P. 1
Deontologia Mass Media

Deontologia Mass Media

|Views: 912|Likes:
Published by similuce
deontologie, morala, mass-media actuala, doc UB
deontologie, morala, mass-media actuala, doc UB

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: similuce on Apr 27, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/29/2014

pdf

text

original

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

DEONTOLOGIA MASS MEDIA

TITULAR: Asist. Univ. Madalina Paxaman

Bibliografie: 1. Bertrand Jean Claude - Deontologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iasi, 2000 2. Petcu Marian - Istoria Presei Române, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 3. Roşca Luminiţa - Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Editura Polirom, Bucureşti, 2000 4. Coman Mihai - Mass media în România post-comunistă, Editura Polirom, Iaşi, 2003 5. Christians Clifford et alii - Etica Mass Media, Studii de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2001 6. Dr. Frank Deaver – Etica in mass media, Editura Silex, Bucuresti, 2004 7. Middleton R. Kent et alii – Legislaţia comunicării publice, Editura Polirom, Iaşi, 2002 8. Runcan Miruna – Introducere în etica şi legislatia presei, Editura All, Bucuresti, 1998 9. Runcan Miruna – A patra putere – legislatie şi etica pentru jurnalisti, Editura Dacia, Cluj, 2002 Consideraţii generale În anul 1996, la Baia Mare a avut loc un tragic accident aviatic. La putin timp după accident, o echipa de jurnalisti (un cameraman şi un reporter) se găseau în garsoniera unuia dintre copiloti luand soţiei şi copiilor aviatorului un interviu “la cald”. Soţia pilotului nu ştia încă nimic despre accident şi nici despre moartea sotului ei. Profitand, poate, de confuzia creată, reporterul i-a comunicat femeii şi copiilor, într-un mod cât se poate de brutal, vestea iar cameramanul a surprins fiecare moment (M. Runcan, 1998, pag. 138). Lucrurile nu s-au oprit aici. Acest material a fost difuzat la Ştirle ProTV la o oră de maximă audienţă. Desigur ca acest fapt a strârnit un val de proteste în rândul opiniei publice. La câteva zile de la momentul difuzării materialului, după oferirea unor scuze penibile, pentru a repara poate greseala făcută şi, mai ales prejudiciul de imagine, postul de televiziune în cauză a anunţat, prin promo-uri la fiecare oră, pregătirea unei ediţii speciale care urma să prezinte motivele pentru care a fost posibilă o astfel de situaţie. Acest material nu a fost însă niciodata difuzat… Aceste situatii nu apar numai în presa romaneasca. În luna mai a anului 1978, Chicago Sun Times a primit informaţii de la o “sursă demnă de încredere” că femeile din patru clinici de pe Michigan Avenue urmau proceduri inutile în vederea întreruperii de sarcină. Sursa, o oficialitate guvernamentală care a insistat sa ramână anonimă, pretindea ca, în fiecare an, sute de femei erau fals informate de către personalul clinicilor în privinţa sarcinii. Aparent, peste 60 000 de avorturi erau făcute în aceste clinici al căror scop exclusiv era profitul. În colaborare cu Better Government Association (BGA), o organizaţie neguvernamentală formată din cetăţeni, ziarul Sun Times a început să cerceteze cazul. Cotidianul a trimis jurnalişti la agenţiile particulare care recomandau femeilor clinicile respective. Pretinzând că doresc consiliere în probleme legate de sarcină, ele au adus mostre de urină recoltată de la bărbaţi. Aceasta a fost testată iar rezultatul analizelor a iesit pozitiv, jurnalistele fiind astfel trimise la clinicile de pe Michigan Avenue. De asemenea, jurnalişti “sub acoperire” au incercat să se angajeze atât la agenţiile care făceau
2

recomandările cât şi la clinicile care realizau respectivele proceduri medicale. Pe formularele solicitate la angajare, juralistele nu au modificat studiile şi specializările urmate dar au “omis” orice legătura cu jurnalismul. Prima investigatoare a fost angajată la o clinică aflată pe Magnificent Mile din Chicago. Ca parte a pregătirii la locul de muncă, ea a învăţat repede că femeilor cu teste negative de graviditate li se spunea fie că rezultatul este pozitiv, fie ele nu erau informate deloc. În primele săptamâni de lucru sub acoperire, ea a observat că mai mult de 10% dintre pacientele clinicii primeau diagnosticul “avort” chiar dacă testul lor de urină demonstrase că nu erau însărcinate. În cele din urmă, ziarul a obţinut locuri de muncă salarizate pentru reporterii săi în toate cele patru clinici şi în cele două agenţii de recomandare. Mai multe jurnaliste lucrau ca infirmiere şi consilieri. Nici una nu a fost implicata direct în procedurile de intervenţie chirurgicală dar au avut contact direct cu pacientele şi înainte şi după ce aveau loc presupusele avorturi. Pe o perioadă de patru luni, ele au observat avorturi făcute unor femei în stadii avansate de graviditate, anestezice incorect administrate, personal clinic care practica medicina fără licenţă, fraudă şi practici nepotrivite. În tot acest timp s-au înregistrat complicatii frecvente şi mai multe decese. Pentru a susţine observaţiile directe, investigatorii sub acoperire au fotocopiat peste o sută de fişe medicale din clinici. Fişele au fost aduse la Sun Times unde au fost şterse numele femeilor. Cu toate acestea actul fotocopierii fără aprobare a fişelor a reprezentat o violare a legii din Illinois. Seria de articole despre profitorii de pe urma avorturilor a fost publicat de ziarul Sun Times în noiembrie 1978 (adică la mai mult de cinci luni după ce a fost semnalată situaţia). Consecinţa a fost că statul a elaborat legi noi pentru a reglementa activitatea clinicilor de avorturi cu paciente nespitalizate. Două dintre clinicile de pe Michigan Avenue au fost închise – una definitiv – şi mai multi medici implicati au parasit statul. Un medic a fost trimis la închisoare. Una dintre clinici a dat în judecată Sun Times şi asociaţia însă procesul a fost anulat. În amblele situaţii prezentate mai sus ziariştii pot fi acuzaţi că nu au respectat normele etice pe care le presupune demersul jurnalistic. În primul caz este vorba despre intruziunea în viaţa privată şi despre violarea dreptului la intimitate. Cel de-al doilea caz, mai complex, prezintă modul în care jurnalistii de la un cotidian american au ales să mintă prin omisiune şi să folosească înşelăciunea pentru obţinerea informaţiilor. Este la fel de adevarat că şi in aceste situatii, atât jurnalistii cât şi celelalte persoane implicate pot veni cu agrumente pro şi contra deciziilor luate şi, prin urmare, este destul de dificil să identificăm clar cine, cum şi cât a gresit. Acest lucru se întamplă şi din cauza faptului că etica şi deontologia reprezinta zone “neclare” (C. J. Bertrand, 2000, pag 27) situate undeva “între” principiile filozofice şi activitatea cotidiană. “Două viziuni diferite sunt implicate în etica presei şi, de aceea, îmbinarea celor două aspecte, teoria şi practica, devine dificilă. În timp ce pentru studiul eticii este nevoie de deliberare, distincţii atente şi dezbateri îndelungate, redacţia unui ziar are tendinţa de a pune accent pe tenacitate şi pe abilitatea de a lua decizii rapide în situaţii de criză, ce apar zi de zi. În mod asemanator, specialiştii din publicitate şi relaţii publice trebuie să fie competitivi şi întreprinzători iar scenariştii şi producatorii programelor de divertisment trebuie să aprecieze scepticismul, independenţa şi pasiunea. În consecinţă, pentru ca prelegerile de etică să îşi atingă scopul, capacitatea critică trebuie folosită în acele situaţii în care procesele raţionale primează. Cu toate acestea, managerii institutţilor media apreciază oamenii de acţiune, pe aceia care obţin rezultate remarcabile într-un mediu de lucru foarte stresant. Dacă etica jurnalistică intenţionează să dobândească recunoaşterea generală, atunci ruptura dintre practica

3

jurnalistică de zi cu zi şi valorile etice trebuie eliminată în mod creativ.” (Clifford G. Christians et alii, 2001). Etica este un demers care studiaza şi analizeaza conduita umană. Atunci când vorbim despre acest domeniu, ne gândim la un număr de noţiuni şi, înainte de a discuta despre principiile etice şi modul în care ele sunt de folos în demersul jurnalistic, este important să definim două dintre aceste concepte. MORALA se referă la valorile pozitive şi la cele negative. Acest termen se poate rezerva pentru etica intimă fiecarui individ, pentru simţul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă. DEONTOLOGIA se aplică în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie nescrisă care stabileşte prin consens, ceea ce “se face” şi ceea ce “nu se face”.(C. J. Bertrand, 2002, pag. 45). Deontologia le impune cetăţenilor îndatoriri. Un cod deontologic propune reguli stricte de urmat. Dr. Frank Deaver (2004, pag. 19) sustine ca in analiza diun punct de vedere etic a unor cazuri, deciziile luate sunt mai simplu de aparat, daca se “bazeaza pe filozofia morala si nu pe simpla moralizare”. Iata care ar fi deosebirile identificate de autor:

Filozofia morala 1. Cosnta in sfaturi generale, bazate pe principii usor de sustinut. 2. Valorizeaza intotdeauna consecventa, in sfaturile date, adica presupune: a) acelasi mod de tratare a situatiei de la o persoana la alta; luarea in considerare a raportului discriminare / echidistanta fata de toti, indiferent de rasa, confesiune, culoare a pielii, sex, statut economic b) consecventa de-a lungul timpului c) consecventa de la caz la caz d) consecventa intre ce se spune si cum se actioneaza e) consecventa de la o regula ala alta sau de la un principiu la altul 3. Este dialectica (provocatoare, deschisa la intrebari de genul “Argumenteazti ideea”, “De ce ar trebui sa actionam asa?”

4. Este analitica, din perspectiva filosofica si logica; face uz de argumente si dovezi

Moralizarea 1. Consta in sfaturi specifice pornind de la judecati emotionale sau traditionale 2. Nu valorizeaza consecventa; se dau sfaturi ad-hoc la un moment dat, care nu sunt urmate de altceva a)presupune un tratament inconsecvent in ceea ce priveste indivizii, prin tratarea diferentiata a celor care aduc beneficii si prin indiferenta sau discriminarea fata de ceilalti b) este inconsecventa in timp c) este inconsecventa de la un caz la altul d) presupune actiuni si discursuri fatarnice; nu exista o consecventa vizibila intre ceea ce se afirma si modul cum se actioneaza e) este inconsecventa de la o regula de actiune enuntata la alta sau presupune evitarea urmaririi unei reguli. 3. Este dogmatica; lipsa dorintei de a discuta motivatiile rationale; functioneaza pe supozitia ca fundamentul credintelor si teoriile individuale este solid anocorat in niste adevaruri, in anumite seturi de principii ce opereaza in mod standard. Acest dispozitiv mental este caracterizat de supunerea oarba in fata autoritatii si de intoleranta in ceea ce priveste discutiile libere. 4. Este pragmatica; accentueaza foarte mult consecintele practice ale gandirii si
4

riguroase

comportamentului ca determinante ale adevarului, valorii si intelesului. 5.Este catarhica – pentru ca filosofia morala 5. Se bazeaza pe faptul ca da sfaturi; are o latura de purificare sau curatire; ne caracteristica sa fundamentala este aceea purifica emotiile, ne permite sa fim mereu ca, mai degraba, da sfaturi, in loc sa ne proaspeti. ceara sa gandim in termeni largi, generali. Pentru o mai bună înţelegere a acestui domeniu, voi prezenta cinci dintre principiile filozofice care pot fi aplicate şi eticii mass media: 1. Calea de mijloc aristotelică: “virtutea morală este situarea corespunzătoare între două extreme”. Principiul “căii de mijloc” a apărut încă de la începuturile filosofiei occidentale în Grecia, secolul al IV lea i. Chr. Ea îşi are rădăcinile şi în gândirea asiatică – teoria măsurii în toate redată mai exact drept ”echilibru şi armonie” – ea fiind elaborată inainte de Aristotel, în secolul al V lea i. Chr. în China. De la Platon, grecii au moştenit patru virtuţi morale: cumpătarea, dreptatea, curajul şi înţelepciunea. Aristotel a pus accentul pe moderaţie, pe cumpătare: aşa cum înţelepciunea înseamnă să judeci bine, moderaţia înseamnă să trăieşti chibzuit, spunea el. Ca virtute morală, Aristotel considera excelenţa ca jumătatea drumului între exces şi privaţiune. În filosofia aristotelică, curajul este calea de mijloc între laşitate şi temeritate; o persoană generoasă urmează calea de mijloc între zgârcenie şi risipă; modestia reprezintă media între neruşinare şi timiditate; critica justă se află între invidie şi dispreţ. O cale de a opera acest principiu este prin identificarea extremelor şi prin poziţionarea pe nivel median faţă de cele două. Aristotel nu pleda însă pentru un consens slab, anemic ori pentru proverbialul compromis al căii de mijloc. Acţiunea moderată nu se reduce la măsuri izolate. Deşi cuvântul media are conotaţii matematice, principiul lui Aristotel nu presupune poziţionarea individului la distanţe perfect egale faţă de extreme. Aristotel vorbeşte despre ceea ce este “de mijloc” pentru noi, adică pentru satutul individului, pentru o anumită situaţie şi pentru punctele ţări sau slabe. Calea de mijloc nu înseamnă numai cantitatea potrivită, ci şi momentul potrivit, publicul potrivit, motivul potrivit şi modalitatea potrivită. 2. Imperativul categoric al lui Kant: “acţionează conform acelei maxime care vrei să capete valoare de lege universală”. Imanuel Kant, născut în sec .XVIII în Germania, a influenţat filosofia secolului său mai mult decât orice alt gânditor occidental. Scrierile sale au însemnat o contribuţie permanentă la dezvoltarea epistemologiei şi eticii. Lucrările lui Kant “Bazele metafizicii moravurilor” şi “Critica ratiunii practice” sunt cărţi de mare importanţă pentru studiul eticii. Kant a conferit o substanţă intelectuală “regulii de aur” prin “imperativul său categoric” care indică faptul că ceea ce este drept pentru unii este drept pentru toţi. Kant a declarat că principiul în funcţie de care evaluăm moralitatea acţiunilor noastre este: “acţionează conform acelei maxime care vrei să devină lege universală”. Cu alte cuvinte, verifică principiul care stă la baza deciziei tale şi vezi dacă vrei ca el să fie universal aplicat. Testul unei obligaţii morale veritabile este posibilitatea ei de a deveni universală. Decizia de a savârşi o acţiune trebuie să se bazeze pe o lege morală nu mai puţin strictă decât legile naturale, cum ar fi gravitaţia. “Categoric” înseamnă aici necondiţionat, fără circumstanţe atenuante, fără nici o excepţie. Ceea ce este drept e drept şi doar acest lucru

5

trebuie făcut, chiar în conditii extreme. Se cuvine să facem ceea ce e drept din punct de vedere moral, chiar de-ar fi să cadă cerul, în pofida oricăror obstacole. Kant consideră că exista adevăruri superioare (pe care le numea noumena) raţiunii noastre limitate şi care transcend universul fizic. Conştiinţa e înnăscută şi fiecare trebuie să i se supună. Imperativele categorice, inerente fiinţelor umane, sunt percepute nu prin raţiune ci prin conştiinţă. Prin conştiinţa sa, omul se supune obligaţiei morale. Conştiinţa ne informează când se cuvine să alegem binele şi să respingem răul. Violarea propriei conştiinţe – indiferent cât de slabă sau puţin formată ar fi ea – produce sentimente de vinovaţie. Prin conştiinţă, legea morală e imprimată în ţesătura naturii umane. 3. Principiul utilităţii al lui Mill: “Caută cea mai mare fericire pentru cei mai mulţi” Utilitarismul este o viziune etică larg raspândită în societatea Americii de Nord şi o noţiune bine dezvoltată în filosofie. Există mai multe versiuni, dar toate susţin, într-un fel sau altul, că trebuie sa determinăm ceea ce este corect sau greşit, analizând factorii care vor produce cele mai favorabile consecinţe pentru bunăstarea fiinţelor umane. Alternativa corectă din punct de vedere moral produce cel mai bun raport între bine şi rău. Utilitarismul modern s-a conturat în operele filosofilor britanici Jeremy Bentham şi John Stuart Mill iar versiunea trdiţională a acestui principiu susţinea că scopul final îl constituie fericirea sau plăcerea. Utilitariştii de mai târziu au extins noţiunea de fericire, aceştia susţinând că şi alte ţeluri, nu numai fericirea pura, pot reprezenta scopuri în sine. Norma utilităţii devine un principiu dublu. Ea ne dictează să producem cel mai bun raport între bine şi rau şi să-l distribuim celorlalţi cât mai mult posibil. De aici, utilitarismul este definit deseori ca promotor al celui mai mare bine pentru cei mai mulţi oameni. În general, se disting două tipuri de utilităţi: utilitarismul acţiunii şi utilitarismul regulilor. La utilitariştii acţiunii, întrebarea fundamentală implica mereu binele cel mai mare într-un caz concret. 4. Vălul ignoranţei la Rawls: “Dreptatea se naşte când se negociază fără diferenţieri sociale”. Din perspectiva lucrării lui John Ralwls, “O teorie a dreptăţii”, corectitudinea reprezinta ideea fundamentală pentru conceptul dreptăţii. Autorul recomandă ca toate părţile implicate într-un conflict să se distanţeze faţă de împrejurările concrete, în spatele unei bariere unde sunt eliminate rolurile şi diferenţele sociale. Participanţii se prezintă fără trăsături individuale de tipul rasei, clasei, sexului, intereselor de grup şi a altor condiţii concrete şi sunt consideraţi membri egali ai societăţii în ansamblul său. 5. Viziunea iudeo-crestină despre persoane ca scopuri: “iubeste-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Etica iubirii nu este o noţiune exclusiv iudeo-creştină. Încă din secolul al IV lea, gânditorul chinez Mo Tzu se referea la acest concept. Nici etica iudeo-creştină nu se limitează la puta morală a iubirii; unii specialişti în etica din această tradiţie consideră ca supreme: supunerea, dreptatea sau pacea. Dar contribuţia fundamentală a acestei perspective religioase, în forma sa elementară, este argumentul că, în ultimă instanţă, oamenii sunt supuşi unui singur comportament moral sau unei singure virtuţi: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Toate celelalte obligaţii, chiar dacă sunt legate de această idee centrală, sunt considerate subsidiare.

6

Dacă discutăm din punctul de vedere al aplicabilităţii acestui principiu la etica mass media, putem spune că o astfel de atitudine poate fi aplicată în cazurile de tratare a nedreptăţii sociale, a invadării vieţii private, a violenţei, a pornografiei.

TUTORAT II
Modelul de raţionament Cutia lui Potter Dr. Ralph Potter (profesor la Harvard Divinity School)a formulat modelul raţionamentului moral. Acesta este prezentat sub forma unei diagrame în care sunt introduse patru dimensiuni ale analizei morale care ajută la identificarea aspectelor care creează cele mai multte confuzii. Diagrama se prezintă astfel: Definire Loialităţi

Valori

Principii

Pentru a ne putea folosi de Diagrama lui Potter este necesar să realizăm o definire a situaţiei. In aceasta etapa, problema in discutie trebuie privita in detaliu si din mai multe puncte de vedere decat cel personal. Pe masura ce cazul evolueaza, trebuie sa recunoastem ca niste demersuri suplimentare de ap[rofundare ne-ar putea face sa ne ajustam selectilile pe care – conform matricei de mai sus - urmeaza sa le facem. Apoi, trebuie luate în considerare valorile care sunt cele mai importante. Valorile sunt utile pentru explicarea rationala a comportamentelor sau pentru justificarea lor. Ele reprezinta standarde de selectie prin intermediul carora indivizii sau grupurile de oamenicauta niste intelesuri, o anumita satisfactie sau valoare. Principiile (vezi cele cinci principii etice prezentate in tutoratul 1) sunt cele care ne ghideaza in analiza cazului. Ultima etapă este analiza loialităţilor jurnaliştilor (faţă de cine sunt aceştia loiali, cine beneficiaza, cine are desuferit, care sunt loialitatile conflictuale). În final, decizia jurnalistului sau a redactorului şef va putea fi analizată în funcţie de cele patru segmente, fără a exista ambiguităţi. (un exemplu de analiza conform

7

modelului de rationament Potter poate fi gasit în Clifford Christians et alii - Etica Mass Media, vezi bibliografie)

Principiul relatării adevărului
Ron Olshwangen era doar fotograf amator, dar a realizat un instantaneu impresionant, unpompier din ST. Louis incercind sa-i faca respiratie artificiala Patriciei Pettus, în virsta de doi ani. Fotografia aparuta pe prima pagina a pulicatiei St. Louis PostDispach pe 31 decembri. Când Olshwangen a aflat, la sfirsitul lunii martie, ca aceasta fotografie proimise premiul Pulitzer, el a mers cu sotia sa, Sally, în biroul redactorului sef, pentru a sarbatori evenimentul. “Nici macar nu beau. Sper ca au Coca-Cola dietetica acolo”, i-a spus el unui reporter de la Post-Dispatch inainte de a ajunge. Redactorul sef a cerut Coca-Cola dietetica cu ghiata pe linga sampanie şi, când directorul-adjunct de imagine a facut fotografia pentru articolul de a doua zi, cutia de Coca-Cola era pe birou, linga sotii Olshwangen. Dar Robert C. Holt, directorul departamentului de tehnologie foto, a eliminat cutia din fotografie cu ajutorul noului sistem Scitex de care dispunea ziarul. Redactorul sef a insistat ca a fost vorba de o problema de comunicare. El spusese personalului ca fotografia ar arata mai bine fara cutie şi a presupus ca va fi în consecinta taiata. Holt isi aminteste ca cineva I-a sugerat:”haideti sa scoatem cutia de Coca-Cola cu Scitex-ul”, dar ulterior, s-a gindit ca, probabil, a vrut sa spuna “Haideti s-o taiem”. “Dîntr-un anumit motiv”, a spus Holt, “am eliminat-o. A fost o prostie. A fost gresala mea”. Incidentul a fost amplu dezbatut în ionteriorul redactiei, deoarece insusi holt era cunoscut drept promotor al Scitex-ului, dar se opunea cu fermitate trucarii imaginilor. Cu trei ani în urma, el avertizase Asociatia Editorilor de Ziare Americane sa nu foloseasca gresit sistemele electronice de redare a imaginilor. El a fost extrem de mahnit aflind ca fotografia premiata, cea dintii imagine de o astfel de valoare aparuta pe prima pagina a publicatiei Post-Dispatch, a trebuit sa fie realizata cu ajutorul Scitex-ului. Chiar retrospectiv Holt nu este inca sigur de ce a eliminat cutia cu Scitex-ul. “A fost o zi cu mult mai agitata ca de obicei şi de-abia când am ajuns acasa mi-am dat seama ce facusem.” Holt insista ca fotografii care s-au suparat ca “gresala a fot facuta chiar de oamenii care au promis ca nu o sa se intimple niciodata” ar trebui “sa faca ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu.” Conducerea de la Post Dispatch a luat incidentul foarte în serios. Ei l-au discutat deschis, public, explicind ca progresul tehnologic face abuzurile imposibil de detectat. De fapt, atunci când s-a produs incidentul Olshwangen, conducerea se afla în faza finala a conceperii politicii companiei cu privire la manipularea electronica.

Primul aspect pe care îl studiază studenţii la jurnlism (şi acest lucru se întâmplă încă din anul I de studiu) este că presa trebuie să fie obiectivă, neutră. În extenso, acest lucru înseamnă, de fapt, că jurnaliştii lucrează cu fapte, prin urmare trebuie să relateze exact

8

realitatea. Aşa cum arătau Clifford Christians şi colab. (2001, pag. 62), obligaţia presei de a tipări adevărul reprezintă piatra de temelie pentru activitatea jurnalistică. Astfel, fiecare cod al eticii începe cu datoria jurnaliştilor de a spune adevărul cu orice preţ. Când Pilat a întrebat: “Ce este adevărul?” el a articulat una din problemele la care oamenii de pretutindei (şi dintotdeauna) încearcă să răspundă. Aristotel a încercat să dea şi el răspuns la această întrebare: “ a enunţa ceea că ce este nu este, sau că ceea ce nu este, este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este.” Ideea pe care o susţine Aristotel este că o propoziţie este adevărată atunci când ceea ce afirmă ea poate fi probat în realitate, prin urmare când există un corespondent între afirmaţie şi realitate. Filosofii medievali au dat şi ei formă acestei aserţiuni: “Veritas est adaequatio rei et intellectus” (adevărul este adecvarea între lucru şi intelect). Dar, aşa cum se schimbă şi ideile şi concepţiile despre lume şi “definiţia” adevărului a comportat câteva schimbări. Oamenii din presă trebuie să trăiască înconjuraţi de ambiguităţile despre adevăr din învăţătura şi cultura occidentală de astăzi. Poziţia lor este complicată şi mai mult de constrângerile bugetare, de termenele limită, de aşteptările cititorilor, de rigorile editoriale şi de relaţia cu sursele. Se spune adesea despre jurnalism că este o “istorie scrisă în grabă” asta şi pentru că ceea ce specialiştii numesc “cultura de flux” face ca să avem un flux continuu de ştiri iar cel care le selectează are de ales dîntr-o multitudine de variante, deseori fără să mai poată da curs subtilităţilor morale (2001, pag.62). Miruna Runcan priveşte principiul relatării adevărului dintr-o perspectivă mai apropiată profesiei de jurnalist. În cartea Introducere în Etica şi Legislaţia Presei (1998) accentul este pus pe responsabilitatea jurnalistului faţă de publicul său şi pe dreptul la adevăr al cetăţeanului. Realitatea este, din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, în acelaşi timp o materie primă dar şi un produs finit. Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului pe acelea care par a avea consecinţe sau par a răspunde curiozităţii destinatarului, presa le încarcă cu semnificaţie şi elaborează din ele un “real” inteligibil, mai mult sau mai puţin ordonat. Acesta este şi motivul pentru care, atunci când evaluăm responsabilităţile (faţă de cetatean şi faţă de societate) pe care sa se fundamenteze exercitiul profesional, suntem obligaţi să ne referim mai întâi de toate la adevăr. În mod firesc, nici unul dintre noi nu ne mai facem de mult iluzii copilăreşti în legătură cu existenţa, la nivelul reprezentărilor omeneşti, a unui adevăr unic, ori a unui adevăr ultim, absolut. Şi totusi, fiecare din faptele, obişnuite sau mai puţin obisnuite, cu care ne confruntăm au o consistenţă, o dimensiune, un volum, cauze şi consecinţe. Inteligibilitatea tuturor acestor fapte este, fireşte, şi treaba presei, ca şi treaba sociologiei, politologiei etc. adevărul ca măsură circumstanţiala a inteligibilului este, deci, în ceea ce priveste presa, o datorie fundamentală pentru jurnalist şi o garanţie de credibilitate pentru destinatarul cetăţean. Datoria noastră dintâi deci, în rezumat, se răsfrânge asupra unui drept în egală măsură al nostru, dar şi mai presus de noi: dreptul cetateanului la adevar. Cu toata modestia asumată, practica jurnalistica, fundamentata pe insusi etica modelului democratic, nu-şi poate propune sa defineasca adevărul faptului relatat decât ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntară sau nu. Este şi motivul pentru care, ca mediator de mesaje, presa se adresează opiniei individuale a cetăţeanului (care e fireste o constructie) şi

9

opiniei publice (care este la rindul ei o constructie). Ambele sunt direct dependente de felul în care de felul în care mesajul reuseste sa aproximeze coerent şi, pe cât se poate, obiectiv realitatea reflectata, dar şi de capacitatea de interpretare a mesajului, care exista, natural, în destinatar, fie el individual, fie public. Orice fapt selectat şi devenit informaţie mediatica ar trebui, în principiu, sa raspunda într-o masura oarecare (dincolo de medie) curiozitatii de cunoastere a destinatarului. Vom numi aceasta calitate, care diferentiaza contextual faptele adevarate în insusi procesul selectiei şi transpunerii lor în mesaje informative, fapte de interes public (traducere destul de aproximativa a pragmaticului termen englezesc newsworthy: valoare de stire). În mod evident, un anume fapt va avea parte de mai mult interes public într-un anume context decât altul. Când rata somajului e în crestere, e firesc ca un reportaj despre conditia somerului sa prezinte mai mult interes decât atunci când criza locurilor de munca nu este deloc acuta. Reiese, de aici, faptul ca, din suma cvasi-infinita faptelor cotidiene reale, valoarea de adevar a mesajului e direct dependenta de interesul public contextual faţă de cauzele şi/sau consecintele unui fapt anume, calificat şi de emitator şi de destinatar drept reprtezentativ. Un fapt poate sa aiba la un moment dat , o valoare de exceptie faţă de restul faptelor de viata contextuale. O catastrofa, o sarbatoare, un accident fericit sau unul tulburator, o nedreptate flagranta sau un gest de patetica generozitate pot iesi din rind, avind în sine un anumit grad de spectaculozitate sau senzational. Ele sunt de “interes public”tocmai prin caracterul lor de exceptie; sau, insidios prin simpla lor decuparedin sir, pot fi interpretate de jurnalistic ca “exceptii”, cu toate ca frecventa şi banalitatea lor este evidenta. Ii revine, ca atare, jurnalistului sarcina sa opereze responsabil selectia în virtutea “interesulu public” şi în compensatie ii revine cetateanului libertatea de a autentifica, de a confirma sau infirma, prion propria sa participare afectiva şi rationala, aceasta selectie. Conceptul de informaţie de interes public are însă, în p,us, şi acoperire în domeniul legislatiei, mai ales în situatiile în care cetateanul insusi simte nevoia sa s eapere în faţă tentatiei presei de a transforma orice tip de intimplare cotidiana, cu sau fara acceptul celui care o traieste, în subiect de presa. Fiindca, dacă rostul presei este acela de a selctasi elaborao imagine coerenta şi inteligibila asupra realitatii mai mult sau mai puţin haotice care ne inconjoara, atunci exista frecvent şi primejdia ca între interesul public şi cel individual sa intervina, voit sau nu, contradictii, confuzii, ireconciliabile pozitii. Asupra acestui scurt circuit dintre interesul public şi cel individual vom reveni în curind. Cum putem însă, în cazuri litigioase ori pur şi simplu confuze, să probam sau să demonstrăm veridicitatea faptelor devenite informaţii de interes public? În primul rind prîntr-o buna tehnica de documentare. Sunt foarte speciale cazurile în care un jurnalist este dublat şi de un specialist în domeniul investigat, ori când el reuşeşte să acopere cu cunostinte exacte şi profunde un câmp mai restrâns. Desigur, în orice organism de presă serios exista specializări: reporterul juridic nu este acelaşi lucru cu comentatorul economic sau social, ori cu cronicarul de la departamentul cultural. Însă nici una dintre aceste specializari de arie nu presupune neaparat o pregatire mai profunda decât cea “generala”, şi nu este logic de crezut ca jurnalistul economist e simultan şi un economist de cercetare, cel judiciar un mare avocat etc… tehnica documentării, specifică fiecarui câmp în parte, este cu atât mai importanta cu cât o imagine superficială asupra unui

10

fenomen în cimpul dat poate induce reactii false sau periculoase în rândul opiniei publice, deservând-o în loc să o serveasca. În alta ordine de idei, adevărul mesajelor noastre este direct dependent de comportamentul nostru faţă de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni. Privilegiul reporterului invocat şi discutat mai sus, nu ne poate niciodată scuti de responsabilitatea de a cita corect, de a verifica informaţiile pe care le difuzam înainte şi nu după ce le-am difuzat, de a le pune în circulaţie numai atunci când ele sunt confirmate din mai multe surse. Principiul verificarii informaţiei din măcar două surse se cuplează, firesc, cu un alt principiu operaţional, util mai ales în situaţiile de natura politică, dar şi în alte cazuri în care subiectul informaţiei poate fi interpretat în feluri diferite, ori chiar contradictorii: este vorba de echiodistanţa. Desigur echidistanţa nu este, integral, o garanţie a mereu visatei obiectivităţi. Este doar un operator util pentru a contextualiza corect un subiect. Ea presupune un arbitraj între două persoane, atitudini sau ideologii, ci obligaţia de a le oferi fiecăruia în parte, spaţiu de expresie egal. Echidistanţa nu este nici amuţirea vocii subiective a jurnalistului în favoarea vocilor în litigiu; ea reprezintă însă primatul expresiei impricinaţilor în elaborarea mesajului de presă, urmând ca interpretarea personală a ziaristului să se iveasca din evaluarea ulterioara a acestor puncte de vedere clar exprimate. Adevărul cetateanului şi opinia publica Presa este – şi cine s-ar mai indoi serios astăzi de aşa ceva ? – agora lumii moderne, spaţiul privilegiat în care judecăţile individuale ale oamenilor se confundă, se compară, se conjugă, având mereu în centrul lor treburile cetăţii şi sansele unui “mai bine” comun. Este motivul pentru care mesajele presei nu pot fi şi nici nu trebuie sa fie unidirecţionale: într-o lume cu adevărat democratică, cetăţeanul nu mai este destinatar ci emiţător de mesaje. Practic însă, acest lucru se intimpla prîntr-un soi de prelucrare, esantionat, aşa cum în stiintele naturii sunt analizate, ciclic organismele sau tesuturile, solurile sau apele curgatoare. Orice publicatie serioasa are servicii specializate în sortarea, analizarea şi selectarea mesajelor primite de la beneficiarii ei directi, şi este obligata de insusi statutul sau economic sa tina seama de ele. Feed-back-ul destinatar- presa este chiar, în zilele noastre stimulat în aşa fel incit, mai ales în chestiunile de mare interes colectiv (proiecte legislative, crize, confruntari de opinii politice pe probleme punctuale sau de durata etc.), politica editoriala şi unghiul de abordare sustinut de strategia publicatieisa fie unul reprezentativ pentru publicul ei specific. Presa se adreseaza, cum stim, în acelaşi timp unei persoane individuale nevazute, dar şi unei fiinte colective cu dimensiuni mereu diferite. Obisnuim adesea sa vorbim despre public dind cuvintului o incarcatura semantica mai degraba abstracta, impersonala, şi în buna masura hiperbolizata. În fapt orice organism de presa nu se adreseaza, şi nici nu ar putea-o face, unui public global, unor mase de mase, egale cu numarul cetatenilor mai mult sau mai puţin alfabetizati. Orice societate moderna are un număr mai usor sa umai greu discernabil de publicuri potentiale, care se structureaza şi se restructureaza permanent, în functie de credinte, habitudini, interese traditionale şi interese de perspectiva, în functie de nivelul diferit de educatie şi de statutul socio-economic caruia

11

apartin indivizii. Publicul specific caruia i se adreseaza mesajele noastre poarte creste sau scadea în functie de natura informatiilor şi de structura finita a mesajelor de presa , promtitudinea acestora în raport direct cu faptele şi cu interesul pe care ele le-ar putea stirni.este motivul pentru care prtesa este în acelaşi timp purtator de cuvunt dar şi factor catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se numeste azi opinie publica. TEMĂ: 1. Analizaţi, din perspectvă etică (folosindu-vă de modelul Potter), două cazuri care încalcă principiul relatării adevărului (pentru rezolvarea acestui exerciţiu studenţii se pot folosi de bibliografia de specialitate dar sunt încurajaţi să să caute şi exemple de actualitate din presa româneasca; aceste exemple vor primi un plus de punctaj). 2. Realizaţi o anchetă; există două puncte de vedere iar voi aflaţi doar unul dintre ele. Deşi încercaţi să obţineţi şi a doua perspectvă asupra evenimentului, nu reuşiţi. Termenul limită este în doua ore. Ce faceţi? Argumentaţi răspunsul. 3. Realizaţi un eseu pornind de la afirmatia “sursele sunt painea si cutitul jurnalistului” (3 pagini, Times New Roman 12).

TUTORAT III
Principiul respectarii vietii private John Harte era singurul fotograf care se afla la datorie în duminica din 28 iulie 1986, la ziarul Californian din Bakersfield. După cateva indatoriri de rutina, el a auzit pe radioemitatorul politiei despre un caz de inec la un lac situat la 25 de mile nord-est de Bakersfield. Cand a ajuns acolo, scafandrii cautau corpul unui copil de 5 ani, Edward Romero, care s-a inecat în timp de inota cu fratii sai. În cele din urma, scafandrii au gasit cadavrul; seriful i-a tinut pe curiosi la distanta, în timp ce familia şi oficialitatile se stransesera în jurul cadavrului. Echipa de la TV nu a filmat în acel moment, dar Harte s-a aplecat pe sub mana serifului şi a facut opt poze. Politica redactionala a ziarului Californian intrezicea publicarea fotografiilor cadavrelor. Astfel, redactorul sef, Robert Bentley, a fost chemat la birou duminica seara, pentru a lua o decizie. Conchizand ca fotografia va reaminti cititorilor sa fie atenti la copiii lor cand inoata, Bentley şi-a dat aprobarea. Luni, Harte a trimis imaginea la Associated Press, “după o disputa de douzeci de minute cu un editor care era furios ca au publicat fotografia…şi care l-a acuzat ca alearga după faima şi după un premiu A.P”. Cititorii au bombardat cotidianul – cu un tiraj de 80 000 de exemplare – cu 400 de telefoane, 500 de scrisori şi 80 de anulari de abonamente. Ziarul Californian a primit şi o amenintare cu bomba, fortand evacuarea cladirii în 90 de minute. Innebunit de intensitatea reactiei, Bentley a trimis o nota redactiei de stiri, admitand ca “sa produs o eroare grava în decizia editoriala…Mai gresim şi noi – şi aceasta a fost, cu siguranta, o mare greseala”. El a conchis ca cea mai importanta lectie a fost “validarea temeinica a ceea ce cititorii – şi fostii cititori – spun, nu doar în zona, ci în intreaga tara: ca mass media de informare au pierdut în mare masura contactul cu audienta.” Pentru fotograful John Harte, remuscarile lui Bentley “au fost dezamagitoare pentru mine şi pentru multi colegi”. Iar editorialistul Ed Clendaniel de la Walla Walla

12

(Washington) Union Bulletin nu a avut o atitudine apologetica fata de publicarea fotografiei în ziarul sau, desi era scoasa din context. “Mai intai, prima şi cea mai importanta datorie a oricarui ziar este sa prezinte stirile”, a argumentat el. “Unul dintre cele mai grele aspecte ale vietii este ca lumea este plina de momente tragice, ca şi de evenimente fericite…Apoi, noi credem ca fotografia este mai eficienta în promovarea sigurantei decât ar spera sa realizeze 10 000 de cuvinte.” Mai tarziu, Bentley a introdus fotografia lui Harte în competitia pentru premiul Pulitzer. “Nu prea vad vreo contradictie”, a explicat el. “Cred ca fotografia n-ar fi trebuit publicata…Dar premiul Pulitzer este acordat pentru excelenta jurnalistica şi tehnica. Nu este acordat pentru aprobarea cititorilor. Michael J. Ogden, director executiv la Prividence Journal Bulletin, condamna fotografiile care obtin capital din durerea umana. “Pot sa inteleg publicarea fotografiei unei accident de masina ca pe o lectie. Ceea ce nu pot intelege este publicarea imaginilor cu sotii, mame, copii indurerati…Ce sens are expunerea unei mame care tocmai şi-a pierdut copilul într-un incendiu? Se presupune ca ar avea efect de reprimare asupra piromanilor? Sunt sigur ca aceia care nu ezita sa publice astfel de imagini vor folosi pretextul pios de a cita faimoasele cuvinte ale lui Charles A. Dana: <<nu am fost prea mandru sa public cee ace a permis Providenta Divina sa se intample>>. Este o lozinca ce impinge la rele, una mai parsiva nu imi pot imagina.” (acest caz a fost preluat din Clifford Christians et alii, Etica Mass Media).

Poate unul dintre cele mai importante aspecte ale eticii jurnalistice, dreptul unei persoane de a fi lasata în pace, a fost stipuklat pentru prima data în anul 1890, cand doi juristi americani, Samuel D. Waren şi Louis D. Brandeis au publicat în Harvard Law Review un articol în care promovau necesitatea aparitiei unui nou domeniu de drept care sa protejeze intimitatea unei persoane. Desi celebru astazi, respectivul articol nu a dus la schimbarea atitudinii sau mentalitatilor referitoare la acest subiect. Treizec şi opt de ani mai tarziu, în 1928, Louis Brandeis, devenit judecator la Curtea Suprema de Justitie a SUA, inca isi mai mentinea temerea legata de invadarea vietii personale. El a revenit cu o detaliata argumentatie, intr-o hotarire judecatoreasca referitoare la comportamentul politistilor într-un caz referitoe la prohibitie. “Spre surprinderea multora, el ii acuza pe plitisti de intruziune. Mativand ca legile americane trebuie sa consfinteasca, în sfarsit, un drept al omului de a fi lasat în pace”. (M. Runcan, 2003). Din punctul sau de vedere, un asemenea drept e contnut nu în litera ci în insasi substanta Constitutiei, ai carei parinti au intentionat sa-i protejeze pe cetatenii americani “Autorii Constitutiei noastre se ocupa cu asigurarea conditiilor favorabile cautarii fericirii…Ei au oferit – chiar impotriva guvernului – dreptul de a fi lasat în pace – cel mai comprehensiv dintre drepturi, dreptul cel mai valoros pentru un om civilizat.” Desi toate aceste demersuri probeaza un interes clar pentru existenta unei legislatii a vietii private, abia în 1960 acest domeniu va capata, cu ajutorul lui William L. Proser, o “structurare coerenta”, o lege federala aparand abia în 1974 (anul în care a avut loc celebrul Scandal Watergate). Violarile dreptului la viata privata pot fi clasificate astfel: intruziunea, dezvaluirea de fapte jenante, punerea intr-o lumina falsa şi publicitarea numelui şi imaginii fara acordul persoanei. “Cand vorbim despre viata intima a persoanei, ne referim la exclusiv la

13

fapte reale, care, dintr-o pricina sau alta, nu ar trebui sa fie date publicitatii.” (M. Runcan, 2003). Exista teoreticieni ai acestui domeniu care sustin ca de avantajele acestei protectii legale nu pot beneficia în aceeasi masura şi persoanele publice şi cetatenii de rand. “Intr-o tara cu adevarat democratica, sansa unei persoane de a deschide şi de a castiga un proces de acest fel intentat unui jurnalist este invers proportionala cu notorietatea persoanei.” (M. Runcan, 2003). Principiu pe care functioneaza afirmatia de mai sus este relativ “simplu”: nici o persoana publica fie ea politician, judecator, star de cinema or sportiv nu a fost obligata de cineva sa devina publica ci şi-a asumat liber o asemenea conditie; beneficiile pe care i le aduce situarea sociala sunt direct dependente de faptul ca persoana respectiva şi-a asumat în mod constient o “restringere” a universului sau intim, o transparenta exacerbata care îl / o poate aduce în orice moment în atentia opiniei publice: “Omul politic este investit cu incredere de catre cetatean, iar imaginea lui - în cele mai intime dintre actiunile sale – este considerata demna de interesul publicului.(M. Runcan, 2003) Intruziunea în viata privata este prima categorie, şi cea mai cunoscuta, de violare a vietii private. Atunci cand identificam acest concept, facem referire la un număr foarte mare de concepte diverse – locuinta, proprietate, interiorul unei institutii private, familie, prieteni, viata amoroasa etc. “Intruziunea presupune, deci, de la claisc recunoscuta “violare de domiciliu” la orice fel de patrundere şi procurare de informaţii din universul personal, fara acordul direct al persoanei sau al unui organism abilitat (politie, procuratura, justitie etc). Sunt, de altfel, de notorietate cateva cazuri de intruziune în viata privata (dietmann versus Time, Onassis versus Galella etc). Dezvaluirea de fapte jenante reprezinta o a doua categorie a violarii intimitatii unei persoane. Ea deriva direct din instruziune şi, adesea, constituie o consecinta a acesteia. Aici intervin atat chestiuni referitoare la fapte descoperite în mod direct de jurnalist (prin fotografiere, filmare sau relatare) cat şi fapte dezvaluite prin intermediul unor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de institutii ale statului şi care nu apartin domeniului public. În toate cazurile în care o persoana face plangere sau aduce în fata instantei un jurnalist pentru dezvaluirea de fapte jenante care constituie o violare a vietii private, modalitatea specifica de aparare a jurnalistului este tocmai demonstrarea oportunitatii şi interesului public. Desigur, în cazul în care aceste informaţii au fost obtinute pe cai ilicite, apararea bazata numai pe demonstrarea oportunitatii şi interesului public va fi insuficienta. Este vorba aici despre doua aspecte diferite: intruziunea (care se refera strict la modul în care au fost obtinute informatiile) şi dezvaluirea de fapte jenante (care se refera la continutul informatiilor care au fost dezvaluite publicului). Miruna Runcan (2003) sustine ca trebuie facuta diferenta intre calomnie şi dezvaluirea de fapte jenante. “În primul caz, acuzatia adusa de reclamant se refera la difuzarea unor informaţii false, deci apararea peremptorie a jurnalistului e constituita de adevarul probat. În al doilea caz faptele sunt recunoscute de reclamant ca adevarate, acuzatia adusa de el jurnalistului fiind aceea ca ele nu sunt de interes public, ca atare apararea jurnalistului e constituita tocmai de aceasta din urma. E şi locul în care se petrece disjunctia majora intre persoana publica şi cetateanul obisnuit. Celei dintii ii va fi intotdeauna infinit mai greu sa se ascunda sub scutul vietii private, fiindca majoritatea faptelor sale pot constitui subiecte de interes public. Tendinta actuala, mai ales în ţările în care legislatia vietii private a fost cosolidata şi a capatat oarecum vechime, este ca presa sa nu fie pusa sub acuzare atunci cind aduce

14

în circulatie informaţii privitoare la trecutul persoanei care provin din documente oficiale, sau (mai ales) din dosare penale ori civile finalizate cu hotarire definitiva.” Dezvaluirea de fapte jenante comporta mai multe aspecte: • Numele şi imaginea delicventului minor; • Victimele de catastrofe şi de viol; • Date privind sanatatea persoanei Numele şi imaginea delicventului minor. În anumite state, tratamentul legal al delicventului minor este unul preferential, plecindu-se de la premiza – lesne de inteles – ca minorii trebuie ajutati sa se indrepte. E foarte adevarat însă ca, mai ales în ultimele decenii, din cauza cresterii ratei criminalitatii infantile, aceste principii sunt adesea contrazise de insusi interesul public fata de un fenomen care se sere macar redus, dacă nu stopat. Codurile deontologice ale tarilor democratice indeamna ziaristul la discretie în difuzarea numelui şi chipului delicventului minor, iar unele legislatii statale au prevederi specifice în acest sens, cu exceptia omorurilor deosebit de grave şi a altor delicte de importanta majora. Cum însă este dificil de stabilit interesul presei în asemenea situatii, şi cum, de la stat la stat, este greu de creat o omogenitate de comportament juridic(spre care însă tinde Declaratia drepturilor copilului şi alte recomandari transnationale), ramine însă la latitudinea institutiilor abilitate (politie, procuratura, justitie) sa hotarasca dacă în documentele şi comunicatele emise de ele numele şi imaginea vor putea sau nu sa fie folosite în materialele de presa. Victimele catastrofelor şi a violului. Dacă în foarte multe state comportamentul presei cu privire la numele şi imaginea victimelor violurilor este reglementat prin interdictii clare (mereu contestate de jurnalisti prin caracterul public al subiectului şi prin caracterul public al proceselorsi hotaririlor definitive ale justitiei), nu acelasi lucru se intimpla în ceea ce priveste victimele catastrofelor. Adesea, victimele insele sau apartinatorii lor s-au plins şi se pling ca un dezastru, un incendiu, o sinucidere etc. sunt nenorociri personale suficient de dureroase ca sa mai fie accentuate şi de difuzarea lor publica. Pe de alta parte, presa protesteaza la rindul ei, agitind şi în aceste privinte stindardul - firesc – al interesului cu care opinia publica reactioneaza la situatii de acest fel. Intre cele doua extreme se cere însă stabilit un echilibru bazat pe bunul simt. Fireste, o catastrofa aviatica sau feroviara e de maxim interes. A filma însă, sau fotografia în detaliu, trupuri macelarite ori carbonizate, a intervieva raniti care au nevoie de primul ajutor, a hartui rudele disperate sunt tot atitea atentate la adresa bunului simt, dind apa la moara acelora care acuza presa de vampirism. Mult mai presus de cuvintul legii, în mod firesc ambiguu în situatii în care este greu de impacat libertatea presei cu libertatea de a-ti trai durerea în intimitate, ar trebui sa prevaleze în acest domeniu constiinta fiecaruia dintre slujitorii presei. Şi aici ca şi în alte privinte, pentru a se constitui în agent moral, jurnalistul ar fi sufient sa se intrebe pe sine o clipa: “ dacă mie mi s-ar fi intimplat aşa ceva, cum m-as simti vazindu-mi durerea pe ecranul televizorului, sau în pagina a treia a ziarului de dimineata?” Date privind privind sanataea persoanei. Plecind de la principiul recunoasterii secretului medical, mai în toate ţările democratice chestiunile referitoare la starea sanatatii persoanei sunt considerate domeniu privat, cu exceptia persoanelor publice şi a celor implicate în viata politica. Este şi acesta un domeniu în care presa este adesea incriminata, ori chiar subiect de procese pentru “dezvaluirea de fapte jenante”. La urma urmelor, ca şi casa, ca şi familia, propriul organism, sanatatea şi maladia sunt ale fiecaruia din noi, nu ale
15

comunitatii. Noi suntem cei care hotarim, în ultima instanta, dacă şi citi altii vor fi informati atunci cind suntem suferinzi, dacă şi cine are dreptul sa ne vada astfel. Un exemplu celebru de proces de acest fel este cel intentat la sfirsitul anilor ’70 de marele cintaret Jacques Brel revistei Paris Match. După citiva ani de absenta completa din viata publica, Brel a fost fotografiat la iesirea din sanatoriu, Paris Match publicind atât imaginea cât şi un articol – comentariu asupra faptului ca Brel sufera de un cancer avansat. Procesul de violare a vietii private şi publicitare a unor fapte jenante a fost cistigat de Brel cu putina vreme inainte de a se stinge din viata. Mai importanta însă decât victoria minora de tribunal a fost însă, cazul în speta, sensibilizarea opiniei publice prin scandalul creat: boala şi moartea, chiar şi atunci cind este vorba despre celebritati, ar terbui sa fie tratate cu respectul şi discretia cuvenite, dindu-i fiintei care le suporta macar dreptul de a hotari singura asupra felului în care doreste sa le suporte. Lumina falsa şi fictionalizarea “A pune pe cineva intr-o falsa lumina presupune a interpreta incorect fapte reale, de a adauga unor fapte reale alte fapte care în context par credibile dar nu sunt adevarate, a inlantui contextual cauze şi consecinte care par logice dar sunt imaginate, producind daune onoarei şi respectabilitatii unei persoane” (M. Runcan, 2003).aşa cum reiese din definitia oferita de Miruna Runcan, acest domeniu al legislatiei vietii private poate interfera cu diverse alte delicte, incepind de la calomnie, atunci cind demonstratia logica produsa de jurnalist nu poate fi probata pas cu pas, trecind prin fictionalizare, atunci cind reclamantul poate dovedi ca o parte sau intregul discurs jurnalistic este inventat, şi sfirsind cu mai sus mentionata dezvaluire de fapte jenante, atunci cind acestea pot fi demonstrate de reclamant ca nespecifice intregii sale personalitati. Cele mai banale şi frecvente de piunere intr-o falsa lumina se nasc din pricina unor comentarii inadecvate adaugate fotografiilor. Un exemplu celebru este Gill vs. Heart Corporation şi Gill vs. Curtis Publishing (1953) cind, în urma unei fotografii facute de renumitul fotograf Henri Cartier – Bresson, cei doi soti Gill, surprinsi imbratisati în fata casei de marcat a unui magazin ambulant de inghetata, au acuzat pentru lumina falsa doua reviste care au publicat fotografia. Fotografia fiind facuta într-un loc public, fotograful nu a fost incriminat, în schimb publicatiile da, pentru comentarii. Harper’s Bazar, proprietatea trustului Hearst, a fost achitata din cauza ca judecatorii nu au considerat ca ofensatoare fraza care insotea fotografia: “And so the world goes round”. În schimb, Ladies Home Journal, apartinind lui Curtis Publishing, a fost penalizata din cauza ca folosise aceiasi imagine ca ilustratie la un articol referitor la primejdiile “iubirii la prima vedere”. Dincolo de amuzamentul virtual al unor asemenea istorioare, punerea intr-o falsa lumina ramine o problema destul de dificil de rezolvat pentru ziaristi, fiindca – la fel ca şi în cazul calomniei şi adesea coroborindu-se cu ea – implica în aparare atât probarea faptului real ca newsworthy (de interes public), cât şi demonstrarea bunelor intentii, mai ales atunci cind la mijloc sunt opinii şi comentarii personale ale jurnalistului. Dacă avem în vedere ca multe din materialele de presa provin din surse confidentiale, care implica obligatia apararii privilegiului reporterului – deci imposibilitatea unei demonstratii ferme a autenticitatii faptelor relatate – vom intelege ca punerea intr-o lumina falsa poate constitui, în multe cazuri, o reala primejdie chiar pentru cel mai onest dintre ziaristi, introducind pe usa din dos delictul de opinie. Desigur respectind principiul comentat la inceput, cu privire la sansele invers proportionale de a cistiga un proces de viata privata (cu cât persoana este plasata mai aproape de centrul interesului public cu atât viata sa privata este mai redusa), şi în aceasta

16

situatie comportamentul justitiei în ţările democratice tinde sa-l protejeze pe jurnalist. Din aceasta cauza, spre a nu reduce dreptul la libera exprimare al presei, pentru a cistiga un proces de lunere în falsa lumina persoana publica reclamanta este – aproape pretutindeni – obligata sa demonstreze ea faptul ca esafodajul de fapte şi opinii construit de jurnalist este rau intentionat; nu ziaristul este cel obligat sa-şi probeze bunele intentii. În aceasta ordine de idei, un comentariu jurnalistic care pastreaza în constructia discursului sau marcile dubiului (“e posibil”, “se pare” etc), şi are ca suport fapte reale (fie ca sursele sunt deschise, fie ca ele sunt confidentiale), va inducein destinatar un anumit grad de precautie, şi va fi considerat de justitie în limitele comentariului onest. Cele mai grave acuzatii de punere în falsa lumina apar însă în situatia în care, prin distanta dintre titlu şi continut, sau prin substanta insasi a relatarii se obtine – cu voie sau fara voie – un neadevar. Aceasta specie derivata a luminii false, numita fictionalizare, acopera o intreaga pleiada de practici jurnalistice, plecind de la simpla accentuare prin titlu a concluziei (im)probabile a unui articol şi sfirsind cu inventarea, din lipsa de subiecte calde, a unei povesti imaginare difuzate ca adevarata. În presa romaneasca a ultimilor sapte ani, practica titlurilor bomba acoperind relatari asupra vietii şi afacerilor unor persoane private sau publice, imposibil de probat, a fost uluitor de frecventa, scuzele ulterioare, rectificarile şi drepturile la replica aparind infinit mai rar şi cu minore consecinte pentru “indreptarea” imaginii. Desigur, nu numai lipsa legislatiei şi practicii juridice este vinovata de de dezvoltarea şi perpetuarea unor asemenea metode (alminteri clasice) de stimulare artificiala a interesului public. O vină infinit mai mare o poartă climatul însuşi al vietii sociale şi politice, excesiv de polarizat, ca şi indiferenţa autorităţilor faţă de cazurile de corupţie investigate şi dezvăluite de presă; cu atât aceastav idiferenta este resimtita şi de public şi de ziaristi ca un perete de nezdruncinat cu atât, în disperare de cauza, tendinta acestora din urma de a exagera, de a vedea pretutindeni coruptie şi fals este mai mare. Miruna Runcan prezinta la acest capitol şi un caz din realitatea românească în care, susţine ea, jurnalistilor români le-a fost făcută o nedreptate: “Asta nu înseamnă însă, că jurnaliştii români nu au fost harţuiţi şi chiar nedrept pedepsiţi – în procesele intentate lor, aşa cum lesne pot dovedi monitorizările unor organizaţii preocupate de sănătatea raporturilor din presa şi organismul social. De fapt, însă, conjugarea unei legislaţii schioape cu un mediu politic şi social confuzionat, dar cu un comportament jurnalistic încă şcolăresc, au produs mai degrabă o slăbire a încrederii cetăţeanului în cuvântul “celei de a patra puteri”, decât o întărire a credibilităţii acesteia. E şi motivul pentru care un scandal de presa de tipul celui de la Ziua (1995-1996), implicindu-i pe Sorin Rosca Stanescu şi Tana Ardeleanu într-un proces cu preşedintele ţării (acuzat că ar fi fost agent K.G.B.), scandal care s-a concluzionat cu achitarea celor doi în recurs, ar trebui privit cu atenţie maximă. În fond, nici presedintele Iliescu nu a obţinut reparaţia morală în fata acuzaţiei de colaborare cu K.G.B., dar nici ziariştii acuzati nu au avut cum sa probeze acest lucru. Procesul este mai degrabă un fruct otrăvit decât o mare victorie a presei independente, deoarece nici una din părţile realmente implicate, reclamant Parchet, pârâţi şi justitie, nu pot să-şi susţină până la capăt adevărul cu definitiva îndreptăţire.” Sintagma lumina falăa – fictionalizare poate fi exemplificată tot prîntr-un caz clasic, Cantrell vs. Forest City Publ.(1974). În urma prăbuşirii unui pod peste râul Ohio, au murit 43 persoane. Una din publicaţiile locale a făcut o serie de reportaje despre familiile victimelor. La câteva luni după accident, un reporter şi un fotograf care erau însărcinaţi cu aceste materiale au ajuns la locuinţa unaia dintre victime, d-na Cantrell. Negăsind-o pe stapână, i-au intervievat copiii, luând şi un număr oarecare de imagini. Reportajul a aparut ulterior, exagerând evident sărăcia lucie a familiei şi conţinând o sumedenie de informaţii neadevărate, puse pe seama doamnei Cantrell, ca şi cum

17

reporterul ar fi discutat direct cu ea. După un întreg circuit de procese, Curtea Supremă a hotarit că plângerea văduvei este întemeiată în ce priveşte falsa lumina şi ficţionalizarea, dar l-a scos din cauza pe fotograf, deoarece imaginile au fost considerate autentice. Reporterul şi publicaţia au fost obligate să plăteasca familiei Cantrell o despăgubire de 60.000 dolari, justificată însă atât mulţimea proceselor în circuit, cât şi de faptul că reclamanta nu era o persoană publică. Dreptul de publicitare a numelui şi imaginii Acum câţiva ani un sir de reclame realizate pentru a promova serviciile oferite de Pagini Nationale, ne prezenta fragmente din filme vechi în care apareau actori romani foarte cunoscuti. Reclamele care au avut un deosebit succes la public (probabil tocmai datorita acstori actori) au ridicat o problema importanta. Şi-au dat acordul, pentru preluarea acestor imagini, persoanele respective sau casa de filme care detinea drepturile de autor pentru filmele în care jucasera respectivele personaje? Raspunsul a venit din partea unuia dintre cei prezentati în film, şi anume Mircea Diaconu, care sustinea intr-o emisiune televizata ca nimeni nu i-a cerut acordul în acest sens. Şi acesta nu este singurul caz. Conform unor specialisti cel mai vechi element de drept al vietii private este cel referitor la publicitarea numelui şi imaginii. Exista referinte la acest drept şi în common law-ul englez (adica inca de la jumatatea secolului al XVII lea). Este foarte adevarat ca acest drept are o particularitate fata de celelalte categorii discutate pana acum, şi anume, el se axeaza mai mult pe caracterul comercial decât pe protejarea propriu-zisa a persoanei. “Desigur, el interefereaza intr-o oarecare masura cu teoria dreptului de autor, cu deosebirea ca aici nu avem de aface cu produse ale unei activitati intelectuale, ci cu insasi fiinta umana, reprezentata vizual sau prin numele sau.” (M. Coman, 1998 şi M. Petcu, 2001) Aşa cum arata istoria presei, dezvoltarea tehnologiei a dus la modificarea publicului tinta pe care îl aveau publicatiile (aceasta dezvoltare a dus, desigur, şi la modificarea continutului publicatiilor). Realizate initial numai pentru o categorie restransa de cititori, cu un nivel cultural ridicat, care aveau obisnuinta lecturii, incepand cu secolul al XIX-lea, presa a devenit accesibila maselor largi de oameni. În paralel cu dezvoltarea presei, indirect şi publicitatrea a inceput sa capete un rol din ce în ce mai important în economia interna o oricarei institutii de presa (cererea publicului era mare, acest lucru insemna un tiraj mai mare – adica din anumite perspective fonduri mai multe pentru producerea respectivei publicatii – fapt care a dus la o nevoie mai mare de publicitate şi, mai mult decât atat, la o “transformare” a industriei publicitatii). A devenit astfel evident ca o persoana are dreptul sa hotarasca dacă numele şi imaginea sa vor fi folosite în scopuri comerciale sau propagandistice de catre organizatii (pentru profit sau nu) sau alti cetateni. Desi astfel de procese au aparut inca de la inceputul secolului XX, legislatia acestui domeniu s-a dezvoltat “lent, confuz, cu mari zone de contradictie şi ambiguitate de la stat la stat.” Iata un exemplu oferit de Miruna Runcan şi care demonstreaza dilema publicitarii numelui şi imaginii ca drept personal sau ca drept de proprietate: Curtea Suprema a Californiei a stabilit în 1979, în urma procesului intentat de sotia şi fiul lui Bela Lugosi (celebrul Dracula din perioada filmului mut şi a primului deceniu al filmului sonor) impotriva lui Universal Picture, ca imaginea unei persoane publice nu poate fi “mostenita” de urmasi; ca atare comercializarea ei după disparitia fizica nu poate fi exclusiv administrata de familie, neintrand în aceeasi categorie ca cea a dreptului de autor. Şi totusi, o serie intreaga de procese de acelasi tip au avut parte de decizii inverse în cazul

18

celebrului Elvis Priestley, a carui sotie a infiintat o fundatie “Factors” care colecteaza toate beneficiile rezultate din drepturile de autor şi de publicitarea imaginii star-ului disparut. Totusi, în 1980, piramida acestor procese a luat sfarsit, în urma conflictului dintre Factors şi o alta fundatie apartinand municipalitatii orasului Memphis. Şi în acest caz, Curtea de apel a USA a hotarat ca şi aici, după moasrte, proprietatea asupra imaginii inceteaza. Dreptul de publicitare s-a extins şi asupra altor categorii şi situatii. De exemplu un celebru animator de televiziune, Johnny Carson, realizatorul unui show de televiziune care incepea cu exclamatia “Here`s Johnny”, a dat în judecata o firma numita Here`s Johnny Potable Toilets Inc. Curtea de Apel a Statelor Unite nu numai ca I-a admis dosarul dar a considerat ofensator comentariul publicitar al comerciantilor “cel mai vestit comis din lume” adaugat imaginii closetului, pentru ca, în imaginea publicului, sintagma “Here`s Johnny” se confunda cu imaginea binecunoscutului animator. Un alt caz este cel al celebrei cantarete Cher care, în 1982, a dat în judecata trustul Forum International în urma unui interviu pe care i-l luase un jurnalist liber profesionist. Cher acceptase interviul în speranţa că el va fi publicat în revista Us, dar ziaristul l-a putut vinde doar altor două reviste (Star şi Forum). Ambele l-au publicat cu titlul provocator: Exclusiv, Cher, viata mea, sotii mei şi multii mei barbati. Curtea Suprema nu a cedat acuzelor actritei referitoare la caracterul ofensator al titlului, în schimb a penalizat revista Forum pentru publicitatea excesiva pe care a facut-o interviului, pentru ca, în campania promotionala, New York Daily News publicase imaginea actritei, trimiterea la interviu şi comentariul: “Sunt lucruri pe care Cher n-o sa le mărturisească în People şi niciodata în Us. Dar va marturisi în Forum.” În Romania, promulgarea Legii 677 / 2001 subintitulata “pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date” a fost considerată un “neaşteptat pas înainte în privinţa acordării legislaţiei româneşti cu cea a ţărilor occidentale” (M. Runcan, 2003). Exista, de semenea, şi în Legea 8 / 1996 (Legea Dreptului de Autor) un capitol despre Protectia portretului, a destinatarului corespondentei şi a secretului sursei de informare. Dreptul la critica versus calomnia, insulta şi ofensa adusa autoritatii Reprezentarea pe care mediul exterior îl are despre activitatea jurnalistica este ca aceasta trebuie sa fie una obiectiva, neutra. Desigur, acesta este un ideal catre care trebuie sa tinda toti jurnalistii. Ramane însă numai un ideal şi aceasta pentru ca subiectivitatea intervine în mai toate etapele realizarii unui material jurnalistic, de la alegerea subiectului pana la selectia şi ierarhizarea informatiilor şi redactarea materialului. Prin urmare ar fi oarecum incorect sa afirmam ca demersul jurnalistic este unul pur obiectiv mai ales dacă luam în considerare şi existenta unor genuri jurnalistice de “opinie”. Cu toate acestea putem vorbi despre o neutralitate a materialelor jurnalistice fie ca sunt ele de informare sau de opinie. Aşa cum spunea şi Miruna Runcan, Pentru jurnalisti, dreptul la critica deriva chiar din una din functiile presei, aceea de “watch dog”. Acest drept este insasi conditia corectarii nedreptatii şi inechitatilor şi e arma cea mai simpla pentru evitarea sau penalizarea abuzului. În lumea contemporana se manifesta însă tendinta ca, atat la nivelul moravurilor obisnuite ale politicienilor, cat şi la nivelul practicilor juridice, exercitiul critic al presei sa fie intrucatva privilegiat, sub scutul constitutional al libertatii de expresie, care contine în sine nu doar libertatea de a spune adevarul, ci şi pe cea de a avea şi difuza opinii. Decizia Curtii Supreme de Justitie în cazul Gertz versus Welch 91974) sustinea ca: “În lumina Primului Amendament nu se poate

19

vorbi despre idei false. Oricat de periculoasa ar parea o opinie, pentru corectarea ei nu ne bazam nici pe constiinta judecatorilor, nici pe cea a juratilor, ci pe faptul ca ea va intra în competitie cu alte idei.” (M. Runcan, 2003) Ofensa adusa autoritatii este un subiect care inca aprinde spiritele. De o parte se afla politicienii care considera ca institutiile statului ar trebui protejate în fata defaimarilor de orice fel. De cealalta parte se pozitioneaza jurnalistii care sustin faptul ca aceasta categorie de delicte poate aduce grave prejudicii liberei exercitari a profesiunii de jurnalist şi chiar a libertatii de expresie în sine. Din nefericire presa din Romania (mai ales cea de tip tabloid abunda inca de articole calomnioase). Acesta poate fi rezultatul lipsei de profesionalism a jurnalistilor, a intentiei vadite de a discredita o anumita persoana sau pesonalitate sau, pur şi simplu, rezultatul cererii publicului (acest tip materiale jurnalistice au succes pentru ca se vand, ceea ce inseamna ca exista un public care este oricand dorinic sa le cumpere) Iata cum defineste legea romaneasca o calomnie: “Art. 206. Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinante privitoare la o persoana care, dacă ar fi adevarate, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public, se pedenseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Actiunea penala se pune în miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.” Exista însă în Codul Penal şi un capitol care face referire la adresarea unor injurii: “Art. 205. Atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijoace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau amenda. Acceasi pedeapsa se aplica şi în cazul cand se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Actiunea penala se pune în miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea civila.” Una din cele mai importante arme de aparare impotriva calomniei, cum o numeste Miruna Runcan “o alta ciudatenie a penalisticii romanesti”, este proba veritatii: “Art. 207. Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, dacă afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie.” Însă, dincolo de definitia legala propriu-zisa (prezentata în articolul 206 Cod Penal) o acuzatie de calomnie reala trebuie sa se bazeze pe minimum patru elemente pentru a fi luata în serios de instanta careia i-a fost inaintata: 1. Caracterul realmente defaimator al afirmatiilor; 2. Posibilitatea de identificare clara a persoanei reclamante inlauntrul discursului incriminat;

20

3. Caracterul public al afirmaţiei (în speta, difuzarea ei atunci cand este incriminata o institutie de presa) 4. Faptul ca afirmatia este eronata (în cazul unei simple neglijente) sau de-a dreptul falsa (în cazul relei intentii vadite). 5. Reclamantul trebuie sa probeze faptul ca a suferit prejudicii de pe urma difuzarii afirmaţiei, ce trebuie şi pot fi compensate în bani (despagubiri civile). Desigur ca fiecare situatie poate avea particularitatile ei şi, de aici, caracterul atenuant sau, dimpotriva, agravant al respectivului act. Exista inca cateva elemente de care ar trebui sa tina seama orice jurnalist: 1. Proba adevarului. A acuza pe cineva – fie persoana oarecare, fie persoana publica, fie jurnalist – de calomnie inseamna, mai inainte de orice, a-l acuza pe impricinat ca a mintit. E evident, cea mai elementara disculpare este demonstrarea adevarului informatiei, prin documente, martori etc, 2. Privilegiul relatarii. Orice informatie preluata cu acuratete din declaratiile şi comentariile unei persoane publice, din lucrarile corpurilor legislative, tribunalelor, conferintelor de presa ale institutiilor de stat ori private etc. este protejata legal de acuzatia de calomnie, chiar în cazul în care afirmatia originara este una flasa, deci potential calomnioasa. Jurnalistul şi institutia de presa nu pot raspunde pentru afirmatii ale unor terti pe care le-au facut publice în interesul publicului. 3. Comentariul onest: declararea unei opinii cu privire la activitatea unei persoane care se plaseaza, în mod constient şi voluntar, în centrul atentiei publicului (politician, actor, sportiv) este protejată de lege, neputând face obiectul unei acuzaţii de calomnie, în sprijinul acestui element de aparare venind chiar libertatea de opinie garantată de orice Constituţie democratică (M. Runcan, 2003). Tema: Aduceti cate trei exemple din presa romaneasca sau cea straina de calomnie şi respectiv de ofensa adusa autoritatii (studentii pot oferi şi exemple care au fost prezentate în bibliografie). Prezentati cel putin trei coduri deontologice mentionand organizatia care le-a realizat.

21

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->