaselea. Real, care ocupă locul doi, plăteşte un salariu mediu anual de 7.356.632 dolari, Cristiano Ronaldo primind 19,5 milioane de dolari pe an. Cinci dintre primele zece cluburi în topul mediei salariilor sunt de fotbal, trei vin din NBA, iar alte trei, din Liga nord-americană de baseball. Raportul privind salariile a fost realizat analizând datele a 272 de echipe, din 14 campionate şi 7 sporturi, din zece ţări. Premier League rămâne cea mai bogată ligă din lume, în vreme ce NBA e campionatul unde se plăteşte cea mai mare medie a salariului unui jucător. Mai e de spus că sportivul cel mai bine plătit al lumii – doar salariu, fără contracte de publicitate şi alte beneficii – este Alex Rodriguez, jucătorul echipei americane de baseball New York Yankees, cu un venit de 32 milioane de dolari pe sezon. IUNIE 2011 73

C Barcelona este clubul care îşi plăteşte cel mai bine jucătorii, conform mediei salariilor la prima echipă, mai bine decât rivalii celebri de la Real Madrid, care ocupă locul al doilea în această ierarhie. Topul cuprinde toate care a pierdut-o în faţa celor de la Atletico Madrid. Ce-i drept, omul de afaceri egiptean a cumpărat acest club la finele anului 1997, când a plătit aproximativ 70 de milioane de dolari. Mai conservatori, italienii s-au limitat doar la sponsorizări sporadice. A existat o şansă ca o firmă controlată de familia lui Muammar Gaddafi să preia Juventus, dar în final lucrurile s-au limitat doar la un logo inscripţionat pe tricourile de joc ale „Bătrânei Doamne” şi la câteva antrenamente efectuate de unul dintre fiii dictatorului alături de Del Piero&Co. 72 IUNIE 2011 ajung jucători aflaţi la final de carieră, excepţiile fiind destul de puţine. Luiz Felipe Scolari, Tele Santana, Aad De Mos, Leo Beenhakker, Carlos Alberto Pareira, Artur Jorge, Francisco Maturana, Mario Zagallo, Sebastiao Lazaroni, Osvaldo Ardiles, Henri Michel, Jean Fernandez sunt doar câţiva dintre tehnicienii celebri care au acceptat să antreneze în Arabia. Şi ţara noastră a fost bine reprezentată: Ilie Balaci, Cosmin Olăroiu, Ladislau Bölöni, Ioan Andone, Ion Marin, Gheorghe Mulţescu sunt antrenorii români care au pregătit echipe din Arabia. zut însă repede, singura explicaţie oferită de actualul patron al Stelei fiind legată de religia lui şi de a celor care au lansat oferta. Faptul că echipele din estul europei nu sunt foarte curtate de oamenii de afaceri de pe celelalte continete este uşor de explicat. Acestea reuşesc tot mai greu să ajungă în fazele superioare ale cupelor europene, campionatele în care evoluează sunt din ce în ce mai slab cotate de la un an la altul şi din această cauză ele nu sunt foarte atractive din punct de vedere al imaginii pe care o oferă. EUROSPORT

F

formaţiile, din toate sporturile din lume, iar pe locul al treilea se regăseşte echipa americană de baseball New York Yankees. Raportul Global Sports Salaries Survey 2011, realizat de ESPN Magazine, arată că media salariului săptămânal al jucătorilor din prima echipă a Barcelonei este de

Loc Echipa Campionat 1 Barcelona La Liga 2 Real Madrid La Liga 3 New York Yankees MLB 4 Los Angeles Lakers NBA 5 Orlando Magic NBA 6 Chelsea EPL 7 Inter Milan Serie A 8 Boston Red Sox MLB 9 Denver Nuggets NBA 10 Manchester City EPL * Salarii medii exprimate în dolari
EUROSPORT

Salariul anual Salariul săptămânal 7.910.737 152.130 7.356.632 141.474 6.756.301 129.929 6.540.690 125.782 6.367.114 122.445 6.020.741 115.783 5.999.643 115.378 5.991.203 115.215 5.990.174 115.196 5.863.585 112.761

Un veac de trial
eea ce săriturile peste obstacole sunt pentru echitaţie îl reprezintă trialul pentru sporturile cu motor. O disciplină atipică, în care măiestria de pilotaj nu e decât parţial validată de verdictul cronometrului, ci în principal de capacitatea pilotului de a nu pune piciorul jos, de-a lungul parcursului presărat cu obstacole. Într-un secol XX definit sub imperiul vitezei, trialul nu părea născut în cea mai bună zodie. ŞI totuşi, disciplina a ştiut să

270 de piloţi amatori şi profesionişti s-au lansat, la începutul lunii trecute, în ediţia centenară a celei mai vechi competiţii de trial a planetei: Scottish Six Days Trial. O săptămână de chin, cu sute de kilometri prin mocirlele şi crângurile Scoţiei au dat Alexandru Cocu măsura unei pasiuni de-un secol.

C

Invenţie britanică, perfecţiune iberică Dacă în anii ’80, participarea internaţională era la apogeu, cu numai puţin de 9 piloţi din afara insulelor britanice câştigători ai evenimentului, deceniul următor a marcat recesiunea pentru această întrecere tradiţională. O decădere oareşicum aşteptată întrucât, asemenea fotbalului, trialul este o disciplină inventată de britanici şi dusă la perfecţiune de alţii. În cazul acesta nu de brazilieni, ci de spaniolii crescuţi la şcoala lui Sammy Miller. Triplu câştigător al Scottish Six Days Trial (1965, 1967, 1968), Sammy Miller avea să accepte la finele anilor ’60 oferta fabricantului iberic de motociclete Paco Bulto de a testa şi utiliza, în locul greoaielor motoare britanice în 4 timpi, un model mai uşor şi mai agil, în doi timpi. Aşa s-a produs transferul tehnologic dinspre insulele britanice şi tot astfel s-a născut pasiunea spaniolilor pentru o disciplină pe care astăzi – cu patru piloţi permanent în Topul 5 mondial - o stăpânesc la perfecţiune.

se reinventeze şi să evolueze în pas cu vremurile. În 1964 lua naştere Campionatul Mondial în aer liber, iar trei decenii mai târziu, echivalentul său indoor, care astăzi reprezintă - prin prisma organizării în marile metropole ale Europei şi proximităţii faţă de public – cea mai profitabilă faţetă a disciplinei. Niciuna dintre aceste forme în care trialul a fost declinat de-a lungul anilor n-a însemnat însă - aşa cum s-a întâmplat în alte ramuri ale motorsportului – dispariţia modelului-pionier. Cel în care, vreme de aproape o săptămână, piloţii trebuiau să se caţere pe nenumărate stânci, să traverseze zeci de vaduri şi să se lanseze la vale, pe râpe înfricoşătoare. Zilnic, aproape 150 de kilometri de parcurs transformau trialul într-un test de rezistenţă, experienţă şi excepţională fiabilitate pentru om şi maşină. O competiţie unică, ce se desfăşoară şi astăzi în forma sa originală: Scottish Six Days Trial. Considerată a fi actul de naştere al trialului, întrecerea şi-a sărbătorit în acest an ediţia centenară. Popularitatea însă a rămas aceeaşi. Peste 400 de cereri de înscriere au ajuns pe adresa organizatorilor, dintre care doar 270 au fost acceptate, dintr-un considerent practic. Parcursul fiecărei zile, cu 30 de secţiuni şi un total de aproape 160 de kilometri, trebuie abordat la lumina zilei, pentru a conferi egalitate de şanse competitorilor. În aceeaşi optică de echitate, ordinea de start e trasă la sorţi de la o zi la alta, iar parcursul e trasat de directorul de cursă şi cuprinde o combinaţie de drumuri de ţară, mlaştini şi cărări înguste, pline de bolovani. Şase zile la finele cărora britanicul James Dabill, numărul 6 mondial, a ieşit învingător.

“Să fiu cinstit, sunt foarte mulţumit de cum am pilotat toată săptămâna. Chiar dacă la finele primei zile eram pe locul 5, ştiam că mai aveam şanse la victorie, pentru că orice se poate întâmpla în Scoţia. În asta constă caracterul deosebit al acestei întreceri”, spune britanicul în vârstă de 25 de ani, aflat la al doilea succes în clasica scoţiană. E drept însă, în ultimele decenii, Scottish Six Days Trial şi-a pierdut din atracţie o dată cu consacrarea Campionatelor Mondiale în aer liber şi în sală. Tradiţia însă nu duce lipsă de fani. Pentru că orice trialist britanic, de la sutele de amatori, la sextuplul campion mondial Dougie Lampkin, şi-a dorit, măcar o dată, să adulmece un crâmpei de istorie.

Afaceri de familie
e 6 iunie 1946, proprietarii de arene de hochei din zona de nord a SUA şi din sudul Canadei au înfiinţat Basketball Association of America (BAA). Aceasta a fost prima organizaţie profesionistă de baschet din America de Nord, care mai apoi s-a transformat în National Basketball Association (NBA), în 1949. De atunci au trecut 65 de ani, s-au scris multe recorduri, au apărut un fenomen numit Michael Jordan şi un Dream Team care au încântat lumea la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. Însă, în toţi aceşti ani, doar trei familii se pot mândri că tatăl şi fiul au cucerit cel puţin un titlu NBA: Guokas, Barry şi Walton.

P

În istoria de peste 60 de ani a baschetului profesionist din SUA, doar trei tandemuri tată-fiu au câştigat cel puţin un Laurenţiu Mandu titlu de campion
MATT GUOKAS JR

Warriors au părăsit oraşul. Guokas Jr a obţinut inelul de campion foarte repede, în 1967, jucând alături de Wilt Chamberlain, Hal Greer sau Billy Cuningham în faimoasa echipă 76-ers care a reuşit să întrerupă o serie de opt titluri consecutive ale celor de la Boston Celtics. Acesta a fost momentul de glorie al carierei juniorului, care a mai evoluat apoi la Buffalo Braves, Chicago Bulls, Cincinnati Royals, Houston Rockets şi Kansas City Kings, până la retragerea din 1976. În toată această perioadă a mai reuşit o singură performanţă demnă cât de cât de luat în seamă: a avut al doilea procentaj la aruncările din acţiune (57%) în sezonul 1972-1973, după Wilt Chamberlain. Până în prezent a mai fost antrenor principal la Philadelphia 76-era (1985-1988) şi Orlando Magic (1989-1993) şi comentator pentru postul Fox Sports Ohio.

fostul mare jucător de culoare Bill Russell, pe atunci antrenor, «arată pe marginea terenului ca un prost cu un rânjet mare cât un pepene». Comentariul său a fost considerat rasist, Rick a fost nevoit să-şi ceară scuze şi povestea s-a liniştit în cele din urmă după ce CBS nu i-a mai prelungit contractul. În tot acest timp, Rick a avut trei soţii. Pe prima dintre ele, Pamela, a cunoscut-o în timpul colegiului şi a avut cu ea patru băieţi: Scooter, Jon, Brent şi Drew, care au ajuns toţi jucători de baschet. Mai are o fiică cu cea de-a doua soţie şi un băiat

cu cea de-a treia, dar aceştia nu au nicio legătură cu baschetul. Primul fiu, Scooter, a fost campion NCAA în 1988 cu Kansas University. Drew deţine recordul tuturor timpurilor la pase decisive pentru Colegiul Georgia Tech. Jon a jucat 13 ani în NBA şi acum este analist la ESPN. În fine, Brent este cel care i-a călcat cel mai bine pe urme lui Rick, fiind un foarte bun marcator, în special de la 3 puncte, şi cucerind două titluri NBA cu San Antonio Spurs în 2005 şi 2007. Mai mult decât atât, în 1988, Drew, Jon şi Brent au devenit a doua tripletă de fraţi din

BRENT BARRY

Rick şi Brent Barry
Numele Barry este aproape echivalent cu baschetul, în Statele Unite. Bătrânul Rick a fost un jucător care a avut acest sport în sânge, iar această afirmaţie nu este foarte mult exagerată. Fiu de antrenor de baschet, Rick a reuşit aproape toate performanţele posibile, ajungând în Hall of Fame şi fiind nominalizat de NBA printre cei mai buni 50 de jucători din istoria ligii. Totul a început în orăşelul Elizabeth, din New Jersey. Acolo s-a născut Rick pe 28 martie 1944 şi, ceva mai târziu, a început să joace baschet. Liceul l-a făcut tot în zonă, dar şi-a dorit un colegiu important, aşa că la 18 ani s-a dus în Florida, la Universitatea Miami. Aici a făcut primul pas spre o carieră mare, fiind cel mai bun marcator al echipei. De altfel, Rick este singurul jucător din istorie care a fost cel mai bun marcator în Campionatul Universitar (NCAA), American Basketball Association (ABA) şi NBA. A trecut la profesionişti în 1965, când a fost draftat de San Francisco Warriors cu a doua alegere. Singurul său titlul NBA a fost cucerit în 1975 cu Golden State Warriors, când Rick a fost MVP (Most Valuable Player) al finalei şi a avut o medie de 30,6 puncte pe meci în tot sezonul. Şi-a încheiat cariera în 1980, având peste 25.000 de puncte marcate, după care a trecut în spatele microfonului, loc unde a fost implicat în mai multe evenimente controversate. Cel mai cunoscut a avut loc în timpul finalei NBA din 1981, când comenta pentru CBS. Rick a spus în direct că EUROSPORT EUROSPORT IUNIE 2011 77

Matt Sr. şi Matt Jr. Guokas
În ordine cronologică, Matthew George Guokas Sr a fost primul dintre toţi cei despre care vom vorbi care au câştigat un titlu. În 1947, el a jucat la Philadelphia Warriors, franciză care acum este cunoscută sub numele Golden State Warriors şi se află în oraşul Oakland. Guokas Sr a evoluat un singur an la nivel profesionist pentru această formaţie, exact când Warriors au câştigat titlul BAA, dar nu a ieşit cu mare lucru în evidenţă, având o medie de 1,7 puncte pe meci. Ceva mai târziu şi-a pierdut piciorul drept într-un accident de maşină, după care a început să comenteze meciuri de baschet şi de fotbal american pentru un post de televiziune local. Când seniorul devenea campion, Matthew George Guokas Jr avea 3 ani. Încă de mic era pasionat de baschet şi de fotbal, sporturile cu care, practic, a crescut. I-a călcat pe urme tatălui, absolvind, ca şi acesta, cursurile Colegiului Saint Joseph’s, după care a ajuns în NBA în 1966, la Philadelphia 76-ers, noua franciză înfiinţată după ce 76 IUNIE 2011

istoria NBA care joacă în liga profesionistă în acelaşi timp. Revenind la Brent, încă de mic s-a dovedit un tip foarte luptător. Crescând alături de cei trei fraţi ai săi, în fiecare zi exista câte o luptă fie în timp ce jucau baschet, fie la alergările din curte, fie când jucau baseball. În timp, acest spirit s-a păstrat, fraţii jucând serios şi tare unul împotriva celuilalt şi când s-au întâlnit în NBA. Brent povesteşte cum în 2000, când Jon juca la Sacramento Kings, iar el era la Seattle Supersonics, pe un contraatac l-a faultat tare pe fratele său, care a căzut destul de urât. «Jon nu ştia cine l-a faultat, dar când s-a ridicat şi m-a văzut pe mine şi-a pus mâinile în şold şi a început să râdă». Această atitudine i-a făcut pe mulţi analişti să spună că Brent are o calitate în plus, comparativ cu tatăl său: este şi un bun apărător. În ciuda faptului că este alb, a fost şi un jucător cu calităţi fizice foarte bune, câştigând în 1996 concursul de slam dunk din cadrul All-Star weekendului din San Antonio. În finală, Brent a dat-o de sus sărind de la linia de aruncări libere, cum făcuse ultima oară Michael Jordan în 1988.

Luke Walton

Bill şi Luke Walton
Comparativ cu Barry, familia Walton a dat baschetului doar un singur jucător foarte bun, seniorul Bill. Fiul Luke nu este un mare nume în NBA, dar a avut norocul de a juca la Los Angeles Lakers, echipă cu care a fost de două ori campion. Seniorul William Theodore «Bill» Walton III s-a născut pe 5 noiembrie 1952. La numai 17 ani, când încă era în liceu, a jucat în naţionala de seniori a SUA la Campionatul Mondial din 1970, unde s-a clasat pe locul 5. A jucat în NCAA la UCLA, unde a primit de trei ori la rând «College Player of the Year Award». A fost prima alegere în draftul NBA din 1974, fiind selecţionat de Portland Trailbalzers. După numai trei sezoane a cucerit primul său titlu NBA, la numai 25 de ani Bill având nişte performanţe uluitoare la acea vreme: a fost liderul NBA în sezonul regulat la recuperări şi capace; a fost selecţionat în All-Star Game şi a fost MVP al finalei. În 1979 a plecat la San Diego/ Los Angeles Clippers, iar în 1985 a ajuns la faimoasa Boston Celtics. Aici a jucat alături de Larry Bird, Kevin McHale şi Robert Parish obţinând al doilea său titlu NBA, în 1986. Ca şi Rick Barry, Walton este în Hall of Fame şi se numără printre cei mai buni 50 de 78 IUNIE 2011

jucători din istoria NBA. După ce s-a retras, a fost comentator pentru NBC şi ABC/ESPN, făcându-se remarcat prin faptul că folosea tot felul de hiperbole în timpul transmisiilor. Colegul său de comentariu a fost Steve Jones, un om cu care ajungea tot timpul să se contrazică pe diverse teme în timpul meciurilor, dând astfel sare şi piper transmisiunilor. De altfel, Walton a fost mai tot timpul o fire destul de rebelă. Mare fan Grateful Dead, el a fost la peste 650 de concerte ale acestei formaţii, inclusiv la cel susţinut în faţa piramidelor

din Egipt, în 1978. Dintre cei patru copii ai săi, doar Luke – botezat astfel în memoria bunului prieten şi coechipier al tatălui, Maurice Lucas - a ajuns să joace baschet. A absolvit Colegiul San Diego şi a fost draftat în 2003 de Los Angeles Lakers. Ca jucător nu a avut performanţe ieşite din comun, cu excepţia numelui şi a faptului că este dublu campion NBA, în 2009 şi 2010. Cu toate acestea, el nu evoluează multe minute pe meci, iar aportul său nu a fost foarte important la cucerirea celor două titluri. EUROSPORT

După ce în urmă cu cinci-şase ani a cochetat cu falimentul, Borussia Dortmund a reuşit să câştige titlul în Bundesliga, la capătul unui sezon în care nu a avut adversar. 2011 va rămâne în istoria primei ligi germane ca anul în care campioana a meritat cel mai mult să se impună, galben-negrii luându-le faţa bavarezilor de la Bayern München aşa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată Dan Roșu
lubul format în 1909 de un grup de 18 tineri care nu au fost de acord cu felul în care erau trataţi de către catolicii care se ocupau de frâiele fotbalului din acea zonă a participat în 1963 la prima ediţie a Bundesligii din postura de campioană, dar nu a putut să îşi apere performanţa în următorii 31 de ani. A urmat cea mai intensă şi prolifică perioadă din istoria clubului, care a culminat cu izbânda europeană din 1997, atunci când trupa pregătită de Ottmar Hitzfeld a trecut pe traseul Ligii Campionilor de una dintre cele mai bune echipe ale lui Sir Alex Ferguson, dar şi de Juventusul lui Zidane şi Del Piero cu 3-1, în finala de la München. După ultimul campionat, dobândit în 2002, au început problemele pentru echipa din zona bazinului Ruhr, care, după ce a ratat o participare în Liga Campionilor (2003), a avut parte de o scădere bruscă a acţiunilor de la bursă, de la 11 la două milioane de euro, fapt care a dus la micşorarea salariilor jucătorilor cu 20% în 2005. Salvarea a venit atunci de la vânzarea superbei arene Westfalenstadion, de serviciile căreia acum 80 IUNIE 2011

Borussiei Dortmund

C

se foloseşte sub formă de chirie, dar şi a celor mai valoroşi fotbalişti: Thomas Rosicky, cumpărat de Arsenal pentru suma de 15 milioane de euro, şi David Odonkor, care a ajuns la Betis pentru alte şase milioane.

Era Klopp
După încă un an dezolant pentru fani, în care echipa s-a luptat pentru prima oară pentru evitarea retrogradării, a fost adus pe banca tehnică Jürgen Klopp, un nume care nu le spunea mare lucru iubitorilor de fotbal din Dortmund. Cine era, de fapt, Klopp? Un fundaş care a evoluat peste un deceniu la micuţa trupă din Mainz în Zweite, dar care preluase funcţia de antrenor imediat după agăţarea ghetelor în cui. Ce a urmat? Promovarea în premieră în istoria clubului în Bundesliga şi, după primul an, prezenţa în cupa UEFA. A plecat de la Mainz în 2008, pentru că nu a putut promova din nou echipa retrogradată sezonul anterior, la postul de televiziune ZDF, unde a fost zărit de Reinhald Rauball, preşedintele Borussiei, care probabil că a luat cea mai inspirată decizie a carierei aducându-l la echipă. Mutarea s-a dovedit inteligentă,

pentru că Klopp era cunoscut pentru lejeritatea cu care lucra şi descoperea tineri, exact lucrul de care aveau nevoie borussienii, care nu îşi permiteau să se gândească la transferuri de marcă, ţinând cont de datoriile de 120 de milioane de euro pe care încă le mai aveau. În primul an a ocupat locul

şase în Bundesliga, dar a sudat cel mai tânăr cuplu de fundaşi central din Germania, Subotic-Hummels (19 ani fiecare). Sezonul 2009-2010 i-a adus Borussiei participarea în Europa League, dar şi curajul de a forma o echipă cu media de vârstă sub 23 de ani (record pentru o câştigătoare a titlului din Germania), care a urmat să intre în istorie în acest an. Pe lângă Hummels şi Subotic, Klopp a mai umblat la pepiniera clubului, de unde i-a scos pe actualul superstar Mario Gotze, dar şi pe Grosskreutz sau Sven Bender, şi l-a repatriat pe Sahin, care fusese împrumutat la Feyenoord. Faptul că nu a avut presiune pe umeri i-a permis strălucitului tehnician să-şi etaleze cunoştinţele desăvârşite ale fotbalului-spectacol: un tur de campionat aproape perfect, în care a legat de două ori câte şapte victorii consecutive, întrerupte de un rezultat de egalitate. Cu atât mai grele au fost aceste serii, ţinând cont că i-au avut ca partizani pe jucători cu vârste cuprinse între 18 şi 23 de ani. Shinji Kagawa s-a numărat printre cei mai buni oameni ai lui Klopp. Adus de la Cerezo Osaka, din liga a doua japoneză, pentru minuscula sumă de 350.000 de euro, Kagawa a avut o primă parte de vis, fiind golgeterul echipei cu opt reuşite, la egalitate cu cealaltă gură de foc, paraguayanul Lucas Barrios. Din păcate, mijlocaşul care marcase 55 de goluri în 125 de apariţii în Japonia a suferit o accidentare gravă la metatarsiene în cadrul semifinalei Cupei Asiei, câştigată de niponi în faţa Coreii de Sud. Nu putem trece cu vederea nici prestaţiile de mare campion ale lui Nuri Sahin, neamţul cu rădăcini otomane, care a pus umărul, de asemenea, la triumful trupei, cel care este cel mai tânăr debutant (16 ani şi 334 de zile) şi marcator al istoriei Bundesligii, fiind autorul a şase goluri, dar şi a opt pase decisive. Chiar şi aşa, fără Shinji sau Nuri, dar după principiul „echipa mea niciodată nu va juca şah în iarbă”, Klopp şi-a definitivat opera în retur, atunci când le-a învins în deplasare, fără drept de apel, pe principalele contracandidate bavareze Bayern şi Bayer cu acelaşi scor, 3-1 şi a produs în continuare cel EUROSPORT

mai ofensiv şi spectaculos fotbal pe care l-a arătat vreodată o campioană a Germaniei. Fanii au avut şi ei un cuvânt de spus, umplând până la refuz Westfalen (80.720 de locuri) de nu mai puţin de 14 ori. Nu de multe ori s-a întâmplat ca o echipă să se impună în faţa marelui Bayern de o asemenea manieră (dublă victorie), dar şi triumful pe prima scenă a fotbalului german cu două etape înainte de finish. Pe parcursul returului, fiind din ce în ce mai clar faptul că noul proiect Borussia va da roade şi ajutată fiind de ieşirea criza cu care se confruntase, conducerea clubului nu a optat pentru transferuri de marcă, ci, în primul rând, pentru “betonarea contractelor” jucătorilor-cheie ai echipei. Astfel,

totuşi pentru planurile campioanei de a recidiva pe plan intern, dar şi de a scoate din nou capul în cea mai importantă competiţie intercluburi a Europei. “Este meritul lui Klopp”, a declarat selecţionerul Germaniei, Joachim Löw, când a vorbit despre performanţa lui Dortmund. Probabil că tot de antrenorul în vârstă de 43 de ani va depinde dacă “die schwarz-gelben” vor reuşi să le fure bavarezilor de la Bayern două titluri consecutiv. Va reuşi Barrios să devină noul Karl-Heinz Riedle, sau Kagawa noul Andreas Moller? Va reuşi Götze să îşi conducă magistral echipa de pe teren la ce numai 18 ani ai săi, precum o făcea Matthias Sammer? Este capabilă această generaţie extrem

Marcel Schmelzer, Mats Hummels și Kevin Grosskreutz şi-au prelungit înţelegerile până în 2014, iar Sven Bender până în 2016. Poate cea mai bună veste a venit de la Mario Götze, noua senzaţie a Mannschaftului, care a marcat şase goluri, dar a mai creat alte 14 în acest sezon. Götzinho a anunţat că nu are de gând să părăsească trupa care l-a lansat în fotbalul mare, în pofida interesului pe care şi l-au manifestat pentru acontarea sa echipe precum Real Madrid, Barcelona sau Manchester United. Scăpat de grija banilor, Rauball a anunţat pentru perioada de transferuri de vară un buget de numai 10 milioane de euro, mic

de talentată să îi calce pe urme celei care a dobândit succesul pe plan european în 1997 şi să preia titulatura de “generaţie de aur”? Răspunsurile la toate aceste întrebări depind de maestrul Jürgen Klopp, sau, mai degrabă, el este singurul care îşi poate răspunde la ele. Un lucru e cert: începând din acest sezon, marile forţe ale Europei au un motiv să se teamă, geniul fostului tehnician al lui Mainz, transpus pe teren de talentul şi foamea de performanţă a jucătorilor săi, dând naştere unei campioane care se poate duela de la egal la egal cu Barcelona lui Guardiola sau cu Manchesterul lui Sir Alex Ferguson. IUNIE 2011 81

EUROSPORT

Cutremur şi la
Cutremurul nu este doar o deplasare a tectonicii terestre. Cutremurul este şi o tulburare profundă a minţilor omeneşti. Pe 8 mai 2011, Madridul s-a cutremurat. După finala Masters Series-ului găzduit de capitala spaniolă, câştigat, împotriva tuturor aşteptărilor posibile, de sârbul Novak Djokovici, luciditatea comentatorilor de tenis a intrat în comă. Sufletul fanilor din lumea întreagă Valentin Protopopescu s-a inflamat

Paris?

ste clar că în universul ATP se întâmplă ceva nemaivăzut. Ceva fără precedent în ultimii şase ani, dominaţi integral de duelul Federer-Nadal. „Djokerul” belgrădean a bifat în acest an a 32-a victorie la rând şi a câştigat a şasea

E

finală din tot atâtea posibile. Ultima, cea mai neverosimilă, chiar pe zgură, împotriva lui El Rey de la tierra batida, Rafael Nadal, la spaniol „acasă”, în Caja Magica de la Madrid, i-a lăsat fără glas pe cei 12.000 de iberici din tribune. Şi asta după ce balearul se impusese în absolut toate întâlnirile lor pe zgură, conducând cu un confortabil 9-0! Nemaivăzut! Nole Djokovici are o serie excepţională de triumfuri în acest debut de sezon... care nu prea mai este debut, deoarece ne îndreptăm, încet-încet, spre jumătatea sezonului. El a „achiziţionat” un Grand Slam, trei Masters Series-uri, un turneu de 500 de puncte şi unul de 250 de puncte. Adică 5.750 de puncte. Procentaj de 100%. Peste el stă doar marele John McEnroe, cel care, în 1984, a bifat 42 de succese consecutive, capotând memorabil şi dramatic în finala Roland Garrosului, contra lui Ivan Lendl, după ce a trecut pe lângă trofeu conducând cu două seturi la zero. Fireşte, Novak e încă departe de acest record, dar incredibila încredere de sine, condiţia fizică înspăimântătoare şi calitatea

excepţională a tenisului jucat îl aşază într-o poziţie strategică favorabilă. După Madrid, este evident pentru oricine că Djokovici e în stare să spulbere recordul americanului. Mai mult, el se îndreaptă cu paşi repezi spre fotoliul de lider mondial. Şi chiar dacă ştacheta lui Big Mac va rămâne neatinsă, faptul că Nole nu are multe puncte de apărat în acest an aproape garantează că el va termina sezonul pe locul întâi. La 5 aprilie 2011, cei din redacţia jurnalului l’Équipe au realizat un sondaj de opinie adresând întrebarea „Are Djokovici şanse să câştige anul acesta Roland Garrosul?”. Au răspuns 20.999 de subiecţi, după cum urmează: DA – 29%; NU – 67%; NU ŞTIU – 4%. Prin urmare, raportul de forţe era considerat atunci ca fiind clar favorabil spaniolului. Reacţia publicului francez, unul avizat, nu mai necesită comentarii. Opinia exprimată de specialiştii l’Équipe, tot sceptică în ceea ce priveşte realitatea şansei lui Nole de a-l detrona pe Rafa, este însă mai nuanţată: „Spaniolul se va prezenta şi de această dată EUROSPORT

ca mare favorit. La prima vedere, Novak Djokovici, deşi autorul unui incredibil debut de sezon, nu ni se pare că ar putea rivaliza cu Nadal. Sârbul l-a bătut de două ori la rând pe Nadal în finală (Indian Wells şi Miami), dar atunci a fost vorba de meciuri disputate în sistemul două din trei seturi şi pe suprafaţă dură. Însă această observaţie nu ne împiedică să subliniem că Djokovici practică un joc apt să-l îngenuncheze pe Nadal pe zgură: apetit pentru schimbul prelungit de mingi, construire strategică a punctului, fizic de beton şi mental de oţel”. La 9 mai 2011, după Madrid, aceiaşi gazetari ai publicaţiei pariziene au adresat o altă întrebare iubitorilor de tenis: „Novak Djokovici este noul patron al circuitului ATP?”. Au răspuns 25.460 de cititori, iar datele sunt următoarele: 66% – DA, 30% – NU, 3% – NU ŞTIU. Comentariul specialiştilor de la l’Équipe confirmă judecata publicului, aceştia considerându-l pe sârb noul boss al tenisului mondial. Mai mult, reputatul comentator american Peter Bodo, de la Tennis.com, afirmă şi el că, indiferent dacă Nadal triumfă la Roma şi la Roland Garros, tenismenul belgrădean poate să stea liniştit, căci a demonstrat cu vârf şi îndesat că ibericul poate fi învins pe zgură, acum şi oricând. Începutul este făcut... EUROSPORT

Dar care sunt însă calităţile ce-l recomandă pe Djokovici pentru un leadership mondial în tenis, pentru detronarea lui Nadal? Iată o sumă de zece asemenea argumente: 1. O atitudine ameliorată la capitolul „încredere de sine” (nu mai face cadouri adversarilor, mental este prezent aproape neîntrerupt în meci); 2. O condiţie fizică mult îmbunătăţită (şi la Indian Wells, şi la Miami, Rafa a părut diminuat ca rezistenţă atletică în setul decisiv, iar zgura necesită baterii mereu proaspete); 3. Un atac virulent pe forhandul nada-lian, apoi minge decisivă pe reverul acestuia, cu urcare la fileu pentru finalizarea prin voleu sau smash (schemă folosită cu succes în Masters Series-urile americane); 4. Joc complet de pe fundul terenului, cu rever şi dreaptă excelente, propunând efecte variate, de la lift la un plat înşelător; 5. Inteligente ruperi de ritm, cu amortizări fatale pentru adversar; 6. Un slais rafinat (bine lucrat cu Todd Martin), lovitură ce pregăteşte atacul de pe linia de fund; 7. Dese schimbări de direcţie, viteză şi intensitate, lovituri imprevizibile, cu control (aproape) perfect; 8. Inteligenţa unei strategii adaptative, în funcţie de stilul şi de tactica adversarului; 9. Preferinţa pentru conducerea şi construirea punctului, dispreţuind simpla deconstrucţie a

jocului propus de preopinent (bravo, Marian Vajda!); 10. Ameliorarea pregătirii atacului la fileu, precum şi găsirea intuitivă a unui timing potrivit ofensivei. Şi, totuşi, ce se va întâmpla în continuare? Statutul de „rege” al tenisului pro, cel puţin în 2011, pare arondat deja sârbului. Cu siguranţă că seria lui Nole va lua sfârşit, dar forţa jocului său şi încrederea în sine îl vor purta spre noi victorii. Federer nu (prea) mai poate să-l ameninţe, iar Nadal, odată sfârşit sezonul pe zgură, îşi va pierde probabil punctele câştigate anul trecut pe rapid (gazon şi hard). Ce va fi însă la Roland Garros? În ciuda tuturor evidenţelor de dată recentă, Djokovici încă nu este marele favorit al turneului pa-rizian. Parcul din Porte d’Auteuil se află cu 660 de metri mai jos decît Caja Magica, deci densitatea atmosferică este diferită, nefavorizându-i pe tenismenii cu serviciu rapid, zgura franceză este una clasică, de o lentoare mult prea bine-cunoscută de Rafa Nadal, curenţii de aer aproape că lipsesc, partidele se dispută în sistemul trei din cinci, publicul parizian îl îndrăgeşte pe spaniol, iar ibericul nu poate uita că are cinci trofee în panoplie. Aşadar, vom asista probabil la schimbarea liderului ATP, dar Cupa Muschetarilor are şanse mari să rămână acolo unde se află şi acum: la Manacor, Majorca. IUNIE 2011 83

82 IUNIE 2011

AEGON Championships (Queen’s, 6-12 iunie)
Lumea priveşte cu sufletul la gură duelul dintre Nadal şi Djokovici pentru locul întâi în clasamentul mondial. Cei doi vor începe sezonul pe iarbă, la Queen’s, pe locurile 1 şi 2 mondial. Sezonul pe iarbă mută lumea tenisului în Insulă şi de pe 6 iunie, la Queen’s, cel mai mare jucător de pe planetă devine, pentru localnici, Andy Murray, care va dori să câştige concursul londonez pentru a doua oară, după ce a reuşit asta în 2009. Atunci a fost primul britanic după 71 de ani care punea mâna pe trofeu.

16 milioane €
C Bunyodkor e campioana ultimelor trei sezoane în Uzbekistan, semifinalistă acum doi ani în Liga Campionilor Asiei, e echipa pe care a antrenat-o Luiz Felipe Scolari, tehnicianul care în 2002 conducea Brazilia spre titlul mondial, și unde a evoluat, printre alții, Rivaldo, unul dintre cei mai mari jucători brazilieni din

țeapă
F

Rivaldo are de recuperat această sumă de la fostul său club, Bunyodkor Tashkent. Brazilianul povestește cum a ajuns să se judece cu cea mai importantă Cosmin Stăniloiu echipă din Uzbekistan

ultimii 20 de ani. Bunyodkor ar fi putut fi o poveste de succes fotbalistic, construit din banii celei mai importante companii particulare uzbece. Dar, în spatele acestei imagini, adevărul e cu totul altul și e dezvăluit de o altă poveste, spusă pentru prima oară în detaliu de Rivaldo, care după ce a jucat doi ani în Uzbekistan încearcă să-și recupereze acum două treimi din salariu, adică

în jur de 16 milioane de euro. Brazilianul susține că atât mai are de primit din salariul său convenit în contractul cu formația din Asia. Experiența mijlocașului ofensiv carioca e un semnal de alarmă pentru orice nume mare tentat să ajungă în ape tulburi cu balonul rotund, doar pentru sume exorbitante. Și, cum mai mulți brazilieni ca niciodată joacă peste tot în Europa și în Asia Centrală, cu țări bogate în petrol și gaze, care angajează vedete pe sume imense, e o poveste care ar putea să fie relevantă pentru mulți. Roberto Carlos e unul dintre cei șase brazilieni de la Anzhi Makhachkala, în Rusia, în vreme ce Ruud Gullit, la Terek Grozny, are și el alți șapte brazilieni în lot.

Vise mari, păcăleală pe măsură
Rivaldo încă joacă la 38 de ani, în țara natală, la Sao Paulo. În același timp, speră ca, după o carieră stelară la Barcelona, Milan și alte zece cluburi, să aibă suficienți bani pentru a putea ajuta clubul unde a crescut, Mogi Mirim, al cărui președinte este. Dar cum a primit doar o treime din banii promiși atunci când s-a dus în Uzbekistan pentru a-l transforma pe Bunyodkor într-o forță, ambiția de a face acum din Mogi Mirim un club cunoscut mai are de așteptat, iar Rivaldo a început deja acțiuni legale pentru a primi ceea ce crede că i se cuvine. „Îmi pare rău că s-a ajuns aici, pentru că iubesc Uzbekistanul și am acolo o mulțime de prieteni”, declara fotbalistul într-un interviu pentru sportingintelligence.com, intermediat de Luis Pereira, reprezentantul legal al fotbalistului. Acesta reprezintă alți șase foști jucători ai lui Bunyodkor care l-au acționat în instanță pe proprietarul 86 IUNIE 2011 EUROSPORT

clubului, firma Zeromax, cu sediul central la Geneva. Zeromax a fost declarată falimentară anul trecut, dar rămâne subiect al unei situații legale complexe, care permite oricărui reclamant să recupereze sumele datorate de societate. „Aveam planuri mari. Am vrut să dezvolt Bunyodkor și să-l pun cu adevărat pe harta fotbalului”, povestește Rivaldo. „Voiam să îmbunătățesc nivelul de joc, să construim un nou stadion, să dezvoltăm facilitățile de antrenament și să aducem un nou nivel de profesionism în club. Am ajutat oamenii de aici să meargă la Chelsea, Inter și Milan, pentru a vedea din interior cum funcționează un club european de succes. Dar, din păcate, am rămas doar cu o mulțime de promisiuni neonorate și mă simt incredibil de înșelat”, a mărturisit starul. Pereira explică, la rândul său, cum a ajuns Rivaldo la Tashkent și cum au început lucrurile să meargă prost. „Rivaldo era la AEK în 2008, când Bunyodkor i-a făcut o ofertă care a fost atractivă nu doar în termeni financiari. Voia să construiască un club care apoi să devină partener cu Mogi EUROSPORT

Record de goluri Rivaldo a marcat chiar la meciul de debut pentru Bunyodkor, în toamna lui 2008, iar în 2009 a stabilit un record încă neegalat în competițiile oficiale. Rivaldo a marcat zece goluri în patru partide consecutive, meci după meci crescând numărul de reușite. Un gol în primul meci, apoi două, în următorul, contra celor de la Navbahor. În al treilea joc, pe 25 iunie 2009, Rivaldo a marcat de trei ori contra lui Metalurg, în victoria cu 4-0 a echipei sale. Iar în a patra partidă, 5-0 cu Sogdiana Dj Izak, brazilianul a înscris de patru ori într-un interval de 17 minute.
Mirim”.

îi plătește cinci milioane de euro pentru diverse asocieri cu Bunyodkor, a cărui structură a proprietarilor a fost întotdeauna opacă la nivel maxim. Rivaldo s-a simțit

Un an perfect
Inițial, Rivaldo a semnat un contract valabil un an cu Bunyodkor, unde a fost introdus datorită „conexiunilor cu Barcelona”. Una dintre părțile mai puțin curate ale acestei povești este aceea că Barcelona are propria înțelegere cu gruparea uzbekă, căreia

pe un teren sigur, deoarece negocierea contractului s-a făcut cu aparent respectabila firmă Zeromax. Contractul îi asigura un salariu net anual de șase milioane de euro, plus drepturi de imagine care îi aduceau 26% din orice contract de acest fel angajat de club, ceea ce însemna că, în total, urma să aibă venituri nete în jur de 7,1 milioane de euro. La câteva luni după semnarea contractului în vara lui 2008, a primit oferta, și a acceptat-o, de a prelungi înțelegerea încă doi ani, până în vara lui 2011. Pactul îi oferea brazilianului și îndatoriri de consultant, astfel încât Bunyodkor să devină o superputere regională, dacă nu chiar mai mult. Și totul a părut că merge perfect, în primul an. Clubul avea, cu siguranță, foarte mulți bani. L-a angajat ca antrenor pe Zico, IUNIE 2011 87

23 Iunie
Ziua Internaţională Olimpică
Din ianuarie 1948, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a stabilit ca 23 iunie să devină „Ziua Olimpică”, pentru a marca Ivonne Ghiţă crearea forului olimpic internațional
deea a aparținut însă, la 23 iunie 1894, în Paris, baronului Pierre de Coubertin. Acesta a fost ferm convins că sportul are o anumită valoare şi moralitate. În 1987, în efortul CIO de a încuraja toate comitetele naţionale olimpice de a celebra „Ziua Olimpică”, s-a lansat conceptul organizării de crosuri în fiecare țară, în perioada 20 mai – 23 iunie, ca o metodă de a promova practicarea sportului. Ziua Olimpică este sărbătorită în peste 160 de ţări. Sute de mii de oameni – tineri şi adulţi – participă la activităţi sportive (crosuri, expoziţii, concerte şi seminarii educaţionale). În ultimele decenii, evenimentul a fost un real sprijin pentru răspândirea valorilor olimpice în toate colţurile lumii. Este un efort internaţional de promovare a idealurilor olimpice de fair play, perseverenţă, respect şi sportivitate. Şi în România această zi este sărbătorită anual, celebrând de fapt naşterea Jocurilor Olimpice moderne. Manifestările educativ-sportive din 2011

I

vor avea loc în toate cele 46 de filiale ale Academiei Olimpice Române, din ţară şi din Bucureşti: crosurile „Ziua Olimpică” se vor desfăşura în oraşele-reşedinţă de judeţ, iar

iar mai târziu pe Luiz Felipe Scolari. A oferit suma de 25 de milioane de dolari lui Samuel Eto’o, pentru un singur an, dar camerunezul a refuzat politicos. De asemenea, a plătit câte un milion de dolari lui Andres Iniesta, Carles Puyol și Cesc Fabregas, pentru a merge la Tashkent ca să participe la un antrenament și la ședințe foto. Dar, din al doilea an al contractului, din vara lui 2009, Rivaldo n-a mai fost plătit. „I s-a spus că nu e o problemă majoră, doar una de cash flow, iar cum asta nu părea neobișnuit, nu s-a gândit că are vreun motiv de îngrijorare”, a povestit Pereira.

Ne vedem la tribunal
Săptămânile de așteptare s-au transformat în luni, iar apoi într-un an întreg, iar Rivaldo, care recrutase tineri brazilieni și tehnicieni de la el din țară în staff, simțindu-se responsabil pentru ei, a rămas la club, pentru a fi sigur că deblochează situația și aceștia vor fi plătiți. În cele din urmă, i-a trimis acasă, în Brazilia, pe cinci 88 IUNIE 2011

dintre ei și le-a plătit restanțele, integral, din propriul buzunar. Iar în iulie 2010, sătul de promisiuni și de discuții, a apelat la avocați. Cam în aceeași perioadă, Zeromax a intrat în faliment. Se pare acum că, la Bunyodkor, controlul îl deține Gulnara Karimova, fiica autocratului președinte uzbek Islam Karimov. Scurgeri de informații din zona diplomatică a Statelor Unite, citate de WikiLeaks, dezvăluie faptul că Gulnara Karimova a fost șeful efectiv al Zeromax, informație susținută și de presa sportivă din Elveția. „Proprietarii clubului, cei de la Zeromax, mi-au promis niște lucruri minunate. Eram gata să dezvoltăm un parteneriat cu Mogi Mirm, clubul meu, iar printre alte inițiative urma să oferim mai mulți jucători tineri și talentați care să vină să joace la Bunyodkor”, a spus Rivaldo. „Am fost plătit pentru primul an din contractul meu. Dar după aceea, nimic. Am așteptat și chiar am investit banii mei în clubul uzbek. Am ajuns să-i cazez pe jucătorii brazilieni, colegii mei, în propria casă, pentru că nu li

se mai plătise hotelul. Dar există o limită, cât de mult pot continua așa lucrurile? Eram disperat să ne reușească proiectul, dar fondurile s-au evaporat peste noapte”. Chiar nu se aștepta Rivaldo să fie vorba de o înșelătorie, cu atât de mulți bani oferiți? „În primul rând, trebuie să știți că noi, jucătorii brazilieni, avem această mentalitate de a ne exporta pe noi înșine. Avem capacitatea de a ne adapta în diferite locuri și nu am avut niciun motiv să mă gândesc că proiectul nu va funcționa așa cum stabilisem. În cele din urmă n-am avut de ales, am părăsit clubul și m-am întors în Brazilia. Am rămas cu un gust amar”. Bunyodkor a câștigat campionatul în Uzbekistan în 2008, 2009 și 2010. În prezent este antrenată de Mirjalol Qosimov, iar zilele când se cheltuia în neștire au rămas în urmă. În februarie, echipa a fost remaniată și au fost aduși 11 jucători noi: șapte din Uzbekistan, trei din Serbia și unul din Kîrgîzstan. Brazilienii nu mai vor, deocamdată, să audă de Tașkent. EUROSPORT

Crosul Naţional „Ziua Olimpică” (Bucureşti, 4 iunie) va beneficia de sprijinul CIO şi de cel al Comitetului Olimpic și Sportiv Român

(COSR). Pentru că anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființarea Academiei Olimpice Române și 50 de ani de la fondarea Academiei Internaţionale Olimpice, se vor mai organiza două concursuri de creaţie: „Jocurile Olimpice în imaginaţia copiilor” (arte plastice) şi „Un condei numit fair play” (literatură şi jurnalism sportiv), cele mai bune dintre lucrări urmând a fi promovate la faza naţională. La Şirnea (comuna Fundata), este singurul loc din România unde „Ziua Internaţională Olimpică” este celebrată cu toată încărcătura sacră a momentului. „Ștafeta culorilor olimpice”, eveniment cu o tradiţie de 29 de ani, organizat cu sprijinul COSR, aduce în prim-plan ceremonialul aprinderii flăcării olimpice un moment încărcat de semnificaţia începuturilor olimpismului şi a Jocurilor Olimpice Moderne. La finalul zilei este programat „Pentatlonul olimpic şcolar pentru mileniul al III-lea”, un velomaraton pe distanţa de 42 km Braşov – Şirnea.

Poveştile

de la Roland Garros
puştiul-minune, precum Ivan Lendl şi Vitas Gerulaitis, Clerc suferă, fiind condus copios de noul Borg. Mats are minge de meci şi argentinianul trimite o dreaptă afară. Clerc contestă însă decizia arbitrului Jacques Dorfmann, iar Wilander, surprinzător, solicită două mingi, spunând că nu doreşte să câştige pe o minge litigioasă. Punctul se rejoacă şi José Luis greşeşte. Mats va câştiga şi finala contra lui Vilas, dar publicul l-a şi catalogat drept cel mai fair-play tenisman din istoria Roland Garrosului. Oare câţi jucători ar face astăzi acest gest? Probabil că nici unul... Finala de dublu masculin a turneului parizian, ediţia 1966, a fost adjudecată de cuplul australian John Newcombe-Tony Roche. În cursul meciului, Roche s-a accidentat însă la gleznă, primejduind finala de simplu de a doua zi, pe care trebuia să o dispute în compania ungurului Istvan Gulyas. Tony, îndurerat, dar resemnat, se pregăteşte să anunţe forfait, dar Gulyas are o iniţiativă care-i lasă pe toţi cu gura căscată: cere amânarea meciului cu două zile, pentru ca Roche să-şi revină cât de cât. „Cangurul” nu doar că recuperează fizic, dar câştigă la pas finala, contra unui adversar de peste treizeci şi cinci de ani, care-şi vedea astfel spulberat visul de a câştiga un Mare Şlem. Inutil să mai spunem pe cine a aclamat mai mult publicul parizian... Calificat în sferturi la ediţia din 2002, Andrei Pavel este condus cu două seturi la zero şi 5-4 în decisiv de spaniolul Alex Corretja, când ploaia întrerupe meciul. Plouă nemilos, iar la 750 de km depărtare EUROSPORT

soţia lui Andrei se pregăteşte să nască într-o clinică din Düsseldorf, Germania. Prognoza meteo anunţă precipitaţii nocturne, iar Pavel cere permisiunea arbitrului principal, Stefan Fransson, de a pleca să-şi vadă soţia. Andrei se aruncă în maşină şi conduce fără întrerupere, ajungând la o jumătate de oră după ce i se născuse băieţelul, Marius. Îl strânge în braţe pe bebeluş, îşi sărută soţia, conduce până la Paris, ajungând în faptul nopţii la Roland Garros. Nici vorbă de hotel, nu e timp. Paznicii nu vor să-l lase în incinta parcului sportiv, povestea le pare incredibilă. Cu chiu, cu vai, Andrei pătrunde în vestiar, unde doarme două ore, pentru a reintra pe teren la ora programată, sub un soare prietenos. Pierde setul şi meciul, dar ce aventură!

gura pe alcool. El consimte, însă abia după ce dă pe gât paharul simte că i se taie cu adevărat picioarele. Intră pe teren susţinut de Colette şi totul pare pierdut. Dar, ca prin minune, după primele schimburi de mingi, tonusul îi revine, jocul merge, iar în cele din urmă cupa este a lor. Borotra poate să meargă liniştit la culcare... Turul III, 1991. Pe Centralul de la Porte d’Auteuil, Jimmy Connors, la aproape 39 de ani, îl înfruntă pe compatriotul lui, Michael Chang, care are pe atunci 19 ani. Chang triumfase la Paris în 1989, după ce-i învinsese pe Lendl şi Edberg, fiind cel mai tânăr campion din istorie la Roland Garros (17 ani şi 3 luni). Publicul francez, aflat în număr mare la meci, exultă, savurând o confruntare de zile mari între doi americani atipici. Partida are accente dramatice şi frizează pragul de sus al spectaculosului; nici unul dintre tenismeni nu rămâne dator, se ajunge în setul decisiv. După 6-4, 5-7, 2-6, 6-4, Jimbo mai dispută un singur punct, cel dintâi al manşei finale, pe care îl câştigă. Apoi se îndreaptă agale spre scaun, se prăbuşeşte şi-l anunţă pe arbitru că abandonează, fiind epuizat. Publicul este în delir, Chang nu înţelege nimic, arbitrul mai parlamentează puţin, însă Connors chiar nu mai poate, e terminat fizic. Atât dorise: să nu arunce prosopul când era condus... Acestea sunt doar câteva dintre marile poveşti ale Roland Garrosului. Dincolo de statistici, peste recorduri şi clasamente, faptul omeniei şi al tăriei de caracter depăşeşte istoria, intrând în legendă. Legendă pe care iubitorii tenisului nu au cum să nu o iubească!

Tenisul, ca orice fapt omenesc ce se nutreşte din pasiune, trece pe negândite în poveste
n eveniment aşa cum este competiţia de la Roland Garros ţine atât de întrecerea atletică propriu-zisă, cât şi de epopeea eroilor care au participat la ea. De multe ori, publicul nici nu-i celebrează, în primul rând, pe 90 IUNIE 2011

U

Valentin Protopopescu campioni, ci mai degrabă pe cei care, prin fair-play, caracter şi conduită excepţională, au contribuit la succesul fermecătorului turneu. Aşadar, istoria Roland Garrosului este şi povestea umană a sportivilor ce au făcut gloria acestui adevărat campionat mondial pe zgură. De aceea, să răsfoim puţin filele îngălbenite ale istoriei bătrânului turneu, evadând de sub presiunea actualităţii. În 1982, suedezul Mats Wilander, în vârstă de 17 ani şi 9 luni, dispută prima lui semifinală de Grand Slam contra unui favorit, argentinianul José Luis Clerc. Ca şi alţi impozanţi capi de serie dominaţi de EUROSPORT

În 1934, muschetarul veteran Jean Borotra, făcând pereche cu vechiul său camarad Toto Brugnon, câştigă proba de dublu a competiţiei pariziene. La 34 de ani împliniţi, Borotra se simte epuizat. E atât de obosit, încât îşi anunţă partenera, pe Colette Rosambert, alături de care trebuie să dispute în aceeaşi zi finala de dublu mixt, că se retrage. Fata e disperată, este singura ei şansă de a câştiga un titlu de Mare Şlem. Jean este un cavaler desăvârşit, un domn de modă veche, nu vrea să o dezamăgească, dar trupul nu-l ascultă deloc. Atunci, cineva de la Federaţia Franceză are ideea inedită ca Borotra să bea un pahar plin cu Cognac. Cine ştie, poate ajută?! Doar că tenismanul nu pusese în viaţa lui IUNIE 2011 91

Rock’n’roll Marathon (San Diego, 5 iunie)
Relativ tânăr în calendarul curselor de distanţă, maratonul de la San Diego face parte din seria “Rock’n’roll Marathons” şi anul acesta a ajuns la cea de-a 14-a ediţie. Kenienii au dominat întrecerea încă de la prima ediţie, concursul masculin fiind câştigat de zece ori, până acum, de alergători din această ţară. De fapt, toţi învingătorii precedentelor 13 ediţii sunt africani, ultimul dintre ei, kenyanul Richard Limo urmând să ia startul şi în acest an. Ca şi anul trecut, primii care trec linia de sosire primesc câte 25 000 de dolari, cei de pe doi câte 17 500 de dolari, iar ultimii pe podium 10 000 de dolari.

n 2007, conducerea Circuitului US PGA a decis reorganizarea sistemului competiţional. Odată cu înfiinţarea Cupei FedEx, au fost operate şi alte modificări în calendar, pentru ca, timp de jumătate de an, în fiecare lună să existe un eveniment major. Astfel, dacă aprilie este luna Masters-ului american de la Augusta, luna mai este dominată de Campionatul Players. În timp ce primele trei ediţii au fost organizate în locuri diferite – Georgia, Texas sau Fort Lauderdale, Florida –, din 1977 turneul s-a desfăşurat cu regularitate la Ponte Vedra Beach, Florida, acolo unde sunt sediile Circuitului american de golf PGA şi al Asociaţiei Jucătorilor de Tenis Profesionişti ATP. Traseul Sawgrass, şi mai ales penultima cupă, supranumită „Insula Verde“, reprezintă unul dintre cele mai dificile teste din golful mondial. Prima zi a actualei ediţii a debutat cu un abandon celebru. Revenit în Circuit după o absenţă de o lună, cauzată de o dublă accidentare, Tiger Woods a fost nevoit să se retragă, după primele nouă cupe. Fostul lider al clasamentului mondial se afla deja la şase peste par şi risca să rateze cut-ul

Î

într-un mod nedemn de un profesionist. Deşi medicii îl asiguraseră că problemele de la genunchi şi tendonul lui Achile sunt de domeniul trecutului, deşi la antrenamentul de dimineaţă totul mersese excelent, durerile au reapărut în timpul jocului şi, astfel, Woods s-a îndreptat către clubhouse. Tot problemele de sănătate l-au obligat şi pe câştigătorul de anul trecut să nu mai dispute runda a doua. Autor al unui 74, doi peste par, în prima zi, Tim Clark a abandonat din cauza unei tendinite care i-a afectat evoluţia pe durata întregului sezon. La final, pentru a patra oară în ultimii patru ani, Campionatul Players a fost câştigat de un golfer din afara Statelor Unite. Sud-coreeanul K.J. Choi a devenit primul asiatic care triumfă pe TPC Sawgrass, după ce l-a învins în baraj pe reprezentantul gazdelor, David Toms. Momentele dramatice au fost consemnate la finalul unei zile-maraton, cea de duminică, 15 mai, o zi în care liderii au fost obligaţi să revină pe teren la ora 7.45 dimineaţa şi să joace cele 13 cupe rămase din runda a treia, din cauza ploii din ajun. Cei doi au încheiat turneul la egalitate, cu un total de 13 sub par, după ce ambii au închis ziua cu runde la 70, doi sub par. Atât

Choi, 40 de ani, cât şi Toms, mai vârstnic cu patru ani, au dat dovadă de constanţă, în timp ce adversarii au suferit sincope în joc. Choi a trecut la conducere, după un birdie la cupa a 17-a, par 3, pentru ca Toms să realizeze lovitura zilei, un putt pentru birdie, la ultima cupă, în aclamaţiile spectatorilor. Americanul forţa astfel intrarea în baraj. Era prima astfel de experienţă pentru asiatic, în Circuitul nord-american. Fără victorie în ultimii cinci ani, Toms a pierdut concentrarea fix în momentul în care aceasta conta cel mai mult. A ratat un putt pentru par, de la un metru, la prima cupă din baraj, celebra gaură a 17-a. A urmărit apoi neputincios cum Choi, jucător stabilit în Houston, Texas, trimite mingea în cupă şi-şi trece în palmares cel de-al optulea succes în Circuitul PGA, primul după mai bine de trei ani şi de departe cel mai important din carieră. „Au fost mai multe motive pentru care m-am simţit în largul meu pe teren“, a spus Choi. „Swing-ul pe care îl am acum nu mă mai lasă de izbelişte, în momente de presiune. Aşa am putut fi precis şi agresiv, aşa am păstrat ritmul. Aşa am realizat această performanţă“. De cealaltă parte, câştigător al

Neoficial, Campionatul Players e considerat ca fiind al cincilea turneu de mare şlem al sezonului. Oficial, totalul premiilor este mai mare decât acela de la oricare alt turneu al anului. Este normal, dacă ţinem cont că întrecerea este în proprietatea Circuitului PGA şi se desfăşoară în apropiere de sediul din Ponte Vedra Beach, Florida Alexandru Gheorghiaş

FLORIDA
94 IUNIE 2011

ASIATICĂ ÎN

EUROSPORT

Unitare şi totuşi diferite
Chiar dacă anul viitor nu va mai figura în calendarul Campionatului Mondial, din cauza principiului rotaţiei, şi este foarte posibil ca aceasta să fi fost chiar ultima programare pe drumurile din Sardinia, Raliul Italiei 2011 va rămâne memorabil pentru două aspecte: debutul oficial al echipei MINI, cu modelul John Cooper Works WRC, şi anunţul prin care Volkswagen a confirmat că revine în elita raliurilor cu începere din 2013. În plus, am putut vedea la lucru, în premieră în acest sezon, toate modelele World Rally Car existente la acest moment. Concluzia? FIA a dorit ca noile maşini să aibă un design cât mai asemănător, însă interpretările Ford, Citroën şi MINI sunt cât se poate de diferite
ampionatul Mondial de raliuri traversează o perioadă de graţie. După anii în care diverşi constructori au dezertat şi au obligat FIA să accepte noţiunea de echipă-satelit care să puncteze şi la constructori - era ciudat un clasament numai cu Ford şi Citroën, iată că a venit şi era întoarcerilor. Iar acest lucru se datorează noului regulament bazat pe normele Super 2000, cu maşini care folosesc mult mai mult tehnologia existentă şi la modelele de serie, cu motoare reduse - politica de downsizing să trăiască! -, fapt care a atras venirea MINI. Deja era un salt de 50% în privinţa numărului de constructori implicaţi. Sardinia a însemnat confirmarea că Volkswagen părăseşte întrecerile rally-raid cu echipa oficială, precum şi mutarea întregului buget şi arsenal uman în curtea Campionatului Mondial - e drept, debutul va fi abia în 2013. Polo R WR, modelul cu care vor încerca să zguduie din temelii elita, va beneficia de un program de dezvoltare şi de testare de peste un an şi jumătate, iar EUROSPORT

Campionatului US PGA în 2001, dar fără victorie în Circuit în cele 124 de turnee jucate după Hawaii 2006, Toms a căutat aspectele pozitive ale înfrângerii la limită. „Sigur, dezamăgirea există, dar important este că am rezistat până la final. A trecut mult timp de când nu m-am mai aflat în această situaţie, ca să fiu la conducere, pe un teren de golf dificil. Asta arată că pot avea rezultate bune în continuare. Mai trebuie să exersez putting-ul. Dacă mi-ar fi mers putterul mai bine, m-aş fi detaşat fără probleme de adversari“. Un alt aspect care trebuie remarcat la turneul din Florida este cel al recompenselor. Dacă la prima ediţie, în 1974, învingătorul Jack Nicklaus a intrat în posesia a 50.000 de dolari, începând cu jumătatea lunii mai 2011, Choi este mai bogat cu 1.710.000 de dolari. Premiul corespunde sumei uriaşe la care se ridică totalul premiilor, de 9,5 milioane de dolari. Mai mult, asiaticul a primit 80 de puncte în Clasamentul Mondial, o zestre care este depăşită doar de cele 100 de puncte câştigate la victoria într-un turneu de mare şlem. Şi, mai mult, va avea drept de joc în Circuitul PGA, în următorii cinci ani, va beneficia de o invitaţie la Masters-ul american şi va putea juca Openul britanic şi american, la proximele trei ediţii. Pentru a nu mai vorbi de faptul că s-a calificat la turneul de debut de sezon, din Hawaii, la care sunt invitaţi doar câştigătorii din anul anterior. 96 IUNIE 2011

Cei doi lideri de dinaintea ultimei zile, nord-irlandezul Graeme McDowell şi americanul Nick Watney, nu au ţinut pasul cu primii doi. Britanicul a avut parte de o ultimă rundă de coşmar, după ce a trimis în obstacolul cu apă la nu mai puţin de patru cupe. Deşi declarase că problemele cu swing-ul sunt de domeniul trecutului, deţinătorul titlului în Openul american a fost departe de forma din trecut. A suferit un 79, şapte peste par, în ultima zi şi a încheiat pe locul 33, la egalitate. „Această ultimă rundă este printre cele mai slabe zece din întreaga mea carieră. O să treacă ceva timp până o să uit cele întâmplate astăzi“, a spus McDowell. Trebuie remarcată şi peformanţa americanului Paul Goydos. Autor a trei runde la 69, acesta a încheiat turneul pe trei, la două lovituri de primii clasaţi, şi şi-a trecut în palmares a doua clasare pe podium, în ultimii patru ani. Doi dintre cei mai talentaţi tineri jucători, de ambele părţi ale Atlanticului, americanul Nick Watney şi britanicul Luke Donald, s-au clasat pe patru, la trei lovituri de învingător. În cazul englezului, a fost vorba despre un al şaptelea turneu consecutiv încheiat între primii zece. Aşa cum tradiţia din Masters-ul de la Augusta prevede ca învingătorul din urmă cu un an să-l ajute pe noul câştigător să îmbrace jacheta verde, tot aşa în cazul Campionatului Players, pe toată durata turneului, este arborat drapelul ţării de

origine a deţinătorului trofeului. Cum anul trecut concursul a fost câştigat de Tim Clark, în 2011 ar fi trebuit ca steagul Africii de Sud să fluture în faţa clubhouse-ului, în cele patru zile de întrecere. La solicitarea acestuia, organizatorii au făcut excepţie de la regulă şi au arborat drapelul Spaniei, în onoarea lui Seve Ballesteros, dispărut cu o săptămână mai devreme.

Dacă e aprilie, e Masters-ul de la Augusta. În mai, este Campionatul Players. Cel mai important turneu al lunii iunie este Openul american. Caracteristica principală la US Open o reprezintă dificultatea excepţională a terenurilor pe care se desfăşoară, cu fairways înguste şi green-uri ondulate. De multe ori, traseele sunt modificate special pentru a găzdui întrecerea, a doua a sezonului din seria celor de mare şlem. În 2011, organizatorii vor reveni pentru a treia oară pe Traseul Albastru al Congresului din Bethesda, Maryland, în apropiere de Washington, D.C. Este un club unde taxa de înscriere este de 150.000 de dolari, iar lista de aşteptare se întinde în medie pe opt ani. E normal, dacă vrei să fii coleg cu foştii preşedinţi ai Statelor Unite, nu? Graeme McDowell va veni pentru a-şi apăra trofeul câştigat anul trecut, pe cealaltă coastă a Statelor Unite, în California, la Pebble Beach.

C

Maximilian Hartung omul care va conduce această activitate nu mai are nevoie de nicio prezentare: Carlos Sainz. Ibericul a devenit „mâna dreaptă” a directorului VW Motorsport, Kris Nissen. A acceptat această nouă provocare şi va conlucra cu Francois-Xavier Demaison - supranumit „F-X” -, adică acelaşi inginer care s-a ocupat de maşina Peugeot 206 WRC, cu care Marcus Grönholm a cucerit două titluri mondiale. Pare o misiune herculiană, dar lucrurile pot fi simplificate de un factor extrem de important în motorsportul de astăzi: bugetul. Spre deosebire de MINI, proiectul VW în raliuri este suportat integral de constructor, iar informaţiile scurse din laboratoarele de la Wolfsburg vorbesc de o sumă în jurul a 80 de milioane de euro, cam tot cât se aloca pentru Dakar. Aşa cum a confirmat şi Nissen, marca germană şi-ar dori să fie cea care îl descoperă pe „noul Walter Röhrl” - Germania nu a mai avut niciun pilot de calibru după retragerea dublului campion mondial -, însă nu va pune naţionalismul înaintea calităţilor celor care vor urca în cockpit: „Aptitudinile piloţilor vor fi mai importante pentru noi decât naţionalitatea lor”.

De la reguli la realitate pe trasee diferite
Citroën DS3, Ford Fiesta şi MINI John Cooper Works provin din aceleaşi tomuri

EUROSPORT

IUNIE 2011

97

de reguli, dar modul în care acestea au fost transpuse în realitate arată că interpretările sunt complet diferite. Cum a fost posibil acest lucru? Mai ales că regulamentul a fost atât de strict, încât diferenţele păreau greu de realizat. După victoria Ford în Suedia (Mikko Hirvonen), a urmat Citroën în Mexic cu Sébastien Loeb, apoi o dublă cu Sébastien Ogier în Portugalia şi Iordania. În tot acest timp, Jari-Matti Latvala se menţinea în

întâi prin reducerea capacităţii motorului, dar păstrând supraalimentarea, fapt care asigură un grad ridicat de performanţă şi de spectacol. În al doilea rând, nu putea fi omisă politica de mediu, astfel că a fost firească impunerea sistemelor de injecţie directă, care să ajute la reducerea consumului şi a emisiilor. Trecerea de la versiunea Super 2000 la cea WRC trebuia să fie simplă şi reversibilă, astfel încât un sportiv să poată concura într-

cvartetul fruntaş datorită unei serii de patru clasări consecutive pe podium. Când a schiţat regulamentul pentru noile modele World Rally Car, FIA şi-a impus câteva obiective clare. Unul dintre acestea a fost reducerea costurilor, astfel că un constructor nou şi dornic de intrarea în WRC nu trebuia să conceapă o maşină nouă, ci să dezvolte una pe designul Super 2000 deja existent. În cei şase ani de utilizare a conceptului S2000 în competiţii, nu mai puțin de nouă producători au omologat maşini de acest gen. Transformarea unei maşini Super 2000 în World Rally Car trebuia să se facă simplu, printr-un kit specific şi, uneori, prin schimbarea dimensiunii restrictorului turbinei. Următorul obiectiv major al forului mondial a fost să se ralieze actualei politici a constructorilor de automobile, 98 IUNIE 2011

un weekend cu maşina într-o configuraţie, pentru ca peste o săptămână să participe în cealaltă variantă. Singura diferenţă obligatorie a fost ca versiunea World Rally Car să aibă un aspect mai orientat spre curse în ceea ce priveşte partea frontală a caroseriei şi eleronul spate. În rest, s-au păstrat normele S2000: cutii de viteze (cu şase trepte) furnizate de două companii, un preţ maxim al maşinii, interzicerea materialelor exotice şi o lungime minimă mai mică decât precedenta generaţie WRC. Şi totuşi, cel mai mare obstacol a fost designul motorului. Până acum, modelele S2000 erau echipate cu propulsor atmosferic, cu capacitatea de 2,0 litri. Chiar dacă aceste versiuni mai pot fi utilizate în competiţii, noua generaţie Super 2000 trebuie să fie echipată cu aceleaşi motoare

turbo de 1,6 litri, cu injecţie directă, precum cele ale versiunilor WRC. Categoric, conversia de la o variantă la cealaltă nu era convenabilă - implica schimbarea motorului şi montarea diferitelor piese, precum turbină, intercooler, wastegate. A fost motivul pentru care a trebuit omologată o nouă generaţie a designului S2000, cu motor turbo, înainte de a se evolua la noul World Rally Car, iar acesta este locul unde apar primele diferenţe majore între Ford, Citroën şi MINI. Timp de mai mulţi ani, constructorul francez a declarat că nu va produce niciodată o maşină Super 2000. „Nu există piaţă pentru acest model, nu am creat un design de acest gen şi nici nu intenţionăm să o facem acum”, sunau declaraţiile venite dinspre Versailles-Satory. În cele din urmă, au apelat la un truc de zile mari. Au conceput noul World Rally Car, apoi au luat un exemplar pe care l-au retrogradat la formula teoretică S2000 prin eliminarea părţii frontale a caroseriei şi a eleronului spate. În schimb, Ford a avut model Super 2000 cu vechiul motor, folosit pentru acumularea experienţei cu acest tip de maşină, iar singura problemă a fost dezvoltarea noilor componente de ordin aerodinamic. În schimb, MINI nu ştia ce înseamnă formula Super 2000, dar marca deţinută de BMW Group a declarat din start că intenţionează să comercializeze ambele modele, astfel că versiunea S2000 a fost lansată cu ceva timp înaintea celei WRC. Motorul turbo de 1,6 litri a fost şi el un motiv de dezbateri. Timp de câţiva ani, FIA a jonglat cu conceptul „global engine”, în care fiecare constructor trebuia să aleagă un model de propulsor care, sub diferite versiuni, să poată fi folosit în toate disciplinele importante, de la formulele inferioare până la Formula 1. Conceptul propus de forul suprem al automobilismului a creat diferite variaţiuni pe aceeaşi temă. Citroën a creat motorul special pentru acest proiect, Ford a mers pe o combinaţie pornind de la un agregat de serie, în timp ce MINI utilizează propulsorul dezvoltat de BMW Motorsport şi pentru WTCC. Dacă ar fi să tragem o concluzie, aceasta ar suna cam aşa: unii au fost de acord în totalitate, alţii au trebuit ademeniţi. Cert este că ideea a prins şi sunt şi alţi constructori amatori de a intra în Campionatul Mondial de raliuri. EUROSPORT

Europei
Vara îşi intră în drepturi şi, o dată cu ea, vacanţele şi călătoriile. Ocazie pentru amatorii de motorsport de a-şi alege o deplasare la una dintre cursele preferate şi – de ce nu? – de a face Alexandru Cocu plinul de cultură auto

Muzeele auto ale

oate părea surprinzător, lista muzeelor auto europene este una exhaustivă. Din Letonia până în Andorra, din Luxemburg până în Turcia, trecând pe la vecinii noştri maghiari şi sârbi, puţine sunt statele europene care nu exploatează atracţia automobilului. Chiar şi în anonimatul total autohton, Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” continuă să fiinţeze în zona Parcului Carol din Bucureşti şi să propună printre exponate piese de colecţie precum bătrânele Duesenberg şi Oldsmobile. Iar pentru împătimiţi şi amatori de rarităţi, deplasările în ţări fără tradiţie în ale automobilului pot genera surprize interesante (Classic Cars of Malta, bunăoară). Nu înainte însă de a bifa cvartetul clasic. De la uriaşele muzee ale constructorilor de talie la minicolecţiile „pour les connaisseurs”, Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie sunt ţările ce propun mai mult decât o introducere cultă în lumea automobilului. Un mix de istorie, artă şi tehnică, ce merită vizitat măcar o dată în viaţă.

P

Grandoarea Hexagonului
Despre pompoasa Cite de l’Automobile – Musee National – Collection Schlumpf, francezii susţin că ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât cel mai mare muzeu auto din lume. Creat la Mulhouse în 1966, într-o fostă filatură de lână deţinută de alsacianul Fritz Schlumpf, muzeul găzduieşte aproape 450 de modele de lux şi de competiţie, din diverse epoci, pe o suprafaţă totală de expunere de 25.000 de metri pătraţi. Povestea colecţiei este, în sine, una impresionantă. În perioada tulbure de după al doilea război mondial, fraţii Schlumpf au cumpărat filatura de lână de la Mulhouse în 1957. Apoi, începând din 1961, Fritz a luat contact cu traficanţii de modele de colecţie din Elveţia, Anglia, Germania, Italia şi Statele Unite şi a realizat sute de tranzacţii în secret. Contacte – unele – preţioase. De exemplu, 13 dintre intermediari i-au procurat peste 200 de exemplare din viitoare sa colecţie. Apoi, industria textilă a intrat în declin, filatura a fost transformată, iar o parte dintre muncitori trimişi în şomaj. Au urmat – în stil franţuzesc – ocuparea uzinei de către sindicat (1977), un lung proces şi lichidarea

modele sport, sport-prototip sau de Grand Turisme. Sub denumirea „Hall of Victories”, una dintre expoziţiile de dată relativ recentă reprezintă, cu 110 trofee şi 9 căşti de campioni mondiali, un omagiu celor mai importante succese ale Scuderiei obţinute în Formula 1 în perioada 1999-2008. În plus, Red Campus, laborator de excelenţă destinat tinerilor ucenici, un simulator, un fotomatron în care poţi poza alături de pilotul favorit şi o librărie completează oferta Museo Ferrari. Nu-i de mirare că fluxul de vizitatori se ridică anual la 200.000 de fani.

Maranello. Pentru a ajunge la MercedesBenz Museum, un autobuz special transportă vizitatorii de la porţile discretei uzine auto până la intrarea în clădire. Nu numai intrarea, ci şi ghidul audio este disponibil gratuit, iar latura descriptivă a exponatelor e mai puţin privilegiată. Firul narativ şi cel istoric sunt urmărite alert. Un plus faţă de muzeul din Maranello. Şi numărul de vizitatori e mai mare: peste 800.000 anual.

retrasează evoluţia motoarelor din anii 1880 până în prezent, cu exemple sonore şi explicaţii referitoare la particularităţile de funcţionare. Tarif: 10.50 euro de persoană sau 8,20 euro pentru un bilet cu reducere. Altfel, sudiştii au, la alegere, muzeul auto din Cannes sau cel din Monaco. Ultimul – o colecţie privată de peste 100 de exemplare strânse de-a lungul domniei de răposatul prinţ Rainier III – reprezintă o veritabilă bijuterie. Amplasat pe promontoriul dinspre Fontvieille, muzeul monegasc cuprinde versiuni stradale de colecţie, dar şi bolizi unicat, precum versiunea Ferrari F1 87/88 sau Bugatti T35B, primul model câştigător al Grand Prix-ului inaugural de la Monaco (1929). Înainte de a lua calea Marii Britanii pentru ultima parte a periplului prin muzeele auto europene, merită zăbovit în Musee des 24 Heures du Mans. Pentru că e luna celei mai prestigioase curse de anduranţă din lume, o vizită în săptămâna critică nu reprezintă totuşi cea mai inspirată idee. Însă pentru 8 euro istoria a peste opt decenii de Le Mans merită retrasată vreme de câteva ore. În plus, muzeul amplasat chiar

Istorie naţională
Spre deosebire de Mercedes-Benz Museum, panteonul rivalei Volkswagen împrumută aerul de istorie modernă şi contemporană cu care se confundă marca din Wolfsburg. Inaugurat în aprilie 1985 şi situat în apropiere de Volkswagen Autostadt, muzeul se confundă cu însăşi istoria Republicii Federale. De la succese populare precum Broscuţa sau prima generaţie Golf, la distincţia italo-germană a unui Karmann Ghia Coupe, ori la racheta Golf GTO de 324 CP, ce se căţăra în 1987 pe Pikes Peak, expoziţia n-are nimic din preţiozitatea şi rigiditatea laturii istorice. Evident, nu lipsesc unicatele, precum cel mai vechi Beetle Cabriolet (1949) sau primul Scirocco fabricat vreodată. În total, aproximativ 140 de modele sunt expuse pe un spaţiu interior de 5.000 de metri pătraţi. Bemol faţă de concurenţa din Stuttgart: biletul de intrare costă 6 euro. Studenţii, pensionarii sau grupurile de minimum 10 persoane beneficiază însă de o reducere de 50%. De asemenea, tichetul familial poate fi interesant: 15 euro în total, indiferent de numărul de membri. EUROSPORT

Inventatorii automobilului
Cu ceea ce se mândreşte Ford în Statele Unite, se mândreşte şi Mercedes-Benz în Europa. Primele vehicule semnate de compania lui Karl Benz puteau fi admirate încă din 1886 pe străzile din Mannheim. Iar astăzi – în Muzeul Mercedes-Benz din Stuttgart. Situat în imediata vecinătate a uzinelor celor de la Daimler, situate în Stuttgart-Unterturkheim, muzeul deschis în 2006 are marele merit de a putea fi vizitat gratuit. Pentru o colecţie de mai bine de 160 de modele, unele unicate datând din secolul XIX, e o ocazie rară de a face cunoştinţă cu vremurile de pionierat ale industriei auto. Totul, într-un decor futurist, cu o structură de sticlă şi oţel, ce ascunde un atrium şi elipse interioare, destinate a maximiza spaţiul. Amprenta clădirii are doar 4.800 de metri pătraţi, dar spaţiul de expunere este aproape cvadruplu (16.500). Sigur, Untertürkheim nu are nimic din şarmul storurilor roşii ale rivalei din

Museo Ferrari
Alegere logică pentru a începe incursiunea noastră în lumea muzeelor auto europene, muzeul Ferrari din Maranello îşi merită mai mult decât numele. Nu e un amalgam static de exponate, ci o veritabilă expoziţie, constant împrospătată, a istoriei mărcii. Muzeul este împărţit în arii tematice, fiecare dintre ele excelent aprovizionată cu exponate de top, fie că e vorba de monoposturi de Formula 1, de 100 IUNIE 2011

judiciară a proprietarilor, iar colecţia a ajuns în proprietatea statului francez (1981). Astăzi, 437 de modele fabricate de 97 de mărci diferite pot fi admirate în cele patru mari secţiuni („spaţii”) ale muzeului: espace Aventure, espace Course, espace Chefsd’oeuvre şi espace Bugatti Veyron. Pe lângă acestea, Luvrul Automobilului mai cuprinde o colecţie incredibilă de sigle şi mascote ce au ornat de-a lungul vremii fantele radiatoarelor auto, plus o hală ce EUROSPORT

în piaţa Luigi Chinetti din Le Mans propune şi expoziţii temporare. Până pe 30 septembrie, bunăoară, Porsche şi recordurile sale le Le Mans îşi au dedicat un pavilion special.

Cultura funcţională
Odată trecut Canalul Mânecii, măreţia colecţiilor grupate în ansambluri arhitectonice fastuoase lasă loc discreţiei şi aerului elitist al unei puzderii de minimuzee şi expoziţii. Deseori găzduite chiar

în atelierele echipelor de motorsport şi în localităţi anonime pentru cei mai mulţi, ele ascund bijuterii de poveste. Williams F1, la Grove, şi McLaren, la Woking, îşi etalează istoria aproape semicentenară în Marele Circ. Iar pentru amatorii multigen, Prodrive şi atelierele sale din Banbury reprezintă poate cea mai mulţumitoare alegere. Contra unei donaţii de una sau două lire sterline pentru „Horton Hospital”, pe care Prodrive îl patronează, pot fi admirate staruri ale raliurilor precum Porsche 911 SC RS (1984), MG Metro 6R4 (1986), BMW E 30 M3 (1990), Subaru RS Legacy (1992) sau primul Subaru Impreza WRC construit vreodată (1997). Modelul Ford Mondeo (2000), cu care Alain Menu a câştigat Campionatul Britanic de Turisme, versiunea Ferrari 550 GTS, câştigătoare de clasă la Le Mans în 2003, sau monopostul BAR Honda din 2004, cu care Jenson Button reuşea primul pole position al carierei constituie alte exponate valoroase ale unei colecţii altfel necunoscute publicului larg. Acelaşi gen de panoplie îl propun alte muzee britanice prea puţin cunoscute aici, pe bătrânul continent. Beaulieu Motor Museum din New Forest impresionează prin colecţia de monoposturi vechi de F1 (anii 1960-1980), iar Grand Prix Legends, situat la periferia orăşelului Guildford, din Surrey, mizează pe acelaşi gen de exponate, la care se adaugă modele de WRC şi le Mans, plus o puzderie de motociclete venite din Superbike şi MotoGP. Ceva mai spre vest, pe drumul dinspre Londra către peninsula Cornwall, Haynes Motor Museum, din Sparkford, comitatul Somerset, propune peste 400 de piese de colecţie, dintre care monoposturi F1 (Ferrari 1996 pilotat de Schumi şi Embassy Hill Lola al lui Graham Hill din 1974) sau Formula Ford, precum cel pilotat de Ayrton Senna la debutul carierei sale în Europa. Nu în ultimul rând, oricare dintre circuitele de talie medie din Albion îşi are propriul muzeu. Şi nu unul de mântuială. Contra a 7 lire, Donington Collection propune cinci săli şi peste 130 de exponate de motorsport, iar Brooklands Museum din Weybridge, Surrey grupează – într-o notă ceva mai eclectică – mai bine de 400 de modele, de la versiuni interbelice Bentley la hot rod-uri şi motociclete de epocă. Din nou, sumele sunt derizorii – 9 lire sterline biletul – pentru melanjul de istorie şi modernism propus. IUNIE 2011 101

Finala Stanley Cup (1-15 iunie)
Boston Bruins şi Vancouver Canucks îşi dispută în acest an unul dintre cele mai importante trofee ale sportului american, Stanley Cup, finala campionatului de hochei pe gheaţă. Campioana Conferinţei Estice, Bruins n-a mai câştigat titlul din 1972 şi n-a mai jucat în finală din 1980. Canucks n-are vreun trofeu în palmares, pierzând precedentele două finale, ultima în 1994. Canadienii au cucerit în acest sezon President Cup, trofeu acordat echipei cu cele mai multe puncte în sezonul regulat. Un sezon care poate fi de vis pentru portarul Roberto Lugano. Acesta are în palmares titlul mondial şi cel olimpic, cu naţionala Canadei, iar dacă Vancouver câştigă Stanley Cup, devine singurul portar din istorie care reuşeşte „Tripla de Aur”.

Siberia
dincolo de
ult timp acest teritoriu a rămas ca o pată albă pe hartă, generând un mare număr de fantezii şi legende. Unele dintre ele erau adevărate! Pedepse şi suferinţe, deznădejde şi disperare îi erau asociate. În ciuda reputaţiei sale de pământ arid şi condiţii aspre de viaţă, Siberia este un loc al superlativelor – acoperă 75% din teritoriul Rusiei, are cea mai întinsă pădure (Taigaua), cea mai vastă stepă şi tundră, cel mai adânc şi vechi lac (Baikal) şi multe altele. Siberia a devenit regiunea care simbolizează cel mai bine Rusia şi ar fi greu să subestimăm şi alte valori. Iar principalul nostru interes este legat de sport. Omsk, Krasnozarsk, Irkutsk, Tyumen sau Novosibirsk sunt câteva puncte de reper pe hartă. Cei care trăiesc şi astăzi în condiţii climaterice dificile nu renunţă uşor la activităţile sportive. Interesul populaţiei, având încă un mod tradiţional de viaţă în armonie cu natura, se răsfrânge asupra sporturilor contemporane, în perfect acord cu cele care se bazează pe tradiţie.

necunoscut

Când ne gândim la Siberia, prima dată ne vin în minte imagini terifiante din istorie Ivonne Ghiţă

M

din 1980 şi până azi, iar Serghey Lomanov, considerat cel mai bun jucător de bandy din toate timpurile, a jucat pentru acest club şi acum e antrenorul lor; „HC Sibse Novosibirsk” este fosta campioană naţională de bandy. Interesul public pentru acest sport de iarnă este foarte mare, la meciuri strângându-se şi 30.000 de spectatori. Regulile jocului sunt similare cu cele din fotbal: terenul e dreptunghiular, având aceleaşi dimensiuni, dar e de gheaţă; reprizele sunt de 45 minute, iar fiecare echipă are 11 jucători, care trebuie să folosească o crosă pentru a direcţiona mingea (cam de mărimea celei de golf), în aşa fel încât să fie introdusă în poarta adversă. Şi pentru că este atât de popular, bandyul este practicat în întreaga Siberie cu mult succes şi de către femei, iar clubul „Rekord” din Irkutsk s-a constituit şi în centrul naţional de bandy feminin al Rusiei.

De la efort la efect
Pentru mulţi ani, Tyumen, primul oraş rusesc din Siberia, a fost sursă de talente a sportului sovietic şi rusesc. Multe celebrităţi şi-au început cariera aici, inclusiv cicliştii Sergey Uslamin,Yuriy Korotkih şi Oleg Polovnikov, chiar şi biatloniştii din actuala echipă naţională care au avut rezultate excelente la Campionatul Mondial de biatlon din acest an de la Khanty-Mansiysk, în vestul Siberiei. Pentru populaţia Siberiei sportul e ca o religie. În această regiune cu contraste puternice, oamenii sănătoşi sunt la mare căutare.

Şi nu e de mirare că sporturi precum lupte greco-romane, lupte libere sau judo sunt foarte populare. În lungile luni de iarnă, în Siberia nu te plictiseşti. În fiecare oraş s-au construit parcuri tematice cu piste de schi fond, poligon pentru biatlon şi patinoare folosite tot anul pentru patinaj şi hochei. Şi cum puteam uita de hochei?! La Omsk, echipa locală Avangard, campioană naţională în 2004, joacă în Liga Continentală de hochei. Recent l-au achiziţionat pe Jaromir Jagr, fost dublu câştigător al Cupei Stanley cu New York Rangers şi Pittsburg Penguins, iar întâlnirile cu echipele rivale siberiene HC Sibir Novosibirsk, Metallurg Novokuznetsk şi Yenisey Krasnoyarsk (de 11 ori campioană a ţării) sunt declarate „sărbători naţionale”.

team-uri de baschet (feminin şi masculin) care joacă în Super Ligă – Dynamo GUVD Novosibirsk, fostă campioană naţională, şi Sibirtelecom Lokomotiv. La capitolul fotbal, din Siberia doar FC Sibir Novosibirsk a ajuns să joace în Premier League din Rusia, dar a retrogradat la finele sezonului trecut, iar FC Metallurg Yenisey Krasnoyarsk concurează în prima divizie rusească, performanţele sale neridicându-se mai mult de atât.

Winteriada
Într-un ţinut în care „albul este tăcerea culorilor”, după cum spunea Octavian Paler, acolo unde iarna temperaturile sunt sub multe grade Celsius, tradiţionalele jocuri şi competiţii sportive ocupă un loc aparte în viaţa localnicilor. De ani buni, într-o zonă unică, mii de oameni din toate colţurile Siberiei vin la Lacul Baikal să participe în luna martie la Festivalul Jocurilor Nordice, care aduce un plus de culoare pentru câteva zile, după care se aşterne din nou liniştea. Nu e simplu să participi la proba clasică de maraton traversând Lacul Baikal, care e îngheţat, sau să joci golf pe imensitatea de zăpadă. Dar cum e să faci scufundări sub stratul gros de gheaţă, să pescuieşti la copcă sau să joci volei şi fotbal? Nu lipsesc din program cursele de sănii trase de câini, expediţiile „ice safari” şi concursurile de schi fond extrem. Categoric, acestor oameni le place natura! Nu stau închişi între patru pereţi, ca să se uite la televizor, chiar dacă e un frig cumplit afară. Sentimentul de apartenenţă la natură este dus la extrem. Aceştia sunt adevăraţii sportivi. Între Munţii Ural şi Oceanul Pacific se deschide o lume puţin cunoscută nouă, cu o viaţă dulce-amară; dincolo de aparenţe. IUNIE 2011 105

Planuri de joc
În cel mai mare oraş al Siberiei, Novosibirsk (şi al treilea ca mărime din Rusia, după Moscova şi Sankt Petersburg), fenomenul sportiv este extrem de bine pus la punct şi dezvoltat pe măsura interesului. Un lucru e cert. Sporturile de echipă sunt cele mai iubite. Se pot lăuda cu o echipă masculină de volei, Lokomotiv Novosibirsk, şi cu două

Coloşi naţionali
La Krasnozarsk, la mare preţ este rugbyul, oraşul fiind considerat o fortăreaţă a Uniunii de Rugby din Rusia, două cluburi extrem de puternice care participă în Liga profesionistă naţională de rugby – Krasny Yar Krasnoyarsk (dublă campioană a Rusiei) 104 IUNIE 2011

şi Yenisey STM Krasnoyarsk – dau naţionalei cei mai mulţi jucători. Nu e de mirare! Multe meciuri internaţionale ale Rusiei se joacă pe Stadionul Central din Krasnoyarsk, iar derbiurile între cele două echipe locale atrag masele şi sunt transmise de mass-media locale. Oraşul este un important centru sportiv care de-a lungul vremii a găzduit Jocurile de Iarnă ale tuturor statelor care au făcut parte din Uniunea Sovietică şi care a dat 10 campioni olimpici. Între ei, dublul olimpian de la lupte Ivan Yargin, antrenat de Dmitry Mindiashvili. După dispariţia tragică în urma

unui accident rutier, în memoria lui, Palatul Sporturilor „Yenisey” a preluat numele lui.

Piesa de rezistenţă
Neoficial cunoscut ca hochei rusesc, bandy beneficiază de o popularitate extraordinară. În triunghiul siberian IrkutskKrasnoyarsk-Novosibirsk lupta pentru întâietate este acerbă. Când echipele acestor oraşe se întâlnesc, gheaţa e martora unor adevărate cruciade – „Kuzbass” şi „Baykal Energya” sunt printre cele mai bune teamuri din Liga rusă de bandy; „Krasnoyarsk Yenisey” nu prea au pierdut titlul naţional EUROSPORT EUROSPORT

CE Under 21
După ce au avut câte o reprezentantă în finala celei mai importante competiţii inter-cluburi europene, Anglia şi Spania se vor confrunta şi la Campionatul European de tineret Under 21, care se va desfăşura în perioda 11-26 iunie în Danemarca, şi în cadrul căruia vor avea de-a face şi cu rigurozitatea cehilor, sau cu precizia elveţiană Dan Roşu
pania antrenorului în vârstă de 45 de ani, Luis Milla, pare în pole position pentru câştigarea trofeului, având la dispoziţie un lot echilibrat, care îmbină talentele neşlefuite, cu vedetele consacrate. Totuşi, ibericii au misiunea imposibilă de a fi primii urmaşi ai generaţiei lui Xavi şi Iniesta, care a făcut ravagii

Duel anglo-spaniol LA

S

atât pe planul european, cât şi pe cel mondial, reuşind să se impună la europenele din 2008, organizate de Elveţia şi Austria, dar şi la mondialele din 2010 din Africa de Sud. Şcoala de fotbal a Barcelonei va fi evident reprezentată şi la acest nivel, jucători precum Jeffren, Bojan Krkic, Thiago Alcantara sau Fontas părând jucătorii capabili să facă tranzacţia între cele două generaţii. Grupului catalan i se adaugă o serie de fotbalişti obişnuiţi deja cu evoluţiile în competiţiile europene, precum David de Gea (Atletico Madrid), Sergio Canales (Real Madrid) sau Juan Mata (Valencia), gata oricând să valorifice plusul de experienţă acumulat. Singura selecţionată care pare capabilă să le ţină piept ibericilor este cea a lui Stuart Pearce, englezii având în lot nume călite prin încleştările dure din Premier League. Forţa Albionului este dată de jucători care au făcut deja pasul la echipa mare, precum mijlocaşii lui Arsene Wenger, Theo Walcott sau Jack Wilshere, noua gură de foc a lui Liverpool, Andy Caroll sau veritabila

Abramovich, care neavând loc în lotul lui Chelsea din cauza unor fotbalişti precum Didier Drogba sau Fernando Torres, a fost împrumutat la Bolton, acolo unde nu a ezitat să marcheze de şapte ori în zece apariţii. Ţările care dau cele mai importante campionate ale Europei se vor afla, din păcate, în aceeaşi grupă (B), din care vor mai face parte Cehia şi Ucraina. Cehii se află la a doua participare din ultimii nouă ani, după cea din Olanda din 2007, unde nu au depăşit faza grupelor. Echipa lui Jakub Dovalil a avut un parcurs excelent în preliminarii, acolo unde a arătat un apetit ofensiv devastator, marcând nu mai puţin de 30 de goluri în grupa de calificare şi în play-off. Vedeta incontestabilă a câştigătoarei competiţiei organizate de Elveţia în 2002 este vârful Spartei Praga, Tomas Pekhart, autor a 14 reuşite în tricoul ţării sale, dintre care nouă în ultima campanie. Mijlocaşul lui Slovan Liberec, Borek Duckal, se va putea număra printre jucătorii emblematici din cadrul competiţiei, fiind deja cunoscută precizia şuturilor sale, care şi-au atins ţinta de şase ori în campania premergătoare competiţiei ce se va desfăşura în cele mai importante puncte fotbalistice ale Danemarcei: Aarhus,

Aalborg, Herning şi Viborg. Dacă în Grupa B se vor afla cele mai în formă trei echipe ale Europei, în prima grupă, gazdele se vor duela cu Elveţia, Belarus şi surprinzătoarea echipă a Islandei, pentru unul dintre cele două locuri care garantează prezenţa în

semifinale. Elveţienii vor fi reprezentaţi la înălţime de atacantul “farmaciştilor” de la Leverkusen, Eren Derdiyok, dar şi de mijlocaşul împrumutat de Basel la St. Gallen, Fabian Frei, autor a trei goluri în preliminarii. Prezenţa Islandei în cadrul turneului surprinde probabil cel mai mult, cu toate că nu este întâmplătoare. Islandezii au reuşit să le fure germanilor patru puncte în campania de calificare şi să se impună în play-off în faţa Scoţiei cu o dublă victorie cu 2-1. Atacanţii lui Sverrisson au toate şansele să pună în dificultate apărările adverse, ţinând cont că împreună, Gudmunsson, Finnbogason şi Gislason au arătat o poftă de joc ieşită din comun, concretizată prin marcarea a 15 goluri. Primul duel al Grupei B a Campionatului European Under 21 se va desfăşura între Anglia şi Spania şi există mari şanse ca echipele să se reîntâlnească în finală. O miză aparte a turneului danez o reprezintă şi posibilitatea de a ajunge alături de Anglia la Olimpiada de la Londra din 2012. Astfel, primele trei echipe ale competiţiei îţi vor măsura forţele cu celelalte nume mari ale mapamondului şi la anul, pe impecabilul gazon de pe Wembley.

stâncă din apărarea lui Manchester City, Micah Richards. Acestor certitudini li se adaugă şi contingentul ofensiv de la Sunderland al lui Steve Bruce, care i-a dat atât de mult de furcă lui Torje şi compania, format din Daniel Welbeck, Jordan Henderson şi Lee Cattermole, dar şi Daniel Sturridge. Cel din urmă este jucătorul lui EUROSPORT EUROSPORT IUNIE 2011 107

106 IUNIE 2011

Luptele – sportul pierdut

al Jocurilor Olimpice
De mai multe Olimpiade se tot discută despre eliminarea sporturilor Alexandru Ganci considerate ca fiind violente
iziunea modernă asupra sportului nu mai are nimic în comun cu ceea ce considerau vechii greci ca fiind o competiţie demnă. Este şi firesc, în condiţiile în care principiul kalokagaton, după care erau definite întrecerile vechi, este astăzi aproape desuet, atât în societate, cât şi în sport. Şi totuşi, multe dintre sporturile iniţiale supravieţuiesc. Dacă ar fi să vedem ce sporturi sunt fundamentale în formarea omului în general, nu am putea elimina atletismul, înotul, gimnastica, ridicarea greutăţilor, indiferent de denumirea pe care am putea să o folosim. Este clar însă că societatea modernă nu mai are nevoie de lupte. Societatea oferă siguranţă, oferă protecţie individuală, iar mintea omului modern nu are nevoie să fie călită pentru luptă. Totuşi, în adâncul fiinţei sale omul are nevoie de luptă. La prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne în 1896, luptele au fost prezente, iar de atunci nu au lipsit niciodată din programul competiţiilor. Evident că ceea ce numim astăzi lupte reprezintă un sport nou, 108 IUNIE 2011

cu cel mai vechi sistem competiţional existent în spaţiul euro-asiatic, pentru a ne referi strict la sporturile populare care au generat actuala competiţie olimpică. Avem de-a face, aşadar, cu un adevărat patrimoniu cultural, iar studiul diverselor metode de competiţie nu face altceva decât să ne poarte în istoria diferitelor civilizaţii. În sportul actual vom regăsi tehnici ce sunt descrise în basmele româneşti, lupta dreaptă (o formă de luptă care aminteşte de greco-romane, fiind interzise atacurile asupra picioarelor) în epopeile narte, o formă de luptă din Caucaz care se practică şi astăzi la festivaluri, în poveştile turceşti şi mongole, forme de luptă cum ar fi karacukac-ul sau în varianta din Dobrogea, gures. Baladele despre Robin Hood au multe menţiuni ale unor forme de luptă despre care britanicii susțin că ar fi codificat luptele libere. Această bogăţie de tehnici, metode, legende şi personaje tind să fie acoperite în

pare să mai fie atât de interesantă pentru tineri, plus că efortul de pregătire specific luptelor este considerabil mai mare decât cel depus pentru sporturile moderne precum fotbalul sau tenisul. Nu este, aşadar, de mirare că societăţile tradiţionaliste precum cele din Orientul Apropiat sau din tot spaţiul turcofon, din sudul fostei URSS, rămân principalele amatoare de lupte şi principalele generatoare de campioni. În Armenia, Rusia, Iran, Turcia luptele îşi păstrează aura de sporturi ale bărbaţilor, iar luptătorii sunt priviţi de multe ori drept adevăraţi eroi naţionali. Poate cea mai ciudată situaţie este întâlnită în Statele Unite. Deşi nu putem vorbi despre tradiţie milenară ca în Iran, este evident faptul că aici întregi comunităţi sunt construite în jurul echipelor de lupte. Iowa este statul luptătorilor, la fel şi Minnesota sau Arizona. Încă din copilărie băieţii intră pe saltea, în cadrul unor programe finanţate de guvern, iar sportul le

prin intermediul burselor de la lupte. De multe ori directorii unor mari companii americane au în continuare urechile deformate de la contactul cu salteaua, dar îşi poartă aceste semne cu mândrie, precum Platon rănile de pe piept. Deşi sub aspect tehnic americanii sunt mult sub cei din lumea veche, sistematizarea şi calitatea pregătirii au adus performanţe uriaşe în sportul olimpic. Cu toată această bogăţie culturală, cu tot acest rol educaţional, luptele par să piardă tot mai mult teren în comparaţie cu alte sporturi. Poate chiar caracterul lor de castă să fi avut un rol important în această înstrăinare a publicului, sau poate interesul scăzut pentru înfruntare directă, sau poate câte puţin din fiecare. Cert este că în momentul de faţă unul dintre cele mai rafinate şi grele sporturi din lume a devenit copilul pierdut al Jocurilor Olimpice. Pentru mulţi dintre noi, pasionații disciplinelor genului, a fost

V

fără prea mare legătură cu pankrationul grecesc, dar competiţia în sine păstrează toate caracteristicile olimpismului. Cele două forme de competiţie, grecoromane şi libere, sunt considerate ca fiind creaţii eminamente europene, stilul numit

greco-roman fiind codificat în Franţa, iar stilul liber fiind o producţie britanică. Dacă probele olimpice sunt clar definite ca provenind din cele două zone menţionate anterior, luptele se regăsesc în toate civilizaţiile terestre. De fapt, avem de-a face

peisajul modern al sportului de competiţii care oferă modele sociale adecvate contemporanilor. Imaginea luptătorului din orăşelul britanic sau din bazarul turcesc nu EUROSPORT EUROSPORT

oferă şansa la educaţie prin intermediul burselor. Un băiat care are performanţe încă de la patru ani poate să îşi plătească educaţia până la nivel de master degree

nevoie ca mama adoptivă, MMA, să ne redeschidă apetitul pentru sportul practicat odinioară de Ghinghis Han, Robin Hood şi Napoleon. IUNIE 2011 109

Alberto Ganador

Rutierul lui Saxo Bank a dominat categoric Turul Italiei, pe care l-a câştigat pentru a doua oară în carieră. Atât de puternic a fost ibericul, încât ceilalţi favoriţi îşi fixaseră ca obiectiv locul secund înainte de jumătatea cursei

din istorie pe cel mai înalt vulcan activ al Europei, Alberto Contador a atacat cu şapte kilometri rămaşi până la sosire şi i-a distanţat pe ceilalţi favoriţi la tricoul roz. Iar maglia rosa a poposit din acea duminică pe umerii săi. Primul la final, “El Pistolero” a făcut tradiţionalul său gest de bucurie şi practic a pus capăt oricăror discuţii privind forma lui şi şansele de a câştiga Corsa Rosa. Etna a reprezentat prima victorie de etapă a lui Contador în Il Giro, însă ciclistul originar din localitatea Pinto nu s-a oprit aici şi s-a mai impus într-o rundă, contratimpul individual de la Nevegal, încheiat în căţărare.

Contador – Moş Crăciun în Giro
Pe lângă aceste succese, triplul învingător din Turul Franţei a figurat în toate celelalte etape montane, respectându-şi promisiunea dată la conferinţa de presă premergătoare cursei, prin care s-a angajat să facă spectacol. Grossglockner, Gardeccia şi Macugnaga l-au avut ca actor principal pe purtătorul tricoului roz, chiar dacă acesta nu a terminat primul. Conştient de forma sa excelentă şi de calităţile net superioare, Contador şi-a permis să ofere cadou două etape. Una dintre ele i-a revenit fostului său coleg de la Astana, Paolo Tiralongo. Italianul, fără un succes în 12 sezoane ca profesionist, a atacat pe Macugnaga chiar la îndemnul spaniolului. Desprins de grupul favoriţilor, Tiralongo nu a avut niciodată un avans liniştitor faţă de restul cicliştilor, care au pornit în urmărirea sa. Sesizând că va fi prins în curând, Contador a lansat un atac năucitor, i-a depăşit pe toţi cei aflaţi în faţa sa, apoi a ajuns lângă italian, căruia i-a dus trena timp de 400 de metri. Păzit în permanenţă de liderul cursei, Tiralongo a ajuns la final şi a trecut liniştit linia de sosire, obţinând prima victorie a carierei, una primită drept recunoştinţă pentru ajutorul dat lui Contador pe vremea când amândoi s-au aflat la Astana.

n 2008, Alberto Contador s-a prezentat la startul Il Giro direct de pe plajă, după ce managerul Astanei, Johan Bruyneel, i-a transmis că sponsorii au cerut ca el să participe în Corsa Rosa. Atunci, spaniolul, deşi câştigător al Turului Franţei, trebuia să fie “locotenentul” lui Andreas Klöden, deoarece germanul era mult mai bine pregătit. Contador urma să stea doar o săptămână în Turul Italiei, însă lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură după ce a văzut că se simte foarte bine şi le poate face faţă celorlalţi rutieri, mult mai bine pregătiţi decât el, cel 110 IUNIE 2011

Î

minute faţă de ocupantul locului secund, cea mai mare diferenţă din ultimii cinci ani. După acest succes categoric, ibericul a urcat pe locul cinci într-un clasament al rutierilor cu cele mai multe triumfuri în Marile Tururi. Cu şase astfel de victorii, Contador este depăşit doar de Lance Armstrong (7), Miguel Indurain (7), Fausto Coppi (7), Jacques Anquetil (8), Bernard Hinault (10) şi Eddy Merckx (11). La numai 28 de ani, Contador este deja unul dintre cei mai valoroşi ciclişti ai tuturor timpurilor. Dacă Tribunalul de Arbitraj Sportiv nu îl va suspenda în luna august pentru testul pozitiv descoperit în Turul Franţei 2010, atunci poate să îşi mai treacă în palmares câteva rezultate importante şi să devină “mai mare decât Merckx”, aşa cum a declarat managerul Astanei, Giuseppe Martinelli.

aştepte pe alţi ciclişti întârziaţi, în jur de 20. În timp ce se uita, cu pedala stângă sau cu partea stângă a ghidonului a lovit un mic zid şi a fost catapultat în partea cealaltă a drumului, acolo unde s-a lovit de altceva. A fost îngrozitor” – aceasta este declaraţia oferită de Manuel Cardoso, portughezul de la RadioShack, care a văzut incidentul petrecut cu 24 de kilometri înainte de final. Deşi doctorul cursei, Giovanni Tredici, i-a făcut masaj cardiac timp de 40 de minute şi i-a administrat adrenalină şi atropină, Weylandt a încetat din viaţă din cauza fracturii pe care a suferit-o la baza craniului. În memoria sa, etapa a patra a fost neutralizată, iar cei opt rutieri ai lui Leopard Trek, împreună cu americanul Tyler Farrar, cel mai bun prieten din pluton, au trecut linia de sosire împreună. Apoi, toţi nouă s-au retras din cursă.

puţin în teorie. Fără să obţină vreo victorie, spaniolul a pornit în ultima etapă, un contratimp individual, cu un avans de doar patru secunde în faţa următorului clasat, Riccardo Riccò. Runda a fost una fără probleme pentru Contador, dar acesta a fost nevoit să aştepte până la final pentru a fi sigur de triumful său. În 2011, situaţia nu s-a repetat.

Glonţul şi tricoul roz
Înainte de a 94-a ediţie a Turului Italiei, Alberto Contador a avut doi rivali declaraţi: Michele Scarponi şi Vincenzo Nibali. Scarponi s-a clasat pe patru în 2010, dar

beneficia acum de o echipă mai puternică şi demonstrase o formă bună în ultima cursă pregătitoare, Turul Trentino. În ceea ce îl privea pe Nibali, acesta era recomandat de victoria obţinută în La Vuelta, succes care l-a transformat în noua vedetă a ciclismului italian, dar a şi pus multă presiune pe el, mai ales din partea presei peninsulare. Iluzia gazdelor că îl pot învinge pe Contador a ţinut doar opt zile. Aflaţi înaintea ciclistului echipei Saxo Bank după contratimpul pe echipe, Scarponi şi Nibali au devenit conştienţi că nu au nicio şansă în faţa spaniolului, după demonstraţia oferită de acesta pe Etna. La a treia sosire EUROSPORT

108
Acest număr nu va mai fi acordat niciodată unui rutier de către organizatorii Turului Italiei, după ce Wouter Weylandt, ciclistul care l-a purtat în 2011, a decedat în timpul etapei a treia. Câştigător al unei etape la precedenta participare, când se afla la Quick Step, belgianul în vârstă de 26 de ani a participat în Il Giro alături de Leopard Trek, echipă la care s-a transferat înainte de startul sezonului. “Wouter a fost distanţat şi încerca să revină în pluton. Apoi s-a uitat în urmă, pentru a vedea dacă nu era mai bine să îi

Printre cei mai mari din istorie
Până la finalul cursei, Alberto Contador nu a întâmpinat nicio problemă din partea adversarilor; mai mult, el s-a distanţat tot timpul de oponenţii săi şi a încheiat în ierarhia generală cu un avans de peste şase EUROSPORT

• 13 echipe au obţinut cel puţin o victorie în Turul Italiei 2011 • Mark Cavendish şi Alberto Contador sunt singurii rutieri care şi-au trecut în palmares câte două succese • Igor Anton i-a adus lui Euskaltel cel dintâi triumf din istorie în Il Giro • David Millar a devenit primul britanic care a purtat tricoul de lider în toate cele trei Mari Tururi • Dintre cei 207 ciclişti prezenţi la start, 159 au încheiat cursa

IUNIE 2011

111

Abonează-te cu plata online pe revistaeurosport.ro
Abonamente pentru ediția tipărită
Prețul unui abonament (inclusiv taxele poștale) este: pentru 3 ediții – 26 lei pentru 6 ediții – 50 lei pentru 10 ediții – 80 lei Toți abonații pentru ediția tipărită vor primi, ÎN PLUS ȘI GRATUIT, varianta electronică a revistei (PDF).

CUMPĂRAREA NUMĂRULUI CURENT
Prețul revistei, în cazul plății online cu card, este de 9 lei în varianta tipărită (inclusiv taxele poștale) și de 7 lei în varianta electronică.

MODALITĂȚI DE PLATĂ
1. Prin card bancar (Visa, Mastercard, Eurocard, JCB, Diners Club, BRD Mobilis). Plățile sunt procesate de către GECAD ePayment International SRL cu serviciul ePayment. 2. Prin transfer bancar prin același serviciu e-Payment. 3. Prin transfer bancar direct catre noi, în contul RO46 CECE B503 01RO N215 9752, deschis la CEC Bank, agenția Cotroceni. 4. Prin mandat poștal Toate informațiile suplimentare necesare sunt disponibile pe www.revistaeurosport.ro. Revista apare în fiecare lună cu excepția lunilor ianuarie și august.

Abonamente pentru ediția electronică
Prețul unui abonament este: pentru 3 ediții – 20 lei pentru 6 ediții – 39 lei pentru 10 ediții – 62 lei Toți abonații vor primi revista în format electronic (PDF). Varianta electronică conține peste 30 de pagini suplimentare și exclusive față de ediția tipărită. La adresa de email indicată în formularul de abonament va fi transmis, în primele patru zile ale lunii, un link a cărui accesare va permite descărcarea celor peste 100 de pagini ale revistei în format electronic. Fișierele au 5 – 10 Mb.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful