MICHEL FOUCAULT

ISTORIA NEBUNIEI ÎN EPOCA CLASICĂ
Prefaţă Ar trebui să scriu o prefaţă nouă pentru această carte deja veche*. Mărturisesc că lucrul acesta îmi repugnă. Căci aş face-o în zadar: n-aş rata ocazia de a voi s-o justific pentru ceea ce era şi s-o reînscriu, atât cât se poate, în ceea ce se întâmplă astăzi. Posibil sau nu, abil sau nu, un asemenea act n-ar fi onest. în special n-ar fi în conformitate cu ceea ce trebuie să fie, faţă de o carte, rezerva celui care a scris-o. Apare o carte, eveniment mărunt, mic obiect uşor de mânuit. E prinsă imediat într-un joc neîncetat de repetiţii; dublurile sale, în jurul ei şi totuşi la distanţă, încep să freamăte; fiecare lectură îi conferă, pentru o clipă, un corp impalpabil şi unic; fragmente din ea circulă şi trec drept ea, dau impresia că o conţin aproape în întregime şi în final cartea ajunge să-şi găsească refugiul în ele; este dublată de comentarii, alte discursuri în care trebuie să apară ea însăşi, să mărturisească ceea ce a refuzat să spună, să se elibereze de ceea ce, zgomotos, se prefăcea că este. Reeditarea într-un alt moment, într-un alt loc este o asemenea dedublare: nici amăgire, dar nici identitate. Cel care scrie cartea e foarte tentat să pună ordine în această încurcătură de simulacre, să le prescrie o formă, să le înzestreze cu o identitate, să le impună o marcă ce le-ar da tuturor o anume valoare constantă. „Eu sînt autorul: priviţi-mi faţa sau profilul; iată cu ce ar trebui să semene toate aceste figuri repetate care vor circula sub numele meu; cele care se îndepărtează nu vor valora nimic; iar după gradul lor de asemănare veţi putea judeca valoarea celorlalte. Eu sînt numele, legea, sufletul, secretul, balanţa tuturor acestor dubluri." Astfel se scrie Prefaţa, act întemeietor prin care începe să se stabilească monarhia autorului, declaraţie de tiranie: intenţia mea trebuie să vă fie precept; vă veţi plia lectura, analizele, criticile pe ceea ce am vrut eu să fac, îmi înţelegeţi modestia: cînd vorbesc de limitele întreprinderii mele, înţeleg să vă limitez libertatea; iar dacă îmi exprim sentimentul că am fost inegal în sarcina mea este pentru că nu vreau să vă las privilegiul de a-i obiecta cărţii mele fantasma alteia, foarte apropiată, dar mai frumoasă ca ea. Sînt monarhul lucrurilor pe care le-am spus şi păstrez asupra lor o suveranitate de excepţie: aceea a intenţiei mele şi a sensului pe care am vrut să li-l dau. Aş vrea ca o carte, cel puţin din punctul de vedere al celui care a scris-o, să nu fie nimic altceva decît frazele din care e făcută; să nu se dedubleze în acest prim simulacru al ei înseşi care este o prefaţă şi care are pretenţia să-şi impună legea în faţa tuturor celorlalte care se vor putea forma în viitor pornind de la el. Aş vrea ca acest obiect-evenimeni, aproape imperceptibil printre atîtea altele, să se recopieze, să se fragmenteze, să se repete, să se simuleze, să se dedubleze, să dispară în final fără ca acela căruia i s-a întîmplat să-l producă să poată revendica vreodată dreptul de a-ifi stăpîn, de a impune ceea ce voia să spună sau de a spune ceea ce trebuia să fie. Pe scurt, aş vrea ca o carte să nu-şi dea ea însăşi statutul de text la care pedagogia sau critica vor putea să o reducă; ci să aibă dezinvoltura de a se prezenta ca discurs: în acelaşi timp bătălie şi armă, strategie şi şoc, luptă şi trofeu sau rană, conjuncturi şi vestigii, întîlnire întîmplătoare şi scenă repetabilă. De aceea la cererea care mi s-a făcut de a scrie pentru această carte reeditată o nouă prefaţă n-am putut răspunde decît un lucru: s-o suprimăm deci pe cea veche. Aşa va fi cinstit. Să nu încercăm nici să justificăm această carte veche, nici s-o reînma-triculăm astăzi; seria de evenimente cărora le aparţine şi care sînt adevărata sa lege este departe de a fi încheiată.

CU despre noutate, să nu ne prefacem că o descoperim în ea, ca o rezervă secretă, ca o bogăţie pînă atunci necunoscută: ea n-a fost făcută decît din lucrurile care s-au spus despre ea şi din evenimentele în care a fost prinsă. — Dar tocmai aţi făcut o prefaţă. — Bine măcar că e scurtă. CAPITOLUL I Stultifera navis La sfîrşitul Evului Mediu, lepra dispare din lumea occidentală, în apropierea comunităţilor, la porţile oraşelor, se deschid un fel de mari plaje pe care răul a încetat să le bîntuie, dar pe care le-a lăsat sterile şi pentru mult timp nelocuibile. Veacuri de-a rîndul, aceste întinderi vor aparţine inumanului. Din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVH-lea, vor aştepta şi vor chema prin stranii incantaţii o nouă incarnare a răului, o altă grimasă a fricii, reînnoite vrăji de purificare şi de excludere. Începînd din Evul Mediu timpuriu şi pînă la sfîrşitul cruciadelor, leprozeriile îşi înmulţiseră, pe toată suprafaţa Europei, cetăţile lor blestemate. După Mathew Paris, ar fi existat în jur de 19 000 în spaţiul întregii creştinătăţi.1 în orice caz, către 1266, în vremea cînd Ludovic al VUI-lea stabileşte, pentru Franţa, regulamentul leprozeriilor, sînt înregistrate peste 2 000. Existau vreo 43 numai în dio-ceza Parisului: erau incluse aici cele de la Bourg-la-Reine, Corbeil, Saint-Vaiere şi sinistrul Champ-Pourri; tot aici figura şi cea de la Charenton. Cele mai mari se găseau în imediata proximitate a Parisului — Saint-Germain şi Saint-Lazare2 —: le vom regăsi numele în istoria altei boli. Dar începînd cu secolul al XV-lea, toate rămîn goale; Saint-Germain devine din secolul următor o casă de corecţie pentru tineri; iar înainte de sfîntul Vincent nu mai există la Saint-Lazare decît un singur lepros, „seniorul Langlois, practician la curte laic". Leprozeria de la Nancy, care se număra printre cele mai mari din Europa, păstrează numai patru bolnavi sub regenţa Măriei de Medicis. După Memoriile lui Catel, existau 29 de spitale laToulouse către sfîrşitul epocii medievale: 7 erau leprozerii; dar la începutul secolului al XVII-lea mai găsim menţionate doar 3: Saint-Cyprien, Arnaud-Bernard şi Saint-Michel.3 Oamenii celebrează dispariţia leprei: în 1635, locuitorii din Reims fac o procesiune solemnă pentru a mulţumi lui Dumnezeu că le-a eliberat oraşul de acest flagel.4 De un secol, puterea regală realizează controlul şi reorganizarea acestei imense averi pe care o reprezentau bunurile funciare ale leprozeriilor; prin ordonanţa din 19 decembrie 1543, Francisc I pusese să li se facă recensămîntul şi inventarul „pentru a repara marea dezordine care domnea atunci în leprozerii"; la rîndul său, Henric al IV-lea prescrie într-un edict din 1606 o revizie a conturilor şi afectează „banii care ar reveni din această verificare întreţinerii bieţilor gentilomi şi soldaţi mutilaţi". Aceeaşi cerere de control la 24 octombrie 1612, dar cu intenţia de a folosi acum veniturile abuzive pentru hrănirea săracilor.5 De fapt, chestiunea leprozeriilor n-a fost reglată în Franţa înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea; iar importanţa economică a problemei provoacă nu o dată conflicte. Nu existau încă, în anul 1677, 44 de leprozerii numai în provincia Dauphine?6 La 20 februarie 1672 Ludovic al XlV-lea atribuie ordinelor Saint-Lazare şi Mont-Carmel bunurile tuturor ordinelor ospitaliere şi militare; acestea sînt însărcinate cu administrarea leprozeriilor regatului.7 Aproximativ douăzeci de ani mai tîrziu, edictul din 1672 va fi revocat şi, printr-o serie de măsuri eşalonate, între martie 1693 şi iulie 1695 bunurile leprozeriilor vor trebui să fie de acum afectate celorlalte spitale şi aşezămintelor de asistenţă. Cei cîţiva leproşi dispersaţi la întîmplare în cele 1 200 de case care mai există vor fi grupaţi la Saint-Mesmin, lîngă , Orleans.8 Aceste prescripţii sînt aplicate mai întîi la Paris, unde Parlamentul transferă veniturile în chestiune aşezămintelor de la Spitalul general; exemplul este imitat de jurisdicţiile provinciale; Toulouse afectează bunurile leprozeriilor sale Spitalului Incurabililor (1696); cele din Beaulieu, în Normandia, trec la Hotel-Dieu din Caen; cele din Voley sînt

atribuite spitalului Sainte-Foy.9 împreună cu Saint-Mesmin, locul îngrădit de la Ganets de lîngă Bordeaux va rămîne drept mărturie. Pentru un milion şi jumătate de locuitori în secolul al XH-lea, Anglia şi Scoţia deschiseseră numai ele 220 de leprozerii. Dar în secolul al XlV-lea încep deja să se golească; atunci cînd Richard al IH-lea ordonă o anchetă asupra spitalului de laRipon — era în 1342 — nu mai sînt leproşi, aşa că atribuie săracilor bunurile aşezămîntului. Arhiepiscopul Puisel înfiinţase la sfîrşitul secolului al XH-lea un spital în care în 1434 doar două locuri erau rezervate leproşilor, şi doar pentru cazul că ar mai fi existat.10 în 1348, marea leprozerie de la Saint-Alban nu mai conţine decît trei bolnavi; spitalul de la Ro-menall, în Kent, este abandonat douăzeci şi patru de ani mai tîrziu din lipsă de leproşi. La Chatham, leprozeria Sfântul Bartolomeu înfiinţată în 1078 fusese una dintre cele mai importante din Anglia; în timpul Elisabetei nu mai sânt întreţinute aici decât două persoane; pîna la urmă leprozeria e desfiinţată în 1627.11 Aceeaşi regresie a leprei în Germania, poate ceva mai lentă; de asemenea, aceeaşi conversiune a leprozeriilor, grăbită, ca şi în Anglia, de Reformă, care încredinţează administraţiei oraşelor operele de binefacere şi aşezămintele spitaliceşti; aşa se întîmplă la Leipzig, la Miinchen, la Hamburg. în 1542, bunurile leprozeriilor din Schleswig-Holstein sînt transferate spitalelor. La Stuttgart, raportul unui magistrat indică în 1589 că, de cincizeci de ani, nu mai există leproşi în casa care le e destinată. La Lipplingen, leprozeria este foarte repede populată de incurabili şi de nebuni.12 Stranie dispariţie, care n-a fost desigur efectul mult căutat al unor obscure practici medicale, ci rezultatul spontan al acestei segregări şi, de asemenea, consecinţa rupturii, după sfârşitul cruciadelor, cu focarele orientale de infecţie. Lepra se retrage, făcând inutile aceste locuri josnice şi aceste rituri care nu erau deloc destinate să o suprime, ci să o menţină la o distanţă sacră, să o fixeze într-o exaltare inversă. Ceea ce va rămâne fără îndoială mult timp după aceea şi se va menţine încă într-o epocă în care, de mulţi ani deja, leprozeriile vor fi fost goale, sînt valorile şi imaginile legate de personajul leprosului, precum şi sensul acestei excluderi, importanţa în grupul social a acestei figuri insistente şi redutabile care nu poate fi îndepărtată fără să fi trasat în jurul ei un cerc sacru. Deşi leprosul a fost retras din lame şi din comunitatea Bisericii vizibile, existenţa sa îl vădeşte totuşi pe Dumnezeu, pentru că îi arată mânia şi îi marchează totodată bunătatea: „Prietene, spune ritualul Bisericii din Vienne, voia Domnului Nostru e ca tu să fii atins de această boală şi Domnul Nostru îţi arată multă milă când vrea să te pedepsească pentru relele pe care le-ai făcut în această lume." Şi chiar în momentul în care e târât afară din biserică, gressu retrogrado, [printr-o mişcare regresivă]*, de către preot şi asistenţii lui, este asigurat că încă mai mărturiseşte pentru Dumnezeu: „Şi chiar dacă eşti despărţit de biserică şi de tovărăşia sfinţilor, totuşi nu eşti despărţit de mila lui Dumnezeu." Leproşii lui Brueghel asistă de departe, dar pentru totdeauna, la acest urcuş al Calvarului în care un întreg popor îl însoţeşte pe Cristos. Şi, martori hieratici ai răului, se salvează în şi prin chiar această excludere: într-o ciudată reversibilitate opusă celei a meritelor şi rugăciunilor, ei sînt salvaţi de mâna care nu li se întinde. Păcătosul care îl abandonează pe lepros la poartă îi oferă de fapt mântuirea. „De aceea, fii răbdător în suferinţa ta; căci Domnul Nostru nu te abandonează din pricina bolii tale, nu se îndepărtează de tine: dar dacă ai răbdare vei fi salvat, aşa cum a fost leprosul care a murit în faţa casei îmbogăţitului şi a fost dus drept în paradis."13 Abandonul este pentru el o salvare; excluderea îi oferă o altă formă de comuniune. O dată lepra dispărută, leprosul şters — sau aproape — din amintiri, aceste structuri vor rămâne. Adesea în aceleaşi locuri, jocurile excluderii se vor regăsi, ciudat de asemănătoare, două sau trei secole mai târziu. Săracii, vagabonzii, condamnaţii şi „minţile alienate" vor relua rolul abandonat de lepros şi vom vedea ce mântuire este aşteptată de la această excludere, pentru ei şi chiar pentru cei care îi exclud. Cu un sens cu totul nou şi într-o

cultură foarte diferită, formele vor subzista — mai ales această formă majoră a unui partaj riguros care înseamnă excludere socială, dar reintegrare spirituală. Dar să nu anticipăm. De la lepră, ştafeta a fost preluată mai întîi de bolile venerice. Dintr-o dată, la sfîrşitul secolului al XV-lea, ele îi succedă leprei ca nişte moştenitori de drept. Bolnavii sînt primiţi în mai multe spitale de leproşi: sub Francisc I se încearcă mai întîi plasarea lor în spitalul parohiei Saint-Eustache, apoi în cel de la Saint-Nicolas, care serviseră odinioară drept leprozerii. în două rînduri, sub Carol al VI-lea, apoi în 1559, li se afectaseră, la SaintGermain-des-Pres, nişte barăci şi magherniţe folosite altădată pentru leproşi.14 Dar în curînd devin atît de numeroşi încît se are în vedere construirea altor clădiri „în anumite locuri spaţioase ale oraşului nostru şi la periferii, separaţi de vecini"15. O nouă formă de lepră se naşte, luînd locul celei dintîi. Nu fără dificultăţi, de altfel, ori conflicte. Căci înşişi leproşii îşi au teama lor. Pe aceştia îi încearcă repulsia cînd îi primesc pe noii veniţi în lumea ororii: Est mirabilis contagiosa et nimis formidanda infirmitas, quam etiam detestantur leproşi et ea infectos secum habitare non per-mittant.16 [Este uimitor de molipsitoare şi deosebit de înspăimîntă-toare boala pe care chiar şi leproşii o blestemă neîngăduind să locuiască laolaltă cu ei cei infectaţi cu aceasta.] Dar dacă drepturile lor de a sta în aceste locuri „izolate" sânt mai vechi, ei sânt prea puţin numeroşi pentru a le putea păstra; venericii le-au luat locul curînd, cam peste tot. Şi totuşi, nu bolile venerice sânt cele care vor juca în lumea clasică rolul pe care îl avea lepra în interiorul culturii medievale. în ciuda acestor prime măsuri de excludere, ele se regăsesc în curînd printre celelalte maladii. De voie, de nevoie, venericii sânt acceptaţi în spitale. HotelDieu din Paris îi primeşte17; de mai multe ori se încearcă gonirea lor; dar degeaba, ei rămân acolo şi se amestecă printre ceilalţi bolnavi18. în Germania li se construiesc case speciale, nu pentru a şe institui excluderea, ci pentru a li se asigura un tratament; Fugger întemeiază la Augsburg două spitale de acest gen. Municipalitatea din Niirnberg plăteşte un medic care afirmă ca ar putea die malafrantzos vertreiben19 [să alunge boala frînca]. Pentru că această boală, spre deosebire de lepră, a devenit foarte repede o problemă medicală, ţinând în întregime de medic. Din toate părţile se instaurează tratamente; compania Saint-Come împrumută de la arabi folosirea mercurului20; la Hotel-Dieu din Paris se utilizează mai ales teriacul. Apoi e marea vogă a gaiacului, mai preţios decât aurul din America, dacă e să-i credem pe Fracastor, cu lucrarea sa Syphilidis, şi pe Ulrich von Hutten. Cam peste tot se practică şi curele sudorifice. Pe scurt, boala venerică se instalează, în cursul secolului al XVIlea, în rândul maladiilor care cer un tratament. Desigur, ea este încadrată într-un ansamblu de judecăţi morale: dar acest orizont nu modifică decât foarte puţin perceperea medicală a bolii.21 O constatare curioasă: maladia venerică s-a detaşat, într-o oarecare măsură, de contextul ei medical şi s-a integrat, alături de nebunie, într-un spaţiu moral al excluderii, tocmai sub influenţa lumii spitalelor. De fapt adevărata moştenire a leprei nu aici trebuie căutată, ci întrun fenomen foarte complex, pe care medicina şi-1 va însuşi după mult timp. Acest fenomen este nebunia. Dar va fi necesară o lungă perioadă de latenţă, aproape două secole, pentru ca această nouă obsesie, care îi succedă leprei între spaimele seculare, să suscite, ca şi aceasta, reacţii de împărţire, de excludere, de purificare cu care se înrudeşte totuşi în mod evident. înainte ca nebunia să fie stăpânită, spre mijlocul secolului al XVII-lea, înainte să fie reînviate, în favoarea sa, vechi rituri, ea fusese pusă, cu obstinaţie, alături de toate experienţele majore ale Renaşterii. Tocmai această prezenţă, în câteva dintre figurile sale esenţiale, se cere reamintită acum într-o manieră foarte fugară. Să începem cu cea mai simplă dintre aceste figuri, dar şi cea mai simbolică. Un nou obiect îşi face apariţia în peisajul imaginar ai Renaşterii; în curând va ocupa un loc privilegiat; este Corabia nebunilor, o stranie corabie beată care trece de-a

lungul liniştitelor fluvii ale Renaniei şi al canalelor flamande. Narrenschiff, desigur, este o compoziţie literară, împrumutată fără îndoială din vechiul ciclu al Argonauţilor, care recăpătase de curând viaţă şi tinereţe printre marile teme mitice, şi căreia tocmai i se dăduse un chip instituţional în statele Burgundiei. Este moda compunerii acestor corăbii*, al căror echipaj de eroi imaginari, de modele etice sau de tipuri sociale se îmbarcă pentru o mare călătorie simbolică în care să dobîndească, dacă nu avere, atunci măcar imaginea destinului sau a adevărului lor. Astfel, Symphorien Champier compune succesiv Nefdes princes et des batailles de Noblesse în 1502, apoi Nefdes dames vertueuses în 1503; există de asemenea Nefde sânte, alături de Blauwe Schute de Jacob Van Oestvoren în 1413, de Narrenschiff de Brandt (1497) şi de lucrarea lui Josse Bade: Stulti-ferce naviculie scaphce fatuarum mulierum (1498). Tabloul lui Bosch, desigur, aparţine acestei flote de vis. Dar dintre toate aceste ambarcaţiuni romaneşti sau satirice, Narrenschiff este singura care a avut o existenţă reală, căci au existat, într-adevăr, asemenea corăbii care îşi duceau de la un oraş la altul smintita încărcătură. Nebunii aveau atunci o existenţă uşor rătăcitoare. Din oraşe erau alungaţi cu dragă inimă; erau lăsaţi să fugă pe câmpuri îndepărtate, atunci când nu erau încredinţaţi unor grupuri de negustori sau de pelerini. Obiceiul era frecvent mai ales în Germania; la Nurnberg, în prima jumătate a secolului al XV-lea, fusese înregistrată prezenţa a 62 de nebuni; 31 au fost alungaţi; pentru următorii 50 de ani, există urmele altor 21 de plecări forţate; şi încă nu e vorba decât de nebunii reţinuţi de autorităţile municipale.22 Se întâmplă adesea să fie încredinţaţi unor barcagii: la Frankfurt, în 1399, nişte marinari sânt însărcinaţi să debaraseze oraşul de un nebun care se plimba gol; în primii ani ai secolului al XV-lea, un nebun criminal este trimis în acelaşi mod la Mainz. Uneori mateloţii aruncă pe ţărm, mai repede decît promiseseră, aceşti pasageri incomozi; dovada—fierarul din Frankfurt de două ori plecat şi de două ori revenit, înainte de a fi dus definitiv la Kreuznach.23 De multe ori trebuie să fi văzut oraşele Europei navele cu nebuni acostînd. Nu e tocmai uşor să reperăm sensul precis al acestui obicei. Ne-am putea gândi că este vorba de o măsură generală de eliminare prin care municipalităţile lovesc în nebunii aflaţi în stare de vagabondaj; ipoteză care nu poate explica prin ea însăşi faptele, pentru că se întâmplă ca anumiţi nebuni, chiar înainte de a se construi pentru ei case speciale, să fie primiţi în spitale şi îngrijiţi ca atare; la Hotel-Dieu din Paris ei au cuşetele lor amenajate în dormitoare24, şi de altfel în cea mai mare parte a oraşelor Europei a existat de-a lungul Evului Mediu şi al Renaşterii un loc de detenţie pentru smintiţi, de exemplu Chatelet din Melun25 sau faimosul Turn al Nebunilor din Caen26; apoi, nenumăratele Narrturmer din Germania, cum sânt porţile din Liibeck sau Jungpfer din Hamburg27. Nebunii nu sânt deci mereu alungaţi. Putem presupune, aşadar, că nu sânt goniţi decât străinii, fiecare oraş acceptând să se ocupe numai de cei proveniţi din rândurile cetăţenilor săi. Nu găsim oare în registrele de socoteli ale unor oraşe medievale subvenţii destinate nebunilor sau donaţii făcute în favoarea smintiţilor?28 în realitate problema nu e chiar atât de simplă: căci există locuri de întâlnire unde nebunii, mai numeroşi decât în alte părţi, nu sânt autohtoni. Pe primul plan se află locurile de pelerinaj: la Saint-Mathurin din Larchant, la Saint-Hildebert din Gournay, la Besancon, la Gheel; aceste pelerinaje erau organizate, subvenţionate uneori de oraşe sau spitale29. Şi se prea poate ca aceste corăbii, care au obsedat imaginaţia întregii Renaşteri timpurii, să fi fost nave de pelerinaj, nave în mod deschis simbolice, cu smintiţi aflaţi în căutarea raţiunii; unii coborau pe rîurile Renaniei în direcţia Belgiei şi spre Gheel; ceilalţi urcau Rinul spre Jura şi Beşancon. Dar există şi oraşe, cum ar fi Nurenbergul, care nu au fost deloc locuri de pelerinaj şi care grupează un mare număr de nebuni, mult mai mulţi, în orice caz, decât ar fi putut furniza oraşul. Aceşti nebuni sânt găzduiţi şi întreţinuţi din bugetul oraşului, şi totuşi nu sânt deloc îngrijiţi; sânt pur şi simplu aruncaţi în închisori.30 Putem crede că în anumite oraşe importante - locuri de trecere şi de târguri – negustorii si marinarii îi aduceau pe nebuni în număr destul de mare şi îi „pierdeau", purificând astfel de prezenţa lor propriile oraşe. S-a întâmplat

acolo fiecare este încredinţat propriului destin. Dar la toate acestea. gestul care îi alungă. nimeni nu ştie de unde vine. El nu vine de pe un pământ solid. şi invers. care prin valorile sale se află la originea îndelungatei înrudiri imaginare.34 Sânt tot atâtea semne că plecarea nebunilor se înscria printre alte exiluri rituale. Această navigaţie a nebunului este în acelaşi timp o despărţire riguroasă şi absoluta Trecere. un fel de împărţire rituală. smintiţii erau conduşi cu titlu de pelerini. Nebunul pleacă spre lumea cealaltă în luntrea sa nebună. ultima. cunoaşte prea bine secretele cunoscutului. Dar cuvintele sale sânt prea stranii. şi apoi navigaţia lasă omul în voia soartei. Biserica nu sancţionează un preot care şi-a pierdut minţile. Apa şi navigaţia au tocmai acest rol. mai mult. dar la Niirnberg. ca să nu fie dintr-o altă lume. odinioară. într-un fel de joc. (El este Trecătorul prin excelenţă. pe jumătate imaginare.33 Se întâmplă ca unii smintiţi să fie biciuiţi în public şi. de pe acele căi necunoscute care conţin atâtea ştiinţe stranii. Iar când se prezintă la castelul regelui Marc. Deghizându-se în nebun. este reţinut în locul de trecere. un preot nebun este alungat cu o solemnitate deosebită. situaţia liminară a nebunului în orizontul preocupării omului medieval — situaţie simbolică şi totodată realizată prin privilegiul acordat nebunului de a fi închis Vă porţile oraşului: excluderea trebuie să-l îngrădească. dacă se fixează undeva. poate fi urmărit în întreaga cultură occidentală? Sau. pământ sfânt unde nebunia îşi aşteaptă eliberarea. dimpotrivă. nimeni nu-l recunoaşte. din ce ţară vine. decât să dezvolte. virtualmente. ci din neliniştea neîncetată a mării. în 1421. cu cetăţi solide. în timp ce dreptul ecleziastic nu le interzice folosirea tainelor32. nu trebuie să reducem importanţa unei eficacităţi practice incontestabile. acestei mari incertitudini exterioare faţă de orice. Isolda . Este prizonier în mijlocul celui mai liber. plecarea şi îmbarcarea lor nu-şi găsesc sensul deplin numai la nivelul utilităţii sociale sau al securităţii cetăţenilor. dar unde omul operează. Grija pentru însănătoşire şi cea pentru excludere se întâlnesc. ca şi cum impuritatea ar fi fost multiplicată de caracterul sacru al personajului. reversul lumii. mării cu mii de drumuri. familiare şi depărtate. iar oraşul suportă din bugetul său banii necesari pentru drum. mai apropiate de rit. şi le putem descifra urmele. de-a lungul unei întregi geografii pe jumătate reale. a încredinţa nebunul marinarilor înseamnă a evita ca el să hoinărească la infinit sub zidurile oraşului. înţelegem acum mai bine ciudata încărcătură suplimentară care afectează navigaţia nebunilor şi îi conferă. Pe de o parte.probabil ca aceste locuri de „contra-pelerinaj" să ajungă să se confunde cu punctele în care. celui mau deschis dintre drumuri: strâns înlănţuit într-o infinită răscruce. Aşa se explică faptul că accesul la biserici le este interzis nebunilor31. să fie apoi urmăriţi într-o cursă simulată şi alungaţi din oraş cu lovituri de vergi. îl purifică. apa adaugă masa obscură a propriilor sale valori. înseamnă a te asigura că va merge departe şi a-l face prizonier al propriei plecări. a adus şi apoi a încetăţenit ritul îmbarcării? Un lucru cel puţin e sigur: apa şi nebunia sânt legate 'pentru mult timp în visul omului european. Postură cît se poate de simbolică. de unde nu poate scăpa.35 Oare acest ritual. Ea nu face. într-un sens. închis pe navă. fără îndoială. din adâncul timpurilor. prestigiul. foarte apropiată. înrudirea e cea care. nebunii erau închişi în spaţiul sacru al miracolului. aşa cum nu se ştie. din acea câmpie fantastică. dacă nu poate şi nu trebuie să aibă altă închisoare decât pragul însuşi. Este posibil ca satul Gheel să se fi dezvoltat în această manieră — loc de pelerinaj devenit loc închis. pe care o va păstra până în zilele noastre. sânt cu siguranţă prezente. adică prizonierul trecerii! Şi nu se ştie în ce ţară va acosta. îl duce cu ea şi. Toată această circulaţie a nebunilor. nebunul este încredinţat râului cu mii de braţe. Alte semnificaţii. El nu-şi are adevărul şi patria decât în această întindere neroditoare dintre două ţări care nu pot să-i aparţină. dimpotrivă. dacă admitem că ceea ce altădată era fortăreaţă vizibilă a ordinii a devenit acum castel al conştiinţei noastre. Tristan se lăsase aruncat de barcagii pe coasta de la Cornouailles. orice îmbarcare este. pe teme vechi. Este pus în interiorul exteriorului. şi din lumea cealaltă vine atunci când debarcă.

de ce. dezordine întunecată. le leagă nu de orgoliu.39 În sfârşit. dacă nu ştie să arunce ancora solidă. germen şi moarte a tuturor lucrurilor. Nebunia şi nebunul devin personaje majore. Dar la sfârşitul Evului Mediu. încrederea numai în astre. semicosmologice ale lui Heinroth. în imaginaţia occidentală. nu de lipsa de caritate. în limbajul lui de neghiob. să cităm doar marile analize semiantropologice. chiar în inima raţiunii şi a adevărului. s-a născut într-o zi.42 Nu mai e doar o siluetă ridicolă şi familiară undeva la margine43: se plasează în mijlocul teatrului. nici măcar vechile sărbători ale nebunilor. vinovat. nici măcar de uitarea virtuţilor creştine. fără deosebire. semn al nenorocirii: „Blestemaţi fie marinarii care au adus acest nebun! De ce nu l-au aruncat în mare! "36 Şi de mai multe ori de-a lungul timpului reapare aceeaşi temă: la misticii secolului al XV-lea. fără îndoială. Narrenschiff de Brant). atât de brusc. stigmatizând parcă prin intermediul trecutului vicii şi defecte. haos mişcător. Nu există nimic. melancolia engleză este explicată cu dragă inimă prin influenţa unui climat marin: frigul. atâtor motive imemoriale. care se opune stabilităţii luminoase şi adulte a spiritului.41 Denunţarea nebuniei devine formă generală a criticii. această barcă ? Pentru că simbolizează o întreagă nelinişte. In farse şi în soties** personajul Nebunului. depărtarea femeilor. ea capătă o suprafaţă considerabilă: o lungă serie defolies care. cuvintele raţionale care formează. în ambiguitatea lor: ameninţare şi batjocură. dar care îl antrenează pe fiecare printr-o îngăduinţă secretă. tinerilor despre adevărul vieţii45. orgolioşilor. el le vorbeşte îndrăgostiţilor despre dragoste44. toate aceste fine picături de apă care pătrund în canalele şi în fibrele corpului uman şi îl fac să-şi piardă fermitatea predispun la nebunie.luntre căzută pradă marii nebunii a mării. în comedia în care fiecare îi înşală pe ceilalţi şi se păcăleşte pe sine. ea e aceea care se . apare această formulare a temei în literatură şi în iconografie ? De ce vedem ţâşnind dintr-o dată această siluetă a Corăbiei nebunilor şi echipajul ei smintit invadând peisajele cele mai familiare? De ce. la lucru. Dacă nebunia antrenează pe fiecare într-o orbire care-l pierde. el spune. printre falsele reflecţii ale ştiinţei. ci de un fel de mare pierdere a raţiunii de care nimeni nu e. insolenţilor şi mincinoşilor despre realitatea mediocră a lucrurilor46. atât de apreciate în Flandra şi în nordul Europei. către secolul al XV-lea.37 La sfârşitul secolului al XVI-lea. în sfârşit imaginea acestei întinse câmpii tulburate îl fac pe om să-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi toate legăturile solide cu patria. ca deţinător al adevărului — jucând aici rolul complementar şi invers celui jucat de nebunie în povestiri şi satire. În literatura savantă Nebunia e. al Neghiobului sau al Prostului capătă o tot mai mare importanţă. Originea sa.40 Dar dacă navigaţia nebunilor este asociată. e foarte îndepărtată. secretele transmise. ea este cea a cărei domnie malefică o conjură Murner în Narren-beschworung. nebunul. ajunsă subit în orizontul culturii europene către sfârşitul Evului Mediu. în câmpul steril al grijilor şi ignoranţei. umiditatea. care fac din nebunie un fel de manifestare la om a unui element obscur şi acvatic.e cea dintîi care ştie că acest nebun este fiul mării şi că mateloţii insolenţi l-au aruncat acolo. instabilitatea vremii. credinţa. în genul comic. vertiginoasă neraţiune a lumii şi uşoară ridiculizare a oamenilor: Există mai întâi o întreagă literatură de povestiri şi de învăţături morale*. De Lancre vede în mare originea vocaţiei demonice a unui întreg popor: dârele nesigure lăsate de corăbii. sau să-şi întindă pânzele spirituale pentru ca suflul divin să o îndrepte spre port. el e comedia de gradul al doilea. chiar în mijlocul naraţiunii* lumii . el se abandonează atunci Diavolului şi oceanului său de viclenii. de asemenea. a devenit motivul sufletului-luntre. la drept vorbind.38 În epoca clasică. deznodământul comediei. pe nava sa smintită şi îi sorteşte unei odisei comune (Blauwe Schute de Van Oestyoren. organizând în critică socială şi morală ceea ce putea fi în ele parodie religioasă spontană. care să nu se afle pe scenă. lăsând deoparte o imensă literatură care ar merge de la Ofelia la Lorelei. abandonat pe marea infinită a dorinţelor. dimpotrivă. şi tocmai în acea zi. care nu are aspect de raţiune. îi aminteşte fiecăruia adevărul său. din vechea alianţă a apei cu nebunia. înşelătoria înşelătoriei. Ea este aceea care îmbarcă toţi oamenii.

diseminând-o în viciile. O succesiune de date vorbeşte de la sine: Dansul Morţilor* din cimitirul Inocenţilor datează fără îndoială din primii ani ai secolului al XV-lea51. Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. se întemeiază pe ea însăşi. Ritualul de excludere a leprosului arată că el întruchipa. sau puţin mai târziu. ca formă continuă şi constantă a existenţei. este dezarmată dinainte. ca în dialogul Debat de folie et d'amour de Louise Labe. dându-i-se o formă cotidiană şi stăpânită. zgomot de clopoţei şi idei fixe. pentru că viaţa însăşi nu era decât fatuitate. Ceea ce demască moartea nu e decât mască şi nimic altceva. viu fiind. de la Hieronymus Bosch cu Vindecarea nebuniei şi Corabia nebunilor până la Brueghel şi a sa Dulie Griet. dar acest neant nu mai e recunoscut ca termen exterior şi final. care îl face pe celălalt posibil şi îl conduce după placul său. Nebunia este deja o prezenţă a morţii. De la descoperirea necesităţii care reducea fatalmente omul la nimic s-a trecut la contemplarea dispreţuitoare a acestui nimic care este existenţa însăşi. este obiect de discurs. cântat la sfârşitul Evului Mediu pe zidurile de la Campo-Santo. însăşi prezenţa morţii. Nebunia are şi jocurile sale academice. cusururile şi ridicolul fiecăruia. iar Judocus Gallus. Aceşti şaizeci de ani au fost dominaţi în mod clar de toată această imagerie schimonosită a morţii. arată că prada îi va fi săracă. Şi în timp ce altădată nebunia oamenilor era de a nu vedea că se apropie ceasul morţii. e făcută ea însăşi derizorie. De la masca goală la cadavru a continuat acelaşi surâs. dansul de la Chaise-Dieu* a fost compus către 1460. asupra Triumfului morţii. ci numai figură de ipsos şi strălucire falsă. sfârşitul timpurilor au chipul ciumelor şi al războaielor.. nici frumuseţe. îşi revendică dreptul de a fi mai aproape de fericire şi de adevăr decât raţiunea. eschivată în aceste semne de toate zilele care. reînnoind-o în fiecare clipă în spectacolul vieţii. Prezenţa care ameninţă chiar în interiorul lumii este o prezenţă descărnată. cinci ani mai târziu este tradus în latină. tema morţii domneşte singură. l-a dezarmat. Despre neantul existenţei este vorba. iar smintitul. în faţa tuturor acestor discursuri reluate şi întoarse la nesfârşit. Existenţa umană stă sub semnul acestui sfârşit şi al acestei ordini de care nimeni nu scapă. Spaima în faţa limitei absolute a morţii se interiorizează într-o ironie continuă. experienţa nebuniei o continuă riguros pe cea a leprei.52 Dar e şi prezenţa sa învinsă. ci mai degrabă o răsturnare în interiorul aceleiaşi nelinişti. Capul e deja gol şi va deveni craniu. în plină Renaştere. dacă e denunţată. Elogiul nebuniei datează din 1509. în centrul acestor jocuri serioase. Tot în acest sens. vulgo des Lichtschiffs4*. marile texte ale umaniştilor: Flayder şi Erasmus. în ultimii ani ai secolului.'deriziunea nebuniei înlocuieşte moartea şi seriozitatea ei. Monopolium et societas. pentru a descoperi rictusul scheletului a fost suficient să se provoace ceva care nu era nici adevăr. Înlocuirea temei morţii cu cea a nebuniei nu marchează o ruptură. Aneantizarea morţii nu mai reprezintă nimic pentru că ea era deja totul. aceasta e în măsura în care nebunia devenită universală nu va mai fi decât unul şi acelaşi lucru cu moartea . anunţându-i domnia. iar gravura transcrie ceea ce teatrul şi literatura deja reluaseră: temele îmbinate ale Sărbătorii şi ale Dansului Nebunilor. în timp ce trebuia să fie readuşi la înţelepciune prin spectacolul morţii. Wimpfeling redactează Monopolium Philosoplwrum41. acum înţelepciunea va consta în a denunţa peste tot nebunia. prezicând macabrul. o lungă dinastie de imagini. cu dialectica lor neobosită. ameninţare şi totodată concluzie. Sfârşitul omului. iar în 1485 îşi publică Guyot Marchand al său Danse macabre. este resimţit din interior. Dar nebunul râde înainte de râsul morţii. În sfârşit. Ţipetele din Margot la Foile triumfă. vorbe goale.află de partea Amorului în satira lui Corroz Contre Fol Amour sau care e în dispută cu el pentru a şti care dintre ei e primul. se apără. de a fi mai aproape de raţiune decît raţiunea însăşi. Şi iată că în ultimii ani ai secolului această mare nelinişte pivotează în jurul ei înseşi . Ordinea succesiunii e clară.50 E tot atât de adevărat că începând din secolul al XV-lea chipul nebuniei a obsedat imaginaţia omului occidental. Hieronymus Bosch compune Corabia nebunilor. Iar în 1492 Brant scrie Narrenschiff. în a-i învăţa pe oameni că nu mai sânt nimic altceva decât morţi şi că dacă sfârşitul e aproape.49 în faţa acestor vorbe.

trebuie să recunoaştem că deja ea nu mai spune acelaşi lucru. între ştiinţa care o animă şi forma în care se transpune se creează un gol. Formele gotice subzista încă pentru un timp.însăşi/Este ceea ce profetizează Eustache Deschamps: [Sântem laşi.54 Sub diversele sale forme — plastice sau literare — această experienţă a neraţiunii pare de o extremă coerenţă. şi nu mai manifestă. Narrentanz este una şi aceeaşi temă pe care o găsim şi o regăsim în sărbători populare. Numaidecât comună. Există o carte care stă mărturie despre această proliferare de sens la sfârşitul lumii gotice. în reprezentaţii teatrale. figura încetează să mai vorbească de la sine. Pictură şi text trimit perpetuu una la celălalt — aici comentariu şi dincolo ilustraţie.istoria.] Acum elementele s-au inversat. devin tăcute. Şi dacă este adevărat că Imaginea are încă vocaţia de a spune. ilustrând principalele cânturi ale poemului lui Brant. de indicii. Speculum hu-mance salvationis5S. care. Eliberată de înţelepciune şi de lecţia care o ordonau. să amintească şi să înveţe. decât prezenţa lor fantastică. începea să se tulbure. iar toată ultima parte a Elogiului nebuniei este construită pe modelul unui lung dans al nebunilor în care fiecare profesie şi fiecare stare defilează rând pe rând pentru a forma marea horă a neraţiunii. dar ele iau deja direcţii diferite. în gravuri. în care reţeaua semnificaţiilor spirituale era atât de strânsă. pare a-l ilustra într-o manieră foarte precisă? S-a ajuns chiar la presupunerea că tabloul lui Bosch făcea parte dintr-o întreagă serie de picturi. între ceea ce este reprezentat prin limbaj şi ceea ce e spus de arta plastică. dintr-o înmulţire a sensului cu el însuşi. frumoasa unitate începe să se dezlege. / Nu văd decât nebune şi nebuni / Sfârşitul e într-adevăr aproape / Totul merge rău. E liberă pentru onirism. invazia sa surdă care arată că lumea se apropie de ultima sa catastrofă. Paradoxal. / Bătrâni. pune în valoare între Vechiul şi Noul Testament un întreg simbolism care . între verb şi imagine. care îi stigmatizează şi el pe potato-res et edaces [beţivi şi mîncăi]. această eliberare vine dintr-o forfotă a semnificaţiei. care ţese între lucruri raporturi atât de numeroase.55 Cit despre faimoasa Corabie a Nebunilor. puţin câte puţin. atât de încrucişate. ci creşterea nebuniei. Figură şi cuvânt ilustrează încă aceeaşi fabulă a nebuniei în aceeaşi lume morală. printr-o fisură abia perceptibilă. Ridicarea nebuniei în orizontului Renaşterii se observă mai întâi în deteriorarea simbolismului gotic. imaginea începe să graviteze în jurul propriei nebunii. indicând. nici să presupunem mai mult decât spune însăşi . nu e oare tradusă direct după Nanenschiffâc Brant. de aluzii în care sfârşesc prin a-şi pierde propria figură.57 Probabil că n-am putea reface asupra acestui subiect o analiză ca aceea pe care Emile Male a făcut-o pentru epocile precedente şi îndeosebi despre tema morţii. ca şi cum această lume. încetează să mai spună. al cărei titlu îl poartă şi al cărei cânt XXVII. pofticioşi şi răi de gură. iar pe de altă parte lucrurile se supraîncarcă de atribute. Nu sfârşitul timpurilor şi al lumii e cel care va arăta retrospectiv că oamenii erau nebuni atunci când nu le păsa de el. plăpânzi şi neputincioşi. oricare ar putea fi identitatea superficială a temei. unele probabil sânt transpuse după Malleus. şi totuşi în familiaritatea privirii. dincolo de corespondenţele stabilite de tradiţia Părinţilor Bisericii. încât nu mai pot fi descifrate decât în ezoterismul ştiinţei. Această legătură dintre nebunie şi neant este atât de strânsă în secolul al XV-lea încât va subzista mult timp şi o vom regăsi încă în centrul experienţei clasice a nebuniei. atât de bogate. si că prin valorile sale plastice proprii pictura se afundă într-o experienţă care se va depărta tot mai mult de limbaj. una şi aceeaşi semnificaţie nu le este. de a transmite ceva consubstanţial limbajului. făcând să apară figuri al căror sens nu se lasă descifrat decât sub specia neraţiunii. Probabil că în Ispitirea de la Lisabona multe figuri ale faunei fantastice care invadează pânza sânt împrumutate din domeniul măştilor tradiţionale. dar. în afara oricărui limbaj posibil.56 De fapt. care va fi marea linie de despărţire în experienţa occidentală a nebuniei. Sensul nu se mai citeşte într-o percepţie nemijlocită. demenţa oamenilor e cea care o cheamă şi o face necesară. nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de ceea ce e strict în continuitatea temelor.

fantasmele nebuniei au. fierarul.61 Dar la începutul Renaşterii. Şi nu mai are puterea de a învăţa. sminteala se pot strecura în acest exces de sens. mai aproape de prestigiul propriu imaginii decât de rigoarea.60 Grilul nu-i mai aminteşte omului. în această epocă. sub o formă satirică. din singurătatea sa. al corpurilor torturate şi al durerii. care se înalţă din vis şi rămân acolo. ci acele forme demente. în gravurile germane. bestia se eliberează. Nu obiectele plăcerii asaltează liniştea pustnicului. un uşor surâs luminează acest chip fără corp. a viselor sale. Gâtul lui Gutemensch se lungeşte la infinit pentru a sugera mai bine. din penitenţa sa. într-o linişte locuită doar de colcăiala imundă care îi înconjoară. dincolo de înţelepciune.şi unul şi altul fiind prizonierii unui fel de interogaţii în oglindă. un Ev Mediu al psaltirilor engleze. Iată imaginea supraîncărcată de sensuri suplimentare şi constrânsă să le dezvăluie. şi roata lui Isaia sânt aşezaţi în jurul crucii. În gândirea Evului Mediu. El este nebunia devenită Ispită: tot ce este în el imposibil. prin intermediul imaginilor nebuniei? Mai întâi. în Ispitirea de la Lisabona. Tubal. Figurile simbolice devin cu uşurinţă siluete de coşmar. fantastic. purtau în mod simbolic valorile umanităţii. a faimosului gril. El arăta atunci cum la omul stăpânit de dorinţe sufletul devenise prizonierul animalului. ci de echivalenţa imaginară. Stă mărturie acea veche imagine a înţelepciunii. unui sens. atât de des reprezentată. familiar deja în Evul Mediu. care rămâne pentru un timp nedefinit fără răspuns. Caracteristică este evoluţia grilului. neraţiunea. în faţa sfântului Anton s-a aşezat una dintre aceste figuri născute din nebunie. printr-o pasăre cu gât lung ale cărei gânduri ridicânduse lent dinspre inimă spre cap au timp să fie cumpănite şi exprimate59. ieşite dintr-o imaginaţie dementă. pură prezenţă a neliniştii sub aparenţa unei grimase sprintene. instrument care distilează chintesenţele. mai multă putere de atracţie decât realitatea dezirabilă a cărnii. omul descoperă într-un fel. simbol ale cărui valori se îngreunează de atâtea accente: lungul drum al reflecţiei devine în imagine alambic al unei ştiinţe subtile. Dar iată că în secolul al XV-lea grilul.nu ţine de ordinea Profeţiei. devine una dintre figurile privilegiate ale nenumăratelor Ispitiri. tocmai această siluetă de coşmar este în acelaşi timp subiect şi obiect al ispitei. toate mijlocirile reale ale ştiinţei. al catedralelor de la Chartres şi Bourges. la jumătatea drumului între anirr ii şi lucru. Această înţelepciune simbolică este prizoniera nebuniilor visului. Atâtea semnificaţii diverse se inserează sub suprafaţa imaginii. Convertire fundamentală a lumii imaginilor: constrângerea unui sens multiplicat o eliberează de întocmirea formelor. numite o dată pentru totdeauna de Adam. la suprafaţa unei lumi. Animalele imposibile. inuman. chiar înfricoşătoare. şi când în ultima zi omul păcătos apare în goliciunea sa hidoasă. Care este deci acea putere de fascinaţie ce se exercită. Dar visul. Şi printr-o surprinzătoare răsturnare animalul este acum cel care va pândi omul. toate acestea îi conferă strania sa putere. acele chipuri groteşti aşezate pe pântecul monştrilor aparţineau lumii marii metafore platoniciene şi denunţau înjosirea spiritului în nebunia păcatului. Pătimirea lui Cristos nu este prefigurată doar de sacrificiul lui Avram. ea e cea care fascinează privirea ascetului . tot ce indică în el contra natura şi forfota unei prezenţe smintite la nivelul pământului. iar omul simbolic devine o pasăre fantastică al cărei gât nemăsurat se întoarce de o mie de ori asupra lui însuşi .fiinţă smintită. legiunile de animale. au devenit natura secretă a omului. în aceste figuri fantastice. ne dăm seama că are figura monstruoasă a unui animal delirant: sânt acele cucuvele . din privaţiunile sale. încât ea nu mai prezintă decât o faţă enigmatică. formând în afara oricăror lecţii despre sacrificiu tabloul fantastic al îndârjirii. scapă din lumea legendei şi a ilustrării morale pentru a dobândi un fantastic care îi e propriu. pentru omul secolului al XV-lea. Or. tăcute şi ascunse. închise în taină. unul dintre secretele şi una dintre vocaţiile naturii sale. va pune stăpânire pe el şi îi va revela propriul său adevăr. ci doar de a fascina. imagine a nebuniei umane. ea cheamă în jurul ei întregul prestigiu al supliciului şi nenumăratele sale vise. de vocaţia spirituală uitată în nebunia dorinţei sale. raporturile cu animalitatea sânt răsturnate. Libertatea.

Victoria nu mai este nici a lui Dumnezeu. ezoterice. Brueghel îşi bate joc de infirmul care încearcă să pătrundă în această sferă de cristal. în care castelele sânt azvârlite ca zarurile. al curiozităţii. deja foarte aproape. arborele (arborele interzis. păsări ale căror aripi sânt neliniştitoare şi avide ca nişte mâini. în care Fiara e totdeauna Balaurul tradiţional ţinut la distanţă de Fecioară. în măruntaiele pământului. şi deşi acum ea este cea care îl fascinează pe om prin dezordinea sa. prin furia sa. ca o taină. Ce anunţă această ştiinţă a nebunilor? Fără îndoială. Un alt simbol al cunoaşterii. el nu şi-a recuperat inocenţa. în viziunea lui Ştefan Lochner. ca şi celelalte materii preţioase. ci ghimpelui. mult mai insidios. este începutul unei nopţi în care e absorbită vechea raţiune a lumii. în secolului al XV-lea. arborele nemuririi făgăduite şi al păcatului). în ochii săi. tot ce e viu se usucă şi moare. Lumea se prăbuşeşte în Mânia universală. pentru că toate aceste figuri absurde sânt în realitate elementele unei ştiinţe dificile. prin bogăţia de monstruoase imposibilităţi. cad stelele. cel care se leagănă deasupra Corăbiei nebunilor a lui Bosch. desigur. aşa cum îl putem vedea în gravura care ilustrează Stultifcrce naviculce de Joşse Bade. pământul ia foc. trebuie smulsă din măruntaiele Pământului. nici a Diavolului.63 Dar ea. nu mai sânt heralzii dreptăţii senine. Iconografiei uşor fanteziste a secolului al XIV-lea. E ştiinţă. e plin. Nebunul stăpâneşte această ştiinţă atât de inaccesibilă şi atât de redutabilă. pământul vomită morţi.ale căror corpuri de broaşte se amestecă în Infernul lui Thierry Bouts cu goliciunea damnaţilor. mişcarea sa de recul nu e alta decât cea prin care se fereşte să depăşească limitele interzise ale cunoaşterii. nebunia stearpă care se află în inima oamenilor. mai întâi. omul întâlneşte . şi totuşi."62 În neghiobia sa inocentă. pe scurt în care ordinea lui Dumnezeu şi apropiata sa victorie sânt tot timpul vizibile. e cea care se balansează. atotputernicia pământeană şi căderea în infern. ci războinicii despletiţi ai răzbunării nebune.64 Sfârşitul nu are valoare de trecere şi de promisiune. e ispitit de această îndepărtată şi totuşi atât de apropiată ştiinţă care îi e oferită şi refuzată în acelaşi timp de surâsul Grilului. Imaginile fantastice pe care le face să apară nu sânt aparenţe fugitive care dispar repede de pe suprafaţa lucrurilor. la Diirer. insecte înaripate. Nebunul o poartă în întregime într-o sferă intactă: globul de cristal. La polul opus acestei naturi tenebroase. fluturi cu cap de pisică. E suficient să priveşti. Din toate direcţiile. Printr-un straniu paradox. altădată plantat în inima Paradisului J terestru. Animalitatea s-a sustras domesticirii prin valorile şi simbolurile umane. această bulă irizată a cunoaşterii. cavalerii Apocalipsului. E marele sabat al naturii: munţii se scufundă şi devin câmpii. dar infinit preţioasă — în vârful prăjinii purtate pe umăr de Margot Nebuna. de adâncimea unei invizibile ştiinţe. el e. îi urmează o viziune a lumii în care orice înţelepciune este aneantizată. ca un inaccesibil adevăr. a fost dezrădăcinat şi formează acum catargul corăbiei nebunilor. este Sfârşitul. dintr-o dată. nebunia îl fascinează pe om. aceiaşi pe care i-a trimis Dumnezeu: nu mai sânt îngerii Triumfului şi ai reconcilierii. Himerele Apocalipsului nu sânt noi. fără să se spargă niciodată — lanternă derizorie. e adevărat. emarea pasăre de pradă cu gheare noduroase care apare în Ispita lui Griine-wald. sânt totuşi foarte diferite ca natură faţă de ce erau înainte. nebunia fascinează pentru că înseamnă ştiinţă. care pentru toţi e gol. închise. tot ea dezvăluie întunecata mânie. pentru că omul nu mai cunoaşte aici nici suferinţa. ştie deja — şi aici e Ispita sa — ceea ce Cardan va spune mai târziu: „înţelepciunea. prezice domnia lui Satan şi totodată sfârşitul lumii. Această falsă fericire este triumful diabolic al lui Anticrist. iar oasele răsar pe morminte. ceea ce se naşte din cel mai ciudat delir era deja ascuns. Aceste forme ciudate sânt situate. fericirea din urmă si pedeapsa supremă. un fel de Paradis reînnoit. nici nevoia. sfincşi cu elitre de cărăbuşi. în timp ce omul raţiunii şi al înţelepciunii nu percepe din ea decât figuri fragmentare — cu atât mai neliniştitoare —. Corabia nebunilor traversează un peisaj de plăceri unde dorinţei i se oferă totul. în spaţiul marelui secret| iar sfântul Anton care e ispitit de ele nu este supus violenţei Dorinţei. pentru că este ştiinţa interzisă. Şi tot ea apare pe reversul Grădinii Plăcerilor. Când îşi desfăşoară arbitrarul nebuniei. sânt. este a Nebuniei.

dintre trupele răului şi dintre cele douăsprezece dualităţi care îşi împart suveranitatea sufletului uman: Credinţă şi Idolatrie. asupra întregului bine pe care l-ar putea face: asupra ambiţiei care face politicile înţelepte. Nebunia părăseşte acest loc modest şi vine să-l ocupe pe cel dintâi.. O vos doctores. Animalul care îi bântuie coşmarurile şi nopţile de privaţiuni este propria sa natură. Cealaltă. cel al Batrânului Adam. Evul Mediu îi făcuse loc nebuniei în ierarhia viciilor. pe jumătate aţipită. cu mâinile încrucişate. apoi Jurisconsulţii. Nebunia e adevărul cunoaşterii pentru ca aceasta din urmă e derizorie. cu pielea lucie şi durdulie. le antrenează şi le numeşte: „Le vedeţi de altfel în alaiul celorlalte însoţitoare ale mele. aceasta de aici. şi pentru că în loc să se adreseze marii Cărţi a experienţei se pierde în praful cărţilor şi în discuţii de prisos.. Dar oare nu domneşte."68 Dar această nouă regalitate n-are prea multe lucruri în comun cu domnia obscură despre care vorbeam înainte şi care o lega de marile puteri tragice ale lumii. acum Nebunia e cea care conduce veselul cor al tuturor slăbiciunilor umane. în acest univers înnebunit. de parcă doarme. Poeţii. Speranţă şi Disperare. se vede tronând pe catedra sa năpădită de cărţi Maestrul care poartă sub boneta lui de doctor capişonul nebunilor cusut cu clopoţei. şi Mercur imploră zeii pentru ea: „Nu lăsaţi să se piardă această frumoasă Doamnă care v-a dat atâta mulţumire. în sfârşit. Castitate şi Desfrâu. nebunia atrage. se numeşte Linguşirea. Asteia. indirect. qui grandia nomina fertis Respicite antiquos patris. Ascultare şi Nesupunere. Blândeţe şi Aspirare. Erasmus le rezervă oamenilor de ştiinţă un spaţiu larg în hora nebunilor: după Gramatici. o vedem în mod curent figurând printre soldaţii Psihomahiei. este Iubirea de sine. sprijinită în coate. filozofice.70 Dar dacă ştiinţa este atât de importantă în nebunie nu înseamnă că aceasta din urmă i-ar putea deţine secretele. Cealaltă. Ea guvernează tot ce e facil. se cheamă Plăcerea. Fără îndoială. impunând fanteziei o atât de mare coerenţă — Renaşterea a exprimat ceea ce presimţea din ameninţările şi din secretele lumii. asupra indiscretei curiozităţi care-i animă pe filozofi şi pe savanţi ? Louise Labe o repetă după Erasmus.65 Ea face parte. asupra avariţiei care face să sporească bogăţiile. înţelegere si Dezbinare. în ediţia latină din 1497. celălalt. Silen şi pe acel blând păzitor al grădinilor". Bacchus. îi zice Trândăvia.întunecata necesitate a lumii. dar nu fascinează. Alta. încununată cu o cunună de trandafir şi căreia tot trupul îi miroase a parfumuri. se numeşte Uitarea. zadarnicele imagini ale neghiobiei oarbe sânt marea ştiinţă a lumii. În aceeaşi epocă. Primul cînt al poemului lui Brant este consacrat cărţilor şi savanţilor.69 în ea totul e suprafaţă strălucitoare: nici o enigmă nu e păstrată. morale ale nebuniei sânt de o cu totul altă natură. Non in candidulis pensebant dogmata libris. vesel. Somnul cel fără trezire. trupa grăbită şi numeroasă a Teologilor. Retorii şi Scriitorii."67 Privilegiu absolut al nebuniei: domneşte asupra a tot ce e rău în om. cu privirea rătăcind încoace şincolo. în Renaştere. ea e dimpotrivă pedeapsa unei ştiinţe dereglate şi inutile. ştiinţa se transformă în nebunie chiar prin excesul falselor ştiinţe. Perseverenţă şi Inconstanţă. temele literare. uşor în lume. la Paris ca şi la Amiens. Desigur. se profilează deja cruzimea loviturii finale. Prudenţă şi Nebunie. Aceasta frumoasă de colo. iar în această dezordine. pe care o vedeţi făcând ochi dulci şi bătând din palme. Milă şi Avariţie. iar pe gravura care ilustrează acest pasaj. avea drept rădăcină orgoliul66. Răbdare şi Mânie. Corifeu necontestat. In atâtea imagini — şi tocmai asta le dă greutate. Cealaltă de colo. În timp ce la Hugo din Saint-Victor arborele genealogic al Viciilor. aşa cum Zeilor le-a dat „Geniu. Printre aceste fetişcane vedeţi şi doi zei: unul se cheamă Cheful. ea are o legătură cu drumurile ciudate ale ştiinţei. ea le ghidează. aceea care va dezvălui nemilosul adevăr al Infernului. Tinereţe. Începând din secolul al XIII-lea. se numeşte Sminteala. Ea e aceea care-i face pe oameni „să se zbenguie şi să se bucure". cu sprâncenele trufaş sumese.11 . se cheamă Pofta. după ei vin „Filozofii cei venerabili prin barba şi mantaua lor". In sfârşit. Arte sed ingenua sitibundum pectus alebant. jurisque peritos.

minciuna drept realitate. la Erasmus se şterge. se crede un al doilea Hermogene. Ea se deschide deci spre un univers în întregime moral. omul face să apară nebunia ca un miraj. fără să reflecte nimic real. cu un glas mai urât decât acela al bărbatului găinii când o muşcă de creastă. Erasmus o percepe de la o depărtare suficientă pentru a fi în afara pericolului. cât cu omul şi cu propriul lui adevăr pe care ştie să-l perceapă. de a o îndepărta. pe destrăbălaţi. dar asta pentru că omul e atât de ataşat de el însuşi. luxuriosos. nu despre ea se vorbeşte. într-o manieră generală. iracundos. superbos. de slăbiciunile sale. dimpotrivă. dar e pentru că sânt legate una de alta printr-o apartenenţă privilegiată. ataşamentul de sine este primul semn al nebuniei. In domeniul expresiei literare şi filozofice. că n-ar ajunge nici o mie de Democriţi ca să-şi râdă de ei. iar acesta.] Conform temei multă vreme familiare satirei populare. experienţa nebuniei. iar aceasta biciuindu-i. la Erasmus. se crede un Euclid desăvârşit? Cestălalt. "73 Nu există nebunie decât în fiecare dintre oameni. edaces. Tot ce era manifestare cosmică obscură în nebunie. pe otrăvitori. Locher. el nu a vrut să facă elogiul acestor forme smintite. îşi închipuie că e un Nireu? iar altul. traducătorul lui Brant. proiectul şi sensul lucrării. visul trufiei sale. pe scurt tot ce omul şi-a putut inventa ca nereguli în propria conduită. cei care interpretează greşit Scriptura. Grija este. Brueghel şi Durer erau spectatori teribil de tereştri şi implicaţi în această nebunie pe care o vedeau izvorând peste tot în jurul lor. avaros.. ci mai curând de om. unde greşeala]. ce (sînt) defectele. arată. gulosos. care cântă ca un măgar din liră. aşa cum o vedea Bosch."72. pentru că omul e cel care o constituie în ataşamentul pe care şi-1 poartă sieşi şi prin iluziile din care se întreţine. delatori. pe mâncăi. Erasmus deturnează privirile dinspre acea demenţă „pe care o trimit din fundul Infernului Furiile cele răzbunătoare. ea îşi desfăşoară pe faţă naivele seducţii în ochii înţeleptului. pe zgârciţi. pe neruşinaţi. e vorba de a învăţa qux mala. ci al „plăcutei rătăciri" care eliberează sufletul „de acele griji neliniştitoare şi îl cufundă în tot soiul de plăceri". quce bona sint. ar reflecta în secret. fidefrasos15 [pe cei lipsiţi de pietate. îşi păstrează întotdeauna distanţele. prin râs. e suficientă o privire asupra oraşelor. pe sperjuri]. chiar a celor mai înţelept şi mai bine guvernate. se insinuează în el. Nebunia nu are de-a face atât cu adevărul şi cu lumea. O sută şaisprezece dintre cânturile poemului lui Brant sânt consacrate portretizării pasagerilor smintiţi ai Corăbiei: avari. quid vida. beţivi. „Philautia" este prima dintre figurile pe care Nebunia le antrenează în dansul ei. cele ce sînt bune. quo virtus."74 în această adeziune imaginară la sine însuşi. în timp ce Bosch. ci doar vină şi defect. pe trufaşi. invidos. violenţa şi urâţenia drept frumuseţe şi dreptate: „Când ăsta. care sânt în întregime ai mei ? Prostia lor îmbracă atâtea chipuri şi în fiecare zi ei născocesc atâtea altele noi.. delicatos. decât un artificiu literar. „La ce să mai pomenesc de norod sau de biata prostime. unde duce virtutea. pe cei moleşiţi. quoferat eiror [cele ce sînt rele. De fapt. care a tras trei linii cu compasul. pe irascibili. nebunia nu-l mai pândeşte pe om în cele patru colţuri ale lumii. Aceasta pentru că. care e mai pocit ca o maimuţă. Nimic nu aminteşte de acele mari ameninţări de invazie care obsedau imaginaţia pictorilor. Personificarea mitologică a Nebuniei nu este. Simbolul nebuniei va fi de-acum înainte această oglindă care.Nu judecau preceptele în cărţulii frumoase / Ci îşi hrăneau sufletul însetat de ştiinţele umaniste. nebunia nu este legată de lume şi de formele sale subterane. nu există decât nebunii — forme umane ale nebuniei: „Statuile mele sânt oamenii. lascivos. sânt cei care se lasă în voia dezordinii şi a dezmăţului. care practică adulterul. ia mai degrabă alura unei saiire morale. veneficos. nebunia apare aici ca o pedeapsă comică a ştiinţei şi a trufiei sale ignorante. pe gurmanzi. când îşi pornesc şerpii". pe impios.. de visurile şi de iluziile sale. în secolul al XV-lea. Răul nu e pedeapsă sau sfârşitul lumii. în prefaţa sa latină.76 Această lume calmă e stăpânită cu uşurinţă. încât acceptă greşeala drept adevăr. sau mai degrabă este un raport subtil pe care omul îl întreţine cu el însuşi. după răutatea pe care o dovedeşte fiecare. . pentru cel care se contemplă în ea. o observă din . pe pizmaşi.

iar schimburile neîncetate. că orice realitate a lumii se va resorbi cândva în Imaginea fantastică. Thierry Bouts. despre surdele ameninţări ale bestialităţii şi despre sfârşitul timpurilor. elementul tragic şi elementul critic se vor separa de-acum tot mai mult. Brueghel."77 Nebunia nu mai este ciudăţenia familiară a lumii.79 Invers. ura. Tema sfârşitului lumii. multe figuri ale retoricii morale sânt ilustrate. petrec. şi revelaţia inversă. De cealaltă parte va fi o Corabie a nebunilor care formează pentru înţelepţi Odiseea exemplară şi didactică a defectelor umane. Şi nici nu se poate închipui ce frământare. Ronsard evocă aceste timpuri finale care se zbat în marele vid al Raţiunii: Au ciel est revolee et Jusîice et Raison. şi numai el are îndrăzneala să-i picteze aşa cum sânt în interior. în ace] moment de mijloc al . opera lui Bosch este o lecţie de morală: toate aceste figuri care se nasc din lume nu denunţă oare. sânge / omor şi jaf încât sărmanul suflet plânge. monştrii inimii ? „Diferenţa care există între picturile acestui om şi picturile altora constă în aceea că ceilalţi caută mai totdeauna să picteze omul aşa cum apare din exterior. pure aparenţe de vis şi destin secret al lumii — nebunia deţine aici o forţă primitivă de revelaţie: revelaţia că oniricul e real. le sang et le carnage. nu e străină de experienţa critică a nebuniei aşa cum e ea formulată în literatură.înaltul Olimpului său. în distanţa de netrecut a ironiei. mai nebun decât cel pe care vrea să-l însănătoşească . distanţa între cele două forme de experienţă a nebuniei va continua să crească. Figurile viziunii cosmice şi mişcările reflecţiei morale. se războiesc. e numai un spectacol bine cunoscut spectatorului străin. De o parte va fi o Corabie a nebunilor încărcată de chipuri înverşunate. care se pierde treptat în noaptea lumii." Iar în această înţelepciune care denunţă. /In locul lor domnesc hoţia. helas. printre imaginile cosmice ale nebuniei: să nu-l uităm pe faimosul doctor al lui Bosch. acelaşi comentator de la începutul secolului al XVII-lea crede că vede simbolul clar exprimat. La haine. ce tragedii stârneşte această vietate aşa de măruntă şi care se trece aşa de repede. Fantasme şi ameninţări. De o parte Bosch. schema opoziţiei între o experienţă cosmică a nebuniei în proximitatea acestor forme fascinante şi o experienţă critică a aceleiaşi nebunii. cad şi mor. Et en leur place. Cam aceasta ar fi. Nebunia îşi desfăşoară puterile tocmai în spaţiul purei viziuni. la nespusa forfoteală a muritorilor. Mult timp încă firele au fost încurcate.]78 Spre sfârşitul poemului lui Brant. [Furată-i Cinstea-n cer şi-nţelepciune nu-i.toată falsa lui ştiinţă nefăcând altceva decât să pună peste el cele mai rele zdrenţe ale unei nebunii pe care o poate vedea oricine în afară de el însuşi. nici atât de aparentă. îşi întind capcane unii altora. ci trăsătură de caracter a lui sevw». Fără îndoială. ca odinioară Menip. că până şi cea mai mică suprafaţă a iluziei se deschide spre o profunzime irecuzabilă şi că sclipirea instantanee a imaginii lasă lumea pradă unor figuri neliniştitoare care se eternizează în nopţile ei. a marii violenţe finale. se îndrăgostesc. împărţirea e deja făcută. Căci nebunia oamenilor e un spectacol divin: „Pe scurt: dacă te-ai uita jos din lună. Pentru contemporani şi pentru generaţiile următoare. săpând în unitatea profundă a nebuniei o prăpastie care nu se va mai acoperi niciodată. la rancceur. în această ironie neliniştită. regne le brigandage. prin dubla figură a făcliei (lumina gândirii care veghează) şi a bufniţei a cărei ciudată privire fixă „se înalţă în calmul şi tăcerea nopţii. se jefuiesc. în aproape toate tablourile lui Bosch. nasc. într-o manieră foarte directă. reconstituită în grabă. Durer şi întreaga tăcere a imaginilor. în viaţa ei reală. această opoziţie n-a fost nici atât de categorică. nu mai e figură cosmos-xxlm. dar tot atât de dureroasă. la fel de bine. un întreg capitol este consacrat temei apocaliptice a Anticristului: o imensă furtună duce corabia nebunilor într-o cursă smintită care se identifică cu sfârşitul lumilor. În ciuda atâtor interferenţe încă vizibile. iar dacă îi aduce laude e pentru că poate râde de ea cu râsul irepresibil a! Zeilor. printre peisaje care vorbesc despre ciudata alchimie a ştiinţelor. consumând mai mult ulei decât vin"80. ţi s-ar părea că vezi un furnicar de muşte şi ţânţari care se ceartă.

Tocmai prin aceasta. se va dezvălui în mediocrul ei adevăr. E posibil ca toţi oamenii săi fie supuşi. la capătul dezordinii care precedă imediat ordinea monotonă a împlinirii. în 81 Vom arăta într-un alt studiu cum experienţa demonicului şi diminuarea ei între secolele al XVI-lea al XVIII-lea nu trebuie interpretate ca o victorie a teoriilor umanitare şi medicale asupra vechiului univers sălbatic al superstiţiilor. devine mai subtilă. Sub conştiinţa critică a nebuniei şi sub formele sale filozofice sau ştiinţifice. În punctul extrem al drumului său. adevărul calm al lucrurilor. pentru că va deveni obiectul deriziunii sale. Ea e. care este viaţă şi moarte. dar domnia ei va fi totdeauna meschină şi relativă. dreptate şi adevăr. în fata înţeleptului. conştiinţa critică a nebuniei a fost mereu mai bine pusă în evidenţă câtă vreme figurile sale tragice intrau în umbră. o experienţă în care omul era confruntat cu adevărul său moral. Este vorba mai curând de un privilegiu din ce în ce mai marcat pe care Renaşterea l-a acordat unuia dintre elementele sistemului: aceluia care făcea din nebunie o experienţă în câmpul limbajului. dar este şi dezarmată. experienţa modernă a nebuniei. adică prin tot ce îl ascunde. a formelor care ameninţaseră odinioară cu destrămarea lumii. a imaginii imediate şi a enigmei păstrate se desfăşoară. Schimbă scara. sau aproape. în pictura secolului al XV-lea. este o figură fragmentară care se dă în mod abuziv drept exhaustivă.81 Totuşi. lumea deja nu mai este. De aceea experienţa clasică şi. şi încă în modul cel mai rău cu putinţă. cea mai urgent dintre întrebări şi cea mai puţin susceptibilă de a-l lăsa pe cel care întreabă să scape de vertij. la adevărul său pozitiv. Chiar de-ar fi mai înţeleaptă decât orice ştiinţă. prin ea. În fine. Dispariţie nu e tocmai termenul care convine pentru a desemna. o dată cu Brant. de fapt. discursul prin care se justifică nu aparţine decât unei conştiinţe critice a omului. Experienţa tragică şi cosmică a nebuniei s-a pomenit mascată de privilegiile exclusive ale unei conştiinţe critice. dacă aceasta i-ar acorda atenţie. Pe scurt. el vrea să simbolizeze marile ei sfâşieri. atât de clară încă. Pentru el. iar în secolul al XVI-lea a fost vorba nu despre o distrugere radicală. desigur. va dispărea. dar tăcerea şi noaptea încă nu s-au închis asupra sa. ea va deveni obiect. Aici se rafinează. în această operă care ar trebui să-i pună gândirii secolului al XX-lea. doar câteva pagini din Sade şi opera lui Goya stau mărturie că această dispariţie nu înseamnă prăbuşire totală. Ea poate avea ultimul cuvânt. Dispare repede. căci. ci ca reluarea. ultimele viziuni ale lui Van Gogh. cea pe care. ea şovăie într-o ultimă strălucire. Această confruntare între conştiinţa critică şi experienţa tragică animă tot ceea ce a putut fi încercat de nebunie şi formulat în legătură cu ea la începutul Renaşterii. n-a încetat să vegheze o surdă conştiinţă tragică. cînd apare esenţialul. în mod obscur. intr-o experienţă critică. Adevărul lumii se va pierde tocmai în această imagine repede abolită.fiinţei şi al neantului care e delirul distrugerii pure. această conştiinţă vine să se exprim în opera lui Artaud. De cealaltă parte. morale sau medicale. cultura noastră îşi pierduse nucleul tragic din ziua în . marea natură o ignorează. chiar când nebunia guvernează oraşele. experienţa tragică subzistă în nopţile gândirii şi ale visurilor. Acestea vor fi în curând în întregime evitate. ca tragică nebunie a lumii. iar acea mare structură. peste mai puţin de o sută de ani. atât de bine decupată la începutul secolului al XVI-lea. va trebui să se încline în faţa înţelepciunii pentru care e nebunie. cît se poate de corect. Freud a început s-o presimtă: prin lupta mitologică a libidoului şi a instinctului morţii. cu toată tradiţia umanistă. ci doar de o ocultare. este un ansamblu dezechilibrat prin tot ce îi lipseşte. Ea este cea pe care au trezit-o ultimele cuvinte ale lui Nietzsche. în această operă care n-a încetat să proclame că. le reglează şi le dereglează conduita. nu poate fi considerată ca o figură totală. Le-am căuta degeaba pentru mult timp de acum înainte. dar nu este niciodată ultimul cuvînt al adevărului şi al lumii. ceea ce s-a întâmplat. nebunia este cuprinsă în universul discursului. ea se va şterge repede. care ar ajunge în sfârşit. apare în inima oamenilor. cu regulile proprii naturii sale şi adevărului său. cu Erasmus. prin aceasta. laurii care i se conferă o înlănţuie. Toată trama aparenţei şi a secretului.

spune Sebastien Franck. totuşi. să considerăm în sfârşit că experienţa nebuniei care se întinde din secolul al XVI-lea până în prezent îşi datorează figura deosebită şi originea sensului său acestei absenţe. iar Umanismul Renaşterii n-a fost o creştere. Nebunia devine o formă care se raportează la raţiune sau mai degrabă nebunia şi raţiunea intră într-o relaţie veşnic reversibilă care face ca orice nebunie să-şi aibă raţiunea sa. nebunia sa nu descoperă decât reversul lucrurilor.Focul".. ci o diminuare a omului"82? Să rezumăm în această evoluţie ceea ce este indispensabil pentru a înţelege experienţa nebuniei în clasicism. căci ceea ce transpare din adevăr în aparenţă nu este reflexul. cât un fragment de umbră. pe colo. cunoaşterea lumii."83 A urca prin spirit până la Dumnezeu şi a sonda prăpastia nesăbuită în care ne-am aruncat înseamnă unul şi acelaşi lucru. în această dialectică strânsă a reciprocităţii. şi vom asista la ea începând cu Nietzsche. care o judecă şi o stăpâneşte. îl confirmă în îngăduinţa sa: „Dacă ne îndreptăm privirea în jos.care respinsese în afara ei marea nebunie solară a lumii. iar în această mişcare de referinţă reciprocă ele se resping deopotrivă. Frumoasa rectitudine care duce gândirea raţională până la analiza nebuniei ca maladie mentală trebuie reinterpretată într-o dimensiune verticală. în plină zi. ci cruda contradicţie a lucrurilor: „Toate lucrurile au două feţe. Această convertire. ceea ce ne plăcea de minune sub denumirea de înţelepciune nu ne va mai părea decât nebunie. Omul crede că vede clar şi că este măsura dreaptă a lucrurilor. în finitudinea sa. rezultă atunci că sub fiecare dintre formele sale ea maschează într-o manieră mai completă şi mai periculoasă această experienţă tragică. omul nu trebuie doar să se depăşească. Dar cum s-au constituit. pentru că Dumnezeu a hotărât să se opună lumii. aproape platoniciană. Vechea temă creştină că lumea este nebunie în ochii lui Dumnezeu e întinerită. Renaşterea secolului al XVI-lea a însemnat o ruptură. latura lor nocturnă. în experienţa . nu e atât o scânteie din marea lumină. spre soarele fiinţei."84 Aşa de mare este prăpastia de nebunie în care s-au cufundat oamenii. să-i lase ei aparenţa şi să ia pentru sine adevărul şi esenţa lucrurilor. pe care n-a ajuns totuşi s-o reducă total. fundamentul aparenţelor. sau dacă ne uităm împrejur. Dar mai e ceva: această contradicţie între aparenţă şi adevăr este deja prezentă chiar în interiorul . încât aparenţa de adevăr dată constituie riguroasa ei contradicţie. Fiecare este măsura celeilalte. lui Calvin nebunia este măsura proprie a omului în comparaţie cu raţiunea nemăsurată a lui Dumnezeu. privilegiile reflecţiei critice? Cum s-a trezit experienţa nebuniei confiscată de ele. dar dacă ne întoarcem ochii spre soare. ea dezvăluie numai prăpastia propriei noastre nesăbuinţe: „Dacă începem să ne ridicăm privirile către Dumnezeu. supraomeneşti poate. înţelegerii sale limitate nu-i este deschis adevărul parţial şi tranzitoriu al aparenţei. astăzi. explozia era necesară. acestei nopţi şi elementelor pe care le conţine.. sântem obligaţi să mărturisim că înţelegerea noastră pentru lucrurile pământeşti nu e decât „pură întârziere şi îngreunare când este vorba de a merge până la soare". în secolul al XVI-lea. o dată cu adevărul.. Ridicându-se până la Dumnezeu. iar ceea ce era frumoasă pildă de virtute nu ni se va arăta decât ca slăbiciune. în secolul al XVI-lea. ci să se smulgă cu totul slăbiciunii sale esenţiale.. imediata contradicţie a adevărului lor. sfâşierile în care se împlinesc neîncetat „viaţa şi moartea lui Satan . Aceste descoperiri extreme sânt singurele care ne permit. ni se pare că avem privirea cea mai pătrunzătoare pe care ne-o putem închipui". Spiritul omului. dar se întemeiază una pe alta. să domine dintr-un salt opoziţia între lucrurile lumii şi esenţa lor divină. orice raţiune să-şi aibă nebunia în care să-şi găsească adevărul derizoriu. dar naturale. aşa cum crede că o are.. în aşa fel încât în pragul epocii clasice toate imaginile tragice evocate în epoca precedentă s-au risipit în umbră? Cum s-a încheiat această mişcare ce îl făcea pe Artaud să spună: „Faţă de o realitate care îşi avea legile sale. pe ici. Acesta e motivul pentru care fiecare lucru este contrariul a ceea ce pare a fi în lume: un Silen răsturnat. nu descoperă. în punctul final al constrângerii. 1.

"88 Şi ceea ce Erasmus ştia. Tauler evoca acest drum abandonând nebuniile lumii. Nicolaus Cusanus spusese îndelung în mişcarea gândirii sale. cu un cuvânt le vei găsi pe toate pe dos când vei deschide Silenul. în aşa fel încât mişcarea nu poate fi niciodată oprită. „Doamne. omul e mai mult ca oricând expus nebuniei. infamia — glorie. mai mult decât în orice altă epocă. spre care în sfârşit îl împinge graţia divină. drumul drept şi unic spre adevăr. dar oferindu-se astfel unor nebunii mai sumbre şi mai dezolante: „Micuţa corabie e dusă în larg. sub semnul acestei contradicţii majore care vrea că însuşi centrul înţelepciunii să fie vertijul oricărei nebunii. e o prăpastie prea adâncă sfatul tău. pentru a se pierde la rândul ei într-o nebunie care s-o disipeze. Cu alte cuvinte. şi înainte chiar de această mare convertire pe care o cereau Calvin sau Franck. pierzându-şi slaba raţiune umană. al lucrurilor înseşi. este moarte.) aşa că ceea ce la prima vedere apare ca fiind moartea. apare ca fiind viaţă. dimpotrivă.. Epistola către Corinteni străluceşte cu un prestigiu incomparabil: „Vorbesc ca un ieşit din minţi. măsurat pe scară mică. în această ordine. nici termen prestabilit. urcă în el toate angoasele şi toate ispitele.. şi mizeria. în raport cu înţelepciunea. dar de departe. Totul este el însuşi nebunie."90 Marele cerc s-a închis acum. precum. nimic. raportată la adevărul esenţelor şi al lui Dumnezeu. dar tot adevărul acesteia este de a face o clipă să apară o nebunie pe care s-o recuze. Raţiunea lui Dumnezeu este cuprinsă în mişcarea esenţială a Nebuniei.. în secolul al XVI-lea. totul e doar Nebunie. Măsurat pe scară mare. nu dinspre aparenţă spre adevăr. întreaga ordine umană nu e decât nebunie. în care şi pornind de la care pleacă toate lucrurile. în raport cu mica înţelepciune a oamenilor.. bogăţia — sărăcie lucie. căci nici o concepţie nu poate concepe această înţelepciune prin care. nici o figură s-o figureze. nimic în faţa raţiunii supreme. şi ce e pentru el portul adevărului. singura care stăpâneşte fiinţa. fiindcă ea nu e aşa decât pentru fragila raţiune a oamenilor.. nimic care să nu incite omul să adere spontan la propria sa nebunie. Erasmus se ştie oprit de miile de convertiri minore pe care aparenţa' i le prescrie la propriul lui nivel. pentru totdeauna poate. afirmând sec că Dumnezeu a ascuns chiar şi înţelepţilor taina mântuirii. fiind mai mult decât oricine."85 Nimic care să nu se fi cufundat în contradicţia imediată. ar fi măcar o aluzie la adevăr şi oarecum forma lui vidă. frumosul pare urât. Dar raţiunea nu e nimic pentru că aceea în numele căreia este denunţată nebunia . putem concepe la infinit asemenea fraze." Nebunie această renunţare la lume. această implicare a contrariilor care ne ascunde. nebunia nu este nimic: nebunia oamenilor.86 Şi tot nebunie este. mântuind astfel lumea chiar prin nebunie89. Secretul îşi păstrează aici toate dimensiunile de secret. ştiinţa — neştiinţă.aparenţei. căci dacă aparenţa ar fi coerentă faţă de ea însăşi. ci o profunzime fără măsură."87 Este aceeaşi experienţă pe care o comentează Nicolaus Cusanus: „Când omul abandonează sensibilul. nici o măsură s-o măsoare. într-un sens. contradicţia nu încetează să se contrazică tot timpul. iar prăpastia nebuniei fundamentale. Fiecare lucru arată două feţe: „(. nici o formă s-o formeze.. nici un act de înţelegere s-o facă înţeleasă. Această răsturnare trebuie descoperită în lucrurile înseşi — răsturnare care va fi de atunci încolo fără direcţie unică. e mult mai mult şi mult mai puţin: simbolul. nici o comparaţie s-o compare. nebunie acest abandon total în faţa voinţei obscure a lui Dumnezeu. Inexprimabilă printr-o expresie verbală. nebunie această căutare al cărei capăt nu e cunoscut .. dacă nu un abis de neraţiune? înţelepciunea lui Dumnezeu. dacă priveşti mai adânc. în marea nebunie abisală care este înţelepciunea lui Dumnezeu: „Nici o expresie verbală nu poate s-o exprime. nu există niciodată nebunie decât în raport cu o raţiune. sufletul îi devine ca dement. şi toate imaginile.. când îi putem percepe strălucirea.sânt tot atâtea vechi teme îndrăgite de mistici. nici o proporţie ş-o proporţioneze. şi cum omul se află în această stare de delăsare. apoi iarăşi spre ceea ce contestă şi neagă din nou această negaţie. ci de la o aparenţă la cealaltă care o neagă. la nivelul pământului. nu este o raţiune îndelung voalată. ceea ce părea a fi viaţă." Mergând spre Dumnezeu. mişcarea prin care se încearcă detaşarea de ea pentru a accede la Dumnezeu. raţiunea omului nu era decât nebunie. care nu e decât nebunie. Silenul răsturnat nu este simbolul adevărului pe care Dumnezeu ni l-a retras.

ci acea atenţie uşoară. Astfel. să nu ştie' care parte a nebuniei e a lui. Prostia. Trebuie să îndreptăm spre el nu urechea serioasă pe care o îndreptăm spre adevăr. care face lumea să explodeze. fiice ale lui Jupiter. ea nu revelează. în această acceptare uşoară care e un imperceptibil refuz. Pe furiş."91 Aceasta este cea mai rea nebunie a omului: să nu recunoască mizeria în care este izolat. fie unul dintre momentele manifestării sale. ea se află tocmai în acceptarea acestui cerc continuu al înţelepciunii şi al nebuniei. în conştiinţa clară a reciprocităţii lor şi a imposibilităţii de a le separa. această potecă esîe prin ea însăşi poteca înţelepciunii. spune Charron. devine conştientă de ea şi o poate situa. pe cel mai de jos cat al aşezării şi mai depărtat de bolta cerească. Asta se vede în acţiunile oamenilor smintiţi. îi serveşte raţiunii înseşi. cea mai trufaşă. sânt învecinate. o înconjoară. ele se afirmă şi se neagă una pe cealaltă. Şi neliniştitoare : cum să distingi într-o acţiune foarte înţeleaptă că a fost comisă de un nebun şi în cea mai smintită dintre nebunii că este a unui om de obicei înţelept şi măsurat: „înţelepciunea şi nebunia. ci cu aceea pe care o aveţi faţă de saltimbancii. salvându-le una prin cealaltă. cu toate acestea.. deşi nu conduce la nici o înţelepciune finală. cu vietăţile cele mai amărâte din întreitele stări şi se cocoaţă cu închipuirea deasupra cearcănului Lunii. cetăţuia fericirii. dezvăluind seducţii fantastice. trebuie acceptat. întorcând cerul la picioarele sale. sprijiniţi-mă puţin. în orice caz."94 Dar această ! asemănare. chiar primit în sine. este delimitat marele pericol care se dezvoltase în secolul al XV-lea. nebunia nu are sens şi valoare decât în câmpul raţiunii. deşi citadela pe care o promite nu e decât miraj şi nebunie reînnoită. Spectacolul van. dimpotrivă. zgomotele frivole. decât avându-mă călăuză pe mine. „înfumurarea este boala noastră firească şi din născare. Nu e decît o jumătate de pas între una şi cealaltă. Nebunia nu mai are o existenţă absolută în noaptea lumii: ea nu există decât printr-o relativitate faţă de raţiune. acel vacarm de sunete şi de culori care face ca lumea să nu fie niciodată decît lumea nebuniei. de facilitate şi de ştiinţă secretă care nu se lasă păcălită — pe care o îndreptăm de obicei spre spectacolele de bâlci: nu cu atenţia „pe care o arătaţi predicatorilor. se simte şi se vede aşezată aici. fie o formă paradoxală în care poate deveni conştientă de sine. se împlineşte mai sigur decît în lungile căutări ale adevărului ascuns însăşi esenţa înţelepciunii. violenţele bestialităţii sau marea luptă a Ştiinţei cu Interdicţia. în acest imediat colorat şi zgomotos. dacă o urmăm ştiind că e cea a nebuniei. amestec de ironie şi de complezenţă. Cea mai j plăpîndă şi năpăstuită din toate făpturile. Adevărata raţiune nu este lipsită de orice compromis cu nebunia. Căci dacă există raţiune. slăbiciunea care îl împiedică să ajungă la adevăr şi la bine. când în sfârşit ajungem la ea. care o pierde pe fiecare prin cealaltă. Cu deşertăciunea aceleiaşi închipuiri el se socoate deopotrivă cu Dumnezeu. a nu fi decât un vertij în care raţiunea trebuie să tacă.. Şi antrenând în . ca una dintre formele şi poate una dintre resursele ei? Fără îndoială. dacă nu chiar în raţiune. până când dovedesc că nimeni nu răzbeşte până la înţelepciune. raţiunea învesteşte nebunia. Este cuprinsă în ciclul nedefinit care o leagă de raţiune. dar cu conştiinţa limpede a fatuităţii sale."92 Dar. prins şi ţinut în cea mai şubredă. Ea se integrează în raţiune. 2. constituind fie una dintre forţele sale secrete. de altfel. măscăricii şi paiaţele de la bâlci şi cu care odinioară Midas al nostru l-a ascultat pe Pan"93. A refuza această neraţiune care este j însuşi semnul condiţiei sale înseamnă a se priva de posibilitatea de a uza vreodată în mod raţional de raţiune. chiar prin primirea pe care i-o face. Nebunia nu este o putere surdă. chiar dacă trebuie să-i încurce pe oamenii rezonabili. în mocirla şi bălegarul lumii. a acelei fatuităţi care e deopotrivă a spectatorului şi a spectacolului. Unde s-o situezi. mai putredă şi robită parte din a tot cuprinsul. în amurgul timpurilor. sub influenţa majoră a gândirii creştine. omul este. Nebunia devine chiar una dintre formele raţiunii. între formele raţiunii şi formele nebuniei sînt asemănări mari.umană se dovedeşte. ea este datoare să urmeze drumurile pe care aceasta din urmă i le trasează: „Aşadar. Aici.

prin ea. raţiunea îşi extrage resursele cele mai ciudate? Dacă Tasso. de admiraţie. acea mare retragere a spiritului în el însuşi. Poate că acesta este secretul multiplei sale prezenţe în literatura de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi de la începutul secolului al XVII-lea. dibaci şi dedat acelei poezii antice şi curate cum altul nu avut-a Italia de mult". trăind dincolo de viaţă".. o artă care. dar. ca şi în gândire. Nu există raţiune viguroasă care să nu trebuiască să se expună nebuniei pentru aşi împlini opera: „Nu există spirit mare fără un amestec de nebunie. în fond. văzând că raţiunea. o înconjoară. Iar dincolo de Montaigne şi de Charron. Să începem cu cea mai importantă şi cea mai durabilă . Dar să lăsăm deoparte deocamdată acest fenomen şi să arătăm. pornind de aici. raţiunea ajunge. nebunia se trezeşte dezarmată şi aceleaşi vremuri sânt deplasate. în Regele Lear şi în teatrul lui Rotrou sau al lui Tristan l'Hermite. se împlineşte o întreagă muncă. o dublează. o forţă şi un fel de nevoie momentană a acesteia. sânt instrumentele cele mai periculoase. raţiunea se manifestă şi triumfă. Iată deci rolul ambiguu al acestei gândiri sceptice.mişcarea ei cele mai mari violenţe ale nebuniei. îi recunoaşte drept de cetate şi se lasă pătrunsă de forţele ei vii. o „nebunie nebună" care refuză această nebunie proprie raţiunii şi care. pe de altă parte. în indiferenţa lor. dar astfel se apără mai bine de nebunie decât prin obstinaţia unui refuz veşnic înfrânt dinainte. la confirmarea experienţei tragice a nebuniei într-o conştiinţă critică. o „nebunie înţeleaptă" care primeşte nebunia raţiunii. Acum. Căci oare nu acesta e semnul că. nu se datorează oare acest lucru „agerimii ucigătoare a minţii lui ? Acelei lumini care l-a orbit ? Acelei ascuţite şi încordate pătrunderi a minţii sale care l-a scos din minţi? Acelei iscoditoare Şi trudite cătări a ştiinţelor care l-a mânat la îndobitocire? Cea arară învrednicire a prinsorilor sufletului care l-a dus a nu mai avea nici o prinsoare. cea mai imediată dintre nebunii. adevărul nebuniei nu mai înseamnă decât unul şi acelaşi lucru cu victoria raţiunii şi stăpânirea ei definitivă: căci adevărul nebuniei înseamnă să fie interioară raţiunii. mai mult decât orice. desemnând-o ca un moment esenţial al propriei naturi. Nebunia nu este decât forţa sa vie şi secretă. în munca raţiunii. este infinit de aproape de cea mai profundă nebunie: „Cine nu ştie cât de nebănuit se alătură nebunia celor mai înălţate avântări ale unui suflet neatârnat şi faptelor unei virtuţi mai presus de tot neasemuite?" Dar aici e loc pentru o paradoxală admiraţie. Vizitându-l pe Tasso în delir. căci sânt cele mai ascuţite.97 Puţin câte puţin. pentru a fi mai sigură de ea însăşi. învestită de raţiune. violenţa pasiunii. prin aceasta. desigur. o învesteşte. vedem desenându-se curba reflecţiei lui Pascal: „Oamenii sânt atât de obligatoriu nebuni. Ciudă. şi chiar în aparentele sale victorii. dedublarea: pe de o parte. care înseamnă nebunie. semn al transcendenţei. ea plasează nebunia în inima propriei sale lucrări. „poetul cel mai iscusit. se află acum „în acel hal de plâns. este parcă primită şi fixată în ea. recunoaşte prezenţa nebuniei. să spunem mai degrabă al acestei raţiuni având conştiinţa vie a formelor care o limitează şi a forţelor care o contrazic: ea descoperă nebunia ca pe una dintre propriile figuri — ceea ce este o manieră de a decide asupra a tot ce poate fi putere exterioară. dar esenţial. de asemenea.. o ascultă. a nebuniei sale. respingând-o. în efortul său de a stăpâni raţiunea aflată în propria sa căutare. Jocuri de epocă barocă. dar în acelaşi timp. apoi. prin care se va ajunge. Dar aici. iar această dublare cade în cea mai simplă. înţelepţii şi poeţii cei mai curajoşi şi-au îngăduit să bată câmpii şi să-şi iasă din fire uneori. cea mai închisă. pentru a triumfa în final asupra ei. în acest sens."96 Nebunia este un moment dur. să fie o figură."98 Reflecţie în care este regăsită şi reluată toată lucrarea începută o data cu Erasmus: descoperirea unei nebunii imanente raţiunii. din chiar această nebunie. ale raţiunii. aceste figuri pe care le putem găsi deopotrivă în Don Quijote şi în romanele lui Scudery. ireductibilă ostilitate. încât a nu fi nebun înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie. Montaigne e cuprins mai degrabă de ciudă decît de milă. chiar acolo unde îşi poate atinge culmile. dar în această mişcare de inserţie a nebuniei în însăşi natura raţiunii. nici suflet?"95 Dacă nebunia sancţionează efortul raţiunii e pentru că ea făcea deja parte din acest efort: vivacitatea imaginilor. la scopurile sale cele mai înalte.

Veridică pentru că vinovatul încearcă. dragostea merge mai departe în vidul delirului. dezordinile inimii. P* care lectura romanelor sau spectacolele de teatru îl fac să înnebunească. cu lanţurile de picioare. licenţiatul din Osuna car se credea Neptun. scena II. în himerele sale. în fine o alta care se crede eroină de roman. Pwtea a doua. dar bombastic. satiră a romanelor fantastice (ca în La Fausse Clelie de Subligny. regăseşte. delirul Lady-ei Macbeth dezvăluie „celor care n-ar trebui să ştie" cuvintele care mult timp au fost murmurate „doar pernei surde"103. toatei virtuţile sau puterile cu care nu e prevăzut. în ea sânt zămislite cele mai banale dintre defectele sale. lăsată singură cu sine. ambiţii şi necesare iluzii există în lume. dragostea nebună era mai mult dragoste decât nebunie. mai ales după Rousseau. o pedantă care crede că poate judeca totul în termeni de comedie. compromise ciudat unele de altele într-o himeră comună. Dar tema este reluată cu insistenţă: adaptări directe (Don Quichotte de Guerin de Bouscal se joacă în 1639. ultimul tip de nebunie: acela al pasiunii disperate. dar. A o denunţi este primul şi ultimul element al oricărei critici morale. In sfârşit. în Melite. al domnului de Richesource în Sir Politik. „Inventarea artelor o datorăm imaginaţiilor dereglate. dincolo de ea. cap. Dreptatea acestei nebunii constă în aceea că e veridică. doi ani mai tîrziu i se joacă Le Gouvernement de Sancho Panga). ea e. infra. In aparenţă. ale imaginaţiei umane. IV. într-o manieră mai puţin directă. Atâta timp cât avea un obiect. de asemenea. Ea pedepseşte. Himerele trec de la autor la cititor. îşi oferă propriul sens. şi poate că şi în legătură cu comunicarea neclară între invenţia fantastică şi fascinaţiile delirului. printr-o adeziune imaginară care îi permite să-şi atribuie toate calităţile. . prin dezordinile spiritului. pedepsind. un Bogat imaginar. De pildă. răvăşite şi tulburate. Dar ne] bunul nu se identifică cu un model literar.| în inima oricărui om. deoarece crima ascunsă în ochii tuturor apare în noaptea acestei stranii pedepse . Poeţilor şi Muzicienilor nu este decât un nume îndulcit cu politeţe pentru a exprima Nebunia lor. Foarte aproape de cea dintâi este nebunia trufiei goale. Această pedeapsă este şi o îmblânzire. ea dezvăluie adevărul. de Pichou. Chiar în puncteleei extreme. El moşteneşte vechea Philautia a lui Erasmus. sânt o variaţiune pe tema „Cavalerului Zdrenţăros" din Sierra Morena) sau. nebunia. un Amator de versuri ignorant. Dar are şi alte puteri: pedeapsa pe care o aplică se multiplică pe ea însăşi. 99 Ideea este foarte frecventă în secolul al XVI-lea. toate formele. mai ales dragostea înşelată de fatalitatea morţii. Nemăsurată nebunie. ea răspândeşte asupra ireparabilei absenţe mila prezenţelor imaginare.— pentru că secolul al XVIII-lea îi va recunoaşte încă formele. Pedeapsa unei pasiuni prea abandonate violenţei sale? Desigur. e bogat. în vârtejul fantasmelor sale. şiretlicul scriitorului este primit cu toată naivitatea ca figură a realului. foarte puţin şterse99: nebunia prin identificare romanescă. aici nu e decât o critică uşoară a romanelor de invenţie. Astfel. ale unei alte arte. ceea ce va fi pentru eternitate durerea pedepsei sale: Eraste. Capriciul Pictorilor."100 Nebunie în care sânt puse în discuţie valorile unei alte vârste. actul V. al lui. ale unei alte morale. Sir Politik would be. urât. raportul imaginar pe care îl întreţine cu sine. e cea mai puţin radicală dintre nebunii. ci cu el însuşi. dar ceea ce era fantezie la primul. Tot lumii morale îi aparţine şi nebunia dreptei pedepse. nu are altă ieşire decât demenţa. se admiră. la celălalt devine fantasmă. o fată care se crede iubită de toţi. ţipetele vorbesc pentru conştiinţa ei. tainicul ei adevăr. chiar şi cele mai distante. Cf. Veridică. se crede Dumnezeu. Trăsăturile sale au fost fixate o dată pentru totdeauna de Cervantes. îşi spune. în aceste cuvinte smintite care nu mai pot fi stăpânite. Dragostea decepţionată în excesul ei. dar în care se reflectă de asemenea. care are tot atâtea chipuri câte caractere. o întreagă nelinişte în legătură cu raporturile dintre real şi imaginar în opera de artă. în episodul din Julie d' Arviane).10 Sau destinul ridicol al celor şapte personaje dii Les Visionnaires. iar în interiorul speciei narative. reinterpretări ale unui episod anume (Les Folies de Cardenio. "*' Saint-Evremond. în măsura în care. se vede deja urmărit de Eumenide şi condamnat de Minos. Sărac. Chateaufort în Le Pedant pue.

mai degrabă peripeţia decât iminenţa ultimă. de dispariţii destinate regăsirilor. Este ultimul cântec al Ofeliei. în experienţa literară a nebuniei. care nu poate fi tranşat în ultimă instanţă decât prin foarte. vidul care o umple este „o boală ce depăşeşte ştiinţa mea". în vorbele ei goale.în paradoxul bucuriei inocente sau în eroismul stăruinţelor nesăbuite. e delirul lui Ariste în La Folie du sage. Nimic nu o duce vreodată nici la adevăr. Dar numai comparându-le opera şi ceea ce ea susţine cu semnificaţiile care apar la contemporanii sau imitatorii lor vom putea descifra ceea ce e pe cale să se petreacă. La Cervantes sau Shakespeare. formele care ţin de trufie şi de toate capriciile imaginarului. un loc median. Dincolo de timp. regăsită în sfârşit de Ofelia. şi unul şi celălalt. apărută în secolul al XV-lea. În opera lui Shakespeare. Dar acestea sânt modele înalte. înnebuneşte la vestea că fiica sa a murit. care în . viaţa lui smintită îl urmăreşte şi nu îl imortalizează decât prin demenţă. ea formează astfel mai degrabă intriga decât deznodământul. / Că viaţa de i-a stins / Să-ucidă nu e-n stare. Bucuria blândă. în La Folie du sage. ci doar de mila divină. nu poate fi pusă în legătură decât cu aparenţa unei crime sau cu iluzia unei morţi. Nebunia disipată nu poate fi decât unul şi acelaşi lucru cu dimineaţa sfârşitului. Dar nici moartea nu aduce liniştea. Funcţia sa dramatică nu subzistă decât în măsura în care avem de-a face cu o falsă dramă: formă himerică în care nu e vorba decât de greşeli presupuse. în acest început de secol al XVII-lea. Dar e mai ales amara şi dulcea demenţă a Regelui Lear. Nebunia e privată de seriozitatea ei dramatică: ea nu e pedeapsă sau disperare decât în dimensiunea erorii. Deşi duce la moarte. Dacă Ariste. e pentru o dublă crimă pe care ar putut-o comite. se vede urmărit de Eumenide şi târât în faţa lui Minos. în Melite. când Eraste. ce. ci numai: în ironia iluziilor sale. Aceasta pentru că nu mai este considerată în realitatea sa tragică. iar în literatura de la începutul secolului al XVII-lea ocupă. de crime iluzorii. pe care ar fi vrut s-o comită. fără îndoială. e deja plenitudinea morţii: o nebunie care nu are nevoie de doctor. spre moarte. dar care în realitate n-a antrenat nici o moarte reală. deci prefăcătorie. moartea lui Don Quijote are loc într-un peisaj liniştit. decât ai unei experienţe critice şi morale a Neraţiunii care se dezvoltă totuşi chiar în epoca lor. nici la raţiune. de aici. în sensul că e fără scăpare. nebunia va triumfa încă o dată — adevăr etern în chiar derizoriu. Şi sînt.ultima clipă a reluat legăturile cu raţiunea şi cu adevărul. nebunia ocupă totdeauna un loc extrem. cântecul ei smintit e tot atât de aproape de esenţial ca şi „ţipătul de femeie" care anunţă de-a lungul coridoarelor castelului lui Macbeth că „Regina a murit"105. de preferinţă. Fără îndoială. pe care imitatorii lor le deviază şi le dezarmează. Dar această bruscă înţelepciune a nebuniei sale e oare altceva decât „o nouă scrânteală care l-a lovit"? Echivoc reversibil la infinit. ci imagine a pedepsei. nebunia este totodată viaţa neperisabilă a morţii: „Zace-aici hidalgul care / De viteaz ce a fost. în sfâşierea absolută care o deschide spre lumea cealaltă. forma care se şterge. este pentru că aceasta nu e realmente moartă. Dintr-o dată nebunia Cavalerului a devenit conştientă de sine şi în propriii ochi se descompune în prostie. cum spune doctorul în legătură cu Lady Macbeth. mai degrabă martori ai unei experienţe tragice a Nebuniei. ei refac legătura cu un sens care e în curs de dispariţie şi a cărui continuitate nu va mai exista decât în noapte. nu se reconciliază | cu nici o fericire. Deplasată în economia structurilor romaneşti şi dramatice. „iar unul din semnele după care înţeleseră că nu mai avea mult de trăit fu faptul că se schimbase atât de lesne dintr-un smintit într-un om în toate minţile". în cea a lui Cervantes. se pare. nu e vanitate. Ea nu se îndreaptă decât spre destrămare şi."106 Dar foarte curând nebunia părăseşte aceste regiuni ultime în care Cervantes şi Shakespeare o situaseră. Cu ironie. ea autorizează manifestarea adevărului ş: întoarcerea liniştită a raţiunii. dincolo de sfârşitul unei vieţi care totuşi se eliberase di nebunie chiar prin acest sfârşit. Nebunia. . Ea nu e pedeapsă reală. nebuniile care se înrudesc cu moartea şi cu crima. a-nvins / Moartea însăşi. este o moarte în care cei ce se iubesc nu vor mai fi niciodată despărţiţi.

cap. ca şi pe voi. iluzia se destramă chiar pornind de la ea. în realitate. reala încurcătură căreia îi este atât cauză. căci dacă ea creează o culme a iluziei. iar el a fost prima victimă crezând că e vinovat de moartea rivalului său şi a amantei sale. îndrăgostita drept Erinie şi victima drept Minos. le busculează. rigoarea arhitecturii se ascunde sub amenajarea abilă a acestor violenţe dereglate. plină de un tainic reînceput. în chiar mijlocul structurii. Nebunia este marele trompe-l'ceil în structurile tragicomice ale literaturii preclasice. adevărul iese la lumină în şi prin nebunie care. cât şi efect. cea mai totală de quiproquo: ea ia falsul drept adevăr. înrudirea lor era de multă vreme o temă filozofică şi Medicală (cf. Dar în delirul lui. fata. dă impresia că se crede fată — ceea ce şi este în realitate — spunând astfel. în final. Acuzându-se. ci a împlinirii tragice. acest vânt de nebunie care. Altfel spus. un actor care joacă. provocată de iluzia unui deznodământ. teatrul îşi dezvoltă . toate şiretlicurile acumulate de erou pentru a-i înşela pe ceilalţi s-au întors împotriva lui. adevărul care. îşi reproşează faptul de a fi inventat o întreagă corespondenţă amoroasa. pe de o parte să se prefacă a lua decorul drept realitate. personajul începe involuntar să descurce iţele. dintr-o dată. Astfel. De această funcţie. în nebunia în care îl izolează greşeala. jocul drept viaţă. Ea maschează sub greşeală lucrarea secretă a adevărului. a nebuniei îşi bate joc autorul lucrării L'Ospital des fous cînd reprezintă un cuplu de îndrăgostiţi care. în ironia aparentei sale dezordini. dar ea maschează acest echilibru sub norul iluziei. Vor să mă convingă că nu sânt într-un teatru. vrând să facă. de exemplu. în centrul ei mecanic. sparge liniile. că aici este oraşul Lyon. HI). acolo e o ospătărie şi dincoace un Jeu de Paume. într-o criză de demenţă simulată. în care nişte Actori care nu suntem noi şi totuşi suntem interpretează o Pastorală. distruge atitudinile şi boţeşte draperiile — în timp ce firele sânt ţinute mai strâns — este chiar tipul de trompe-l'ceil baroc. Ea marchează punctul spre care converge. îi e de ajuns să-şi împingă iluzia până la adevăr. Dar este de asemenea forma cea mai riguros necesară de quiproquo în economia dramatică: nu are nevoie de nici un element exterior pentru a ajunge la deznodământul veritabil. deoarece realitatea care îl animă nu e a reconcilierii. şi în acelaşi timp iniţiere în ceea ce va apărea drept reconciliere cu raţiunea şi adevărul. dar prin virtutea ei proprie face să iasă la iveală adevărata problemă care atunci poate fi într-adevăr dusă până la capăt. destinul tragic al personajelor şi pornind de la care se refac în mod real liniile ce conduc spre fericirea regăsită. „Nu ştiu. Trebuie deci. iar cealaltă rolul actorilor. adevărul. concluzie simulată. în a sa Comedie des comediens. în Melite. ce fel de extravaganţă este astăzi aceea a prietenilor mei. ea este. acest hazard al gesturilor şi al cuvintelor. prin neutralizarea reciprocă a celor două prefăcătorii. de fapt. jocul şi mimica actorului în timp ce este. în ea se stabileşte echilibrul. travestită în băiat. în aparenţă. el spune. teatrul teatrului. ambiguă şi centrală.Şi totuşi această absenţă a seriozităţii nu o împiedică să fie esenţială — într-o măsură mai mare decât era. va triumfa. spune Mondory. partea a Ii-a."108 În această extravaganţă. dar ea e atât de mare încât sânt obligat să cred că o vraja le ia minţile. Nebunia este forma cea mai pură. indică o falsă concluzie. în timp ce realmente ei joacă într-un decor real. Această bruscă vivacitate. Perspectiva adevărată a dramei e conturată prin tronpe-Tctil. ea e falsa sancţiune a unei false încheieri. moartea drept viaţă. Ar trebui făcut un studiu structural al raporturilor dintre vis şi nebunie în teatrul secolului al XVII-lea. în prologul piesei lui Scudery. Sensul lui e în orice caz altul. bărbatul drept femeie. fără să vrea. visul totuşi pare ceva mai tardiv. O parte din interpreţi trebuie să joace roii spectatorilor. se prefac nebuni şi se ascund printre smintiţi. să simuleze. ca element esenţial al structurii dramatice. pe de altă parte. e singura care lămureşte. şi nu induce în eroare ca nebunia care. Dublu joc în care fiecare element este el însuşi dedublat formând astfel schimbul reînnoit dintre real şi iluzie care este chiar sensul dramatic al nebuniei. pentru a scăpa de urmăritori. sub dezordinea simulată. şi-a situat dintr-o dată piesa în jocul.107 Iar Scudery ştia bine acest lucru. şi cel mai rău lucru e că ei încearcă să ne facă şi pe noi să ne pierdem capul.

. puterile neliniştitoare care animau pictura lui Bosch şi-au pierdut violenţa. Stăpânită. figură centrală şi indulgentă. după cum spune Brascambille. avocatul lui declară şi certifică „un cap scobit. /. pe echivocul realului şi al iluziei. într-o ordine perfectă. noaptea asupra căreia îşi fixase privirile şi din care se năşteau formele imposibilului s-a risipit. nici să scrie şi n-a învăţat asta niciodată". internarea este deja continuarea îmbarcării. procese. care uneşte şi totodată desparte adevărul şi aparenţa.. o figură a escatologici. Să nu ne mirăm văzând-o cum hoinăreşte pe străzi. declară că „spiritul lui s-a înălţat până în anticamera celui de-al treilea grad al lunii". Elogiul Raţiunii. la rândul ei.. un băţ de trestie. dar e anii mat de „inspiraţia lui Dumnezeu şi a îngerilor""2. Peste lumea pe care o brăzda în lung şi în lat sclavia liberă a Corăbiei sale cade uitarea: ea nu va mai merge dinspre un dincoace de lume spre un dincolo de ea. lupi solitari şi avizi. prin exemplu. Şi îl admir pe acest biet nevoiaş. la limitele lumii. que veut-il faire D'un si grand nombre de haillons?. Reţinută şi menţinută. Să nu ne mirăm dacă o regăsim atât de des în ficţiunile romaneşti şi teatrale. Iat-o ancorată solid în mijlocul lucrurilor şi al oamenilor. el însuşi.no [Văd venind pe acest drum / Un nevinovat urmat de copii. Mizează. reuniunile şi discursurile lor. înseamnă nebunie. „nebunii goliţi de memorie şi de înţelegere". exprimă.. Subzistă unele forme. cât şi ale femeilor. Nemours. un bostan vânturat. / Acest biet nebun... Bouillon. se agita sub privirea Minervei. pledoarii.. atât ale bărbaţilor. Ascunde şi arată. Fiecare formă de nebunie îşi găseşte aici locul rezervat. Francois Colletet a întâlnit-o de mii de ori: J'apercois. Nu mai e barcă. pe toate jocurile aparenţei. Spitalul Nebunilor incurabili în care sânt deduse punct cu punct toate nebuniile şi maladiile spiritului. dans cette avenue Un innocent suivi d'enfants. „un arhinebun cu robă lungă"114. „nebunii aţipiţi şi pe jumătate morţi" „nebunii vânturaţi şi goliţi de creier". Marea ameninţare ce plutea la orizontul secolului al XV-lea se atenuează. Admire aussi ce pauvre here. întunecaţii melancolici care cutreieră satele. mereu reluată. în care îşi avertizează cititorul că „nu ştii nici să citească.. lucrare pe cât de utilă pe atât de odihnitoare şi necesară deprinderii adevăratei înţelepciuni. nebunia îşi menţine toate aparenţele domniei. în strania ei trecere. iată-i apoi pe „nebunii beţi". fixat şi ordonat după adevărata raţiune a oamenilor. în sens strict. mai cunoscut sub numel „d'Angoulevent". La mai mult de un secol după destinul „bărcilor nebuniei". este. la suprafaţa lucrurilor şi la lumina zilei. formând cortegiul. fără vreun resort sau vreo rotiţă întreagă în cap""'. este umbră şi lumină.] Nebunia conturează o siluetă foarte familiară în peisajul social.. rosteşte. Bluet d'Arberes. pe toată această ţesătură infinită. Toată această lume a dezordinii. Aşa apare experienţa clasică a nebuniei... Lesdiguieres. nu va mai fi niciodată acea limită incertă şi absolută. acum transparente şi docile. Apare un nou şi foarte viu interes pentru vechile confrerii ale proştilor. care îşi ia numele de „Comte de Permission". ci spital.Multe alte personaje prezente în cea de-a paisprezecea satiră a lui{ Regnier. vedem apărând tema literară a „Spitalului Nebunilor". . în 1602 el îşi publică sau i se publică — operele.. este un protejat al familiile Crequi. un creier tulburat. care se declară Prinţul Proştilor. inevitabilul cortegiu al raţiunii. Ce pauvre fou. figură deja precară a acestei vârste baroce. Apar dispute pentru sau contra lui Nicolas Joubert. ce vrea să facă / Cu aşa multe zdrenţe? / Am văzut smintite ursuze / Cântând injurii pe străzi. . spune adevărul şi minciuna.. ale omului şi ale morţii. în Remontrance sur le reveil de Maître Guillaume. stăpân al metamorfozelor animale. îl au drept zeu pe Jupiter. pentru serbările. Pierre DupuisJ despre care vorbeşte Regnier în a şasea satiră a sa113. Ceea ce. contradicţia şi ironia. lipsit de bun-simţ.. însemnele şi zeul protector: nebunia frenetică şi flecară. în acest „Spital". ]'ai vu de ces folles bourrues Chanter injures dans Ies rues. Scânteiază. titlu care îi este contestat de Valenti le Comte şi Jacques Resneau: pamflete. mereu ruptă. care e acela de a fi iluzie. Ea face acum parte dintre măsurile raţiunii şi din lucrarea adevărului. Acolo fiecare cap vid. Nebunia a încetat să mai fie.". simbolizată de un nerod cocoţat pe un scaun. limbajul dedublat al înţelepciunii : „.adevărul.

neînsemnate şi mai depărtate". a căror aranjare face posibile imaginile fantastice: „De soiul acesta par a fi natura corporală îndeobşte. dar nu poate nici să creeze. nu pot să altereze decât„lucrurile foarte puţin sensibile şi foarte îndepărtate". ca şi imaginaţia pentru pictori."1 Dar Descartes nu evită pericolul nebuniei aşa cum ocoleşte eventualitatea visului sau a greşelii. există un dezechilibru fundamental între nebunie pe de o parte. el poate. Nici somnul populat din imagini. ale căror creiere sânt atât de tulburate de aburul apăsător al fierei celei negre. nici conştiinţa clară că simţurile se înşală nu pot duce îndoiala până în punctul extrem al universalităţii sale. aşa cum îi permitea să se desprindă dintr-o eroare sau să iasă dintr-un vis. „că mă aflu aici. Dar noi cerinţe sînt pe cale de a se naşte: J'ai pris cent et centfois la lanterne en la main Cherchant en plein midi. Pe drumul îndoielii. dar nebunia este exclusă' de ." Ele sânt atât de puţin prefăcute. iar eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la ei". Această posibilitate de a fi nebun nu riscă oare să-l deposedeze de propriul corp. va fi transformată de epoca clasică printr-o ciudată lovitură de forţă. sau conştiinţa poate adormi în vis? „Şi în cel fel s-ar putea oare tăgădui că mâinile acestea şi întreg corpul de faţă sânt ale mele? Doar dacă. Situaţia lor e diferită în raport cu adevărul şi cu cel care îl caută. Putem presupune că: visăm. chiar prin gândire. Ea se află acolo.. Pentru nebunie e altfel. visuri sau iluzii sânt depăşite în chiar structura adevărului. îmbrăcat cu o haină de iarnă"2. chiar şi în gândirea unui nebun. vis şi greşeală pe de altă parte. încât ei afirmă necontenit că sânt regi. agitaţie derizorie în societate. dar i-a stăpânit violenţa. semn ironic care tulbură reperele realului şi] himericului. Nu permanenţi unui adevăr este cea care garantează gândirea împotriva nebuniei.Această lume de la începutul secolului al XVII-lea este în mc straniu o gazdă bună pentru nebunie. să admitem ci ochii ne decepţionează.'15[Am luat de sute şi sute de ori felinarul în mână / Căutând în plină] zi.] CAPITOLUL II Marea închidere Compelle intrare Nebunia căreia Renaşterea tocmai i-a eliberat glasurile. forţa iluziilor lor lasă totdeauna un rest de adevăr. să plăsmuiască „din cele mai neobişnuite forme. când de fapt sânt cât se poate de săraci. pericolele sale nu compromit demersul: nici esenţialul adevărului său. că toată fiinţa lor e un dovleac. întrucât „sânt smintiţi. mobilitate a raţiunii. precum şi întinderea ei. sânt oare sigur că deţii un adevăr mai ferm decât cel care îşi imaginează că are corpul de sticlă? Fără îndoială. poate. Cât despre vis. Descartes întâlneşte nebunia alături de vis şi de toate formele de eroare. dar nu deoarece cutare lucru. „să ne închipuim prin urmare că dormim" adevărul nu va aluneca în întregime în noapte.. Când cred că am corp. nu pot fi nebun. nu m-aş asemui cu nu ştiu care nebuni. de fapt. ori că sânt alcătuiţi din sticlă. fie că sânt înveşmântaţi în purpură când de fapt sânt goi. încât le asigură viselor verosimilitatea .inevitabile mărci ale unui adevăr pe care visul nu ajunge să-l compromită. căci nebunia e tocmai condiţia de imposibilitate a gândirii: „N-aş părea mai puţin nebun. identificându-ne cu subiectul care visează pentru a găsi „vreun motiv de îndoială": adevărul încă apare ca o condiţie de posibilitate a visului. în schimb. ci imposibilitatea de a fi nebun. abia păstrând amintirea marilor ameninţări tragice viaţă mai curând tulbure decât neliniştită. simţurile. ci pentru că eu. sirene şi satiri". esenţială nu pentru obiectul gândirii."3 În economia îndoielii. că eşti nebun. nu poate fi fals.. nici să compună de la sine aceste lucruri >. Oricât de înşelătoare ar fi.. care gândesc. Nu poţi presupune. aşa cum lumea de afară se poate ascunde în eroare. ci pentru subiectul care gândeşte. în inima lucrurilor şi a oamenilor. fie că au capul de argilă. că stau lângă foc.

Acesta este al doilea aspect al evenimentului clasic pe care ar trebui să-l evidenţiem. ghidată întotdeauna de lumina lucrurilor adevărate. iar nebunia este plasată în afara domeniului de apartenenţă în care subiectul deţine drepturile sale de adevăr: acest domeniu care. în celulele închisorilor. A fost luată o anume hotărâre. şomerilor. desigur. Aceasta este limitată la o deplină posesiune de sine în care nu poate întâlni alte piedici decât eroarea. nici ce sens avea această învecinare care părea că atribuie aceeaşi patrie săracilor. se exclude din proiect. au fost supuşi regimului acestei internări şi că într-o zi. Se ştie că secolul al XVII-lea a creat vaste case de internare. momit de acele nebunii"? Omul care gândeşte este oare la adăpost de aceste extravaganţe? „Eram tot atât de plâns eu însumi. într-o manieră aproape imperceptibilă. niciodată nu eşti sigur că nu eşti nebun: „De ce nu ne vine aminte multa întâmpinare ce aflăm noi în sinea judecăţii noastre?"5 Or. nebunia trasează un drum al îndoielii foarte frecventat încă din secolul al XVI-lea.lea îi vor întâlni pe nebuni între zidurile . Non-Raţiunea secolului al XVI-lea forma un fel de pericol deschis ale cărui ameninţări puteau oricînd. dar decisivă. Wagnitz. dar şi pentru a prinde rădăcini. gândirea. din acea Mişcare prin care Neraţiunea s-a înfipt în terenul nostru. şi nu este mai vădită nebunie pe lume. de drept cel puţin. într-o măsură destul de mare. Dar niciodată nu s-a întâmplat să fie precizat cu claritate care era statutul lor acolo. Când Montaigne îl întâlnea pe Tasso."4 Dintre toate celelalte forme ale iluziei. îndoiala lui Descartes desface farmecele sensului. si ştie mai puţin că mai mult de unu la sută dintre locuitorii Parisului s-au văzut închişi în ele după câteva luni. se va observa că erau amestecaţi cu populaţia din workhouses sat Zuchthăusern. nebunia se implică pe ea însăşi şi. Şi poporul? „Bietul popor.subiectul care se îndoieşte. pentru a dispărea în el. un ansamblu de instituţii. De-acum nebunia este exilată. Problematica nebuniei — aceea a lui Montaigne — este modificată chiar prin acest lucru. să compromită raporturile subiectivităţii cu adevărul. îl trădează mai multe semne. nici de dezvoltările ştiinţei. Pinel şi psihiatria secolului al XIX. între Montaigne şi Descartes a avut loc un eveniment: ceva în legătură cu instaurarea unei rado. pentru gândirea clasică. Nu totdeauna eşti sigur că nu visezi. prin urmare. ca exercitare a suveranităţii unui subiect care se pune în situaţia de a percepe adevărul. cu ele. Calea îndoielii carteziene pare a mărturisi că în secolul al XVII-lea pericolul se vede îndepărtat. Tuke. Se ştie că puterea absolută ( a făcut uz de ordinele regale şi de măsuri de întemniţare arbitrarei se ştie mai puţin ce conştiinţă juridică putea să anime aceste practică. timp de un secol şi jumătate. ea e făcută. Descartes a dobândit acum această certitudine şi nu renunţă la ea: nebunia nu-l mai poate atinge. Începând cu Pinel. Iat-o plasată într-o regiune de excludere de care nu va scăpa decât parţial în Fenomenologia spiritului. chiar dacă e mai secretă. O serie de date îl semnalează foarte precis şi. Cel despre care vrem să vorbii aparţine unei suprafeţe culturale foarte largi. traversează peisajele visului. decât să le aduci a fi măsurate după cuprinderea şi putinţa noastră. Aşa cum în curând va fi exclus ca el să nu gândească şi să existe. Dacă omul poate fi oricând nebun. vor fi descoperiţi în sălile Spitalului general. a unei raţionale Neraţiuni." Şi ce raţiune l-ar putea face judecătorul nebuniei? „Judecata m-a învăţat că înlăturarea hotărâtă a unui lucru crezut înşelător şi cu neputinţă a fi înseamnă a-ţi dărui întâietatea să fi ajuns cu mintea ta a cunoaşte marginile şi hotarele vrerii lui Dumnezeu şi ale puterii maicii noastre Firea. dar ea alungă nebunia în numele celui care se îndoieşte şi pentru care nu există neraţiune mai mare decât a nu gândi şi a nu fi. ca experienţă de gândire. nu poate fi smintită. atât de familiară Renaşterii. a unei Raţiuni neraţionale. se ştie că nebunii. pericolul nebuniei a dispărut din chiar exerciţiul Raţiunii. S-a trasat o linie de departajare care în curând va face imposibilă experienţa. n-avea certitudinea că o gândire nu putea fi frecventată de neraţiune. alte pericole decât iluzia. după: Eseuri. desigur. Dar nu lipseşte mult ca istoria unei ratio ca aceea a lumii occidentale să se epuizeze în progresul unui „raţionalism". Ar fi o extravaganţă presupunerea că eşti extravagant. Astfel. corecţionarilor şi smintiţilor. este raţiunea însăşi. care nu ţin de o experienţă filozofică.

fără aer. a ordinii monarhice şi burgheze care se organizează în Franţa chiar în ac epocă. el are sediul la Pitie. a Spitalului general. acoperiţi de zdrenţe. decretul de înfiinţare. I-am văzut hrăniţi îi mod grosolan. aşezat în mahalaua SaintVictor. Din capul locului. „I-am văzut goi. valizi sau invalizi. ca şi Refuge. loc si vârstă."11 Directorii numesc la rândul lor un doctor cu un salariu de 1 000 de livre pe an. închişi în văgăuni unde ţi-ar fi teamă să închizi fiare feroce. În funcţionarea ori în descrierea sa Spitalul general nu se îi rudeşte cu nici o idee medicală. fără să existe drept de apel la ordonanţele date de ei pentru tot ce e înăuntrul numitului Spital. dar trebuie să viziteze fiecare dintre casele Spitalului de două ori pe săptămână. şi — să nu uităm — acolo îi voi lăsa. Este vorba de a-i primi. atunci când această experienţă va dispărea din cultura europeană. La prima vedere. Să luăm faptele în formularea lor cea mai simplă. pentru care. Alienaţii găsiţi de Pi la Bicetre şi la Salpetriere aparţin acestei lumi. începând cu secolul al XVII-lea. poliţie."6 Putem avea drept reper o dată: 1656. Casa şi Spitalul Scipion. Bicetre. clădirile şi construcţiile care depind de ele. judecă şi execută. Această grijă este încredinţată unor directori numiţi pe viaţă. de a-i hrăni pe cei care se prezintă singuri sau pe cei care sânt trimişi de autoritatea regală sau judiciară. pentru că internarea alienaţilor este structura cea mai vizibilă în experienţa clasică a nebuniei şi pentru că ea va fi sămânţa scandalului. decide. de conducere. la Paris. neavând decât paiele pentru a se apăra de umezeala rece a podelei pe care stau întinşi. se pomeneşte dintr-o dată scoasă din circuit. infecte. judecată. un fel de entitate administrativă care. de orice calitate şi origine şi în orice stare ar fi. care l-a plasat sub uni autoritate a guvernului civil. I-am văzut în adăposturi strimte. nebunia a fost legată de acest tărâm al internării şi de gestul care i-1 desemna drept locul ei natural. nici de vreunul dintre marii noştri ofiţeri. comerţ. nu va fi altfel. la buna îngrijire. ele vor fi executate în forma şi conţinutul lor. în ciuda oricăror împotriviri sau apeluri făcute sau ce ar putea fi făcute şi fără a renunţa la ele. alături de puterile deja constituite şi în afara tribunalelor.azilurilor. El e mai curând o structură semijuridică. atât în afara cât şi înăuntrul Spitalului general. lanţuri. corecţie şi pedeapsă asupra tuturor săracilor din Paris. medierea ecleziaşti. care îşi exercită puterile nu numai în clădirile Spitalului."12 Suveranitate aproape absolută. Este legat direct de puterea regală. în ciuda oricăror interdicţii şi intervenţii. grădinile. pe care Ludovic al XlII-lea voise să îl dea comandamentului Saint-Louis pentru a face din ea un azil de bătrâni destinat Invalizilor armatei8. ci să fie complet . un lucru este clar: Spitalul general nu e un asezământ medical. Rege decretează: „înţelegem să fim păstrătorul şi protectorul numitul Spital general ca fiind ctitoria noastră regală şi totuşi el să nu depindă în nici un fel de Marele Capelan. pe care luxul guvernelor! le întreţine cu mari cheltuieli în capitale. „In acest scop directorii vor avea: stâlpi. fără lumină. casa de la Savonnerie. cu toate locurile. instituţia Marelui Capelan al Regatul] care reprezenta altădată. nu fără a-şi face un titlu de glorie din a-i fi „eliberat". jurisdicţie fără apel. fără apă care să le stingă setea şi fără lucrurile cele mai necesare vieţii. ci pe tot cuprinsul Parisului. închisori şi beciuri în numitul Spital general şi locuri de care dispun după cum cred de cuviinţă. abandonaţi supravegherii lor brutale. de administraţie. „Casa şi Spitalul Pitie."9 Toate sânt acum afectate săracilor din Paris „indiferent de sex. Este o instanţă a ordinii. cât despre cele care vor interveni pentru ce se întâmplă în afară. şi spirituală. I-am văzut lăsaţi în seama unor adevăraţi temniceri. la I ordinea generală a celor care nu şi-au putut găsi locul aici. curabili sau incurabili"10. trebuie de asemenea vegheat la subzistenţa. murdare. asupra tuturor acelora care ţin de jurisdicţia lor: „Ei au deplină putere de autoritate. drept de execuţie în faţa căruia nimic nu poate prevala — Spitalul general este o ciudată putere stabilită de rege între poliţie şi justiţia la limitele legii: al treilea ordin al represiunii. bolnavi convalescenţi. Diverse aşezăminte care există deja sânt grupate sub o administraţie unică: Salpetriere. este vorba doar de o\ reformă — doar o reorganizare administrativă. reconstruit sub domnia precedentă pentru a adăposti un arsenal7. în politica asistenţei. de a-i găzdui. dar ar putea sau ar merita să şi-1 găsească.

Revoluţia a lăsat această mărturie despre ei: „Aleşi din cea mai bună burghezie.23 în 1699 este înfiinţat la Marsilia. se . din Pontorson. de rugăciuni. prescrie înfiinţarea unui „Spital general în fiecare oraş al regatului său". datat în iunie 1676. îşi în tinde în curând reţeaua în toată Franţa. Ea îşi reformează instituţiile spitaliceşti. iar Regele îi donase o rentă de 4 000 de livre. „Le Bon Sauveur" din Caen (1735). la 7 ianuarie 1632."15 Această structură specifică ordinii monarhice şi burgheze. dar nu fac parte din ele. tot ei ţin spitalul Charite din Senlis. cărora le interzicem orice luare la cunoştinţă şi jurisdicţie. preşedintele Curţii subsidiilor.. marcată de lecturi. deschis la 27 octombrie 1670. S-a întâmplat ca măsura să fie prevenită de autorităţile locale. Cadillac. care e contemporană cu organizarea sa sub forma absolutismului. episcopul este membru de drept în Biroul general. Ordinul „Fiilor Buni" deschide spitale de acest gen în nordul Franţei. totuşi se întâlnesc uneori în ele un fel de asociaţii laice care imită viaţa şi costumaţia congregaţiilor. sânt încă ţinute de ordine religioase.scutit de subordonarea. Saint-Meinsdin Renn se deschide cu puţin timp înainte de Revoluţie (1780). de scrisoarea pastorală a arhiepiscopului de Tours citată mai sus arată că "'serica rezistă acestei excluderi şi revendică onoarea de a fi inspirat întreaga mişcare de a fi propus primele modele către Lazarişti.. . unde se instalează la 10 mai 1645. creează chiar congregaţii care îşi propun scopuri în mare măsură analoage celor ale Spitalului general. în fiecare dintre aceste case se duc o viaţă aproape mănăstirească. în orice fel şi manieră s-ar face. Vincent de Paul reorganizează Saint-Lazare.. Armentieres (1712). cum s-a putut vedea.22 Ei administrează de asemenea casele de caritate din Saint-Yon. Dar foarte curând ei sânt dublaţi de arhiepiscopul di Paris.La Charite" din Tours fusese fondat.16 Arhiepiscopul de Tours e mândru sa declare la 10 iulie 1676 că „oraşul său mitropolitan a preîntâmpinat într-un mod fericit pioasele intenţii ale Re-jelui prin ridicarea acestui Spital general numit «la Charite » înaintea celui de la Paris şi cu o ordine care a servit drept model tuturor celor care au fost înfiinţate după aceea. Pe toată suprafaţa Franţei se deschid spitale generale: în ajunul Revoluţiei vor exista spitale în 32 de oraşe de provincie. care clerul însă e departe de a deţine majoritatea. Neobişnuite instituţii. iar primii doi director desemnaţi atunci erau primul preşedinte al Parlamentului şi procurorul general. Administraţia reală şi adevăratei responsabilităţi sânt încredinţate unor geranţi care se recrutează prin cooptare. în numele Congregaţioniştilor Misiunii. şi de alţii. un contract cu „Stăreţia" Saint-Lazare. Marevil (1714). în secolul al XVIII-lea. locotenentul de poliţie şi Starostele negustorilor.ei au adu în administraţie vederi dezinteresate şi intenţii pure. Ei sânt adevăraţii guvernanţi. De atunci „Marele Birou nu mai are decât rol deliberativ. Multe. de-acum trebuie primite aici „persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale".21 Cu câţiva ani înainte. chemaţi în Franţa în 1602. Romans.20 Nu departe de Paris." Originea proiectului fusese parlamentară14. burghezia lyoneză organizase deja în 1612 aşezământ de caritate care funcţiona într-un mod analog. gestiunea e ales burgheză. al Curţii de Conturi. iar la diferite ore ale zilei. înăuntrul şi în afara Regatului"17. înfiinţează mai întâi spitalul Charite din Paris în cartierul Saint-Germain. apoi Charenton..25 Iar în acest timp. aşezămîntul care va deveni spitalul Saint-Pier Urmează. cea mai importantă dintre fostele leprozerii din Paris. ducesa de Bouillon le donase clădiri şi beneficii ale leprozeriei înfiinţate în secolul al XIV-lea de Thibaut de Champagne. delegaţii puterii regale şi a: averii burgheze pe lângă lumea mizeriei. la Château-Thierry. redistribuie bunurile fundaţiilor sale. vizitarea sau luarea sub jurisdicţie de către ofiţerii Reformei generale şi ceilalţi de instituţia Marelui Capelan. în 1656. Călugării din confreria lui Saint-Jean de Dieu.În provincii. de slujbe. al căror sens şi statut sânt adesea greu de definit. el face. într-adevăr. Un edict al Regelui.18 Chiar dacă a fost ţinută în mod deliberat la distanţă de organizarea spitalelor generale — prin complicitatea dintre puterea regală şi burghezie19 — Biserica nu rămâne totuşi străină mişcării. de meditaţii: „Rugăciunea se face în comun dimineaţa şi seara în dormitoare.

utilizarea lor nu ajunge să se e tindă şi în Scoţia. dar brusc reinfectate în secolul al XVIIlea şi înzestrate din nou cu puteri obscure. al cărei sens va trebui să-l stabilim.fac exerciţii pietate." Foarte curând aceste noi locuri de internare sânt înfiinţate chiar între zidurile fostelor leprozerii. III) care privea în acelaşi timp „pedepsirea vagabonzilor şi ajutorarea săracilor" recomandă construirea de houses correction. obligaţia de a crea mese: ateliere. cap. torcătorie. locul lăsat gol de aceştia a fost ocupat de nişte personaje noi în lumea europeană: „internaţii". Zuchthăusern.34 La începutul secolului al XVII-lea — reorganizare genera 5 livre amendă pentru orice judecător de pace care nu va amenaja un asemenea aşezământ în jurisdicţia sa. Konigsberg (1691). Leprozeria nu avea doar sens medical. Un act din 1575 (1Elizabeth I. în casele de forţă ale călugărilor Carităţii decât ce care vor fi aduşi din ordinul Regelui sau al Justiţiei. dar aproape toate conţin celule de detenţie secţii de constrângere unde sânt închişi pensionari a căror pensie o plătesc regele sau familia: „Nu vor fi primiţi. oricine e liber facă. sânt un fapt al epocii clasice. deoarece câţiva ani mai târziu s-a hotărât autorizarea iniţiaţi private: nu mai e necesară obţinerea permisului oficial pentru închiderea unui spital sau unei case de corecţie. mai întîi Leipzig. religioase. nu fără conflicte de multe ori. Continuă să se multiplice în secolul al XVIII-lea. în 1701. simbolizată desigur la aceste leprozerii. Torgau. aceste ospicii sânt destinat să-i ajute pe săraci.38 Un act din 1670 (22-23 Charles II. Marile ospicii. Ele datează din a doua jumătate a secolului XVII-lea.32 In Anglia. originile internării sânt mai îndepărtate. fie datorită unor decizii ecleziastice27. ele moştenesc unele dintre bunurile acestora. mai tîrziu Brieg şi Osnabruck (1756) şi în fine. în 1771. ţesătorie) care să ajute întreţinere şi să asigure de lucru pentru prizonieri. dar localizarea în timp e la fel de precisă. morale. sociale.35 Dezvolta acestor Bridwells n-a fost foarte mare: adesea au fost asimilate trepi de închisorile de care aparţineau35. încredinţează judecătorului de pa controlul suprem al administrării lor. de caritate şi de prevedere guvernamentală. prima este anterioară caselor de internare din Franţa (cu excepţia spitalului Charite din Lyon). fie în urma unor decrete regale adoptate la sfârşitul secolului28. de concurenţă şi în acelaşi timp de complicitate între putere şi Biserică. datoria carităţii cu voinţa de a pedepsi: o întreagă practică echivoca. Breslau (1668). cel puţin una în fiecare comitat. la fel de universale ca ea şi aproape contemporane cu naşterea ei.37 în schimb. îi rămân judecătorului să decidă cine merită să fie trimis aici.30 In alte părţi are forme cu totul diferite. multe alte funcţii interveniseră în acest gest de alungare care deschidea spaţii blestemate. cap. opere de religie şi de ordine publică. întreţinerea lor trebuie asigurată de un impozit.29 în aceste instituţii ajung astfel să se amestece. XVIII). un succes mai mare au avut aşa numitele workhouses. se pare că măsura n-a fost niciodată aplicată în ace formă.rima. rugăciuni şi lecturi spirituale. Clasicismul a inventat internarea. apoi Halle şi Cassel în 1717 şi 1720. economice.31 Celelalte au fost create în a doua jumătate a secolului: Basel (1667).33 De fapt. manufacturi (moară. casele de internare. oricine ar fi şi s nici un pretext. În ţările de limbă germană sânt create casele de corecţie. Şi care privesc probabil anumite structuri esenţiale ale lumii clasice în ansamblu. dar publicul este încurajat să facă donaţii. Dar sânt susţinute şi de finanţele publice: donaţii ale Regelui şi o cotă-parte prelevată din amenzile percepute de Vistierie. Spandau (1684)."26 Mai mult: jucând un rol de asistenţă şi în acelaşi timp de represiune. d fineşte statutul acestor workhouses. se deschide la Hamburg către 1620. . goale încă din vremea Renaşterii. de ajutor şi de pedeapsă. îi însărcinează pe ofiţerii de justiţie să verifice încasarea impozitelor şi gestiunea sumelor care trebuie să le permită funcţionarea. Căci fenomenul are dimensiuni europene. Frankfurt (1684). dorinţa de a asista cu nevoia de . cu grija burgheză de a pune în ordine lumea mizeriei. cam aşa cum Evul Mediu inventase segregarea leproşilor. Gestul care închide nu e mai simplu: şi el are semnificaţii politice. În 1697. Constituirea Monarhiei absolute şi puternica renaştere catolică în timpul Contra Reformei i-au dat în Franţa un caracter cu totul particular. vechile privilegii ale Bisericii în asistenţa pentru săraci şi în riturile ospitalităţii.

Olanda Germania. oameni fără căpătâi. Populaţia Parisului în acea epocă depăşea o jumătate de milion. mizerabilul. la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Or. Practica internării desemnează o nouă reacţie faţă de mizerie. Spania. deci în jur de 1 % din populaţie. Gilbert'sActS 1792 oferă parohiilor toate facilităţile pentru a crea noi workhouse. o a treia în acelaşi an la Dublin40. internarea a devenit un amalgam abuziv de elemente eterogene. în mod sigur. şi mai ales a lui Calvin. oricât de coerent şi concertat ar fi. centre de detenţie" — şl filantropia sa se va simţi indignată că au putut fi închişi între aceiaşi i condamnaţi de drept comun. comună culturii europene. numărul lor se ridică la un total de 126. Renaşterea a deposedat mizeria de pozitivitatea sa mistică. aceste teme sânt prezente în construirea centrelor de internare şi în organizarea lor. După Declaraţia din 12 iunie 1662. Dovadă că. Tocmai acest mod de percepţie trebuie cercetat pentru a şti care a fost forma de sensibilitate la nebunie într-o epocă pe care avem obiceiul s-o definim prin privilegiile Raţiunii. p. la origine. În câţiva ani. trebuia să comporte o unitate care îi justifica urgenţa. Exeter. directorii Spitalului din Paris „găzduiesc în cele 5 case ale numitului Spital mai mult de 6 000 de persoane" — citată " Lallemand. cu atâta grabă şi spontaneitate. făcuse să apară în întreaga Europă ceasta categorie a ordinii clasice — internarea. nou patos — în general. Ele sânt acelea care dau sens acestui ritual şi care explică în parte conform cărui model a fost percepută şi trăită nebunia de către epoca clasică. Franţa. El organizează intr-o unitate complexă o nouă sensibilitate faţă de mizerie şi faţă de datoriile asistenţei. s-a format o sensibilitate socială. Şi printr-o dublă traiectorie a gândirii. Huli. prin Anglia. dintr-o dată. omul care nu poate punde de propria existenţă a dobândit în cursul secolului al XVI-lea o figură pe care Evul Mediu n-ar fi recunoscut-o. voinţele particulare ale lui Dumnezeu — acea „bunătate aparte a lui Dumnezeu faţă de oricine" lasă . IV. Paris. Se întăresc totodată controlul şi autoritatea judecătorului de pace pentru a evita transformarea acestor workhouses în spitale. trasând spaţiul internării. În mod obscur. o nouă etică a muncii şi. Dar ceea ce pentru noi nu este decât sensibilitate nediferenţiată. între aceste forme diverse şi epoca clasică în care au apărut trebuie să existe un principiu de coerenţă pe care nu e suficient să-l tnascăm sub scandalul sensibilităţii prerevoluţionare. Howard. La sfârşitul secolului XVIII-lea. Această proporţie este aproape s'antă de-a lungul întregii perioade clasice pentru aria geografică de care ne ocupăm. un alt raport al omului cu ceea ce poate fi inuman în existenţa sa. sub formele autoritare ale constrângerii. va face turul lor. o întreagă reţea a cuprins Europa.mai multe parohii din Bristol se unesc pentru a forma prima workhouse din Anglia şi pentru a desemna corporaţia care trebuie să o gestioneze. precum Şi visul unei cetăţi în care obligaţia morală coincide cu legea civilă. Care era deci realitatea vizată dincolo de toată această populaţie care. care şi-a atins brusc pragul de manifestare în a doua jumătate a secolului al XVIIlea: ea e cea care a izolat. s-a pierdut o anume evidenţă: aceea are.39 O alta se înfiinţează în 1703 la Worcester. nu e simplu. desigur. Gestul care. care îi ia Sărăciei sensul ei absolut iar Carităţii valoarea preluată de la această Sărăcie salvată a lui Luther. apoi la Plymouth. o percepţie clar articulată. tineri care au tulburat liniştea şi sau i-au delapidat bunurile. 262. va face pelerinajul tuturor marilor locuri de internare — „spitale. a fost desemnată o întreagă populaţie care ne apare ca un amestec ciudat şi confuz. În o sută cincizeci de ani. Săracul. voi. oameni fără căpătâi şi smintiţi. în aceasta epocă. 1902-1912. Pentru a locui meleagurile de mult timp abandonate de lepră. Histoire de la Chariti. s-a trezit izolată şi proscrisă într-un mod mai sever decât leproşii? Nu trebuie uitat că la câţiva ani după înfiinţarea sa. pentru omul [clasic era. aproape de la o zi la alta. Italia. singurul Spital general din Paris grupa 6 000 de persoane. noi forme de reacţie în faţa problemelor economice ale şomajului şi trândăviei. această categorie destinată să populeze spaţiile de internare. i-a conferit puterea de segregare şi i-a fixat nebuniei o nouă patrie.41 De-a lungul multor ani şi în mod nedefinit. acest gest. închisori. Norwich. se recomandă ca bolnavii contagioşi să fie alungaţi cu stricteţe din ele.

de unde i se trage valoarea? Nici la sărăcia căreia îi sare în ajutor. Nu fapta caritabilă aduce iertarea. nu. în cea mai mare parte a timpului. într-o fostă mănăstire a cirstecienilor. se fac chete. îl umileşte cu bună-ştiinţă în mânia. secularizată cu vreo zece ani înainte. ci de predestinare. statul sau cetatea pregătesc o nouă formă de sensibilitate faţă de mizerie: o experienţă a pateticului stă să se nască. ci credinţa care o sădeşte în Dumnezeu. In 1525.uther.44 Cât despre opera de caritate. nici de la cel care o împlineşte. sânt stimulate dispoziţiile testamentare. ci în mod dezinteresat."43 Se ştie cât de categoric refuza faptele de caritate ."47 De unde şi tendinţa. Dar preluând pe contul toată această populaţie de săraci şi de incapabili. operele de caritate nu sânt necesare. care au organizat case de corecţie sau de muncă. ci îi vorbeşte omului numai despre datoriile sale faţă de societate şi vedi .43 În lume. după cum îi va plăti „să hrănească un copil din belşug sau mai moderat. pe cât stă în puteri. „Oamenii nu pot fi iertaţi în faţa lui Dumnezeu prin eforturile. a cărui proclamaţie urma să aibă un răsunet atât de mare în gândirea protestantă: „Nu. datorită lui Cristos şi prin credinţă. în 1601. Dumnezeu este la fel de prezent. Mizeria nu e Doamna umilită pe care Soţul vine să o caute în noroiul în care se află pentru a o ridica. Sărăcie înseamnă pedeapsă „Prin porunca lui cerul se înăspreşte. gloriei sau mizeriei grija de a vorbi în numele lor. nici de o mântuire comună a Sărăciei şi a Carităţii. când i se adresează săracului. au primit dreptul de a percepe un impozit special. sărăcia şi bogăţia cântă aceeaşi atât puternicie a lui Dumnezeu. fructele sânt mâncate şi stricate de burniţe şi alte rele. bogăţiei sau sărăciei."42 Voinţa lui Dumnezeu. prin asta „nu sânt decât păcate şi murdării"46. tocmai în fostele mănăstiri se vor stabili marile aziluri din Germania şi Anglia: unul dintre primele spitale pe care o ţară luterană le-a destinat nebunilor (arme Wahnsinnige und Presshafte) a fost înfiinţat de landgraful Philippe de Hainau în 1533. Michel Geismayer cere transformarea tuturor mănăstirilor în spitale. căci aceasta nu mai conţine glorie proprie. comună tuturor mişcărilor Reformei. le nu folosesc la nimic în privinţa sfinţeniei. pentru credinţă au valoare de indicaţie şi mărturie: „Credinţa nu numai că nu ne lasă nepăsători faţă de faptele bune. câmpurile şi păşunile bătute de grindină şi furtuni. La Liibeck se decide. Se instituie impozite. cât despre oraşe.48 Într-adevăr. mâna sa generoasă la de aproape în abundenţă ca şi în disperare.fericirii sau nefericirii. căci existenţa îi stă sub semnul blestemul său.49 Oraşele şi statele se substituie Bisericii în ceea ce priveşte asistenţa. ca orice act omenesc. e o mărturie a unei pedepse specii pe care o exercită". dacă pentru mântuire sânt eficace. de aceea trebuie să-i îndemnăm „pe cei săraci la răbdare." Dar acest refuz nu priveşte decât sensul faptelor în raport cu Dumnezeu şi cu mântuirea. iar judecătorul de pace desemnează administratorii — guardians of Poor — care vor gestiona aceste fonduri şi vor distribui beneficiul. în acea ură pe care o avea împotriva lui Esau chiar înainte de se fi născut şi din cauza căreia l-a deposedat de turmele care i cuveneau prin dreptul celui mai vârstnic. şi ori de câte ori viile. să scuture jugul impus de Dumnezeu". A spune că Reforma a condus în ţările protestante la o laici a operelor de caritate este un loc comun. că orice testament de o oarecare importanţă va trebui să comporte o clauză în favoarea persoanelor aflate în grija oraşului. pentru că aceia care nu se mulţumesc cu starea lor se străduiesc. pentru că dincolo tul lui e încă voinţă anume a lui Dumnezeu care iese la iveală. Dar la nivel uman. şi ea nu va mai vorbi despre glorifici durerii. nu îi vorbeşte de gloria promisă. de a transforma bunurile Bisericii în lucruri profane. dar săracul nu poate invoca decât mulţumirea Domnului. Dumnezeu nu-l exaltă pe sărac într-un fel de glorificare inversă. iu un sens. are în lume un loc care îi este propriu — loc care nu mărturiseşte faţa lui Dumnezeu nici mai mult nici mai puţin decât locul acon bogăţiei. Dieta de la Spire primeşte în anul următor un caiet de doleanţe care solicită suprimarea mănăstirilor şi confiscarea bunurilor lor care vor trebui să servească la eliminarea mizeriei.50 În Anglia. dar e chiar rădăcina din care apar. poor rate devine generală în secolul al XVI-lea. meritele sau faptele lor. ele poartă semnele finitudinii şi stigmatele căderii. sânt încurajate donaţiile.

Cu puţin timp înainte de conciliu. Aceste idei au avut destul răsunet în lumea catolică pentru ca opera sa să fie reluată şi imitată. să ţină evidenţa săracilor. se cere în el crearea unui ospiciu în care nevoiaşii Şi-ar putea găsi „viaţa. va deveni în lumea milei ei tizate îngăduinţă faţă de sine şi vină faţă de bunul mers al statul Alunecă dinspre o experienţă religioasă care o sanctifică spre o concepţie morală care o condamnă. mai întâi de Medina. mizeria nu mai e cuprinsă într-o dialectică' a umilinţei şi a gloriei. şi pedeapsa morală a mizeriei. o concepţie aproape integral profană a carităţii55: critica formelor private de ajutor pentru cei aflaţi [n mizerie. Caritatea este şi ea dezordine. o meserie şi pedeapsa". Vives crede că. Nu cumva caritatea se transformă astfel în datorie sancţionată de lege.59 Dar gândirea catolică rezistă. care par să-i scadă gestului individual: ritul său aparte. ci."56 Vives recomandă desemnarea în fiecare cetate a unor magistraţi care trebuie să străbată străzile şi cartierele sărace. veşmântul. „şi nimeni nu va fi atât de îngâmfat şi nu va să facă atâta rău publicului încât să dea ceva unor asemenea cerşetori şi să-i încurajeze". la rezultate cu totul analoage. solicitată aşa cum trebuie. Juan Luis Vives formulase. aşa cum cere în Anglia actul din 15755'.nevoiaş un efect al dezordinii şi un obstacol în calea ordinii. pericolele unei carităţi care întreţinea răul. iar sărăcia în vină împotriva ordinii publice Aceste dificultăţi vor . cu alte cuvinte chiar în epoca . cei care vor refuza să o achite vor plăti o amendă reprezentând dublul sumei. vor trebui puse impozite pentru cei mai bogaţi. în Franţa apare un text. desigur. Raportată la Sărăcie ca atare. de a o suprima. (mila cetăţenilor poate fi suficientă. sir Matthew Hale scrisese un Discou. touching Provisionfor the Poor53. ci într-un anumit raport al dezordinii cu on nea care o închide în culpabilitate. pur şi simplu. autorul prevede o taxă care va fi percepută de la cetăţenii cei mai bogaţi. chiar în vremea conciliului de la Trento57. dacă nu. nu e permis ca magistraţii unei cetăţi să tolereze o situaţie în care cetăţenii să sufere de foame şi de disperare. şi fapta va avea un sens. provoacă sentimente de respingere. să aibă o grijă părintească faţă de săraci şi faţă de alte persoane nenorocite].58 În 1607. E mai curând rândul magistraţilor să ia problema în mână: „Aşa cum pentru un tată de familie e cu totul deplasat ca în locuinţa sa confortabilă să-i permită cuiva necuviinţa le a sta gol sau îmbrăcat în zdrenţe. Convertirea bunurilor ecleziastice în aşezăminte spitaliceşti. dar. Aceste norme colective de asistenţă. printre primii între catolici. înrudirea prea frecventă între sărăcie şi viciu..Marii închideri". Dar dacă iniţiativa privată. după Luther şi Calvil purta mărcile unei pedepse atemporale. cam în vremea lui Matthew Hale. care defineşte destul de bine acea nouă manieră de a percepe semnificaţia mizeriei: a contribui la minarea ei este „o sarcină absolut necesară pentru toţi englezii. să se informeze asupra vieţii lor. Cu puţin timp înainte de actul din 162252. ajută statul să reprime mize: atunci ea se înscrie în ordine. ei vor trebui să împartă comitatele. aceasta va intra în grija ofiţerilor de justiţie. Marile case de internare se întâlnesc la capătul acestei evoluţii: laicizarea milei. Biserica de după conciliul de la Trento voia să o obţină spontan de la episcopi. Pe căi diferite — şi nu fără numeroase dificultăţi — catolicismul va ajunge. pamflet şi manifest totodată: La chimire ou fantasme de la mendicite. Atunci nimeni nu va trebui să cerşească. Biserica nu i abandonează nimic din importanţa pe care doctrina o acordase în nod tradiţional faptelor. dar ea caută în acelaşi timp să le dea o desfidere generală şi să le măsoare după utilitatea lor în raport cu jrdinea statală. În decretul de reformare. în mod obscur. să grupeze parohii să întemeieze casele de muncă forţată. ca şi tradiţiile Bisericii. să-i trimită în casele de internare pe cei mai îndărătnici. pauperum [liarumque miserabilium personarum curam patemam gerere54 [să se hrănească cu exemplul tuturor operelor bune. pe care Reforma linise prin laicizare. să creeze pentru toţi case de muncă. asupra moralităţii lor. Ea care. De-acum înainte. li se comandă omnium operum exemplo pascere. iar la sfârşitul secolului al XVI-lea de Christoval Perez de Herrera. Nu se mai poate deci pune problema de a exalta mizeria în gestul care uşurează. iar mizeriei înalta sa demnitate. şi prima noastră datorie de creştini".

cei răi .. Până la sfârşitul epocii clasice. E un mare prok în care el ezită totuşi să-şi angajeze ordinul. când în cele ale represiunii. Câţiva mai târziu. în 1693. pentru că întreţine trândăvia şi viaţa destrăbălată. Dumnezeu nu se mai ascunde sub zdrenţele săracului. atât prin mizeriile lor trupeşti. Biserica a luat poziţie. prin el. cu titlu de binefacere şi cu titlu de pedeapsă. Autorul face distincţie între aracii buni şi săracii răi. sub titlul La Mendicite abolie64. ai lui Isus Cristos şi ai demonului. începe să vadă în ei „drojdia şi pleava Republicii. ignoră aceste obiecţii. şi care a fost tradus în franceză la sfârşitul secolului.63 Aceasta dialectică e cu totul naiv expusă într-un text inspirat de urtea de la Roma. pe care Evul Mediu o sanctificase în întregul ei. a-i instrui şi a le da de lucru. cât pt cele spirituale. când în categoriile binefacerii. De această dată mizeria şi-a pierdut sensul mistic. este un drum „anevoios. pe pământ. Dar el — şi. Dar nevoiaşul nu poate fi subiect moral decât în măsura în care a încetat să fie. în funcţie de atitudinea morală pe care pare s-o manifeste. orice catolic. Teama de a-i refuza o bucată de pâine lui Isus murind de foame. Săracii buni văd în ea un gest de asistenţă şi o formă de consolare. neputând folosi un alt limbaj decât pe cel ii tatălui lor. dar util."? Iar Părinţii Bisericii nu au comentat oare totdeauna acest text spunând că nu trebuie refuzată pomana unuia de teama de a nu-l refuza pe Cristos însuşi? Părintele Guevarr. În curând. după valoarea morală a celor cărora le e impusă. Demonul. întreaga Biserică aprobă marea închidere prescrisă Ludovic al XlV-lea. umili. prin aceasta ea a împărţit lumea creşti| a mizeriei. modeşti. e adevărat că se plâng de Spitalul general şi de constrângerea care îi ţine închişi acolo. beţivi. Opoziţia dintre săracii buni şi săracii răi este esenţială pentru structura şi semnificaţia internării. Ea e în acelaşi timp recompensă şi penalizare." Este chiar motivul pentru care trebuie privaţi de această libertate pe care nu o folosesc decât pentru gloria iui Satan. trândavi. când în oraş s-a înfiinţat un birou de caritate. această spaimă „ar fi neîntemeiată.. desigur. mulţumiţi de starea lor şi de ajutoarele date de Birou. pios şi salutar. practica internării va fi supusă acestui echivoc. Spitalul general u desemnează ca atare şi însăşi nebunia este repartizată după această dihotomie. nici de exemplele înaintaşilor noştri". care nu e respins nici de lumea evanghelică sau apostolică. mincinoşi. cât despre sărăcii demonului. Vincent de Paul apăra în întregime în 1657 proiectul de „a aduna toţi săracii în locuri anume pentru a-i întreţine. Isus Cristos nu va lua chipul unui sărac care. într-un indisociabil echivoc. Cea din Paris aprobă formele de organizare public asistenţei care sânt supuse arbitrajului său. „Duşmani ai ordinii. Prin însuşi acest fapt. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea. ei aruncă mii de blesteme asupra institutorilor şi directorilor acestui Birou. de care trebuie să ne fie milă. va avea acea stranie reversibilitate care o face să-şi schimbe sensul după meritul celui căruia i se aplică. care produc groază"62. primii pentru ă acceptă cu recunoştinţă tot ce le poate fi dat gratuit de către autorităţi: „răbdători. putând intra astfel. Nici în durerea sa. Biserica din epoca clasică — dă un răspuns foarte clar: de la crearea Spitalului general şi a Birourilor de Caritate. nu vrea să se supună ordini stabilite cu atâta sfinţenie pentru ajutorarea tuturor adevăraţi săraci"66. lumea catolică va adopta un mod de a percepe mizeria ci se dezvoltase mai ales în lumea protestantă. aceasta va fi obiecţia majoră pe conştiinţele catolice. Şi unii şi ceilalţi sânt o mărturie a utilităţii caselor de internare. Nu spune Scriptura: „Ce faci tu celui mai dintre fraţii mei. după exemplul arhiepiscopului din Tours. neruşinaţi.cădea una câte una: se face apel la judec Facultăţilor.prin simplul fapt că sânt răi — o transformă într-o acţiune de reprimare. „pentru că noi încă nu ştim destul de bine dacă Dumnezeu vrea acest lucru"6'. îi mulţumesc lui Dumnezeu". nu . această spaimă care animase întreaga mitologie creştină a carităţii şi dăduse un sens absolut ritualului medieval al ospitalităţii.65 Orice internat este plasat în câmpul acestei valorizări etice — şi înainte de a fi obiect al cunoaşterii sau al milei este tratat ca subiect moral. săracii nu mai sânt recunoscuţi ca pretext trimis de Dumnezeu pentru a trezi mila creştinul|şi a-i da ocazia mântuirii. invizibilul reprezentant al lui Dumnezeu. Internarea este astfel de două ori justificată.

El rătăceşte. Nimic mai fals. In momentul în care Henric al IV-lea. este o chestiune de ……în sensul foarte precis care i se atribuie in epoca ci asta înseamnă ansamblul măsurilor care fac munca posibilă şi totodată necesara pentru toţi aceia care n-ar putea trăi fără ea. îndrăzni să-i închidă poarta. împreună cu sărăcia şi lenea. să recunoască semnele unei bunăvoinţe faţă de maladie acolo unde nu exista decât condamnarea trândăviei. Aici vom găsi şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ceea ce a făcut-o necesară este un imperativ de muncă.. fiind percepută acum Iar în orizontul moralei. soldaţi demobilizaţi sau dezertori. pentru creştin ea e în continuare un prilej de caritate. înainta fără să se emoţioneze şi ajunse până în sala unde se aflau regele. Cum'' De când v-aţi organizat în calitate de corpuri ale poporului. desigur. în timp ce interzice „să se mai rostească de-acum înainte în faţa imaginilor de pe străzi vreo rugăciune"71. pelc al smintelii. oarecum desacralizată. el nu i se poate adresa decât conform ordinii şi prevederilor statelor.mai trimite la miraculoasa şi fugitiva prezenţă a lui Dumnezeu. neajutoraţi. Altădată era primit pentru că venea de aiurea. era sigur că intră în castelul regelui Marc: „Nimeni. Nebunul părea familiar în peisajul uman al Evului Mediu pentru că venea din altă lume. în care se amestecă ţărani alungaţi de pe pământurile lor. Iată prima dintre marile verigi în care epoca clasică va închide nebunia. Criza se accentuează repede pentru că. cu bastonul atârnat de gât şi cu semnul crucii decupat pe creştet. doi câte doi. vagabonzi. şi.. legaţi în lanţuri. s-ar afla în cercul culpabilităţii. Marc surise. că avea astfel dreptul la aceeaşi ospitalitate ca toţi săracii. Ea nu ştie să-şi arate decât propriile greşeli. internarea a fost impusa de cu totul altceva decât grija vindecării. el se va detaşa pe fondul unei probleme de „poliţie" referitoare la ordinea indivizilor în cetate. tulbură ordonarea spaţiului social. dar nu se mai află pe drumul unui ciudat pelerinaj. Filantropia noastră ar dori. studenţi săraci."69 Înainte de avea sensul medical pe care i-1 dăm. Acum. surse ale tuturor dezordinilor". Decăzută din drepturile mizeriei şi văduvită de glorie. nu deţineţi încă secretul de a-i obliga pe toţi cei bogaţi sa-i facă să muncească pe toţi cei săraci? Atunci nu aţi ajun la primele elemente ale poliţiei. A o diminua ar însemna. Imediat. la canalele oraşului. De fapt. pentru mila medievală. în secolul al VII-lea.67 Dacă era sacru era fiindcă. semne le manifesta la olaltă Europa secolului al XVII-lea. Întrebarea pe care o va formula în curând Voltaire. Se spune de obicei că nebunul Evului Mediu era considerat un personaj sacru. Războaiele religioase sporesc această mulţime dubioasă. oraşul. E lipsită de puterea sa de manifestare. spre marea distracţie a servitorilor. poate.. Internarea. la 23 martie 153^ dă ordin „şcolarilor săraci şi nevoiaşi" să iasă din oraş. acest proces masiv ale cărui.70 In Parlamentul din Paris se hotărâse să fie arestaţi cerşetorii şi să fie strânşi să muncească. ci socială. nebunia."68 Dacă nebunia este. muncitori. această ultima dintre marile măsuri care fuseseră luate de la Renaştere încoace pentru a pune capăt şomajului sau măcar cerşetoriei. Să revenim la primele momente ale „închiderii" şi la acel edict regal din 27 aprilie 1656 care făcea posibilă crearea Spitalului general. bolnavi. apare de-acum înainte. într-adevăr. într-un nou echivoc. prefăcându-se in continuare nebun. înainte de toate. sau cel puţin ne place să i-1 presupunem. asediază Parisul. Ospitalitatea cu care este întâmpinat va deveni. instituţia şi-a luat drept sarcină să împiedice „cerşitul şi trândăvia. măsura de asa-are care îl scoate din circuit. mai întâi. Mai mult ca oricare. o exa Nu era el oare tuns în forma semnului crucii? Sub acest semn era prezentat Tristan pentru ultima dată în Cornouailles — ştiind . Şi. regii şi cavalerii. care are mai . deoarece era posedat. acum va fi exclus pentru că vine chiar din interior şi îşi are locul printre săraci. cu toate. alături de ceilalţi săraci. A apărut o nouă sensibilitate în privinţa ei: nu religioasă. a o fac< \ intre în ordinea penitenţei. în dialectica imanentă a statelor. Nebunia nu va mai afla de-acum înainte ospitalitate decât între pereţii spitalului. el pârtiei la puterile obscure ale mizeriei. tăios. contemporanii lui Colbert şi-o pusesera deja. aceasta se datorează în primul rând faptului că mizeria a suferit un fel de decădere. iar dacă ar apărea. iar el traversă curtea.

îi proclamă „nelegiuiţi şi vinovaţi de păcat mortal" pe toţi cei care iau parte la întovărăşiri ne permise. trebuie să rezolve aceleaşi probleme. În total.73 Totuşi Anglia. În multe profesii totuşi întcsirile se refac. .sub pedeapsa biciuirii contravenienţilor pentru prima dată." în duminica următoare — este 13 mai 1657 — se cântă. nu sânt admişi. din cauza noii dezvoltări economice. dar cu preţul libertăţii sale individuale. atribuit lui Dekker. în Paris. cei căsătoriţi.74 Sânt acţionate unele semne de îmblânzire. E în orice caz o soluţie nouă: e prima dată când internarea se substituie măsurilor de excludere pur negative. o ordonanţă din 1607 stabileşte la porţile de intrare companii de arcaşi trebuie să interzică intrarea oricăror nevoiaşi. dar trebuie să accepte constrângerea fizică şi morală a internării. datorită unei donaţii a lui Mazarin. mai multe parohii îi împing să cerşească. orice „asociere". cel din Normandia îşi declină orice intenţie de a-i judeca pe răsculaţii din Rouen. sunt 5 000 şi 6 000 de persoane.. administraţia trebuie să-i hrănească la domiciliu. în 1655. a efectelor renaşterii economi apar din nou problemele cerşetoriei şi ale trândăviei.. numără mai mult de 30 000 de cerşetori. Un decret al Sorbonei. fie la porţile acestora. să şterpelească sau să fure pentru a trăi. la origine cel puţin. astfel încât ţara e cu totul infestată de ei..73 O dată cu dispariţia după războiul de treizeci de ani. denunţă delăsarea generală: „Chiar dacă numărul săracilor creşte în fiecare zi. Edictul din 1656 vizează tocmai această masă oarecum indistinctă: populaţie fără resurse. într-o anumită perioadă de timp. chiar dacă sânt nevoiaşi. Biserica intervine şi asimilează grupurile secrete ale muncitorilor cu practicile vrăjitoriei. rarefierea monedei. clasă care s-a trezit abandonată sau care a devenit mobilă. sporeşte şomajul. În ciuda tuturor măsurilor luate pentru a evita şomajul şi diminuarea salariilor'1 sărăcia nu încetează să crească în ţară. la porţile caselor sau pe străzi. În toată Europa. creşterea regulată a taxelor incomodează manufacturierii. pe săracii şi muncitorii valizi care nu vor să lucreze. şi care. acest ansamblu de fapte fiind datorat probabil unei crize a economiei spaniole. e luat în grijă. curabile sau incurabile. pentru a-i împiedica să revină. pot fi găzduiţi la Salpetriere. până la mijlocul secolului. şi pentru că nu au. La mai puţin de cincisprezece zile de când a fost semnat. dar curând. Au loc atunci răscoalele de la Paris (1621). de orice calitate sau origine şi în orice stare s-ar afla. şomerul nu mai e alungat sau pedepsit. cea mai puţin dependentă de sistem dintre toate ţări Europei occidentale. se hotărî eliminarea forţată a şomerilor care nu şi-au reluat locul în societate. o victorie parlamentară. dd Lyon (1652) şi Rouen (1639). fie în biserici. o slujbă. sublinia pericolul. între el şi societate se stabileşte un sistem implicit de obligaţii: are dreptul să fie hrănit. întovărăşirile îşi pierd puterea şi drepturile. să cerşească în oraş şi în suburbiile Parisului. cel puţin la origini Ea reprezintă unul dintre răspunsurile date de secolul al X VII-lea unei crize economice care afectează lumea occidentală în întregul scăderii salariilor. internarea are acelaşi sens. şomajul. În acelaşi timp. lumea muncitorilor este dezorganizată de apariţia noilor structuri economice. doicile şi copiii de vîrstă fragedă: erau la început. Paragraful 9: „Vom interzice foarte strict oricăror persoane. indiferent de vârstă sau loc. toate merg din rău în mai rău în ceea ce priveşte ajutorarea lor.72 O refacere în plan economic este amorsată la începutul secolului al XVII-lea. o hotărâre a Parlamentului datând din 1606 decide că. De aceea. orice ligă. „Regulamentele generale" interzic orice adunare a muncitorilor. pe măsură ce se dezvoltă marile manufacturi. fie altundeva în locuri publice. ca pe continent . ziua sau noaptea. valide sau invalide.. a doua oară [urmând] trimiterea la galere pentru bărbaţi şi băieţi şi alungarea femeilor şi fetelor."77 Există temerea că ar putea sufoca ţara.. bolnave sau convalescente.puţin de 100 000 de locuitori. însemnaţi pe umăr. în 1662 apare un pamflet Grevious groanfor the Poor. În acest conflict surd care opune severitatea Bisericii şi indulgenţa Parlamentelor. Femeile însărcinate. raşi în şi apoi alungaţi din oraş. edictul este citit şi proclamat pe străzi. la biserica Saint-Louis de la Pitie. fie în secret. cerşetorii vor fi biciuiţi în locuri publice. crearea Spitalului general este în mod sigur. fără susţinere socială. pe cheltuiala naţiunii.

internarea capătă un alt sens.posibilitatea de a trece dintr-o ţară în alta. „care are departamentul Parisului şi al jandarmilor călare". comisia publică o serie de „ordine şi directive". Mult timp încă localurile Spitalului general şi casa de corecţie vor servi la adăpostirea şomerilor. În ciuda redresării care începe în Anglia la jumătatea colului. se rade vopseaua de pe scânduri. dă ordin „să fie arestaţi cerşetorii în tot regatul. în 1630. situaţia economică restabilindu-se. Bristol. la Brţ Iau. resorbţia leneşilor şi protecţia socială în faţa agitaţiei şi a răscoalelor. războaie de ţesut. la Lyon manufacturile se închid. fără a fi căsătoriţi. ci de a da de lucru celor închişi şi a-i face astfel să contribuie la prosperitatea tuturor. pentru că Lordul Primar se plânge de „această mulţime de păduchioşi care se înghesuie în oraş. căci Howard mai poate încă observa că se toarce. pentru a le da o ocupaţie azilanţilor. astfel încât să fim siguri că ei nu se vor răspândi. fiecare casă de internare are specialitatea se toarce mai ales la Bremen. regele stabileşte o comisie care trebuie să vegheze la aplicarea riguroasă a legilor în legătură cu săracii. Căci munca nu e doar o ocupaţie. Dar cerinţa morală devine o tactică economică atunci când. în Indiile orientale şi occidentale"78. să se construiască mori. dacă şi-au boteza copiii. pe lângă toate aceste case. el plasează pe primul loc . tot atâţia la Tours. Norma unui om rob. „căci aceşti oameni trăiesc ca nişte sălbatici. ea trebuie să fie şi productivă. Se încearcă utilizarea mai bună. la Braunschweig. De câte ori se produce o criză şi numărul săracilor creşte rapid. publicat în 1622. la Miinchen. înmormântaţi. care curăţă lemnul este de 45 de livre pe zi. Alternanţa e clară: mână de lucru ieftină. Funcţia sa de represiune este dublată de o nouă utilitate. Nu mai e vorba de a-i închide pe cei fără ocupaţie. după 1651. cât despre cei care au neveste şi copii.84 Când se deschid primele case de corecţie în Anglia. se curăţă coarnele de cerb. La mijlocul secolului al XVII-lea. se ţese la Hanovra. şi tocmai această libertate e cea care îi face pe atâţia oameni să deprindă plăcerea de a vagabonda"7y. într-o vreme de maximă ocupare a locurilor de muncă şi de creştere a salariilor. în timp ce la Paris se va face acelaşi lucru. a întregii mâni de lucru. inul. Trebuie pedepsiţi conform legilor şi trimişi în casele de corecţie. munca principală este măcinatul făinii. Toţi internaţii trebuie să muncească. Norwich. că primul „Spital general" a fost deschis la Lyon. are o Zuchthaus încă din 1620. ca şi a „tuturor celor care trăiesc în trândăvie şi nu vor să muncească pentru câştiguri rezonabil sau cheltuiesc prin cârciumi ceea ce au". comerţul şi industria se dezvoltă. şi la sfârşitul săptămânii trebuie să constate că a fost îndeplinită. tulburând ordinea publică. ne aflăm din nou în plină criză: 12 000 de muncitori cerşetori la Rouen. trebuie verificat dacă au fost căsătoriţi. şi. Să nu uităm că primele case de internare apar în Anglia în punctele cele mai industrializate ale ţării: Worcester. Werkmeister-ul dă o sarcină fiecăruia. Un fierar munceşte aici fără mi tare"83. cel puţin pentru o vreme. se şlefuiesc lentile. Cei opt di tori ai casei stabilesc un plan general. câţi cai sânt ocupaţi la o moară cu piuă. La Niirnberg. prin Act de Navigaţie şi scăderea taxei de scont. adică la cel mai bun preţ posibil. problema nu e încă rezolvată în vremea lui Cromwell. Câd John Carey stabileşte proiectul său de workhouse pentru Bristol. fiind prinşi din toate părţile"81. Regula muncii va rămâne în funcţiune până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. semnificaţia lor economică iniţială. recesiuni economică e în floare. nici botezaţi. ateliere de scărmănat lâna. În acelaşi an. în perioadele de şomaj. Se curăţă lemnul la Bremen şil Hamburg. Actul din 1610 recomandă doar ca. se fac ciorapi. Contele d' Argenson. casele de internare îşi reiau. se ţes lâna. Câţiva oameni. Se ţine evidenţa exactă a valorii lucrului lor şi li se dă un sfert din aceasta. se propune „alungarea şi însoţirea lor până în teritoriile nou descoperite. este foarte precis. părul de cal. la Berlin. cu patruzeci de ani înaintea celui de la Paris82. a celor fără lucru şi a vagabonzilor. Dar în afara perioadelor de criză. Hamburg. Regulamentul său. că cel dintîi între oraşele germane. trupele de jandarmi vor acţiona la sate. asediind trăsurile cerând în gura mare pomană la porţile bisericilor şi ale caselor particulare"80. În Germania. la Mainz. se recomandă urmărirea cerşetorilor şi vagabonzilor.

să se substituie cailor." Epoca clasică utilizează internarea într-o manieră echivocă pentru a o face să joace un rol dublu: să absoarbă şomajul. Deşi absorbeau şomerii. S-au făcut numeroase încercări la Bicetre: fabricarea de fire şi corzi. înţelegerea. „Toţi săracii care sânt în stare să muncească trebuie să o facă în zilele de peru. Când a fost creat Spitalul general din Paris. Care e remeiul? Munca."90 Uneori există totuşi aranjamente care permit unor antreprenori particulari să folosească în profitul lor mâna de lucru a azilurilor. asemenea contemporanilor săi englezi. Cât despre acţiunea asupra preţurilor. sînt puţine locuri unde se face ceva.86. creştea şomajul în regiunile vecine sau în sectoarele similare. era mai mult pentru a le masca mizeria şi a evita inconvenientele sociale şi politice alej taţiei lor. Întregul beneficiu este împărţit între spital şi antreprenor.91 Chiar la Paris s-a încercat le mai multe ori transformarea în manufacturi a marilor clădiri ale Spitalului general. în 1781."8] La Worcester se fabrică veşminte şi pânză. semnificaţia economică pe care Colbert a vrut să o dea Spitalului general şterge continuu.89 Nu e mai puţin adevărat că în provincie intendenţii trebuie să vegheze la obligaţia laşelor de caritate de a avea o anumită semnificaţie economică. conform unui acord din 1708. se înfiinţează un ateliere pentru copii. Şi vor răspunde aşa cum se răspunsese deja în secolul al XVII-lea: „Este trândăvia. dacă îl calculăm .. ca fiind cea mai puţin costisitoare"92. primind în schimb lână scărmănată şi toarsă. sau puţin să-i atenueze efectele sociale cele mai vizibile. „Care e originea dezordinilor de la Bicetrei vor întreba încă oamenii Revoluţiei. cât şi pentru a se obişnui cu munca şi pentru a-şi câştiga o parte din rană. Acela al economiei sau doar necesitatea de a le da o ocupaţie prizonierilor? Dacă e doar necesitatea de a le da de lucru prizonierilor ar fi mai nimerit să li se găsească o muncă mai utilă şi pentru pentru casă. Toate acestea nu sânt lipsite de dificultăţi. Dacă e vorba de economie. la fabricarea de şireturi. Cei închişi nu au nici materiale. În alte părţi. acest loc de muncă obligatorie va deveni locul legiat al trândăviei.'Colbert a văzut ca asistenţa prin muncă e în acelaşi timp un remediu pentru şomaj şi un stimulent pentru dezvoltarea manufacturilor. Jefuirea sticlei şi mai ales faimosul „mare puţ"93. s-a avut în vedere mai curând eliminarea cerşetoriei decât ocuparea timpului internaţilor. echipe de prizonieri care lucrau cu schimbul de la 5 dimineaţa la 8 seara: „Ce motiv a putut determina această stranie activitate. Există. Să acţioneze al nativ asupra pieţei mâinii de lucru şi asupra preţului de producţie De fapt. săpun. se pare că rolul caselor de internare na putut fi atât de ei ce pe cât se aştepta. care este mama tuturor relelor. „înseamnă a da unuia ceea ce se ia de la altul a pune un vagabond în locul unui om cinstit şi a-l obliga pe acesta din urmă sa-şi găsească altceva de lucru pentru se întreţine Pensionarii nu mai pot să câştige nici măcar cele necesare întreţinerii lor.urgenţa muncii: „Săracii de ambele sexe şi de toate vârstele pot fi folosiţi să bată cânepa. de exemplu. şi să contra tarifele atunci când riscă să devină prea ridicate. tentativele n-au fost deloc mai fructuoase. îşi trec timpul în trândăvie şi destrăbălare"88. s-ar putea să nu găsi un motiv."94 De-a lungul întregului secol al XVIII-lea. Dar manufacturile protestează. atât pentru a evita lenevia. ea nu putea fi decât afecta preţul de vânzare al produselor astfel fabricate nefiind proporţii cu preţul de cost real. Daniel Defoe observă că.s-a ajuns. s-au încercat la Pitie „toate genurile de manufacturi pe care le putea oferi capitala". şi chiar unde se poate face. a un antreprenor să furnizeze Carităţii din Tulle lână. printr-un fel de disperare. Se pare totuşi că. să scarmene şi să toarcă lâna. prin efectul concurenţei prea uşoare a acestor workhouses. se creează săraci într-o regiune sub pretextul su-j primării lor în alta. uneori e necesar să fie duşi la închisoare. sa pregătească şi să tragă în fire inul. A existat chiar ideea. Cît despre Bridwells. cărbune. în final . se crede probabil că această producţie la un cost scăzut va avea un efect de reglare a preţului de vânzare. Se vrea ca aceste workhouses să profite de industriile şi de pieţele locale. dar chiar în momentul în care erau plasaţi în ateliere obligatorii. nici unelte pentru a munci. Dacă ar fi să-l credem pe autorul unui memoriu anonim apărut în 1790. pentru a avea măcar pîinea gratuită. pentru a face să urce apa în puţ.

Tema că munca nu conţine ea însăşi roadele sale e constantă la catolici. la începutul secolului al XIX-lea. binecuvântarea lui Dumnezeu e cea care guvernează totul. panaceu infailibil. n-ar mai asculta de marea lege a naturii: „Să nu ispitiţi pe Domnul. chiar în acest eşec. Spitalul genaral trebuie să împiedice „cerşitul şi lenevia ca surse ale tuturor . a fost o vreme. cicca cupidigia a lui Dante. că îşi vor putea face pământul roditor."98 castă muncă precară la care natura nu e niciodată obligată să răspundă — poate doar prin voinţa anume a lui Dumnezeu — este totuşi obligatorie. Săracul care. în binevoinţa sa. în concepţia clasică. În acest prim avânt ai lumii industriale. dar păcatul leneviei este supremul orgoliu al omului ce a căzut. Toate textele secolului al XVII-lea anunţă dimpotrivă infernalul triumf al Lenei: ea e acum cea care intră în hora viciilor şi nu uităm că. In lumea noastră. le va sancţiona insuccesul fina mediu tranzitoriu şi fără eficacitate. potrivit edictului de înfiinţare. Cât despre aşa-zisa putere proprie de a face să dispară mizeria. munca. fără a consimţi să „tulbure" păi tul.în funcţie de cheltuielile prilejuite chiar de internare. Dumnezeul vostru. ca şi la reformaţi. ci păcatul suprem a luat chipul Avariţiei. chiar dacă oamenii vor fi atenţi şi îndemânatici. suntem în voia cerului nestatornic care aduce ploaia asupra fragedului spic."97 Bossuet recunoaşte şi el acest pericol al muncii care rămâne nefecundă dacă de Dumnezeu. ar aştepta să-i vină Dumnezeu în ajutor. chiar dacă îşi vor îndeplini cum se cuvine datoria. Măsurată doar după valoarea lor funcţională. şi mai ales fructul cel mai necesar. Deşi e adevărat că munca nu se înscrie printre legile naturii ea este îmbrăcată în ordinea lumii decăzute. munca nu părea legată de probleme pe care lear fi suscitat ea însăşi. ci efectul unui blestem. nu intervine: „în fiecare clipă. în orice caz: nu la nivelul sintezelor naturale. epoca clasică făcea o experienţă ireductibilă. Recolta şi bogăţia nu se află la capătul unei dialectici a muncii şi a naturii."96 Obligaţia muncii nu este legată de nici o încredere în natură. decât cu forţa şi prin muncă permanentă. precauţie socială destul de afectată de industrializarea năseîndă. Munca şi sărăcia sânt situate într-o opoziţie simplă. este percepută. a fost trufia. pentru că El a promis să hrănească păsările cerului. De la izgonirea din rai. derizoriul orgoliu al mizeriei. Şi totuşi. o deţine nu atât din puterea sa de a produce cât dintr-o anumită forţă de seducţie morală. ca soluţie generală. dimpotrivă. Iată avertismentul lui Calvin: „Să nu ne închipuim. la începuturile Renaşterii. Pământul nu e vinovat de acea sterilitate în care s-ar cufunda dacă omul ar rămâne leneş: „Pământul n-a păcătuit. într-un fel: căci astea ca natura să fie generoasă ca pe vremea nevinovăţiei începuturilor şi vrea să constrângă o Bunătate pe care omul n-o mai poate pretinde de la Adam încoace. crearea casele internare poate trece drept un eşec. ci la nivelul sintezelor morale. când miracolul îi este dat în fiecare zi omului drept răsplată gratuită a muncii sale. rM maiorum cminium [rădăcina tuturor relelor]. aproape în i Europa. Nu o lege a naturii îl obligă pe om să muncească. Ceea ce ne apare astăzi ca dialectică inabilă a producţiei şi a preţurilor avea atunci semnificaţia reala a unei anumite conştiinţe etice a muncii în care dificultăţile mecanismelor economice îşi pierdeau urgenţa în favoarea unei confirmări a valorii. remediu al tuturor formelor mizeriei. iar pământul nu trebuie să recompenseze munca omului nici măcar printr-o obscură fidelitate. iar dacă e blestemat. Dacă e să credem pe Huizinga. nu i se poate smulge nici un fruct. lena este greşeala prin excelenţă. marele păcat. Eficacitatea muncii este recunoscută pentru că se întemeiază pe transcendenţa sa etică. ca închisori şi centre de primire a săracilor. munca-pedeapsă a dobândit valoare de penitenţă şi putere de răscumpărare. Dispariţia lor. speranţa belşugului fructul unic al întregii noastre munci se pot spulbera. în pământul ce nu mai rodeşte decât mărăcini şi ierburi otrăvitoare. În Evul Mediu." A nu vrea să munceşti nu înseamnă oare „a încerca peste măsură puterea lui Dumnezeu"99? înseamnă să încerci să constrângi miracolul100. De aceea lenevia înseamnă revoltă — cea mai rea dintre toate. Orgoliul a fost păcatul omului dinainte de cădere. e din cauza lucrării omului blestemat care îl cultivă. suprafaţa fiecăreia e în raport invers cu a celeilalte.

Cerinţa internării. orgoliu al omului căzut: „Ce înseamnă deci mai mult decât dezordinea unei vieţi leneşe? Este. ei îşi vor avea locul alături de săraci. Începând cu epoca clasică. de a asigura alienaţilor un regim special în marea criză a internării care a precedat cu puţin Revoluţia se leagă de experienţa nebuniei aşa cum s-a putut face ea prin obligaţia generală de a munci. „Libertinajul cerşetorilor a ajuns la exces. el nu va avea doar aspectul un atelier de muncă forţată. sensibilitatea la nebunie era legată de prezenţa transcendentelor imaginare.dezordinilor". frontierele ordinii burgheze şi se alienează în afara limitelor ale eticii sale. De la început. Nu peste mult timp ea va putea să adune la un loc aceste plaje sterile ale leneviei printr-un fel de foarte vechi şi foarte obscur drept de moştenire. printre denunţări morale. despărţită prin puterile sacre ale muncii. Tocmai în aceste locuri ale trândăviei blestemate şi condamnate. în răgazul nedefinit al unei munci fără utilitate sau profit. toate formele inutilităţii sociale. S-a înodat legătura cu vechile rituri de excomunicare. s-au evidenţiat singuri prin incapacitatea de a munci şi de a urma ritmurile vieţii colective. şi trăiesc aproape toţi ignorarea religiei. leneşii vor fi ci strânşi să muncească. o a doua revoltă a creaturii împotriva lui Dumnezeu. Atunci când în Boarîţ Trade se publică raportul asupra săracilor. Necesitatea. se preciză că originile sărăciei nu era nici lipsa merindelor. ci mai . ci slăbirea disciplinei şi decăderea moravurilor"104." Tot aşa Spitalul general nu are alu unui simplu refugiu pentru cei pe care bătrâneţea. economică şi morală în acelaşi timp. voluntari sau nu. în atelierele în care erau amestecaţi. dacă ne gândim bine. De fapt. Secolul al XIX-lea va accepta. Munca şi leneea au trasat în lumea clasică o linie de despărţire care s-a substituit mizeriei leprei. la ciudate ameninţări. buni sau răi. în acest spaţiu inventat de o societate care descifra în legea muncii o transcendenţă etică va apărea nebunia şi va ajunge repede pe punctul de-a şi le anexa. purtându-i semnele." Acest „libertinaj" nu e cel pe care îl pute: defini în raport cu marea lege a muncii. de la . Edictul din 1656 recurge şi el. în care se propun mijloacele „de a-i face util pentru public". Această comunitate dobândeşte o putere etică de a împărţi care ii permite să respingă. În nebunia clasică ceva care vorbeşte despre altfel şi despre altceva. printr-o nenorocită dedare la tot felul de crime. răspunde sfântul Ambrozie. va cere chiar ca aceste zone unde cu o sută cincizeci de ani înainte s-a încercat închiderea săracilor. Azilul a luat în mod riguros locul leprozeriei în rafia locurilor bântuite. asta nu se mai întâmplă pentru că nebunul vine într-un alt ceas al smintelii. Nu e lipsit de importanţă faptul că nebunii fuseseră incluşi în marea proscriere a lenei. ci pentru că încalcă. amestecaţi cu o întreagă populaţie cu care li se recunoaşte o înrudire."1' Munca în casele de internare dobândeşte astfel semnificaţia sa etii pentru că lenea a devenit forma absolută a revoltei. Până la Renaştere. Bourdaloue se face ecoul acestor condamnări ale lenei. ca şi în peisajele universului moral. Ca şi aceştia. îşi va lua nebunia statutul pe care îl cunoaştem. nici şomajul. descoperită în secolul al XVIII-lea. şi s-a întâmplat nu o dată să facă figură aparte în această strimtă uniformă. infirmitatea si boala îi împiedică să muncească. vor fi supuşi unor reguli de muncă obligatorie. şomerilor să fie transferate numai nebunilor. vagabonzilor. Tocmai în această altă lume. a fost mulată în cadrul unei anumite experienţe a muncii.103 Nu s-a aşteptat secolul al XVII-lea pentru a-i „închide" pe nebuni. în dispreţul faţă de sfintele taine şi cu obişnuinţa permanentă a tuturor viciilor. nebunia este percepută pentru prima dată prin intermediul unei condamnări etice a leneviei şi într-o imanenţă socială garantată de comunitatea de muncă. ci un libertinaj moral: „ experienţa persoanelor care s-au ocupat de acţiuni caritabile rei că mulţi cerşetori de ambele sexe locuiesc împreună fără căsătorii mulţi dintre copiii lor sunt nebotezaţi. care atrage blestemul lui Dumnezeu asupra statelor de aceştia nu sunt pedepsiţi. şi de leneşi. dar în lumea producţiei şi a comerţului. ca într-o altă lume. dar aceasta e epoca în care încep să fie „internaţi". raportul între practica internării şi exigenţele muncii este nici pe departe definit în întregime de condiţiile economiei susţinut şi animat de o percepţie morală.

nu are ca recompensă decât faptul de a se sustrage pedepsei. de poliţie jurisdicţie. în afară de moravuri şi de cetăţeni.. care oferă. La umbra burgheze se naşte această ciudată republică a binelui impus tuturor celor bănuiţi că aparţin răului. şi pentru a îndeplini această sarcină. Vedem astfel înscriindu-se în instituţiile monarhiei absolute — chiar în acelea care au rămas mult timp simbolul arbitrarului ei — marea idee burgheză. închisori şi beciuri"1 Şi. Este cealaltă faţă a mal vis şi a marii preocupări a burgheziei în epoca clasică: identificarea în sfârşit. din capul locului. şi ea. Aplicarea exhaustivă a legii morale nu mai aparţine împlinirilor. o ordonanţă creează în interiorul spitalului o secţie pentru băieţii şi fetele si douăzeci şi cinci de ani. a legilor statului cu legile sufletului.degrabă al unei instituţii morale însărcinate să şlefuiască. ea se poate efectua încă de la nivelul sintezelor sociale. o posibilitate de a trece de la prima la a doua fără reziduuri. în măsura în care zelul lor la primele probe permite „constatarea că vor să se îndrepte". unde se realizează o surprinzătoare sinteză între obligaţia morală şi legea civică. după cum vor socoti de cuviinţă directorii"106. Morala se lasă administrată asemenea comerţului sau economiei. deşi îşi are preţul în ea însăşi. dar n-ar putea fi redresată nici prin simpla asprime a penitenţei. li se pun la dispoziţie „stâlpi şi lanţuri. de administrare. ea precizează că munca trebuie să ocupe cea mai mare parte a zilei şi să fie însoţită de „lectura unor cărţi Dar regulamentul defineşte caracterul pur represiv al muncii. constrângere sau abuz de putere. dacă nu sensul ultim. unde legea care ar trebui să domnească asupra sufletelor va fi aplicată fără compromis ori îngăduinţă. ca semn al unei anumite atitudini sufleteşti Prizonierul care poate şi care vrea să muncească va fi eliberat atât pentru că ar fi din nou util societăţii. Munca va fi privită asceză."108! . să i se sustragă. Se presupune un fel de reversibilitate a ordinii morale a principiilor la ordinea fizică. Inventarea unui loc de constrângere în care morala pedepseşte prin sarcini administrative e un fenomen de o anume importanţă. cel puţin justificarea esenţială a internării. se poate stabili o autoritate pentru a asigura respectarea ei. cărora li se atribuie întregul aparat juridic şi material al represiunii: „Au depline puteri de autoritate. Pentru prima dată se instaurează aşezăminte de moralitate. şi să înţeleagă o dată ca putem avea orice cu bani. chiar în forma sa cea mai privată.şi elementul nou ." Atunci — şi numai atunci — vor putea învăţa o meserie „potrivită cu sexul si cu înclinaţia lor". „Politicienii noştri sa binevoiască să-şi suspende calculele. în fond. tocmai în acest context capătă sens obligaţia munci exerciţiu etic şi totodată garanţie morală. ca pedeapsă. şi în curând republicană. ci pentru că a subscris i la marele pact etic al existenţei umane. prin suplimentarea muncii. Orice greşeală „va fi pedepsită prin suprimarea hranei. cetate în care dreptul nu domneşte decât pe baza unei forţe fără de apel — un fel de suveranitate a binelui în care triumfă numai: ameninţarea şi în care virtutea. nu e pentru prima dată în cultura europeană când greşeala morală. care nu merită tribunalul oamenilor. ia alura unui atentat împotriva legilor scrise sau nescrise ale cetăţii. Ordinea statelor nu mai suportă dezordinea sufletelor. de conducere. să corecteze o anumită „vacanţă" mor. că virtutea este. prin închisoare şi alte pedepse folosite în numitele spitale. Dar în această mare închidere din epoca clasică. Spitalul general are un statut etic Tocmai cu această sarcină morală sunt învestiţi directorii săi. departe de orice preocupare de a produce: „Vor fi puşi să muncească timp îndelungat şi să execute muncile cele mai grele are forţele lor şi locurile în care vor fi le vor putea permite. că se pot da decrete pentru a o face să domnească. esenţialul . o afacere de stat. Bineînţeles. corecţie şi pedeapsă".este că legea nu mai condamnă: închiderea se face în cetăţile moralităţii pure. sub formele riguroase ale constrângerii fizice.. În aprilie 1684. E suficient să citeşti „regulamentul general a ceea ce trebuie să se petreacă zilnic în Casa Saint-Louis le la Salpetriere"107 pentru a înţelege că însăşi cerinţa muncii era subordonată unui exerciţiu de reformă şi de constrângere morală. Zidurile internării închid într-un fel negativul acestei cetăţi morale la care conştiinţa burgheză începe să viseze în secolului al XVII-lea: cetate morală destinată celor care ar vrea.

„Scopul principal pentru care s-a permis retragerea. internarea reprezintă. diverse părţi din Sfânta Scriptură. instruirea. şi o religie ale cărei exigenţe ar fi satisfăcute. dar amprenta religioasă este ceva mai marcată. unul după altul şi separat. ca un efort de sinteză 'ranicâ. ea se situează. şi în fiecare zi de sărbătoare."113 Pentru Biserica catolică. conform doctrinei Bisericii anglicane" Hamburg sau Plymouth. ajutorul de stareţ va face acest lucru zilnic. să-i îndemne şi să-i înveţe „elementele fundamentale ale religiei protestante. Experienţa ne convinge prea mult. la fel ca şi pentru ţările protestante. Există.Nu este oare visul ce pare să-i fi animat pe fondatorii caselor de internare de la Hamburg? Unul dintre directori trebuie să vegheze ca „toţi cei care sânt în casă să se achite de datoriile lor religioase şi să fie instruiţi în acest sens. Oare nu sunt prezente toate temele morale ale internării în acel text dint Traii la police unde Delamare vede în religie „cea dintâi şi principala" terie care constituie . Trebuie să aibă grijă ca ei să asiste la serviciul divin şi să se comporte cu modestie"109. să scrie. sobru şi discret".. regulamentul workhouses acordă un loc important supravegherii moravurilor educaţiei religioase. într-adevăr. de la a fi damnaţi pe vecie şi de a le oferi mijloc prin care să se bucure de o deplină mulţumire pe lumea aceasta.. şi le-au construit cu mâinile lor. Astfel. pentru casa din Plymouth s-a prevăzut numirea unui „schoolmaster" care trebuie să răspundă triplei condiţii de a fi „pios. asa de internare reprezintă. simbolul cel mai dens acestei „poliţii" care se concepea pe sine însăşi ca echivalentul religiei pentru edificarea unei cetăţi perfecte. În Anglia. de a-i aduce la o singurătate din care nu vor avea drept tovarăşi decât „îngerii păzitori" încarnaţi în prezenţa cotidiană a supraveghetorilor lor: aceştia. Institutorul trebuie să-i înveţe pe copii religia şi să-i îndemne. în 1765. să socotească. El va avea drept sarcină să prezideze rugăciunile. pentru slăbiciunea lor. le „aduc aceleaşi servicii pe care le fac în mod invizibil îngerii lor păzitori: cunoaşterea. în fiecare dimineaţă şi în fiecare seara. în epoca clasică. în aceste instituţii. alungaţi din Paradis. lor plăcându-le mult mai mult să urmeze relele lor înclinaţii decât sfintele inspiraţii divine şi caritabilele sfaturi ale părinţilor lor. fără restricţii. în fiecare sâmbătă după-amiaza. pentru a-i îndemna la o conduită mai bună şi pentru a se asigura el însuşi dacă sânt trataţi cum trebuie. va trebui să se adreseze internaţilor. În casele Carităţii."112 Toate aceste închisori ale ordinii morale ar fi putut avea deviza pe care Howard o mai putea încă citi pe închisoarea din Mainz: „Dacă am putut supune animale feroce. nu trebuie să ne descurajăm în îndreptarea omului care s-a rătăcit. decât o invitaţie la păcat. din nefericire. Pe teren catolic. ai a unor persoane în afara grijilor acestei lumi şi intrarea lor în această singurătate în calitate de pensionari nu a fost decât de a-i opri de sclavia păcatului. consolarea şi obţinerea mântuirii lor"1". în momentul lor de răgaz. Opera sfântului Vincent de Paul stă mărturie în acest sens. sub formă de model autoritar. În el se precizează: „Stareţul îi va vizita cel puţin o dată pe lună pe toţi prizonierii. să fie civilizaţi şi cuviincioşi cei care vizitează casa. Zuchtăusern şi workhouses — în toată Europa protestantă se edifică aceste fortăreţe ale ordinii morale care se învaţă din religie ceea ce este necesar pentru liniştea oraşelor. In acest sens. care de-a lungul întregului secol al XVIII-lea va apărea din ce în ce mai clar ca raţiune de a fi a internării. Trebuie să-i înveţe să citească. scopul este acelaşi. se stabileşte un nou regulament pentru Charite de Château-Thierry. o încercare de a demonstra că ordinea poate fi adecvată virtuţii. să-i încurajeze să citească. în distanţa care separă grădina lui Dumnezeu de oraşele pe are oamenii. mitul fericirii sociale: o poliţie a cărei ordine ar fi complet transparentă la principiile religiei. „închiderea" ascunde în acelaşi timp o metafizică a cetăţii şi o politică a religiei. în regulile poliţiei şi în constrângerile cu care aceasta s-ar putea înarma." Este vorba deci de a elibera pensionarii dintr-o lume care nu e. se veghează cu cea mai mare grijă la această ordonare a vieţii şi a conştiinţelor. pentru a-i consola. că sursa tulburărilor pe care le vedem domnind astăzi printre tineri nu vine din marea lipsă de instrucţie şi de ascultare pentru lucrurile spirituale.

liniştea publică ar fi asigurată."114 Internarea este o creaţie instituţională proprie secolului al XVII-lea. Spaţiul concret al societăţii care rezervă o regiune de neutralitate. Dar în ista neraţiunii desemnează un eveniment decisiv: momentul în care nebunia este percepută în orizontul social al sărăciei. dacă am fi destul de înţelepţi pentru a îndeplini la perfecţie toate îndatoririle pe care religia ni le prescrie. a ridicat un pi şi care alege. frugalitatea şi o înţeleaptă prevederi procura întotdeauna lucrurile necesare vieţii. Ştiut să degajeze legătura evidentă care leagă poliţia internării de politica comercială. al incapacităţii de muncă. Poate singurul care ar fi fost serios şi ar fi meritat atenţie. în formele ei primitive.săracii ar fi în sfârşit ajutaţi de bunăvoie şi cerşitul n-ar mai exista. nu fără pericol. Ei ar fi reuşit să demonstreze pe ce for sensibilitatea socială s-a putut forma conştiinţa medicală a nebuniei şi până la ce punct i-a rămas asociată. importanţa acordată obliga de a munci şi toate valorile etice legate de aceasta determină de parte experienţa nebuniei şi îi deviază sensul. pentru că tocmai această sensibilitate socială e cea care serveşte drept element de reglare atunci când e vorba de a decide asupra unei internări sau a unei eliberări. epoca clasică i-ar fi neutralizat. în fortăreaţa interni legată de Raţiune. pentru a exclude. asiduitatea în muncă. cât şi durata statelor. neraţiunea nu mai încearcă să-şi croiască singură drum prin tot ce o JM ocoli sau încearcă să o refuze. case de corecţie. . a fost un mecanism social şi că acest mecanism a funcţionat pe o suprafaţă foarte mare. are valoare de invenţie. umilinţa şi simplitatea ar suprl ceea ce este van şi periculos în ştiinţele omeneşti.. ci chipuri mult mai variate şi siluete a căror statură comună u e totdeauna uşor de recunoscut. nu fără ezitare. spitale psihiatrice sau cabinetele psihanaliştilor. pentru că el s-a extins de la reglementările comerciale elementare la marele vis burghez al unei cetăţi în care ar domni sinteza mtoritară a naturii şi a virtuţii. dacă acest termen nu e exagerat. . Ea domneşte în stare pură într-un triumf care îi este înlesnit dinainte asupra unei neraţiuni dezlănţuite: Nebunia îi este astfel smulsă acelei libertăţi imaginare care o făcea să existe încă din abundenţă pe cerul Renaşterii. al imposibilităţii de a se integra în grup. Este clar că internarea. cumpătarea ar îndepărtai Iile. Ea a luat dintr-o dată o amploare care nu-i lăsa nici o dimensiune comună cu întemniţarea practicată în Evul Mediu. De fapt. caritatea alungându-le.preocuparea poliţiei? „Am putea adăuga ci singura. momentul în care începe să formeze corp comun cu problemele cetăţii. S-a născut o sensibilitate care a trasat o linie. Atunci. pe Religie. buna-credinţa domni în ştiinţe şi în arte. putem spune că dacă numai religia ar fi bine supravegheată. un întreg grup de istorici1. Este în definitiv ceea ce a vrut să demonstreze. de regulile moralei şi de nopţile lor monotone CAPITOLUL III Lumea corecţionară De cealaltă parte a zidurilor internării nu găsim numai sărăcie şi nebunie. toate celelalte părţi ale poliţiei ar fi asigurata Astfel. o asemenea analiză ar presupune persistenţa unei nebunii deja înarmate cu eternul ei echipament psihologic pentru a cărei evidenţiere în adevărul ei ar trebui mult timp. De aici până la a presupune că sensul internării se epuizează într-o obscură finalitate socială care permite pupului să elimine elementele care îi sunt eterogene sau nocive nu e decât un pas. Dar în mai pui de o jumătate de secol ea s-a trezit izolată şi. . Ca măsură economică şi precauţie socială. noi îi distribuim între închisori. cu o eficacitate foarte sigură — si cu atât mai sigură cu cât era mai oarbă — chiar pe cei pe care. toţi legislatorii au dat dovadă de multă înţelepciune când au întemeiat atât fericirea. o pagină albă unde viaţa real cetăţii e suspendată: ordinea nu mai înfruntă liber dezordinea. Dacă ar fi. fără altă gn n-ar mai exista corupţie a moravurilor. la începutul secolului. Noile semnificaţii pe care le dobândeşte sărăcia. Internarea ar fi atunci eliminarea spontană a „asocialilor". e foarte probabil că ar fi găsit acolo un argument suplimentar în favoarea tezei lor.

varietate a speciei — se manifestau ca „asocia E adevărat că în internaţii secolului al XVIII-lea putem găsi o asemănare cu personajul contemporan al asocialului. închisoarea. în prima.2 Chiar prin acest fapt obiectul ştiinţei îi e preexistent. lumea modernă a vrut să-i elimine pe cei ca mutaţie spontană. ar avea aceeaşi natură ca şi cunoaşterea propriu zisă fiind deja în curs de perfecţionare. O dată împlinită. la Saint therine 69 de „sărace cu duhul. cum au doar „mintea slabă". a fost recunoscut drept străin de societatea care îl alungase şi ireductibil la exigent ei. încât în 1737 se încearcă o repartizare „întrebuinţări". la Saint-Hj au fost duse 80 de femei care-au dat în mintea copiilor. candid. care ar fi formulat ca maladie a naturii ceea ce nu era cunoscut încă decât în neliniştea societăţii. ca dezorganizare a faini] dezordine socială. Acest câmp a fost circumscris în realitate de spaţiul internării. SainteJeanne şi temniţă. că măsurile d^ ternare erau îndreptate. pe de altă parte. nu e sigur că refăcând. această percepţie s-ar fi organizat şi ar fi evoluat în final spre o conştiinţă medicală. dar probabil nul în ordinea rezultatului: căci acest personaj a apărut chiar prin ge segregării. nu a fost in-■rnatâ. 41 de prin ordin regal. Experienţa socială. Ar trebui astfel să supunem un fel de ortogeneză mergând de la experienţa socială la cunoaşterea ştiinţifică şi progresând surd dinspre conştiinţa de . În realitate nu e decât schema unor excluderi suprapuse. a doua şi a treia sânt rezervate „bieţilor . ca şi atunci. la SainteGenevieve sînt 80 de „bătrâne negricioase". Diferenţiat al tuturor închisorilor. 72 de persoane epileptice. 8 „oameni de rând" la închisoare. rezultatul nu-i arată şi sensul. spre marele confort al spiritului nostru. străvechiul gest al segregării. retras într-un adevăr care se ţine pe jumătate adormit până la trezirea totală a pozitivităţii. reculeasă în imobila sa identitate. acest câmp al alienării în care nebunul s-a trezit alungat. din ce orizonturi diverse veneau cei care au plecat împreună. o sutime din populaţia Parisului pentru a scăpa de . este în măsura în care a fost constituit. dar. a devenit atunci. în pragul epocii clasice. împotriva nebun în sfârşit. Dacă acest decret are un sens prin care omul modern a desemnat în nebun propriul său adevăr alienat. şi încă în întreaga Europă. necioplite şi deformate". Nu e sigur. epoca clasică ar fi înc să se teamă de nebunie în mod obscur. în 1657. fără îndoială.3 Această enumerare are doar valoare de exemplu. desăvârşirea psihiatriei. la Corecţie. la Saint-Levege. Într-o bună zi acest om. cu mult înainte să-l acapareze şi să-l simbolizeze.iali". Acest gest care proscrie este la fel de abrupt ca şi cel care i-a ■ . şi ce experienţă de sine traversa omul clasic în momentul în care câteva aspecte dintre cele mai obişnuite pentru el începeau să-şi piardă din familiaritatea şi din asemănarea cu ceea ce el recunoştea din propria imagine. sectorul Madeleine are 91 de „bătrâni rai sau infirmi". chiar din acest motiv. marea închidere nu se explică numai prin sărăcie: la Saint-Theodore. pericol pentru stat.nebunele sunt repartizate între Sainte-Elizabeth. 22 de „fete incorigibile1' au fost duse. chiar şi în mod implicit.şi. 20 de „femei bătrâne" la Saint-Paul. plecat din toate ţările Europei.Gestul avea.Ignc multe secole sau cel puţin prost cunoscută. spre ştiinţa pozitivă: cea dintâi nefiind decât forma mascată a celei de-a doua şi vocabularul ei gângăvit. colibele şi celt| pentru cei închişi prin ordin regal. deoarece chiar el era cel care inspira teamă. printre atâtea alte figuri care pentru noi nu se mai înrudesc cu el. al tuturor azilurilor. Leii ik „_ st alungaţi pentru a opri contagiunea. înainte de a fi încolţit de o ştiinţă pozitivă: în soliditatea sa atemporală însuşi rămâne adăpostit de istorie. cunoaşterea aproximativă. În sfârşit. Acelaşi exil către mijlocul secolului al XVII-lea. Dar nu e sigur că nebunia a aşteptat. pentru a trece de la o existenţă obs la lumina adevărului. iar maniera în care a fost format trebuie să ne indice cum s-a constituit experienţa nebuniei. Şi puţin câte puţin. al tuturor l nselor. o altă profunzime: el nu izola a fost îndeplinit acest gest. loviţi de aceeaşi segregare. cu alte cuvinte ce operaţiuni se echilibrează în totalitatea pe care o formează. temniţele. Populaţia atât de variată la Bicetre. ori nebunia lor se manifestă periodic ori sunt nebune violente.

„tată risipitor". sunt acceptat aici femei însărcinate. venericii aparţin în mod legitim Spitalului general. pe care le formulase sau dimpotrivă le lăsase deoparte şi pe care. Din 1 şi până în epoca lui Tuke. în registrele lor. Nu vei putea deci să fii admis în secţia „marelui rău" fără o atestare: nu un bilet de confesiune. Practicile şi regulile sale au constituit un domeniu de experienţă care şi-a avut unitatea. le-a decalat imperceptibil spre nebunie. de excludere. cu alte cuvinte noile raporturi în curs de instaurare între gândirea liberă şi sistemul pasiunilor. litaniile intern „dezmăţat". Fraţii Saint-Jean de D§ Congregaţioniştii Sfântului Lazăr. dacă ne gândim că el a fost prima patrie a nebuniei modei. e un fapt pozitiv. între recunoscut şi condamnat. desemnează un domeniu ciudat de închis pentru noi. ci şi un rol pozitiv.5 Timp un secol şi jumătate. o lume omogenă. internarea îşi dezvoltă furt sa monotonă: nivelează greşelile şi uşurează suferinţele. şi stabilirea de noi norme în integrarea socială. au o oarecare legătură cu delirul şi cu nebunia. pregătind o experienţă — a noastră — în care se vor semnala ca integrate deja în domeniul de apartenenţă al alienării mintale. fie profanarea în raporturile pe care le are cu noua concepţie a sacrului şi a riturilor religioase. împreună cu nebunia. acum. Aşa a hotărât după deliberare. Încă din primele luni de internare. Ea manifestă. femeile la Salpetriere. Dar pentru ca aceste unităţi semnificative să devină evidente. Toate acestea vor face parte din semnele majore ale nebuniei şi se vor afla printre manifestările sale cele mai importante. Spitalul general trebuie deci să-i primească pe „stricaţi". S-a interzis chiar medicilor de la HotelDieu să-i primească şi să le dea îngrijiri. de-a lungul epocii clasice. a cincea grupă: venericii şi copiii trimişi la corecţie. „fiu nerecunoscător". Deocamdată ne aflăm în prezenţa unui fenomen uniform. grupa şi alunga dintr-un singur gest. pentru naştere nu li se va da decât un ucenic de chirurg. La sfârşitul secolului al XVIII-lea. pentru a le trimite în exilul în care se vor învecina cu nebunia — formând astfel o lume uniformă a Neraţiunii. Bărbaţii sunt trimişi la Bicetre. biroul . „smintii între aceştia toţi. ci de tăcut. „infirmi şi criminali. în care alienarea mintală va căpăta sensul pe care i-1 cunoaştem. care face corp comun cu tot ansamblul culturii clasice. ost necesară răsturnarea operată de clasicism în raporturile pe care nebunia le întreţine cu tot domeniul experienţei etice. Pentru ca aceste alăturări să fie făcute. va apărea mai târziu. se va admite tot atât de uşor că magia. că au fost confun nebunii şi criminalii. Şi totuşi. într-un câmp unitar. nici un indiciu al diferenţei: aceeaşi dezordine abstractă. „imbecil". personaje şi valori între care culturile precedente nu percepuseră nici o asemănare. Wagnitz şi Pinel. o experienţă originală şi indeductibilă. ele nu trebuie să se aştepte să fie tratate ca toate celelalte. secolul al XVII-lea le va relua. în toată Europa. practicile profanatoare sau anumite forme de sexualitate sânt direct înrudite cu naraţiunea şi cu maladia mentală. Diferenţele sunt acum clare pentru noi: conştiinţa indistinctă ce le confundă ne dă impresia de ignoranţă. în 1781. în mod excepţional. va deveni evident — una dintre acele evidenţe neformulate — că anumite forme de gândire „libertină". „minte tulbure". Howard găseşte acolo cerşetori. a fost necesară o întreagă reorganizare a lumii etice. „leneşi". „risipitor". Există de fapt anumite experienţe pe care secolul al XVI-lea le acceptase sau le refuzase. în spaţiul internării. „escroci şi libertini". „infirm". Internarea n-a jucat doar un rol negativ. ca şi „marilor şi micilor paralitici". noi linii de separaţie între bine şi rău. din Zuchthăusern înşiră. paznicii de la Bethleem. pe calea pedepsei şi a penitenţei pentru reîntoarcerea într-o comunitate din care păcatul te-a gonit. alienaţii şi nebunii sunt cuprinşi într-a patra. d Bicetre. datoria faţă de morala publică trebuie plătită şi trebuie făcute pregătiri. dar nu-i acceptă fără formalităţi. ci un certificat de pedeapsă. Dacă. bătrâni mizeri şi copii". fie „libertinajul". Aceste experienţe pot fi rezumate spunând că ele ating diverse probleme: fie sexualitatea în raporturile sale cu organizarea familiei burgheze. ca aceea a lui Sade. coerenţa şi funcţia sa Ea apus alături. de organizare. Mirarea că au fost închişi bolnavi. „prostituată".4 Când vizitează închisoarea Berlin.săraci". alchimia. Internarea nu este decât fenomenul acestei lucrări în profunzime. Aceste trei domenii ale experienţei formează.

dar costă foarte mult şi fac dezordine. venericii n-au fost trataţi altfel decât victimele celorlalte mari flageluri — cum ar fi „foamea. atunci când s-a decis excluderea lor. înainte de orice. la Saint-Germain-des-Pres. în 1495. sunt înghesuiţi în interiorul său. Această „terapeutică" dezvăluie surprinzătoare peisaje şi imagi şi mai ales o complicitate a medicinei şi a moralei care dau deplin acestor practici ale purificării. |el este reflectat în legea transparentă a unei logici a intenţiilor. cei atinşi de „boala de Napoli erau primiţi la Hotel-Dieu: ca în toate celelalte spitale din lumea catolică nu li se cerea decât o simplă mărturisire. spre 1590. cum ar fi o femeie prin soţ sau doica prin copil"10. În 1781. se impune o ultimă şi completă mărturisire. Răul nu mai e perceput într-un destin al lumii. Se acordă cincisprezece zile de convalescenţă. n-ar putea explica o asemenea maladie: „Iată deci de ce trebuie să-i vedem originea în indignarea şi voia celui care creează şi împarte toate lucrurile. găsesc un loc de azil între zidurile Spitalelor generale. în saloanele de la Hotel-Dieu. cam două ore pe zi.Spitalului general. drept răzbunare şi pedeapsă pentru] enormul păcat al desfrâului. care pentru a atribui cea mai lascivă. „bineînţeles". O dată făcute aceste distincţii şi aplicate primele pedepse. şi nu aceia care o vor fi dobândit prin căsătorie sau altfel. urmată imediat de o purgaţie. o săptămână e apoi consacrată băilor. nici o cauză invocată în general."8 Existau mai mult de 200 de bolnavi de acest fel la Hotel-Dieu. Flagelul şi-a pierdut caracterul apocaliptic. li se aplică „Marile Remedii": niciodată mai mult. năvalnică. Percepţia medicală este de departe comandată în această intuiţie etică. în 1679: „Toţi cei ce sunt atacaţi de boala venerică nu vor fi primiţi decât cu condiţia să fie supuşi corecţiei. ele încep totdeauna cu o sângerare. la ea se raportează bolile fizice. până când. plecând într-un exil care nu e întru totul o izolare terapeutica. Intenţia pedepsei. că fuseseră trimise de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe oameni. Pedeapsă care nu avea decât o valoare universală şi nu sancţiona o imoralitate anume. Sunt admişi din nou."'7 La origine. astfel încât pe tot cuprinsul Egiptului oamenii şi celelalte animale au fost acoperite de bube. La drept vorbind. decât pentru „aceia şi acelea care îşi vor fi dobândit boala prin dezordinea sau desfrâul lor. ci o segregare. Dacă ar fi să-l credem pe Thierry de Hery. el desemnează. o culpabilitate. Salpetriere dispunea de 125 de paturi la Misericorde pentru 224 de femei. venericii sunt acceptaţi la Spital. ciuma şi celelalte plăgi" despre care Maximilian spunea. Mai mult. Celorlalţi. pacientul este declarat însănătoşit şi dat afară. în sfârşit. fie infectarea apelor. după ce s-a pus definitiv în bună regulă cu Dumnezeu. rareori mai puţin de şase săptămâni de îngrijire. ele se prelungesc timp de o lună.138 de oameni vor ocupa 60 de paturi ale secţiei Saint-Eustache de la Bicetre.9 Abia atunci a fost codificat tot acest ceremonial unde se regăsesc. Pot începe atunci frecţiile cu mercur. şi să fie biciuiţi. libidinoasă voluptate a oamenilor a făcut ca o anume maladie să se răspândească între ei. Abia la sfârşitul Renaşterii au început să fie priviţi cu alţi ochi. cu întreaga lor eficacitate. iar prin aceasta li se rezerva aceeaşi soartă ca oricărui alt bolnav. tratamentele tradiţionale şi taina penitenţei. fie aerul stricat. Cei aflaţi în faza finală sunt lăsaţi să moară. nu fără dificultate. loviturile de bici. Şi uneori chiar . ceea ce se va certifica prin biletul lor de trimitere. într-o aceeaşi intenţie purificatoare. Mai întâi sunt adăpostiţi pe lângă Notre-Dame. apoi din nou purgaţie. Iată-i proscrişi. foarte local. devine atunci foarte clară. Apoi. „marele rău" nu cere aceste rituri de purificare decât dacă îşi are originea în dezordinile inimii şi dacă poate fi înscris în păcatul definit prin intenţia deliberată de a păcătui.. în câteva magherniţe de scânduri. în Dieta de la Worms. Apoi sunt exilaţi la marginea oraşului. la capătul căreia două purgaţii şi o sângerare trebuie să alunge ultimele umori Morbide. Boala venerică a devenit epoca clasică mai mult impuritate decât maladie. Regulamentul Spitalului general nu lasă loc nici unui echivoc: măsurile prescrise nu sunt valabile. La Paris. Şi pentru a încheia această primă fază a tratamentului. şi încă a pedepsei individuale. Aşa cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să arunce pulbere în aer în prezenţa Faraonului.

înaintea lui Leuret. Făcut la 17 februarie 1664.". Şi fără îndoială că aceasta e căutarea care trebuie descifrată sub fraza pe care sfântul Vincent de Paul a pus-o în fruntea regulamentelor de la Saint-Lazare. pentru că ea e cea care ne leagă de păcat. Aşa e „tratamentul" venericilor: o medicină îndreptată în acelaşi timp împotriva maladiei şi împotriva sănătăţii — în favoarea corpului. care erau închişi alienaţii — cuprind 500 de bieţi bătrâni raman 120 de bieţi bolnavi de chelbe. chiar dacă s-au legat pentru prima dată. a constrângerii. poate şi trebuie să-l scutească pe păcătos de chinurile veşnice. 100 de bieţi bolnavi de sifilis. ştia unde difl aceasta. N„ ras. şi le vor lăsa pentru mult timp un anume stigmat care va trăda. Dimpotrivă. Inventând. Dar secolul al XVII-lea şi ordinea raţiunii creştine au înscris-o în instituţiile lor sub forma cea mai puţin greacă: sub forma represiunii. face publică o judecată la capătul căreia „Etienne . pentru că secolul al XVII-lea e cel cai descoperit-o cu adevărat. se caută viclenia raţiunii medicale care face bine făcând rău. ea s-a de în pragul lumii moderne. în geometria imaginară a ralei sale. asistat de "domnii deţinând sediul prezidial din Châtelet. dacă trebui grijit corpul pentru a elimina contagiunea. E într-adevăr ciudat că tocmai raţionalismul a autorizat această confuzie a pedepsei cu remediul. şi a căror formulă o vadă Pinel. ci şi la exersarea şi lovirea ei. de-a lungul secolul al XIX-lea. El presupune un anumit tratament care. supunându-l mortificării. se ajunge la pedepsirea cărnii. chiar acolo unde medicina se întâlneşte cu morala. iar medicul o descoperă ca pe un adevăr natural.12 Timp de o sută cincizeci de ani. E aici o idee importantă pentru a înţelege anumite terapeutici aplicate. în însănătoşirea trupurilor şi în purificarea sufletelor. În acest spaţiu factice creat pe de-a-ntregul în plin secol al XVII-lea s-au constituit alianţe obscure pe care o sută şi ceva de ani de psihiatrie aşa-zis „pozitivă" n-au ajuns să le distrugă. pentru câteva secole. înscriind suferinţele vremelnice în această ordine a penitenţei totdeauna reversibile în termenii eternităţii. pentru cine nu se pricepe să-şi pedepsească trupul asemenea apostolului. de aici decurge tot sistemul religios de control şi de represiune care. în epoca raţionalismului.13 Această înrudire în pedepsele pentru nebunie şi sancţionarea dezmăţului nu est urmă de arhaism în conştiinţa europeană. Înrudire a neraţiunii cu culpabilitatea pe care alienatul o încearcă astăzi ca pe un destin. cu asigurarea că e bine uneori „să tulburi puternic imaginaţia unui alienat şi să-i imprimi un sentiment de teroare"14. fără teama de a lăsa urme dureroase. în fond. Tema unei înrudiri între medicină şi morală este la fel de veche.. dar e ruinată sănătatea care favorizează greşeala: „Vai. spaţiul internării. pentru Monseniorul de Harlay (B. pentru că sănătatea transformă cu prea mare uşurinţă corpi nostru în prilej de a păcătui. o înrudire obscură care le va rezerva aceeaşi soartă şi îi va plasa în acelaşi tem de pedepse. va fi deopotrivă o anticipare a pedepselor veşnice şi un efort de restabilire a sănătăţii. 18606). în Paris". E îngrijită maladia. ace. în detrimentul cărnii. ca şi medicina greacă. prin post. La 24 martie 1726. Internarea înlesneşte astfel acele faimoase remedii morale — pedepse şi terapeutici — care vor constitui activitatea principală a primelor aziluri din secolul al XIX-lea. venericii se vor învecina cu smintiţii în spaţiul aceleiaşi incinte. locotenentul de poliţie Herault. ca o promisiune şi totodată o ameninţare pentru toţi prizonierii: „Considerând că suferinţele lor vremelnice nu îi vor scuti de cele veşnice. Represiunea dobândeşte astfel o dublă eficacitate. Faimoasele „Petites-Maisons" de pe rue de Se erau aproape în exclusivitate rezervate nebunilor şi venericilor asta până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. nebuniei. această cvasi identitate a gestului care pedepseşte şi a celui care însănătoşeşte. prin decalaj. Nebunia devine vecină cu păcatul poate că tocmai aici se va stabili. prin rugăciuni. şi nu numai la pedepsire. e sigur. a obligaţiei de a-ţi afla "intuirea.. pentru conştiinţa modernă.anulată de ea. nu mă mir că sfântul Bernd se temea de o sănătate perfectă a credincioşilor săi. 80 de bieţi nebuni. foarte recent. Constrângerea umană ajută dreptatea divină străduindu-se s-o facă inutilă. epoca clasică descoperea în acelaşi ti o patrie şi un loc de mântuire comune păcatelor împotriva cărnii greşelilor împotriva raţiunii.

cenuşa sa să fie apoi aruncată în vânt. una dintre ultimele condamnări capitale pentru fapte de sodomie. Aceasta constituie o neobişnuită reducere a pedepsei.13 A fost. Se instalează în neraţiunea epocii moderne. exact în vreme ce apărea faţă de sentimentul homosexual o sensibilitate . In toată evoluţia culturii platoniciene. va intra de-acum în zona tăcerii şi va trece în domeniul interzis. eliberată de vechile pedepse. fixează o altă opţiune: dragostea din raţiune şi cea din neraţiune. Tot în aceste categorii ale sexualităţii trebuie adăugat tot ce ţine de prostituţie şi de dezmăţ. în Franţa. Epoca în care erau arşi pentru ultima dată sodomiţii este chiar epoca în care dispari o dată cu sfârşitul „libertinajului erudit". Se formează astfel o unitate morală. Execuţia a avu loc în aceeaşi zi. în lumina ingenuităţii sale. iar bunurile confiscate de rege". dar asta nu are sens decât în măsura în care cultura noastră. Astfel. între dragoste şi neraţiune se vor instaura noi raporturi. Acea din urmă e cea care devine de acum înainte circumstanţa majoră a condamnării — adăugându-se practicilor sodomiei. moştenind vechi condamnări ale unei sodomii în prezent desacralizate. S-ar spune că sodom. şi la o dată relativ recentă. consta în internarea la Hopital sau într-o casă de detenţie. Această pedeapsă care a fost adoptată de jurisprudenţa noastră se aplică în egală măsură femeilor şi bărbaţilor"19. în consecinţă şi prin degradare. şi probabil în toate culturile. fie cu o nebunie oarbă a trupului. De această corupţie şi nu s-a putut găsi . plasând în miezul oricărei sexualităţi necesitatea unei opţiuni în care epoca noastră îşi reafirmă neîncetat hotărârea. fie cu o mare beţie a sufletului în care Neraţiunea este virtualmente în situaţia de a cunoaşte.Benjamin Deschauffours este declarat tulburat de-a binelea şi convins că a comis crimele de sodomie menţionate la proces. dacă nu era surghiunul în provincie. căreia Renaşterea îi dăduse libertate de expresie. altădată condamnată pe acelaşi plan cu magia şi erezia şi în acel context de profanare religioasă20. în Franţa. nu mai este condamnată acum din raţiuni morale. în expresiile sale sociale şi literare. între sănătate şi maladie. sancţiunea. Sub diferitele lor forme. începând cu clasicismul.21 Se confundă acum două experienţe care până atunci fuseseră separate: interdicţiile sacre ale sodomiei şi echivocurile amoroase ale homosexualităţii. un întreg lirism homosexual pe care cultura Renaşterii îl suportase perfect. ignis et incendium [foc şi ardere]. pe care o prescriau încă legi neabolite conform cărora „cei care păcătuiesc» prin această crimă sunt condamnaţi să ardă de vii. normal şi anormal. puţin câte puţin. nivelată prin internare şi apropiată deja de formele rnoderne ale culpabilităţii. Din toate timpurile. dacă comparăm cu cea veche. „era nevoie de un remediu puternic pentru a elibera publicul ' în cazul femeii Drouet şi al domnişoarei de Parson avem un exemplu tipic al acestui caracter agravant al homosexualităţii în raport cu sodomia. Homosexualitatea aparţine celei de-a doua. O aceeaşi formă de condamnare le sancţionează pe amândouă şi trage o linie despărţitoare cu totul nouă în domeniul sentimentului. Epoca modernă. a plasat sexualitatea pe linia de separare faţă de neraţiune. dragostea şi nebunia se distribuiau în diversele regiuni ale gnozelor. sexualitatea a fost integrată într-un sistem de constrângere. oamenii de rând din spitalele generale. în funcţie de nivelul său. psihanaliza a văzut bine că orice nebunie îşi are rădăcina într-o sexualitate tulburată. a fost împărţită într-o manieră atît de riguroasă între Raţiune şi Neraţiune. Dar ceea ce conferă o semnificaţie particulară noii indulgenţe faţă de sodomie este condamnarea morală sancţionarea scandalului care începe să pedepsească homosexualitatea. şi apoi. De aici se recrutează.16 Dar deja conştiinţa contemporană era destul de indignată de această severitate pentru ca Va taire să-i păstreze amintirea în momentul redactării articolului „Amour socratique" din Dktionnaire philosophique}1 în cea mai mare parte a cazurilor. Drept pedeapsă. dragostea fusese repartizată după o ierarhie a sublimului care o înrudea.22 Homosexualitatea. printr-o opţiune care îi caracterizează clasicismul. dar numai în cultura noastră. ea se aşează printre stratificările nebuniei. numitul DeschaH fours este condamnat să fie ars de viu în Place de Greve. şi în acelaşi timp cu homosexualitatea. Cum explică Delamare în Trăite de la P°lice. De-acum înainte.

altul mai bun. mai prompt ori mai sigur ca o închisoare pentru a-i închide şi a-i obliga să trăiască într-o disciplină adecvată sexului, vârstei şi vinii lor"23. Locotenentul de poliţie are dreptul absolut de a aresta fără procedură orice persoană care se dedă dezmăţului public, până la intervenţia sentinţei de la Châtelet, care este fără apel.24 Dar toate aceste măsuri nu a luate decât dacă scandalul este public sau dacă interesul familiei riscă să fie compromis; e vorba, înainte de toate, de a evita ca patrimoniul familiilor să fie delapidat sau să treacă în mâini nedemne într-un fel, internarea şi tot regimul poliţienesc care o înconjoară s vesc la controlarea unei anumite ordini familiale, care funcţiona deopotrivă ca regulă socială şi ca normă a raţiunii.26 Familia cu necesităţile sale devine unul din criteriile esenţiale ale raţiunii; Asistăm în această epocă la marea confiscare a eticii sexuale către morala familiei. Confiscare ce nu a fost lipsită de dezbateri s reticenţe. Multă vreme, mişcarea „preţioasă" i-a opus un refuz cărui importanţă morală a fost considerabilă, chiar dacă efectul a fi precar şi pasager: efortul de a trezi riturile dragostei curtene (amour courtois) şi de a-i menţine integritatea dincolo de obligaţi căsătoriei, tentativa de a stabili la nivelul sentimentelor o solidarii şi un fel de complicitate totdeauna gata s-o ia înaintea legăturilor familie trebuiau în cele din urmă să eşueze în faţa triumfului modei burgheze. Dragostea e desacralizată prin contract. SaintEvremoi ştie bine acest lucru atunci când îşi bate joc de preţioase, pentru că „dragostea este încă un Dumnezeu...; ea nu trezeşte nici o pasiune în sufletele lor, ci formează un fel de religie"27. în curând dispare această nelinişte etică ce fusese comună spiritului curtenesc şi spiritului preţios şi căreia îi răspunde Moliere, pentru clasa sa şi pentru secolele viitoare: „Căsătoria e un lucru sfânt si cine vorbeşte de laînceput despre ea se poartă ca un om cinstit." Nu amorul este sacru, ci numai căsătoria, şi încă în faţa notarului: ,,...a nu te îndrăgosti decât o dată cu foaia de zestre.. ."2S Instituţia familială trasează cercul raţiunii; în afara lui ameninţă toate pericolele smintelii; omul cade acolo pradă neraţiunii şi tuturor patimilor sale. „Blestemat fie pământul din care ies neîncetat un fum atât de greu, vapori atât de negri care se ridică din aceste pasiuni tenebroase şi care ne ascund cerul si lumina; din care pornesc luminile şi fulgerele justiţiei divine împotriva corupţiei speciei umane."29 Vechilor forme ale dragostei occidentale li se substituie o nouă sensibilitate: aceea care apare în familie şi din familie; ea exclude, ca ţinând de ordinea neraţiunii, tot ceea ce nu e conform ordinii şi interesului său. Putem deja să auzim ameninţările doamnei Jourdain: „Ţiai pierdut minţile, bărbate, cu ţicnelile astea"; şi mai departe: „Eu îmi apăr drepturile, şi am toate femeile de partea mea."30 Şi afirmaţia nu e în zadar; promisiunea va fi ţinută: într-o zi, marchiza d'Espart va putea cere punerea sub interdicţie a soţului ei bazându-se doar pe aparenţele unei legături contrare intereselor patrimoniului său; în ochii justiţiei, nu înseamnă că şi-a pierdut raţiunea?31 Dezmăţul, risipa, legăturile inavuabile, căsătoria ruşinoasă se numără printre motivele cele mai numeroase ale internării. Această putere de represiune care nu e în totalitate nici a justiţiei, nici a religiei, această putere care a fost legată direct de autoritatea regală nu reprezintă în fond arbitrarul despotismului, ci caracterul de-acum riguros al cerinţelor familiale. Internarea a fost lăsată de monarhia absolută la discreţia familiei burgheze.32 Moreau o spune fără înconjur în Discours sur la justice,în 1771: „O familie vede crescând în sânul ei un individ josnic, gata să o dezonoreze. Ca să nu fie stigmatizat, ea se grăbeşte să anticipeze, prin propria judecată, pe aceea a tribunalelor, iar această deliberare familială este un aviz pe care suveran trebuie să-l examineze cu bunăvoinţă."33 Abia la sfârşitul secol™ al XVIII-lea, sub ministeriatul lui Breteuil, încep manifestările potriva principiului în sine, iar puterea monarhică încearcă să se solidarizeze de cerinţele familiei. Circulara din 1784 declară: „Dacă o persoană majoră se înjoseşte printr-o căsătorie ruşinoasă, sau se ruinează prin cheltuieli nesăbuite, sau se lasă în voia exceselor da maţului şi trăieşte în desfrîu, nimic din toate acestea nu îmi parei prezenta motive suficient de puternice pentru a-i priva de liber» pe cei care sînt sui juris."^4 In secolul al XlX-lea, conflictul individ şi familia sa va deveni o afacere privată şi va lua

atunci aspel tul unei probleme psihologice. în timpul întregii perioade a internări ea a fost dimpotrivă o afacere care ţinea de ordinea publică; ea puni în cauză un fel de stalul moral universal, întreaga cetate era iniem sată de rigoarea structurii familiale. Oricine o prejudicia intra în II mea neraţiunii. Şi, devenind astfel forma majoră a sensibilităţii» neraţiune, familia va putea constitui cîndva locul conflictelor din cal se nasc diversele forme ale nebuniei. Atunci cînd epoca clasică îi interna pe toţi cei care, prin boal venerică, homosexualitate, dezmăţ, risipă, manifestau o libertate si xuală pe care morala epocilor precedente o putuse condamna, W fără să se gîndească niciodată să-i asimileze, direct sau indirect, I smintiţii, ea înfăptuia o ciudată revoluţie morală: descoperea un rf mitor comun de neraţiune unor experienţe care mult timp rămăsesj foarte îndepărtate unele de altele. Ea grupa un întreg ansamblu conduite condamnate, formînd un fel de halo de culpabilitate în ju nebuniei. Psihopatologiei îi va fi uşor să regăsească această cui; bilitate amestecată în maladia mentală, pentru că ea fusese pusă ac< cu precizie de obscura activitate pregătitoare desfăşurată de-a Iun, clasicismului. în aşa măsură încît cunoaşterea noastră ştiinţifică medicală a nebuniei se bazează implicit pe constituirea anterio; a unei experienţe etice a neraţiunii. Obiceiurile internării trădează şi o altă regrupare: aceea a tutur categoriilor profanării. Putem întîlni în registre o notă ca aceasta: „Unul dintre oameri cei mai furioşi şi fără nici o religie, care nu merge deloc la slujbei LUMEA CORECŢIONARĂ 97 33 Citat în Pietri, La Reforme de l'Etat au XVIII' siecle. Paris, 1935, p. 263. 34 Circulara lui Breteuil. Citată în Funck-Brentano, Les Lettrcs de cachet, Paris, 1S nU.şi face datoria de creştin, hulind numele Domnului, spunînd că Dumnezeu nu există, iar dacă ar exista, s-ar ridica împotriva lui cu sabia în mînă."35 Altădată, asemenea furii ar fi atras după sine toate pericolele blasfemiei, dar şi autoritatea profanării; şi-ar fi căpătat sensul şi gravitatea în orizontul sacrului. Mult timp cuvîntul, în uzul si abuzul său, fusese prea legat de interdicţiile religioase pentru ca o violenţă de acest gen să nu fie aproape un sacrilegiu. Şi pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, violenţele limbajului şi ale gestului depind încă de vechile pedepse religioase: lanţuri, stîlpul infamiei, crestarea buzelor cu fierul roşu, apoi tăierea limbii şi, în fine, în caz de nouă recidivă, rugul. Reforma şi luptele religioase au relativizat, desigur, blasfemia; linia profanărilor nu mai este o frontieră absolută. Sub domnia lui Henric al IV-lea nu mai sînt prevăzute decît, într-o manieră imprecisă, amenzi, apoi „pedepse exemplare şi extraordinare". Dar Contrareforma şi noile rigori religioase obţin o revenire la pedepsele tradiţionale, „după enormitatea cuvintelor rostite"36, între 1617 şi 1649 au fost executate 34 de pedepse capitale pentru blasfemie.37 Dar aici e paradoxul: fără ca severitatea legilor să slăbească în vreun fel38, nu mai există din 1653 pînă în 1661 decît 14 condamnări publice, dintre care 7 sînt urmate de execuţii. Ele vor dispărea chiar, puţin cîte puţin.39 Dar severitatea legilor nu a diminuat frecvenţa greşelii : casele de internare, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt pline de „blasfematori" şi de toţi cei care au săvîrşit acte de profanare. Blasfemia n-a dispărut: a primit, în afara legilor şi în ciuda lor, un nou statut, prin care se vede deposedată de toate pericolele sale. A devenit o chestiune de dezordine: o extravaganţă a cuvîntului care se află la jumătatea drumului între tulburarea minţii şi nelegiuirea inimii. Este marele echivoc al acestei lumi desacralizate în care violenţa se poate descifra la fel de bine, şi fără contradicţii, în termenii smintelii sau ai necredinţei. între nebunie şi impietate diferenţa e imperceptibilă sau în orice caz se poate stabili o echivalenţă practică Pentru a justifica internarea. Iată un raport de la Saint-Lazare către ^ Argenson, în legătură cu un pensionar care s-a plîns de mai multe 35 Arsenal, ms. 10 135. 36 Ordonanţa din lOnoiembrie 1617 (Delamare,rra/fe'de/apo/ice,I,pp. 549-550).

37 38

Cf. Pintard, Le Libertinage erudit, Paris, 1942, pp. 20-22. O ordonanţă din 7 septembrie 1651, reînnoită la 30 iulie 1666, precizează din n°u ierarhia pedepselor care, după numărul recidivelor, merge de la lanţuri la rug. . 39 Cazul cavalerului de la Barre trebuie considerat o excepţie; scandalul pe care Ua stîrnit dovedeşte acest lucru. 98 ISTORIA NEBUNIEI ori că a fost închis deşi nu e „nici extravagant, nici smintit" aceasta gardienii obiectează că „nu vrea să îngenuncheze în mentele cele mai sfinte ale slujbei...; în sfîrşit, acceptă, atît cît p să păstreze o parte din cina de joi pentru vineri, iar această din u trăsătură dovedeşte destul de clar că, dacă nu e extravagant, este clinat să devină necredincios"40. Astfel se defineşte o întreagă giune ambiguă, pe care sacrul tocmai a abandonat-o ei înseşi, care încă n-a fost învestită de conceptele medicale şi de fo: analizei pozitiviste, o regiune oarecum nediferenţiată, în care d nesc impietatea, necredinţa, dezordinea raţiunii şi a inimii. Nici fanarea, nici patologicul, ci, între frontierele lor, un domeniu ale c; semnificaţii, deşi sînt reversibile, se află totdeauna plasate sul fluenţa unei condamnări etice. Acest domeniu care, la jumătatea mului dintre sacru şi morbid, este în întregime dominat de un re: etic fundamental — este cel al neraţiunii clasice. Ea acoperă ast nu numai toate formele excluse ale sexualităţii, ci toate acele v lente împotriva sacrului care au pierdut semnificaţia riguroasă a fanărilor; ea desemnează deci un nou sistem de opţiuni în mor; sexuală şi, în acelaşi timp, noi limite în interdicţiile religioase. Această evoluţie în regimul blasfemiilor şi al profanărilor poi fi regăsită cu destulă exactitate în legătură cu sinuciderea, care rr vreme a fost încadrată în seria crimei şi a sacrilegiului41; din , motiv, sinuciderea ratată trebuia pedepsită cu moartea: „Acela raiţ şi-a îndreptat mîinile violente asupra lui însuşi şi a încercat să k omoare nu trebuie să ocolească moartea violentă pe care a vrut-o.'* Ordonanţa din 1670 reia cea mai mare parte din aceste dispoziţţ asimilînd „uciderea de sine" cu tot ceea ce poate fi „crimă de lezmajestate divină sau umană"43. Dar aici, ca şi în căzu! profanării* sau al crimelor sexuale, însăşi rigoarea Ordonanţei pare să autorizeze o întreagă practică extrajudiciară în care sinuciderea nu mai are valoare de profanare. în registrele caselor de internare, găsim adesea menţiunea: „A vrut să se omoare", fără a fi amintită starea de boala sau de frenezie pe care legislaţia a considerat-o totdeauna drept scuză.44 Prin ea însăşi, tentativa de sinucidere indică o dezordine i 40 B. N., Clairambault, 986. 41 în cutumele din Bretagne: „Dacă cineva se omoară cu bună ştiinţă, trebuie| fie spînzurat de picioare şi tîrît ca un ucigaş."' 42 Brun de la Rochette, Les Proces civils et criminels, Rouen, 1663. Cf. Locad La Medicine judiciaire en France au XVII' siecle, pp. 262-266. 43 Ordonanţă din 1670. Titlul XXII, art. I. 44 „...nu şi-a îndeplinit planul şi înfăptuit voinţa decît dintr-o prea mare durei boală violentă, disperare sau furie" (Brun de la Rochette, loc. cit.). LUMEA CORECŢIONARA 99 -ufletului care trebuie diminuată prin constrîngere. Cei care au încer-at să se sinucidă nu mai sînt condamnaţi45; sînt închişi şi li se imune un regim care e şi pedeapsă, şi mijloc de a preveni orice nouă tentativă. Ei sînt cei cărora li s-au aplicat, pentru prima dată în secolul al XVIU-lea, faimoasele aparate de constrîngere pe care epoca pozitivistă le va utiliza ca terapeutică: cuşca de răchită, cu un capac răs-croit în partea de sus pentru cap, şi în care mîinile sînt legate46, sau dulapul" care închide subiectul în picioare, pînă la înălţimea gîtului, î'ăsînd doar capul liber47. Astfel, sacrilegiul sinuciderii se vede anexat domeniului neutru al neraţiunii. Sistemul de represiune prin care este sancţionată o eliberează de orice semnificaţie profanatoare şi, definind-o drept conduită morală, o va aduce progresiv în limitele unei psihologii. Căci fără

îndoială culturii occidentale, în evoluţia sa din ultimele trei secole, îi revine întemeierea unei ştiinţe a omului pe moralizarea a ceea ce altădată fusese, pentru ea, sacrul. Să lăsăm deoparte, deocamdată, orizontul religios al vrăjitoriei şi evoluţia sa de-a lungul epocii clasice.48 Doar la nivelul ritualurilor şi al practicilor, o întreagă masă de gesturi se văd deposedate de sens şi golite de conţinut; procedee magice, reţete de vrăjitorie benefică sau malefică, secrete răsuflate ale unei alchimii elementare decăzute puţin cîte puţin în domeniul public, toate acestea desemnează acum o impietate difuză, o greşeală morală şi, într-un fel, posibilitatea permanentă a unei dezordini sociale. Rigorile legislaţiei nu s-au atenuat deloc în cursul secolului al XVII-lea. O ordonanţă din 1628 aplica tuturor ghicitorilor şi astrologilor o amendă de 500 de livre şi o pedeapsă corporală. Edictul din 1682 este mult mai redutabil49: „Orice persoană preocupată de ghicit va trebui să părăsească imediat Regatul"; orice practică superstiţioasă trebuie să fie pedepsită în mod exemplar şi „după necesităţile cazului"; şi „dacă se vor găsi în viitor persoane într-atît de înrăite încît să adauge superstiţiei impietatea şi sacrilegiul... do-nrn ca acelea care se vor dovedi convinse de aceste practici să fie pedepsite cu moartea". în sfîrşit, aceste pedepse vor fi aplicate tuturor Celor care vor utiliza farmece şi otrăvuri „fie că au provocat sau nu 43 Aceeaşi situaţie pentru morţi: „Cei pe care nişte legi inepte îi urmărea şi după ■noarte nu mai sînt tîrîţi pe plasă. Era de altfel un spectacol oribil şi respingător, care Putea avea consecinţe periculoase pentru un oraş unde trăiau femei însărcinate" (Men 4£, Tableau de Paris, 1783, III, p. 195). 46 Cf. Heinroth, Lehrbuch der Storungen des Seelenleben, 1818. Cf. Casper, Charakteristik derfranzosischen Medizin, 1865. Rezervăm această problemă pentru un studiu ulterior. E adevărat că a fost promulgat după afacerea otrăvurilor. 100 ISTORIA NEBUNIEI moartea"50. Or, două lucruri sînt caracteristice: primul este că perfl practici vrăjitoreşti sau întreprinderi magice condamnările defl foarte rare, la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi după episodul otl vurilor; se mai semnalează doar cîteva cazuri, mai ales în provine! dar foarte curînd pedepsele aspre se domolesc. Or, prin acea practicile condamnate nu dispar; Spitalul general şi casele de in» nare primesc în număr mare oameni care s-au interesat de vrăjitor» de magie, de ghicit, uneori şi de alchimie.51 Totul ca şi cum, suH regulă juridică severă, se ţeseau puţin cîte puţin o practică şl conştiinţă socială de un tip foarte diferit, care percep în aceste cel duite o altă semnificaţie. Or, lucru curios, această semnificaţie cal permite evitarea legii şi a vechilor ei pedepse este formulată de I gislatorul însuşi în considerentele edictului din 1682. într-adevji textul este îndreptat împotriva „celor care-şi spun ghicitori, ml gicieni, vrăjitori": căci s-ar fi putut întîmpla ca, „sub pretextul hori coapelor şi prezicerilor şi prin mijlocirea atracţiilor operaţiunilor m pretinsă magie şi alte iluzii de care acest gen de oameni este obl nuit să se folosească, să fi surprins diverse persoane ignorante sfl credule care se vor fi lăsat, fără discernămînt, ademenite de ei". 9 ceva mai departe, acelaşi text îi desemnează pe cei care „sub iluzorl profesiune de ghicitori, magicieni, vrăjitori sau alte nume aseml nătoare, condamnate de legile divine şi umane, corup şi eoni minează spiritul oamenilor prin discursul şi practicile lor şi prin pr« fanarea a ceea ce religia are mai sfînt"52. Concepută în acest fl magia se vede golită de toată eficacitatea sacrilegiului său; ea nu ml profanează, ci înşală. Puterea sa este de a iluziona: cu dublul sefl că este o putere golită de realitate, dar şi că îi orbeşte pe cei care I au spiritul drept şi voinţa fermă. Ea aparţine domeniului răului I pentru că manifestă puteri obscure şi transcendente în acţiunea f| 50 Delamare, Trăite de Ia police, I, p. 562. M Cîteva exemple. Vrăjitorie: în 1706 este transferată de la Bastilia la SalpetriâH văduva

Matte „ca falsă vrăjitoare, care îşi susţinea ridicolele divinaţii prin sacrilJ gii abominabile". în anul următor, ea cade bolnavă, „să sperăm că moartea sa ■ elibera în curînd publicul" (Ravaisson, Archives Bastille, XI, p. 168). Alchimiştii „Dl. Aulmont cel tînăr a dus-o (la Bastilia) pe Lamy care a putut fi găsită abia astăM făcînd parte dintr-o cauză de cinci [persoane], dintre care trei au fost deja arestai şi trimise la Bicetre, iar femeile la Spitalul general, pentru secretele metalelor" (JouiiU de Du Junca, citat de Ravaisson, XI, p. 165); sau Mârie Magnan, care lucrează la „diB tilări şi congelări ale mercurului pentru a face din el aur" (Salpe triere, ArchivespU fectorales de Police. Br. 191). Magicieni: Mailly, trimisă la Salpetriere fiindcă a cor« pus un filtru de dragoste „pentru o femeie văduvă foartepaşionatâ de un tînăr" (NoM deR,d'Argenson,y.%%). ■ ..■ • . . \ . 32 Delamare, loc. cit., p. 562. . •■ ', ; ..' ~-;\, '-: c IBIBUOTECĂ "JUDEŢEANĂ u TAVIAN GOGA' LUMEA dîORECTÎONÂRA . 101 ci în măsura în care se înscrie|înt£-unwşjstem de-erori care îşi are artizanii şi păcăliţii, iluzioniştii şi naivii săi. Ea poate fi vehiculul unor crime reale53, dar prin ea însăşi nu mai este nici gest criminal, nici sacrilegiu. Eliberată de puterile sale sacre, nu mai e decît purtătoarea unor intenţii malefice: o iluzie a spiritului în slujba dezordinilor inimii. Nu mai este judecată după atracţiile profanării, ci după ceea ce dezvăluie ca neraţiune. Aici e o schimbare importantă. Se rupe unitatea care grupa altădată, fără discontinuităţi, sistemul practicilor, credinţa celui care le utiliza şi judecata celor care dădeau condamnări. De-acum înainte, va exista sistemul denunţat din exterior ca ansamblu iluzoriu; iar pe de altă parte, sistemul trăit din interior, printr-o adeziune care nu mai e peripeţie rituală, ci eveniment şi alegere individuală: fie eroare virtualmente criminală, fie crimă profitînd în mod voluntar de eroare. în orice caz, lanţul figurilor care asigura, în vrăjitoriile magiei, transmiterea neîntreruptă a răului, se vede rupt şi oarecum împărţit între o lume exterioară care rămîne goală sau închisă în iluzie şi o conştiinţă înconjurată de culpabilitatea intenţiilor sale. Lumea operaţiunilor în care se înfruntau în mod periculos sacrul şi profanul se şterge; e pe cale de-a se naşte o lume în care eficacitatea simbolică se reduce la imagini iluzorii care cu greu acoperă voinţa vinovată. Toate aceste vechi rituri ale magiei, ale profanării, ale blasfemiei, toate aceste cuvinte de-acum ineficace alunecă de la un domeniu al eficacităţii în care îşi aveau sensul la un domeniu al iluziei în care devin fără sens şi condamnabile în acelaşi timp: acela al neraţiunii. Va veni o zi în care profanarea şi toată gesticulaţia sa tragică nu va mai avea decît sensul patologic al obsesiei. Există tendinţa de a crede că gesturile magiei şi comportamentele profanatoare devin patologice începînd din clipa în care o cultură încetează să le recunoască eficacitatea. De fapt, cel puţin în cultura noastră, trecerea la patologic nu s-a operat într-o manieră imediată, C1 printr-o epocă de tranziţie care a neutralizat eficacitatea, culpa-bilizînd credinţa. Transformarea interdicţiilor în nevroze trece Printr-o etapă în care interiorizarea se face sub specia unei atribuiri morale: condamnarea etic|.a greşelii; în timpul acestei perioade, magia nu se mai înscrie,,îri sistemul lumii, printre tehnicile şi artele reuşitei; dar nu este îhcăvîri QQjnportamentele psihologice ale in-dlvidului, nici Q-compdh'sarp imaginară a eşecului. E situată exact 3 ..ţjiflfr-cţsţiita funşsta de'^gSduiejiţi'cei pare^-tfu abandonat cel mai mult îndru-arijpf ac^of"se,tKjc2fori fcjif'fi lă^ piirfciţi^îhă la excesul criminal de a adăuga i^şua^rfîegiilor vrăjjtdHW şjrâtr^a" (Delamare, ibid). lm Pietă \

sau mai curînd a devenit o vină într-un sens nou. în rigoare^ 54 Un manuscris a! acestui text se află la Bibliothequede 1'Arsenal. „un nou patriarh reformatol al speciei umane. la care sensibilitatea e îndoielnică. în această regii» — pentru noi greu de sesizat — a neraţiunii. iar în stul diile sale forma un sistem de morală şi de religie amestecat cil dezmăţ şi cu magie. iar neorînduiala vieţii e îndoielnică mai mult decît forţa . la începutul secolului al XVII-lea. dar cel ars în Place de Greve era fostul reformat devenit novice la capucini. el desemnează o experienţă a greşelii care trebuie înţeleasă înainte de toate ca etică. După şase ani. dacă nu întrei buinţată. se plictisea singur. în sensM pe care secolul al XVIII-leaîl va acorda cuvîntului. simptol mele neechivoce ale maladiei. Are un sens precis şi trebuie să joace un rol cu totul aparte: acela de a conduce spre adevăr pe căile constrîngerii morale.56 Atunci. Cînd a fost judecat Fontanier. Libertinajul nu mai e o crimă. au rămas. după exemplul lui Vanini. în ultima." Iar dacă e trimis mai curînd la Saint-LazarJ decît la Bastilia sau la Vincennes e pentru că regăseşte. mahomedan. Un asemenea „libeil tinaj". Chiar în epoca în cafl Bayle îşi compunea Dicţionarul. Mai tîrziu. nu i se reproşa că a scris o carte rebelă. trăda infidelitatea religioasă. Aceste „îndoieM erau în număr de 17. îndreptată în întregime împotriva mira colului creştin. Raportul redactat de d'Argenson o spune direct: libertinajul gîndirii nu este. 10 515^ LUMEA CORECŢIONARA 103 unei reguli morale care i se va impune acolo. Toate aceste semne care \m mau să devină. după cum se spune. ms. ar fi însemnat arderea pe rug. decît forma derivată a unei Iii bertăţi de moravuri care nu ajunge totdeauna să fie. instituind o nouă religie"54. filozoful naturii e reprezentat M un al doilea Socrate sau un alt Moise. începe să fie denunţat un nou raport în care necredinţa nu mai e altceva decît o serie de licenţe ale vieţii. tindea spre erezie. la jumătatea drumul J între profanator şi patologic — acolo unde neraţiunea îşi capătă pro| priile dimensiuni. în alte condiţii. este eliberat în ziua în care preoţii de la Saint-Lazare. Pentru ateu sau păgîn. El a scris lucrarB Vie a"Apollonius de Thyane. Forcroy se întreba dacă legea naturali nu este „unica religie veritabilă". dar faţă de care clasicS mul îşi formase o sensibilitate suficient de fină pentru a fi invenW un mod de reacţie original: internarea. Forcroy a fost ini ternat pentru că în opera sa se descifra altceva: o anumită înrudiri a imoralităţii cu greşeala. în-eerii săi păzitori. măcar satisfăcută: „Uneori. Credinţa este un element al ordinii. apoi evreu şi. nici închis la Basl tilia. Forcroy n-a fost nici ars. în cazul lui Forcroy. Or. Mai degrabă un pericol moral decît o primejdie pentru religie. internarea nu e doar o variantă comodă a condamnărilor obişnuite. continuă să fie o vină. în reprimarea gîndirii şi controlul expresiei. nici nel credinţă. Şi chiar prin aceasta. nici plîngerea principală împotriva ei. condiţiile care îi vor oerrnite să recunoască adevărul. Faptul că opera sa era un atac împotrivi religiei indica un abandon moral care nu era nici erezie. pot atesta că s-a arătat „destul de docil şi şi-a însuşit tainele"55. în sfîrşit. se ajunge în sfîrşit la rezultat. Vina sa nu era de ordifl religios. Altădată era necredinţă. Iar condamnarea tocmai în numele acestora va fi dată. în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. dar nu era nici o raţiune de a fi pentru ea. timp de aproape două secola împărţite între „impietate şi extravaganţă". ci internat şase ani la Saint-Lazare şi eliberat. în această calitate se veghează asupra ei. începînd cu psihiatria secolului al XlX-lea.6/ 102 ISTORIA NEBUNIEI în punctul în care greşeala se articulează pe vină. Forcroy a fost unul dintre ultinM martori ai libertinajului erudit. în fine. sau Bastilia. unul dintre primii filozofi. el adresa „domnilor doctori ai SorboneM un memoriu care purta titlul Doutes sur la religion. ar fi existat poate o oarecare indulgenţă pentru gîndirea sa prea liberă sau pentru moravurile sale prea libertine. Opera lui Bonaventure Forcroy a avut un oarecare răsunet ■ ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea. cu ordinul de a se retrage la Noyon. ca pentru mulţi autori de cărţi nelegiuite dil secolul al XVIII-lea. dezordinea vieţii semnala. locul său de origine.

a dus o existenţă obscură. faţă de bani. dar nu se află un asemenea om".necredinţei. într-o unitate indescifrabM în care pot trece. care trăia din experienţa™ liniştită a proximităţii lor şi adesea a confuziei dintre ele. el e convins că „oamenii nu sînt liberi. faţă de pasiuni. „chiar cele mai dezgustătoare. pp. Melanges. aşa stînd lucrurile. moderat şi cast Pe cel care afirmă că nu există Dumnezeu. dimpotrivă. a unui echilibru al pasiunilor care« asigure fericirea prin poliţia inimii. decît sub două forme străine una de cealaltă: pe dea parte un efort al raţiunii de a se formula într-un raţionalism în cal orice neraţiune capătă alura iraţionalului. Femeia din Dieppe despre care vorbeşte d'Argen-son este protestantă sau libertină? „Nu mă îndoiesc că această femeie care se mîndreşte cu încăpăţînarea ei este un caz foarte grav. Există o întreagă latură. trad.. nici libertatea gîndirii. nu e paradoxal că sînt puşi alături."38 Nu se poate stabili o delimitare înfl sens şi nebunie. de aservirile raţiunii: faţă de trup. cum s-a întîmplat în internarea clasică. voi. propriu-zis. cast şi drept. ea va fi convinsă. „libertinii" cu toţi cei care profesează greşeala religioasă: protestanţi sau inventatori ai vreunui sistem nou. va . nu există în secolul al XVIII-lea o filozofie coerentă a libertinajului."62 Astfel neraţiunea îşi anexează un nou domeniu: acela în care raţiunea este aservită dorinţelor inimii. Sînt supuşi aceluiaşi regim şi sînt trataţi în aceeaşi manieră. iar folosirea ei se înrudeşte cu dereglările imoralităţii. nu sînt decît sclavii acestor legi primare"60. Frederic Lachevre. nu exial nebunie.61 Şi. Luminile şi libertinajul s-au suprapus în secolul al XVIII-lea dar fără a se confunda. decît o fabulă. Aceasta este una dintre semnificaţiile majore ale intern» Folosirea ei trădează o curioasă mişcare de idei. aproape imposibl de formulat înainte ca Sade să fi compus Iustine. în secolul al XVIIl-lea. făcîndu-l sobru. în această atribuire morală. la cea mai uşoară dorinţă a pasiunilor sale"59. refuzul adevărului provine din acelaşi abandon moral. în afară de I anume folosire superficială a cuvîntului. mi s-ar părea mai just şi mai convenabil să fie închisă pentru cîtva timp la Spitalul general. care să nu treaj drept înţelepciune. în mod nedefinit. Dialogues d'Orasius Tubero. tocmai această sclavie va fi exaltată. făcînd din casa de internare un fel de zonă de forţă pentru adevăr: a aplica o constrîngere morală atît cît trebuie de riguroasă pentru ca lumina să devină inevitabilă: „Aş vrea să văd un om sobru." Dar această conştientizare a unei raţiuni meii deja compromise nu face derizorie căutarea unei ordini. nici libertatea moravurilor. cunoaşterea noastră — o măgărie. trădată şi hăituită. o stare de servitute în care raţiunea devine sclava dorinţelor şi servitoarea inimii. libertinul care intră în „Societatea Prietenilor Crimei" trebuie să se angajeze să comită toate acţiunile. folosirea raţiunii alienate în neraţiunea inimii. ar vorbi cel puţin în mod dezinteresat. 1920. La începutul secolului al XVII-lea. cel dintîi în secolul al XVIII-lea.. ele sînt date împreună. va încerca să facă o teorie a acestui libertinaj a cărui existenţă rămăsese pînă la el pe jumătate secretă. N. Dar cum toate faptele care i se reproşează nu sînt deloc susceptibile de o instrucţie judiciară. cu condiţia să aibă o desfăşurare continuă. Libertinajul este. Nimic nu e jnai îndepărtat de acest nou libertinaj decît libera alegere a unei raţiuni care cercetează. voi. 5. ed. ca să-şi găsească acolo pedeapsa pentru greşelile sale şi dorinţa de convertire. dispdH chiar prin acest fapt. îl va determina să nu mai 55 56 B. în limitfl sale. libertinaB nu era doar un raţionalism născînd: era în aceeaşi măsură o nelinjH în faţa prezenţei neraţiunii în interiorul raţiunii înseşi — ■ scepticism al cărui punct de aplicare nu era cunoaşterea. pînă la Holbach şi Helvetius. 296. Libertinajul. pe de altă parte. dar a un ordini morale. înlănţuiţi de legile naturii. 60-81. Fonds Clairambault. dimpotrivă. anumite aspecte ale raţiuniH vor înrudi cu neraţiunea. Bucureşti. toată această lume nu e dea o farsă şi o perpetuă comedie. multă vreme. I. că. realizînd marea ruptură esenţială dintre raţiundB neraţiune — internarea nefiind decît expresia instituţională a acesteB „Libertinajul" de la începutul secolului. p. tocmai aici. II. 37 La Bruyere. că. ci. 986. el nu se va menţine. şi atunci cînd Sade. Cf. de Aurel Tita. convingîndu-l astfel de existenţa lui DuM nezeu. o neraţiua a inimii care adaptează la logica sa lipsită de raţiune discursurile rj ţiunii. 1716. una drept cealaltă: „Nu exiJH nimic frivol care să nu fie pe undeva foarte important. epoca clasică va h aproape sigură că un asemenea om nu poate fi găsit cu nici un chip. împărţirea simbolizată de internare făcea cal municarea lor dificilă. decît în registrele de internare. totul vorbeşte aici. ci raţiunea în întregul ei: „Toată viaţa noastră nu e. utilizat sistematic. şi mai ales Juliettd ca formidabil pamflet împotriva „filozofilor" şi ca primă expresii a unei experienţe care de-a lungul întregului secol al XVIII-lea na primise alt statut decît cel poliţienesc între zidurile casei de internară Libertinajul a alunecat acum alături de neraţiune. internarea are funcţie de reformă morală în vederea unui ataşament mai fidel faţă de adevăr. termenul nu S| 58 La Mothe Le Vayer. secolul al XVII-lea distrua această unitate. LUMEA CORECŢIONARĂ 105 regăseşte. declarînd în gura mare că nu există Dumnezeu.iteratură. Discursurile libere ale nebuniei vor apă-reaîn sclavia pasiunilor.57 Multă vreme. în ambele cazuri. în epoca în care Luminile triunf fau. pînă la sfîrşitul secoluM al XVIII-lea. 1966. Or.. a unei măsuri. 104 ISTORIA NEBUNIEI vorbească în acest mod. Caracterele sau moravurile acestui veac. cum-patat. aproape pedagogică. căci. ca titudinile noastre — poveşti: pe scurt. prin care ar* mite forme ale libertăţii de gîndire. Editura . Ceea ce desemnează el în acest caz nu e. dacăjM gîndim bine. Libertinul trebuie să se plaseze chiar în inima acestor servituti. p.

. libertini o întreagă populaţie pestriţă se trezeşte dintr-o dată. a pasiunilor! pînă la urmă.. Ceea ce altădată era un pericol inevitabil pentru lucrurile şi limbajul omului. dimpotrivă. ea încetează de asemenea să mai fie dimensiunea naturală a aventurilor raţiunii. cai. 62 Arsenal. însemna o anume manieră de a înţelege lumea în întregul ei. lumea smintelii era mai greu percepută. nu e nici al maladiei. nici 1 unei ştiinţe. Internarea nu are nici o unitate instituţională în afara celei căreB îi poate da carecterul ei de „poliţie". 12499). neraţiunea nu mai e marea obsesie a lumii. ed. alchimişti.. stabilesc noi interdicţii. Cu atît mai puţin are coerenţi medicală. 12010. necredinciosul.. sau psihologică. j^te omul cu cele mai multe procese. senzualul. o anume tonalitate dată oricărei percepţii. neraţiunea se trezeşte eliberată: eliberată de peisajele în care era prezentă peste tot. o coerenţă care nu e nici a dreptului. Oamenii neraţiunii sînt tipuri pe care societatea le recunoaşte şi le izolează: dezmăţatul. pînă la Montaigne. De personaje. Brusc. Capătă alura unui fapt omenesc. în toate punctele fragile ale lumii. aruncată dincolo de o linie despărţitoaj şi închisă în aziluri care urmau să devină. 61. Şi dacă au fost plasaţi cu forţa ln mijlocul acestui echipaj smintit. blasfematori. Dfl fapt. o primă experienţă a alienaB spiritului. pentru o călătorie fără ţintă. începînd cu secolul al XVII-lea. era visată si prelungită la infinit în peisajele reprezentării. dinspre formele cel mai fruste şi mai constrîngătoare ale naturii sale. judecat şi condamnat de .. şi 11498. Şi totuşi internarea nu poate fi iderJ tificată cu arbitrarul decît din perspectiva unei critici politice. evident. o izolează de acele peisaje în care era mereu prezentă şi în acelaşi timp ascunsă.. la suprafaţa instituţiilor exact ceea ce epoca clasică percepe din neraţiune. 17.p. Evul Mediu Renaşterea simţiseră. 1 Un exemplu de internare pentru libertinaj este oferit de celebrul caz al abatelui de Montcrif: „Are o viaţă fastuoasă. 11537. localizată. are mai mulţi procurori în tribunale. în acest fel. coerenţa mai secretă a unei percepţii. Ea se înscrie ■ aceste regiuni obscure în care conduita morală încă nu poate îndrepH omul spre adevăr. mese. Dar nu trebuie uita că această posibilitate şi-a luat sensul iniţial dintr-o condamnare etiM a libertinajului şi din această stranie evoluţie care a făcut dintrl anume libertate de gîndire un model. gurmandul. ^a ce l-a făcut să contracteze datorii de 70 000 de livre. O eliberează şi de acele echivocuri abstracte care. VII. ci linia de constrîngere a inimii. 37. e Pentru că au fost desemnaţi de o conştiinţă a răului sub forma sa Universală. dar eliberată totodată de ambiguităţile sale dialectice şi. magicianul. pentru raţiunea sa şi pentru pămîntul său. temută. clădiri. înainte de a o lua în stăpînire. sau psihiatrică. ms. atenuează condamnările sau coboarl pragurile scandalului. recunoscută chiar înainte de a fi acolo. Dar în ce orizont este percepută? în acela al unei realităţi sociale. îi atribuiseră toate bestia-riile şi toate Apocalipsele imaginaţiei lor. 12692. — şi iat-o. tipuri morale. Nu e vorba de un gest negativ de ţinere la distanţa ci de un întreg ansamblu de operaţiuni care elaborează în surdinl timp de un secol şi jumătate domeniul experienţei în care nebuna se va recunoaşte. pe ascuns. a unei varietăţi spontane în cîmpul speciilor sociale. bilete de loterie. p. Neraţiunea începe să fie măsurată în funcţie de o anumită distanţă faţă de norma socială. era simţită. cu căleşti. A simţi prezenţa ei atît de apropiată nu însemna a percepe. 11765. El trimite mai degrabă la o sensibilitate aparte. risipitorul. acum se descoperă o neraţiune prea apropiată dj om. toate aceste operaţiuni sînt fără îndoială fideli unei coerenţe implicite. iar acea mare îmbarcare pe care o prezentau textele şi iconografia secolului al XV-lea nu e oare prefigurarea simbolică a închiderii? Sensibilitatea nu este °are aceeaşi chiar dacă sancţiunea e diferită? De fapt. ms. începînd din secolul al XVII-lea. adică adevărul omull dar văzut dinspre afecţiunile şi dorinţele sale.. şi totuşi într-o zi va fi confM cat de ea. mIbid. Acum există reculul necesar pentru ca ea să poată deveni obiect al percepţiei. Stultifera Navis nu are la bord decît personaje abstracte. a naturii umane. Cf. 106 ISTORIA NEBUNIEI lua naştere marea temă a unei nebunii care ar urma nu drumul lin al fanteziilor sale. îi place mult confesionalul |l iubeşte cu pasiune îndrumarea femeilor pînă acolo încît a dat de bănuit unor soţi. Ea tinde. se temuseră de ea şi o invocaseră sub firava suprafaţă a aparenţelor. toate aceste operaţiuni diverse care deplasează limitele moral lităţii.. prin urmare. deşi s-a născut din marea îngrijora* în faţa sărăciei. lată din nefericire destule lucruri care arată dereglarea generală a spiritului său. pînă la libertinajul erudit. Astfel se deschide posibilitatea de a percepe nJ raţiunea în formele unui determinism natural. libertinul. o neraţiune ca şi cJ omul s-ar abandona sieşi. homosexuali. capătă acum figură de personaj. Internarea şl LUMEA CORECŢIONARA 107 racticile sale mobile conturează. 1797. creierul fiindu-i în ""regime alterat" (Arsenal. concepută în prezenţa sa concretă. parcă punctat. propi« epocii clasice. în a doua jumj tate a secolului al XVIIlea. homosexualul. sinucigaşul. orgoliosul. 11811. le obsedase serile şi nopţile. Multă vreme. voi. prea fidelă determinărilor naturii sale. omul ne-raţiunii este un personaj concret luat dintr-o lume socială reală. o implicau în mod necesar în jocul raţiunii. ameninţarea smintelii. dacă măcar consimţim si o înfăţişăm fără anacronisme. să devină ceea ce m fi pentru evoluţionismul secolului al XlX-lea. mai curînd. peste un secol sau don incintele nebuniei. Internarea detaşează neraţiunea. se deschide şi se delimitează un spaţH social: nu e chiar al mizeriei. sminteala purtase ral cile inumanului. Dar nu erau oare personaje şi pe Corabia nebunilor. Dar pentru că era atît de prezentă şi atît de presantă. Ciudată suprafaţă portantă a măsurilor de internare! Veneri<■ dezmăţaţi. Prin această mişcare a internării.59 Justine. risipitori.

intr-o manieră apropiată. se stabileşte o reţea subterană care conturează un fel de fundamente secrete ale experienţei noastre moderne în legătură cu nebunia. libertini şi. sa constantă. Pentru că această distanţă nu este o eliberare pentru ştiinţă. Se leagă unele înrudiri. toate. aceea a destinului sau a providenţei şi a predilecţiei divine. el nu e. o face într-un domeniu deja afectat dff valorile negative ale proscrierii. Se poate spune. Iată deci punctul 108 ISTORIA NEBUNIEI esenţial: nebunia a fost brusc învestită într-o lume socială. de atunci în fiecare dintre personajele în care se incarnează. se stabilesc relaţii de comunicare. Tocmai această aservire îi va da. Atunci. discursuri a căror neutralitate este pe măsura puterii lor de a uita. între zidurile casei de internare erau amestecaţi venerici. în sfîrşit redusă la tăcere. într-un sens. dezmăţaţi. ci reaa mente asigurată la suprafaţa spaţiului social prin închiderea în casi de internare. ■ ţinută la distanţă. multiplicînd astfel figurile sfîşierii: Sade şi 110 ISTORIA NEBUNIEI Nietzsche cel puţin depun mărturie în acest sens. că pînă la Renaştere lumea etică. Dacă e adevărat că internarea circumscrie an unei obiectivităţi posibile. care dublează "larea luptă dintre Bine şi Rău prin conflictul ireconciliabil dintre raUune şi neraţiune. cu o primă aproximară a experienţei clasice a neraţiunii. iar în ochii celor pentru care neraţiunea este pe cale de a deveni obiect. „pretinse vrăjitoare". noii proscrişi ai epocii clasice poartă stigmatele rrfl secrete ale neraţiunii. Această neraţiune din care gîndirea secolului al XVI-lea făcuse punctul dialectic al răsturnării raţiunii. disociată de împărţirea decisivă mtre raţiune şi neraţiune. treptat. Pe acest domeniu astfel structurat se va pune eticheta neraţiunii: „Bun de internat". trebuie să fi avut loc acea primă alienare care smulge neraţj nea din adevărul ci şi o exilează în singurul spaţiu al lumii sociaM La baza tuturor acestor obscure alienări în care ne încurcăm de bun» voie gîndirea noastră despre nebunie. care fusese văzută hoinărind pe la toatl hotarele.societatea din care face parte. s-a vrea nu tocmai metaforic. nu trebuie să încetăm să le punem sub ochi această greşeală originară si sa reînviem pentru ei obscura condamnare care le-a permis să ţină despre neraţiune. e cea cfl semnalează această experienţă ca fiind în curs de constituire. Ar fi absurd să-i căutăm cauzajB internare. nu trebuie să încetăm să-i trimitem la acel moment decisiv în care neraţiunea şi-a dobîndit dimensiunile dl LUMEA CORECŢIONARĂ 109 obiect. O jumătate a Iun etice trece astfel în domeniul neraţiunii şi îi . compun în profunzimea sa gestul foarte simplu al internării. Toate aceste experienţe. în desfăşurarea discursului ei. există cel puţin următoareB neraţiunea s-a alienat mai întîi în societatea care trebuia într-o bufl zi să-i desemneze pe aceşti nebuni drept „alienaţi". alchimişti. cu orizonturi atît de diverse. Dar leproşii erau purtătorii unui viziţB blazon al răului. decît fenomenul superficial al unui sistem de operaţii subterane care indică. aşa cum îl cunoaştem din experienţa noastră. smintiţii. Alienare: acest cuvînt. — la o distanţă care nu e doar simbolizată. despre apartenenţa adevărului la morală. Toate acestea pot servi la desemnarea. o să vedem. plecînd în acest exil în care. dincolo de împărţirea între Bine şi Rău.* punere în lumină. De la culpabilitate şi pateticul sexual pînă la vechile ritualuri obsedante ale invocării şi ale magiei. despre profanarea şi limitele sacrului. care o reiterează chiar pe cea prin care leproşii au fost alunga din comunitatea medievală. în caii îşi găseşte acum locul privilegiat şi aproape exclusiv de apariţieB se atribuie. începe o criză a lumii etice. internarea manifestă şi o aservire a neraţiunii faţă de orice altceva decît faţă de gesturile cunoaşterii. Cît despre cei care afirmă că nebunia na căzut sub privirea în sfîrşit în mod senin ştiinţifică a psihiatrul*! decît o dată eliberată de vechile participări religioase şi etice în caii o plasase Evul Mediu. pentru că tocmai ea. Obiectivitatea a devenit patria ne<f raţiunii. ea poate fi ex<B cizată pe loc prin măsuri de ordine şi prin precauţia poliţiei. Ea se instaurează într-o mişcare de proscriere care o amfl teste. ea nu mai poate însufleţi viaţa secret» spiritului. nici nu o mai poate însoţi cu ameninţarea. aici cel puţin. O aserveşte unei întregi reţele de complicităţi obscure. se vede delimitat astfel un cîmp aproape omogen. primeşte astfel un conţinut concret. locuind pe ascuns în locurile cele mai familiare. Nu e oare important pentru cultura noastră că neraţiunea nu a putut deveni obiect de cunoaştere decît în măsura în care a fost în prealabil obiect de excomunicare? Mai mult: deşi notifică mişcarea prin care raţiunea cîştigă teren faţă de neraţiune şi se eliberează de vechea sa înrudire cu ea. cu straniile sale modalităţi. dar ca pedeapsă. ţeastă unitate va dispărea acum. un domeniu limitat în care fiecare o poate rel cunoaşte şi denunţa — pe ea. timp de secole. îşi asigura echilibrul într-o unitate tragică. despre împărtăşirea dragostei. El caută în orice caz să exprime mişcarS prin care neraţiunea a încetat să fie o experienţă în aventura oricătB raţiuni umane şi prin care s-a văzut înconjurată şi parcă închisă într« cvasiobiectivitate. în ea s-a exil şi în ea a devenit tăcută. Pentfl a putea denunţa aceşti oameni ai neraţiunii ca străini în propria UI patrie. aceeaşi orientare: a suscita în lumea etică o împărţire uniformă care pînă atunci rămăsese necunoscută. Ea se vede asociată cu o întreagă reaşezare etică în care este vorba despre sensul sexualităţii. neraţiunii chipul concret şi indefinit complice al nebuniei. nici deschiderea pur şi simplu a unor căi ale efl noaşterii. pînă la seducţia şi delirurile legii inimii. aproape de pe o zi pe alta (în mai puţin de cincizeci di ani în toată Europa). a rămas tăcută.

de a modela o experienţă ^ 112 ISTORIA NEBUNIEI comună: cea care constă în a fi stăpînit de neraţiune. libertatea gîndirii şi a credinţei. cele care explică ciudata fideliua temporală a nebuniei. I mai curînd în sensul că s-a constituit pentru ele un domeniu de exl şi de elecţiune în acelaşi timp. îi col damna invenţiile la a nu fi decît reluări şi o desemnează adesea ■ arheologie spontană a culturilor. învestite în secret de legile inimii. ca să fi primit drept de expresiei dar destul de important ca să fi susţinut nu numai o instituţie cuil este internarea. ansambluri delirante plasai în aceeaşi lumină ca şi vechile iluminări religioase. Nu mai trebuie decît să se inventeze ela mentul universal al acestor persistenţe. ea ajunge la o aparenţă de neutralitate deja compromisă pentru că nu e atinsă decît în momentul iniţial al unei condamnări. prohibiţiile sexuale. de profanări. într-o culteH în care prezenţa sacrului s-a şters de atîta timp. Prin această distanţare. începem să ne dăm seama că. Tocmai porninJ de la ea trebuie să înţelegem personajul nebunului aşa cum apard LUMEA CORECŢIONARA 111 el în epoca clasică şi maniera în care se constituie ceea ce secolul j xiX-lea va crede că recunoaşte. libertinii. drept teren pentru cunoaşterea noastră „ştiinţifică" a maladiei mintale. Poate că şi pentru lumea clasică exista. sub nevroză. această distanţare care autorizează ştiinţa obiectivă. şi în zileB noastre. de ştiinţe ifl minate. prea secret. desfrînaţii. ea ar fi cea ca serveşte drept orizont pentru ceea ce a fost nebunia. Ştiinţa noastrăpozitivă ne 'asă dezarmaţi şi incapabili să decidem dacă e vorba despre victime sau despre bolnavi. care putea conduce. printre adevărurile imemoriale ale pozitivismului său. ca alienare mintală. de unde al alunecat puţin cîte puţin în sfera de apartenenţă a maladiei. nu numai concepţiile şi practicile care au tangenţi cu nebunia. ameninţare escatologică şi maladie. prea dezaprobat. dezordine a lumii. ia maladie sau la crimă. această culpabilitate care motivează căderea în natură. continuitatea nu e deci fenomenul unei discontinuităţi. interdicţiile religioase. Nu prol prietăţilor unui inconştient colectiv trebuie să le cerem socoteai! pentru această supravieţuire. Dar această unitate nouă nu e doar decisivă pentru mersul cunoaşterii . în fond. această condamnare morală care desemnează determinismul inimii. sil crimă. înţelegem că e ml degrabă o problemă de transformare a cîmpului experienţei. Aceste servituti sînt. în ea. fidelitatea lor maximă faţă de trecut. se regăseşte adeM 0 îndîrjire morbidă de a profana. acest lucru se întîmplă chiar în măsura în cal au fost modificate. ci. urmărind însăşi trama istoriei. al dorinţelor şi pasiunilor ei. nebunii. aşa cum omului modern i se întîmplă să se îndrepte spre criminalitate sau să se refugieze în nevroză. îşi află echilibrul şi pregăteşte acea unitate care 0 va oferi percepţiilor —. despre criminali sau despre nebuni: ei ţineau cu toţii de o aceeaşi formă de existenţă. risipitorii. dar pe căile unei interpretări morale. Chiar în momentul în caj se eliberează destul pentru a deveni obiect de percepţie. este probabil că această existenţă de neraţiune sancţionată de internare a exercitat asupra omului clasic o putere de fascinaţie. şi ea e desigur cea Pe care o percepem vag în acest soi de fizionomie comună pe care trebuie s-o recunoaştem pe chipurile tuturor internaţilor. Anexînd domeniului neraţiunii. Dacă aceste comportamente arhail s-au putut menţine.poate iluzorii — ale cunoaşterii pozitive. ca un cîmp de experienţă. dar nu le aparţinea de la început. prin această desacralizare. Practica internării şi existenţa omului care trebuie internat nu sînt deloc separabile. °lasfematorii. de fapt. dar nu în sensul că au dispărut. dil Renaştere pînă în epoca modernă. de-a lungul ce» o sută cincizeci de ani care despart marea . toţi aveau doar o anume manieră. ea şi-a avut importanţa în măsura în care a constituit imaginea unei anumite „existenţe neraţionale" care. îşi avea corelativul în ceea ce am putea numi „existenţa corecţionară". AcqM comportamente au fost eliminate. nebunia. Nu e o problemă de reapariţie decît pentru o prl vire retrospectivă. ci structurilor acestui domeniu de exl perienţă care este neraţiunea şi schimbărilor care au putut interveni în el. cei ml derni. ale tuturor celor închişi „pentru tulburarea moravurilor şi a spiritului lor". într-o misterioasă confuzie. fără îndoialăi ca să fi fost formulat vreodată în termeni clari.aduce un imens conţi™ concret de erotism. foarte per-s°nală şi variind în funcţie de individ. Ele se cheamă una pe alta printr-un fel de fascinaţie mutuală care suscită mişcarea proprie existenţei co-recţionare: adică un anumit stil posedat deja dinaintea internării şi care în final o face necesară. Există gesturi obsesive care sună. clasicismul forma o experienţă morală a neraţiunii care serveşte. neraţiuţB se vede prinsă în tot acest sistem de servituti concrete. în ea. nediferenţiat. Neraţiunea ar fi marea memoria popoarelor. de rituri şi de magii. ele nu au părăsit terenul experienţei cotidiene decît pentru a fi integrate în cîmpul neraţiunii. în ceea ce priveşte pedeapsa. Această persistenţă pare că ne fl teroghează asupra obscurei memorii care însoţeşte nebunia.63 Noi. nici de bolnavi. istoria le-fl fi la infinit contemporană. cum sPun textele. sub nebunie. De această ^xistenţă depindeau. ea va găsi astfel. Nu e cîtuşi de puţin o existenţă de criminali. eventual. Dar asta ar însemna să m abandonăm prestigiului identităţii. în legătură cu care Renaşterea făcuse experienţe atît de diverse încît putea fi simultan lipsă de înţelepciune. în economia răulfl o experienţă generală a neraţiunii. neraţiunea apare cu toate semnificaţiile pe care clasicism* 1 le-a conferit. în acest caz. desigur. Şi. alături de nebunie. ca nişte vechi ritualuri magice. sub inadaptările sociale se află un fel de experienţă comuB a angoasei. Astfel. ci o întreagă reaşezare a lumii etice.

Oricum. un rău fără vreo altă raţiune decît propria sa ni raţiune: „Delir al viciului". începînd de la sfîrşitul secolului XVlI-lea pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Astfel nu mai sîntem în stare să vedem ca această „necunoaştere" — sau cel puţin ceea ce înseamnă ea pentru n°' — comportă în realitate o conştiinţă explicită. Şi conturează. nişte strigăte care invoc^H altă mînie şi chemau o altă violenţă. Ea e semnalată — simbolizată. Pentru a ridica această problemă. Această clipă este simbolizată de o ciudată îl tîlnire: aceea dintre singurul om care a formulat teoria acestor exil tente ale neraţiunii şi unul dintre primii oameni care au vrut să fafl o ştiinţă pozitivă din nebunie. căci îşi dl bine seama că această existenţă. aproape — de unul din cuvintele cele mai frecvent folosite pe cărţile de internare: acela de „furioşi „Furie". 10599. al cărui dosar se găseşte Ia Arsenal. o să vedem. trebuie să acceptăm toate deformările impuse de privirea noastră retrospectivă. pe libertini. îi expatriază în acelaşi mod pe cei pe Este proporţia pe care o întîlnim aproape regulat. el desemnează foarte precis una dintre formele nebuniei. se ascunde o experienţă omogenă. îi scrie el lui Fouche la 1 augu» 1808. „Există la Charenton". pe fiii risipitori. în expfl rienţa pe care a trăit-o în raport cu neraţiunea. este un termen tehnic din jurisprudenţă şi mfl dicină. 1929). atît de normal internată în secoll al XVIII-lea.închidere de „eliberareB săvîrşită de Pinel şi Tuke. pe blasfematori. în plus. E vorba despre autorul infamului roman Justine. Trebuie ca individul atins de el să fie supus sechesl trării celei mai severe. vrea să o protejeze de prezenţa neraţiunii. epoca clasică închide. îi închide pe desfrînaţi. A închide pe cineva spunînd despre el că este „furios". neraţiunel clasică saînchis asupra propriei sale enigme. ceil închisoarea. un acelaşi gest îi îndepărtează. probabil. ca aceea a lui Henri-Louis de Lomenie (cf. „un om a cărui îndrăzneaţă imoralitate l-a făcut prea celebri şi a cărui prezenţă în acest ospiciu antrenează inconveniente! cele mai grave. profilul propriei experienţe a neraţiunii. strania sa unitate cari grupa atîtea chipuri diverse e definitiv pierdută pentru noi. Dar de-a lungul întregii epfl clasice nu există decît o internare. După tabelul ordinelor regelui Pentru încarcerarea la Spitalul general. în toate măsurile luate. şi fără a preciza dacă e bolnav sau criminal — iată utfl dintre puterile pe care raţiunea clasică şi le-a acordat sieşi. şi nu într-1 casă consacrată tratamentului medical al alienării poate fi reprimai acest soi de viciu. în Germania şi în Anglia. dar suficient de clară la acea vreme ca să dicteze imperativul poliţienesc şi moral al internării. dezordine a moravurilor şi a spiritului — între» gul domeniu obscur al unei mînii ameninţătoare care apare dinco» de o posibilă condamnare. o întreagă populaţie de nebuni. Noţiune confuză pentru noi. Singurul lui delir este cel al viciului. la oameni „cu spiritul alienat". alienat sau criminal unul care a intrat în spital pentru „dezordinea moravurilor" sau altul care „şi-a maltratat nevasta" şi a vrut de mai multe ori să se distrugă." Royer-Collard nu mai înţelege existenţa col recţionară. din cauza orbirii •n faţa semnelor ei pozitive. In ziua scrisorii către Fouche. după deschiderea. Să lăsăm în seama jocului arheologiilor medicale grija de a stabili dacă a fost bolnav sau nu. Acea om nu e alienat. pe oamenii care „încearcă să se distrugă". 1052(9 cf. de lfl extremă la cealaltă. Abia după o sută cincizeci de ani de închid dere lumea a început să-şi dea seama că. existau nişte grimase deosebite. Jacobe. s-ar spune că o aceeaşi sensibilitate îi reperează. Da în vocabularul internării el spune mult mai mult şi totodată mult na puţin. o trimiţi la răul în stare pură. ci de a urmări cum trebuie continuitatea pe care maniera noasta de a judeca a întrerupt-o. Ne încredem prea uşor în ideea că nebuniei i Ş-au aplicat formele cele mai generale. 114 ISTORIA NEBUNIEI care i-am fi îngrijit şi pe cei pe care ne-ar fi plăcut să-i condamnau* Nu este vorba de a repera eroarea care a autorizat o asemenea cJ fuzie. îi caută sensul în sfera maladiei şi nu-l găseşte. 10614. printre aceste chipuri prizol niere.1 între aceştia şi ceilalţi nu există semnul vreunei diferenţe. a primelor case de corecţie şi pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. CAPITOLUL IV Experienţe ale nebuniei După crearea Spitalului general. la oameni „cuprinşi de demenţă". sau a abatelui Blache. la „persoane devenite de-a dreptul nebune". tocmai această eliberare marchează momentul în cal omul european încetează să resimtă şi să înţeleagă ceea ce este ni raţiunea — aceasta fiind şi epoca în care nu mai sesizează evidenB legilor internării. El. Aproape a zecea parte din arestările operate la Paris pentru Spitalul general se referă la „smintiţi". face aluzie la toate formele de violenţă care scapă definiţie! riguroase a crimei şi încadrării ei juridice: ceea ce vizează el efl un fel de regiune nediferenţiată a dezordinii — dezordine a compoţS mentului şi a inimii. 10588. Căci problema reală este tocmai de a determina conţinutul acelei judecăţi care. fără a stabili distincţiile noastre. ms. 10592. Urmărind firul registrelor. Dar în toate aceste oraşe se găseşte. Această putere are un sens pozitiv: cînd secolul al XVII-leaH al XVIII-lea internează nebunia pe acelaşi plan cu . Paris. prin intermediul atîtor apropieri şi al acestor ciudate complicităţi. Un internement sous Ie grafii roi. filantropi nebuniei. pentru a nu mai asculta decît valorile patologice ale nebuniei Această confruntare se produce la începutul secolului al XlX-kfl atunci cînd Royer-Collard vrea să-l alunge pe Sade din acea casăS la Charenton din care are intenţia să facă un spital. 63 S-ar putea descrie liniile generale ale existenţei corecţionare după unele bifll grafii. adică să reducă la tăcere glasul ne« ţiunii. pe părinţii cheltuitori. nu-şi mai are locul în azilul secolului al XlX-lea. cele mai nediferenţiate ale •nternării pentru că nu a fost cunoscută natura sa.

. dimpotrivă. 1914 EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 115 . propriu-zis. Dar dacă. nebunii erau (rrupaţi în două săli: a bărbaţilor. Acestea s-au practicat ani întregi înaintea mea şi mi-au fost transmise de tatăl meu. 1882. nota 1). Londra. acordînd. ci doar fragmentar să pretindem că nebunii erau trataţi pur şi simplu ca prizonieri de poliţie-. sp. paralizia asigură intrarea la Bicetre. în faţa acestei colcăieli umane. N-ar fi fals. un spital îşi rezervă dreptul dj a-i trata pe săracii care şi-au pierdut minţile. Audin Rouviere arată cum „epi| lepsia. nu cunosc o practică mai bună. el poate fi primit la H6tel-Dieu. medicamente vezicante şi băi.2 Era o veche tradiţie.jfl anumite spitale. în schimb. Tenon se nelinişteşte (este epoca în care imaginaţia medicală atribuie căldurii puteri malefice. purgaţii şi. se semnalează deja prezenţa a 6 alienaţi ţinuţi în lanţuri şi fiare."7 Ar fi fals să considerăm că internarea smintiţilor în secolele al X Vll-lea şi al XVIII-lea este o măsură a poliţiei care nu pune proi bleme sau care manifestă cel puţin o lipsă de sensibilitate pe măsuji caracterului patologic al alienării..| Aici i se vor da îngrijirile obişnuite: sîngerări. Lumea nebuniei nu era uniformă în epoca clasică. Bethleem este rezervat aşa-numiţilor „lunatici". a gabonzi" 116 ISTORIA NEBUNIEI regulate — mai exact sezoniere: marile tratamente nu sînt aplicate decît o dată pe an. care le asigură un statut cvasimedical. se construiesc 12 noi camere. nebunii au un spaţiu rezervat. în funcţii de vreme. XX. Ea e deja într-o situaţie instabilă în interiorul acestei lumi a neraţiunii care o înconjoară cu M duri şi o obsedează cu universalitatea ei. la capătul cîtorva săptămîni. „Fantasticii şi freneticii" erau izolaţi într-un fel de cuşete închise în pereţii cărora se practicaseră „două ferestre pentru a vedea şi a da"3. Unii au un statut special. Ar fi însă periculos să simplificăm lucrurile. se agită. După care uimeai ză purgaţiile. şi pentru confecţionarea a două ferestre în acel pat. şi pentru toţi în acelaşi timp. valori curative din punct de vedere fizic şi moral răcorii. Memoires sur Ies hopitaux de Paris. cînd Tenon îşi redactează lucrarea Memoires sur Ies hopitaux de Paris. Paris. ci doar pe aceia care se îmbolnăveau: dovadă suficientă că nebunii in| iernaţi nu erau consideraţi bolnavi doar din pricina nebuniei lor.5 Nu sînt acceptaţi lunaticii „consideraţi incurabili"^ şi asta pînă în 1733. Căci dacă e adevărat că. Chiar şi în practica monotonă 1 internării. Tuke. „Pentru confecţionarea unui pat în-cllls> a picioarelor acelui pat. căci. Paris. a remediilor şi a eventualei însănătoşiri. Monroj care era medic la Bethleem din 1783. Fosseyeux. 346. încă 2 Cf. dar. H. Pentru a vedea şi a da. 1788. nici vor] bă de aşa ceva în diferitele clădiri ale Spitalului general. care datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. care nu era destinat să-i îngrijească pe internaţi ca atare. iar femeile către Salpetriere. bărbaţii sînt îndreptaţi către Bicetre. trebuie să ia vomitive. "4 Pentru femei nu există. în anumitei cazuri. cînd se vor construi pentru ei chiar în incinta spitalului două clădiri speciale. p. s-a construit în marea încăpere a celor suferind de febră un mic perete despărţitor. însănătoşirea lor nu e . Chapters on the History ofthe Insane. T.• gvu] Mediu." („Comptes de l'Hotel-Dieu". după sîngerare. în Essai sur la topographie physique et medicale de Paris. al patrulea memoriu. Intr-un aviz din 1675. au fost prevăzute 74 de locuri pentru nebunii care necesită îngrijire — 74 de locuri constituind anticamera unei internări care înseamnă de fapt căderea în afara unei lumi a maladiei.. o sală anume rezervată. Acum este rezervat nebunilor: cele două statui ale lui Gibber sînt o mărturie în acest sens. în total deci. din care 8 sînt anume destinate smintiţilor. Spitalul fusese înfiinţat la mijlocul secolului al XHIlea şi. Internaţii primesc îngrijiri Găsim referiri la aceasta în contabilitate. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. de-a lungul unui anumit număr de săptămîni. umorile reci. nebunia are o funcţie variată. ci că este percepută pe un alt fundal. lenon. P. cea mai mare parte a lor stă în case de internări şi duce o existenţă aproape corecţionară. La Paris. cu obligaţia de a vizita de două ori pe săptămînă fiecare dintre casele Spitalului.8 Nu putea fi vorba decît de un control medical la distanţă. L "otel-Dieu de Paris.. se zbat?. Regulai mentele prevăzuseră un singur medic care trebuia să locuiască la Pitie. în 1403. 209. sala Saint-Louis. esenţialul nu e că nebunia nu este cunoscută ca maladie. o dată pe săptămî* nă. 67. pentru populaţia din Paris şi împrejurimi. primăvara. La Londra. în Coyecque. XII. Cu ocazia extinderilor din 1642. spitalul poate găzdui între 120 şi 150 de persoane. p. aerului curat. După reconstrucţia din 1676. şi acest colţ grupează şase paturi mari c| cîte patru locuri şi opt paturi mici. directorii spitalului Bethleem cer să nu fie confundaţi Inavii găzduiţi în Spital pentru a fi îngrijiţi" cu cei care nu sînt decît „cerşetori Şi v. purităţii de la ţară): „Cum să asiguri un aer proaspăt în paturi unde se culcă 3 sau 4 nebuni care se înghesuie. chiar în acest Hotel-Dieu fuseseră rezervate locuri pentru nebuni. a înfăţişat liniile principale ale practicii sale Comitetului de anchetă al Comunelor: „Trebuie ca boi navilor să li se ia sînge cel mai tîrziu la sfîrşitul lunii mai. ele sînt totuşi raţiunea de a fi sau măcar justificarea prezenţei lor în aceste spitale. Oricît de rudimentare ar fi îngrijirile medicale acordate smintiţilor la Hotel-Dieu sau la Bethleem. L 'Hdtel-Dieu de Paris au XVII' siecle et au XVIII' siecle. Atîta timp cît mai existai speranţa de-a însănătoşi un alienat. conţinea două paturi cu un loc şi zece care puteau primi simultan cîte patru persoane. răul n-a fost învins.desfrîul sau fl libertinajul. în 1598 sînt 20.

ci spaimei de a nu se îmbolnăvi cei deja internaţi. fără îndoială.. Acest aer fetid poate distruge miezul unui trunchi de stejar în care nu pătrunde decît prin scoarţă şi prin lemn. acesta nu« termenul însănătoşirii. ms.. 11396. Ordin din 1784 (cazul Louis j Bourgeois): „Transferat din închisorile de la Conciergerie. Philip (1782-1792). în ciuda nulităţii tratamentului pentru nebuni. CîndJ în 1806. I.. 79-80. Le Mond4 medicalparisien au XVIII' siecle. pp. Astfel. atîta timp cît au cerut un ordin! pentru a-1 închide. 40 şi 41. pentru că Howard aminteşte. cu unica excepţie a vizitei prescrise. şi nu are. „neavîna deloc de gînd să-şi ducă fiul la pieire. pare să fi fost contaminat în acest mod în secolului al XVIII-lea. An H. . în Anglia era citat cazul prizonierilor care îi contaminaseră pe judecători în timpul sesiunilor de judecată. această absenţă a îngrijirilor medicale. aceluiaşi regim medicamentos ca şi ceilalţi smintiţi". 1821 -1833."10 Dacă există un doctor la Spitalul general. nr. în virtutea unei hotărîri a Parlamentului. cu obligaţia de a fi închis aici trei ani". timpul ca pedeapsa să-şi împlinească efectul. Recueildes anciennes lois. de la Bibliofheque de la Viile de Paris." j 15 Arsenal. Tuke. pînă în 1725. ms. sub diversele sale aspecte morbide. loc. E teama de faimoasa „febră a închisorilor". acest lucru nu se datorează conştiinţei că acolo sînt închişi bolnavi. pune Spitalul general aproape în aceeaşi situaţie cu o închisoare oarecare. Primul dintre aceşti medici a fost Raymond Finot. VIII. „ca obligaţia de a-1 ţine pe numitul Bailly printre cei slabi de minte. departe de so-f cietatea pe care o întristează sau o tulbură. P. ia. ci a urma regimul corecţiea a-i practica exerciţiile şi a asculta de legile pedagogiei sale. Cf. după cum mărturisesc aceste stranii formule juridice care nu-i încredinţează pe smintiţi îngrijirilor unui spital.încercată prin nici un remediu. hrănit. Disser-tation sur Ies substances quipeuvent influer sur la sânte des habhants de cette citi. spre a fi ' deţinut acolo. Î4 cursul secolului al XVIII-lea. în sfîrşit. dar numai pentru a-1 îndrepta şi pentru a readucj pe drumul cel bun mintea sa aproape rătăcită"13. el înregistrează 1765 de nebuni în workhouses\ 113 în casele de corecţie. transmiseseră familiilor boala contractată în închisoare11: „Avem exemple. apoi Epy (1725-1762). nici proiectul ei. 1 întregul orăşel Axminster. Arsenal. muzician organist". dacă există. p. Regulile impuse aici sînt în mare cele prescrise de ordonanţa din 1670 privind buna funcţionare a tuturor închisorilor: „Dorim ca închisorile să fie sigure şi dispuse în aşa fel încît sănătatea prizonierilor să nu poată fi deranjată. caj pe un fapt curent. care îl condamnă să fie deţinui şi închis pe viaţă la castelul Bicetre şi să fie tratat ca toţi ceilalţi smintiţi. au fost ajutaţi de asistenţi. unde aerul nu se poate împrospăta. mult mai mulţi] de-a lungul secolului al XVIIIlea. Paris. Nu e de mirare că locurile de internare au aspectul unor închisori. ms. H. dacă i se fixează un termen. în Isambert. ci îi condamnă să rămînă acolo. 10 Titlul XIII. f. . La Bicetre exista la sfîrşitul secolului al XVIII-lea un chirurg practicant care vizita infirmeria o dată pe zi. acele închisori „în care sînt închişi idioţii şi smin-j tiţii. Gaulard (1762-1782)."12 îngrijirile medicale se grefează pe practica internării pentru a preveni unele dintre efectele acesteia..393. ei „sînt consideraţi incurabili atunci cînd sosesc la Bicetre şi nu primesc nici un tratament. Richard. Internarea esfl destinată să îndrepte şi. 118 ISTORIA NEBUNIEI în urma unei hotărîri a Parlamentului. 105-107. pentru că nu se ştie cui pot fi încredinţaţi altfel. din Devonshire. după eliberare. Essai sur la topographie physique et medicale de Paris.23) EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 117 boala de care nu e atins.] că adesea cele două instituţii sînt chiar confundate. Paris."13 A fi tratat ca şi ceilalţi smintiţi: aceasta nu înseamnă J beneficia de vreun tratament medical14. pentru a fi condus la închisoarea de la castelul Bicetre. Ea constituie mai curînd o omologare a alienaţilor cu ceilalţi corecţionari. doi însoţitori ş' cîţiva elevi (Memoires deP. Timpul care marchează şi limitează in-l ternarea nu e niciodată decît timpul moral al conversiunilor şi al su-1 punerii. la 20 septembrie 1773. în mijlocul adevăraţilor epileptici^ 7 8 D.. apoi Fermelhuis. „transferat de la închisoarea Fontainebleau la Bicetre dirj ordinul Regelui. în legătură cu efectele funeste asupra oamenilor înghesuiţi în carcere şi în turnuri. 14. Se găsesc în registrele de la Bicetre menţiuni cum ar fi următoarea: „Transferat de la Conciergerie 9 Audin Rouviere. în lunga carieră a cărei perspectivă i-o deschide vîrsta. 2 Howard. De fapt. Delaunay. pp.. „tratat şi supus ... estel în 1772. se amintea că unii internaţi. un copil de zece-doisprezece ani. 12685. Ordonăm temnicerilor şi gardienilor să-i viziteze pe prizonierii închişi în celule măcar o dată pe zi şi să-i anunţe pe procurorii noştri în legătură cu cei care sînt bolnavi pentru a fi vizitaţi de medicii şi chirurgii închisorilor.. Internarea nu este un prim efort de spitalizare a nebuniei. tratat şi supus regimului medicamentos ca şi ceilalţi smintiţi. un comitet este însărcinat să studieze situaţia „bieţilor lu-1 naţiei din Anglia". voi. „călugăr minorit.. ci mai degrabă al unei cuminţi pocăinţei Francois-Marie Bailly. ne asigură Howard. Ei servesc la amuzamentul! crud al puşcăriaşilor şi al spectatorilor leneşi. pîni la completa sa pocăinţă"16. vreo altă speranţă de însănătoşire decît eforturile rareori complete ale naturii". Cît despre nebuni.17 Existau. în ocaziile care adună] EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 119 13 14 Cazul lui Claude Remy. ibid. cit. admis în această casă pentru convulsii nervoase luate drept epileptice. Apoi ini tervine o nouă sentinţă a Magistraturii. nu constituie însă nici sensul. pp.mulţi dintre ei îşi recapătă raţiunea"9. Abia Ia sfîrşitul secolului al XVIII-lea va apărea formuia. aşa încît nebunii] sînt repartizaţi destul de nediferenţiat şi în unele şi în altele. NiştJ părinţi care îşi duseseră fiul la Charite de Senlis din cauza „furiilor*! şi a „dezordinii minţii" cer transferarea lui la Saint-Lazare. 72-73. X. f.

fiecare. ca maladie. ei au văzut aceeaşi mizerie. Smintiţii de la Hotel-Dieu. celor mai bine recunoscuţi dintre ei. Ioc. apoi în provincie — se găsesc la Bordeaux. deliruri în discursurile neraţiunii. la închisoarea din Rennes. Au fost recunoscuţi şi izofl mai bine şi mai devreme decît ceilalţi şi s-a instituit în favoarea ■ un tratament spitalicesc care pare să-1 prefigureze pe acela pe ca secolul al XlX-lea avea să-1 acorde pe deplin tuturor bolnavijB mintali. există un fapt ireductibil: în anumite aşezăminte. solidele categorii medicale în care patologia a repartizat în eternitatea ştiinţei. îi înfricoşează pe cei cu care sînt închişi. vindecaţi. desigur. cu uşurinţă. 120 ISTORIA NEBUNIEI Sîntem tentaţi de soluţia cea mai simplă: să rezolvăm aceastS juxtapunere într-o durată implicită. deoarece. şi în Starea persoanelor deţinute din ordinul regelui la CharentotU Ia Saint-Lazare (Arsenal). se întîlnesc şi forn de delir. p. de pedeapsă. Şi totuşi. „om permanent electrizat şi căruia i se transmit ideile altuia" „specie de nebun care vrea să prezinte memorii Parlamentului"2] Pentru medici22 e de o mare importanţă şi oferă o preţioasă con solare posibilitatea de a constata că totdeauna au existat halucinat» sub cerul nebuniei. Howard. „imbecil incurabil". EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 121 foSt dat să aibă conştiinţa încărcată. în Des mala-'«[meniales. maladiile minţii. voi. cea a re n 2 poate ajuta să înţelegem care era statutul nebunului lri lumea ciasică şi să definim modul de a-1 percepe. Ea e. nu e reconfortant să viseze că. sir Andrew Halliday numără 112 nebuni] internaţi la Norfolk. la fortul Hâ. cu săracii. caracterizate mai ales prin latura lor de pitoresc absurd-l „individ urmărit de oameni care vor să-1 omoare". ea e. îi neliniştesc. Adesea. 19. în workhouses. poate o mie. sînt primiţi doar pentru a scăpa de ei sau pentru a-i îndrepta. aşteptînd-o de atîta timp. în afară de cîteva boxe. ca este vorba d<i o întreagă serie de bolnavi care încă n-au fost reperaţi de o sen| sibilitate medicală abia năseîndă în acel moment. Făcînd o asemenea analiză.16 17 Arsenal. cîteva celule anume făcute. în orice caz. 12686. 22 Avem un exemplu despre acest fel de a proceda în Helene Bonnafous-SeneiljB La Charite de Senlis. iar în această practică obscură se ascundea deja ceea ce pentru noi capătă chipul unei justiţii medicale imanente? Smintiţilor internaţi nu le lipsea nimic în afară de numele de bolnavi mintali şi statutul medical care li se acorda celor mai vizibili. alienaţii consideraţi incurabili sînt amestecaţi cu nevoiaşii. Desigur. contemporană cu 0 altă experienţă în care nebunia ţine de internare. Cf. Nimeni nu se îngrijeşte de ei"18. în timpul imperceptibil al urw progres. voi. . Poitiers. D. şi că se regăsesc aceleaşi angoase în toate aceste inimi fără odihnă. 138. lunaticii de la Bethleem ar fi cei care au primit deja statutul de bolnavi. numai cei foarte agitaţi sînt puşi în carcere special rezervate: „în toate ospiciile sau spitalele li s-au dat alienaţilor clădiri vechi. cîteva săptămîni mai tîrziu. „iluminat cu revelaţii" —. cu toţi ceilalţi pensionari sau internaţi. „făcător de proiect! ţicnite". E un joc Jţ care se pretează cu plăcere medicii-istorici — acela de a recunoaşte! chiar în registrele de internare şi prin intermediul aproximaţiei cuvintelor. furioşii locuiesc în aceste sectoare separate. I. aceşti internaţi locuiesc împreună cu prizonierii şi sînt supuşi aceluiaşi regim. în mod paradoxal. teoretic. Dar oricît de dezechilibrate pot fi în extensiunea şi importanţa lor numerică. în ce au ele mai schematic. în casele de corecţie sau în închisori. Esquirol. aceste două experienţe îşi au. Şi apoi.19 în cea mai mare parte a spitalelor generale. Şi în Franţa sînt întîlniţi frecvent nebuni în închisori: la Bastilia în primul rînd. p. Tuke (History oflnsane. să recunoască faptul că acesta era obiectul căutării sale. aceeaşi incapacitate de a însănătoşi. ms.. oricît de restrînsă ar fi. pentru acela care ar fi îngrijorat de sensul internării şi de maniera în care aceasta s-a putut înscrie între instituţiile rnedicinei.. Pentru ei nu există nici o diferenţă între locurile de la Bicetre şi sălile de la H6-tel-Dieu. fără îndo-lală. Medicina mintalţ primeşte astfel cele dintîi garanţii ale eternităţii sale. la un loc mai multă lume. Ne place să m imaginăm că vechi credinţe sau aprehensiuni proprii lumii burghaB îi închid pe alienaţi într-o definiţie a nebuniei care îi asimilează™ mod confuz criminalilor sau întregii clase a asocialilor. Cît despre ceilalţi — cei pe care-i întîlnim nediferenţiat % spitalele generale. „Des etablissements consacre^ aux alienes en France". p. 117): cifrele erau probabil mult mai mari. cei dintîi sînt cel mai puţin numeroşi şi cel mai puţin răspîndiţi: mai Puţin de 80 de nebuni la Hotel-Dieu. avem impresia că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se juxtapun două experienţe ale nebuniei. unde Comitetul nu găsise decît 42. Apropiindu-le şi grupîndu-le după semnele asemănării lor. şi dacă i-ar I 21 Aceste însemnări se găsesc în Tabelul ordinelor regale pentru încarcerarea m Spitalul general. °lbid. H.. Angers. cîteva sute. debilii şi cei cajfl sînt atinşi de demenţă organică sau senilă sînt probabil desemnat în registre ca „imbecili" — „imbecil din cauza unor groaznice deîj mături cu vin". într-un număr mic de ospicii în care sînt închişi prizonieri în sectorul furioşilor. Juxiatmnerea e cea care creează probleme. smintiţii sînt amestecaţi. indiv 'dualitatea lor. nu poate fi negată.p. în altele. Medicii epocii următoare n-au fost niciodată sensibili decît la „patetismul" general al situaţiei alienaţilor: peste tot. Caen. cei care erau închişi erau nebuni. . alienaţii liniştiţi. la Spitalul general."20 Acestea sînt faptele. şubrezite. prost împărţite şi în nici un caz construite pentru această destinaţie. „imbecil care vorbeşte continuu. „Iluminaţii" şi „vizionarii" corespund fără îndoială halucinaţilor noştri — „vizionar imaginîndu-şi că are apariţii cereşti". umede. 137. fără vreo distincţie. Experienţa nebuniei. de corecţie. sîntem înclinaţi să considerăm. considerîndu-se îmi parat al turcilor şi Papă". ar fi fost liniştită. în închisorile din Amiens. II. nebunii nu sînt primiţi decît în măsura în care pot fi. cit. între Bethleem şi o workhouse oarecare.

animînd-o în mod secret încă de la începuturile sale. iar la Hamburg se menţionează în 1376 o cista stolidorum [celula proştilor] numită şi custodia fatuorum*3 [închisoarea nebunilor]. am putut crede că această istorie se încheia aici e pentru că nu am recunoscut că niciodată nebunia. la începutul secolului al XV-lea este semnalată prezenţa nebunilor la spitalul din Bethleem. ca istoria nebuniei să nu poată. dansul.25 în orice caz. într-adevăr. desigur. aşa-numitele Dollhăuse care existau în 23 24 Cf. după cum stă mărturie inscrM ţia urbis et orbis [a oraşului şi a globului pămîntesc]. Şi dacă. o cunoaştere a alienării într-un stil al pozitivităţii care o delimitează ca maladie mintală. face posibilă. X. XXXIV. Dar opinia contrară esK susţinută de Ullersperger. este ciudata dezvoltare a coloniei Gheel: loc de pelerinaj frecventat fără îndoială încă din secolul al X-lea. ca domeniu al experienţei. pp. 426. 26 Regele Spaniei. spontan.30 în spitale. 473-474. încă o probă a statutului special pe care îl dobîndeşte nebunul. a culegerii strugurilor sau măslil nelor"27. cum ar fi Casa di maniaci la Padova (către 1410) sau azilul din Bergamo. E suficient să adăugăm la aceste postulate o încredere stabilă în progres pentru a nu mai avea decît să conturăm obscura cale care merge de la internare — diagnostic tăcut pus de o medicină care încă nu a ajuns să se formuleze — pînă la spitalizare. Cf. Toledo (148B Valladolid (1489). în devenirea realităţii sale istorice. şi-au dat autorizaţia. Trăite medico-philosophique. să servească drept justificare şi drept ştiinţă de vîrf pentru patologia maladiilor mintale. în nici un caz. instituţii de un tip nou. Journal of Psychological Medicine. în lumfl arabă se înfiinţaseră destul de devreme veritabile spitale rezervaţi nebunilor: probabil la Fes încă din secolul al VII-lea23. cu siguranţă la Cairo* cursul secolului următor. apoi în 1477 se construieşte în spitalul din Frankfurt o clădire pentru alienaţi şi ungehorsame Kranke32 [bolnavi neascultători]. de orice cult. Sub ce influenţă? Nu e imposibil ca Orientul şi gîndirea arabf să fi jucat aici un rol determinant. probabil şi ■ Bagdad spre sfîrşitul secolului al XII-lea24. la 26 februarie 1410. Die Geschichte der Psychologie und Psychiatrie in SpaniM Wurzburg. „The Cairo Lunatic Asylum". într-o manieră generală. Cf. p. apoi papa. pp. voi. Nebunul pe care-1 Slrnulează Tristan. De la sfîrşiB Evului Mediu s-a văzut destinată solicitudinii unui anumit umanista medical. Nebunul n-a avut nevoie» determinările medicinei pentru a accede la regatul său de indivici Conturul cu care 1-a înconjurat Evul Mediu a fost suficient. p.26 Iar în 1425 s-a înfiinţat spitalul din SaragosM cărui înţeleaptă organizare era admirată de Pinel cu aproape patrj secole mai tîrziu: porţile erau larg deschise bolnavilor din toate ţăriiM de sub oricare stăpînire. se practică în ele un fel de cură a sufletuM în care intervin muzica. Dai această individualitate n-a rămas nici stabilă. s-a reorganizat în timpul Renaşterii. nebunul dobîndise — încă din ^vul Mediu — un fel de densitate personală. poate că nu el întîmplare faptul că primele spitale de smintiţi din Europa au fdfl înfiinţate către începutul secolului al XV-lea tocmai în Spania. 1871. Medicina e verificată printr-o practică premedicală. Sandwith. E la fel de adevărat că peste tot în Europa vedem apărînd. Se pare că. 256. Trebuie să revenim o clipă la ceea ce a putut fi personajul nebu-nului înainte de secolul al XVII-lea. 27 Pinel. cei care conduc cura sînt medici. aproape în aceeaşi epocă. infailibil şi pur. ca şi cum figura individualităţii sale nu ar putea fi niciodată a'tfel decît patologică. într-un fel. şi hotărăsc* o întrerupă cînd o consideră reuşită. Există tendinţa de a crede că el nu Şi-a primit indiciul individual decît de la un anume umanitarism medical. LaaH Gedenktage der Psychiatrie. în specB cîţiva negustori bogaţi. nu se e puiza în cunoaşterea medicală sau paramedicală pe care o puteam avea despre ea. cu mult înainte de a fi primit statutul j^edical pe care i 1-a dat pozitivismul. Journal of Mental ScietiM voi. în aceeaşi epocă în Germania se semnalează localuri special destinate smintiţilor: mai întîi Narrhăuslein din Niirnberg31. se angajaseră si adune fondurile. E dş asemenea semnificativ că tocmai Congregaţia Mercedarilor — dfl noscătoare a lumii arabe pentru că practica răscumpărarea captivilol — este cea care a deschis spitalul din Valencia: iniţiativa fusese luata de un reprezentant al acestei religii. dar nu această cunoaştere e cea care formează adevărul acestei istorii. unii laici. a legatului viei. o bucată de vreme. 238-239. Dar soarta a vrut ca lucrurile să fie mai complicate. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 123 germania28 sau celebra casă a Carităţii din Uppsala29. p. care fusese înfiinţat la jumătatea secolului al XlII-lea şi confiscat de coroană în 1373. M. la un moment dat. 1850. spectacolele şi ascultarea unor pa vestiri miraculoase. la sfîrşitul Evului Mediu. fără îndoială. printre care Lorenzo Salu. Tot în Spania vor mai fi Sevilla (1436). 417. Şi totuşi faptul internării în sine putea servi drept Probă în această privinţă. ale cărei prime forme de la începutul secolului al XVIII-lea anticipează deja progresul şi îi arată în mod simbolic ţinta. iar istoria e justificată prin-tr-un soi de instinct social. nici imobilă. dervişul care apare în Jeu de la Feuillee au deja 122 ISTORIA NEBUNIEI valori destul de deosebite pentru a constitui roluri şi pentru a-şi găsi loc printre peisajele cele mai familiare. iar pe de altă parte eternitatea medicinei. . De fapt. Individualitate a per-s°riajului. încep să fie săli rezervate nebunilor. Toate aceste spitale au un caracter medical de catf erau lipsite. şi. Ea s-a dea făcut şi. mai mult decît a bolnavului. era o viaţă di grădină care ritma rătăcirea spiritelor prin înţelepciunea sezonieri „a recoltelor. în 1409. 25 F.dobîndim cu uşurinţă o conştiinţă împăcată în ceea ce priveşte pe de o parte dreptatea istoriei. Nebunia. Journal of Mental Science. constituind un sat în care o treime din populaţie este formată din alienaţi.

într-o masă nediferenţiată. Kirchhoff. 1879. este învăluit într-o experienţă morală a neraţiunii de o cu totul altă calitate. Bethleemul fusese . retrospectiv. Charenton nu se deosebeşte cu J de spitalele Carităţii. mai lentă sau mai rapidă. complet sau parţial. Vie de saint Vicent de Paul (1818). II. „Joly de Fleury".Prezent în viaţa cotidiană a Evului Mediu şi familiar orizontului său social. In 1720 se menţionează pentru prima dată. e pentru a întemeia un spital care trebuie să-i primească pe bieţii bfl navi. pe drumul care duce la recunoaşterea nebunului. N. recunoscut în alt mod. Gergen. Cf. Este posibil. Collet. nebuni. ceea ce caracterizează secolul al XVII-lea nu este avansarea. care îl izolează de lume fără a-i da un statut medical. voi. că s-a dorit ocolirea anumitor dificultăţi în ceea ce priveşte atribuirea acestei leprozerii şi a bunurilor sale considerabile. 32 Kirchhoff. nebunul este. E suficientă mărturia unui singur exemplu.35 Să lăsăm deoparte ceea ce în povestire poate fi intenţie voit apologetică şi ceea ce. care sînt destinate tututor celor închişi: corecţionari. şi printre ei pe smintiţi. Kirchhoff. 124 ISTORIA NEBUNIEI EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 125 în mijlocul azilurilor secolului al XVII-lea. Perspectiva devine mai uniformă. îl lovesc cu bastonul într-un mod atît de sălbatic încît pe unii i-am văzut schilodiţi. spre întemniţare. p. Pontchartrain cunoaşte bine acest lucru cînd îi scrieB cotenentului d'Argenson. Col. Dacă dăm crezare primilor săi hagiografi. căci nu numai structurile şi organizaţiile sînt implicate. trebuie sa existat de mai multă vreme. pentru că în acel an se aflau în eafl afară de bolnavii înşişi. ms. nebunilor. A răvăşit liniile unui chip care se individualizase deja de cîteva secole. regrupat. ca pe o turmă de oi. pp. Trecerea nebunului din registrul spitalului în registrul casei de corecţie se face într-o manieră foarte concertată şi. Cînd se creează un sector pentru furioşi la Charite de Senlis. voi. homosexuali. pensionari prin ordin regal. iar dacă vreunul se îndepărtează cît de puţin de grup sau nu poate merge la fel de repede ca şi ceilalţi. într-un fel. lăsînd astfel să se şteargă semnele sale distinctive. Or. dimpotrivă. 204 şi 208. care n-au încetat să se înmulţească în Europa după înfiinţarea. nebunul epocii clasice. ci şi conştiinţa nebuniei. pînă ^ de reformă care precedă cu puţin Revoluţia. libertinilor şi altora pe care guvernul Regelui îi va închide"39. 1-a resorbit. Dar înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea se extind construcţiile principale. Lehrbuch der Psychiatrie. în 1640. ci cel mult ca pe o casă de corecţie. Secolul al XVII-lea poate oferi foarte multe semne ale acestei „ifl voluţii". să ia sub obli-duirea Congregaţiei sale această fostă leprozerie.. „Avea pel# ei tandreţea pe care o are o mamă pentru fiul său. 20. care aparţineau tot cavalerilor Sfîntului Lazăr. iar pe alţii că şi-au spart capul şi au murit din cauza loviturilor primite."37 Si tocmai un regim de închisoare evocă autorul lucrării Relation sOjnrnaire cînd descrie plimbarea smintiţilor: „Fraţii slujitori sau îngerii păzitori ai alienaţilor îi duc la plimbare în curtea casei după cină în zilele lucrătoare şi îi mînă pe toţi. la 10 octombrie 1703: „Ştiţi că aceşţj domni de la Saint-Lazare sînt de multă vreme acuzaţi că îi trateaz2 cu asprime pe prizonieri şi chiar că îi împiedică pe cei trimişi aicl 34 35 36 Cf. "° Kraffţ Ebing. se spune de la bun început că este rezervat „nebunilor. în Trăite des maladies mentales. la 10 mai 1645. 1309. pe el ca pe nimeni altul. oarecum. Beneke. 310-312. şi-a pierdut indiciile individualităţii. după necesitate. sfîntul Vincent de Paul ar fi ezitat. închis alături de venerici. făcînd dinea un spital pentru „bieţii smintiţi". p. 1921. p. ibid. aşa încît devine dificil să-1 urmăreşti. pentru slăbiciunea minţii sau pentru relele moravuri să le anunţe rudelor îmbunătăţirea stării lor. pp. poate fi atribuit sfîntului ca sentiment umanitar. 24. 28 Ca aceea de la St. Esquirol. voi. desfrînaţi."38 S-ar putea crede că aceasta nu e decît o anumită logică proprie internării nebunilor. El devine obiectul unei solicitudini şi al unei ospitalităţi care îl privesc. I. Berlin. o „casă de recluziune"34. şi prin aceasta la cunoaşterea lui ştiinţifică. în 1675. Stuttgart. Ciudată evoluţie a unei sensibilităţi care pare că-şi pierde fineţea puterii de diferenţiere şi retrogradează către forme mai masi-Ve ale percepţiei. un total de 120 de pensionari: o întreagă populaţie în care alienaţii aproape că se pierd. Laehr. în raport cu nebunul din Narrtiirmer Ş' din primele aziluri din Spania. S-ar spune că. ibid. 14. nebunul se pierde prinjB tonuri de gri. a ordinului Saint-Jean de Dieu. Cf. p. Dar se pare că este vorba de cu totul altceva decît de un soi de fatalitate administrativă." Cf. „Memoire historique et statistique sur la maison royale de 0t renton". la regimul corecţionar. Semnalat în cartea arhitectului Tucker: „Pey der spitallpruck das narrhewslein 8e8en dem Karll Holtzschmer uber. 45.. după o nouă unitate specifică: înconjurat de o practică fără îndoială ambiguă. Putem observa pe viu ni dificarea pe care o suferă înainte de sfîrşitul secolului aşezăminte care la origine păreau a fi destinate. libertini. Evoluţia a fost şi mai rapidă la Saint-Lazare. şi asta chiar în desfăşurarea sa. în Renaştere. el se disipează într-o aprehensiune generală a nera-ţiunii. Cînd „Fraţii Carităţii" se instalează la Charenton. cu băţul. Deutsche Irrenărzte. Cf. cit. în măsura în care internarea scapă oricărui control medical: şi atunci virează. dacă nu probabil. Ea e aceea care suferă un decalaj şi nu mai ajunge să perceapă un azil de smintiţi ca pe un spital. Pînă la urmăjH convins un argument: prezenţa în „sţăreţie" a cîtorva smintiţi ■ rora ar fi dorit să le poată acorda îngrijirile sale. loc. I. pentru a-i păstra mai multă vreme. secolul al XVII-lea a început să-1 identifice cu mai puţină claritate. Dar foarte curînd e convertită în „închisoare pentru persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale" iar smintiţii găzduiţi acolo au trecut. Gedenktage der Psychiatrie. o bucată de vreme. chiar prin acest fapt. într-o ordonanţă a regelui." B.

921). cj tocmai un regim de închisoare evocă autorul lucrării Relation egnimaire cînd descrie plimbarea smintiţilor: „Fraţii slujitori sau îngerii păzitori ai alienaţilor îi duc la plimbare în curtea casei după cină în zilele lucrătoare şi îi mînă pe toţi. dacă nu probabil. care umblă pe străzi ca nişte nebuni şi smintiţi. aşa încît devine dificil să-1 urmăreşti. şi asta chiar în desfăşurarea sa. }n acelaşi fel Petites Maisons au devenit . Este posibil. One relation sommaire et fidele de V affreuse prison de Saint-Lazare. Edits et ordonnances des rois de France. Dar se pare că este vorba de cu totul altceva decît de un soi de fatalitate administrativă. cu băţul. nebunul se pierde prirM tonuri de gri."40 Ceea ce s-a produs între 37 38 Citat în J. Vie. e pentru a întemeia un spital care trebuie să-i primească pe bieţii bolnavi. pentru a-i păstra mai multa vreme. Cînd „Fraţii Carităţii" se instalează la Charenton. Adaug că e păcat că o clădire atît de frumoasă nu este locuită de oameni care ar putea fi conştienţi de fericirea lor. a ordinului Saint-Jean de Dieu. în 1703. cred că doar nişte nebuni au putut construi o clădire atît de costisitoare pentru nişte ţăcăniţi (for a crack brain society). 124 ISTORIA NEBUNIEI în mijlocul azilurilor secolului al XVII-lea. p."38 S-ar putea crede că aceasta nu e decît o anumită logică proprie internării nebunilor. după necesitate. Trecerea nebunului din registrul spitalului în registrul casei de corecţie se face într-o manieră foarte concertată şi. într-o ordonanţă a regelui. „Joly de Fleury". Vne relation sommaire et fidele de l'affreuse prison de Saint-Lazare. Bethleemul fusese reconstruit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. o „casă de recluziune"34. în Trăire des maladies mentales. 1930. spre întemniţare. „Joly de Reury". în 1675. 1415. voi. Charenton nu se deosebeşte cu nimic de spitalele Carităţii. îl lovesc cu bastonul într-un mod atît de sălbatic încît pe unii i-am văzut schilodiţi. este învăluit într-o experienţă morală a neraţiunii de o cu totul altă calitate. Cînd se creează un sector pentru furioşi la Charite de Senlis. II. în 1640. Ned Ward. să ia sub oblăduirea Congregaţiei sale această fostă leprozerie. în 1720 se menţionează peniru prima dată. care aparţineau tot cavalerilor Sfîntului Lazăr. p. Evoluţia a fost şi mai rapidă la Saint-Lazare. 1700. Ned Ward îl pune să afirme pe unul dintre personajele sale din London Spy: „Drept să spun. Dar înainte de sfîrşitul secolului al XVII-lea se extind construcţiile principale. Col. Pontchartrain cunoaşte bine acest lucru cînd îi scrie locotenentului d'Argenson. London Spy. N. dintre care mulţi o în c CU timPul V tratamentul bun ce le-a fost administrat redevin sănătoşi" (text citat în Fi "3°ntanou. aşa cum o demonstrează acest text de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: „Mai sînt primiţi la numitul spital bieţi alienaţi ce şi-au pierdut bu-Urjle şi minţile. Esquirol. pp. voi. Secolul al XVII-lea poate oferi foarte multe semne ale acestei . ci şi conştiinţa nebuniei. lăsînd astfel să se şteargă semnele sale distinctive. cit. 35 Cf. în măsura în care internarea scapă oricărui control medical: şi atunci virează. 1309. Dacă dăm crezare primilor săi hagiografi. 310-312.reconstruit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Adaug că e păcat că o clădire atît de frumoasă nu este locuită de oameni care ar putea fi conştienţi de fericirea lor. pensionari prin ordin regal. retrospectiv. sfîntul Vincent de Paul ar fi ezitat. căci nu numai structurile şi organizaţiile sînt implicate. se spune de la bun început că este rezervat „nebunilor. trebuie s» existat de mai multă vreme. Helene Bonnafous-Serieux. Putem observa pe viu mo. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 125 ntru slăbiciunea minţii sau pentru relele moravuri să le anunţe ru-delor îmbunătăţirea starn lor. reed. p. LesAlienes et correctionnaires â Saint-Lazare aux XVII' et XVIII" *c'«. la 10 octombrie 1703: „Ştiţi că aceşţj domni de la Saint-Lazare sînt de multă vreme acuzaţi că îi tratează cu asprime pe prizonieri şi chiar că îi împiedică pe cei trimişi aiC 34 Cf. 204 şi 208. 20.. o bucată de vreme. pentru că în acel an se aflau în eafl afară de bolnavii înşişi. în 1703." 36 B. Dar foarte curînd e convertită în „închisoare pentru persoanele deţinute din ordinul Majestăţii Sale"3* iar smintiţii găzduiţi acolo au trecut. Ea e aceea care suferă un decalaj şi nu mai ajunge să perceapă un azil de smintiţi ca pe un spital. Paris. libertinilor şi altora pe care guvernul Regelui îi va închide"39. I. la 10 mai 1645. cred că doar nişte nebuni au putut construi o clădire atît de costisitoare pentru nişte ţăcăniţi (for a crack brain society). Collet. pp. jar dacă vreunul se îndepărtează cît de puţin de grup sau nu poate merge la fel de repede ca şi ceilalţi. iar pe alţii că şi-au spart capul şi au murit din cauza loviturilor primite. pînă la mişcaiB de reformă care precedă cu puţin Revoluţia. „Joly de eurv". loc. ca pe o turmă de oi. ms."40 Ceea ce s-a produs între 37 Citat în J. Paris. „Memoire historique et statistique sur la maison royale de CM renton". la regimul corecţionar. 1415. „Avea ei tandreţea pe care o are o mamă pentru fiul său. care n-au încetat să se înmulţească în Europa după înfiinţarea. ci cel mult ca pe o casă de corecţie. Vie de saint Vicent de Paul (1818). col. făcînd dine» un spital pentru „bieţii smintiţi". un total de 120 de pensionari: o întreagă populaţie în care alienaţii aproape că se pierd. care sînt destinate tututor celor închişi: corecţionari. că s-a dorit ocolirea anumitor dificultăţi în ceea ce priveşte atribuirea acestei leprozerii şi a bunurilor sale considerabile. chiar prin acest fapt. şi printre ei pe smintiţi. dificarea pe care o suferă înainte de sfîrşitul secolului aşezămintele care la origine păreau a fi destinate. din 1924. E suficientă mărturia unui singur exemplu. 1930. Pînă la urmă 1-a convins un argument: prezenţa în „stăreţie" a cîtorva smintiţi cărora ar fi dorit să le poată acorda îngrijirile sale. col. poate fi atribuit sfîntuliii ca sentiment umanitar. 1611.1. LesAlienes et correctionnaires â Saint-Lazare aia XVII* et XVIII' 5licks. Paris.M voluţii". 61. în acelaşi fel Petites Maisons au devenit un loc de internare după ce Useseră un loc de spitalizare. nebunilor. Ned Ward îl pune să afirme pe unul dintre personajele sale din London Spy: „Drept să spun. Vie. Londra. nebuni.35 Să lăsăm deoparte ceea ce în povestire poate fi intenţie voit apologetică şi ceea ce. complet sau parţial.

de-a lungul întregii epoci clasice. Dar în jurul acestor jnstituţii-martor.un loc de internare după ce jUseseră un loc de spitalizare.. în 1751. După cum vom vedea. Recunoaşterea nebuniei în tgaIes' . . Anumite spitale vor sta mărturie nentru acest statut. şi nici măcar enunţul pur negativ al unui deficit al cunoaşterii . secolul al XVII-lea instaurează o experienţă nouă. 126 ISTORIA NEBUNIEI sfîrşitul Renaşterii şi apogeul epocii clasice nu este deci doar o evo. o sedimentare arhaică. p. p. ei trirnij la acea epocă — între sfîrşitul Evului Mediu şi Renaştere — în ca nebunul era recunoscut şi izolat ca atare. este o manieră."a'.. da workhouses. 155. Chapters on the History ofthe Insane. p. iar în seama unui viitor în f(M mare ceea ce lasă deja să se întrevadă spitalul psihiatric. şi în general estimează că frica efl principiul cel mai eficace pentru a le impune nebunilor o conduitl ordonată. Spitalizarea juxtapusă internării trebuie să ne alerteze în legătură cu indicele cronologic propriu acestor două forme instituţionale şi să demonstreze cu destulă claritate că spitalul nu este adevărul următor al casei de corecţie. o stare de lucruri depăşită. de la încarcă rare la terapeutică. în conştiinţa sincronică Ce o cuprinde. se apropiau de spitale suficient penflB 41 Citat în D. dincolo de cîmpul experienţei noastre obişnuite. din 1924. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 127 : uata parţial ca pe nişte bolnavi. Londra. Edits et ordonnances des roisde France. dacă e posibil să spunem despre chipul smintitului că e pe cale să se şteargă. care umblă pe străzi ca nişte nebuni şi smintiţi. 0 Ned Ward. . trebuie deci să regăsim această dualitate —în acelaşi timp cezură si echilibru.a II. cr< * legata de diagnosticarea sa a^n des insens& | Bic*re" (. textele medicale din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea ar fi suficiente pentru a proba contrariul. Nu se pune problema să stabilim o ierarhie. va nota în carnetul în care relatează ce a putut observa: „Supraintendentul n-a găsit niciodată vreun avantaj în practica medicală. acesta ni în nici un fel semnul unui progres pe cale să se înfăptuiască — al ufl progres evoluînd de la închisoare la casa de sănătate.tl!luI Lp . cit. restituind istoriei experienţei o mişcare care să nu împrumute nimic de la finalitatea cunoaşterii sau de la orto-geneza ştiinţei — este vorba de a lăsa să apară conturul şi structurile acestei experienţe a nebuniei. London Spy. în experienţa 8'obală a neraţiunii în epoca clasică. H. dobîndit de multă vreme. 1700. a fost deschis pentru cei care nu puteau fi însănăto» (1733). aşa cum o demonstrează acest text de la sfîrşitul seco-'ului al XVI-lea: „Mai sînt primiţi la numitul spital bieţi alienaţi ce şi-au pierdut bu-jjUr>le şi minţile. îl înglobează într-o experienţă nouă şi îi pregăteşte. De fapt. din Zuchthăusem trimit la o anume experienţă a nejfl ţiunii care e riguros contemporană epocii clasice. luţie a instituţiilor. nebunii din spitalele generale. această conştiinţă va fi reprezentată de azilurile de internTM închisori şi case de corecţie. 20.. Tuke. Chiaj Saint-Luke. Această experienţă nu este nici în avans. „ Pr. Dimpotrivă."41 Ar însemna să inversăm datele problemei dacă am analiza \m ternarea. dacă una e mai nouă şi mai viguroasă. Crede că sechestrarea şi constrîngerea pot fi impus* avantajos cu titlu de pedeapsă. cealaltă nu e niciodată total eliminată. el n-a mai prezentat nici o diferenţă notabilă faţă de spitalfl noastre generale sau faţă de oricare dintre casele de corecţie. Deşi e adevăralM există un decalaj cronologic între cele două maniere de ai trataB smintiţi. aici nu e nici o judecată de valoare. De fapt.1. 8(q. punînd în seama trecutului tot ceea ce ţine încă de întemniţare. Iar în percepţia socială a nebuniei. Paris.s ei Ies asiles d alienes.cartea. ci şi o modificare în conştiinţa nebuniei. DovadH faptul că nu a încetat să fie atras spre casele de internare printr-S fel de gravitaţie şi că a fost aproape asimilat. recd. poate sub influenţa gîndirii şi ştiinţei arabe. cum se face în mod tradiţional. • °. la sfîrşm secolului. pentru a dubla BethleemB nu e scutit de atracţia acestui stil corecţionar. nu spitalul e cel care aparţine stratului geologic celui xxm recent. H61ene Bonnafous-Serieux. nebunii care sînt la spital desemnează dea lungul întregii epoci clasice. 1611. pînă în vremea marii reforme. îl va vizita. In Qucestiones . Din ziua în care Bethleem. deşi înfiinţat tîrziu. 921). de a ne apropia de o experienţă pozitivă a nebuniei — experienţă care. Şi dacă poate fi oarecum paradoxal să găseşti în aceeaşi epocă nebuni în sălile de spital şi smintiţi printre întemniţaţi. pînă la a fi în întreg» confundat cu ele. 90. aceste două structuri se menţin. Cînd Tuke. nici să arătăm că epoca clasică a fost în regres faţă de secolul al XVI-lea în cunoaşterea nebuniei. în bună măsură încă exterioară. Nu e mai puţin adevărat că. p. aşa cum a trăit-o clasicismul în realitate. pp. am ales în Europa meridională. el formează. eliberînd cronologiile şi succesiunile istorice de orice perspectivă de „progres". 61. Paris. nici în întîrziere faţă de o alta. de-acui înainte. dimpotrivă. nebunii au fost plasaţi în aşezăminte care le erau special destinate şi dintre care unele. în care nebunia realizează înrudiri necunoscute cu figuri morale şi sociale care îi erau încă străine. un chip nou: chiar acela în care naivitatea pozitivismului nostru crede că recunoaşte natura oricărei nebunii. chiar în afara unui stafl medical precis.*~-n»~«eai-Cală era implicată prin orice judec chenare. spital pentru lunatiH vindecabili. 1864. . loc. Este vorba numai. Dacă e posibil să vorbim despre o diminuare a puterii de discriminare în perceperea nebuniei. dintre care mulţi o ?ată cu timpul şi tratamentul bun ce le-a fost administrat redevin sănătoşi" (text citat nPontanou. luîndu-i nebunului precizia unei individualităţi şi a unei staturi prin care îl caracterizase Renaşterea. 9.

dintre criminal şi alienatul iresponsabil. va trebui sta? bilită cu noi eforturi. & sfîrşit. ln schimb. pentru experienţa sa. cu alte cuvinte că nu e idiot din naştere şi nu e atins de o infirmitate permanentă. judecătorul de pace este cel care ia decizia de a dej^ta internarea. Dar toate aceste semne nu fac decît să schiţeze o probabilitate: chiar şi luate toate la un loc n-ar ajunge pentru o decizie. realitatea este cu totul alta. în ce mod şiîo ce grad. . cazuri cînd dragostea este alienare. fie că ea a fost cerută de anturajul subiectului. Nu e oare semnificativ că această obli-gaţie riguroasă. profund în frenezie şi melancolie. viaţa subiectului. Histoire de Bicetre. cînd nu e capabil să le pună în ordine. 1864. care îşi vor întocmi raportul şi îl vor depune la grefă"47. el trebuie considerat iresponsabil. se abandonează unor lungi momente de tristeţe? înseamnă că raţiunea îi e deja pervertită şi este atins de această melancolie de dragoste pe care Hucherius o defineşte ca „boala posomorită a unui suflet care aiurează. 47 Cf. înşelat de fantoma şi de falsa estimare a frumuseţii". şi <■ orice boli care vatămă raţiunea]. acum începe o muncă mai fină. Or. cartea a Ii-a. atunci cînd bolnavul îşi zăreşte obiectul înflăcărării. p. Luînd textele în litera lor. dacă are ocazia să constate prezenţa acestuia pe o stradă puţin frecventată pe unde trece o femeie frumoasă. Zacchias (1584-1659) fusese des consultat de tribunalul de la Rota pentru expertize nrivind afaceri civile şi religioase. pulsul îi creşte şi îl apucă un fel de agitaţie dezordonată. judecătorul îşi poate da seama de asta. ea şi numai ea introduce în lumea nebuniei. nici mai mult nici mai puţin decît un maniac oarecare. Mărcile indubitabile ale adevărului trebuie descoperite de medic. trecutul său. un întreg sistem de semnalizare. aprecierile care s-au putut face despre el începînd din copilăria sa. de pildă. Astfel. redactate între 1624 şi 1650. se apropi -iVorsatz seinei- kmnkhaftenGefiihlA des Seelenlebens. Falret. îl poate recunoaşte de asemeM după acţiuni — incoerenţa gesturilor sau absurditatea actelor civil am fi putut ghici că Claudius e nebun fie şi numai după faptul că ■ preferat drept moştenitor pe Nero lui Britannicus. practica internării este structurată după cu totul alt tipar. 1818. Zacchias este formal: nun doctorul are căderea să judece dacă un individ este nebun şi ce « de capacitate îi lasă boala. Qutestioiies medico-legales. El are la dispoziţie. o neîncetată preocupare pentru podoabe şi parfumuri sau. cîntărite cu grijă. Elias RegnaU*-Du degre de competenc'e itâte " /'aris. este pervertită superficial în pasiuni. are ochii înfundaţi în orbite. este posibilă cercetarea conduitelor umane şi determinarea măsurii în care ele pot fi puse în seam» 42 Protomedic la Roma. toate acestea. Jurisprudenţa internării este destul de complexă în ceea ce-i priveşte pe nebuni. se cere un certificat care să ateste că a fost îngrijit în van Şi că are o boală incurabilă. fie Ca el însuşi o estimează necesară pentru bunul mers al districtului său: Zacchias. pentru Zacchias. Zacchias făcea bilanjS precis al întregii jurisprudenţe creştine cu privire la nebunie. ea şi numai ea permite distincţia dintre normal şi smintit. Dar acestea nu sînt încă decît presentimente: numai doctorul le va putea transforma în certitudine. titlul I. Paris. o dată cu Kant43. Or.128 ISTORIA NEBUNIEI medico-legales. 1828.42 Penfl toate cauzele de dementia et rationis Icesione et morbis omnibus <a rationem hedunt [nebunia (provenită) şi din vătămarea raţiunii. de R■ "^ormautes â remplir pour l'admission des insenses â Bicetre" (document citat Klchard. Rudele care vor să plaseze un membru a' familiei printre smintiţii de la Bicetre trebuie să se adreseze judecătorului . în domeniul corpului. privirea îi devine rătăcită. Dar sarcina medicului nu se încheie cu aceasta decizie. o tristeţe continuă şi fără motiv trădează melancolia. 1889). dacă observă în comportamentul subiectului o cochetărie excesivă. situaţia este încă absolut clară: un jurisconsult recunoaşte un nebun după vorbele sale. pot autoriza medicul să-şi formeze o opinie şi să decreteze dacă este sai» vorba despre boală. se pare că o expertiză medicală era cerută întotdeauna: la Bethleem se cere pînă în 1733 un certificat care să ateste că bolnavul poate fi îngrijit. Paris. Urmînd firul acestor probleme. între 1624 şi 1650 şi4 m 'aşezăminte care ie erau special CK ales în Europa meridională. raţiunea este diminuată mfatuitas [prostie]. nesupunîndu-se unei decizii medicale. Subiectul şi-a pierdut apetitul şi somnul. Ţine de o altă conştiinţă.45 Puterile de decizie sînt remise judecăţii medicale. mai mult. Trebuie determinat care sînt facultăţile atinse (memorie. mania. Dar dacă. el „va ordona apoi vizitarea smintitului de către doctor Şi chirurg. în spatele acestor precauţii administrative. şi ajunge la o adevărată polemică în epoca lui Heinroth şi apoi a lui Elias Regnault44? Această participare medicală la expertiză nu va mai fi recunoscută de la sine. Există. pune probleme o sută cincizeci de ani maj tîrziu. pe care un jurist format în practica dreptului canonic o admite ca pe o evidenţă. ar . Des maladies mentales et Ies asiles d'aliânes. ' EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 129 nebuniei. Chiar înainte de a face apel la expertul medical. In Anglia. imaginaţie sau raţiune).46 La Petites-Maisons. furia şi toate formele morbide ale somnului o abolesc în întregime. 155. temperatura pernM distincţia dintre frenezie şi toate celelalte forme apiretice ale furiei. în sfera pasiunilor.

judecătorii hotărăsc dacă trebuie ţinut în famfl sau internat.L 130 ISTORIA NEBUNIEI în Franţa. cu cea mai bună reputaţie. Lettres e cachet dans la generalite de Caen au XVIII' siecle). p. găsim în registrele de la Hopital de Paris menţiuni de geflH „Transferat din închisorile de la Conciergerie în virtutea unei hotărîri a ParlamenoH pentru a fi condus la. O precauţie în raport cu arbitrarul petiţiei familiei şi al ordinelor Regelui. de Kant. Memoriul despre Louis Francois Soucanye de Moreuil.55 Cînd. Moştenitor al întregii tradiţii a dreptului creştin. ca si acestea. reclamaţiile sau temefl în petiţia prin care cer o internare. Pas-de-Calais. pentru a faceM zitele şi raportul în justiţie"49. internarea să nu aibă loc înaintea procedurii juridice a interdicţiei. Situaţia se col plică şi totodată se simplifică la sfîrşitul secolului al XVII-leaW martie 1667 se creează funcţia de locotenent de poliţie50. îi va putea fi contestat. preotul din parohie sînt cei chemaţfl depună mărturie. cînd e vorba de clerici. Pînă în 1692. deşi încă din 1603 fuseseră nu mite . internarea este decretată uneori de o sentinţă a tribunalufl dacă subiectul a fost acuzat de un delict sau de o crimă. eliminarea acestui control medical. de scandal. 709. de exemplu scrisoarea lui Bertin către La Michodiere în legătură cu o doţH nă Rodeval (Arh. interdicţia nu comportă nici o expertiză medicală. scrisoarea subdelegatului din Saint-VfljM în legătură cu domnul Roux (Arh. locotenentului (magistratului) civil. 165). Ceea ce poate determina şi izola nebunia nu e atît o ştiinţă medicală. de CI. refl 48 în acest caz. 48-50. Breteuil va limita folosirea mandatelor de arestare şi le va lăsa curînd să cadă în desuetudine. Dar nu pentru a se încrede. şi refuzat în întregime de Regnault. în acest fel puterea de decizie trece la o autoritate judiciară care nu recurge la medic. de dezordine. ca despre o chestiune încă nerezolvată. de exemplu atestarea citată de Locard (loc. şi „socializarea" tot mai mare a puterii de decizie care trebuie să recunoască nebunia acolo unde este." 49 Această ordonanţă a fost completată în 1692 de o alta ce prevede doi experţB orice oraş care are curte.52 Dar se întîmplă ca anturajul cel mai îndepărtat. voi. în lipsa oricărui certificat medical. chiar vecinii. . II. 5 Cf. vecinii. M Slujbă pe care o ordonanţă din 1699 decide să o generalizeze „în fiecare diilM oraşele şi locurile regatului nostru în care stabilirea ci va fi considerată necesalH 51 Cf. apropiindu-se prin asta de crimă. ms. Cf. 172. f. Rudele cele mai apropiate au cea mai mare aufl ritate pentru a-şi pune în valoare plîngerile. Nu e nimic surprinzător în faptul că se mai discută. în c^ că după informarea asupra vieţii acuzatului se constată tulburafl spiritului acestuia.în toate oraşele regatului două personalităţi din arta medicinei şi chirurgiei. tribunal sau circumscripţie principală: în celeliH tîrguri va fi numai unul.. un secol şi jumătate mai tîrziu. este o problemă care se rezolvă în întregime între familii şi autoritatea judiciară. Ceea ce Zacchias. pe cît posibil. despre aptitudinea medicilor de a recunoaşte alienarea şi de a o diagnostica.). Arsenal. a-din 1769. care era prevăzut în secolul al XVII-lea în regulamentul anumitor spitale.48 Comentariu] la ordonanţa criminală din 1670 prevede nebunia ca fapt justificativ a cărui probă nu este admisă decît după instruirea procesului.53 E tot atît de adevărat că în secolul al XVII-lea nebunia devenise o problemă de sensibilitate socială54. EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 131 zarea acestei unanimităţi. cu mai multă obiectivitate. -J. în 1784. Cf. înce-pînd din 1692. fie la spital. Cf. să obţină o măsură de internare cu care familia nu e de acord. semnăturile primului preşedinte. cît o conştiinţă susceptibilă de scandal. „pentru a fi trata™ şi ceilalţi smintiţi". probitate şi experienţă. în plus să verificaţi cu precizie spusele lor" (citat în Joly. care îl acordă dfl ce a fost semnat de un ministru. Seine-Maritime C 52). Se are grijă pe cît posibil H obţină consimţămîntul întregii familii sau în orice caz să se cunoafl motivele de rivalitate sau de interes care împiedică. apoi. în această privinţă reprezentanţii Bisericii au o situaţie şi mai privilegiată decît reprezentanţii statului pentru a da verdictul de nebunie. de Ferriere. episcopat. dimpotrivă. în autoritatea medicală. toate internările dfl Saint-Lazare s-au făcut din ordinul magistratului şi poartă. fie într-o închisoare. procedura cea mai frecventă este evident mandafl de arestare. la începutul secolului al XlX-lea. articolul „Interdit" din Dictionnaire de droit etdepratique. 12684. Familia sau anturajul îl cer regelui. dimpotrivă. familia.. într-adevăr. să aveţi o notă exactă cu cei care nu au semnat şi motivele care i-au împiedicat s-o facă.56 Internarea şi practicile de jurisprudenţă care s-au putut grefa în jurul ei n-au permis în nici un fel un control medical mai riguros asupra smintitului. că s-a încercat. Foarte rar se întîlnesc magistraţi care să recufl la o expertiză medicală. multe■ ternari (cele mai multe dintre ele la Paris) se vor face la cererea aefl tuia şi cu singura condiţie de a fi contrasemnată de un ministru. ea poate fi judecată. pp. Se pare. prin formele cele mai spontane şi cele mai primitive ale acestei sensibilităţi. cit. locotenentului de la Châtelet sau ■ locotenenţilor generali din provincie. eventual. din ce în ce mai mult. cazul Lecomte: Arhivele Aisne C 677.. Dar acestea sînt cazurile cele mai puţin numeroasfl De obicei. . acorda fără ezitare autorităţii ştiinţei medicale. Anumite cereri sînt însoţite de certificate medicale. ordirfl sînt semnate de episcopi şi de consiliile bisericeşti. Şi ^ta datorită clasicismului şi unui secol de internare. „Veţi lua toate măsurile de precauţie cu putinţă asupra următoarelor puncte: ma> întîi ca memoriile să fie semnate de rudele dinspre tată şi dinspre mamă cele mai „Propiate. va insista ca.

care o încolţeşte masiv. în afară de testament. care scindează în două domenii ireduc-tioîle simpla formulă: „Bun de internat". Ele aparţin unor lumi diferite. nebunia îl compromite pînă la culpabilitate. şi. ca fiinţă socială. Pe primul loc al unei ordini descrescătoare el plasează „proştii". distincţii <]M sînt făcute pentru şi prin arbitrajul judiciar. 1703. locotenentul d'Argenson cere să fie închis „un om de o specie rară. în primul caz. un „om altădată nebun. în celălalt caz. omul se eliberează de responsabilităţile sale chiar în măsura în care este alienat. Quastiones medico-legales. după cum este percepută în contextul dreptului sau trebuie să se supună practicii sociale a internării. Una ţine de o anume experienţă a persoanei ca subiect de dre» ale cărei forme şi obligaţii le analizăm. după ce se constituise dfl lungul Evului Mediu şi al Renaşterii. Această conştiinţă nu anticipează practica internării. Citat în Devaux. citind acest text. prin intermediu! dreptului canonic şi al rămăşiţelor dreptului roman. distinge niveluri care par să anunţe clasificarea lui Esquirol şi întreaga psihologi a debilităţilor mintale. se poate spune că tocmai pe fondul unei experienţe juridice a alienării s-a constituit ştiinţa medicală a boilor mintale. cartea a II-a. să-şi facă test* mentul. Diferenţa este mare.132 ISTORIA NEBUNIEI Analizînd lucrurile la nivelul rezultatului. că există două accepţii. nu li se pofl^ încredinţa nici o responsabilitate. Cît despre stohdi. şi. într-o unitate neclară. în vechea categorie/ataitaî. Ea se adresează structurilor fine ale libertăţii civile. de fapt. sîntem pe deplin convinşi că numitul Dormont are mintea rătăcită şi bate cîmpii şi că a căzut într-o totală şi absolută demenţă şi fatuitate. încă din formulările jurisprudenţei secolului al XVII-leaf observă anumite structuri rafinate ale psihopatologiei. cit. nebunia trebuie luată împreună cu toate înrudirile morale care-i justifică excluderea. 40. aproape poliţienească. o analiză filozofică a facultăţilor şi o analiză juridică a capacităţii de a contracta şi de a se obliga. într-un sens. ms. cu ajutorul medicinei. care exclude orice determinare precisă. Zacchias. Citat în H. pe de al parte. loc. Unul din eforturile constante ale secolului al XVII-lea a fost acela de a adapta la vechea noţiune juridică de „subiect de drept" experienţa contemporană a omului social. 435. mintea lor este sub vîrsta raţiu# ca a unor copii de mai puţin de şapte ani. „căci sînt ca nişte copii care se api* pie de pubertate". stupi*1 ei sînt pur şi simplu ca nişte pietre. aproape două niveluri de elaborare a medicinei. conştiinţa juridkfl nebuniei era elaborată de multă vreme. Dar acest decalaj îşi capătă importanţa decisivaH valoarea deosebită dacă ne gîndim că. în termeni de normal şi formal. un certificat ca acesta: „Am văzut şi vizitat pe numitul Charles Dormont şi. Bonnafous-Serieux. analiza alienării nu încetează să se rafineze şi pare să anticipeze unele teorii medicale care o urmează de departe. 10928. ' Arsenal. după ce i-am pus diverse întrebări şi am primit răspunsuri. Dreptul îşi va perfecţiona deci la infinit analiza nebuniei.. Decalaj pe care la prilB vedere l-am putea crede absolut normal. Vin apoi imbecilii propriu-zişi ifatui). nici P îndeplinească o anumită sarcină. sub semnătura unui medic. cealaltă aparţine unei anumite experienţe a individului ca fiinţă socială. se pare că există dtjl un decalaj între o teorie juridică a nebuniei. La Charite de Senlis vom găsi „un nebun devenit imbecil". 127-128. <k exemplu. medicina pune în joc capacităţile subiectului de drept şi prin aceasta pregăteşte o psihologie care va amesteca. nu li se poate autoriza nici un # juridic. amestecînd lucruri foarte opuse: aparenţa bu-nului-simţ în multe privinţe şi aparenţa unei bestii în multe altele"59. o practică socială. dar nu să intre în diferite ordine. gîndirea politică a Lumi1674 Zacchias. Ca subiect de drept. în orice caz foarte ohişnj conştiinţa juridică are obiceiul de a fi mai elaborată şi mai fină da structurile care trebuie s-o slujească sau instituţiile în care pardH se realizeze. ea pune în joc conduitele omului social şi pregăteşte astfel o patologie dualistă. sănătos şi bolnav. i-am luat pulsul şi l-am urmărit în toate posturile. mişcarea ochilor. p. L'Art defaire Ies rapports en chirurgie. titlul I.57 Sub presiunea conceptelor dreptului şi din necesitatea de a delimita cu precizie personalitatea juridică. a imbecilităţii. să se căsătorească. Un termen ca „imbecilitate" nu are valoare decît într-un sistem de echivalenţe aproximative. Aceste terne au guvernat în tăcere elaborarea noţiunii de nebunie şi organizarea practicilor care o . care utilizează forme de internare pregătite deja pentru S presiune şi neglijează să urmărească. înainte de a se instaura practica internării. între ele. întrebarea 7. în celălalt. dacă se compară cu aceste analize conceptele care sînt în vigoare în practica internării. Structură brută a libertăţii sociale. trebuie să analizăm nebunia în modificările pe care nu se poate să nu k aducă sistemului obligaţiilor. şi asta numai dacă au încă desf EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 133 (jjscernămînt pentru a-şi recunoaşte rudele. p. In legătură cu fatuitatea. S-ar spune că nimic din analizele jurisprudenţei n-a trecut în judecata lor. Lyon. 134 ISTORIA NEBUNIEI nilor postulează în acelaşi timp o unitate fundamentală şi o reconciliere totdeauna posibilă dincolo de conflictele de fapt. în prezent minte slabă şi imbecil"58. Paris. Dar e şi mai curios să confruntăm cu o jurisprudenţă ca aceea a lui Zacchias foarte rarele certificate medicale care însoţesc dosarele de internare. într-un caz. limitele şi formele. destul de elaborată perm a-i discerne. s Pp. care pot să depună mărturie. putem citi."60 Avem impresia. i-am examinat purtarea. în subtilităţile lor.

va fi fost treptat constituită ca unitate mitică a subiectului incapabil din punct de vedere juridic şi a omului recunoscut ca perturbator al grupului: şi aceasta sub efectul gîndirii politice şi morale din secolul al XVill-lea. şi care caută în toate domeniile de activitate ale subiectului feţele polimorfe pe care le poate lua alienarea. percepută imediat de societate. cuprinsă în două forme de spitalizare: cea a spitalelor propriu-zise şi cea a internării. ea pătrunde cu dificultate în domeniul constituit de internare si de sensibilitatea socială care se exprimă în ea. Momentul în care jurisprudenţa alienării devine condiţia prealabilă a oricărei internări este şi momentul în care. de decretul de . Ea formează într-un fel acel a priori concret al oricărei psihopatologii cu pretenţii ştiinţifice. normativă şi dihotomică a nebuniei care pivotează în întregime în jurul imperativului internării şi se formulează pur şi simplu în stilul „da sau nu". Ceea ce Pinel şi contemporanii săi vor resimţi ca fiind o descoperire a filantropiei şi în acelaşi timp a ştiinţei nu este. Psihopatologia secolului al XlX-lea (şi a noastră poate şi mai mult) crede că se situează şi îşi ia măsurile în raport cu un homo natura sau cu un om normal trecut anterior prin toată experienţa maladiei. le scrie ministrul intendenţilor. fin diferenţiată. extravaganţa sa. Ştiinţa „pozitivă" a maladiilor mintale şi sentimentele umanitare care au promovat nebunul la rangul de fiinţă umană nau fost posibile decît o dată ce această sinteză a fost bine fixată. dar fără a o oblitera. Toate acestea sînt de o extremă importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a medicinei spiritului. toate celelalte forme de experienţă. în epoca clasică.™ 61 E adevărat că Breteuil adaugă: „în afară de cazul cînd familiile n-ar fi în stai* să suporte cheltuielile procedurii care trebuie să preceadă interdicţia. Dar în acesteS cumstanţe va trebui ca demenţa să fie notorie şi constatată prin lămuriri foarte preciîM EXPERIENŢE ALE NEBUNIEI 135 eSte în fond decît suprapunerea celor două experienţe pe care clasicismul le-a juxtapus. Totuşi rolul ei este important în economia tuturor acestoj experienţe şi pentru maniera în care se articulează uncie cu altele. „bunde internat sau nu". ci într-un sistem pentru care socius şi subiect de drept sînt echivalente. Ea va admite ca deja stal bilit şi dovedit faptul că alienarea subiectului de drept poate şi trebuie să coincidă cu nebunia omului social. de toată această populaţie închisă prin mandate de arestare sau la cererea locotenentului de poliţie. dar nu constituie esenţialul 136 ISTORIA NEBUNIEI acesteia. Efectul acestei apropieri se observă cu puţin înainte de Revoluţie. existenţa juridică. a fost supusă la două forme "e reperaj: una împrumutată din universul dreptului şi care îi folosea conceptele. prin urmare. pe care medicina şi-o va lua drept obiect. Tuke şi Wagnitz. Internarea omului social prevăzută în interdicţia subiectului juridic — aceasta vrea să spună că pentru prima dată omul alienat este recunoscut ca incapabil şi ca nebun. cea care pune în legătură regulile analizei juridice şi practica plasării nebunilor în aşezăminte medicale. şi o experienţă juridică. Ea e doar °culizată în anumite practici ale spitalizării. să existş o procedură judiciară mai amănunţită care să comporte interdicţia şi determinarea capacităţii subiectului ca persoană juridică: „în privinţa persoanelor a căror detenţie va fi cerută pentru motive de alienare mintală. ci deoarece cultura noastră 1-a situat la punctul de întîlnire între decretul social al internării şi cunoaşterea juridică discernînd capacitatea subiecţilor de drept. De fapt. fără a le îmbina vreodată definitiv: o experienţă socială. Aceasta. într-adevăr. de alienaţii în lanţuri. Maladia mintală. la prima vedere. Medicina pozitivistă a secolului al XlX-leţ moşteneşte tot acest efort de l'&Aufklărung. în forma ei „pozitivă". cînd în 1784 Breteuil vrea ca. înaintea internării nebunilor. Astfel încît vedem conturîndu-se două sfere străine una de alta. el e delimitat de recunoaşterea juridică a iresponsabilităţii şi a incapacităţii. In schimb. de asemenea. îi limitează. dar nu e autonomă. nebunia a fost. şi. făcînd din interdicţie cefl diţia indispensabilă a oricărei internări. conştiinţa medicală nu e inexistentă. „inofensiv sau periculos". calitativă. în fond. nebunul este recunoscut ca atare nu pentru că o maladie 1-a îndepărtat spre marginile normalităţii. nu va fi situat într-un spaţiu natural. ne-a ascuns multă vreme cît de polimorfă şi variată putea fi experienţa nebuniei în clasicism."61 Ceea ce pregăteşte efortul liberal al ultimei monarhii absolute va realiza codul civil. cele două accepţii ale medicine' se reconciliază — aceea care încearcă să definească structurile fine ale responsabilităţii şi ale capacităţii. se află. decît reconcilierea conştiinţei divizate» secolul al XVIII-lea. justiţia şi prudenţa cer". că erau puţin elaborate. este pe cale să se nască o psihiatrie care pretinde că tratează pentru prima dată nebunul ca pe o fiinţă umană. Printre toate aceste aspecte diverse ale sensibilităţii faţă ^e nebunie. şi aceea care ajută doar la declanşarea decretului social al internării. cealaltă aparţinînd formelor spontane ale percepţii sociale. Prin chiar acest fapt. şi dacă trebuie situat. De fapt. ?' în interiorul analizei juridice a alienării. Cu atît mai puţin trebuie să ne imaginăm că ea e aceea care suportă. fhiar în mod obscur. Ea e. sensibilă la chestiunile de limite şi de grade. acest om normal este o creaţie. prin Pinel. a putut indigna buna conştiinţă a secolului al XlX-lea. de la Pinel. „să nu propuneţi ordinele (Regelui) decît cînd va exista o interdicţie propusă de judecată. S-ar părea că de-a lungul întregii epoci clasice experienţa nebuniei a fost trăită în două moduri diferite. Dar n-am văzut toate experienţele care se intersectau în aceste practici cu aspect masiv şi despre care am putut crede. în unitatea unei realităţi pato^ logice care e analizabilă în termeni de drept şi totodată perceptibili pentru formele cele mai imediate ale sensibilităţii sociale. Va fi fost ca un halo de nera-ţiune care înconjoară subiectul de drept.privesc. Tot ceea ce. Am fost fascinaţi de boala necunoscută.

L CAPITOLUL V Smintiţii Cele două mari forme de experienţă a nebuniei care se juxtapun în timpul epocii clasice îşi au. Nu în sensul că una ar fi o experienţă elaborată. dar. i se atribuie. în domeniul 'nternării. e imposibil să repartizăm pe o suprafaţă nosografică relativ coerentă formulele în numele cărora au fost închişi smintiţii. de către societatea în care trăieşte. „om rau şi cîrcotaş". o conştientizare prin care nebunul este recunoscut. cealaltă — şi pe ea trebuie s-o examinăm acum — este o creaţie proprie lumii clasice. De fapt. ele sînt. trist şi Posac". cîţiva internaţi pentru "tulburarea minţii" despre care putem găsi menţiuni în registre: "Procesoman înverşunat". ele au rămas totdeauna excentrice şi au definit două forme ale alienării esenţialmente diferite. şi aceea. „mare mincinos".interdicţie şi definirea maladiei. de altfel. unul faţă de altul. în 1704. o va face printr-o lovitură de fort* care reduce la o unitate confuză. iar cealaltă un fel de conştiinţă frustă şi prost formulată. această alienare desemnează un proces prin care subiectul este deposedat de libertatea sa prin două mişcări: aceea. clar articulate într-o practică foarte coerentă. propriul indice cronologic. Străinul. „om care îşi petrece nopţile şi zilele zăpăcindu-i pe Ceilalţi cu cîntecele sale şi proferînd blasfemiile cele mai oribile". în Ce ste formule nu sînt desemnate boli. ci forme de nebunie care ar . Şi totuşi experienţa este diferită. naturală. a foa închis pentru a fi „tratat ca şi ceilalţi smintiţi". acela care înconjoară omul social. Ca şi cum. ca aceste două domenii să se suprapună parţial. nu este eliberat de responsabilitate. nici să creadă că a face camătă e un păcat. Citind toate aceste menţiuni care sînt puse. juridică. este internat la Saint-La. Cînd secolul al XlX-lea va hotărî să-1 spitalizeze pe omul neraţional şi va transforma totodată internarea într-un act terapeutic cai* urmăreşte însănătoşirea bolnavului. pe HstejH faţa numelor sminţilor. şi pe care îl delimitează conştiinţa scandalului şi totodată practica internării. Iată. cel puţin sub forma înrudirii şi a vecinătăţii complice. ci legată b ° anumită ordine morală în care ea nu mai apare decît ca o 138 ISTORIA NEBUNIEI perturbare. fiecare. a 'i lăsăm psihiatrului grija de a recunoaşte că „posacul" este un Paranoic sau de a diagnostica o nevroză obsesională în „această minte u 'burată care practică religia după cum îi vine la socoteală". avem impresia că ne aflăm încă în lumea luj Brant sau a lui Erasmus. a unui dans smintit al vieţilor imorale.'Percepute ca punctul extrem al defectelor. dar greu de dezlegat pentru nOB aceste teme diverse ale alienării şi aceste multiple chipuri ale nebuţ niei cărora raţionalismul clasic le lăsase totdeauna posibilitatea să apară. o culpabilitate morală. <m străin în propria patrie. formulele de internare nu prevestesc bolile noastre. străin de asemănarea fra? ternă dintre oameni. ele indică o experienţă a nebuniei pe care analizele noastre patologice o pot intersecta fără a reuşi vreodată să o prezinte în totalitate. în ciuda plăcerii liniştitoare pe care o pot avea istoricii medicinei cînd recunosc în marea carte a internării chipul familiar şi. S-a întîmplat. dimpotrivă. El ţine la reputaţia de a fi avar"1. cealaltă ia mai curînd alura unei condamnări etice. a nebuniei sale. care îl face să cadă sub puterea Altuia: altul în general. Va fi fost un alrhalo de neraţiune. Exclusul Conceptul atît de ciudat de alienare psihologică. Cealaltă formă de alienare desemnează. Una este luată drept limitare a subiectivităţii — linie trasată la marginile puterii individului şi care defineşte regiunile iresponsabilităţii sale. A fost absolut imposibil „să descoperim în el vreun . a interdicţiei. fiecare. al deficienţelor intelectuale şi al evoluţiilor organice sau al stărilor paranoice. "Purtător de pancarte". dar una a fost moştenită. făcînd fără îndoială parte dintre datele fundamentale ale neraţiunii occidentale. desigur. de echivocurile cu care se va fi putut îmbogăţi într-un alt domeniu al reflecţiei. acest concept nu este în fond decît confuzia antropologică a celor două experienţe ale alienării. la întîmplare. „spirit neliniştit. este desemnat drept Celălalt. Una se apropie de determinismul maladiei. „principala sa ocu-paţie era de a da cu împrumut bani cu dobîndă mare şi de a adăuga la asta camătă cea mai odioasă şi cea mai fără de măsură pentru onoarea sacerdoţiului şi a Bisericii. încă n-a putut fi convins să se caia» de excesele sale. „omul cel mai obsedat de procese". pe care îl vom considera întemeiat în psihopatologie. reprezentat în speţă de curator. Inutil să ne întrebăm dacă sînt bolnavi şi pînă la ce punct. în vîrstă de şaptezeci de ani. al psihozelor halucinatorii. zare un anume abate Bargede. a doua cate îl priveşte pe individul devenit Celălalt. pentru ei. una care priveşte fiinţa căzută în puterea Celuilalt şi supusă libertăţii sale. sensibilitatea faţă de nebunie n-ar fi autonomă. nu fără a-1 face să beneficieze. etern. o lume în care nebunia c în fruntea unei întregi hore a defectelor.

şi în funcţie de circumstanţe. Bargede este smintit nu pentru ofl pierdut juzul raţiunii. că acest prizonier trebuie închis la spital pe viaţă. ci acest aspect. cu toate că m-am obişnuit de mai mulţi ani cu discursurile neruşinate şi ridij cole. propriu-zis. a-1 face mai insistent şi mai periculos şi a-i înv prumuta noi chipuri. Tot în legătură cu Doucelin. şi ceva mai rnbecil". ca unul din smintiţii cei mai periculoşi. iscusinţa şi răutatea sa merg şi mai departe.. cred chiar că ultima soluţie e cea mai sigură şi. Subiectul poate fi ceva mai smintit sau ceva mai criminal. Cu un secol înainte ca Sade şi cazul său să fi« turat conştiinţa medicală a lui Royer-Collard2. pentru că a căzut la marginea ordinii morale care îi e proprie. citată supra..sentiment de milă". că voinţa nu este bună. notează el. şi nu în integritatea raţiunii constă. ea ţine de o echivalenţă aleasă în mod concertat şi stabilită în cunoştinţă de cauză. ele vor comunica pe căile mai ascunse ale alegerii individuale şi ale relei intenţii. dar sub forma transcendentelor imaginare. îfi cele din urmă. sau trebuie să-1 uităm la Bastilia ca pe un scelerat de prim rang. în primii ani ai secolului al XVIII-I 1 2 B. în calitatea voinţei. 140 ISTORIA NEBUNIEI „rău călugăr". e ciudat să observi că şi locotenentul d'Argenson şi-a pus întrebări asupra unui caz oarecum analog — din aceeaşi substanţă: „O femeie în vîrstă de şaisprezece ani al cărei soţ se numeşte Beaudoin. eram înclinat s-o cred nebună. pp. în lumea internării. p.>e mult mai puţin ferm asupra retractării himerelor sale. se ocupă cu camătă. p.. D'Argenson . cu atît aveam motive să credem că extra-Vaganţele sale ascundeau multă afecţiune sau maliţie. SMINTIŢII 139 încă se ezită cînd e vorba să fie închisă o femeie despre care trebuie sjse recunoască faptul că are destulă minte. în opinia ei. Nebunia şi crima nu se exclud... III. deşi pacea generală trebuia să ducă la eliberarea lui ca spion. Sintem la extrema opusă acelei reguli fundamentale a drep. Şi totuşi d'Argenson nu e departe de a pune să fie tratată ca şi ceilalţi smintiţi: „Faţă de atîtea impertinenţe. ci pentru că el. pe eroare etică. atît de des menţionată în registrele de internare.. în furie. decît oB cercare. prin urmare. ci există o implicare ce le leagă. dar nu se confundă într-un concept indistinct. 3 Notes de Rene d'Argenson. Cf. Ravaisson. este închis la Charite de Senlis pentru „calomnii şi slăbiciuni ale spiritului" un om „cu un caracter violent. dar mai important este că vedem apărînd aici tema unei nebunii care stă în întregime pe o voinţă greşită. n-am putut să nu fiu surprins de raţionamentele pe care aceasta femeie îşi sprijină sistemul." Sîntem pe calea ce va fi numită în secolul al XlX-lea „nebunie morală". într-o libertate nestăvilită. cap. „continuă să fjg necredincios cînd raţionează şi absolut imbecil cînd încetează sa raţioneze. strigă în gura martB nu îşi va iubi niciodată soţul." Şi locotenentul de poliţie adaugă: „Am vorbit cu ea de două ori şi. prin închisoare sau prin spital. esenţial desigur pentru a înţelege epoca clasică: nebunia devine perceptibilă pentru ea în forma eticii. Scrisoare adresată lui Fouche. Paris. Se pretindea moştenitorul coroanei de Castilia. fusese închis laCharenton. ci ansamblul lor formează un fel de unitate a răului abandonat lui însuşi. în secolul al XVII-lea. XI. om al Bisericii. ea intră în complicitate cu răul. Nu trebuie să ne mirăm de această indiferenţă pe care epoca clasică pare s-o afişeze faţă de împărţirea în nebunie şi greşeală. Archives Bastille. dar pînă la urmă cea mai extremă nebunie va fi încă obsedată de Cutate. 986. Despre un calomniator care e nebun am spune că vorbele sale sînt delirante. dar care s-ar recunoaşte prin faptul că întreaga viaţă morală e falsificată. voi. alienare şi răutate. într-atît ne-am obişnuit să considerăm nebunia ca adevăr ultim şi totodată inocent al omului. 243. „a i se vorbi cu asprime". maladia. dar că e o crimă să-1 dăruieşti pe unul fără celălalt. cea mai con-venabilă"4.. d'Argenson notează mai tîrziu: "Cu cît părea mai docil. de-acum înainte. raţionalismul ar putea în mod paradoxal să conceapă o nebunie în care raţiunea nu ar fi perturbată. „dar oricît de nemăsurată i-ar fi nebunia. La limită. turbulent si superstiţios. Această judecată nu trădează neputinţa de a decreta. Cred. pentru că nu manifestă nici un pic de milă şi nu e încercat de nici o remuşcare. pe deasupra mare mincinos şi calomniator"7. în timpul războiului de succesiune din Spania a fost închis la Bastilia un anume conte d'Albuterre. "3 La începutul secolului al XlX-lea." Iar în 1709 . violenţa nu-i sustrage răutăţii ceea ce ţine de nebunie. 1866. tului după care „adevărata nebunie scuză totul"5. în final. nebunia nu explică şi nu scuză nimic. ele se implică una pe alta în interiorul unei conştiinţe care va fi tratată cît se poate de rezonabil. în 1715. tulburarea minţii se adaugă calomniei în aceeaşi totalitate a răului. nici tendinţa de a condamna moral nebunia. Această indiferenţă încă nu este a unei ştiinţe prea fruste. el afirmă sub jurămînt că Sfînta Fecioară îi apare o dată la opt zile. 111-112. 115.. N. Nebunia şi crima nu se exclud. secretul nebuniei. că nu există lege care să-i ordone aii că fiecare este liber să dispună de sufletul şi de corpul său cuflH place. care se numea în realitate Doucelin. pentru a-1 multiplica. Ministrul Pontchartrain îl refuză chiar pe d'Argenson cînd îi cere s-o ţină cîteva luni în Refugiu: „Prea mult". Clairambault. Căsătoria nu e. Astfel. Acest joc al complementarităţii apare cu claritate într-un alt raport al locotenentului d'Argenson în legătură cu Thadee Cousini. De-a lungul întregului Ev Mediu şi multă vreme în timpul Renaşterii nebunia fusese legată de Rău. Sad« fi lăsat să moară la Charenton. că Dumnezeu ii vorbeşte adesea faţă în faţă. starea minţii lui şi onoarea religiei nu permit acest lucru"3.

dar va trebui să moară la Vincennes. ultimul fiind cît pe ce să coste viaţa unuia dintre camarazii săi. în esenţa sa secretă. există o înrudire fundamentală. p. o voinţă perversă. în orice caz. p. Dictionnaire de droit et de pratique. cînd i se cere să se explice asupra acestui subiect. aceeaşi origine: răul sau. Ea e cea care veghează asupra nebuniei. între ele. refuzul pe care i-1 opune el nebuniei m este vorba doar despre reguli morale. dar susţine că tatăl său este guvernator de provincie şi nu se poate hotărî să-şi abandoneze toate himerele". în legătură cu un om „avînd nebunia de a voi să vorbească Regelui fără să fi vrut vreodată să-i spună unui ministru ce avea să-i spună Regelui". nebunia atinge esenţial-■ttente raţiunea. Astfel. 611.-pp. şi uzul ei se vede astfel înlănţuit. voi. încearcă să distingă cît se poate de riguros alienarea simulată de cea autentică. 611. „că va fi potrivit să-1 readuc la Bastilia". îneît chiar a devenit nebun. în mod obscur. fiind el pedepsit destul de propri nebunie. articolul „Folie". raport care nu mai trece. şi îl apucă adesea accese de furie. Ravaisson. nebunia involuntară. 142 ISTORIA NEBUNIEI şti dacă nebunia e reală şi care e gradul ei. în orice caz. pentru că nu este de ordinul consecinţelor. neavîn" nici un fel de voinţă. făcînd-o inocentă: "Nebunia sau extravaganţa este o alienare a minţii. o tulburare a râvnii care ne împiedică să distingem adevăratul de fals şi care. Dictionnaire de droit et de pratique. art.. mă gîndesc". XIII. în experienţa pe ca o trăieşte clasicismul şi în. Cf. Pentru oamenii legii. d'Argenson scrie: „A făcut atîta pe smintitul. Trecerea de la una la alta va fi deci uşoară şi se admite lesne că devii nebun prin simplul fapt de a fi vrut să fii astfel. evident. fie să-şi ia viaţa cu prima ocazie"8. ci de la înălţimea unui act de raţiune care inaugurează o alegere etică. "■ p. tează mai multe hotărîri „care au ordonat ca oamenii ce-şi omorîsei^ într-un acces de furie chiar cele mai apropiate rude să nu fie pedep. acesta nu porneşte de la ţărmul unei pure şi simple conştiinţe rezonabile. cel puţin. îi scrie d'Argenson lui Pontchartrain." 7 Arsenal. fie la Bastilia. printre prizonieri: „Are mintea foarte tulbure. 10 Archives Bastille. se exprimă în termeni care nu au cea mai mică aparenţă de raţiune. SMINTIŢII 141 nebunia reală nu valorează mai mult decît nebunia simulată. pentru a nu-1 condamna la pedeapsa pe care crima sa ar fi meritat-o „pe acela care e într-adevăr atins de nebunie"9. de aceea care e simulată intenţionat de subiecţi lucizi. ms. aceea care pare să pună stăpînire pe om în ciuda voinţei sale. Iar dacă omul clasic îi percepe tumultul. siţi"13. p. In final e trimis la Vincennes. 12707. cinci ani mai tîrziu himerele par să fie mai numeroase decît minciunile. ci pentru nebunia sa care merge adesea pînă la furie şi care aparent o va face fie să se despartă de soţul ei. Totul se petrece ca şi cum explicaţia psihologică ar dubla incriminarea morală. „ca să-1 pedepsesc pentru impostura şi nebunia sa afectată. articolul „Folie". din ordonanţa criminală din 1670: „Furiosul sau smintitul. 611. de Fen * re. vorbeşte fără şir. astfel că totul pare să pledeze pentru continuarea detenţiei. Această punere în cauză a voinţei în experienţa nebuniei aşa CUM ea denunţată de internare nu este. titlu' XXVIII. articolul „Folie". Printr-o agitaţie continuă a spiritului. care nu poate fi absolut inocentă. nuc deloc diferită. începînd cu dreptul roman şi juriştii secolului al XHI-lea. se află formulată ln conştiinţa juridică. ci prin acea putere individuală a omului care este voinţa sa. în 1710 fusese închis la Charenton un tînăr de douăzeci şi cinci de ani care jsi spunea don Pedro de Jesus şi pretindea că este fiul regelui Marocului. Dacă unelteşte atît de spontan cu răutatea. în lumea internării nu contează să se ştie daca raţiunea a fost efectiv atinsă. Dreptul. explicită în textele care s-fl putut păstra. prin toate puterile surde ale lumii. 1. e mai întîi printr-o flexiune a voinţei. cu cît va fi mai profundă cu atît voinţa subiectului va fi considerată inocentă. dar se trădează prin motivaţii şi prin modurile defl ternare. n-a fost lună la Charenton „în care să nu mărturisească faptul că este în toate minţile. Bouchet rapor. Dimpotrivă. ci de o întreagă conştiinţă etică.-J. 93. 8 Notes de Rene d'Argenson. acc6ptă că nu e fiul regelui Marocului. Pînă atunci e considerat pur şi simplu nebun. 66-67. I."12 Esenţialul este deci de a p."10 Nebunia fără intenţia de a părea nebun sau simpla intenţie fără nebunie beneficiază de acelaşi tratament. şi prin aceasta alterează voinţa. . Dar nebunia este cu totul altceva decît pandemoniul tuturor defectelor şi al tuturor ofenselor aduse moralei. Nebunie reală si demenţă imitată se juxtapun. 2 Dictionnaire de droit et de pratique. şi nu o sensibilitate scrupuloasă. p."11 Observăm în ce măsură experienţa nebuniei care se exprimă şi se formează în practica internării este străină de aceea care.. 438. nu trebuie să fie pedepsit. Această distincţie nu se face în internare: 5 6 lbid. p. probabil pentru că au. dimpotrivă. în cazul în care este. ca şi cum minciuni interesate ar veni să completeze himerele neraţiunii. vrea în continuare să-i vorbească Regelui în particular şi. "lbid. Dar apare bănuiala că se preface. 199. nebunia se înrădăcinează în lumea morală. îl face pe cel atins de ea lncapabil să-şi dea vreun consimţămînt. sublinierea ne aparţine. „ 9 Cl. ca în timpul Renaşteiii.cere internarea unei femei în Refugiu „nu numai pentru moravurile sale desfrînate. fie la Bicetre. Este vorba deci despre un întreg raport obscur între nebunie şi rău. voi. în timp ce de foarte multă vreme noi ne-am obişnuit să stabilim între ele un raport de scădere.

nebunia era exclusă. rom. SMINTIŢII 143 6 poate de limpede că această conştiinţă nu o găsim enunţată într-o manieră explicită în practicile internării. Se pare că nebunia nu intervine în economia îndoielii pentru că ea este în acelaşi timp mereu prezentă şi mereu exclusă din actul de a se îndoi şi din voinţa care îl animă de la început. articolul „furiosus". această mişcare constitutivă a raţiunii. 144 ISTORIA NEBUNIEI împotriva neraţiunii. cu conştiinţa limpede că „tot ce se întîmplă de cele mai multe ori în viata obişnuită este zadarnic şi fără însemnătate". trad. săfl îngăduie să gustăm veşnic o plăcere neîncetată şi supremă": un fel de pariu etic. trădează fără îndoială un partaj încă nesigur. Dar această realizare n-a fost posibilă decît pe fondul nebuniei înlăturate şi manifestă pînă la capăt pericolul permanent al acesteia. pentru că îndoiala. şi nu în spaţiul liber al unei alegeri. în regimul îndoielii şi în mişcarea sa spre adevăr nebunia era nulă ca eficacitate. Şi este. voinţa de a se îndoi a exclus deja farmecele involuntare ale ^raţiunii şi posibilitatea nietzscheană a filozofului nebun.. aşa cum orice raţiune ascunde o alegere liber realizată.Luată în formularea sa cea mai simplă şi sub aspectele sale exterioare. în care delimitarea raţiune-ner* ţiune se împlineşte ca o opţiune decisivă în care este vorba despre o voinţă esenţială. indefinit prelungită de-a lungul reflecţiei. în timp ce toate celelalte forme de eroare si de iluzie înconjurau o regiune a certitudinii. nu e alungată la marginile unei conştiinţe raţionale puternic închise asupra ei înseşi. se teme să se deştepte..nimic altceva decît voinţa hotărîtă să se menţină trează —.. raţiunea ia naştere în spaţiul eticii. în care neraţiunea este în mod liber exclusă. dar eliberau pe de altă parte o formă a adevărului. Aceasta se poate ghici în imperativul insistent al îndoielii carteziene."16 Libertatea pariului se desăvîrşeşte deci într-o unitate în care dispare ca alegere şi se realizează ca necesitate a raţiunii. în clipa cînd începe să-şi dea seama că doarme. în mersul îndoielii. Orice nebunie ascunde o opţiune. arată traiectoria unei libertăţi care e chiar iniţiativa raţiunii în epoca clasică. Dar atîta timp cît clasicismul menţine această . Raţiunea clasică nu întîlneşte etica *a capătul adevărului ei. şi reînchide ochii încet. nerecunoaşterii sale — stilul ei particular. în Meditaţii despre filozofia primă. nelăsînd nici o urmă. p. Bucureşti. care ameninţă raţiunea şi care e dominată de decizia. Indiferenţa la orice for? mă de distincţie riguroasă între greşeală şi nebunie indică o regiune mai profundă. Reflecţia filozofică i-a dat o formulare care ne permite s-o înţelegem pe o altă cale. cum vom vedea. şi poate cea mai responsabilă. cit. în epoca clasica. care va fi cîştigat atunci cînd se va descoperiS exerciţiul libertăţii se înfăptuieşte în plenitudinea concretă a raţiunii care. mereu reluată. chiar dacă i se întîmplă să se alieneze. Tot drumul care merge de la proiectul iniţial al raţiunii pînă la primele fundamente ale ştiinţei se întinde de-a lungul unei nebunii din care se salvează neîncetat printr-o prejudecată etică . se dezvăluie în întregime în gîndirea lui Spinoza şi în eforturile neîmplinite ale Tratatului despre îndreptarea intelectului.) mă tem de a mă trezi. Am văzut prin ce decizie ocolea Descartes. Aşa cum gîndirea care se îndoieşte implică gîndirea şi pe cel care gîndeşte.nebuniei în această epoc» sau. înseamnă acces la o natură superioară. de a deschide ochii asupra adevărului: „O anume lene mă poartă îndărăt. care este evidentă pînă şi în formele internării. sub forma legilor morale. Cu mult toainte de Cogito. putem îndepărta dintr-o dată nebunia. în conştiinţa clasică. raţiunea nu va mai trebui să se departajeze de nebunie. într-un sens. El dovedeşte că neraţiunea. în secolul al XlX-lea. să ne întrebăm de ce şi dacă Descartes a ocolit problema în măsura în care aceasta era insurmontabilă sau dacă acest refuz al nebuniei ca instrument al îndoielii n-are cumva sens la nivelul istoriei culturii — trădînd un nou statut al neraţiunii în lumea clasică. internarea apare ca un exorcism reuşit. există o foarte arhaică implicare a voinţei şi a alegrii între raţiune şi neraţiune. ceea ce conferă recunoaşterii. posibilitatea de a fi smintit. 130. dar însăşi alegerea. chiar în măsura în care e metodică. este învăluită în această voinţă de trezire care e. este prezentă de la originea oricărei gîndirj concertate. Raţiunea se afirmă aici mai întîi ca decizie împotriva întregii neraţiuni a lumii. Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta "devărul în ştiinţe. Efl 13 Bibliotheque de droitfranţais. după ce a fost găsit şi dobîndit. acum. etica. internarea pare să indice că raţiunea clasică a înlăturat toate puterile nebuniei şi că a ajuns să stabilească o linie de partaj decisivă chiar la nivelul instituţiilor sociale. 1990. actul de a se ocupa „doar de cercetarea adevărului"14. poate. a subiectului. ci distanţa deja acordată. trad. „întîia meditaţie". iar suprafaţa sa. Este timpul. (. spre deprinderile vieţii. Editura Academiei Române. prin uniunea sa cu natura luată în totalitatea ei. I1. raţiunea va încerca să se situeze în raport cu neraţiunea pe terenul unei necesitaţi pozitive. această percepţie morală a nebuniei."15 Pe drumul îndoielii.251. Totuşi. 3 Descartes. de Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc. este vorba deci de a pleca în căutarea unui bine „care. La fel cum un sclav care se bucura. de o închipuită libertate în somn. ci că opoziţia ei faţă de raţiune se menţine încaîB spaţiul deschis de o alegere şi de o libertate. De atunci refuzul nebuniei nu va mai fi excluderea etică. o smulgere voluntară din complezenţele nebuniei. Dar a nu a rămas tăcută în secolul al XVII-lea. f^| îndoială. Există o permanentă tentaţie de a dormi şi de a se abandona himerelor. w fiecare clipă. nici în justificările lor. alegere 4 Descartes. ci să se recunoască totdeauna anterioară ei. „Care este deci această natură? Vom arăta la locul potrivit că această metodă constă în cunoaşterea unităţii pe care o are sufletul cu întreaga natură. nici o cicatrice pe suprafaţa gîndirii.

că a fost şi este „eretic. ca „numita mărturie făcută tuturor şi fiecăruia dintre cei de faţă. medicina ca ştiinţă pozitivă nu putea avea influenţă asupra distincţiei etice din care se năştea orice raţiune posibilă. Nebunii printre corecţionari: nu există aici nici orbire. 1959). o schimbare importantă în conştiinţa răului. Astfel îneît nu poate fi vorba. o aşa forţă de scandal. La procesul civil. smintiţi. trad. 23« SMINTIŢII . al melancoliei sau al isteriei. patosul uman al raţiunii incarnate. ucigaş de nevinovaţi. stabileşte cu o claritate evidentă pentru omul clasic o con-'■nuitate care se extinde. Ceea ce nu înseamnă că nebunia şi-a primit în sfîrşit statutul uman sau că evoluţia patologiei mintale iese pentru prima dată din preistoria sa barbară. Paris. existj un fel de modulaţie particulară care priveşte nebunia propriu-zisăşj se adresează celor pe care îi numim. minţi alienate sau tulburate.parte nu ştiau latina. va putea fi indignată de tratamentul inuman pe care epoca nrecedentă 1-a impus nebunilor — sau se va mira că nu au fost îngrijiţi în spitale într-o epocă în care atîţia medici scriau lucrări savante despre natura şi tratamentul furiei. aceeaşi mărturisire este cerută în faţa poporului adunat: „I sa spus de către Monseniorul Preşedinte să-şi prezinte cazul pe de-a-ntregul. ca să spunem aşa. nu poate fi compensat şi pedepsit decît dacă e scos la iveală. Există aspecte ale răului care au o asemenea putere de contagiune. de-a lungul neraţiunii: tulbure a moravurilor şi tulburare a minţii. în momentul în care secolul al XVÎII-lea internează ca smintit* o femeie care „practică religia după cum o taie capul" sau un pfB pentru că nu se găseşte în el nici unul din semnele milei. cealaltă latură a unei alegeri care îi deschide omului liberul exerciţiu al naturii sale raţionale. încft orice publicitate le-ar multiplica la infinit. dimpotrivă. SMINTIŢII 145 morală. în secolele al XVII-lea sau al X VIH-lea. Statutul lor nu se rezumă la a-i trata ca pe 146 . împreună cu raţiunea.alegere fundamentală drept condiţie a exerciţiului raţiunii. nebunie veritabilă şi simu-'ată. trad. Pontchartrain prescB 17 18 Art. Bucureşti. Se va manifesta indignarea că nişte „nevinovaţi" au fost trataţi ca „vinovaţi". 1922. trădează o formă de conştiinţă pentru care inumanul nu poate provoca decît ruşinea. spre a obţine mai uşor iertarea păcatelor şi graţia lui Dumnezeu pentru abolirea păcatelor comise de el''18. pp. Şi totuşi. înainte de a atinge desăvîrşirea cârti îl suprimă. prin aceasta. Există un ciclu de împlinire a răului care trebuie să treacă în mod necesar prin mărturisirea publică şi manifestare. posibilitatea nebuniei este contemporană cu o alegere constitutivă a raţiunii şi în consecinţă a omului însuşi. ci că omul şi-a modificat raportul originar cu nebunia şi că nu îl mai percepe decît reflectat pe suprafaţa lui însuşi. cînd raportul fundamental al eticii cu raţiunea se va fi inversat într-un raport secund al raţiunii cu morala si cînd nebunia nu va mai fi decît un avatar venit fără voie. ci trimite la regiunea de unde distrugerea libertăţii trebuie să dea naştere. toate aparţin în fond aceluiaşi pămînt natal ?' au dreptul la acelaşi tratament. nici prejudecăţi. însuşi chipului omenesc. în sensibilitatea generală faţă de neraţiune. ei înşişi. să fie publicată în limba poporului şi prezentată acestuia." Pînăîn secolul al XVII-lea. din care cea mai mare. ci intenţia deliberată de a lăsa nebunia să vorbească limba care îi e proprie. Numai lumina în care au loc mărturia şi pedeapsa poate echilibra noaptea din care a ieşit răul. un loc aParte în lumea internării. demenţi. nu desemnează niciodată tulburarea. recăzut în erezie. în legătură cu un caz de otrăvire. 6-10. judedH care condamnă nebunia sub această formă nu ascunde o presupoziţia 16 Spinoza. Ea semnalează chiar. contemporane ■aţiunii. extravaganţi. de Alexandru Editura ştiinţifică şi enciclopedică. în secolul al XV-lea. şi pentru ruşinea lui să fie publicate şi mărturisite numitele delicte să-vîrşite. asupra raţiunii. scandalul public dădea răului putere de exemplu şi de răscumpărare. deliruri şi minciuni. apostat al credinţei. De fapt. iar ruşinea pe care ar simţi-o ar fi ca o uşurare a pedepsei pe care ar trebui s-o suporte. formînd. pentru gîndirea clasică. se va descoperi cu groază situaţia nebunilor din celulele ospiciilor. fără o distincţie semantică precisă. acuzat. ISTORIA NEBUNIEI nişte corecţionari. internarea se explică sau în orice <■ se justifică prin voinţa de a evita scandalul. neîntreruptă. nesocotind abaterea de la credinţă"17. în sensul în care va fi ea înţeleasă de secolul I XlX-lea. nici confuzie. Le Proces inquisitorW de Gilles de Rais. A şasea şedinţă a procesului (în Proces de Gilles de Rais. fr. Atunci el va considera ca inuman sâ-i laşi pe nebuni să putrezească în fundul caselor de corecţie şi al sectoarelor pentru furioşi. vrăjitor. invocator al spiritelor rele. idolatru. In forma sa cea mai generală. nebunia iese la iveală în lumina libertăţii. Renaşterea adusese în mod liber la lumina zilei formele neraţiunii. Gilles de Rais. manifestă doar distincţia etică între raţiune şi nebunie. p. Această formă aparte a sensibilităţii conturează chipul propriu al nebuniei în lumea neraţiunii. Paris. sfîrşeşte prin a recunoaşte aceste crime „care sînt suficiente pentru a duce la moarte 10 000 de persoane" în mărturie extrajudiciară. în epoca lui Pinel. Numai uitarea le pofl desfiinţa. în accidentul uman al maladiei. el îşi reîncepe mărturisirile în latineşte în faţa tribunalului. pentru omul clasic. Pericolul nebuniei. Ea priveşte în primul rînd scandalul. 1979. de bunăvoie. Tratatul despre îndreptarea intelectului. apoi cere. nu trebuie să uităm că „smintiţii" ocupă. sodomit. de a trata „uman" nebunia: căci ea este întru totul inumană. citată de Hernandez. Internarea. răul. din exterior. în tot ce poate avea el mai violent şi mai inuman. 41 al actului de acuzare. Doar cOnştiinţă „morală". ghicitor. Această experienţă a unei alegeri şi a unei libertăţi. neînţelegînd că.

Citat în Pietri. Se va merge chiar. Fonds Clairambault. Regele n-a crezut de cuviinţă să pună să se facă proces atîtor persoane. Cu mai multă strălucire decît orieînd. 986. H venitul anual al acestor vizite se ridică la aproape 400 de livre: cjfl ce presupune cifra uimitor de mare de 96 000 de vizite pe an. dar iată că bătrîneţea şi infirmitatea au făcut scandalul imposibil: „în rest.care dormea pe paie". „Să nu calomniem natura umană. un tînăr „care cin" într-un mod fermecător" (ibid). cap. Cu banii în mînă."21 Invers. Se pare că onoarea unei familii cere să îndepărtăm din societate pe acela care. în perioadele lor lucide. Ciudat este că acest obicei n-a dispărut în momentul în care se re19 20 21 Archives Bastille."19 în afară de pericolele exemplului. ci. în ciuda cererilor sale. organizase în . care. Se găseşte remediu pentru orice. Clasicismul încearcă în faţa inamicului o pudoare pe care Renaşterea nu o resimţise niciodată. „Josnicia este pusă în rîndul acţiunilor pe care ordinea publică nu ne permite să le tolerăm. îi face să roşească pe părinţii săi."22 Toate aceste forme ale răului care se învecinează cu neraţiunea trebuie să fie închise. în unele Narrturmer din Germania se făcuseră ferestre cu gratii care permiteau să fie observaţi din exterior nebunii agăţaţi de ele. N. nota 1. f. dintre care multe ajunseseră la crime fără să le cunoască. Nebunii înşişi sînt însărcinaţi. 213. S-a întîmplat. citează cifra de 2 pence. Observations d'un voyageur anglais. ordinul de eliberare este dat atunci cînd pericolul scandalului e îndepărtat şi onoarea familiilor sau a Bisericii nu mai poate fi atinsă. Astfel gardienii acestor nefericiţi se bucură de beneficiile pe care acest spectacol li le procură. să-şi arate tovarăşii. Neratiunea se ascundea în discreţia caselor de internare. 61). nebunia în came şi oase 24 25 Ned Ward. nici să se iscălească. Ei formau astfel un spectacol la porţile oraşului. „Toată lumea era admisă odinioară să viziteze Bicetre. fără a avea o insensibilitatflH care. supra. Coulmier. 986. cînd pe cel de spectatori priviţi. Majestatea Sa a hotărît aceasta cu atît mai mult cu cît este convinsă că există anumite crime care trebuie cu desăvîrşire uitate.. Or. mai departe decît merseseră Evul Mediu şi Renaşterea.. date oricărui bădăran care voia să dea o para". s-a dezvoltat. în această închidere. cit. SMINTIŢII 149 în reprezentaţie. director la Charenton. al curiozităţii unui public uşuratic. 1788. 22 B. un cleric ca acesta nu e niciodată ascuns cu prea multă grijă pentru a salva onoarea religiei şi a sacerdoţiului. fără îndoială sub influenţa practicii care-i privea P6 nebuni. niciodată nu i s-a autorizat ieşirea. I. ca şi cum nebunia însăşi era datoare să depună mărturie despre ceea ce este. pentru bucuria tuturor. 161-162. există o excepţie. Alienaţii care asistau la aceste reprezentaţii teatrale erau obiectul atenţiei. şi cînd era timp frurn"8 veneau cel puţin 2 000 de persoane pe zi. 26 Miţabeau. paralizia sa continuă". 25). povesteşte >zita pe care le-a făcnt-o prinţul de Conde împreună cu ducele d'Enghien pentru „a-i msPira oroarea faţă de viciu" (f. cred că eliberarea sa ar fi o dovadă de dreptate şi de milă."20 Chiar şi către sfîrşitul secolului al XVIII-lea.. Nu e exclus ca în cursul secolului al XVIH-lea preţul de intrare să fi scăzut. în London Spy. 148 ISTORIA NEBUNIEI închideau porţile azilurilor. dimpotrivă. loc. Malesherbes va apăra internarea ca pe un drept al familiilor care vor să scape de dezonoare. onoarea familiilor şi a religiei este suficientă pentru a recomanda un subiect pentru o casă de internare. Călătorul englez are dreptate să privească prezentarea nebunilor ca fiind dincolo de cea mai inimaginabilă cruzime. Singura atenuare care s-a găsit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea a fost de a trece în seama smintiţilor grija de a-i arăta pe nebuni. Aceea rezervată nebunilor. N.jmii ani ai secolului al XlX-lea acele faimoase spectacole în care nebunii jucau cînd rolul de actori.. Ravaisson.djM e să credem un raport prezentat în Camera Comunelor. ci secretul unui azil: „Cum informaţiile care fost date priveau o parte a Parisului. acum nebunia însăşi. Abatele Bargede era închis deja de multă vreme. ciudata confrerie a Corăbiei albastre dădea altădată spectacole în care era mimată nebunia27. Erau vizitat1 un preol irlandez . un căpitan de vas pe care vederea oamenii* îl înfuria. în 1815. dar foarte tîrziu. la rîndul lor."26 Iată nebunia erijată în spectacol dincolo de liniştea azilurilor şi devenind. Fonds Clairambault. Iată ce se spune despre un preot care trebuie trimis la Saint-Lazare: „Astfel. spitalul din Bethleem îi arată pe furioşi pentru un penny în fiecare duminică.25 Unii temniceri erau foarte reputaţi pentru abilitatea lor de a-i pune să facă nenumărate dansuri şi acrobaţii cu preţui cîtorva lovituri de bici.147 tribunalul public. pp. 27 Cf. Părintele Richard. inconsecvent şi uneori . plimbarea la Bicetre şi spectacolul marilor smintiţi rărojfl pînă la Revoluţie una dintre distracţiile duminicale ale burghezilor de pe malul stîng. scrie d'Argenson: „El nu poate nici să scrie.241 Franţa. în Memoriile sale. prin moravuri rele şi abjecte. fără îndoială. Gardianul va arăta nebunii tot aşa cum la tîrgul SaintGerrnain scamatorul îşi prezintă maimuţele dresate. B. căpătîmf la Paris şi la Londra un caracter aproape instituţional. ca şi venericii să fie arătaţi. La Reforme de l'Etat. le fac acelaşi serviciu. sul Imperiu. Am spus-o deja. dar nebunia continuă să fie prezentă pe scena lumii. scandal public. XIII. n-ar putea niciodată să ajungă. p. erai condus de un gh» în compartimentul smintiţilor" (Memoires de Pere Richard. 257. p.23 Era desigur un foarte vechi obicei al Evului Mediu acela de a-i arăta pe smintiţi. iar altele se lăsaseră purtate spre ele doar din uşurinţa de a le face. „căci tocmai nedreptatea omenească îl înnebunise". Mirabeau relatează în Observations d'un voyageur anglais că nebunii de la Bicetre erau arătaţi „ca nişte animale ciu.

Ideea unei pocăinţe" îi este total străină acestui regim. permiţînd astfel gardianului să-1 dirijeze. de a vizita azilul din York în calitate de inspector benevol. Pînă la începutul secolului al XlX-lea şi pînă la indignarea lui Royer-Collard. Cînd a început reformarea Bethleemului."28 Nebunia devenise pur spectacol. Dar în acelaşi timp epoca clasică îi atribuie tocmai acestei nebunii un indiciu particular: nu al maladiei. ţinuta lor. Nu există însă nimic comun între această manifestare organizată a nebuniei în secolul al XVIII-lea şi libertatea în care ieşea la lumină în timpul Renaşterii. ci animal cu mecanisme ciudate. Dar acolo sînt carcerele şi celulele rezervate de multă vreme alienaţilor celor mai periculoşi şi mai agitaţi.31 Dimpotrivă. fără îndoială. Pascal. „Nenorocitul care nu avea altă mobilă decît acest culcuş de paie stînd proptit de perete cu capul. lele de la Bicetre. „Pot să concep foarte bine un om fără mîini. plătit cu 20 de livre. provocau rîsul batjocoritor. ceea ce făcea . din pricina cărora mulţi dintre ci au murit". Dar nu pot concepe omul fără gîndire: ar fi 0 Piatră sau un animal. dar desemnează explicit nebunia. 13 femei.. Un fel de imagine a animalităţii obsedează ospiciile. era prezentă peste tot şi amestecată cu fiecare experienţă prin imaginile sau pericolele sale. pe deasupra. erau un loc de refugiu pentru o mulţime de şobolani mari. i se punea între picioare o bară de fier. ci trebuie doar să fixeze strict limitele fizice ale unei nebunii care bîntuie. Godfrey Higgins. de obicei. fără cap (pentru că numai experienţa ne învaţă că este mai necesar CaPul decît picioarele). sînt înghesuiţi în celule mai mult sau mai puţ{n largi. de podeaua şi de tavanul celulei. pentru cea de-a doua contează organizarea lui. eliberată de această neraţiune morală în care . Sînt legaţi frecvent cu lanţuri de pereţi şi de paturi. H. cînd creşteau apele Senei. este arătată. cit. bestialitate în care omul. p. 222. aşa cum existau ele la sfîrşitul secolului al XVIII-lej. Chapters on the Histoiy ofthe hisane. 151. într-un alt spital. o face de la distanţă. sînt ţinuţi printr-un sistem de constrîngere care nu e. cînd i se dădea voie să meargă cîţiva paşi. în punctul ei extrem. ca s spunem aşa. dar de partea cealaltă a gratiilor. *lbid. pe care le individualizaseră aîî' de bine Evul Mediu şi Renaşterea. mila jignitoare a asistenţei. în cazul în care smintiţii sînt deosebit de periculoşi. „Memoire historique et statistique de la Maison Royale de Charenton". nebunele agitate erau în mod obişnuit legate de glezne cu lanţuri de zidul unei lungi galerii. descoperă o uşă care fusese disimulată cu grijă şi găseşte o cameră care nu măsura 8 picioare pe fiecare latură (în jur de 6 metri pătraţi).răutăcios. aversa zidul.. dar. 150 ISTORIA NEBUNIEI * In al său Rapport sur le seivice des alienes Desportes descrie celij.32 Atunci cînd ating un asemenea paroxism în violenţă. doar cu o cuvertură deasupra. în timpul perioadei clasice. sub privirea unei raţiuni care nu mai e înrudită cu ea şi nu mai trebuie să se simtă compromisă de o prea mare asemănare. ca distracţie. la Bethnal Green. cu picioarele şi mîinile legate."30 „ 8 Esquirol. acesta aluneca de-a lune'ul unei bare groase de fier verticale fixate. Internarea ascunde neratiunea şi trădează ruşinea pe care o suscită. Samuel Tuke. Tuke. devine limpede că aceste practici nu mai sînt animate de conştiinţa unei pedepse de îndeplinit. în cursul unei vizite." Cît despre celulele de la Salpetriefe. ci bestii căzute pradă unei mînii naturale: ca şi cum. s-au găsit nebuni cu picioarele. care se aruncau noaptea asupra nenorociţilor închişi acolo şi îi rodeau peste tot pe unde-i puteau ajunge. nu se putea' bucura de somn fără să fie muiat de apa care şiroia din acea grămadă de pietre. obţinuse dreptul. era legată de pat. o arată cu degetul. Atitudinile ciudate ale acestor nenorociţi. o femeie suferea violente crize de excitaţie: era dusă atunci într-un staul de porci. dacă se manifestă. să-1 ţină.locuinţa şi mai funestă. ln °« maladies mentales. mîinile şi faţa sfîşiate de muşcături adesea periculoase. adesea mortală. Cei legaţi în lanţuri de zidurile celulelor nu sînt atît oameni cu raţiunea rătăcită. în lesă din exterior. de natură punitivă. este că iarna. fără picioare. cu atît mai puţin de datoria de a îndrepta. Nebunia a devenit ceva de privit: nu mai e monstru ascuns în sine. la gît i se pusese un inel de fier are printr-un lanţ scurt. Nebunia îşi împrumută chipul de la masca bestiei. pentru cea dintîi. trad. era legat de un alt inel. Atunci. aceste carcere situate la nivelul canalelor nu numai că deveneau mult mai insalubre. nu aveau alt veşmînt decît o cămaşă de dimie. nebunii rămîn nişte monştri — adică fiinţe sau lucruri care merită să fie arătate. rom. Cugetări. de multă vreme. fixată cu inele de glezne şi ataşată de nişte cătuşe printr-un lanţ scurt. este abolit. îi resoarbe formele singulare. cu picioarele şi cu corpul. bunei conştiinţe a unei raţiuni sigure de ea însăşi. p. descrie aiw nuntit un laborios sistem care fusese instalat la Bethleem pentrH potoli un nebun recunoscut ca furios: era ataşat de un lanţ lung cil SMINTIŢII 151 31 D. într-o aprehensiune generală în care se învecinează nediferenţiat cu toate formele neraţiunii. importantă este evitarea scandalului. în al său Rapport sur la situation des alienes indigents. s-a găsit un om care timp de doisprezece ani trăise în această celulă supus acestui sistem de constrîngere. 82. La Bethleem. Ciudată contradicţie: epoca clasică învăluie nebunia într-o experienţă globală a neraţiunii. Dacă sînt mai calmi şi nimeni nu are a se teme de ei. prin extremităţile sale. p. într-o lume asupra căreia Sade îşi întinde suveranitatea29 şi care este oferită. Dacă. ziua trebuiau să trăiască într-o încăpere doar cu puţin mai mare. Unul dintre discipolii cei mai activi ai lui Tuke. ci al scandalului exaltat. o dată criza trecută. în care noaptea locuiau. nebunia. II.

sînt îngrădite formele ei cele mai atenuate, regăsea, printr-o lovitură de forţă, violenţa imediată a animalităţii. Acest model al animalităţii se impune în aziluri şi le dă aspectul de cuşcă şi de menajerie. Coguel descrie spitalul Salpetriere la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: „Nebunele atinse de accese de furie sînt înlănţuite ca nişte cîini la uşa celulei lor şi separate de gardiene şi de vizitatori printr-un culoar apărat de un grilaj de fier; li se trec prin acest grilaj hrana şi paiele pe care dorm; cu ajutorul greblelor este curăţată o parte dintre necurăţeniile care le înconjoară."33 La spitalul din Nantes, menajeria are aspectul unor cuşti individuale pentru bestii feroce. Niciodată Esquirol nu văzuse „un asemenea lux de încuietori, zăvoare, bare de fier pentru a închide porţile carcerelor... Mici deschizături practicate lîngă uşi erau prevăzute cu bare de fier ?i cu obloane. Chiar lîngă această deschizătură atîrna un lanţ fixat ln perete şi avînd la cealaltă extremitate un vas de fontă semănînd destul de bine cu un sabot în care alimentele erau depuse şi trecute Printre barele deschizăturilor"34. Cînd Fodere soseşte la spitalul din Strasbourg, în 1814, el găseşte instalat, cu multă grijă şi abilitate, Un fel de staul uman: „Pentru nebunii supărători şi care se murdăresc" s-a imaginat amenajarea, la extremitatea marilor săli, a „unui 'e' de cuşti sau dulapuri de seînduri care pot cel mult să cuprindă Un om de înălţime medie". Aceste cuşti au un planşeu deschis, care nu se sprijină direct pe sol, ci e puţin înălţat, cu vreo cincisprezece
,, Se numea Norris. A murit la un an după ce a fost eliberat. 3^ Coguel, La Vie parisienne sous Louis XVI, Paris, 1882. Esquirol, Des maladies mentalei, voi. II, p. 481.

152
ISTORIA NEBUNIEI

centimetri. Pe aceste şipci s-a aruncat o mînă de paie „pe care doar. me smintitul, gol sau pe jumătate gol, tot acolo luînd masa şi făţj | du-şi nevoile..."35 Avem aici, bineînţeles, un întreg sistem de securitate contra^ lentei alienaţilor şi a dezlănţuirii furiei lor. Această dezlănţuire este privită mâi întîi ca pericol social. Dar ceea ce e mai important este că e imaginată sub specia unei libertăţi animale. Faptul negativ că „nebunul nu e tratat ca o fiinţă umană" are un conţinut pozitiv; această indiferenţă inumană are în realitate valoare de obsesie: ea se înrădăcinează în vechile spaime care, începînd cu Antichitatea şi mai ales cu Evul Mediu, au dat lumii animale familiara sa ciudăţenie, minunile ei ameninţătoare şi întreaga-i greutate de nelinişte surdă. Totuşi această frică animală care însoţeşte, cu întregul ei peisaj imaginar, percepţia nebuniei, nu mai are cîtuşi de puţin acelaşi sens ca în urmă cu două sau trei secole: metamorfoza animală nu mai este semnul vizibil al puterilor infernale, nici rezultatul unei alchimii diabolice a neraţiunii. Animalul din om nu mai are valoare de indiciu pentru un „dincolo"; el a devenit nebunia omului, fără legătură cu nimic altceva decît cu ea însăşi: nebunia sa în stare de natură. Animalitatea care bîntuie în nebunie deposedează omul de ceea ce ar putea exista uman în el; dar nu pentru a-1 abandona altor puteri, pentru a-1 aşeza la gradul zero al propriei naturi. Nebunia, în formele sale ultime, este pentru clasicism omul în raport nemijlocit cu animalitatea sa, fără altă referinţă, fără nici un recurs.36 1 ° Va veni o zi cînd această prezenţă a animalităţii în nebunie îi fi considerată, dintr-o perspectivă evoluţionistă, drept semnul — mai mult, însăşi esenţa — maladiei. în epoca clasică, dimpotrivă, fl> manifestă cu o strălucire aparte tocmai faptul că nebunul nu este «B bolnav. într-adevăr, animalitatea îl protejează pe nebun împotriva! tot ce poate fi fragil, precar, maladiv în om. Soliditatea animalai nebuniei şi această greutate împrumutată din lumea oarbă a bestiei îl călesc pe nebun contra foamei, a căldurii, a frigului, a durerii. Este
SMINTIŢII

153
Fodere, Trăite du dâlire appliquc â la medecine, ă la morale, ă la legislation, Pa115' 1817, voi. I, pp. 190-191. Acest raport moral care se stabileşte între om şi animalitate, nu ca putere * metamorfoză, ci ca limită a naturii sale, este bine exprimat întrun text de Mathur»1 Le Picard: „Prin rapacitate, e lup, prin subtilitate — leu, prin înşelătorie şi vicle*e — vulpe, prin ipocrizie — maimuţă, prin invidie — urs, prin răzbunare — tigru, J*" clevetire, blasfemii şi calomnii — cîine, şarpe care trăieşte cu pămînt prin avari» cameleon prin inconstanţă, panteră prin erezie, vasilisc prin lascivitatea ochii'»' dragon care arde totdeauna de sete prin darul beţiei, purcel prin dezmăţ" (Le F<U des Paillards, Rouen, 1623, p. 175).
35 36

notoriu, pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, că nebunii pot suporta la infinit mizeriile existenţei. E inutil să-i protejezi; nu-i nevoie nici să-i acoperi, nici să-i încălzeşti. Cînd, în 1811, Samuel Tuke vizitează o workhouse a Comitatelor din Sud, el vede celule unde lumina ajunge prin lucarne cu gratii practicate în uşi. Toate femeile erau complet goale. Or, „temperatura era extrem de scăzută, şi în ajun, seara, termometrul arătase un frig de minus 18°. Una dintre aceste nefericite era culcată pe o mînă de paie, fără cuvertură". Această aptitudine a alienaţilor de a suporta, asemenea animalelor, cele mai rele intemperii, va fi încă pentru Pinel o dogmă medicală; el va admira totdeauna „constanţa şi uşurinţa cu care anumiţi alienaţi de ambele sexe suportă frigul cel mai aspru şi mai îndelungat, în luna nivose* a anului III, în timpul unor zile în care termometrul arăta 10, 11 şi pînă la 16° sub zero, un alienat de la ospiciul Bicetre nu-şi putea păstra nici măcar cuvertura de lînă şi stătea aşezat pe podeaua îngheţată a celulei sale. Dimineaţa, abia i se deschidea uşa că-1 şi vedeai alergînd în cămaşă în curte, luînd gheaţa şi zăpada în mînă, punîndu-le pe piept şi lăsîndu-le să se topească cu un fel de în-cîntare"37. Nebunia, prin tot ce poate comporta ca ferocitate animală, îl păzeşte pe om de pericolele bolii; ea îl face să atingă o invulnerabilitate asemănătoare celei pe care natura, în prevederea sa, a rezervat-o animalelor. Curios, tulburarea raţiunii îl restituie pe nebun bunătăţii nemijlocite a naturii, prin întoarcerea la animalitate.38 2° Prin urmare, în acest punct extrem, nebunia ţine, mai puţin ca °ricînd, de medicină; ea nu poate aparţine mai mult nici domeniului corecţionar. Animalitatea dezlănţuită nu poate fi stăpînită decît prin dresaj şi îndobitocire.

Tema nebunului-animal a fost realizată efectiv >n secolul al XVIII-lea, în pedagogia care a încercat să fie impusă a'ienaţilor. Pinel citează cazul unui „aşezămînt monastic foarte renumit, într-una dintre regiunile meridionale ale Franţei", în care smintitului extravagant i se notifica „ordinul hotărît de a se schim-b*'; dacă refuza să doarmă sau să mănînce, era „prevenit că încă-Nînarea sa va fi pedepsită a doua zi cu zece lovituri de vînă de bou". n schimb, dacă era supus şi docil, i se permitea „să ia masa în
A patra lună a calendarului revoluţionar francez (21 dec-19 ian.) (N. t.) Pinel, Trăite medico-philosophique, voi. I, pp. 60—61. Am putea cita, ca o altă expresie a aceleiaşi teme, regimul alimentar la care erau ^ .' smintiţii de la Bicetre (sectorul Saint-Prix): „Şase sferturi de pîine neagră pe ^ SuPa potrivită după pîine; un sfert de carne duminica, marţea şi joia; patru uncii sţ^^ăre sau de boabe lunea şi vinerea; o uncie de unt miercurea; o uncie de Lrmză b 5ta" (Archives de Bicetre. Regulament din 1781, cap. V, art. 6).
J7

154
ISTORIA NEBUNIEI

refectoriu, alături de institutor", dar la cea mai mică greşealăS imediat avertizat printr-o „lovitură de băt puternică peste degetaB Astfel, printr-o curioasă dialectică a cărei mişcare explică toate aceste practici „inumane" ale internării, libera animalitate a nebuniei nu e stăpînită decît prin acest dresaj al cărui sens nu e de a ridica bestialul spre uman, ci de a restitui omul acelei laturi pur animale pe care o poate avea. Nebunia dezvăluie un secret de animalitate care e adevărul ei, şi în care, într-un fel, se resoarbe. Spre mijlocul seco-lului al XVIIIlea, un fermier din nordul Scoţiei a avut momentul lui de celebritate. I se atribuia arta de a vindeca mania. Pinel notează în treacăt că acest Gregory avea o statură de Hercule; „metoda sa consta în a-i pune pe alienaţi la muncile cele mai grele ale cîmpului folosindu-i pe unii pe post de animale de povară, pe alţii ca servitori. adueîndu-i la ascultare printr-o ploaie de lovituri la cel mai miqm de revoltă"40. în reducerea la animalitate, nebunia îşi găseşte deopotrivă adevărul şi vindecarea: cînd nebunul a devenit o bestie, această prezenţă a animalului în omul care stîrnea scandalul nebuniei s-a şters: nu pentru că animalul ar fi tăcut, ci pentru că omul însuşi a fost abolit. în fiinţa umană devenită animal de povară absenţa raţiunii însoţeşte înţelepciunea şi ordinea sa: nebunia este atunci vindecată pentru că e alienată în ceva care nu e decît adevărul ei. 3° Va veni un moment cînd, din această animalitate a nebunii, vor fi deduse ideile unei psihologii mecaniciste şi terna că formele nebuniei pot fi raportate la marile structuri ale vieţii animale. 1 în secolele al XVH-lea şi al XVJlI-lea, animalitatea care îşil prumută chipul nebuniei nu prescrie în nici un fel o alură deter-ministă fenomenelor sale. Dimpotrivă, o plasează într-un spaţiuf imprevizibilă libertate în care se dezlănţuie furia; determinismul poate avea influenţă asupra ei sub forma constrîngerii. a pedepse sau a dresajului. Prin mijlocirea animalităţii, nebunia nu regăseşte marile legi ale naturii şi ale vieţii, ci mai curînd cele o mic de forr» ale unui Bestiar. Dar spre deosebire de cel care parcurgea Evul IVfe diu şi care povestea, prin intermediul atîtor chipuri simbolice, meţ2 morfozele răului, acesta e un Bestiar abstract; răul nu mai iar făţişarea sa fantastică; e preluată din el doar forma extremă, adevăr fără conţinut al bestiei. Este eliberat de tot ceea ce îi putea conft1 bogăţia de faună imaginară pentru a păstra o putere generală de amf ninţare: pericolul surd al unei animalităţi care veghează şi ^
39 40

Pinel, loc. cit., p. 312. Ibidem.

SMINTIŢII

155 jn-o dată, desface raţiunea în violenţă şi adevărul în furia smintitului- în ciuda efortului contemporan de a constitui o zoologie po-gjtjvă, această obsesie a unei animalităţi percepute ca spaţiu natural al nebuniei n-a încetat să populeze infernul epocii clasice. Ea e cea care constituie elementul imaginar din care s-au născut toate practicile internării şi aspectele cele mai ciudate ale sălbăticiei sale. în Evul Mediu, înainte de începuturile mişcării franciscane, şi desigur multă vreme după aceea şi în ciuda ei, raportul fiinţei umane cu animalitatea a fost acela, imaginar, al omului cu puterile subterane ale răului. In epoca noastră, omul reflectă acest raport în forma unei pozitivităţi naturale: în acelaşi timp ierarhie, întocmire şi evoluţie. Dar trecerea de la primul tip de raport la al doilea s-a făcut tocmai în epoca clasică, atunci cînd animalitatea a fost percepută tot ca ne-gativitate, dar naturală: cu alte cuvinte, în momentul în care omul n-a mai resimţit raportul cu animalul decît în pericolul absolut al unei nebunii care aboleşte natura omului într-o nediferenţiere naturală. Această manieră de a concepe nebunia este dovada că pînă în secolul al XVIII-lea raportul naturii umane nu era nici simplu, nici nemijlocit - şi că trecea prin formele negativităţii celei mai riguroase.41 A fost desigur esenţial pentru cultura occidentală să-şi lege în acest fel percepţia nebuniei de formele imaginare ale raportului dintre om şi animal. La început, ea n-a considerat ca de la sine înţeles că animalul participă la plenitudinea naturii, la înţelepciunea şi la ordinea sa: această idee a fost tardivă şi va rămîne mult timp la suprafaţa culturii; poate că încă n-a pătruns foarte adînc în spaţiile subterane ale imaginaţiei. De fapt, pentru cine vrea să deschidă bine ochii asupra lor, devine repede destul de clar că animalul aparţine mai degrabă antinaturii, unei negativităţi care ameninţă ordinea şi pune jn pericol, prin furia sa, înţelepciunea pozitivă a naturii. Opera lui Lautreamont stă mărturie în acest sens. Dacă omul occidental a trăit _lmP de două mii de ani cu definiţia sa de animal raţional, de ce ar lnsemna acest lucru neapărat că a şi recunoscut posibilitatea unei _°rdini comune raţiunii şi animalităţii ? De ce ar trebui să fi desemnat n această definiţie maniera în care se inserează în pozitivitatea natală? Şi, independent de ceea ce Aristotel a vrut să spună cu ade-arat, putem paria că acest „animal raţional" a

indicat multă vreme j/.ntru lumea occidentală felul în care libertatea raţiunii începea să se ' în spaţiul unei neraţiuni dezlănţuite şi să se smulgă din el pînă
1 p.

Mne ar vrea să-şi dea osteneala de-a studia noţiunea de natură la Sade şi raia acest gen dusă Pur'tatea ei extremă.

nle s

ale cu filozofia secolului al XVIII-lea ar găsi o mişcare de

156
ISTORIA NEBUNIEI

la a-i deveni termenul contrar. începînd din momentul în care fi^ zofia a devenit antropologie şi în care omul a vrut să se recunoasţ-într-o plenitudine naturală, animalul şi-a pierdut puterea de nega.tj, vitate, pentru a constitui între determinismul naturii şi raţiunea onn. lui forma pozitivă a unei evoluţii. Formula animalului raţional şj., schimbat total sensul: neraţiunea pe care o arăta ca fiind la or^ oricărei raţiuni posibile a dispărut în întregime. De atunci, nebunii a trebuit să asculte de determinismul omului recunoscut ca i naturală în chiar animalitatea sa. în epoca clasică, deşi e adevărai că analiza ştiinţifică şi medicală a nebuniei, cum vom vedea mai de. parte, caută să o înscrie în acest mecanism natural, practicile reali care-i privesc pe smintiţi dovedesc îndeajuns că nebunia era n| prinsă în violenţa antinaturală a animalităţii. în orice caz, internarea exaltă tocmai această animalitate a ni niei, chiar în timp ce se străduieşte să evite scandalul stîrnit de imm litatea neraţionalului. Iată un fapt care demonstrează destul de bine distanţa instaurată în epoca clasică între nebunie şi celelalte fonti ale neraţiunii, chiar dacă e adevărat că dintr-un anumit punct de vedere ele s-au confundat sau asimilat. Dacă un întreg palier al neraţiunii este redus la tăcere, dar nebunia este lăsată să vorbească liber limbajul scandalului ei, ce învăţătură poate ea da, pe care neraţiinj» în general să nu o poată transmite? Furiile sale şi întreaga turbarei smintitului au vreun sens pe care să nu-1 putem găsi în vorbele, iffi puţin smintite probabil, ale celorlalţi internaţi? Prin ce este deci! mod deosebit semnificativă nebunia? începînd cu secolul al XVII-lea, neraţiunea — în sensul cel jl larg al cuvîntului — nu mai e purtătoarea nici unei învăţături. Acfc periculoasă reversibilitate a raţiunii pe care Renaşterea o resimte-încă îndeaproape trebuie să fie uitată şi scandalurile sale să dispaP Marea temă a nebuniei Crucii, atît de intim legată de experienţa citf tină a Renaşterii, începe să se şteargă în secolul al XVII-lea, în ciud-jansenismului şi a lui Pascal. Sau mai curînd ea subzistă, dar cui" sens modificat şi oarecum inversat. Nu mai e vorba de a cere raţiui" umane să-şi abandoneze orgoliul şi certitudinile pentru a se pie^ în marea neraţiune a sacrificiului. Cînd creştinismul clasic vorbe?'-de nebunia Crucii este pentru a umili numai o falsă raţiune şi al să izbucnească lumina eternă a raţiunii adevărate; nebunia lui Du"* nezeu întrupat este doar o înţelepciune pe care nu o recunosc oaftf nii neraţiunii trăitori în această lume: „Isus crucificat... a 1
SMINTIŢII

157 andalul* lumii şi a părut ignoranţă şi nebunie în ochii secolului." Dar lumea devenită creştină şi această ordine a lui Dumnezeu velată prin peripeţiile istoriei şi prin nebunia oamenilor sînt uficiente pentru a arăta acum că „Isus Cristos a devenit punctul cel mai înalt al înţelepciunii noastre"42. Scandalul credinţei şi al decăderii creştine, căruia Pascal îi păstra încă vigoarea şi valoarea de manifestare, nu va mai avea în curînd sens pentru gîndirea creştină, poate doar cu excepţia celui de a arăta în toate aceste conştiinţe scandalizate tot atîtea suflete oarbe: „Nu îngăduiţi ca crucea voastră, care v-a supus universul, să mai fie nebunia şi scandalul spiritelor trufaşe." Creştinii înşişi împing acum neraţiunea creştină spre marginile raţiunii devenite identice cu înţelepciunea lui Dumnezeu incarnat. Va trebui să aşteptăm, după Port-Royal, două secole — Dostoievski si Nietzsche — pentru ca Isus Cristos să regăsească gloria nebuniei sale, pentru ca scandalul să aibă din nou o putere de manifestare, pentru ca neraţiunea să nu mai fie doar ruşinea publică a raţiunii. Dar în momentul în care raţiunea creştină se eliberează de o nebunie cu care făcuse corp comun atîta timp, nebunul, în raţiunea sa abolită, în turbarea animalităţii sale, primeşte o deosebită putere de demonstraţie: ca şi cum scandalul, alungat din această regiune de deasupra omului, în care el intră în relaţie cu Dumnezeu şi în care se manifestă Incarnarea, ar reapărea, în plenitudinea forţei sale şi încărcat cu o învăţătură nouă, în acea regiune în care omul intră în relaţie cu natura şi cu animalitatea sa. Punctul de aplicaţie al lecţiei s-a deplasat spre regiunile joase ale nebuniei. Crucea nu mai trebuie Privită în scandalul ei; dar nu trebuie uitat că Isus Cristos, de-a lungul întregii sale vieţi umane, a onorat oarecum nebunia; el a sanctificat-o, aşa cum a sanctificat şi infirmitatea vindecată, păcatul iertat, sărăcia %ăduită bogăţiilor veşnice. Celor care, în casele de internare, trebuie sa vegheze asupra oamenilor căzuţi în demenţă, Saint Vincent de Paul 'e aminteşte că „pildă ne este Domnul Nostru care a vrut să fie în-c°njurat de lunatici, demonici, nebuni, ispitiţi, posedaţi"43. Aceşti °arneni căzuţi pradă puterilor inumanului formează în jurul celor care rePrezintă înţelepciunea eternă, în jurul celui care o incarnează, o
In orig., scandate (lat. scandalum, gr. skandalon — „obstacol, piedică"), cu sensul 'apt tulburător, contradictoriu, obstacol în calea credinţei religioase, care seamănă dlSewdie. (iv.,.) ,„ Bossuet, „Panegyrique de saint Bernard. Preambule", în (Euvres completes, ^'•I.p.622. ■, Predică citată în Abellv, Vie du venerable terviteur de Dieu Vincent de Paul, Paris, 64>vol.i,p.i99.

158
ISTORIA NEBUNIEI

perpetuă ocazie de glorificare: pentru că ei exaltă, înconjurînd-o, rj ţiunea care le-a fost negată şi în acelaşi timp

îi oferă pretextul pentru a se umili, pentru a recunoaşte că nu este acordată decît prin gratje divină. Dar mai e ceva: Cristos n-a vrut doar să fie înconjurat de In. naţiei, a vrut ca el însuşi să treacă în ochii tuturor drept dement parcurgînd astfel, în incarnarea sa, toate mizeriile decăderii umane1 nebunia devine astfel forma ultimă, ultimul grad al lui Dumnezeu întrupat, înaintea împlinirii şi eliberării Crucii: „O. Mîntuitorul meu. ai vrut să fii scandalul iudeilor şi nebunia păgînilor; ai vrut să pan ca scos din minţi; da, Domnul Nostru a vrut să treacă drept smintit. cum se povesteşte în Sfînta Evanghelie, şi să se creadă despre el că devenise furios. Dicebant quoniam infworem versus est [Spuneam că a devenit furios]. Apostolii săi l-au privit uneori ca pe un om care se mîniase şi li s-a părut aşa cu atît mai mult cu cît au fost martori că fusese cuprins de milă în faţa tuturor infirmităţilor noastre şi sanctificase toate stările noastre de mîhnire doar ca să-i înveţe — şi ca să ne înveţe şi pe noi — compasiunea faţă de cei care sînt atinşi de asemenea infirmităţi."44 Venind în această lume, Cristos acceptaşi reia toate semnele condiţiei umane şi înseşi stigmatele naturii decăzute; de la mizerie la moarte, el a urmat un întreg drum de suferinţă care era şi drumul patimilor, al înţelepciunii uitate şi al nebuniei. Şi pentru că a fost una dintre formele Pătimirii — forma ultimă, într-un fel, înaintea morţii — nebunia trebuie să devină la cei care suferă de ea acum obiect de respect şi de compasiune. A respecta nebunia nu înseamnă a descifra în ea accidentul» voluntar şi inevitabil al maladiei, înseamnă a recunoaşte această limită inferioară a adevărului uman, care nu e accidentală, ci esB ţială. Aşa cum moartea este capătul vieţii umane în ordinea timpului, nebunia este capătul ei în ordinea animalităţii; şi aşa cum moartea a fost sanctificată prin moartea lui Cristos, nebunia, în ceeB are mai bestial, a fost şi ea sanctificată. La 29 martie 1654, sfînttl Vincent de Paul îl anunţa pe Jean Barreau, el însuşi congregaţionis' că fratele său tocmai fusese internat la Saint-Lazare ca dement „Trebuie să-1 cinstim pe Domnul în starea în care s-a aflat, cînd voi* să-1 lege, spunînd quoniam infrenesim versus est [că a înnebuni'' pentru a sanctifica această stare în cei pe care divina providenţă pune în această situaţie."45 Nebunia este punctul cel mai jos al urn*" nităţii la care Dumnezeu a consimţit în incarnarea sa, vrînd să afl
SMINTIŢII

159
44

Cf. Abelly, ibid., p. 198. Saint Vincent face aici aluzie la textul apostolului I (I Cor., 1, 23); Judais quidem scandalum, Gentibus autem stultiriam. 45 Correspondance de saint Vincent de Paul, ed. Coste, voi. V, p. 146. •

in aceasta că nu e nimic inuman în om care să nu poată fi ispăşit mîntuit; punctul ultim al căderii a fost glorificat de prezenţa di■ • g. aceasta e lecţia pe care, în secolul al XVII-lea, o transmite orice nebunie-înţelegem acum de ce scandalul nebuniei poate fi exaltat, în timp e acela al celorlalte forme ale neraţiunii este ascuns cu atîta grijă. Acesta din urmă nu comportă decît exemplul molipsitor al vinii şi I nemuririi; cel dintîi arată oamenilor cît de aproape de animalitate j.a putut aduce căderea lor; şi în acelaşi timp pînă unde s-a putut apleca îngăduinţa divină atunci cînd a consimţit să mîntuiască omul. Pentru creştinismul Renaşterii, întreaga valoare de învăţătură a neraţiunii şi a scandalurilor ei se afla în nebunia Incarnării unui dumnezeu devenit om; pentru clasicism, incarnarea nu mai e nebunie; iar nebunie e această incarnare a omului în bestie, care reprezintă, ca ultim punct al căderii, semnul cel mai manifest al culpabilităţii sale; şi, ca obiect ultim al îngăduinţei divine, simbolul iertării universale şi al inocenţei regăsite. De-acum înainte, toate lecţiile nebuniei şi forţa învăţăturii sale vor trebui căutate în acea regiune obscură, la graniţele inferioare ale umanităţii, acolo unde omul se articulează cu natura şi unde e deopotrivă decădere ultimă şi absolută inocenţă. Solicitudinea Bisericii faţă de smintiţi, în timpul perioadei clasice, aşa cum o simbolizează sfîntul Vincent de Paul şi Congregaţia.sa sau Fraţii Carităţii, toate aceste ordine religioase aplecate asupra nebuniei şi arătînd-o lumii, nu indică oare că Biserica găsea în ea o învăţătură dificilă, dar esenţială: vinovata inocenţă a animalului în om? Aceasta e lecţia care trebuia citită şi înţeleasă în acele spectacole unde se exalta în nebun turbarea bestiei umane. Paradoxal, această conştiinţă creştină a animalităţii pregăteşte momentul în care nebunia Va fi tratată ca un fapt al naturii; se va uita repede atunci ce însemna această „natură" pentru gîndirea clasică: nu domeniul totdeauna desC 1 S al unei analize obiective, ci acea regiune în care se naşte pentru «Unţa umană scandalul oricînd posibil al unei nebunii care e adevărul ei "ltim şi totodată forma abolirii sale. ' °ate aceste fapte, aceste practici ciudate organizate în jurul nebu-ei< aceste deprinderi care o exaltă şi în acelaşi timp o îmblînzesc, reduc la animalitate făcînd-o totodată purtătoarea lecţiei Mîntuirii, Sea ?ă nebunia într-o situaţie stranie în raport cu întregul nera-' "■ In casele de internare, nebunia se învecinează cu toate formele ierat Hunii, care o învăluie şi definesc adevărul ei cel mai profund; 160
M

ISTORIA NEBUNIEI

şi totuşi, ea e izolată, tratată într-o manieră deosebită, manifestam în ceea ce poate avea unic, ca şi cum, aparţinînd neraţiunii, ar tra versa-o fără încetare printr-o mişcare care i-ar fi proprie, îndrept^, du-se de la sine spre cea mai paradoxală extremă a ei.

Aceasta n-ar avea nici o importanţă pentru cine ar vrea să f«j istoria nebuniei într-un stil de pozitivitate. Nu prin intermediul internării libertinilor sau prin ideea fixă a animalităţii s-a putut fac£ recunoaşterea progresivă a nebuniei în realitatea ei patologică; dim. potrivă, ea a ajuns să-şi definească adevărul medical eliberîndu-se de tot ceea ce o putea îngrădi în lumea morală a clasicismului: ia cel puţin ce presupune orice pozitivism tentat să refacă traseul pro. priei dezvoltări; ca şi cum întreaga istorie a cunoaşterii n-ar acţiona decît prin erodarea unei obiectivităţi care se descoperă puţin cîtc puţin în structurile sale fundamentale; şi ca şi cum n-ar fi tocmai un postulat acela de a admite, de la început, că forma obiectivitătii medicale poate defini esenţa şi adevărul secret al nebunici. Poate că apartenenţa nebuniei la patologie trebuie să fie considerată mai cu-rînd ca o confiscare — un fel de avatar care ar fi fost pregătit de multa vreme în istoria culturii noastre, dar nedeterminat în nici un fel de esenţa însăşi a nebuniei. înrudirile cu libertinajul pe care i le recunosc secolele clasice, de exemplu, şi pe care le consacră practica internării, sugerează un chip al nebuniei care pentru noi este în întregime pierdut. Noi ne-am obişnuit acum să percepem în nebunie o cădere cate un determinism în care sînt abolite progresiv toate formele libertăţii; ea nu ne mai arată decît regularităţile naturale ale unui determinism. cu înlănţuirea cauzelor sale şi mişcarea discursivă a formelor sak: căci nebunia nu ameninţă omul modern decît cu această întoarcert la lumea posomorită a animalelor şi a lucrurilor, la libertatea lor îngrădită. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea recunosc nebunia!»1 în acest orizont al naturii, ci pe un fond de neraţiune; nebunia n" dezvăluie un mecanism, ci revelează mai curînd o libertate care* ravagii în formele monstruoase ale animalităţii. Nu mai înţelegi neraţiunea în zilele noastre decît sub forma sa epitetică: NeraţionM al cărui indiciu afectează conduitele sau vorbele şi trădează, în ocl* profanului, prezenţa nebuniei şi întregul ei cortegiu patologici raţionalul nu este pentru noi decît unul dintre modurile de apari}11 a nebuniei. Dimpotrivă, neraţiunea, pentru clasicism, are valoai» minală; ea formează un fel de funcţie substanţială. în raport ctfl şi numai cu ea, se poate înţelege nebunia. Ea e suportul nebuii să spunem mai curînd că ea defineşte spaţiul posibilităţii sale. PeW omul clasic, nebunia nu este condiţia naturală, rădăcina psiholoB
SMINTIŢII

161 ; umană a neraţiunii; e doar forma ei empirică; iar nebunul, par-curgînd pînă la furia animalităţii curba decăderii umane, dezvăluie acest fond de neraţiune care ameninţă omul şi înconjoară de foarte departe toate formele existenţei sale naturale. Nu este vorba de o alunecare spre vreun determinism, ci de deschiderea asupra unei nopţi. Mai mult decît oricine, mai bine în orice caz decît pozitivismul nostru, raţionalismul clasic a ştiut să vegheze şi să perceapă pericolul subteran al neraţiunii, acest spaţiu ameninţător al unei libertăţii absolute. Dacă omul contemporan, începînd cu Nietzsche şi Freud, găseşte în el însuşi punctul de contestare a oricărui adevăr, putînd citi în ceea ce ştie de-acum despre sine indiciile fragilităţii prin care neraţiunea ameninţă, dimpotrivă, omul secolului al XVII-lea descoperă, în imediata prezenţă a înseşi gîndirii sale, certitudinea în care se enunţă raţiunea sub forma sa primară. Dar aceasta nu înseamnă că omul clasic era, în propria experienţă a adevărului, mai îndepărtat de neraţiune decît putem fi noi înşine. Cogito-u\, e adevărat, înseamnă început absolut; dar nu trebuie să uităm că geniul rău îi e anterior. Iar geniul rău nu este simbolul în care sînt rezumate şi transformate în sistem toate pericolele acestor evenimente psihologice care sînt imaginile viselor şi erorile de sens. între Dumnezeu şi om, geniul rău are un sens absolut: el înseamnă în toată rigoarea sa posibilitatea neraţiunii şi totalitatea puterilor sale. E mai mult decît refracţia fini-tudinii umane; el desemnează pericolul care, dincolo de om, ar putea să-1 împiedice în mod definitiv să ajungă la adevăr: obstacolul major, nu al unui anumit spirit, ci al unei anumite raţiuni. Şi dacă adevărul care se iluminează prin Cogito sfîrşeşte prin a masca în întregime umbra geniului rău, nu trebuie să uităm puterea sa veşnic ameninţătoare: pînă la existenţa şi la adevărul lumii exterioare acest pericol Va pîndi drumul lui Descartes. în aceste condiţii, cum ar putea fi neraţiunea în epoca clasică la scara unui eveniment sau chiar pe măsura unui patetic omenesc — cînd ea formează elementul în care lu-mea se.naşte pentru propriul ei adevăr, domeniul în interiorul căruia ţiunea va trebui să răspundă de ea însăşi? Niciodată, pentru clacism, nebunia nu va putea fi luată drept esenţa însăşi a neraţiunii, 'arîn cea mai primitivă dintre manifestările sale; niciodată o psiogie a nebuniei nu va putea pretinde să spună adevărul neraţiunii. ouie, dimpotrivă, să repunem nebunia în orizontul liber al r J*ţ'unii, pentru a-i putea restitui dimensiunile care-i sînt proprii. te ac^ aceia pe care noi îi vom numi „bolnavi mintali" erau amesa c ' u libertinii, cu profanatorii, cu desfrînaţii, cu risipitorii, nu e 'no rU °^ ' se atrmu'au Prea puţine nebuniei — determinismului şi er Uei sale; ci pentru că neraţiunii i se acorda încă plenitudinea 162
ISTORIA NEBUNIEI

drepturilor sale. A elibera nebunii, a-i „scăpa" de aceste compromis^ nu înseamnă a renunţa la vechi prejudecăţi; înseamnă a închide ochj şi a abandona unui „somn psihologic" această veghe asupra neraţi^ care dădea sensul cel mai acut raţionalismului clasic. In aceasţ; confuzie a ospiciilor care nu se va risipi decît la începutul secol» al

fragmentată de la început într-o dezbatere are nu se poate încheia. dacă vrem. Psihiatria pozitivă a secolului al XlX-lea. inocenţă. al tuturor slăbiciunilor şi acela al turbării animale. Pentru conştiinţa occidentală. e cea cart încearcă să domine practica internării. aduna. în aceeaşi epocă. îl va menţine în mod obscur i fără s-o mărturisească în aparatul constrîngerii morale şi al neraţiunii dominate. p^ iectîndu-se pe un plan de obiectivitate. nebunia apare simultan în numeroase puncte. precum şi psihiatria noastră. avem impresia că nebunul nu era cunoscut în adevărm profilului său psihologic. cît ceea ce este cu adevărat tundamental în această experienţă şi mai aproape de datele sale °nginare. între vină şi inocei îndepărtată şi de acele analize medicale care. efortul făcut de lumea modernă a nu vorbi despre nebunie decît în termenii senini şi obiectivi ai adii mintale şi de a oblitera valorile patetice în semnificaţiile 166 ISTORIA NEBUNIEI mixte ale patologiei şi filantropiei. cea mai mare culpabilitate în contactul ei instantaneu cu cea mai mare inocenţă. mişcarea originară. într-un punct. PARTEA A DOUA Introducere Un adevăr trivial asupra căruia e momentul să revenim: conştiinţa nebuniei. ci acestei prezenţe sfîşiate. 1C1 divergenţa ar fi înscrisă în structuri. care să formeze un bloc şi să se metamorfozeze ca ansamblu omogen. în practici conştiinţa concretă a clasicismului. enigma unui adevăr. Dacă nebunia constituie un exemple în lumea internării. ţărmul libertăţii luminoase şi ţărmul libertăţii sumbre. nu trebuie cerut unităţii măcar conturate a unui proiect. nebunia se vede asociată» experienţe etice şi unei valorizări morale a raţiunii. unind cele două ţărmuri opuse. nebuniei. ajunge la monstruoasa'. într-un singur fel. nimic n-a putut şterge . modelul înalt. Ea parcurge întregişi domeniu al neraţii nii. noşteaîn el înrudirea profundă cu toate formele neraţiunii. dacă este arătată în timp ce sînt reduse la tăcere toate celelalte semne ale neraţiunii. poate că această dispersare priveşte nu atît diverse moduri de elaborare între care este Posibilă sugerarea unei scheme evolutive. neautorizînd decît o conştiinţă nebuniei gata fracţionată. în acelaşi tn spre furia animală. iar dacă experienţei nebuniej i s-a întîmplat să încerce să se depăşească şi să se echilibreze. în ciuda lor. Şi în timp ce în cea mai mare parte a celorlalte forme ale cunoaşterii convergenţa se schiţează prin intermediul fiecărui profil. se deplasează. ce formă a cunoaşterii e suficient de singulară. orice adevăr ar amorţi. e pentru că ea poartă în sine întreaga putere de scandal. au crezut că vorbesc doar despre nebunie în obiectivitatea sa patologică. puţin cîte puţin. în forma ei abstractă şi universală. Plasată s»' semnul tuturor neraţiunilor minore. le-au deplasat. Pozitivismul nu va ieşi din această ambiguij SMINTIŢII 163 A ci e adevărat că a simplificat-o: el a reluat tema nebuniei animale • ? inocenţei sale într-o teorie a alienării mintale ca mecanism pa-|opic al naturii.XlX-lea. poate. dar asta chiar în măsura în care se recu. Ceea ce este căderea pentru diversele forme ale păcatului ese nebunia pentru celelalte chipuri ale neraţiunii: principiul. inclusiv a noastră. a ceea ce ar trebui abandonat ruşinii. dar legata" lumea animală şi de neraţiunea ei majoră.1' treprind analiza nebuniei ca fenomen natural. desigur. dar esB legată şi de experienţa unei neraţiuni animale care formează lfflj absolută a raţiunii incarnate şi scandalul condiţiei umane. aveau de-a face cu o nebunie stăpînită încă de etica neraţiunii şi de scandalul animalităţii. n-a fost niciodată un fenomen masiv. şi menţinînd nebunul în această situaţie de inter-are*pe care o inventase epoca clasică. A-l în. deşi au renunţat la practici. Totuşi. parcurgînd fulgerător întreaga distanţă afl ţiunii. cel puţin în cultura europeană. ezoterică sau regională ca să nu fie dată niciodată decît într-un punct şi într-o formulare unică? Ce cunoştinţă este în acelaşi timp destul de bine şi destul de rău cunoscută ca să nu fie cunoscută decît o singură dată. bazată pe o opţiune etică şi cu totul înclinată. formînd o constelaţie care. întregul neraţiunii: ziua vinovată şi noaptea inocentă Acesta este. nu lasă să graviteze în jurul ei forme mai mult sau mai puţin obscure de conştiinţă practică. ea este reluată şi învăluită în experienţa morală a unei ne» ţiuni pe care secolul al XVII-lea a proscris-o în internare. Sens mereu fragmentat. Dar sensul nebuniei într-o epoţ dată. le-au modificat. şi după un singur tip de percepere? Ce reprezentare a ştiinţei. mitologică sau morală? Dacă nu s-ar fi perpetuat într-o ordine dispersată şi n-ar fi recunoscut decît după profiluri. oricît de coerentă şi de compactă ar fi. acela al opţiunii morale. al «j relative. au moştenit în secret toate acele raporturi pe care cultura clasică în ansamblul ei le instaurase cu ne-raţiunea. repetat fără încetare. Poate că totuşi o anumită noncoerenţă este pentru experienţa nebuniei mai importantă decît pentru oricare alta. îşi transformă conturul şi a cărei reprezentare închide în sine. al căderii iniţiale şi absolute. deşi au lăsat deoparte cunoştinţele secolului al XVIII-lea. Nebunia reprezintă. există această experienţa* gulară a nebuniei. paradoxul major al experienţei clasice aitf buniei. Dar. şi foarte îndepărta1 de acele definiţii juridice ale nebuniei care se străduiesc să ft diferenţa între responsabilitate şi determinism. chide pe smintit cu desfrînatul sau cu ereticul estompează faptu. al lii^i taţii înlănţuite de furie. la urma urmei. Experienţă contradictorie. Se poate întîmpla ca unele concepte sau o nunnită pretenţie a cunoaşterii să acopere într-o manieră superficială eastă dispersare primară: dovadă. dar dezvăluie posibilitatea perpetuă a neraţiunii: şi tocma această ameninţare.

cineva care e irecuzabil nebun. căci numai cei ce se află în interiorul grupului au dreptul să-i desemneze pe aceia care. exp« privirii. consideraţi ca fiind în exterior. dar îmPotriva ordinii. In acest partaj a tăcut libertatea dintotdeauna periculoasă a dialogului . nici vorbă de a califica sau a descalifica nebunia. se poate la fel de bin!! nebunia să fie raţiune. 2. care pare să nu se d nească decît prin transparenţa finalităţii sale. doar critică. Conştiinţa practică a nebuniei. O conştiinţă critică a nebuniei. ci exercitarea. Conştiinţa nebuniei simte că această ordine e ameninţată.. angajarea raţiunii este totală în această opoziţie simplă şi reversibilă faţă de nebunie. există acolo. Ea se impune ca o realitate concretă pentru că e dată în existenţa şi în normele unui grup. care o recunoaşte şi o desenă nează pe un fond de rezonabil. 1. cere perpetua dedublare a conştiinţei nebuniei. Conştiinţa. Această formj de conştiinţă este cea mai istorică şi totodată cea mai puţin istori ea se dă în fiecare clipă drept o reacţie imediată de apărare. 3 Ibid. ed.. dar în aceeaşi dificultate de conciliere. şi prin aceasta se justifică — se lămureşte şi devine confuză totodată — într-un dogmatism nemijlocit. (Euvres completes. dar neliniştită să recunoască puterile tulburi ale nebuniei. Conştiinţă critică ce se preface că împinge rigoarea pînă la a deveni critică radicală de sine şi pînă la a se aventura în absolutul unei lupte îndoielnice. iar conştiinţa nebuniei să fie prezenţă secr< stratagemă a nebuniei înseşi. aceleaşi forme ale conştiinţei. această conştiinţă a nebuniei nu exprimă avataruri Ie unei luj^ reale. Nu este o conştiinţă tulburată pentru că sa angajat în diferenţa şi omogenitatea nebuniei şi raţiunii. dar care se fereşte în secret de aceasta. absorbirea ei de către nebunie şi noua ei emergenţă. dl mine. v. ci numai riturile imemoriale ale unei conjuraţii. puternic sprijinită de la început. se sprijină pe conştiinţa că au ales o altă cale. Dar acest risc este limitat. 7-8. Această dezbatere. Fragilă. Ceremonia triumfă asupra dezbj. a unui drept absolut pe care c°nştiinţa nebuniei şi-1 acordă de la început recunoscîndu-se ca 168 ISTORIA NEBUNIEI omogenă cu raţiunea şi cu grupul. terii. Dar ea s-a aruncat. O conştiinţă enunţiativă a nebuniei. smt acuzaţi de a fi ales să se plaseze acolo. Nebunia este percepută aici ca o opoziţie imediat resimţită. ea izbucneşte în aberaţia sa vizibilă. normativă. în acest punct încă iniţial. nu rămîne decît liniştita certitudine că nebunia trebuie redusă la tăcere. Conştiinţă ambiguă — senină. şi mai mult. chiar înainte să-şi fi elaborat conceptele. 2lbid. ridicată dintr-o dată.] Dar cum nu există pentru nebunie vreo certitudine că nu este l bună. se impune ca o alegere. cineva care e evident nebiţ — existenţă . împotriva raţiunii. v. în inima acestui conflict în care nebunie şi non-nebunie comunică în limbajul cel mai primitiv. Railaud. Ea presupune. de-a lungul vremii. ci numai «* a o indica într-un fel de existenţă substantivă. dar nu e totală decît pornind de la o secretă posibilitate a unei eliberări complete. dar o aboleşte pentru a o regăsi imediat în luciditatea ironică şi fals disperată a acestei aboliri. nebunia pare acum dezarmată. conştiinţa nebuniei este sigură de ea însăşi. care dă posibilitatea spune imediat şi fără nici un ocol prin ştiinţă: „Acela e un neb-. în opoziţia cea mai vie. că au deviat. 9. falsificat chiar din start. recunoscîndu-se ca raţiune prin simpla acceptare a riscului. Şi această alegere este o falsă alegere. iar opoziţia devine reversibilă: în această absenţă a unui punct fix. conştiinţă care se angajează în întregime în judecarea nebuniei. în grup sau în afara grupului. exisiă o nebunie mai extinsă ca toate celelalte şi care e situ sub aceeaşi firmă cu nebunia cea mai obstinată a înţelepciunii. cea mai încărcată de vechi drame în ceremonia sa schemati 3. ea repune în joc. Ea se sprijină pe valori. de reflectat. dar acei apărare nu face decît să reactiveze toate vechile obsesii ale oro. încetat. revine cu obstinaţie: ng. dar. chiar în interiorul diferenţei. Fiind socială. Aici. cel puţin dacă ne gîndim la conştiinţa obscură carq justifică şi îi întemeiază necesitatea.valorile dramatice care erau date de la început dezbaterii asupra ei. ci denunţă. conştiinţă care e posibilă în omogenitatea grupului considerat ca purtător al normelor raţiunii. nu este neatins de moşteni leprozeriilor. pentru că e sigură că deţine adevărul. 13-14. toată lumea flecăreşte. este fără îndoială cea i grea. nu există confruntare reală. dar supremă înţelepciune. această conştiinţă practică a nebuniei nu este mai puţin dramatică. arătînd din abundenţă şi printr-o pletoră de dovezi „că are mintea goală şifl sens alandala"1.] INTRODUCERE 167 1 Regnier. este o conştiinţă a diferenţei între nebunie şi raţiune. iar Partajul pe care îl operează îi pune soarta sub semnul riscului. nu vaporul lor. Maisplus tantje me Urne etplusje ine rabote Je crois qu'ă mon avis tout le monde radote? [Dar cu cît mă şlefuiesc şi mă cizelez mai mult / Cred că. mereu ireductibile. o alegere inevitabilă. sau mai degrabă pe valoarea. dacă implică solidaritatea de grup. fără măsură sau concept. nici virtuozitate a dialecticii. ea dezvăluie ciudate Puteri. într-un sens. conştiinţă care nu defineşte. indică în aceeaşi măsură urgenţa unui partaj. adică de a nu fi deloc nebună. fără compensaţie. Azilul modern. a raţiunii. pentru că trebuie să fii de partea aceasta sau de cealaltă. 0 conştiinţă practică a nebuniei: aici eliberarea nu este nici virtualitate. de înţelept din punct de vedere moral. Ceux quipour voyager s'emharquent dessus l'eau Voient aller la terre et nan pas leur vaisseau? •1 [Cei care pentru a călători se îmbarcă pe apă / Văd mergînd f mîntul. sub forme diverse.\. împotriva acelei părţi din raţiune care se poate manifesta în legile lucrurilor şi ale oamenilor. Satire XIV.

în fond. ea evită chiar şi neliniştile diagnosticuM Este conştiinţa ironică a interlocutorului din Nepotul lui Reuneau. ea presupune de asemenea. întregul acestor forme şi al acestor fenomene nu e niciodată prezent în această conştiinţă. ea nu e percepţie simplă decît în măsura în car* este această opoziţie ascunsă: „Noi putem să nu fim nebuni pentri că au fost alţii înainte". A doua. ea recunoaşte fără să ştie familiaritatea durerii . în care raţiunea s-a măsurat cu nebunia. Sînt solidare pentru că ele nu se pot lipsi de un sprijin secret acordat în mod reciproc. Blake. imobilă. giune a limbajului în care se găsesc şi se confruntă în acelaşi timp sensul şi nonsensul. Gide. chiar în momentul în care crede că desemnează fie străinul. iar sub această existenţă simplă— şi nu sub existenţa nebuniei —.*. Conştiinţa enunţiativă* e conştiinţă a nebuniei decît pe fondul conştiinţei de a nu fi nebunii Oricît de liberă de prejudecăţi ar putea fi. Fiecare dintre aceste forme de conştiinţă este suficientă prin ea însăşi şi totodată solidară cu toate celelalte.-. este secretul ei cel mai apropiat. fie ceea ce e mai străin în sine. pentru că presupune şi dovedeşte totodată că nul nebunie prin simplul fapt că este conştiinţa ei imediată. care e aici ca un lucru oferit şi dezarmat. în care distanţele vor fi defi-njtiy stabilite. în această descoperire total perceptivă. în care grupul confirmă şi îşi întăreşte valorile Pnn conjuraţia nebuniei. Oricît e strîns ar fi. oricît de îndepărtată dl toate formele de constrîngere şi de represiune. raportul lor nu le poate reduce niciodată la o unitate are le-ar aboli pe toate într-o formă de conştiinţă tiranică. Fără îndoială. A. nu există ştiinţă a nebuniei. drept justificare sau presupoziţie. această conştiinţă nu e pură: ea comportă ui recul perpetuu. prezentă şi desemnată într-o evidenţă indiscutabilă. care să nu presupună. este la nivelul fiinţa nefiind altceva decît o cunoaştere monosilabică redusă la constatări într-un sens. ca virtualitate mereu prezentă în orizontul ei > un partaj practic. fără să ştie."5 4. conştiinţă desfăşurată a formelor sale. trad. care e nebunia dincolo de orice calitate şi de orice judecată. oricît de obiectivă s-ar pretinde. ^ -_ J_-----„— „„ „n inrtiio!it'itp mărfii nrf7pnt3 în orizon ea ţie şi în pericolul imediatei reversibilităţi. vechile rituri mute care purificaşi revigorează conştiinţele obscure ale comunităţii. oricît de mult s-ar dori întemeiată doar pe formele cunoaşterii ştiinţifice. în enunţarea ei imediată. Pentru că prin natura. Refuzul ei de a califici nebunia presupune totdeauna o anumită conştiinţă calitativă de sini ca nefiind nebunie. ceea ce pune la distanţă. A treia nu e de ordinul cunoaşterii. a modurilor sale de apariţie. şi poate pentru totdeauna. spunea Blake4. Invers. nu mai implică vreun partaj. p. putem spune că nu există conştiinţă Ctitică a nebuniei care să nu încerce să se întemeieze sau să se depăşească într-o cunoaştere analitică în care neliniştea dezbaterii se va calma. povesteşte. ci de ordinul recunoaşterii. nebunia va ascunde esenţialul puterilor şi adevărurilor sale în răul cunoscut. 20. dar pe acelea ale înţelepciunii nici un orologiu nu le poate măsura. între fascinaţie şi amărăciune. nu presupune nici măcar un alt recul decît oricare obiect de cunoaştere. 0 conştiinţă analitică a nebuniei. Conştiinţa nu mai este atunqM nivelul valorilor — al pericolelor şi al riscurilor.simplă. esl conştiinţa reconciliată cu ea însăşi care. ea maschează o întreagă istorie care nu este numită. p. limitele judecăţii şi prezumţiile infinite ale dorinţei. în ciuda justificărilor pe care şi le poate propune. ea e întotdeauna ufl anumit mod de a fi stăpînit deja nebunia. şi. Dar nu trebuie să ne ^ ' W. dar tocmai în această conştiinţă analitică va reîntîlni liniştea binelui cunoscut. înţelepciunea şi beţia. multă vreme. ea aparţine de drept privirii care o domină. defl în măsura în care conştiinţa pentru care e prezentă a recuzat-o deja definindu-se în raport şi în opoziţie cu ea. Nebunia nu mai e aici decît totalitatea cel puţin virtuală a fenomenelor sale. Dar nici una nu se poate vreodată resorbi complet în alta. este cea mai senină dintre toate conştiinţele nebuniei pentru că nu e. Chiar dacă e adevărat că nu se va ajunge niciodată la capătul fenomenelor şi cauzelor sale. Netrecînd prin ştiinţă. Le Mariage du ciel et de l'enfer. la urma urmei. 24.. ea nu mai comportă pericole. 170 ISTORIA NEBUNIEI fiecare îşi are autonomia sa: prima înconjoară spontan o întreagă re. moştenitoare a marilor spaime ancestrale. a fenomenelor sale. Fiecare dintre cele patru forme de conştiinţă a nebu-nie' indică una sau mai multe dintre celelalte care îi servesc drept referinţă constantă. lumina zilei şi visul seînteietor. mişcarea anterioară a unei dezbateri ăt cu nebunia resimţindo concoUd. semnificaţia şi întemeierea lor. adevărul şi greşeala. în care riscurile vor fi învinse. decît o simplă aprehensiune perceflj tivă. cu orice preţ. INTRODUCERE 169 asupra acestei aparente anteriorităţi a nebuniei altora: ea apare în timp împovărată de vechime. definitivă m°notonă. CU Ull^V J^lV^ţ. Această formă de conştiinţă e cea care întemeiază posibilitatea unei ştiinţe obiective a nebuniei. pentru că dincolo de orice memorie posibilă conştiinţa de a nu fi nebun îşi răspîndise deja calmul atemporal: „Orele nebuniei sînt măsurate de orologiu. 1U1OVLUVU V». obstinată. abia ridicată din adinei» durerii. resimţind-o concomitent în simpla opoziţie şi în pericolul imediatei reversibilităţi. reflecţie asupra sa însăşi. Nebunia ni va fi acolo. ^~„-_________ . reia. fără să vrea sau să spună. rămîne mai aproape de rigoarea imobilă a ceremoniilor decît de munca neîncetată a limbajului. e oglindă (ca în Nepotul lui Rameau) sau amintire (ca la Nerval sau Artaud) — totdeauna. visurile din Aurelm Oricît de simplă ar fi.

acest partaj salvator. putea fi recunoscut ca nebun? Cum se manifestă nebunia în semne care nu pol ii recuzate? Cum a ajuns ea să capete sens într-o natură? Dar fără îndoială această separare între două domenii de experienţă este destul de caracteristică vîrstei clasice şi destul de importantă în sine pentru a fi necesar să mai întîrziem puţin asupraH Se va spune poate că nu există. la Regnier. asemănător în prezenţa nebunului. a exersat-o fără milă asupra lui însuşi. prin asta. conştiinţa critică şi conştiinţa practică. ci că. după Nerval. care să nu-şi ordoneze conceptele şi măsurile după mişcarea indefinită a acestei conştiinţe. este separat prin violenţă şi redus 0 tăcere riguroasă. După ce am încercat. ele chiar au presupus că aici ar trebui căutat adevărul total şi final al nebuniei.''6 Şi nu există nimic. prea aproape de raţiune. o dată cu Renaşterea. 155. fantasmele îşi obţin adevărurile. din Renaştere pînă în zilele noastre. care face să devieze experienţa nebuniei de la formele critice ale conştiinţei pînă la formele analitice. în această cezură. nici măcar experienţa medicală. putea denunţa ca iluzie şi putea face să explodeze ca adevăr ironic. aceeaşi consolare în întîmpinarea surîzătoare a nebuniei. pe ^e altă parte. pericolele contranaturii devin semne şi manifestări ale unei naturi. dimpotrivă. să se denunţe acolo unde este şi să se desfăşoare în ansamblul fenomenelor sale. Toate aceste mişcări conturează trăsăturile unei deveniri istorice. cu autonomia şi cu structura lor proprie. celelalte forme de experienţă nefiind nimic altceva decît aproximări. formele cunoaşterii şi ale recunoaşterii. ceea ce invoca oroarea nu mai cheamă decît tehnicile de suprimare. nu mai există nici ritual. grupări care constituie astf01 INTRODUCERE 171 i. se comunică aceeaşi nelinişte. nimic extraordinar sau care să fie în mod riguros specific unei . Chipurile succesive pe care le ia nebuniaf lumea modernă primesc ceea ce e mai caracteristic în trăsăturile ■ de la proporţia şi de la legăturile care se stabilesc între aceste patrf elemente majore. în cele ce urmează. De cînd. caută să dobîndeascăq natură şi un mod de prezenţă pozitivă în lume. Importanţa inter-nării nu constă în aceea că este o nouă formă instituţională. cit. cu toată certitudinea şi într-o percepţie nemijlocită. reprezintă destule dovezi că toate celelalte forme de conştiinţă a nebuniei sînt încă vii în inima culturii noastre. n'ci că îşi prelungesc cu orice preţ o existenţă pe care cunoaşterea a respins-o de mult. dimpotrivă. rienţei clasice a nebuniei: aceea în care se organizează. nici lirism. de o cunoaştere. ceea ce e în a Proape. Secolul al XVI-lea a privilegiat experienţa dialectică a nebuniei: mai mult decît orice altă epocă. familiar. _ 172 INTRODUCERE 173 ISTORIA NEBUNIEI al conştiinţei care raţionează. la tot ceea ce existenţa sa. în cealaltă regiune. la Charron. menţinute în umbră. „Astfel această raţiune e un animal ciudat. Secolele al XlX-lea şi al XX-lea. decît şi mai viguroasă. loc. aceeaşi vivacitate critică. în schimb. pacă am adopta o cronologie lungă.sale. In epoca clasică. desigur. de o recunoaştere lirică şi. neliniştea dialectică a conştiinţei şi repetarea ritualului de partaj. în fiecare clipă se face şi se desface echilibrul a ceea ce în experienţa nebuniei ţine de o conştiinţă dialectică. Nici unul nu dispare niciodată în întregime. Conştiinţa nebuniei nu-şi mai poate găsi aici echilibrul decît în forma cunoaşterii. în sfîrşit. elemente arhaice. tot ce o ameninţă pe aceasta din I ^ă cu o asemănare derizorie. între unele forme de conştiinţă. rai sectoare de experienţă. Se izolează o 'nţreagă regiune care grupează ansamblul practicilor şi judecăţilor Pnn care nebunia este denunţată şi expusă excluderii. gestul internării acoperă acest pericol dialectic ' Regnier. la Louise Labe. # sfîrşit. la Montaigne. am dori. a dispărut experienţa tragică a smintitului. probabil că am putea regăsi o mişcare cu bătaie lungă. tentative puţin evoluate. au mutat întreaga greutate a investigaţiei lor asupra conştiinţei analitice a nebuniei. experienţa nebuniei îşi menţine echi-"brul printr-o împărţire care defineşte două domenii autonome ale nebuniei: pe de o parte. să analizăm domeniul internării şi formele de conştiinţă pe care această practică k acoperă. în capitolele precedente. ci Jj faptul că rezumă şi manifestă una dintre cele două jumătăţi ale expe. ele prind viaţă în forjele cele mai libere şi mai originare ale limbajului. Faptul că ele nu mai pot primi decît o formulare lirică nu dovedeşte că ele pier. a fost sensibil la ceea ce putea fi în mod nedefinit reversibil între raţiune şi raţiunea nebuniei. toate valorile investite în partajul azilar şi marea cercetare pe care Artaud. fiecare figură istorică a nebuniei implică simultaneitatea acestor patru forme de conştiinţă — în acelaşi timp conflictul Io obscur şi unitatea lor neîncetat dezlegată. Iar puterea lor de contestare nu e. menţinîndu-lşB celelalte într-o cvasiobscuritate unde apar tensiuni şi conflicte ca# domnesc sub nivelul limbajului. Se întîmplă de asemenea să se st* bilească. la tot ceea ce era apropiat. se manifestă nebunia: ea încearcă să-şi spună adevărul.\. în coerenţa unei practici.. De la Brant la Erasmus. să restituim domeniul recunoaşterii şi cunoaşterii nebuniei în epoca clasică: cine deci. de un partaj ritual. în conştiinţa analitică a nebuniei se înfăptuieşte liniştirea dramei şi se închide tăcerea dialogului.™ se întîmplă ca unul dintre ele să fie privilegiat. Şi totuşi critica nietzscheană.

incertitudinea în legătură cu ce era nebunia sau cu punctul începînd de la care trebuiau trasate limitele sale nu era resimţită ca o ameninţare imediată pentru societate sau pentru omul concret. ştiinţa nebuniei se va aşeza într-un corpus d* cunoştinţe medicale în care figurează ca un capitol printre altele. Dar. nu esenţa raţiunii era aceea care se vedea astfel compromisă. Ceea. să spunem mai curînd. . nu va exista practic nici o experienţă medicală nă> cută din azil şi în azil. Cînd totuşi. chiar prin virtutea acestei sfîşieri. pentru a fi neutri şi 174 ISTORIA NEBUNIEI totodată exacţi. Ceea ce fao$ ca acest partaj să nu poată fi gîndit decît în raport cu formele de unitate a căror apariţie o autorizează. n-a fost în nici un fel o practica medicală. în secolul al XVII-lea. Aceste două domenii. sub marea rubrică a internării. în seninătatea cunoaşterii. chiar în grija cu care buna noastră conştiinţă se îndîr-jeşte să întemeieze orice tentativă de partaj pe o reprezentare ştiinţifică. întrebarea dacă e nebun sau nu. atît de riguros separate. nebunia a rămas supusă divizării înţelegerii. Dar ceea ce caracterizează epoca clasică este faptul că nu întîlnim. pînă «I Haslam şi Pinel. Şi asta deoarece. nici vreo aspiraţie spre unitate.epoci istorice date. şi o cunoaştere care încearcă să descifreze adevăruri ale naturii. în paginile ce urmează. putem descifra cu uşurinţă disconfortul unei inadecvări. Atîta timp cît lumea occidentală a fost sortită epocii raţiunii. nebunia nu e niciodată manifestată pentru ea însăşi si într-un limbaj care i-ar fi propriu. Invers. Ceea ce am descris ca eveniment de<) parte. în întregime exclusă pe de o parte. este mereu angajată îş mod virtual într-un sistem de operaţii care ar trebui să permită ştergerea simptomelor sau stăpînirea cauzelor.. aici se află raţiunea acestei profunde tăceri care dă nebuniei din epoca clasică aparenţa somnului: aceasta era forţa cu care se impunea climatul de evidenţă care înconjura şi proteja unele concepte şi practici de celelalte. far* să existe ceva care să indice modul de existenţă particular al nebunie1 în lume. Reculul nebuniei provocat de practicile internării. ci ea e aceea care trăieşte împărţită între termenii contradicţiei. nici sensul excluderii sale. a excluderii.cest partaj fără recurs face din epoca clasică o epocă de înţelegere ntru existenţa nebuniei. nu există nirn^ important în primul care să nu fie echilibrat în al doilea. Şi în zilele noastre. Oricît de separate ar fi aceste două domenii. că ritul excluderii la care ea recurge nu se deschide spre un spaţiu de cunoaştere pozitivă şi că. pe de altă parte. chiar dacă recunoaşte imposibilitatea vindecării. a. Că practicile de excludere şi de protecţie nu coincid cu experienţa mai teoretică pe care o avem în legătură cu nebunia— iată cu siguranţă un fapt destul de constantin experienţa occidentală. şi un decret al Adunării pentru a se pune. Nu există posibilitatea nici unui dialog. Nebunia a avut timp de un secol şi jumătate o existenţă riguros divizată. y\. acum. formele corespondente în reflecţiile teoretioB ştiinţifice asupra nebuniei. Fără îndoială. foarte stricte analogii de structură. Formele de experienţă s-au dezvoltat pentru ele însele. conştiinţa practică ce separă. cît şi pentru mişcarea calmB a acestei constituiri. gestul care îndepărtează ceea ce omul nar putea sâ recunoască a rămas străin discursului în care un adevăr ajunge să fie cunoscut. dacă le examinăm de aproape. Nu contradicţia trăieşte în ea. nu lasă să se Manifeste. juridică. a unei naturi pornind de la dezvăluirea unei non-fiinţe. exista siguranţa că o internare nu era dreaptă. vreo nelinişte. Conştiinţa ştiinţifică sau medicală a nebuniei. re-dueînd-o ia tăcere. Nici o recurenţă nu risca. în legătuH cu fiecare internat. va fi vorba acum de constituirea nebuniei ca natură pornind de lsŞ această non-natură care este fiinţa ei. Prin urmare. va trebui aşteptata marea circulară din 1785 pentru ca o ordine medicală să pătrundă în internare. în întregime obiectivată pe de alta. jci unei confruntări între o practică ce stăpîneşte contranatura. economică a individului în societate. conse-Clnţele sau cauzele. vom uH cerca să desprindem experienţa unică servind drept fundament atît pentru formele dramatice ale împărţirii. Ni se pare totuşi că partajul operat de epoca clasică întrg formele de conştiinţă ale nebuniei nu corespunde distincţiei dintre teoretic şi practic. Iar ceea ce vom întîlni acum este desfăşurarea/ şi ea teoretică şi practică. în Franţa. să declanşeze seînteia unei întrebări fundamentale şi fără recurs. forma de apreciere a nebuniei în procesul suprimării sale: acea parte din fiinţa sa care ajunge să se formuleze în distrugerea sa concertată. Mai sus deci era vorba despre-constituirea dramatică a unei fiinţe pornind de la suprimarea violentă a existenţei sale. Poate că deocamdată nu admirăm altceva decît unitatea teoriei cu practica. dispa-rHia personajului nebunului ca tip social familiar — pentru aceste •enomene. Tocmai excesul partajului garanta calmul fiecăreia dintre cele două forme de interogaţie. condamnă şi face să dispară nebunul este în moi necesar amestecată cu o anume concepţie politică. în ea.vom regăsi cu uşurinţă. iluzie. cealaltă într-un discurs fără contradicţie. Poate că nici o epocă n-a fost mai insensibilă la pateticul nebuniei ca această perioadă care a fost totuşi aceea a extremei sfîşieri în viaţa sa profundă. una într-o practică fără comentariu. Şi totuşi nu încetează să răsară peste tot surprinzătoare coincidenţe. a adevărului nebuniei pornind de la o fiinţlf care e o non-fiinţă. de constituirea. limbaj gol şi lipsit de conţinut. reluarea vechii drame. partajul e altul. Şi există w această privinţă o dovadă concretă care capătă imediat un sens: aceea că internarea. punîndu-le în contact. în acelaşi timp cu această constituire a unei naturi. este momentul — teoretic şi practic totodată — al partajului. vom regăsi de cealaltă parte ca formă de dezvoltare concH tuală. pentru că ea nu se prezintă în semnele sale cel^ mai manifeste decît ca eroare. şi invers. după cum am văzut. nu era posibil să se ia act de nebunie ca de un punct unic în care ar veni să se reflecteze — nucleu imaginar şi real totodată — întrebările pe care omul şi le pune despre el însuşi. ce găsim de o parte.

Această experienţă nu e nici teoretică. Pentru că ea o dezarma în întregime şi o făcea neputincioasă. nemijlocit. mai mult critică decît teoretică. adică în cele din urmă în legătură cu ştiinţa. că ar fi de-ajuns la acest prim nivel al cercetării să-i facem simţită prezenţa şi să promitem explicarea ei. toată masa experienţelor între care se dispersează descoperă punctul ei de coerenţă. încercj . în care nu e figurată decît arfiprenta unei raţiuni care tocmai a fugit. experienţa nebuniei nu se prezintă decît pieziş. şi care acum trebuie să acopere cu o mască uniformă atîtea chipuri diverse? Cum va fi desemnat. că ar fi fost hazardat să o definim pornind de la linii atît de parţiale în ceea ce o priveşte şi atît de bine integrate în schimb în alte reprezentări mai vizibile şi mai lizibile. printre aceşti oameni raţionali ai unui secol al XVIII-lea aflat abia la început? Cum este recunoscut nebunul. raţiunea de a fi a ceea ce este. Cel mai mult. fenomen al naturii care se dez'te în natură şi totodată împotriva ei. 'ară conţinut sau valoare. pentru că nebunia forma contradicţia cea mai nemijlocită a tot ceea ce o justifica. îşi întinde secreta» ei coerenţă. întrebări dintre care una priveşte natura raţiunii şi maniera ]. Neraţiunea în epoca clasică te în acelaşi timp unitatea şi diviziunea ei înseşi. pînă atunci evocate. în spaţiul natural pe care-1 ocupă — o boală printre altele. în proximitatea cotidiană care îl aşază laolaltă cu toţi cei care nu sînt nebuni şi în inextricabilul melanj de trăsături ale nebuniei sale şi de semne obstinate ale raţiunii sale? întrebări pe care şi le pune mai degrabă înţeleptul decît savantul. natură şi maladie. a scepticilor. este aceea care constituie experienţa clasică a nebuniei.* ea e cea pe care o putem desemna chiar prin termenul de neraţiune. încă atît de uşor reperabil cu un secol în urmă în profilul lui bine decupat. Ea ţine de acele experienţe fundamentale în care o cultură îşi riscă valorile care-i sînt proprii — adică le angajează în contradicţie.* Sub marea sciziune despre care tocmai am vorbit. imediat întîlnit al raţiunii. Slve. ceaa Priveşte ceea ce este raţional sau iraţional în natură şi fanteziile fiilor sale. ce este nebunul. ci acea conştiinţă a nebuniei care nu joacă decît pentru sine jocul partajului. vor investiga mai curînd nebunia josaşi. purtător al enigmaticei sale nebunii. Liniile simple. Dar atunci cînd filozofului sau medicului i se pune problema raporturilor dintre raţiune. explică şi justifică practica internării şi ciclul cu-li noaşterii. şi această formă vidă. fără a face erori. Nu conştiinţa nebuniei angajată în gesturile segregării — în ritualul lor încremenit sau în interminabilele lor dezbateri critice. ţiu °U^ mar|iere de a investiga natura în legătură cu raţiunea. dar care rămîne totdeauna. a riscat în nebunie cel mai mult Şi totodată cel mai puţin. nici practică. şi ea însăşi ajunge la posibilitatea limbajului. Medicii şi savanţii. cel mai puţin. O cultură cum e aceea a epocii clasice. Ni se va pune întrebarea de ce am aşteptat atîta timp pentru a desprinde această experienţă unică. în reorganizarea lumii burgheze din epoca mercantilismului. şi raea r P in intermediul naturii. este ceea ce exprimă chiar cuvîntul neraţiune: inversul s uriplu. acea conştiinţă care enunţă nebunul şi etalează nebunia. | 5re aceasta autorizează împărţirea în raţional şi neraţional. Apare în sfîrşit o experienţă singulară. L CAPITOLUL I Nebunul în grădina speciilor Trebuie să investigăm acum cealaltă latură. de ce am numit această neraţiune în legătură cu constituirea unei naturi. Ea e cea care explică întîlnirea aceloraşi forme de experienţă de o parte şi INTRODUCERE 175 ___ niciodată însă de o parte şi de alta. cu atîtea valori investite în raţiune. despre instituţiile politice şi poliţieneşti ? Nu înseamnă asta să acordăm mai mult devenirii conceptuale decît mişcării reale a istoriei ? La aceasta va fi de-ajuns probabil să răspundem că. printre oamenii raţionali. întreaga trupă atentă a criticilor. mai curînd filozoful decît medicul. prin profiluri depărtate şi într-o manieră tăcută. despre formele sărăciei şi ale şomajului. la rîndul lor. întrere medicală care implică întreaga mişcare a unei cunoaşteri dis-. a moraliştilor. Dar le înarmează în acelaşi timp împotriva ei. cu „filozofia naturală" ? Şi de ce n-am tratat-o decît prin aluzie sau omisiune atîta timp cît era vorba despre viaţa economică şi socială. el. îşi ocupă locul exact. Pentru neraţiune. cam eterogene. Iar dacă şansa ar vrea ca. blu sistem de interogaţii. Acest Maximum şi acest minimum de risc acceptat. căci ea e în acelaşi timp raţiunea cezurii şi raţiunea uni-S taţii pe care o descoperim de o parte şi de alta a cezurii. fiecare element poate gravita după adevărata sa lege. pur negativă. tul-Urai"i ale corpului şi ale sufletului. care par să privească în două direcţii 1 erite: întrebare filozofică. care se aşază din \o(& în loc.Această experienţă unică. în nebunie. de cultura clasică. Şi înainte de toate. care susţine. cu medicina. nebunia se prezintă în întreaga profunzime a volumului său.

îi încurcă liniile aplicate şi îi depăşeşte în psc aprehensiunile şi ignorantele. de ceea ce este esenţial şi gener-în imaginea pe care epoca clasică şi-a putut-o face despre nebunit şi am fi conduşi chiar la limitele a ceea ce trebuie să înţelegem pfj neraţiune.4 Incepînd din secolul al XVII-lea. calcul şi finalitate. Dialogul IV. 104. invizibil1 Există în nebunie o aptitudine esenţială de a mima raţiunea care rn# chează în final ceea ce poate fi neraţional în ea. chiar fără voia lui. iar Fontenelle rămîne într-o tradiţie care e aceea aune satire filozofice încă foarte apropiate de Erasmus atunci cînd pune nebunia să afirme. cartea III. Leursfilş encheriront sur eux Les petits-fils auront plus de chimeres Que leurs extravagants ăieux. Nebunia este partea nevăzută a ordinii care face ca omul să fie. lăsînd locul gol. ea era mai curînd de partea „raţionamentului care alungă raţiunea". dacă una şi aceeaşi structură ar ajunge să se dj ea ar fi foarte aproape. Paris. să onturăm pentru ea un chip care să nu aibă aceleaşi trăsături ca raIUn ea? Formă grăbită şi involuntară a raţiunii. ea măsoară întreaga distanţă care există între prevedere şi providenţă. printr-un efect îndepărtat şi derivat al inter nării asupra reflecţiei. în La Fable des abeilles. joacă oarecum acelaşi rol pe care sentimentul. să iasă la iveală un răspuns comun chiar din 178 ISTORIA NEBUNIEI diferenţa lor. 180 ISTORIA NEBUNIEI spiritului în aceste mici canale" — Fontenelle refuză să recunoas ce poate fi nemijlocit perceptibil şi decisiv întrun criteriu atît A simplu. în CEuxres. Paris. mai curîfl înţelepciunea naturii e atît de profundă îneît ajunge să se foloseasc de nebunie ca de un alt drum al raţiunii."3 Nebunia. instrumentul unei înţelepciuni al cărei scop nu-1 cunoaşte. ci pe faptul că nebunia a devenit atîrf subtilă îneît a pierdut orice formă vizibilă şi care să-i poată fi atribuită. în care nu putem descifra decît finalitatea naturii: e nevoie de nebunia dragostei pentru a conserva specia. în prologul la Pygmalion: Ma domination s'eîablit toujours mieux Les hommes d'ăpresent sorit plus fous que leursperes. jsjatura nebuniei este în acelaşi timp înţelepciunea ei utilă. şi care stăpîneşte timpul. îl joacă în natura decăzută: acea involuntară vivacitate care regăseşte. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 179 1 2 Pygmalion. acum a alunecat de partea unei raţiuni tăcute care precipită raţionalitatea lentă a raţionamentului. Prologue. 1790-. In final. e nevoie de avidităţi smintite pentru a crea bogăţii. 1906. e nevoie de delirurile ambiţiei pentru a menţine ordinea corpurilor politice. „Dialogues des morts modernes". p.p £?ntenelle. nebunia parc calea cea flţ scurtă a înţelepciunii. iar manifestările sale sigure. la Bayle şi Fontenelle. ra-•unea ei de a fi constă în a se apropia atît de mult de raţiune. Bayle. citat în Delvove. nebunia s-a deplasat imperceptibil în ordinea raţiunilor: altădată. natura nebuniei este de a fi raţiune secretă — cel puţin de a nu exista decît prin ea şi pentru ca> de a nu avea în lume decît o prezenţă înlesnită dinainte de raţiune r deja alienată în ea. prince de Tyr. în ceea ce are ea mate' depinde de regularitatea. ^[u că „sîngele arterial se rafinează pînă la a deveni spirit aniS ' Şi în consecinţă „sănătatea spiritului. ele sînt atît de lesne potrivite împreună îneît au slujit la realizarea celor mai puternice legături ale societăţii umane: stă mărturie această dorinţă de nemurire.u -le rînd pe rînd. Avem impresia că. ea nu se mai sprijină pe dispariţia universală a raţiunii din lume. nebunia s-a retras din vechea sa prezent» vizibilă şi că tot ceea ce altădată îi dădea plenitudinea sa reală acufl s-a şters. / Fiii lor îi vor depăşi / Nepoţii vor avea mai multe himere / Decît extravaganţii lor străbuni. în a-i fi în aşa măsură consubstanţială. această falsă glorie şi multe alte principii pe care se sprijină tot ceea ce se face în lume. sau. cap. VII).] Şi totuşi structura ironiei nu mai este aceea a celei de-a paisprezecea Satire a lui Regnier. desigur. de egalitatea. înaintea raţiunii şi pe căi ocolite. CEuvres de Fontenelle. °1oa ^andeville. Dar atunci cum ar fi posibil să-i atribuim nebuniei un loc fix. Ironiei secolului al XVIII-lea îi place să reia vechile teme sceptic ale Renaşterii. In ea se ascunde întreaga profunzime a unei înţelepciuni colective. Şi în timp ce Vieussens-fiul r ata că „centrul oval" în creier este „sediul funcţiilor spiritului". şi Montesquieu în legătură cu nebunia ei 'a nobili (Despre spiritul legilor. ea nu poate lăsa să Parâ nimic care s-o arate ireductibilă. IV. de libertatea curgerii I. toate aceste dezordini egoiste intră în marea înţelepciune care trece dincolo de indivizi: „Nebunia oamenilor fiind de aceeaşi natură. Essai sur Pietre Bayle. însuşi punctul unde ar trebui să se chi-nuie încă mult timp pentru a ajunge. îneît ele vor forma împreună un text ndisociabil.1 [Dominaţia mea devine tot mai puternică / Oamenii de-acum sîiii mai nebuni ca părinţii lor. după Malebranche. care ar permite o împărţire imediată în nebuni şi non-nebun deşi anatomistul are dreptate . Astfel. 1790. eschivîndu-şi propriile forme într-o inviziţ prevedere: „Ordinea pe care natura a vrut s-o stabilească în unWeI> îşi urmează mereu cursul: tot ce putem spune e că natura obţine"' la nebunia noastră ceea ce n-a obţinut de la raţiunea noastră.

°oissier de Sauvages. 33. o predispoziţie 4 e la fel de determinantă (Trăite de Ia liberte de l'âme — atribuit lui Fontenelle în tm Depping — III. Şi nu e aici nici un paradox. . nebunii furioşi.. ce este nebunul. decî în acest început de secol al XVIII-lea. ci un raport absolut natural de complementaritate. mute vreme după aceea. îndepărtat. printr-un fel de raţionament instantaneu. Fontenelle arată că nebunii nu sînt nici mai determinaţi. e suficient să fim atenţi la gesturile sale. 278. pe trartb continuă a raţiunii — aproape uitată. „este dus totuşi. voi. Prin nenumărate semne. o determinare imediată a trăsăturilor sale."6 Dar dincolo de aceste diferenţieri. Dacă putem rezista la o predispoziţie model* a creierului. dar nebunia resorbit într-o prezenţă difuză. iar sensullu-crurilor era indefinit reversibil. cu o ştiinţă aproape incontestabilă. 611-612). nici o ordine. Iar Voltaire se miră că nu ştim cum poate un suflet să raţioneze fals. ştim. loc. în sensul că nu există percepţie a nebuniei decît în raport cu ordinea raţiunii şi cu acea conştiinţă pe Care ° avem în faţa unui om care raţionează şi care ne asigură de coe-renţa. chiar în momentul în care mărturiseşte că nu mai poate defini nebunia — iată fără îndoială o structură importantă. VII. dar niciodată în ceea °e o face să fie ceea ce este. u Pentru că e pozitivă. fiindcă e prea familiară -~Se iveşte brusc ca irecuzabilă diferenţă. Boissier de Sauvages va mai recunoaşte încă. Nosologie mâthodique. nici o prezenţă pozitivă.. „nu e nevoie. care apare dintr-o dată."5 E adevărat cj demenţii. 1935. nu este purtătorul unui semn. pentru a descoperi legătura pe care o au aceste acţiuni între ele şi scopul spre care tind. trebuie să putem rezista şi la o predispoziţie mai puternică: „Ar 0* să putem avea mult spirit în ciuda unei predispoziţii mediocre spre stupiditate. „Dialogues des morts modernes". Paris. în ciuda similitudinilor aparente în folosirea scepticismului. Ea B oissier de Sauvages. care pare corelativă tocmai cu nedeterminarea nebuniei. „Folie". p. Totuşi. art. Boissier de Sauvages încearcă să expliciteze această percepţie atît de sigură Şi totuşi atît de confuză: „Atunci cînd un om acţionează în conformitate cu luminile raţiunii sănătoase. Gouvion. fără vreun semn manifest. cu atît nebunul e mai bine recunoscut. la raţionamentele sale. într-un domeniu inaccesibil în care adevărul ei ar rămîne scuns. Dialogul IV. P 2s a're' Dictionnairephilosophique. în (Euvres. îneît pînă şi păstorii disting între oile lor pe acelea care sînt atinse de astfel de maladii. dacă nu putem rezista la o predispoziţie violentă. Certitudinea atît de grăbită. nici cum se poate schimba ceva în esenţa sa atunci cînd. şi în măsura în care sînt astfel ci numai pentru că delirul lor este de un fel particular care adaugă esenţei imperceptibile a oricărei nebunii semne care-i sînt proprii „Freneticii sînt numai nebuni de un alt gen. la mişcările sale. cu atît nebunul. 1 voi. să nu aibă vreun tubuleţ din centrul oval înfundat. Ancilla rationis [Slujirea raţiunii]. p. ea îşi manifesta altădată prezenţa. ameninţînd raţiunea cu o contradicţie imediată. atît era de strînsă trama acestei dialectici. trad. adică e în întregime negativă. Să ne oprim cîteva clipe asupra acestui prim punct. fa tocmai acest caracter negativ o face instantanee. se află peste tot. Dar atunci ea nu se oferă ca nebunie. Nebunul este prea direct sensibil pentru a putea recunoaşte în el discursurile . &\ mai puţin determinaţi decît ceilalţi. nebunul. Acum lucrurile sînt la fel de reversibile. 7 Boissier de Sauvages. această conştiinţă ră-^ne adormită pînă la izbucnirea nebuniei. Totţ* vorbind despre libertate. în afara oricărei qdenţe. în general. ed. niciodată modul în care era prezentă nebunia n-a fost mai diferit. cit. cit. acest „reflux" al nebuniei. ne dăm seama cu uşurinţă de greşeala şi de halucinaţia sa după discordanţa care există între acţiunile lui şi comportamentul celorlalţi °ameni"10. o asemenea perturbare poate fi întîlnită la oricine: „Nu există nici un cap atît de sănătos încj. Chiar în măsura în care nu ştim unde începe nebunia. 33. 182 ISTORIA NEBUNIEI răsare dintr-o dată ca discordanţă. cînd e vorba de un nebun. profil confuz."! dimpotrivă. că nebunia „nu cade direct sub simţuri"7. 34. Benda. atît de prezumţioasă cu care secolul al X VlII-leaştie să recunoască nebunul. voi. fâră ezitare. ci tocmai pentru că e de ordinul rupturii. de ceea ce a putut fi în vremea Renaşterii. de logica. pp. acest decalaj esenţial între preta şj manifestarea sa nu înseamnă că ea se retrage. desfăşurată la suprafaţă. I. de continuitatea discursului. aproape imperceptibil al nebuniei. VII. Cum are loc această recunoaştere atît de sigură a nebunului? Printr-o percepţie marginală. maniacii sau violenţii se pot recunoaşte imediat: dar nu pentru că sînt nebuni. esenţa generală a nebuniei este lipsită de o formă care să-i poată fi atribuită. cărei percepţii sensibile. fâră recul posibil pentru îndoială.să lege nebunia de această tulburare-„micilor vase foarte fine" — puţin contează. Eae'» acelaşi timp plenitudine şi totală absenţă: locuieşte în toate regiunft lumii. VII. dar scapNEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 181 5 6 Histoire de VAcademie des sciences. p. 9 10 p . Caracter nemijlocit concret. p. evident şi precis al nebunului. 1733. în a lumii sensibile şi în regnul secret al unei universale raţiuni. la Petites-Maisons"9. se oferă paradoxal într-o nemijlocire liniştită. pp. 11-13 („Sur led* melancolique"). Demersul este indirect. o privire piezişă. Lyon. el se amestecă printre ceilalţi şi e prezent în fiecare. loc."8 Există o anumită evidenţă a nebunului. Cu cît nebunia e mai puţin precizată. Medic şi naturalist. ed. pentru a cunoaşte halucinaţia sau delirul de care este atins. I. nu lasă liberă nici o înţelepciune. Deşi nu are nici un semn sigur. nu penta un dialog sau un conflict cu raţiunea. indirect şi negativ în acelaşi timp." La fel. ci pentru a o sluji în mod obscui prin mijloace de nemărturisit. voi. se prezintă sub trăsăturile irecuzabile ale nebunului: „Persoanele a căror raţiune este sănătoasă îl pot recunoaşte atît de uşor. Cu cît nebunia sc manifestă mai puţin în ceea ce are pozitiv. să facem false silo-§jsme. în cutia sa. 1709.

lăsată în grija nosografilor sprea o analiza pentru ea însăşi. ci principiu de judecată. în care el se desemnează fără nici un risc de eroare. de la recunoaştere la cunoaştere. între nebun şi subiectul care afirmă „acela e un nebun" s-a săpat o întreagă distanţă. într-o confruntare în care subiectul nu este compromis. ci de la o regulă generală. pe fond de raţionalitate. este acum împins la cealaltă extremitate a lumii. Nebunul nu e manifest în fiinţa sa. care. ceea ce se denunţă ca noj. e penă că este celălalt. Pnntr-o dublă securitate. în măsura în care aceasta se înfăţişează Parte p ţ lr » unei conştiinţe ideale care o percepe ca diferenţă faţă de ceitim' ^e^un'a are un dublu mod de a fi în faţa raţiunii: este în acelaşi P de partea cealaltă şi sub privirea ei. în particularitatea sa. ( Cel puţin în raport cu „ceilalţi" care. De partea cealaltă: nebunia Itaire. conduită. Această evidenţă.generale ale nebuniei. nici măcar convocat sub forma unei evidenţe: „Vom numi nebunie acea maladie a organelor creierului care împiedică în mod necesar un om să gîndească şi să acţioneze asemenea celorlalţi." Inevitabila recunoaşte1* NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 183 nebuniei lor se făcea spontan. a unei asemănări prea interioare. la fel. iar raportul care îl defineşte îl oferă în întregime. specie vie şi multiplicată în manifestările sale. fiind astfel şi mai dezarmat de puterile sale periculoase: el.. într-un raport stabilit între ei şi sine: ubiectul care percepea diferenţa o măsura pornind de la el însuşi: ' Eu însumi n-aş părea mai puţin nebun dacă aş lua vreo pildă de la l\" în secolul al XVIII-lea. ca diferenţă resimţită. p. dar dacă e indubitabil. Se va obiecta cu uşurinţă că în orice epocă a existat. 285.. a unei nebunii care nu ar fi cuprinsă într-o dezbatere reala cu raţiunea şi care. ea e în mod nedefinil retrasă. fiinţă. ea este o absenţă totală a raţiunjj percepută imediat ca atare. în epoca în care ne plasăm. a unei nebunii care nu ar fi legată de raţiune printr-o finalitate profundă. nici opoziţie simplă şi permanentă. enirea s-c reprezinte şi să-i dea valoare de exigenţă. pe fond de raţionabi 1. poate. pentru că el reprezintă diferenţa Celuilalt '" exterioritatea celorlalţi. este per. dar care se vede ocupată de plenitudinea unui dublu sistem de alteritate: distanţă locuită de-acum în întregime de repere. Or. prin jocul comparaţiilor obiective. în gîndirea Renaşterii. în generalitatea lor anonimă. într-o evidenţă irecuzabilă. se ordonează amîndouă în funcţie de o anumită absenţă a nebuniei. ar fi generalitate concretă. Căci ceea ce este absenţă din perspectiva nebuniei ar putea na» altceva: punctul în care se pregăteşte o altă experienţă. manenţa unui dublu raport cu raţiunea. pînă la esenţial. Pe de o parte. care nu mai e vidul cartezian al lui „eu nu sînt ca el". a unei raţiuni luate ca normă şi a unei raţiuni definite ca subiect de cunoaştere. ţinut la distanţă şi menţinut în afara putinţei de a nelinişti. cealaltă obiectivă şi medicală. decît într-o existenţi punctuală — un fel de nebunie individuală şi totodată anonimă."11 Mebunul este celălalt în raport cu ceilalţi: celălalt — în sensul excepţiei — printre ceilalţi — în sensul universului. nebunia există în raport cu raţiunea. pe de altă e> ea e> istăpentru raţiune. în schimb. ea implică un raport exterior. gesturi se disting unul cîte unu] de ceea ce putem găsi la non-nebun. Nebunul devine relativ. cele mai inaccesibile ale unei raţiuni discursive. -ub o aparentă identitate. Dacă lăsăm deoparte marea problemă a nebuniei greceşti. deci măsurabilă şi variabilă. nu se mai formulează pornind de la o certitudine. este o esenţă îndepărtată. ** este încercată în imediat. ca în secolul ai A VI-lea. a nebunului pe fondul unei raţiuni concrete. privirii subiectului care raţionează. ^ privirea raţiunii: nebunia este individualitate singulară ale cărej caractere proprii. pe toată întinderea ce merge de la percepţiei discurs. Dictionnaire philosophique. a nebuniei la limitele cele mai exterioare. această îndepărtare. nu apare. atît de directă. în inima raţiunii. începînd de la Fontenelle. dar profilul său se detaşează din spaţiul exterior. ea$e etalează pentru o raţiune care nu e termen de referinţă. nici rigoare a parta-lj'ui cum a fost la începutul erei clasice. în experienţa nebuniei. pe fondul structurilor raţionabilului. dar care dispare imediat ce a fost zărită. pornind de la o afl^' mită siguranţă de sine. art. care este la rîndul său mai mult sau mai puţin universal. ci constituie legături comexe Şi ciudate. 184 ISTORIA NEBUNIEI este diferenţă imediată. această implicare. o dublă percepere a nebuniei: una morală. e adevărat că. în faţa acestor smintiţi care îşi imagineaZj că „sînt ulcioare sau că au corpul de sticlă". O anumită absenţă^ nebuniei domneşte asupra acestei întregi experienţe a nebuniei-B creat aici un vid care merge. „Folie". Cît despre nebunie. nebunul e mai mult sau mai puţin diferit de grupul celorlalţi. Descartes ştia de înda° că nu e ca ei: „Dar aceştia sînt smintiţi. Orice formă de in-terioritate este acum înlăturată: nebunul este evident. limbaj. în lucrarea tăcută a pozitivului. această alteritate. nebunia este prinsă atunci în structurile raţionalului Ceea ce caracterizează nebunia. negativitate pură. S|mboliza prezenţa apropiată şi periculoasă. mergînd de la alţii la acest Altul singular care este nebunul. cel puţin din epoca latină încoace. Această nouă formă de conştiinţă inaugurează un nou raport al ei cu raţiunea: nu mai e dialectică neîntreruptă. conştiinţa nebuniei a fost împărţită în funcţie . o cu totul altă structură. această conştiinţă a alterităţii ascunde.

Nebunul nu poate deci să fie nebun pentru el însuşi."1* Ciudată definiţie. să ne adresămi afară. seacă şi aparent apropiată încă de vechea tradi-. apoi. cartea III. înseamnă a fi slab. IV. corpul nu ne va putea spune nimic despre el: „Sufletul e chemat să se pronunţe asupra stării sale cînd tocmai facultatea de a judeca e bolnavă.e Wozofică şi morală.17 Or. străin prin excelenţă. raţionamente pe care le regăsim ca atare la omul raţional. fără să reuşească totuşi să înşele. I. 15 Ibid. şti şi judeca acest lucru. este raţiunea afectată de un indiciu de neşters: Neraţiunea../wro/-. înseamnă a fi imbecil. şifuror. şi mai ireductibil.. Ibid. „Folie". nebunul. el constă în faptul că nebunia nu e decît cel mult zadarnicul simulacru al raţiunii. ci doar în ochii unui al treilea. Pozitivul nu e altceva decît raţiunea însăşi. Ce era evidenţa nebunulu constatată adineauri.. Diferenţă pură. Ele s-au ordonat progresiv în unitatea uneia şi aceleiaşi nebunii care e percepută în ansamblu în opoziţia ei faţă de raţionabil şi în ceea ce ea însăşi oferă raţionalului. ar a te îndepărta de ea cu încredere şi cu ferma convingere că o l|nnezi. insania nu-1 poate atinge niciodată pe înţelept. dar absenţă care ia forma pozitivităţii într-o cvasiconformitate. pe jumătate ascunsă. care. ştiind să discearnă nebunul de cel care raţionează. Să reînnodăm acum firele anterioare. într-o asemănare care creează confuzie. al cărei „înţeles e foarte laî mai ales „cînd i se adaugă prostia". Nebunul se în-depărtează de raţiune. e ceea ce e mai apropiat de raţiune. vidul să se umpfe de un întreg ansamblu care e aparenţă. XIV. credinţe.' lh'dem. "Ibid. Cicero evocă paradoxul maladiilor sufletului şi al vindecării lor: cînd corpul e bolnav. al mişc neregulate ale bilei negre. cartealll.celălalt" cu putere dublă. a te îndepărta de raţiune cu bună ţunţă. a non-recunoaşterii. cartea IV. plenitudine oferită cunoaşterii. eveniment al corpului şi al sufletului pe care raţiunea e capabilă să-1 reconstituie prin cunoaştere. sesizabilă. acest gol de caracter devine spaţiul în care vor ajunge caracterele care contrează puţin cîte puţin un adevăr pozitiv. dar cînd e bolnav sufletul. pentru că eşti sclavul unei pasiuni violente. Nebunia este raţiunea plus o extremă subţirime negativă. dc eeas'Ot '" Tuscu^ane psim ° încercare de a depăşi opoziţia furor-insania într-o cOrpuj' atribuire morală: „Un suflet robust nu poate fi atacat de boală. V. Şi fără îndoială aceasta e mişcarea pe care o putem identifica sub o enigmatică definiţie din Enciclopedie: „A te îndepărta de raţiune fără să ştii. dar corpul se poate îmbolnăvi fără să fie vorba de vreo greşeală din Priie: n°astră. de Ai de Oreste"15. nu la fel stau ierurile cu sufletul. tllcydopedie. 31). cartea III. 5. găsim aici. III. chiar dacă i se atribuie un chip aberant. numai acesta putînd distinge exerciţiul raţiunii de raţiunea însăşi. pe care nici chiar moralismul ciceronian n-a ajuns să le confunde. ale cărui boli şi pasiuni sînt toate ii! ' e *= nesocotirea raţiunii" (ibid. va deveni obiect de analiză raţională. iată. cartea III. în felul în care secolul al XVIII-lea percepe nebunul se amestecă deci în mod inextricabil ceea ce e pozitiv şi ceea ce e negativ. percepţie evidentă. raporturile cu raţiunea (î^ credere şi persuasiune.16 Există deci în tradiţia latină o nebunie în forma raţionabilului şi o nebunie în forma raţionalului. . în formă pozitivă. dar aparenţă a raţiunii înseşi) Astfel îneît vechea opoziţie simplă dintre puterile raţiunii şi cele ale smintelii este înlocuită acum de o opoziţie mai complexă şi mai in. dar punînd în joc imagini. să disipeze aceste maladii ale st fletului: „nu se poate. nebunia înseamnă absenţă a raţiunii. şi trebuie să ne folosim toate resursele şi toate forţele noast pentru a fi în stare să ne îngrijim singuri"14. cît despre negativ. Şi totuşi. începînd din prima jumătate a secolului al XVIII-lea — şi tocmai asta îi conferă ponderea decisivă în istoria neraţiunii — negativitatea morală a nebunului începe să fie una cu pozitivitatea a ceea ce putem cunoaşte din el: distanţa critică şi patetică a refuzului. de Alcmeon. art. opoziţia săse sustragă ei înseşi sub forma unei fidelităţi iluzorii. sistem de credinţe care face ca diferenţa dintjţ nebunie şi raţiune să fie în acelaşi timp o asemănare. ceea ce se cheamă a fi nebun. Acestor două forme de experienţă le corespund înW mai două forme de nebunie: insania."" Contradicţie din care nu s-ar putea ieşi dacă n-ar exista asupra maladiilor sufletului două puncte de vedere riguros diferite: o întelep ciune filozofică mai întîi. Tusculane. maladie mai grav| NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 185 12 13 Cicero. •are dreptul roman o cunoaşte începînd cu legea celor XII Table.de această dualitate. o ştiinţă în să recunoască în nebunie efectul pasiunilor violente. sufletul poate recunoaşte. 1. dimpotrivă.. ceea ce s-a întîmplat în secolul al XVIII-lea este o alunecare a perspectivelor graţie căreia structurile raţionabilului şi cele ale raţionalului s-au inserat unele în celelalte. şi va fi una în măsura în care va fi cealaltă.. ca pentru cele ale corpului. asimilează nebuniei orice formă de non-înţelepciune-omnes insipientes insaniunP [toţi neînţelepţii sînt nebuni] — şi poate prin învăţare sau persuasiune. în vreme ce Partea P°ate. un vid stabilit . mi se pare. 186 ISTORIA NEBUNIEI şi măsurat) şi o definiţie prin plenitudinea caracterelor şi a trăsăturilor care restabilesc. 11. rea ga mişcare ce înnoieşte reflecţia asupra nebuniei: suprapunerea '} c°'ncidenţa forţată între o definiţie prin negativitatea îndepărtării e bunia este totdeauna o distanţă luată faţă de raţiune. şi al acestei întregi „succesiuni de I la care ne gîndim cînd vorbim de Athamas. chiar în acest recul. 8. pentru a forma în final un ţesut atît de strîns încît muhă vreme nu se vor mai putea distinge. pentru că se opune raţionalului. poate orjcînd tulbura spiritul filozofului. pentru că eşti hpsitde idei. pe fondul paradoxal al unei absenţe a nebuniei? Nimic altceva decît foarte apropiata prezenţă a raţiunii care umple tot ce poate fi pozitiv în .

fr. în De Morbis convulsivis. Răspunsul la o întrebare de tipul: „Ce este deci nebunia?" se deduce dintr-o analitică a maladiei. dar nu introduce în ea în final nu un element străin şi pozitiv. şi în special în cazul epilepsiei. dar se recunoaşte pe ea însăşi în conţinutul raţir* al oricărei nebunii. 188 ISTORIA NEBUNIEI mereu deschis. observabile. | apoi că o lipsă nu poate fi nici adevărul. conţinut. 1609. Pozitiv. pozitive prin care se manifestă: „Definiţia unei maladii înseamnă enumerarea simptomelor care servesc la cunoaşterea genului şi speciei sale şi la distingerea ei de toate celelalte. vorbea încă de substanţe patogene: obscure realităţi străine şi conff naturii care constituie vehiculul răului şi suportul evenimentului f tologic. genurile înseşi. Praxeos medicae tres torni. Evidenţa. decît sub formă de ne-pţie (şi aceasta e într-adevăr tendinţa de a suprima noţiuni ca acelea de „substanţe patogene"). măsurînd distanţa insurmontabilă raţiune la raţiunea nebunului. în însăşi mişcarea prin care se denunţă a ce este neraţionabil în manifestarea sa. ea mizează în acelaşi mod pe toate funcţiile la care se aplică printr-un fel de act logic care este în între. imposibil de contestat..19 Dar Sauvages va observa . ci doar cauza ei. este înscris îndl această structură perceptivă pe care o analizăm acum: recunoaj NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 187 raţionalităţii conţinutului. plin (şi aceasta e tendinţa de a exclude din gîndirea medicală n°ţiuni ca acelea de „maladie prin lipsă" sau „prin privare"). ci inextricabila prezenţă a raţiunii şi a non-raţiunii. fără ca nebunul sa fie nevoit să vorbească despre el însuşi. ca lucrurile reale. acum sterilă dacă vrem să înţelegem maladia în ceea ce are ea real. dar deduce nebunia. dar asta nu înseamnă că e 20 ni cid d b considera drept boală această suprimare."20 Şi asta din două : il ă ■Xt> Pute: 1Ve: primul este că privarea nu este principiu al ordinii. Basel. plasează în spaţiul 'ater. 1 ^ăcar natura ei propriu-zisă: „Este adevărat că suprimarea anuL °r eliminări provoacă adesea maladii. ci al dez-niI> şi încă al dezordinii infinite."23 Chiar şi acolo unde trebuie să recunoaştem că există suprimare. trebuie deci să ne adresau efectelor pozitive ale suprimării: „Chiar şi atunci cînd ideea de maladie este negativă. gime vid. Intrucît. defect). un cîmp de raţionalitate."21 Mai mult: multiplicîndu-se. atunci cînd gîndirea clasică vrea să investigheze nebunia în ceea ce este ea. noţiunea generală de maladie se vede prinsă într-o dublă tentaţie: de a nu mai fi considerată. „Dacă această instituire a genurilor ar avea loc. Tot răul ascuns încă în ea va fi de-acuit înainte exorcizat. Şi imbricarea structurilor raţionalului cu structurile raţionau lului? în aceeaşi mişcare ce caracterizează perceperea nebuniei"1 epoca clasică.. ca obiect. Nosologie methodique. La începutul secolului al XVII-lea. de mişcare vitală. atît de inaccesibilă simţurilor şi chs probelor. mereu reînnoit al negărilor. Plater. Iar nebunia o reconstruieşte nu pornind de la multipla experienţă a nebunilor. maladiile ar încet în mod paradoxal să se deosebească. iar adevărul ei se va putea desfăşura la suprafaţa în ordinea semnelor pozitive. discur final ca raţiune a nebuniei. ca în maladiile somnului. Dar invers. a cărui incontestabilă nebunie eun indiciu care afectează raţiunea. trad. Maladia ar fi indiferenţa săracă a negaţiei exercitîndu-se asupra bogăţiei naturii: „Lipsa şi privarea nu sînt nimic pozitiv. de procreare. în existenţa sa concretă. în acest sens. îneît păstrează . în tabloul maladiilor. care nu sînt numerog. aceaîncă mult loc maladiilor negative: lipsă de fertilitate. p. Tocmai acesta este primul şi cel mai aparent dintre paradoxurile «raţiunii: o imediată opoziţie faţă de raţiunea care n-ar putea avea drept conţinut decît raţiunea însăşi. aceastanii poate fi maladia însăşi. căci dacă esenţialul maladjej constă în suprimare. ci de la domeniul logic şi natural al maladiei. trebuie deci să ne adresăm fenomenelor reale. a lui „acela e nebun" nu se sprijină pe nici o cunoaştere teoretică a ceea ce este nebunia. dai nu imprimă în spirit nici o idee de maladie. stăpînit de ea. Iar ceea ce percepe în nebun nu este nebunia. auvages. dacă aw fluenţă asupra lui. limitare. suprimarea care nu are nimic pozitiv nu-i pOat( da maladiei chipul ei singular. de suare . 159. nici esenţa unei maladii. nebunul poate fi înv în întregime de către raţiune. căci ea se t ."22 Pentru a da un conţinui particular maladiei. pentru că ea e acee^ îl animă în secret."24 Dar această cercetare a pozitivităţii avea să elibereze maladiaşW latura sa invizibilă şi secretă. Willis. nici ea. boala tinde să nu se mai definească decît într-o manieră negativă (prin finitudine. creşte la infinit. I. dar îl menţine totdeauna în afara ei. ci la fel de nenumărate ca posibilităţile logjCt. nu o va face pornind de la nebuni. pentru gîndirea clasică. e mai bine s-o defink prin simptomele ei pozitive. Ea se recunoaşte ca natură. dar de a se detaşa de o metafizică a răului. raţiunea recunoaşte imediat negativitatea nebunul în neraţionabil.nebun. e din exterior. Acest statut de obiect J va întemeia mai tîrziu ştiinţa pozitivă a nebuniei. ci pornind de la maladie în general.. Secolul al XVIII-lea percepe nebunul. în anumite cazuri. „substan! patogenă" este atît de ascunsă.

^ mai e ceva. 25 Willis.iea este animată de o metaforă constantă care are amploarea inaţia unui mit: transferul dezordinilor maladiei în ordinea . pp.. acelaşi cu cel care protejează speciile şi. Desaguliers. Cîndva.. Unu i nebun. „nu uită să fie foarte curioasă şi distinge dogmaticul de empiric". The Whole Works (done tfle latin original de G. Medecinepratique.. prezenţa instantanee. Proiectul unei grădini a speciilor— atît patologice. în cazul omului.p. 22Ibid. a maladiilor este că cea mai mare parte a autorilor nu le-au privit pte acum decît ca efecte ascunse şi confuze ale unei naturi prost întocmite şi decăzute din starea ei şi au crezut că şi-ar pierde timpul dacă s-ar amuza să Ie descrie. trad. maladiile sînt o vegetaţie raţionabilă. Dar nimic în ea nu pare a trebui să facă loc acestei percepţii a nebunului. ordinea botaniştilor devine organizatorul lumii patologice în întregul ei. care e cu atît mai bine perceput ca nebun. Iar gîndirea medicală trebuie să-şi propună să se sustragă acestor categorii patetice ale pedepsei.p. voi..p. Cum va putea nebunia să-şi găsească loc în această lume a maladiilor al căror adevăr se enunţă de la sine în fenomenele observ abile. constante şi distincte"30. De Morbis convulsivis. ca demers primar al medicinei. 23 Ibid. care este „cunoaşterea cauzelor şi principiilor" si care. 91 -92. genurile şi speciile. există totdeauna în ea un adevăr sing^' NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 189 2l Ibid. Dacă e adevărat că. 0 întreagă lume patologică se organizează după norme noi. care lăsa întotdeauna neformulat adevărul manifest şi discursiv al nebuniei. Dacă e „istorică". Marea preocupare a clasificatorilor din secolul ll. devenirea. cu cît lasă ai Puţin să apară adevărul etalat al nebuniei. aşa cum tocmai am analizat-o: percepţie în întregime negativă. cîi şi botanice — aparţine înţelepciunii prevederii divine. „toate obst j' Sauvages. punctuală. T. Cf. de finitudine. în care maladia îşi descoperă adevărul etern. voi. î-jo. să restituie maladia în exactitatea unui portret.. • at la nivelul fenomenelor celor mai aparente şi pornind de la care S1 buie definită. I.. O cultivă. ci într-un sens mai etimologic. „Sînt convins că motivul pentru care n-avem încă nici o istorie exact. 190 ISTORIA NEBUNIEI maladiile la specii precise cu aceeaşi grijă şi aceeaşi exactitate cu care au procedat botaniştii în Tratatul despre plante"29. pentru a ajunge la acelea realmente patologice. şi A. „foarte simplă şi uşor de însuşit". 451. 9-10). pp. I. Iar Gaubk recomanda să punem „numărul imens al maladiilor umane. n-ar fi descoperiţi niciodată-"26 Cunoaşterea maladiei trebuie deci să facă înainte de toate ventarul a tot ceea ce e mai manifest în percepţie şi mai evident în adevăr. nu e pentru că încearcă să stabilească. 121-122. mai sigură şi mai necesară. îi repartizează el însuşi varietăţile. S ■ ?' Sydenham. trebuie să-i preferăm „calea istorică". cînd ea nu se oferă în lumea concretă decît sub profilul cel ma ' acut. 160. în cazul lui Dumnezeu carele-a creat. „Dacă un general sau un căpitan n-ar specifica în ' mnalmentele pe care le dau despre soldaţii lor decît mărcile ascunse *e care le au pe corp sau alte semne obscure şi necunoscute care scapă ederii. Pitcairn. nu s-a pomenit niciodată să moară acest grădinar care îngrijeşte răul. maladia e semn de dezordine. de păcat. 24lbid. cit. fi-or.390.. I. au grijă să surprindă pînă şi semnele şi lucrurile naturale cele mai mici care se întîlnesc pe chipul persoanei pe care o pictează"28. 159. p. N-ar putea să-şi propună un model mai bun decît „pictorii care. 1681. pe bună dreptate. 1777. Sewel şi I. p. Lyon. loc. după exemplul scriitorilor istoriei naturale. Jault. degeaba ar fi căutaţi dezertorii. metoda simptomatică ce „împrumută caracterele maladiei fenomenelor invariabile şi simptomelor evidente care le însoţesc"27. maladia era permisă de Dumnezeu. spunea deja Sydenham. Cu toate acestea. nu trebuie-fie caracterizată prin asta. cit. că este suflul spiritului far celor. pp. deşi comportă elemente greu descifrat"'' iar partea principală a adevărului ei rămîne ascunsă. Dissertationsur lapetite verole. cronologia şi durata maladiilor. pornind de la cauzele lor cele mai vechi. la urma urmelor. iar maladiile se repartizează după o ordine şi într-un spaţiu care sînt acelea alera ţiunii înseşi. cînd fac un portret. Dar iată că acum îi organizează formele. Maladia. fiecare cu caracterele sale particulare.încă marca transcendenţei şi ar putea' confundată cu artificiile demonului: „în această afecţiune. a Ha. substan! patogenă este foarte obscură şi nu persistă nici o urmă din ceeC noi bănuim aici. într-o ordine sistematică prezentînd clasele."25 Dar la sfîrşitul secolului al XVII-lea substanţele patogf încep să dispară. Opera. „Căii filozofice". Va fi de-acum un Dumnezeu al maladiilor. el chiar o destina oamenilor ca pedeapsă.. ?auvaSes> loc. ea caută să vadă. adică din perspectiva adevărului lor. 160. tema dobîndeşte întreaga sa semnificaţie. ed. să vadă de aproape şi în detaliu. Astfel se defineşte. Fiinţa supremă nu s-a supus unor legi mai puţin sigure producînd maladiile sau făcînd sas maturizeze umorile patogene decît creînd plantele sau maladiile/ . Trebuie să „reducem". £ P. ea nu e altceva decît „cunoaşterea faptelor". cel mai greu de sesizat. de cînd există medici. Cu Boissier de Sauvages31. 129.

O natură care e totalitatea raţiunii prezente în fiecare dintre elementele sale. trebuie mai întîi ca forma fiecărei maladii să fie determinată înainte de toate prin totalitatea formei celorlalte. trebuie. constatînd treptat cum se afirmă un limbaj în care nebuni se presupune că nu-şi formulează diviziunile decît pornind de l natură care e în acelaşi timp natura sa şi natura totală a oricărei dii posibile. ca şi planta. în sfîrşit. care au fost privaţi de simţuri şi de raţiune din cauza abuzului de băuturi şi a relei întrebuinţări a alimentelor. tivă a nebunului. cil. acela de a vedea că nebunia s-a integrat. Jault. pentru i chestiune Berg. Este încă un paradox. Prefaţă. fenomenele de frison. fără dificultate aparentă. trebuie să se insereze acum. cu confruntarea cîtorva exemple de clasificare a nebuniilor. acest spaţiu fără profunzime. de fantasme. iar ordinea va fi în secret prezentă ca principiu organiz^ al fiecărui simptom. Paracelsus făcuse distincţie. Or. care a fost în secolul al XVIII-lea deosebit de acuti^ fiind profund negativă. Cf. şi nu prin determinări externe. Spaţiul clasificării se deschide fără probleme spre analiza nebuniei. Pentru ca o clasificare să fie valabilă. Gaubius. SJ vedea învestită în întregime de înţelepciunea divină. loc. Linne ct Sauvages (Lychnos. I. în toată lentoarea ei. apoi ereditatea şi naşterea. între Lunatici. a căror maladie se datorează lunii şi a căror conduită. dimpotrivă. loc. deci o eroare de metodă. este. ea va desfăşor la suprafaţa fenomenelor. Universalul va trăi în particular: „De exernş 29 30 31 Sydenham. timpul. acest refuz al unei gîndiri negative — toate acestea oare nu jjn de un alt filon şi de un alt nivel decît ceea ce ştim despre expe-penţa clasică a nebuniei? Nu sînt aici două sisteme juxtapuse. citat în Sauvages. p. trebuie ca maladia însăşi să se determine în diversele sale ipostaze. citat de Berg (toc. Inserarea 4r /"e'!n nosologiile secolului al XVIII-lea.i căror boală este ereditară. Insani. Vesani. nu trebuie ignorată. şi o cunoaştere discursivă a nebuniei care s-ar înscrie cu uşurinţă în planul pozitiv şi ordonat al tuturor maladiilOr posibile. în această istorie care nu duce deloc lipsă de aşa ceva. 121. Putem urmări calea spre acest ideal de la Plater pînă la Linne sa Weickhard. apoi. ceea această experienţă ne indică ea însăşi. proasta alimentaţie şi. cit. Acesta este spaţiul nou în care nebunia. în cea mai neînsemnată dintre manifestările sale.. într-un cuvînt toate ■imptomele care-i sînt proprii.).36 Clasificare de o indiscutabilă coerenţă. previziunile unei raţiuni atotputernic Maladia va fi operă a raţiunii şi raţiune pusă la lucru. după cum o plantă constituie o spe--je. în sfîrşit. Ea are cu siguranţă o semnificaţie. se ordonează în secret după fazele şi după mişcările sale. căldură. va fi la fel de îndreptăţit să creadă că această maladie este o specie. Şi Lettre ă Boissier de Sauvages. o natură plăsmuită din iluzie şi din amăgire. ca maladia să poată. 192 ISTORIA NEBUNIEI trebuie să acceptăm ca atare — cu alte cuvinte cu tot ce spune şi t0. c8> Nouvelles Classes des maladies datează din 1731 sau 1733. 1956)."34 în raport cu prima „naturalizare" despre care aduce mărturie medicina secolului al XVI-lea. oricît de contradictorie Wrea. Medecinepratique. Iristitutiones pathologitx medicinale*. citat de Sauvages. Nici unul dintre clasificatori nu pare să fi fost reţinut de problemele pe care i le-ar fi putut pune. această definire a nebuniei doar prin plenitudinea fenomenelor sale. în pîntecele mamei. Nu mai este vorba de o cvasinatură.Va fi suficient de-acum ca imaginea să fie urmărită pînă la cap& maladia. trad. pe viu. ce ascunde ea — această curioasă opoziţie între o conştiinţă percep. înrudit cu răul si cu toată lumea etică a rationabilului ? ar a neglija locul pe care nebunia 1-a ocupat cu adevărat în donu n . dar Care ţin de două universuri diferite? Clasificarea nebunilor nu e oare Un artificiu de simetrie sau o surprinzătoare anticipare a concepţiilor ^colului al XlX-lea? Şi dacă vrem să analizăm ce este experienţa asică în profunzimea sa. cîndva. dacă nu cumva au contractat-o. 32 Sydenham. pătrunsă încă de ireal."33 Maladia.35 Să ne mulţumim. această a doua naturalizare prezintă exigenţe noi. pp. Ea se va supu" ordinii. cel puţin să se recunoască într-un mod cert pornind de la propriii manifestări. în iregularităţile ei aparente. această ruptură cu înrudirile râului. nu e mai bine să lăsăm la suprafaţă efortul clasificare şi să urmărim. în ceea ce are negativ. care înclină spre nebunie printr-un viciu al naturii lor interne. ora cînd încep frigurile. pentru început. NEBUNUL IN GRADINA SPECIILOR 191 cela care va observa cu atenţie ordinea. în aceste norme noi ale teoriei medicale. în care ordinea cauzelor se articulează logic în totalitatea sa: mai întîi lumea exterioară. iar nebunia la rîndul ei îşi găseşte imediat locul în el. ' ) Patologiei ar fi un postulat. ca maladie. Dar tocmai clasificările de acest gen sînt refuzate de gîndirea clasică. dacă nu să se cunoască în mod exhaustiv. tulburările interne. ci de o natură care e plenitudinea întreagă şi imuabilă a raţiunii. 124-125. . chiar înainte de naştere. Melancholici. însăşi raţionalitatea naturii: Simptomele sînt faţă de maladii ceea ce sînt frunzele şi suporturile '{fukra) faţă de plante. de imaginar.

— ale simţului comun: veghe. ipohondrie. Linne (7765. Acesta nu e decît unul dintre numeroasele exemple de analogiMtructuraleW domeniul explorat pornind de la practici şi cel care se conturează prin sPe<^T ştiinţifice sau teoretice. — ale raţiunii: uitare. II—Imaginative: vîjîieli. — ale mişcării ani-crete. Ordinul IV: Nebunii anormale. foame de lup. cacositie. Pot fi afectate separat sau toate împreună. viziuni. nostalgie. nostalgie. vertij. Specii: „vertij orbul găinilor. ed. Der philosophische Arzt) I— Maladiile spiritului (Geisteskrankheiten) 1 — Slăbirea imaginaţiei. Specii: congestie cerebrală. Ordinul III: Deliruri. I — Ideale: delir. pe care am întîlnit-o în prima p*^ cînd trebuia să explicăm cum a putut coincide spitalizarea nebunilor cu intern* lor. 3) Mentis alienatio: — cauze înnăscute: stultitia. III — Patetice: poftă fără măsură. fie de o exagerare. 5 — Absenţa memoriei (ohlivio). tia -1' ~~ ale imaginaţiei: vertiJ. tarantism. de ea însăşi şi contradictorie. melancholia. Nosologie methodique) Clasai: Vicii. — particulară: pentru imaginaţie: tarditas ingenii. 1) Mentis imbecillitas: — generală: hebetudo mentis. lethargus. Sămtliche Werke. insomnia. partea I. 2) Mentis consternatio: — somn nenatural: la oamenii sănătoşi: sommts immodicus. melancolie. în interiorul acestui spaţiu logic. delir. cînd prin contextul patologic (sănătate. polidipsie. furie uterină. Idee universelle de la medecine) Maladiile creierului fac parte dintre maladiile organice. V: Gîfîiey. insomnie.NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR Plater: Praxeos Tractatus (1609) 193 35 Această problemă pare a fi replica alteia. între ele. Sudhoff. nelinişte. spasm. rigiditate). 3 — Lipsa atenţiei (attentio volubilis). maladiile particulare se vor defini cînd prin cauzele lor (interne sau externe). fie de o abolire totală. 391 şi urm. care tulbură imaginaţia. satiriazis. care tulbură judecata. tremurături. lculare şi neveninoase. animi commotio. 194 ISTORIA NEBUNIEI Boissier de Sauvages (7763. convulsie. — cauze interne: fără febră: mania. care tulbură apetitul. 36 Paracelsus. catalepsie. profondns. erotomanie. hidrofobie. cu convulsie (epilepsie). bulimie. IX: Fluxuri. somnambulism. cataphora. interne. Ele se repartizează în tulburări: CQmŢale simţului extern: cefalalgie. teroare. — ale ex-se a" °r: cataruri. X: Caşexjj' Clasa VIII: „Boli mintale sau maladii care tulbură raţiunea'1 Ordinul I: Halucinaţii. la bolnavi: coma. frenezie. stare de confuzie. satiriazis. absenţa febrei). Jonston (1644. mînie. te-roare. 4 ) Mentis defatigatio: — vigilice. VI: Debilităţi. VII: Dureri. 2 — Vivacitatea imaginaţiei. cu febră: phrenitis. VIII: Nebunii. 1923. dar sarcina noastră este de a regăsi numai în Vr zimea experienţei fundamentul şi unitatea disocierii sale. Ici şi colo. ~~ ale simţuri intern: letargie. vîjîieli. hidrofobie. Genera morborum) Clasa V: Maladii mintale. experienţa nebuniei este în mod deosebit d's0<L. . Specii: amnezie. paraphrenitis. pentru raţiune: imprudentia. antipatie. demenţă. memoria). somnambulism" Ordinul II: Bizarerii (morositates). Cartea întîi a „leziunilor funcţiilor" este consacrată leziunilor simţurilor. demonomanie şi manie. manie. maladie. paralizie. demenţă. cînd prin simptome anexe (febră. tarantism. melancolie. stupoare: cu rezoluţie (apoplexie). Weickhard (1790. II: Febre. III: Inflamaţii: IV: Spasme. — în sfîrşit. există maladii în care aceste simptome estecă: coşmaruri. fie de o perversiune. pentru memorie: oblivio. mall£' tUr^are. epilepsie şi apoplexie. Munchen. antipatie. ratio. sete excesivă. trebuie să distingem simţurile externe şi interne (ima-ginatio. anxietate. 4 — Reflecţie obstinată şi persistentă (attentio acerrimâ meditatio profunda). 6 — Lipsa judecăţii (defectus judicii). vo1' pp. — cauze externe: temulentia. ipohondrie. demonomanie. şi pot fi afectate fie de o simplă diminuare. °boseală. Specii-apetit exagerat. congestie. cu rigiditate (catalepsie).

ip hondrie. tarditas ing 8 —Vivacitatea extravagantă şi instabilitatea spiritul1" (ingenium velox. percepe posibilitatea nebuniei după cele două facultăţi majore ale spiritului. intrigă. geloasă. desfăşurîndu-se pentru un rezultat nul. dacă ne gîndim la eforturi — nu este decît faţa nevăzută a unei probleme. ca şi cum nul nebuniei cu ceea ce putea ea arăta despre sine nu era nici L 196 ISTORIA NEBUNIEI esenţial. deşi indică o nouă structură de raţionalitate în curs de formare. iar cele pe care va încerca să le definească secolul al XlX-lea vor fi de un alt tip: afinitatea simptomelor. dimpotrivă. a fost de natură s-o împiedice să erepartizeze în coerenţa unui plan nosografic? Ce profunzime sau Ce fluiditate ? Ce structură particulară o făcea ireductibilă la acest Proiect care a fost totuşi esenţial pentru gîndirea medicală a secolului alXvHl-lea? ea clasificatoare s-a lovit de o rezistenţă profundă. Dar să luăm un exemplu. ruşinoasă. Originea şi semnificaţia acestei ordini trebuie căutate în afara nebuniei. cu alte cuvinte calitatea elementelor reprezentative şi conţinutul de adevăr pe care-1 pot implica. Clasificările secolului al XIX -lea presupun existenţa unor mari specii — manie. dezgustată. prcecox. aşa cum este ea trăită de gîndirea medicală a secolului al XVIIMca. dorinţă. sau paranoia. sau demenţă precoce —. prin valoarea proprie a mitului vegetal pe care îl purtau în ele. erotomanie e 2 — Depresiune: tristeţe. vividissimum). mizantropică. 195 Toată această răbdătoare muncă de clasificare. Clasificările n-au funcţionat niciodată decît ca imagini. încetineala spiritului (defectus. timidă. pe măsura apropierii de diversităţile concrete între c se . identitatea cauzelor. în experienţa nebuniei. în sine. inspirîndu-se din Locke. Aceste principii eterogene ne vor aduce. Iar întrebarea pe care o pune e aceea a obstacolelor de care s-a lovit activitatea clasificatoare atunci cînd s-a exer-Cltat asupra lumii nebuniei. fantasmă. irascibili bănuitoare.37 Alunecarea perspectivelor este & dentă: s-a plecat de la o investigare a puterilor spiritului şi a exp rienţelor originare prin care acesta era în mod virtual adevăr. nici adevărat. dar iată cele 16 varietăţi ale acestei „nebunii patetice"^ bunie amoroasă. nebunie apetitivă şi nebunie patetică. tristă. multe informaţii despre experienţa nebuniei. bizarerie. Nebunia. fie un sistem cauzal. face să apară dezordinea printre noţiuni. maniace şi senzitive (adică halucinatoni). la elaborarea unor noi concepte patologice ?' la dobîndirea echilibrului lor prin intermediul atîtor specii şi clase ? *-e anume. pe ascuns. Totul se petrece ca şi cum această activitate clasificatoare ar fi funcţionat în gol. evoluţia progresivă a unui tip spre celălalt — tot atîtea familii care vor grupa de bine de rău multiplicitatea manifestărilor: este un efort de a descoperi mari unităţi şi de a raporta la ele formele conexe. Atunci cînd nebunia. ca şi Proiectul de a repartiza formele nebuniei după semnele şi st după ra ările lor conţinea în el însuşi un fel de contradicţie. E suficient să urmărim firul acestor clasific^ de la ordinea lor generală pînă la detaliul maladiilor clasate: vine mereu un moment în care marea temă pozitivistă — a clasa dupg semne vizibile — se vede deviată sau ocolită. avară. şi puP cîte puţin. sinucid „maladia de curte" (Hofkrankeii) etc. ea formează un spaţiu vid în care totul este posibil. intervine un principiu care modifică sensul organizării şi plasează între nebunie şi figurile ei perceptibile fie un ansamblu de denunţări morale. nu poate răspunde de manifestările sale. ea se poate prezenta sub 9 aspec diferite: iluzie. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR . impuls. există o nebunie care are drept obiect „ideile". disperată. Ideal insanity. arogantă. Ce rezistenţe s-au opus la aplicarea acestei munci la obiectul său. II — Maladiile sentimentului (Gemiitskrankheiten) 1 — Excitaţia: orgoliu. o clasificare nu trebuie să investigheze decît puterile spiritului uman în dezordinile care-i sînt proprii. în principiu. şi aceea care are drept obiect „noţiunile". dar nu mai e tentativa de a acoperi în totalitate spaţiul patologic şi de a degaja adevărul unei maladii pornind de la locul pe care-1 ocupă. care corespunde primului tip. succesiunea în timp.7 — Prostie. şi nu existenţa unui domeniu structurat logic în care maladiile se definesc prin totalitatea patologicului. nosti gică. munca reflexivă care îe-a construit şi arhitectura adevărului lor. Dar această ineficacitate — stranie. entuziastă. Pînă aici coerenţa est păstrată. superstiţioasă. luînd-o de la capăt şi corectîndu-se neîncetat pentru anu ajunge nicăieri: activitate permanentă care n-a reuşit niciodată să devină o muncă reală. Arnold. exaltare. Conceptele lor clare şi explicite au rămas fără eficacitate. Sau mai degrabă este ea însăşi o problemă. mînie. în mod necesar. înglobează bolile mintale frenetice. incoerente.în afară de ordinea logică a acestei posibilităţi. na lăsat urme prin ea însăşi' Fiecare dintre aceste clasificări este abandonată imediat ce e propusă. 9 — Delir (insania). disperare. fanatism.

Ea nu poate să depună mărturie despre propriul adevăr. dar locul lor veritabil e mai degrabă în Maximele lui La Rochefoucauld sau în Caracterele lui La Bruyere decît într-o lucrare de patologie. "et> Matiere medicale reformec ou pharmacopee medico-chirurgicale.i PoPriului adevăr.. memorie şi judecată. sau aproape. există o regimf unde morala şi mecanica. libertatea şi corpul. XXXVI. în speculaţia sa ştiinţifică. adesea definitivă. fie mecanica. şi numai pentru noi: pentru gîndirea clasică. Dacă lăsăm deoparte clasa „nebuniilor anor-e • cele trei ordine principale sînt formate de halucinaţii. Pe parcurs. E suficient de altfel să comparăm clasificările lui Vitet sau ale lui Weickhard cu listele care figurează în registrele de internare pentru a constata că în amîndouă acţionează aceeaşi funcţie: motivele internării se suprapun cu exactitate peste temele clasificării. I. Pinel le va păstra încă amintirea în articolul „Nosographie" din Dictionnaire des sciences medicales: „Ce să spunem despre o clasificare. în aparenţă. onnaire des Sciences medicales. ca o „depravare a facultăţii de a judeca". 1786. 198 ISTORIA NEBUNIEI şi deliruri. cu toată rigoarea metodei. Dar aceasta nu e decît o antinomie apa' rentă. himerele şi prezumţiile sale — dar în care se rezumă în *13 . Dar lumea cauzelor este invocată mai ales cînd e vorba de a distinge semnele unele de altele. Nu deţine. aceea a maladiilor spiritului. experienţa nebuniei întîlneşte morala.42 La nivelul general şi abstract al Ordinelor. pe măsuî| parcurgem aceste suprafeţe în care nebunia ia trăsăturile omuluifl o vedem diversifieîndu-se în tot atîtea „caractere". n-au fost găsite decît deformări ale vieţii morale. pentru că e împărţită între acele puteri ale spiritului care îi dau un adevăr abstract şi general şi lucrarea obscură a cauzelor organice care îi dau o existenţă concreta. Causes. . pasiunea şi patolog13 îşi află în acelaşi timp unitatea şi măsura. fiecare dintre ele e definit. alura unei galerii de „portrete morale j NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 197 37 Arnold. halucinaţiile erau considerate ca „erori ale sufletului prilejuite de viciul organelor situate în afara creierului. Leicester. atunci cînd trebuie justificată o repartiţie logică în specii şi clase. încerca să apropie nebunia de chipurile sale concrete. cu toată libertatea p6 care o comportă. Vrem să stabilim diferenţa între „delirurile esenţiale" şi „delirurile pasagere care însoţesc febrele"? E suficient să amintim că acestea din urmă sînt datorate unei modificări pasagere a fluidelor. răutatea. şi nosogf2 capătă. întîlnea. sînt înscrise în rîndul afecţiunilor maladive. vanitatea etc. 220. şi nu în diversele organe ale sistemului nervos. voi. dar îndată ce abordăm formele concrete ale nebuniei. orgoliul.ProPriului adevăr. ■jjci una însă nu rămîne pură.repartizează nebunia. munca de organizare a maladiilor spiritului nu se fal niciodată la nivelul nebuniei înseşi. vreun adevăr. nebunia este animată în întregime de mişcarea secretă a cauzelor. trecînd de la o semnificaţie patologică la o valoare pur critică. Sînt într-adevăr maladii ale spiritului. această experienţă morală a neraţiunii. 1819. iar celelalte unei depravări. Putem măsura uŞi dificultăţile pe care le-a întîlnit pentru a stabili o simptoma-°gie solidă a maladiilor mintale. 1702. care # erorile. bizareriile trebuie înţelese ca „depravare a gustului sau a voinţei"40."38 Se căutau formele morbide ale nebuniei. delirul. l"5^ orr>entul m care vrea sa regăsească omul concret. nemulţumirea. pentru a analiza clasa a opta. voi. Principiul străin care s-a strecurat între proiectul de clasificare şi for-me'e cunoscute şi recunoscute ale nebuniei este neraţiunea. Astfel delirul se distinge de halucinaţie prin aceea că originea sa trebuie căutată numai în creier. & analiza cauzelor fizice. Observations on the Mature. nici atît. ca şi cum nebunia fugea de evi. II. păcatelor şi viciilor.. bizarerii m 8 y. în mod necesar. ceea ce face ca imaginaţia să fie sedusă'4'. teama. pe măsură ce ne îndepărtăm de o neraţii" care problematizează raţiunea sub forma sa generală. în care furtul. în orice caz.c. Este imaginaţia. şi foarte adesea maladii incurabile. Nu toate nosografiile alunecă spre aceste caracterizări morale. and Prevention Lunacy aud Madness. O. prin ea însăşi. de la distincţia între imaginaţie. Dar imediat ce gîndirea. vreo natură. adică atunci cînd li se cere să fie altceva decît un semnal de recunoaştere. a spiritelor animale şi a genului nervos. să ne amintim de clasificarea lui VVeickhard: şi acolo se pleacă. voi. Kinds. acest rol e asigurat de organism şi de lumea buzelor corporale. Faptul nu e izolat la Arnold.. cauza fizică redevine elementul esenţial al distincţiilor. Dar imediat sînt regăsite caracterizările morale. Pinel. deşi originea lor este complet diferită şi nici unul din no-sografii secolului al XVIII-lea n-a avut vreodată contact cu lumea spitalelor generale şi a închisorilor. greşeala. josnicia. Dar pe măsură ce se înaintează în analiză. acolo unde morala nu joacă un rol de «racţie şi de repartiţie. clasificarea este fidelă principiului simptomaticii. Trebuie să intervină fie judecata morala. însăşi noţiunea de maladie s-a modificat. Dacă lăsăm deoparte clasa „nebuniilor anorm. alături de simple defecte. Clasificarea lui Vitet face chiar loc. pornind de la semnele sale cele mai manifeste: halucinaţi^ sînt „maladii al căror principal simptom este o imaginaţie perversă şi eronată"39. Fie pasiunea. în viaţa reală. riguros determinată. caracterele îsi pierd puţin cîte puţin sensul de simptome şi capătă cu din ce în ce mai multă claritate o semnificaţie cauzală. Activitatea raţională care repartiza semnele nebuniei s-a transformat într-o conştiinţă raţionabilă care le inventariază şi le denunţă. încă din sumar. ' "roiectul lui Boissier de Sauvages era simplu. a elementelor solide. p.

măsură toate mecanismele corpului. Melancolia nu cunoaşte nici furie.. în particular. Trebuie să ţinem cont şi de rezistenţa cîtorva teme majore care. 1. Ele sînt e 'ea pe care le găsim în efortul lui Willis. şi voi. subzistă. cu această gîndire în munca ei reală. în timp Ce la suprafaţă numele maladiilor îşi schimbă şi locul. Ibid. aşa cum am văzut-o deja intervenind în practicile internării — experienţă în care omul este. de comun acord. cînd Colombier şi Doublet îşi publică Instrucţiunea. Ele au făcut corp comun cu activitatea me. şi nebun. şi de care trebuie să distingem. pînă la începuturile secolului al XLX-lea. Willis publică De Anima Brutorum. pp. xtensie. Sînt uşor de regăsit cu mult înainte de Boerhaave şi de urmărit mult timp după Esquirol. în general. Adesea aceste două maladii se succedă şi îşi fac loc reciproc. prin durata sa mai scurtă. aproape identice. şi diviziunile. cu alte cuvinte creierul şi genul nervos". cîteva forme masive."43 în alte cazuri Willis distinge ceea ce rămăsese aproape confuz. iar chipurile recunoscute în modul cel mai familia în 1785.. Delirul. puţin numeroase dar de mare . nici febră: e caracterizată de o tristeţe şi o spaimă care se aplică unui număr mic de obiecte. în acelaşi timp desemnat şi dezvinovăţit în culpabilitatea sa. dar care sînt destul de abili pentru a învăţa artele mecanice. de asemenea. Aici se inserează experienţa neraţiunii. dicinei. în măsura în care cercetarea a fost făcută chiar în interiorul acestor categorii majore. Aşa procedează pentru marea familie a celor atinşi de stupiditate: există mai întîi cei care nu sînt în stare să stăpînească literatura. p. Analiza sa reia marile maladii recunoscute de multă vreme de tradiţia medicală: Frenezia. ele sînt acelea pe care.«j pe vechile familii ale tradiţiei.. cit. imaginaţia aflată între eroare şi vină pe de o parte. şi perturbaţiile corpului pe de alta. în ea se înnoadă raporturile reale dintre nebunie. pentru reflecţie. a Proape imobile. este o trăsătură a tuturor oamenilor la care „imaginaţia. le vom Saşi cînd va fi vorba de a reforma spitalele şi de a da internării o 200 ISTORIA NEBUNIEI semnificaţie medicală. Astfel se conturează. 305-334. deasupra descrierilor şi clasificărilor. iar una o ajunge adesea pe cealaltă. printr-o imagine. face derizorii tentativele de a o analiza numai după simptomele sale. p. 43 (cf. VII.. ca fumul şi flacăra. a cărui diversitate se încearcă a fi redusă la cîteva tipuri majore.. impur. divizare relativă şi progresivă a unei noţiuni care îşi păstrează identitatea fundamentală. Willis nu restructurează spaţiul nosografic. într-un fel de penumbră °nceptuală. în ea se stabilesc. a imaginaţiei şi delirului. toate aceste tentaţii ale clasificărilor sînt datorate unei anumite „analitici a imaginaţiei". I. şi nebuni. în mod paradoxal. este ceea ce medicii şi filozofii numesc. o teorie generală a pasiunii. tulburată şi deviată. el aproape ajunge la noţiunea de manie-melancolie: „Aceste două afecţiuni sînt atît de apropiate îneît se transformă adesea una în cealaltă. nebunie şi nebuni — în una şi aceeaşi experienţă. Distincţie mai mult practică decît conceptuală. Marile . Mai puţin apropiate de activitatea . ci degajează forme care se regrupează lent. astfel. 366). I în 1672. Numai în acest sens putem vorbi de o transcendenţă a delirului care. se menţin. 191. a cărei analiză se încearcă. Cît despre Stupiditate.^ cuse mai mult de un secol de la Willis. legăturile dintre nebunie şi neraţiune. Mania este o furie fără febra. dar condamnat în animalitatea sa. nceptuală şi teoretică a gîndirii medicale. dirijînd de sus experienţa clasică a nebuniei. tind să se unifice. eterogen. urmează cei care sînt capabili să devină agricultori. în epoca clasică. care intervine în secret în demersul lor. apoi cei care pot cel rnu" învăţa să subziste în viaţă şi să cunoască obiceiurile indispensabil^ cît despre cei de pe ultima treaptă. p. şi în fiecare clipă prezenţa lor obstinată face nut ilă activitatea de clasificare. şi pornind de la ele va . abia dacă înţeleg ceva şi daca acţionează conştient. VII. VII. Şi de fapt tot ce poate fi în ele dezechilibrat. 5' articulaţiile. acolo unde imaginile erau cele i»a' numeroase. Ele au trăit si s-au menţinut în secret graţie unor obscure afinităţi care îi dădeau fiecăreia o marcă proprie şi de neşters. impunîndu-şi figurile stabile mai degrabă printr-o coeziu^ imaginară decît printr-o strictă definire conceptuală. ea el să stabilească marele principiu al ciclurilor maniace şi mere ^°|ice. aproape să se confunde. delir. la celălalt capăt al secolului. loc. Opera lui Willis are o importanţă în definirea diverselor maladii mintale. Această experienţă se transcrie. Ibid. formate înaintea epocii clasificatoare. Aici este locul în care se operează sinteza între nebunie în general. memoria şi judecata lipsesc". p. care în partea a doua tratează despre „maladiile care atacă sufletul animal şi centrul lui. 41/Wd. Imaginaţia. ceva mai în profunzime.NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 199 39 40 42 Sauvages. aceste noţiuni se învene ază. Ea e obscura putere de sinteză care le reuneşte pe toate — neraţiune. în termenii unei teorii a imaginaţiei care se găseşte astfel plasată în centrul oricărei gîndiri clasice privitoare la nebunie.44 Lucrul efectiv nu s-a făcut pe clasele noi. dimpotrivă.. VII. adesea unei preocupări unice. recunoscut deja în mod obişnuit în percepţie. nici vreuna dintre ştiinţele liberale. un fel de furie însoţită de febră.

" La acestea se adaugă demenţa. nu ţine cont de incurabili. delir cu febră. După cum se vede. vede în „fatuitate" un grad mai puţin accentuat alde mentei: o simplă slăbire a înţelegerii şi a memoriei. Ele au deosebit familii precare în % tel. melancolia. mania şi agitaţia furioasă. Ceva mai tîrziu. melancolia şi izolarea apr<*| insulară a delirului. în Observations sur la folie.46 Chi-Punle deja conturate şi recunoscute ale nebuniei n-au fost modificate e construcţiile nosologice. sau. Acesta e constit rezistenţele şi dezvoltările proprii practicii medicale. fibrele creierului nu sînt susceptibile de impresi iar spiritele animale nu sînt capabile să le mişte. cînd ministrul de Interne îi cere lui Giraudy un raport despre Charenton. în schimb. trecînd prin toate tentativele pe care lea putut face secolul al XVIII-lea pentru a-1 modifica.. în acest debut de secol al XlX-lea. extraordinare şi ridicole''. printre bolile mintale. demenţa şi dezordinea spiritului. în toată această medicină clasică. aceea care fusese deja în vogă pe timpul )ui Willis: frenezia. acela că delirul melancolic este limitat la un singur obiect. Opera. lumea nebu-' se articulează după aceleaşi frontiere. la care adaugă ipohondria. este totdeauna liniştit. II. 1798. Natura ierarhizată şi ordonată a clasj. Acest delir e însoţit cel mai adesea de o tristeţe insurmontabilă. de mizantropie de o înclinaţie hotărîtă spre singurătate". Se pare că din toate aceste monumente nu rămîne nim'-c. care începe. ^ lcarea paranoiei şi a demenţei precoce. repartizarea în specii aproape vegetale "a ajuns să disocieze sau să modifice soliditatea primitivă a carac-rel l p lor. melancolia. ea comportă „toate aceste maladii lungi în care bolnavii nu numai că bat cîmpii. vor putea fi reluate manie specii de neraţiune aşa cum au fost ele transmise: Pinel include. pentru mai multă siguranţă.45 tsquirol nu adaugă decît noua familie a monomaniei la seria de acum ■adiţională: manie. dar nu percep cum trebuie şi fac acţiuni care sînt sau par fără motiv. „o abolire a facultăţii de a raţiona". Ele n-au prins cdfl în istoria reală a nebuniei. cel puţin esenţială. tabloul prezentat distinge cazurile de melancolie. Pe acestei funzimi calitative ale percepţiei medicale au mizat sistemele tM logice. în orice caz. acela că delirul. care corespunde stupidităţii din clasificarea lui Willis. ea.J — în opoziţie cu frenezia. Nosographie philosophique. ficatorilor nu era decît o a doua natură în raport cu aceste forme esenţiale.. anumite apartenenţi esenţiale. D' Aumont. avînd drept subiect unul sau două obiecte anume. edificaseră. care diferă de manie prin două lucruri: „Primul. numit punct melancolic. căci sensul lor propriu epocii clasice riscă să se ascundă sub permanenţa cuvintelor pe care noi înşine le-am reluat. Doublet se adresează medicilor şi directorilor de aşezăminte. — Demenţa se opune melancoliei şi maniei. p. separarea nevrozelor de psihoze. şi care grupează toate formele de slăbire a facultăţilor. mania. vrea să le dea sfaturi de diagnosticare şi de terapeutică. vedem fonnîndu-se şi meu-ţinîndu-se. şi idiotismul. — Melancolia e şi ea un delir-. însoţită întotdeauna de inflamaţie şi de febră.. pp. . autor» acestui articol. în momentul în care vor debuta marile sinteze psihiatrice şi sistemele nebuniei. strălucind uneori pentru cîteva clipe. 202 ISTORIA NEBUNIEI grădina speciilor: dar aceste noţiuni n-au ştirbit niciodată soliditate experienţei cvasiperceptive consumate pe de altă parte. Paris. punct în care diferă de manie şi de frenezie. terapeutica urma o cale relativ independentă. Haslam. Să le fixăm. poate pentf că ele sînt mai mult încercate decît concepute. 269-270. pot servi drept reper. cu un foarte mic număr de reprezentanţi (doar 8 din 476 de internaţi). Paris.. somnambulismul şi hidrofobia. Munca răbdătoare de observaţie nu e cunoscută de seco-a» XVII-lea şi al XVIII-lea. care se vede izolată. NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 203 pe multă vreme. Gîndirt medicală se sprijinea liniştită pe forme care nu se modificau şi Care îşi urmau viaţa lor tăcută. fără febră sau furie. De la un capăt la celălalt al epocii clasice. IM. Rămîne. demenţă şi imbecilitate. în ciuda cîtorva modificări de detaliu. dar „un delir special. 1838.5r°Perirea paraliziei generale. Altui secol îi vor reveni e. melancolie. el îi îndepărtează deci pe demenţi şi idioţi şi nu îi recunoaşte nebuniei decît două imagini: mania şi melancolia. Des maladies mentalei. Articolele din Encyclopedie. să fie diferenţiat de demenţă. El nu cunoaşte decît o clasificare. acestea nu sînt deci „exerciţiul depravat al memoriei şi al înţelegerii". . cele de manie şi cele de demenţă. şi în întregul domeniu al medicinei. mania sau furia nu este semnul unei afecţiuni a creierului. în sfîrşit.e o riguroasă „paralizie a spiritului". singurele modificări importante privesc ipohondria. pentru că au I" imaginate de multă vreme şi îndelung visate: frenezia şi căldu1 febrelor. un al treilea obstacol. mai mult. Estluirol. al doilea.sisteme nosologice NEBUNUL ÎN GRĂDINA SPECIILOR 201 43 44 Willis. 255. demenţa şi idiotismul . şi altuia delimitarea schi-I reniei. mult mai solide decît înrudirile nosografice. de o umoare sumbră. cadrul nosologic a rămas de o stabilitate remarcabilă. mania este un delir fărâ febră. chiar în măsura în care nu constituie o operă originală.

de cînd se formează. substanţă şi limbaj propriilor suferinţe. toate afecţiunile pretematurale ale sentimentului şi ale mişcării care nu sînt deloc însoţite de febră ca simptom al maladiei primitive. aţii şi după modificările sistemului nervos: mai întîi „maladiilţ materie şi leziune organică". cît despre convulsii. aici cauzele sînt mai degrabă . sau „din contracţia cavitătj. după temperamente. arătînd legătura lor intimă cu mişcările corpului. activitatea lor creşte apar mîncărimea. întărind autonomia practicilor. Paris. ele cuprind toate tulburările care pot atinge funcţiile majore aie organismului şist disting unele de altele după funcţiile care sînt perturbate. nenumărate. Lyon. 51 Pressavin. atît de discreditata? NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 205 49 50 Viridet. Viridet le deosebeşte după mecanismul tulburării otodată după localizarea sa: „aburii generali apar în tot corpul". ele sînt imediat legated o practică. clasele. sub denumirea de maladii nervoase. speciile şi genurile pe care le putem distinge aici nu mai coincid cu 'ormele familiare nosografiilor. 7—31. ele sînt datorate unei activităţi nert gulate. 1783. pasiuni nefericite" etc. Paris. care se disting prij tr-un „temperament biliar-melancolic şi leziuni speciale ale mitrei1 în sfîrşit. an întreg corp de practici în acelaşi timp arhaice prin originea lor. gîdilătura şi durerea. din Antichitate încoace. dacă.1. căci ceea ce le constituie şi le organizează! imaginile — imagini prin care medicii şi bolnavii pot comunica spG tan: aburii care urcă ai ipohondrului. pînă la sfîrşitul secolului al X VUI-lea. dorinţele arzato* care usucă organele — sînt tot atîtea scheme explicative. Dissertation sur Ies vapeurs. aceste concepte sînt străine de clasificări' tradiţionale.j 221-223. 204 ISTORIA NEBUNIEI „aburii particulari se formează într-o anumită parte".niciodată. Nouveau Trăite des vapeurs. jdiculizată începînd cu secolul al XlX-lea.51 Prin natura lor. în această lume nouă a patologiei. Cînd sin atinşi nervii sentimentului. p. predispo. 48 S""en' Institut'ons de medecine pratique. Beauchesne. nebunia a menţinut în jurul ei. §es sau Linne. Toate puterile terifiante pe care le putea ascunde nebunia întreţineau. Funcţiile motrice pot fi tu burate în aceeaşi manieră: diminuarea lor provoacă paralizia ş catalepsia. E pe cale să se nască o întreagă . debarasînd metafizica e harababura şcolilor. 65. iar cea a medic' proiectează imediat schiţa intervenţiilor necesare pentru restabi» sănătăţii. p. care scapă regulilor obişnuite ale nalizei şi descrierii medicale: „Filozofii îi invită pe medici să se ij undeîn acest labirint. pp. spasmul. şi ele. Dar ceea ce le dă mai cu seamă originalitatea este< spre deosebire de noţiunile din nosografie. în Institutions de medecine pratique: „îmi propun să includ aici. forţele care se desfăşoară. pentru prima dată în istoria medicinei: Implicaţia teoretică ajunge să coincidă cu o dublă proiecţie: a răului de către bolnav şi a suprimării răului de către doctor."47 Această lume nouă a „aburilor" şi a bolilor de nervi are dinamica sa proprie. în timp ce creşterea lor atrage după sine excitarea. 1778. II. 32. care depind de un „temperament bi liar-flegmatic". aparto ropeala. Sau. maladiile caracterizate printr-o „slăbire a solidelor şi de generarea umorilor". cînd prea slabă. desigur. mai includ si toate acele maladii care nu depind deloc de o afecţiune locală a organelor. Foarte curînd.un temperamen sanguin flegmatic. în vivacitatea sa abia ascunsă. 1770. viaţa surdă a acestor practici. care mai întîi sînt numite „aburi" şi care vor lua apoi o atît de mare extensiune în secolul al XVIII-lea sub numele de „boli de nervi". nervii întinşi. cînd prea puternică — alternanţă întîlnită exemplu în epilepsie. magice prin semnificaţia lor şi extramedicale prin sistemul lor de aplicare. e adevatf dar tot atîtea teme ambigue în care imaginaţia bolnavului dă fo" spaţiu. şi prin forţa expansiunii conceptelor lor. amorţirea şi coma."48 roiectele de clasificare a „aburilor" sînt. Des influences des ajfcctions de l'âme. 1726. „striviţi şi" citi". Yverdon. iar activitatea lor e diminuată. ci de o afecţiune mai generală a sistemului nervos şi a proprietăţilor acestui sistem pe care se întemeiază în primul rînd sentimentul şi mişcarea. fibrele impregnate de jilăveală şi umiditate. p. Acest eveniment este definirea tulburărilor. i-a dat un stil nou şi o nouă posibilitate de dezvoltare. Pare că tocmai s-a deschis un întreg ''Paţiu patologic încă necunoscut.50 La sfîrşitul secolului. întorcînu "Şe ei înşişi la primele fundamente ale organizării sale. nervilor prin care spiritele animale urcă sau coboară". Cuilen va putea scrie. Pinel. ele răstoarnă vechiul spaţiu nosografic şi nu întîrzie să-1 acopere aproape în întregime. -etului. trad. 61. Şi mai mult decît orice altă maladie. le deschid drumurile.î marea discuţie care a urmat lucrărilor lui Tissot şi Pomme. 1785. Bolile de nervi autorizează complicaţiile curei. se întîmplă ceva im-ortant — şi> fără îndoială. impregna de teme terapeutice. ceilalţi „vin dintr-ur ferment în nervi sâu în apropierea lor". explicînd analitic principalele facultăţi ale . Nici l nu se sprijină pe principiile care îi ghidau pe Sydenham. sau mai degrabă sînt.49 Beauchesnţ propune o clasificare pur etiologică. Dar la sfîrşitul secolului al XVII-lea s-a produs un eveniment care. Pressavir le-a dat bolilor de nervi cea mai mare extensie. cei dintîi „vjr din suprimarea cursului spiritelor animale". pp. apoi maladiile nervoase isterice.. ea nu ştiuse să-şi ordoneze toate formele după conceptele teoriei medicale. vru ^a R°cne> Analyse desfonctiotis du systeme nerveux. dimpotrivă. Geneva. prefaţă.

De atunci. Forţe străine planului teoretic al conceptelor şi care ştiu să-i reziste. ° vîrstă a înţelegerii. Iar această non-nebunie. apoi figurile tradiţionale care. nu e fără a fi afectată de un anume indice negativ. aşa încît. tot efortul — comun medicului şi bolnavului — de realizări imaginare lasă să se profileze forme patologice. au articulat şi elaborat domeniul nebuniei. nebunia devenind astfel în mod paradoxal absenţă a nebuniei şi prezenţă universală a raţiunii. între nebun şi nebunie. în surprinzătoarea lor particulari-^ semnele smintelii. pe de altă parte. pe care paginile următoare vor încerca să-1 expliciteze pînă la capăt. poale că aici se ascund forţele pozitive ale neraţiunii. Să readucem în atenţie punctul nostru de plecare: pe de o parte. Dar chiar în interiorul acestor forme s-a desfăşurat adevărata muncă a ştiinţei. aceasta este neraţiunea: sciziunea profundă care nw pe nebun faţă de U ţg ş nie. atît e de evidentă. şi oarecum Oljfiscat> în ei înşişi. o ştiinţă care pretinde că desfăşoară după planul virtualităţilor sale toate formele nebuniei. Trebuie. de-a lungul întregului secol al XVIU-lea. în calitate de conţinut al nebuniei. între cele două — nimic. în epoca clasică nu există maladie mintală. între n °aşterea imediată şi un adevăr mereu amînat. analiza nebuniei printre specii maladiei nu avea drept principiu decît ordinea raţiunii unei înţeW ciuni naturale. Să pornim la dfl^ cu un respect de istoric. iar această lucrare a negativului nu poate fi put şi simplu vidul unei negaţii. adică de obstacolele întîlnite în naturalizarea nebuniei şi în proiectarea si plan raţional. în ciuda atîtor eforturi repetate nebunia n-a intrat niciodată complet în ordinea raţională a speciilor Pentru că în profunzime domneau alte forţe. am văzut ce obstacole a întîmpinat proiectul unei „naturalizări" a nebuniei în stilul unei istorii a maladiilor şi a plantelor. nu e o» aceeaşi virtute care se desfăşoară insidios şi îşi bate joc de raţiun6 Iar dacă ar fi aceeaşi. Sau mai curînd cvasiraţiune. înstrăinîndu-i unul de altul. a ceea ce ar fi nebunia ca formă concretă şi generală. în cunoaşterea nebuniei şi recunoaşterea nebunului. Curele de încălzire sau de răcire. în care medicul va inaugura un prim dialog cu bolnavul său. şi care rezistă? >c' şi colo. chiar pentru nebunie. n-am fi atunci în situaţia de a defini esenţa forţa vie a neraţiunii drept centru secret al experienţei clasice -nebuniei? Dar acum trebuie să procedăm lent şi în detaliu. de la ceea ce cunoaştem deja. distanţa pe care a luat-c creează probleme. Lumea nebuniei este organizată. nu era găsită niciodată decît raţiunea. tocmai de acest cuplu. Care sînt deci acele forţe care acţionează aici? Care e aceapţ1 tere de negaţie care se exercită dincolo? In această lume clasică. Nebunia nebuniei este aceea de a rămîne în mod secret raţiune. De altfel. Utem ec s nu ^ * ^ percepem deja neraţiunea în acest vid. ca forme constituente ale nebuniei. pe scurt. dacă Pnn asta înţelegem patria naturală a smintelii. Dacă raţiunea este conţinutul percepţiei nebunului. ra internarea versiunea lui instituţională? Nu domnea ea oare Ca pBI*aţiu nediferenţiat al excluderii. după nul11 un rătoarea grosieră pe care am putut-o face: mai întîi transcendW NEBUNUL IN GRĂDINA SPECIILOR 207 pasiunii. se dezvoltă o medicină în care cuplul medic-bolnav e în curs de a deveni elementul constituent. să le analizăm. cu figurile imaginare prin care comunică. acolo unde era căutată plenitudinea pozitivă a nebuniei. care sînt acele instanţe secrete. piesă cu piesă. pe care clasificările vor fi din ce în ce mai incapabile să le asimileze. Pe de altă parte. ca eren profund din care s-ar naşte."1 care raţiunea pare un conţinut şi un adevăr pentru orice. un vid. medierea între e bunul pe care-1 percepem şi demenţa pe care o analizăm. Nebunul e degeaba nebun în raport cu raţiunea. aproape sensibilă. Aici lucrează o instanţă care îi dă acestei non-raţiuni stilul ei aparte. în chipuri noi. Căinţe de orice. Neraţiunea înseamnă că adevărul nebuniei este raţiune. Satura nebunului cu nebunia sa. ca element real în care nebunii s-ar regăsi. o absenţă.lume je simboluri şi de imagini. ajungînd în final să-răstoarne. confruntarea medicului cu bolnavul în lumea imaginară a terapeuticii. lucrarea care e . este al doilea punct esenţial care trebuie marcat în legătură cu neraţiunea. Nebunul şi nebunia sînt străini de celălalt: adevărul fiecăruia dintre ei este reţinut. pentru ea şi prin ea. obiect al raţiunii. o conştiinţă care pretinde că recunoaşte nebunul fără mediere. chiar dacă e adevărat că în acest fel ele s-au sfîrsit. chiar şi fără acea mediere care ar fi o cunoaştere discursivă a nebuniei. degeaba este raţiune pentru a putea/. şi care îl alienează (. cu toate semnele care îi manifestă adevărul. a imaginaţiei şi a delirului. Perceperea nebunului nu avea în final drept conţinut decît raţiunea însăşi. acoperind astfel 206 ISTORIA NEBUNIEI în structurile sociale acelaşi cîmp pe care neraţiunea îl acopereaîr structurile ştiinţei ? Dar neraţiunea este mai mult decît acest vid în care începerhs-0 vedem schiţîndu-se. în sfîrşit. de-a lungul întregii epoci clasice. Iar acesta este al treilea caracter fundamental. de fortificare sau de destindere.

chiar atunci cînd totul ar arăta că e ieşit din minţi."4 Dar raţiunea restaurată. de altfel. hotărăsc asupra curatelei presupunînd totdeaiUj că nebunia nu e decît un obstacol provizoriu."' Proble-mele nebuniei se învîrtesc în jurul materialităţii sufletului. vom încerca să regăsim mişcarea prin care a devenit în sfîrşit posibilă o cunoaştere a nebuniei: această cunoaştere care e a noastră şi de care freudismul n-a reuşit. Sufletul nebunilor nu e nebun. a nebuniei. spiritual. Sufletul nu este suficient de angajat în nebunie pe»" a păcătui în ea. şi cum să dovedeşti că sufletul e realmente distrus. ferit de maladie — şi apărat. e atins în libera exercitare a funcţiilor sale esenţiale: în judecata însăşi ? Şi dacă toată tradiţia juriştilor are dreptate să stabilească inocenţa nebunului. e reluat de Voltaire. pentru că e puţină materie adăugată care îl face să treacă de la o imperfecţiune accidentală la natura sa perfectă: „O fiinţă nemuritoare poate admite transpunerea acestor părţi. mereu mai adînci. Există mai întîi întreaga greutate a unei tradiţii: tradiţia teologilor şi a cazuiştilor. chiar închis. adică fie prin intermediu' îngerilor.. fie printr-o inspiraţie nemijlocită"2. a acestei absenţe. nu-şi pierde nimic din per-' nalitatea civilă. în care sufletul est* fel de puţin atins. In această cunoaştere. pe cît e de inexistent sau fragmentar la copil. voi. Vom încerca să descriem această lucrare şi forţele care o animă nu ca evoluţie a conceptelor teoretice la suprafaţa unei cunoaşteri. prin maladl însăşi. Si totuşi. Era el de altfel în stan de graţie în momentul în care a intrat în demenţă? Nebunul. avem dreptul şi datoria să presupunem că Spiritul ialu. a acestui vid. va fi mîntuit. întrebări infinit reversibile şi ale căror răspunsuri sporesc ambiguitatea. ci pentru că irezistibila putere a corpului său îşi atinge libertatea pînălaao suprima în întregime: „Acest biet suflet. asupra eşecurilor şi succeselor sale.în acelaşi timp corelativ şi compensare a acestei non-fiinţe care este. p. Benda. articolul „Folie". Cum e privit sufletul în acest rău pe care nosologiile îl descriu cu atîta uşurinţă ca maladie: ca un segment al corpului atacat de maladie ca şi toate celelalte? ca o sensibilitate generală legată de ansamblul organismului şi tulburată o dată cu el ? ca un principiu independent. pentru cine filozofează asupra exactităţii medicinei. căci nebunia nu e niciodată altceva decît distrugere. căruia nu i s-ar sustrage decît instrumentele sale tranzitorii şi materiale? întrebări de filozofi care încîntă secolul al XVHI-lea. 6S| şi reguia aplicată surdomuţilor. ed. Resolution dequelques cas de conscience. să ne desprindă în întregime. şi mai clar. de medicina sa. sufletul nu e oare mai mult şi iţiai puţin decît acest prizonier liber? Nu înseamnă că face parte din materie. nu acceptă drept crfli gestul unui nebun. nu e pentru că libertatea sa secretă ar fi protejată de neputinţa sa. aduce dovada că sufletul nu e decît materie şi corp organizate. care se străduieşte . ci e constrîns să fie atent la imaginile pe care urmele creierului său le formează în el. rămînînd doar în ochii acelora care se întreabă ce poate însemna în lumea modernă această prezenţă încăpăţînată şi repetată a unei nebunii însoţite în mod necesar de ştiinţa sa. sau alungat în altă parte? Dar să-1 readuci în puterile sale. prin intermediul ei şi din cauza ei. dar şi tradiţia juriştilor şi a judecătorilor. să-i restitui integritatea. tranşînd în profunzimea istorică a unei experienţe. de medicii săi. iar Parlamentul din Paris a precizat chiar că această Hovada defacto a alienării care este internarea nu schimbă cu nimic 3 aCitatea legală a subiectului. a unei nebunii incluse integral în pateticul unei maladii mintale.de care Dumnezeu se foloseşte uneori. minat sufletul pe căi care nu sînt nici sensibile. fl îndoială. nici materiale—câ> . ci. maladia mintală este în sfîrşit prezentă. 1689.j Sainte-Beuve. Paris. că nu e doar înlănţuit. L TRANSCENDENTA DELIRULUI 209 CAPITOLUL II Transcendenta delirului „Numim nebunie acea maladie a organelor creierului. să-i redai forţă şi libertate prin simpla adăugare a unei materii abile şi concertate — înseamnă să dovedeşti că sufletul îşi are în materie virtutea şi perfecţiunea. îngăduind să fie adăugat ceva la simplitatea întregului său din care e imposibil să se poată desprinde un fragment cît de mic?"5 Acest dialog tot atît de vechi ca şi confruntarea. pentru că nu era menit să o facă. nebunul. IP. "intre umanism şi medicină. orice ar fi făcut în starea sa de nebunie: 9 fletul i-a rămas deoparte. de rău.. nu este atunci stăpînul gîndurilor sale.1.. în gîndirea stoică. dacă prin materie. Judecătorii nu contrazic deloc această idee. Cu condiţia să dea unele semne exterioare de penitenţă.r« 1 2 Voltaire. . un nebun se poate spovedi şi poate primi iertarea. Diaionnairephilosophique.. sau ascuns. terdicţie.. neraţiunea a dispărut de la sine.

Citat în Parturier. Paris. pentru că văd aceleaşi obiecte şi înţeleg aceleaşi cuvinte. Aici. fără să cunoască nimic nici despre puterea sa inexplicabilă de a merge. Nebunul este un bolnav al cărui creier suferă. ferestrele casei sînt astupate. fecţiune a creierului. şi reînnoind.. loc. Sub influenţa lui Locke.. ms. El a alunecat pe ascuns de la o problemă medicală clar definită în epocă (geneza nebuniei pornind de la o halucinaţie a simţurilor sau de la un delir al spiritului — teorie periferică sau teorie centrală. răspundea: nu e nebun cel care se uită cruciş şi vede dublu. Nu e uşor decît la prima vedere. cum am spune în limbajul nostru) la o problemă filozofică care. la fel de inexplicabilă. paradoxul lui Epimenide. Dar dacă tulburarea simţurilor nu e cauza nebuniei. El este simţul simţurilor. 14-15. să evităm ca aplicarea pr22 simplă şi prea directă a lui Locke să sfîrşească prin a proteja un suflel căruia totuşi senzualismul vrea să-i reducă puterile. suflet curat şi făgăduit eternităţii: „Prietene. De bine e r ău. dar al nostru e bine adăpostit. pentru a o impune mai bine ca . în ceea ce face esenţialul naturii. crede că sînt doi oameni. enunţă adevărul. adică din înaltul înţelepciunii sale ne. într-o regiune a sa pe care o ignoră. o însuşire depravată. cit. voi pre."6 Prudenţă cu două capete a acestui Epimenide voltairian. nici despre puterea. aşa uin eutosul e un bolnav pe care îl dor mîinile şi picioarele. Trebuie să încercăm să urmărim tocmai această înlănţuire. îi este toWf1 model. va tulbura în acelaşi mod °. organul tuturor organelor — al tuturor simţurilor şi totodată al tuturor acţiunilor. 2239. prin natura sa. la fel de pur. t. avînd creierul drept organ. sufletul tău este la fel de spiritual. . nebunul trebuie să aibă. 1897. nci sufletul: „Această reflecţie poate trezi bănuiala că facultatea ' a gîndi dată de Dumnezeu omului este supusă tulburării ca şi lelaltc simţuri.. aşa cum mergea cu picioarele. ori sufletul meu este nebun prind însuşi. într-un cuvînt. nici de ^rePt. Orice formă de răspuns senzualist. acelaşi ca de la proiectul de a merge la picioarele care se îndoaie. pp. Voltaire traversează dintr-un salt un întreg cîmp de discuţii medicale. Dilemă care sugerează înlănţuirea pe care o ascunde. p. iar zicînd aceasta. 210 ISTORIA NEBUNIEI nemuritor ca şi al nostru. el primeşte cum poate ceea ce îi impun simţurile. ci cel care. 139. Pe scurt. diferit de oricare dintre simţuri. cit. sufletul va fi atins de leziunile corpului şi mai ales de leziunile acestui organ privilegiat care este creierul.. spune că e nebun pînă în adîncul sufletului.. Sufletul este deci la fel de angajat în corp ca şi vederea în ochi sau acţiunea în muşchi. îi lipseşte aerul. în sens contrar. în substanţa sa proprie. iar de la suflet la creier. VII. în nebuni-sa. ori nu am deloc suflet."9 De la creier la suflet. Iar dacă am suprima ochiul. loc.. s*lsţance ă Paris sous l'Anckn Regime et la Revolution. el ştie prea bine că sufletul îi e atins. înseamnă deci în mod necesar că sufletul meu întrebuinţează greşit simţurile şi că este el însuşi un simţ viciat. el are mai mult bun-sjn. Arsenal. ou nouveau systcme sur Ies purs principes des philosophes anciens °dernes qUj soutiennent son immatcrialite. nebunia nu poate fi asimilată unei tulburări a simţurilor. ar vrea să-1 ^nvingă că nebunia sa se limitează la fenomenele corpului. Pe de o parte. Voltaire e de această părere. 159 şi nota 1. organ al spiritului. voi. A"ie materielle. mulţi medici căutau originea nebuniei într-o tulburare a sensibilităţii: dacă vedem diavoli.Sa -1 cerceteze cît mai îndeaproape. din faptul că nebunia nu e o atingere a simţurilor. <bid. sau mai degrabă el e. şi dacă nu se vede bine în casă nue pentru că ele ar fi astupate. al tău — „u. văzînd dublu. la fel de men Ij ™. de a gîndi." rj ' nebunul are momentele sale bune.o hotărîre a Parlamentului din Paris din 30 august 1711. De exemplu colaboratorii la Dicţionarul lui James. Prudent3 cere să îndepărtăm un senzualism primar. „Prieteni. chiar momentul adevărului. ferestrele sînt intacte. deşi smintit. Astfel se demonstrează şi că „sufletul nu este nebun prin el însuşi". 141 şi pp. ori mint eu.7 La care Sauvage* printre alţii. dacă auzim voci. sufletul n-are nici un amestec.. iar vederea e înceţoşată de tulburarea ochiului. nici de fapt. Sauvages. supuneţi în felul vostru despre ce e vorba. p. se sufocă. pentru prima întrebare. Savanţii şi doctorii încearcă să ţină puritatea sufletului şi. şi că „nu am deloc suflet". bune. vrînd să spună în realitate şi una şi alta în acelaşi timp: că nebunia îi atinge natura profundă a sufletului şi că în consecinţă sufletul său nu există ca fiinţă spirituală. raportul este acelaşi ca de la ochi la vedere.8 Tulburare a sufletului. care spune. nu a ochiului. p. O afecţiune a ochiului împiedică exercitarea exactă a vedef11' TRANSCENDENTA DELIRULUI 211 6 7 8 Voltaire. Din adîncul ne buniei sale care raţionează. altul decît cel care e definit de funcţionarea organelor din corpul meu. nu i se poate suprapune: nebunia dovedeşte sau nu materialitatea sufletului ? El s-a prefăcut că respinge. şi bate cîmpii mai puţin decît cei cu scaun la cap.. ca să zicem aşa: ori cretanii sînt mincinoşi. deşi ţi-ai pierdut ju^a. Voltaire trage concluzia că sufletul nu este. sufletul nu face altceva decît să lege raporturi analoage cu cele pe care le-a stabilit corpul însuşi. Ferestrele mele sînt la fel de deschise ca şi ale voastre. 286. 130. în corp. adresîndu-se nebunului. nu pentru că fereastra nu e în stare buni ci pentru că locatarul e bolnav. Şi aşa cum mersul e împiedicat de paralizia piciorului. acţiunea acţiunii. el gîndea creierul.

s& fie valabilă pentru întreaga epocă clasică: Amentice a proprio cerebri morbo et ratiocinatricis facultatis Icesione dependent12 [Demenţele ţin de o boală proprie a creierului şi de vătămarea facultăţii de a raţiona]. dar aceasta pentru că. ea f& ca. Experis"!' îi arată că o anume mişcare a corpului produce în mod necesar a"" mite mişcări ale sufletului care modifică. nu este vorba de aceeaşi maladie.. atunci. 286. vom încerca acum să . ceea ce va deveni în secolul al XlX-lea o evidenţă indiscutabilă: nebunia este ori atingerea organică a unui principiu material. Să ne reamintim că Willis clasează mania printre maladiile minţii. corpul. înaintea tuturor disocierii01 pe care medicina le ignoră: „îi revine metafizicii să cerceteze cauzele influenţei spiritului asupra corpului şi a corpului asupra sp1' ritului. şi în timp ce sufletul se "pă de ele. Vo| taire. loc. să nu se vorbească sub acelaşi nume de aceleaşi maladii. de „maladii mintale" sau de „maladii ale spiritului".ceva care depăşeşte în timp această experienţă. Faptul că Voltaire a schiţat din exterior şi prin subterfugii complexe această problematică simplă nu îndreptăţeşte recunoaşterea ei ca esenţială pentru gîndirea secolului al XVIII-lea. Cine spune nebunie. E un joc căruia medicilor-istorici le place să se abandoneze: a regăsi sub descrierile clasicilor adevăratele maladii care sînt desemnate acolo. o parte a creierul111 s fie într-o stare de tensiune. în secolul al XVIIl-lea. nu e reprezentativ pentru experienţa nebuniei în ceea ce puţea ea avea. spre poziţia cea mai puţin ironică faţă de problema nebuniei. viu. Se poate ca. sub îndrumarea ironiei. şi despuiată de intenţiile polemice pe care le conţine. cit. nu descria el paranoia? Sub o anumită melancolie a lui Diemerbroek nu sînt uşor de identificat semnele sigure ale unei nevroze obsesionale ? Acestea sînt jocuri de prinţi11. medicina pătrunde mai puţin adînc. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. 212 ISTORIA NEBUNIEI Va veni o zi cînd chiar pentru medici problema originii. „maladie a spiritului". în ceea ce are contradictoriu. El arată şi lasă să se prevadă sub o altă dialectică şi polemică. şi numai amnej vor fi posibile o psihiatrie spiritualistă şi o psihiatrie materialistă. Căci ea nu aparţine problematicii medicale a secolului al XVIII-lea. Cînd Willis vorbea de isterie. într-o tensiune mai mare sau mai mică. de psihoze şi chiar. în viclenia intenţionat investită în el. a deter minării cauzale a sediului nebuniei va căpăta valori materialist. în subtilitatea încă vidă a conceptelor. în timp ce sufletul e ocupat să gîndească. această simplitate este aceea care îl opune pe Tissot himerelor abstracte ale filozofilor. Dar textul lui Voltaire. în mod fundamental. dar vede poate mai \& ea neglijează cauzele şi nu se opreşte decît la fenomene. în sens strict. ci ceva în care corpul şi sufletul sînt în discuţie împreună. iar isteria printre maladiile convulsive. 0 concepţie a nebuniei care o reduce la corp şi o alta care o plasezi în elementul imaterial al sufletului. nu ascundea oare fenomene epileptice? Cînd Boerhaave vorbea de manii. este o altă simplitate — mai complexă pentru noi. în mare. Uniunea dintre spirit şi corp e atît de puţf nică îneît ne e greu să concepem că unul ar putea să acţioneze ^ TRANSCENDENŢA DELIRULUI 213 simţămîntul celuilalt. într-o manieră foarte explicită. care sîntem obişnuiţi începînd din secolul al XlX-ls să gîndim problemele psihiatriei în opoziţia dintre spirit şi corp. sistematizată şi evitată în noţiu"1 ca acelea de psiho. organele creierului sînt într-o mişcare mai mult sau mai niitin puternică. Dar aceste valori nu vor fi recunoscute decît în sec<% al XlX-lea. Ceea ce admite fără probleme medicina epocii clasice. Ce astă suprapunere e semnificativă. nu spune. la rîndul lor. abuziv. Acest text se orientează. tulburînd fibrele creierului. Interogaţia asupra împărţirii între corp şi suflet nu s-a născut din fondul medi-cinei clasice. spre. ea amestecă în problema ln H-creier. Cam de aşa ceva vorbea Zacchias cînd propunea această definiţie care poate. care e în concordanţă cu reflecţia medicii Or > o analiză critică sprijinită pe disocierea sufletului de corp. masiv. sau nu. e frumoas unitate sensibilă a sufletului şi corpului. periferie-centru. opoziţie care nu e decît atenuată. ori tulburarea spirituală a unui suflet imaterial. chesll >nea medicală a rolului organelor de simţ în originea nebuniei."10 Regulă metodologică de aplicat imediat: cînd în textele medicale ale epocii clasice este vorba de nebunii.şi organogeneză —.soluţie la a doua problemă — această ultimă reluare a senzualismului aratînd pe de altă parte că de fapt abandonase prima întrebare. p. este o problemă importată la o dată destul de recentă şi decalată pornind de la o intenţie filozofică. 'n sine. tocma. Simţurile îi transmit spiritului mobilul /ridurilor sale. Lăsînd deci deoparte o problematică adăugată destul de tîrziu la experienţa nebuniei. vertijul şi vî-jîielile. mai exact atunci cînd problematica definită ele Voltak va fi acceptată ca fiind de la sine înţeleasă. terenul pe care merge fără să pună întrebări. nu îşi duce mai departe cercetările ş1" caută să ştie mai mult. prin acestea nu se desemnează un domeniu de tulburări psihologice sau de fapte spirituale care s-ar opune domeniului patologiilor organice. că Sauvages plasează în clasa „tulburărilor intelectuale" confuzia. Şi alte ciudăţenii. nu de istorici. profund. de la un secol la altul.

sistemul cauzelor apropiate nu e decît reversul recunoaşterii empirice a simptomelor. pentru a încerca. acest joc al transpunerilor care se întoarce asupra lui însuşi. Quiestiones mcdico-legaleş. de-a lungul secolului al XVIII-lea. mai uşoare şi mai puţin încărcate de materie. 1-3. această căldură fără febră care par să-1 anime pe maniac şi care n dau. q. olaMis conditio iile in quajudicia a sensibus orienda nullatenus aut sibi inter se aut cj . 1765.14 D* în mod paradoxal. Atît de apropiate îneît nu par sa fie mult mai mult decît o transcriere calitativă a tot ce e mai vizibil în manifestările maladiei. în care esenţialul nu va mai fi o comunicare a calităţii. dînd astfel comportamentului maniacului tot ce are el viu. Or. din domeniul percepţiei în cel al s% plicaţiei. e calitate percepută. fără întrerupere sau intermediar. în vreme ce Bartholtn afi"^ că le-a văzut (Institutions anatomiques. ardoarea-calitate de-■ne flacăra-imagine. trad. II. un profil atîtde caracteristic — iată că sînt transferate. ele pot deci pătrunde pe căi care n-au fost niciodată deschise şi n-ar trebui să fie. în general. familiară tuturor textelor clasice. pp. se formează un sistem de prezenţă simultană care. cartea VIII. în schimb Jean Pascal le gustas? §' găsise acide (Nouvelle decouverte et Ies admirables effets des ferments dans Ic corP humairi). Opera. neregulat şi înflăcărat. L 214 ISTORIA NEBUNIEI care îi sînt proprii — începînd cu cele exterioare (ciclul cauzalităţi. p. se transformă în imagine. pp. p. dezordinea gesturilor şi cuvintelor se solidifică ■ încrucişarea inextricabilă a unor dîre imperceptibile. etica se transpune în dinamică: „Forţa sufletului. în timp ce e închisă în acest corp muritor. 255-257. De fapt. Astfel slăbiciunea şi dezordinea spiritelor provoacă în mod necesar slăbiciunea şi dezordinea sufletului şi îl transformă în jucăria pasiunilor celor mai violente. cauza va trebui recunoscută nu în elementul imaginar. acest cerc atît de strîns. voi. ci în interiorul unei percepţii organizate. cap. I. ceea ce poate fi în ea aparent arbitrar ascunde o putere structurantă foarte riguroasă. Trebuie să presupunem. Die nerbrtf (Anatomia. Lyon. voi. II.^P'~esentata: responsant [(Nebunia este) acea stare a corpului bolnav în care jude11 e ivite din simţuri nici nu îşi corespund deloc. titlul I. fără a schimba măcar vocabularul. ele devin astfel vii şi impalpabile ca flacăra. a^B ţelege o dublă modificare a spiritelor animale."15 între cauzele apropiate şi efectele lor se stabileşte un fel de comunicare calitativă imediată. un fel de valorizare cauzală a calităţilor. voi. ceea ce nu era încă decît calitate. j Ceea ce priveşte implicarea sufletului şi corpului în nebunie. I). ci pur şi simplu un fapt de antecedenţă. II. poate să pară la prima vedere fără mari consecinţe şi să nu ofere pentru organizarea lumii cauzalităţii decît o structură fragilă. se deschide. .) luîndu-le apoi pe cele interioare şi mai puţin vizibile (ciclul pasiiM şi al imaginii). Şi. De la una la alta circularitatea e perfectă: imaginea e indusă pornind de la familiarităţile percepţiei. de la exterior la interior. De fapt. cartea II. 1674. Willis: „Afecţiuni ale creierului în care sînt lezate ^•'"nea şi celelalte funcţii ale sufletului" (Opera. de la efectul vizibil la mişcarea invizibilă a cauzelor. iar singularitatea simptomatică a bolnavului e dedusă din proprietăţile fizice atribuite imaginii cauzale.. pătrunzînd 1 13 14 Willis. mişcări bruşte şi extraordinare. cap. cît şi pe traiectoria ei: la un maniac spiritele se mişcă violent. 371) afirma că sînt insipide. sub aspectul efectului. I) le stabileşte invizibilitatea. ele devin lucruri dincolo de limitele atingerii şi ve-jerjj. se destinde după o structură deacum lineară. să regăsim în adîn cui acestei existenţe ceea ce a putut-o constitui ca atare — momentul esenţial al delirului. definiţiile propuse a 'ţi autori sînt în acelaşi stil. IV. fără a le putea rezista în vreun fel. în percepţia cea mai simplă. p. acolo unde se puteau -edea şi atinge. puţin cîte puţin. Această agitaţie. chiar prin aceasta. că l-au citit pe Diemerbroek. iar sub aspectul cauzei e imagine invizibilă. Mai întîi o modificare mecanică. Cînd Willis vorbeşte despre cauzele apropiate ale maniei.™ 'aneholia. şi de o vigoare atît de mare îneît par să depăşească de departe forţele naturale ale bolnavului. ea a avut o pondere considerabilă. depinde în principal de forţa spiritelor animale care îi servesc drept instrumente în exercitarea funcţiilor sale şi care sînt porţiunea cea mai fină a materiei şi cea care se apropie cel mai mult de substanţa spirituală. această dezordine.13 Acestea sînt cauzele apropiate. în cele din urmă. p. Loiry: Corpohs r . sprijinindu-se atît pe forţa mişcării. spiritele animale sînt de domeniul imperceptibilului. din valori care erau la marginile judecăţilor morale. aceste drumuri noi antrenează un curs foarte bizar al ideilor. s Zacchias. voi. Apoi o modificare chimică: spiritele capătă o natură acidă care le face mai corozive şi mai penetrante. Avis aux gem de lettres.desprindem structurile Tissot. evident. Haller (Elementa phyV^ logiae. prin analiza cauzelor apr"' piate. 1767. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 215 -mpul invizibilului. spune Sydenham. Distincţia între cauze îndepărtate şi cauze imediate. cartea III. 114. nici (nu corespund) lucrului reprentat J (De Melan ' " •"——■ ■ . 3). fr. cea mai imediată. reflectîndu-se într-un element imaginar. 227).

transformarea care serveşte drept cauză imediată nebuniei nu e propriu-zis perceptibilă. | d J ' ault. Bonet a văzut. este vorba numai de a regăsi. decît o calitate impalpabilă. Hoffmann şi Haller.. evenimentul simplu care poate determina. analizele lui Meckel se învecinează cu aceeaşi lume: calitatea. notă. la autopsie. dar ele r ebuie să fie investite şi prezentate într-un fenomen organic vizibil. Asta nu înseamnă că imaginea şi calitatea sînt lur igate din această nouă structură a cauzalităţii imediate. care avîivî elasticitatea şi supleţea necesară fac ca sufletul să-şi execut» operaţiunile cu vigoare şi uşurinţă. p. dar în ambele cazuri lipsită de elasticitate. între aceste două forme de percepţie.19 Cu aproape o jumătate de secol mai tîrziu. ci în vecinătatea anatomică cea mai riguroasă. fără riscul erorii sau al învîrtirii în cerc. ei văd genul nervos ajuns la ultimul grad al tensiunii. cit. aceea a lucrului modificat şi aceea a calităţii transformate. despre greu-taJea şi umiditatea melancolicilor. Sepulchretum de Bonet. în Encydopedie. Cauza va fi găsită cînd se va putea atribui. dimpotrivă. în demenţă. prin fect si Prm valorile sale esenţiale. cu muşchii contractaţi. „Demence"). TRANSCENDENŢA DELIRULUI 217 ■ ternului şi cum cad în baie „porţiuni membranoase asemănătoare S' or porţiuni de pergament înmuiat"18. în analogia calitativă. substanţa cerebrală era foarte rigidă sau. în secolul al XVIII-lea. creierul maniacilor uscat şi friabil. aproape morală. Traducătorul său îl critică pe Sydenham că nu a putut Plică limpede raportul stabilit între vigoarea sufletului „şi forţa Plitelor animale". se vorbeşte tot despre uscăciunea maniacilor. ca Pt anterior. răspunzînd cu o extremă vioiciune la cea mai mică excitaţie. „Dissertation sur l'affection hysterique" (Medecine pratique. E caracteristic faptul că. excesiv de relaxată. art. inserată în ţe-şutul percepţiei. par să depindă în principal de structura solidelor. de a-i asigura o existenţă care să poată fi de^minată în percepţie. E vorba în mod paradoxal de o modificare pur fizică cel mai adesea mecanică. cauza imediată implică o simultaneitate şi o asemănare de structură. nici satisfăcătoare Forţa şi fermitatea sufletului. iar prin asta confirma ceea ce ştiau deja Boerhaave. Triumfă deja structuri lineare şi perceptive. dar care nu o transformă decît sub orice percepţie posibilă şi în determinarea infinit de scăzută a funcţionării sale. Fiziologii care văd fibra ştiu bine că nu se poate observa asupra ei sau în ea nici o tensiune sau destindere măsurabilă. . Dar aceste calităţi trebuie acum safie percepute. primează preocuparea de a desCo Peri cauza imediată. pentru a-1 erCgpe. nu se mai caută o mUnicare calitativă. Iar acele faimoase stări de tensiune. dintr-o cauză care nu e decît j^fljficaţia lor transpusă."16 Cu fiziologia fibrei. în mod nemijlocit. şi pe cît posibil a creierului însuşi. în acest spirit trebuie să înţelegem dezvoltarea cercetărilor anatomice asupra cauzelor nebuniei. 216 ISTORIA NEBUNIEI avem despre spiritele noastre nu e nici clară. chiar cînd excita nervul unei broaşte. Aplecat asuptf corpului unei paciente. situa şi percepe perturbarea anatomică sau fiziologică—nu contează natura sa. Van Swieten. în secolul al XVII-lea. maladia. practicienii. de înăsprire pe care fiziologii nu le vedeau.Deja în patologia fibrei nervoase. publicată pentru prima dată în 1679. nu propunea încă decît descrieri calitative. ea nu e încă cel mult. le-a auzit cu urechile sale — crezîiw ca triumfă asupra fiziologilor. cu un rictus pe chip. Proximitatea cauzei nu maj e cerută în unitatea de sens. pe al melancolicilor umed şi foarte congestionat de umori. a auzit vibraţiile unui gen nervos prea irit3 şi după ce 1-a lăsat la macerat în apă timp de douăsprezece ore f zi vreme de zece luni. nu mai este descris acel cerc care vine. e să poată fi deghizat. cu gesturile sacadate. a fibrei înseşi. şi văd altceva: ei văd un maniac. forma sau maniera în care afectează sistemul nervos — care e cel mai aproape de joncţiunea sufletului cu corpul. de uscăciune. dacă suportul în sine e perfect vizibil în realitatea sa materială. dar făcînd de fapt să triumfe astfel structura cauzală pe care ei înşişi căutau s-o impună. Dar medicii. nu fără a lua cu ea valorile celeilalte. Dar puţin cîte puţin cea dintîi învinge. adică a sistemului nervos. Ar trebui făcut un întreg studiu despre ce înseamnă a vedea în medicina sM lului a! XVIII-lea. Cauza imediată va trebui deci să fie o modificare vizibilă ■ acestui organ care e cel mai apropiat de suflet. violente. articolul fiziologic^ sacrat nervilor. a văzut cum se desprind elementele uscate al' 16 17 Sydenham. toţi adversari ai nervilor-coardeşi ai patologiilor tensiunii şi destinderii. De fapt. există0 întreagă reţea materială care poate servi drept suport perceptiv de semnării cauzelor imediate. semnat de cavalerul de Jaucourt. pentru a folosi termenii autoruk nostru. în care presiunile imaginare şi greutatea temelor teoretice supuneau percepţia şi o încărcau cu un sens predeterminat. în mod obscur. conflictul. ea începe să implice o anterioritate fără intermediar şi o vecinătate imediată. „La care am putea adăuga că ideea pe care o traj sydenham. în gîn-direa medicală a secolului al XVIII-lea17 domneşte. Morgagni nu constata nici o contracţie. critică teoria tensiunilor cM acceptată ca principiu explicativ în cea mai mare parte a articolelor de pat<>H| (cf. 407). şi încă într-o percepţie purificată de orice aprehen- . văd şi ei. un practician ca Pomme lea văzut cu ochii săi. op.

avea 1 dff mă şi 3 puncte. Geneva. 201-203). apă în Par. manifestările sale singulare. Esenţială. ea variază în funcţie de diferite stări pa. 1767. în Franţa. murise furioasă. Morgagni atrage atenţia că foarte des în cazul maniei şi al furiei. Trăite des affections vaporeuses des deux se. Pentru ca «ea creierului să fie normală. f. 205 şi urm. 218 ISTORIA NEBUNIEI Principiul experienţelor lui Meckel este simplu. semăna perfect cu un albuş de ou întărit". ■ecti B°net' SePulchretum. El poate observa că un cub 6 linii.) 20 „Nouvelles observations sur Ies causes physiques de la folie. alt sistem de comunicare decît i extremă proximitate: aceea care face din creier organul cel mai Apropiat de suflet. şi atît de elastică încît urma degetului ny rămînea în ea. „cea ven(mare Parte a vaselor creierului înfundate de un sînge negricios şi gros. Această structură se desprinde mai complet la Morgagni şi Cullen. (N. ca şi pentru creierul mare. la care mai rămînea încă în i rârile lui Bonet. pp. dragma. în acelaşi mod. ed. spre deosebire de creier. de astă dată e o cauzalitate lineară. sau ipoteza sa despre o sevă nervoasă secretată de crtl şi ale cărei perturbări ar provoca nebunia. uzulw ţiunii. apar. de la orig gr. Meckel a constatat că „substanţa cenuşie" a creierului său era exagerat de palidă. la melancolici. traducerea sensibilă a nebuniei. Contează mai puţin orizontul teoretic din care se desprind lucrării lui Meckel. el nu crede nici mai mult. fie o stare de excitaţie mai scăzută sau de colaps.6 şi 3 linii. densitatea acestor organe trebuie atribuită „supraîncărcării micilor canale care se află în ele". în analizele lor. nici mai puţin decît predecesorii şi contemporanii săi în determinarea nebuniei de către o leziune organică. Prima concluzie: greutate. creierului nu e constantă. la un bătrîn. se găsesc modifi-cari de acelaşi ordin. ea devine în sine un spaţiu cauzal diferenţiat şi eterogen. „creierul e cu atît mai propriu utilizărilor căi* le este destinat cu cît canalele sale medulare sînt mai potrivite penW secreţia fluidului nervos"20.324839 m. 1TlPul somnului. Dar el plasează corpul şi sufletul într-o ordine de vecinătate şi succesiune cauzală care nu autorizează nici întoarcerea. determinînd în acest joc spaţial formele variate ale nebuniei. între această alterare şi simptomele nebuniei nu există altă apartenenţă. la smintiţi. 2 august l| TRANSCENDENŢA DELIRULUI 219 forma nouă de cauzalitate care se conturează deja în analizele ">. ca în . a 10-a. Starea creierului nu mai re-Prezintă cealaltă versiune. la un tînăr mort de ftizie. în care alte-!■■ rea creierului e un eveniment considerat prin el însuşi ca un feno-' en care îşi are valorile locale şi cantitative. Masa cerebrală nu mai joacă. Tulburarea cerebrală îşi va avea deci structura proprie — structură anatomică oferită percepţiei —. şi drachme). dacă se amestecă formînd o reţea eterogenă de to are excitate şi de sectoare cufundate în somn. OV. dacă subiec- . pp. Autopsiile lui Meckel nu ţin de o metodologie materialistă. în jOgja semnificaţiilor transpuse. Or. creierul ei. creierul mic. iar tulburarea spiritului. un cub prelevat din creierul mic cîntărea. Cauzalitate care nu mai e privită în simbolismul calităţilor. 1 drahmă şi 3 puncte Dar celelalte forme de alienare comportă alte modificări. îşi păstrează supleţea °bişnuită. simplul rol de punct de aplicaţie privilegiat al cauzalităţii. dimpotrivă. corpul calos avea o densitate şi mai scăzută. la atingere.I. c' este „extrem de moale şi relaxat". care îşi dezvoltă structurile anatomice şi fiziologice. M759. nu transpune dintruna în alta elemente calitative. Un cubde 6 linii tăiat în această substanţă medulară cîntărea 1 drahmă şi 3 puncte. şi Hjj ea IX. pînă şi în anumite cazuri acute. membrana arahnoidă acoperea ufl ser roşiatic. du piciorul* de Paris. Trebuie deci să conchidem că „uscăciunea canalele medulare poate tulbura mişcările creierului şi. Făcînd autopsia unei femei „care fusese maniacă şi stupidă fără întrerupere timp de cincisprezece ani". substanţa medulară foarte albă. cîntâreşte 1 drahmă1' şi 5 puncte. Lieutaud a văzut. greutatea creierului era egală cu cea normal cea a creierului mic fiind puţin inferioară. sinonimă cu gros. dar substanţa medulară era uscată şi elastică. invers.pp. 221 şi urm. le pied de roi se diviza în 12 ţoii sau de linii. voi.xes. El substanţa creierului şi a creierului mic cuburi de „9. secţiunea VIII. inima părea la unii uscată şi golită de sînge" (trăite de medecii. într-un cazd pleurezie. 1700. trebuie ca starea sa de excitaţie să le °niogenă în diferitele lui regiuni: fie o stare de excitaţie ridicată Veghea). şi că. „aceasta era atît de durăîncît nu se putea tăia în bucăţi. iar creierul mic 1 drahmă şi 3 puncte. Uneori diferenţele se situează -hiarîn interiorul creierului. este un e ' de eveniment patologic şi o modificare esenţială care provoacă "ebuni 18 p P §a mrnE. în terminologia med" şi farmaceutică — a opta parte dintr-o uncie. în consecinţă. A doua: cum creierul e mai uşor în maladii de epuizare & ftizia. I. iar creierul mic în maladiile în care umorile şi fluidele se scurs în corp. creierul cîntăreşte doar 1 drahift şi 3 puncte 3/4. tologice. XXXI. alte părţi sînt deosebit de moi"21. echivalentul a 1728 de puncte sau 0. „în timp ce o parte este mai dură şi mai |ermă decît de obicei.lu ne sensibilă prin rigoarea măsurii. Cauzalitatea ie juxtapune. lues â la 'tefl*' assemblee de l'Academie royalt de Prusse" (Gazettesalutaire. nici transpunerea. dragme (v. o tînără după ce fusese „nebună cu unele întreruperi". totdeauna repetabile ■ntr-o percepţie organizată. nici comunicarea calitativă. cînd creierul este de o consistenţă extraordinar ie dură şi de fermă. prelevat din creierul unei persoane moarte în deplină sănătJ şi care n-a avut niciodată vreo maladie gravă.) " în fr.c p~atique. în toate direcţiile". deocamda0 * Principala măsură lineară. Cullen sis-iematizează aceste diferenţe şi face din diversele părţi ale creierului ^Pectul principal al tulburărilor organice ale nebuniei. Paris.I.1Cule. Dar dacă excitaţia sau colapsul sînt repartizate în inegal în creier. că. părea dens.

bolile acute prost vindecate. solidificate cu în chiar substanţa sa. a corpului. vise. în aceeaşi perioadă. E vorba de ceva mai mult şi de ceva mai puţin. nici pentru organizare. mamele. uter. nu grupează decît coincidenţe şi încrucişări de fapte sau trans formări patologice nemijlocite. „dragostea pentru ştiinţe şi cultura literelor mult mai răspîndite.. organiza raporturile dintre suflet şi corp. pentru ne-hunie. afecţiunea isterică. flegme sau mucozităţile. supărările lungi şi grele. dimpotrjv-moi şi într-o stare de relaxare mai mult sau mai puţin complet:: Observăm ce evoluţie a cunoscut. mai ales cele ale dragostei. Whytt notează în special gazele. De aceea la examenul anatomic creierul nev"' nilor comportă unele părţi dure. în special în splină. violentele afecţiuni ale sufletului cauzate de izbucniri de bucurie sau de sentimente puternice. Institutions de medecinepratique. tot ce stîrneşte imaginaţia29.. mult de suflet. remedierea. a naturii şi a societăţii constituie o imensă rezervă de cauze. răul ipohondrie. ficat. L 220 ISTORIA NEBUNIEI şi de colaps se vor menţine constant în creier. Ettmiiller dă în acest sens 8 exemplu semnificativ atunci cînd enumera cauzele convulsiilor:^ lica nefritică. nu mai e convocat tot corpul pentru a forma structura cauzei imediate. nimic — sau aproape nimic — nu scapă cercului tot mai larg al cauzelor îndepărtate. în variaţiunile sau excesele sale. toate comunicaţiile semnificative sînt întrerupte. studiile forţate. nu înseamnă vreun proiect de acest gen. vecinătatea minelor de metal. veghea şi orice exerciţiu impetuos al spiritului ocu-. organicismul în orice caz efortul de determinare a localizărilor cerebrale. din care se pare că autorilor secolului al XVIII-lea le place sase inspire din plin. mînia. cea mai mare parte a cauzelor care erau acreditate în epoca sa: „Cauzele evidente ale melancoliei sînt tot ceea ce fixează. mari şi neaşteptate spaime. fără mare grijă pentru observaţie. iar dacă e treaz. ca şi aerul. umorile acide ale melancoliei. dacă e prea cald. şi altele. în violenţele sau în artificiile sale. p.. naşterea în timpul ec» sei de lună. constipaţia. Dufour. care plasează într-o ordine de succesiune inamovibilă spaţiul cerebral şi sistemul semnelor psihologice. ibid. Toate evenimentele sufletului. dar care deocamdată. mezenter. — 'tat de Cullen. include. intestine.23 Puţin cîte puţin ace* lume a cauzelor îndepărtate se îmbogăţeşte. în Trăite de l'entendement. obturările canceroase sau de alt gen"24. lungi şi profunde meditaţii asupra aceluiaşi obiect. pp. cucereşte noi regi"r se etalează într-o mulţime infinită. spectacolele de teatru. 0 iubire violentă. cauze îndepărtate: „Pasiunile sufletului. în epoca următoare. pentru că este demontată forma de cauzalitate care. teama. lumea sufletului. congestionate. La început. Pat în special noaptea. pasiunile. Pratique de medecine speciale. Lyon. într-un chip1" direct. pancreas. Mult mai puţin decît irupţia unui materialism . de-acum înainte. prezenţa viermilor. sau mai curînd semnificaţia pe care o capă tă cauzalitatea tocmai în interioru! acestei noţiuni. ţiunea de cauză imediată. ea este detaşată din ciclul închis al calităţilor şi situată în perspectiva deschisă a unei înlănţuiri mai enigmatice şi totodată mai simple.. noţiunea de cauză îndepărtată suferă. Restructurare caie va face posibile. începînd din secolul al XVlI-lea. tot Ce împiedică formarea. urmînd doar preferinţelor lor teoretice sau anumitor opţiuni morale. de-a lungul epocii clasice. dar mult mai mult.. crize de nebunie. epuizează şi tulbură aceste spirite. stomac. 292-296. Pe scurt. şi chiar anumite segmente privilegiate ale sale moştenesc ansamblul a ceea ce va înceta rapid să se numească. prin ^are.. singurătatea. 437 şi ■ funcţionare deviată care să nu poată fi înscrise în registrul cau-nor îndepărtate ale nebuniei. iubirea respinsă.. dar. clima în anumite condiţii27. fructele1 toamnă. 1691. „alimentele de proastă litate sau înghiţite în cantitate prea mare sau prea mică. creşterea luxului care antrenează o viaţă mult mai lipsită de vlagă pentru stăpîni şi pentru servitori"28. în special freez ia şi fierbinţeala. materialismul. ea era definită numai prin anK rioritate — relaţie de vecinătate care. circulaţia diverselor secreţii şi ^creţii ale sîngelui."25 în sfîrşit. II.I Q°arme. teama. II. M.. toate medicaţiile sau excreţiile prea abundente . evoluţie exact invers%. lectura romanelor. lumea exterioară. furia doicilor. Or. fără a le detalia. fără să excludă un anume ai bitrar. dacă jnt oarecum violente sau exagerat de intense. tensiunile spiritului. Pe de o parte. prea rece sau prea umed26. poate lesne provoca nebunia. sîmburii de moşmoane în rect şi. meditaţiile profunde. numai creierul. n. 295. pp. Vom putea vorbi 1 de nebunie cronică atunci cînd aceste stări inegale de excitare u. . cauze imediate. fiind organul care se apropie celm. pot deveni. tristeţea. epiplon. vasele hemoroidale. Ettmuller. şi nu există perturbări. secreţii inhibate sau exage**' TRANSCENDENŢA DELIRULUI 221 22 23 Cullen. viaţa în societate. Curînd este solicitat întregi1'" meniu organic. pe de altă parte.

influenţa lunii se desfăşoară după o întreagă serie de medieri care se ierarhizează şi se grupează în jurul omului însuşi. starea corpului negru. 257. ■74» ^ea<l. iar Daquin33. 361-362. un aer posomorit. Cf. cum ar fi gelozia.Whytt. Paris. citat în Matthey.33 Dar de-a lungul secolului al XVIII-lea luna este areori citată printre cauzele. obturarea viscerelor. austere. Cf . XL. fr. fie ele accesorii sau adjuvante. în seco-1 al XVI-lea. articolul „Manie". teama. Facultatea dă . 24-25. la sfîrşitul secolului. fructe crude. nu o face. Dumoulin. 365. naşteri succesive. 1. al cărei curs perturbează atît de profund atmosfera. Paris. frecventă încă în cursul secolului al XVII-lea. p. ale nebuniei. febre. studios. 1# TRANSCENDENŢA DELIRULUI 223 Lunatismul era o temă constantă. pp. păros. Şi totuşi. 3 ft virus sifilitic. contuzii şi fracturi. sifilis. desigur. pp. Trăite des phrenopathies. ca atare. exces de studiu. orgoliu"31. Anonyme. Or. Giraudy va înainta ministrului de Interne un raport asupra situaţiei de la Charenton în 1804. apoi Leuret36 şi Guislain37 vor admite influenţa lunii asupra fazelor excitaţiei maniace. Ea reapare. 31 prin » de băuturi alcoolice. „la adăpost de orice con33 ţ 'n aceeaşi epocă. laptele. ca ştiinţă teoretică: noua practică azilară este tocmai polivalenţa şi eterogenitatea înlănţuiri] cauzale în geneza nebuniei. complet transformată şi încărcată de semnificaţii pe care nu le avea. 6 octombrie 1768. cit. 52 prin predispoziţie ereditară. 1777. subţire. ulcere prea repede uscate. pentru că cea mai mică schimbare de temperatură. sau cel puţin asupra agitaţiei bolnavilor. Paris. alimente reci. şi niciodată contestată. tenac dure. trad. De lafrequence de pouk chei Ies alienes. cea mai mică variaţie a umidităţii sau uscăciunii se pot repercuta grav asupra lui. într-adevăr. On Insanity. i^i'iosophie de la folie.. în momentul marii reforme a internării. 5ţ urmările pecinginilor. profund. Philosophie de la folie. pro duse făinoase care n-au fermentat deloc. în Nouveau trăite du rhumatisme et des vapeurs. Cu atît mai mult luna. 1832. nu e sigur că această lumecS zală e atît de anarhică pe cît pare. II. fără vreo modificare. teroarea. nos. sistemul nervos este cel mai sensibil la variaţiile atmosferei. ambiţia. 1835. 29 prin metastaza laptelui. 12 prin abuzarea de plăcerile lui Venus. seci.-prin prezenţa viermilor intestinali. creierul nebunilor trebuie deci să fie infinit mai predispus la "fluenţa acestei atmosfere care primeşte ea însăşi grade de intensitate în funcţie de diferitele poziţii ale lunii în raport cu pămîntul. Le Francois susţine o teză: Estne ' liauod Iunie in corpora humana imperium ? [Există oare o putere a lunii în corpurile omeneşti?]. Analizînd alienaţii din Bethlcem în timpul perioadei dintre 1772 şi 1787. Cf. băuturi asemenea. pp. terestre. poate sub influenţa me-dicinei engleze care nu o uitase niciodată în întregime34. nelinişte. p. Citat în Esquirol. clocit. Luna acţionează asupra atmosferei cu o asemenea intensitate încît poate face să intre în mişcare o masă grea ca oceanul. într-un spaţiu eterogen şi haot Un exemplu va permite identificarea principiului organizator c^1 grupează această varietate a cauzelor şi le asigură secreta lor coerew 30 31 32 J. mlăstj. loc. Dufour. Iar dacă această mulţime se * făşoară la infinit. să identifice cauza maladiei: „151 au căzut bolnavi în urma unor afecţiuni puternice ale sufletului. a dispărut puţin cîte Puţ'n^ m 1707. „Adevărata patrie a slăbiciunii nului nervos este între 45° şi 55' latitudine. I. p. cu spiritul viu. Dispermatismul produce în mod obişnj aşa-zisul delir erotic sau erotomania. iubire. ea desemna o influenţă imediată — coincidenţă în timp si încrucişare în spaţiu — al cărei mod de acţiune era situat în întregime în puterea astrelor."38 La sfîrşitul secolului al XVIII-lea." ^Articol anonim din Gazette salutaire. după o lungă discuţie.Or. bucuria excesivă. dimpotrivă. 37 lfUret şi Mitive. La Daquin. boli venerice. e una din rarele cunoştinţe care a fa transferată. lohiij-salivaţia abundentă şi rîia. beţie. va acţiona cu violenţă asupra persoanelor a căror fibră nervoasă este deosebit de delicată: „Nebunia fiind o maladie în întregime ner-v°asă. Tissot. o căldură care arde sînge| prin durata sa lungă şi marea sa violenţă. uscat. iubifl neîmpărtăşită. p. 222 ISTORIA NEBUNIEI sau suprimate. 1792. astringente. Essai sur Ies operations de l'entendemenl humain. 2 prin insolaţie/ Lista cauzelor îndepărtate ale nebuniei nu încetează să crease Secolul al XVIII-lea le enumera fără nici o ordine sau privileg111 într-o mulţime neorganizată. dintre elementele organismului nostru. tema reapare. supărări. Dar esenţialul nu constă atît în revenirea temei în sine cît în posibilitatea şi condiţiile reapariţiei sale. critică ideea unei influenţe a lunii asupra periodicităţii convulsiilor. Paris.. Trăite des Nerfs.Daquin. Cîţivaani mai tîrziu. gelozie. exces de devoţiune şi de ataşament la secta metodiş-tilor. lunatismul se regăseşte. 38 guislain. Black indicase următoarele etiologii: „predispoziţie ereditară. Encyclopedie. supărării violente. 46. în 476(1 cazuri. unul prin urmările rîiei. 219. Sub forma sa tradiţională.-Fr. Trăite des Maladies nerveuses.n răspuns negativ. în care declară că a putut culege „date sigure" care i-au permis. Black. 29-30. 28 prin onanism. ^ Treatise Concerning the Influence of the Sun and the Moon. Londra. şi în consecinţă sudoarea. II. Observations de medecine sur la maladie cppelee cotmdsion. 12 prin abuzarea de facultăţile intelectuale. Amsterdam. cum -radeja cu mai bine de un secol înainte. menstruaţia. voi. eşecuri. . penetrant. 1792. bărbătesc jr floarea vîrstei."30 si Această extindere aproape infinită a cauzelor îndepărtate a devenii la sfîrşitul secolului al XVIII-lea un lucru evident. Bruxelles. P-31. P 2na ' !^0.

26- . chiar fără să fie conştient de asta. „înainte de edea obiectul pasiunii. în plus. dar. de responsabilitatea sa. ciclului cauzalităţii. melancolia pe care o provoacă tristeţea. de mîncare. neştiind nici să ne înfrînăm pasiunile. ea joacă şi un alt rol. Ele nu sînt.!1 în umiditatea aerului. pp. 82. mînia înmulţeşte bila. în noi şi fără . gusturile deravate. pp. pasiunea n-a încetat să fie suprafaţa de contact între trup şi suflet. „Pasiunile provoacă în mod necesar anumite mişcări în umori. şi. De aici delirurile amoroase. înainte de Descartes. să se extindă."40 Medicina spiritelor îi substituie acestui determinism vag al „pre-3lsPoziţiei" rigoarea unei transmiteri mecanice a mişcărilor. tristeţea — melancolia. spiritele animalice erau răspîndite în tot JPul pentru a-i păstra în general toate părţile. mîniile pe care le roduce în noi un refuz. Nosologie mithodique. tristeţea — melancolia. cu toate^ aparţine. antipatiile. în experienţa nebuniei. conturinc deja aproape o unitate. pasiunile sporesc cantitatea umorilor. voi. Philosophie de la folie. bila predispune la mînie şi ne determină să ne gîndim la cei pe care-i urîm. cf. 91. Dar de fapt. cel puţin în aparenţă. ai feţei şi ai 39r 40 bauvages. Dacă Pasiunile nu sînt posibile decît la o fiinţă care are corp. 1682. ai gambelor. Melancolia predispune la tristeţe şi ne duce cu gîndul la lucrurile su-paratoare. Toulouse. unei puteri cosmice. să se multiplice şi sase disperseze. în cursul aceleiaşi perioade. îmrc cauza îndepărtată şi nebunie s-au inserat pe de o parte sensibilitate corpului. sau exaltării lecturilor romaneşti.nu încetau. sau întoarcerea anotimpurilor."luin. fenomen al fiinţei umane în întregime — suflet şi corp legate într-o aceeaşi sensibilitate — determinat de o variaţie a influenţelor pe care mediul le exercită asupra lui. şi una şi cealaltă decît termenii externi ai uneia şi aceleiaşi mişcări. 1792. dar în prezenţa noului ■\M °l tOat^ aceasta economie se tulbură. Relation de l'etat de quelques personnes pretendues posse-"e d'autorite au Parhment de Toulouse. Paris. şi. mai apropiat fără îndoială de esenţial. a yle şi Grangeon. Dar în cu totul alt stil. e în măsura în care. tradus de Daquin. mai obstinată şi parcă mai importantă a nebun' ^ „Rătăcirea spiritului nostru nu vine decît din faptul că ne al TRANSCENDENŢA DELIRULUI 225 beşte dorinţelor noastre. într-o manieră confuză. pasiunea. excesul de băutură. şi pe acelaşi p™ cu toate celelalte. cele mai îndepărtate. în acelaşi timp. unitatea secretă a unei sensibilităţi care raportează la sine influenţele cele mai diverse. Sauvages schiţa rolul fundamental al pasiunii facînd din ea o caţ1 mai constantă. insti-tuind între suflet şi corp o relaţie lineară. mişcările ' mtii ascultă de structura mecanică a mişcării spiritelor. VII. şi mult după ce influenţa sa de filozof şi de fiziolog s-a şters. pe de altă parte mijlocul la care acesta e sensibil. şi: Toaldo. totodată. Putem şi trebuie să căutăm în acelaşi timp cauza nebuniei şi în anatomia creierului. ansamblul cauzelor îndepărtate ale nebuniei Sistemul cauzelor a suferit deci o dublă evoluţie în cursul seco-lului al XVIII-lea. Cauzele îndepărtate. o nouă formă de legătură între corp şi lumea exterioară. dar de fapt sub această extindere se contura o unităţi nouă. nici i le moderăm. punctul în care se întîlnesc activitatea şi pasivitatea unuia şi a celuilalt. şi un corp "are nu poate fi în întregime pătruns de lumina spiritului său şi de ansParenţa imediată a voinţei sale. sîngele bine temperat predispune la bucurie. prin intermediul acestei denunţări. care ştergea vechiul ciclu de transpunere a calităţilor. nu mai e atît expres.'' Şi în cea mai mare parte a timpului în ciuda noastră. mînia agită bila. p. cauzele imediate n-au încetat să se apropie. afecţiune locală a creierului şi tulburare generală a sensibilităţii. Umorile care s-au obişnuit să fie agitate de anumite pasiuni îi pre-dispun pe cei în care acestea abundă la aceleaşi pasiuni şi îi fac să segîndească la obiectele care în mod obişnuit îi excită. Dacă fazele lunii pot avea o influenţă asupra nebu niei e pentru că în jurul omului s-au grupat elemente la care acejh e în mod obscur sensibil. j Pasiunea figurează printre cauzele îndepărtate. ceea ce e realmente vizat este foarte radicala apartenenţă a fenomenelor nebuniei la însăşi posibilitatea pasiunii. 12. eSte vorba. iar mişcările umorilor sînt uneori atît de violente încît răstoarnă întreaga economie a corpului şi chiar provoacă moartea. Essai . cele mai eterogene ale lumii exterioare Iar experienţa medicală a nebuniei se dedublează după această nouă împărţire: fenomen al sufletului provocat de un accident sau o tulburare a corpului. Precizia cauzei imediate nu contrazice generalitatea difuză a cauzei îndepărtate. 224 ISTORIA NEBUNIEI testaţie rezonabilă". un sistem de apartenenţă care organizează într-o nouă omogenitate. cea mai rea dintre toate maladiile-"39 Dar aceasta încă nu e decît întîietatea morală a pasiunii. cît semnul unei sensibilităţi particulare a or»» nismului uman. 1784. Cea mai mare parte a spir ° sînt împinse în muşchii braţelor. corpul devenea un ansamblu de localizări diferite pentru sisteme de cauzalităţi lineare. viciile trupeşti care sînt cauza nebuniei. ea declanşe^ un al doilea ciclu. în profunzime. incomodilătile. fiind în acelaşi timp limita pe care şi-o impun reciproc şi locul comunicării lor. Unitate pe care medicina umorilor o concepe mai ales ca o cauzalitate reciprocă.

P măsura în care inversează termenii înlănţuirii. plictisul. şi distincţia dintre ele. Recherche de la verite. pasiunea urmîndu-şi cursa. ca teama. maladii în care afecţiunea creierului este de aceeaşi calitate. de împuţinarea şi de inerţia fluidelor"42? în f°' nu mai trebuie să încercăm să situăm pasiunea în cadrul unei s1 cesiuni cauzale sau la jumătatea drumului dintre corporal şi spir*^ ea indică. Ceasta pentru că nebunia nu e doar una dintre posibilităţile date L" ujiitatea sufletului şi trupului. stupidital lipsa de memorie" nu pot fi la fel de bine urmate sau precedate* „slăbiciunea măduvei creierului şi a fibrelor nervoase care se d tribuie în organe. descurajarea. întoarse — manifestînd 'Vri a°east^ unitate ca evidentă şi deja dată. ea e puţin dincoace de ele. pasiunea. răceala care însoţeşte nostalgia. în acea regiune în care se întemeiază ■ ^itatea lor. apetitul bizar. vede că. 1 228 ISTORIA NEBUNIEI Vine un moment în care. Nosologie methodique. a sufletului cu trupul. stării fibrelor. una dintre ini pasiunii. multă vreme înaintea epocii clasice. Lewis. sub efectul pasiunii şi în prezenţa obiectului său spiritele circulă. spiritul la rîndul luinu-: va mai putea deturna mişcarea atenţiei şi va suporta. în care mişcarea se . cartea V. circulaţiei fluidelor Tema cauzalităţii apare aici ca prea discursivă. ale elasticităţii excesive affl» lor nervoase şi ale prea marii activităţi a fluidului nervos"? InvW „pasiunile lipsite de vlagă. care domină practica secolului al XVlII-lea. legile s^ suspendate ca de la sine. acolo unde DOziţia lor încă nu e stabilită. încă un pas şi tot sistemul se va închide din nou într-o unitateîr care corpul şi sufletul comunică nemijlocit în valorile simbolice ale calităţilor comune. întemeiată de unitatea sufletului cu trupul. ci formează mai curînd condiţia ei de posibilitate în general. 291. înţelegem capot exista maladii ca nebunia care sînt de la început maladii ale corpului şi ale sufletului. există un fel de a priori calitative încă neîmpărţite care impun cu timpul aceleaşi valori organicului şi spiritualului. III. faptul că sufletul şi corpi»sl într-un perpetuu raport metaforic în care calităţile nu au nevoj* fie comunicate pentru că sînt deja comune. ea se jţ ?rce împotriva ei şi o repune în discuţie. toate spiritele fiind grupate în jurul obiectului pasiunii sau cel puţin al imaginii sale. şi pentru a fi mai siguri <ie asta. determinismul pasiunilor 'e altceva decît o libertate oferită nebuniei de a pătrunde în lumea '1Ur|ii. n-am ieşit. şi pentru o lungă suită de secole din care. voi. Dar reflecţia clasică a ştiut să definească între pasiune şi nebunie un raport care nu e de ordinul dorinţei pioase. I Sauvages. nu e. elementele pe care le grupează sînt prea separate pentru a-i putea aplica schemele. voi. Pasiunea nu mai e chiar în centrul geometric 'l ansamblului suflet-corp. dacă e adevărat că înainte de violenţa corpului şi de vioiciunea sufletului. Tensiuni şi relaxări. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 227 nUja prin celălalt. al unei ameninţări peda-?°gice sau al unei sinteze morale. ea e chiar în ruptură cu tradiţia. duritate şi moliciune."41 Pasiune" predispune deci spiritele. care predispun la pasiune: cu alte cuvinj. Dacă e adevărat că există un domeniu în raporturile dintre suflet şi corp în care cauză şi efect. Este ceea ce se întîmplă în medicina solidelor fluidelor. pur şi simplu. cursului sentimentelor. „Pasiunile vii ca mînia. E adevărat că. care îşi impune formele comune înlănţuiri. »nifestă în pasiune finitudinea omului. pervertite. care nu va fi disociată decît mai tîrziu. pasiunea şi nebunia s-au ţinut aproape una de cealaltă. Moraliştii tradiţiei greco-latine consideraseră corect ca nebunia să fie pedeapsa pasiunii. determinism şi expresie se încrucişează într-o tramă atît de strînsă îneît nu formează în realitate decît una şi aceeaşi mişcare. ed. purş'5 piu pentru că sufletul şi corpul sînt totdeauna expresia nemijl* 41 42 Malebranche. şi trimit în ultimă analiză la un fel de situaţie pasională indistinctă şi mixtă. VII.< dispersează şi se concentrează după o configuraţie spaţială care prjVl legiază urma obiectelor în creier şi imaginea sa în suflet. pentru că. pofta" sînt cauzele sau consecinţei „prea marii forţe. în consecinţă. ifl tenta.atre pasiune. tot atîtea stări calitative care sînt deopotrivă ale sufletulu şi ale corpului. înainte de moliciunea fibrelor şi de relaxarea spiritului. le plăcea să facă din pasiune o nebunie provizorie şi atenuată. şi în care elemente! expresie nu au nevoie să dobîndească o valoare cauzală. bucuria. fără îndoială. Ea e una dintre acele forme ale uni-^tf ?Ca'e 'cg'le S&it compromise. fie şi privilegiate. de aceeaşi origine. de aceeaşi natură ca şi afecţiunea sufletului.27. ea îl deschide chiar pe acest 1 ln acelaşi timp. ideilor. p. rigiditate şi destindere. nepusă în discuţie. Nebunia. Dar să-i lăsăm clasicismului originalitatea. la un nivel mai profund. cap. şi că. ameninţă printr-o tendinţă care îi e proprie ceea ce % -U' P°s'b'Iă pasiunea însăşi. Posibilitatea nebuniei e oferită în însăşi existenţa pasiunii. dacă unitatea. • 226 ISTORIA NEBUNIEI tuturor părţilor exterioare ale corpului pentru a-1 aduce în ppo^ proprie pasiunii care domină şi a-i da înfăţişarea şi mişcarea necesg ■ pentru dobîndirea binelui şi alungarea răului care apare. dar şi ca fragilă şi deja u'tă pierzaniei. făcută posibilă ■iţ. întemeiază hi-"terele nebuniei pe natura pasiunii. ale nebuniei. ' par la acest nivel pasiunea nu mai e doar una dintre cauzele. dar care constituie şi fondul ei cauzal esenţial. spre mişcarea infinită care îl pierde. forrnîn astfel în spaţiul corporal un fel de figură geometrică a pasiunii care nu e decît transpunerea ei expresivă. preaplin sat uscăciune. prea marii tensiuni.

Trăite des maladies nerveuses. III. eliberare a elementelor acestei unităţi. de a le antrena în urma sa. pp. voi. Lancisi arăta că nobilii romani erau supuşi adesea aburii* căderi isterice. iar sufletul. pp. pagă într-o proliferare care nu se opreşte decît în culmea paroxis. pornind de la pasiunea însăşi. trecînd de la suflet la corp şi la corp la suflet. că e acuzat de o crimă. Pe măsură ce teama persistă. Dar această izolare o întăreşte. la anarhia a ceva care. VIII. totodată. desigur. îi dă ideii un fel de surplus de forţă care sfîrşeşte prin a o face irezistibilă chiar la eforturile cele mai concertate ale voinţei. fără pauză sau calmare. un spectacol oribil la care nu ne aşteptăm. Bibliotheque "nique. a judecătorilor. ca şi cum mişcarea. dobîndind 0 vigoare suplimentară din aceste noi complicităţi. ar putea antrena alte forţe în siajul ei. '* (Essai sur l'entendement. mai aproape. cînd obiectele exterioare nu produc asupra P'ntului bolnavului aceeaşi impresie ca asupra unui om sănătos. înclină să-i ataşeze progresiv o întreagă serie de idei mai mult sau mai puţin îndepărtate: „El adaugă acestei idei simple pe toate acelea care o hrănesc şi o sporesc. cum şocul poate provoca mişcarea. de cel în care Malebranche a plaK sufletele decît de cel în care Descartes a situat corpurile. 288-289. fiind foarte violente. obs. că furia a 49 ecît o treaptă a maniei. firi'. Observations sur la sânte des gens du monde. VII. Cf. a spînzurătorii. cu Enciclopedia. ci ar putea fi şi o mişcare în ruptură brutală cu sine însăşi. în viaţa de curte] care o duceau. 79-85. se mişcă mult dincolo de ea şi ajunge să conteste tot ceea ce ea presupune. această disociere între mişcările exterioare ale corpU] şi cursul ideilor nu indică precis că unitatea corp- . par există în imagine. p. aşaîBc persoana semăna atunci mai mult cu o statuie decît cu o fiinţă vie Mai mult. a curţii. spaima. cartea III. XVII. Whytt admite că o emoţie vie poate provoca nebunia tot a$. 46 Cf. pline de urmări. iradiază în egală măsură spre corp şi spre suflet. o anumită forţă care. p. „spiritul lor.^ J cancelarului Bacîon care cădea în sincopă cînd vedea o eclipsă de lună era uni" locurile comune ale medicinei. asociază imediat acestei idei pe aceea a sateliţilor. L 230 ISTORIA NEBUNIEI De fapt. spiritul îi e Pr°ape în totalitate absorbit de vivacitatea ideilor"49. Obseivations medicales. multiplicîn-ju-se. după cum obturarea e strict localizată. 366-367) admite. un om care îşi imaginează. 304. teroarea şi celelalte pasiuni care produc o impresie puternică prilejuiesc frec-vent simptomele nervoase cele mai bruşte şi mai violente. în Pechlin. pp. mîhnirea. izolînd-o şi detaşînd-o şi mai mult de tot ce nu este ea. ^mpresiile sale sînt slabe şi le acordă rareori atenţie.48 Invers. Aşa explică Sauvages naşterea delirului: o anumită impresie de teamă e legată de obturarea sau de presiunea unei fibre medulare. o agitaţie a sufletului. au dat naştere unei specii de tetanos sau de catalepsie. ruşinea duse la exces au fa de mai multe ori urmate de moartea subită. pentru a-i fi croit o soartă prea deosebită. în repausul sau în inerţia -°rpului. 48 r^uvages. cum se în-mPlă în melancolie. Nosologie methodique. această teamă este limitată la un obiect. a călăilor. e în acelaşi timp pasiune suspendată. şi în evenimentele care -ormează versiunea ei organică. niciodată atenuateTRANSCENDENŢA DELIRULUI 229 43 44 Whytt. cap. din simplul motiv că emoţia este în acelaşi timp şoc al sufletului şi tulburare a fibrei nervoase: „Astfel. Pentru mulţi medici. „E pilduitor că pasiunile. ea P°ate să facă să apară şi apoi să întreţină. „Sur un etablissement pour la guerison des alienes"."47 Iar faptul de a fi astfel încărcată cu toate aceste elemente noi. fără si fi fost vreun şoc sau o absorbţie de vreun fel a forţei vii. Nebunia. Tema mişcării excesive care duce la imobilitate şi la foarte frecventă în medicina clasică. prelungite. sufletul îi acordă mai multă atenţie.opreşte brusc. Ea participă la necesitatea pasiunii şi. care sub efectul propriei sale violenţe ajunge dintr-o dată la contradicţie şi la imposibilitatea de a se continua. II. se amplifică şi sfîrşesc prin a exploda în convulsii violente. 21 -22. care îşi află posibilitatea primară în pasiune şi în desfăşurarea acestei duble cauzalităţi care. voi."44 Invers. marea tristeţe. mului. istoriile sau naraţiunile triste sau capabile să emoţioneze inima. sau se p^. nu e . Lai* 1760. bucuria. e ^-a Rive. 30-31. Ibid. pp. în loc să-şi piardă din "orţăcomunicîndu-se. declanşat chiar de această pasiune. să se propage nedefinit într-un fel de spaţiu al nt liniştii. crize de ipohondrie — pentru că. duce la nebunie prin mulţimea* citaţiilor adunate. mînia. vi oraşelor."43 Dar-aici începe nebunia propriu-zisă — se întîmplă ca această mişcare să se anuleze imediat prin propriul ei exces şi să provoace dintr-o dată o imobilitate care poate merge pînă la moarte. a saloanelor. pp. dormind.se acumulează. poate duce la delir. 23. mai multe exemple în Le Temple dEs 1681. se întîmplă ca mişcarea. Sfîr-^eŞte prin a fi o mişcare atît de violentă a nervilor şi a muşchilor încît n"nic din înlănţuirea imaginilor. a ideilor sau a voinţelor nu pare să-i vOr espundă: este cazul maniei cînd se intensifică brusc pînă la con-Vulsii sau cînd degenerează definitiv în furie continuă. permanent agitat între teamă şi speranP n-avea niciodată o clipă de repaus"45. De nativis Romani casli qualitatibus. dacă e puţin intensă. între alţii Tissot. provocate adesea de un şoc exterior mediocru. Agitaţiil imperceptibile. ruptură a cauzalităţii. De exemplu.. 291. Ca şi cum în mecanica nebuniei odihna n-ar fi neapărat o mişcare nulă. 45 Lancisi.

suflet est destrămată, nici că fiecare dintre cei doi termeni îşi reia, în nebun) autonomia. Fără îndoială, unitatea este compromisă în rigoarea si; totalitatea sa; dar ea se fisurează după linii care, fără a o aboli, ode cupează în sectoare arbitrare. Căci cînd melancolicul se fixeazj asupra unei idei delirante, nu numai sufletul e la lucru; ci sufletul împreună cu creierul, sufletul cu nervii, cu originea şi fibrele lor-un întreg segment al unităţii sufletului şi corpului, care se detaşează astfel de ansamblu şi în mod deosebit de organele prin care se ope-rează percepţia realului. Acelaşi lucru se întîmplă în convulsii şiîr, agitaţie; sufletul nu este, aici, exclus din corp; dar e atît de repede antrenat de acesta îneît nu-şi poate păstra toate reprezentările, se separă de amintirile, de voinţele, de ideile sale cele mai ferme şi astfel, izolat de el însuşi şi de tot ceea ce rămîne stabil în corp, sufletul se află purtat de fibrele cele mai mobile; nimic, în comportamentul său, nu mai e din acest moment adaptat la realitate, Ia adevăr sau la înţelepciune; chiar dacă fibrele, în vibraţia lor, pot imite ceea ce se întîmplă în percepţii, bolnavul nu le va putea distinge: „Pulsaţiile rapide şi dezordonate ale arterelor, sau orice altă tulburare, imprimă aceeaşi mişcare fibrelor (ca şi în percepţie); ele vor reprezenta ca fiind de faţă obiecte care nu sînt acolo, ca adevărate — obiecte care sînt himerice."50 în nebunie totalitatea sufletului şi corpului se fragmentează: nu după elementele care o constituie metafizic; ci după figuri cart învăluie într-un fel de unitate derizorie segmente ale corpului şi ide: ale sufletului. Fragmente care izolează omul de ei însuşi, dar mai $-de realitate; fragmente care, detaşîndu-se, au format unitatea ireala a unei fantasme, şi chiar în virtutea acestei autonomii o impun adf vărului. „Nebunia nu constă decît în dereglarea imaginaţiei." 'r alţi termeni, începînd cu pasiunea, nebunia nu este încă decîtc mişcare vie în unitatea raţională a sufletului si corpului: este nivel neraţionabilului; dar această mişcare se sustrage repede raţiunii»1 canicii şi devine, în violenţele sale, în stuporile sale, în propag2** sale smintite, mişcare iraţională; iar atunci, scăpînd de povara«* vărului şi de constrîngerile sale, se desprinde Irealul. Şi chiar prin aceasta este indicat pentru noi al treilea ciclu peC. (' trebuie acum sâ-1 parcurgem. Ciclul himerelor, al fantasmelor?' erorii. După cel al pasiunii, ce! al. non-fiinţei.
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

231
30

Encwlopedie, articolul „Manie"'. 51 L'Âme matirielle, p. 169.

gă vedem ce se spune în aceste fragmente fantastice. jmaginea nu e deloc nebunie. Chiar dacă e adevărat că în arbi-rUl fantasmei alienarea îşi află deschiderea primară spre zadarnica • libertate, nebunia nu începe decît puţin mai încolo, în momentul "n care spiritul se leagă de acest arbitrar şi devine prizonier al acestei aparente libertăţi. Chiar în clipa în care se iese dintr-un vis, se poate constata: „îmi închipui că sînt mort"; asta înseamnă denunţarea şi măsurarea arbitrarului imaginaţiei, nu nebunie. Va fi nebunie atunci cînd subiectul va admite ca afirmaţie ideea că e mort şi cînd va echivala cu un adevăr conţinutul încă neutru al imaginii „sînt mort". Şi, asacum conştiinţa adevărului nu e purtată doar de prezenţa imaginii, ci de actul care limitează, înfruntă, unifică sau disociază imaginea, tot aşa nebunia nu va începe decît în actul care dă valoare de adevăr imaginii. Există o inocenţă originară a imaginaţiei: Imaginatio ipsa non arat quia neque negat neque affirmat, sedfixatur tantum in simplici contemplatione phantasmatis52 [Imaginaţia însăşi nu rătăceşte pentru că nici nu neagă, nici nu afirmă, ci doar se fixează într-o simplă contemplare a fantasmei]; şi numai spiritul poate face în aşa fel îneît ceea ce e dat în imagine să devină adevăr abuziv, adică eroare, sau eroare recunoscută, adică adevăr: „Un om beat crede că vede două luminări acolo unde nu e decît una; cel care are strabism şi al cărui spirit e cultivat îşi recunoaşte imediat eroarea şi se obişnuieşte să nu vadă decît una."53 Nebunia este deci dincolo de imagine, şi totuşi profund cufundată în ea; căci nebunia constă'numai în a o lăsa să valoreze spontan ca adevăr total şi absolut; actul omului rezonabil care, pe drept sau pe nedrept, judecă drept falsă sau adevărată o ima-S'ne este dincolo de această imagine, o depăşeşte şi o măsoară cu ceva ce nu e ea; actul omului nebun nu trece niciodată de imaginea Care se prezintă; el se lasă confiscat de vivacitatea sa imediată şi nu susţine cu afirmaţia sa decît în măsura în care e învăluit de ea: „Un are număr de persoane, ca să nu zicem toate, înnebunesc doar Pentru că s-au ocupat prea mult de un obiect."54 în interiorul imagi-> confiscată de ea şi incapabilă să-i scape, nebunia este totuşi mai u'f decît imagine, formînd un act de secretă constituire. ^ ^-e este acest act? Act de credinţă, act de afirmaţie şi de negaţie — Urs care susţine imaginea şi în acelaşi timp o modifică, o adînceşte,
53 ~'acchias, QucEstiones medico-legales, cartea II, voi. I, întrebarea 4, p. 119. s4 ,,auyages, Nosologie, voi. VII, p. 15. ">< p. 20.

232
ISTORIA NEBUNIEI

o întinde de-a lungul unui raţionament şi o organizează în jurul urm segment de limbaj. Omul care îşi imaginează că e de sticlă nu nebun; căci oricine, cînd doarme, poate avea această imagi^ într-un vis; dar e nebun dacă, crezînd că e de sticlă, trage concluzj, că e fragil, că riscă să se spargă, că nu trebuie deci să atingă nici uj obiect prea dur, că trebuie chiar să rămînă nemişcat etc.55 Aceste raţionamente sînt ale unui nebun; dar trebuie să arătăm că, în ele însele, nu sînt nici absurde, nici lipsite de logică. Dimpotrivă, figurile cele mai constrîngătoare ale logicii sînt corect aplicate aici. Iar Zacchias le regăseşte uşor, în toată rigoarea lor, la alienaţi. Silo. gism, la cel care se lasă să moară de foame: „Morţii nu mănîncă; or, eu sînt mort; deci nu trebuie să mănînc." Inducţie infinit prelungită la acest persecutat: „Cutare, cutare şi cutare sînt duşmanii mei; or, toţi sînt oameni; deci toţi oamenii sînt duşmanii mei." Enti-memă la un altul: „Cea mai mare parte a celor care au locuit în această casă au murit, deci eu, care am locuit în această casă, am murit."56 Minunată logică a nebunilor, care pare să-şi bată joc de cea a

logicienilor, pentru că îi seamănă pînă la confuzie, sau mai curînd pentru că e exact aceeaşi, iar în stratul cel mai secret al nebuniei, la baza atîtor erori, a atîtor absurdităţi, a atîtor cuvinte şi gesturi fă şir, descoperim pînă la urmă perfecţiunea, adînc ascunsă, a unui discurs. Ex quibus, încheie Zacchias, vides quidem intellectum optim discurrere [Din acestea vezi chiar că intelectul se concentrează foarte bine]. Limbajul ultim al nebuniei este cel al raţiunii, dar învăluit*» prestigiul imaginii, limitat la spaţiul de aparenţă pe care aceasta! defineşte, formînd astfel, amîndouă, în afara totalităţii imaginilor! a universalităţii discursului, o organizare singulară, abuzivă, acare particularitate obstinată produce nebunia. Aceasta, la drept vorbii nu se află în întregime în imagine, care nu e în sine nici adevărat! nici falsă, nici rezonabilă, nici nebună, nu se află nici în raţionament, care e o formă simplă, nerevelînd nimic altceva decît figurile dubitabile ale logicii. Şi totuşi, nebunia se află în amîndouă. Inf'1 figură anume a raportului dintre ele. Să luăm un exemplu împrumutat din Diemerbroek. Un orn & atins de o adîncă melancolie. Ca la toţi melancolicii, spiritul îl legat de o idee fixă, iar această idee era pentru el cauza unei tn» mereu reînnoite. Se acuza că şi-a ucis fiul; şi, în excesul refl* i S
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

233 cărilor sale, spunea că Dumnezeu, ca să-1 pedepsească, îi P alături un demon însărcinat să-1 ispitească, aşa cum fusese
uS 53 56

Cf. Daquin, Philosophie de Ia Folie, p. 30. Zacchias, Quaestiones medico-legales, cartea II, titlul 1, întrebarea 4, P-

nol. El vedea acest demon, vorbea cu el, îi înţelegea reproşurile • ţj răspundea. Nu înţelegea deloc de ce toată lumea din jurul lui refuza să admită această prezenţă. Aceasta e deci nebunia: remuş-jjjrjle, credinţa, halucinaţia, discursul; pe scurt, tot acest ansamblu de convingeri şi de imagini care constituie un delir. Or, Diemerbroek caută să ştie care sînt „cauzele" acestei nebunii, cum s-a putut ea naşte- Şi iată ce află: acest om îşi luase fiul la scăldat, unde se înecase. De atunci tatăl se considerase responsabil de această moarte. pezvoltarea acestei nebunii se poate deci reconstitui în felul următor. Considerîndu-se vinovat, omul îşi spune că Dumnezeu nu poate îneădu i omorul; din această pricină îşi închipuie că e damnat pentru eternitate; şi cum ştie că cel mai mare supliciu al damnării e să-i fii încredinţat lui Satan, îşi spune că „i-a fost alăturat un demon oribil". El încă nu-1 vede pe demon, dar cum „nu se desparte de acest gînd" şi „îl consideră foarte adevărat, îi impune creierului o anumită imagine a acestuia; imaginea se oferă sufletului său, prin acţiunea creierului şi a spiritelor, cu atîta evidenţă încît crede că îl vede continuu pe demonul însuşi"57. Există deci în nebunie, aşa cum e ea analizată de Diemerbroek, două niveluri; unul e cel manifest în ochii tuturor: o tristeţe fără temei la un om care se acuză pe nedrept că şi-a asasinat fiul; o imaginaţie pervertită care îşi reprezintă demoni; o raţiune răvăşită care conversează cu o fantomă. Dar mai în profunzime găsim o organizare riguroasă care urmează armătura fără breşă a unui discurs. în logica sa, acest discurs apelează la credinţele cele mai solide, avansează prin judecăţi şi raţionamente care se înlănţuie; e un fel de raţiune în act. Pe scurt, sub delirul dezordonat şi manifest domneşte ordinea unui delir secret. în acest delir secund, care e, într-un fel, PUrâ raţiune eliberată de toate falsele străluciri ale demenţei, se adună Paradoxalul adevăr al nebuniei. Şi asta într-un dublu sens, pentru că Psim aici ceea ce face ca nebunia să fie adevărată (logică irecu-abl'ă, discurs perfect organizat, înlănţuire fără cusur în transparenţa nui limbaj virtual) şi, totodată, ceea ce o face într-adevăr nebunie "atura sa proprie, stilul riguros particular al tuturor manifestărilor ajJŞi structura internă a delirului). ai \ încă şi mai profund, acest limbaj delirant este adevăr ultim a. det Un'e' 'n măsura în care e forma ei de organizare, principiul errn 'nant al tuturor manifestărilor sale, fie ele ale corpului sau ale Su„ et ului. Căci dacă melancolicul lui Diemerbroek se întreţine cu
57 ""ni,

IY 'emerbroek, „Disputationes practics, de morbis capitis'', în Opera omnia ""'a et medica, Utrecht, 1685, Historia, III, pp. 4-5. ^

234 ISTORIA NEBUNIEI

demonul său e pentru că imaginea lui i-a fost adînc întipărită pr' mişcarea spiritelor în materia mereu ductilă a creierului. Dar la rîruji,! ei această figură organică nu e decît reversul unei griji care a obse dat spiritul bolnavului; ea reprezintă un fel de sedimentare în coiţ a unui discurs, repetat la infinit, despre pedeapsa pe care Dumnezeu trebuie s-o rezerve păcătoşilor vinovaţi de omucidere. Corpul si urmele pe care acesta le conţine, sufletul şi imaginile pe care sufletul le percepe nu mai sînt aici decît legături în sintaxa limbajul^ delirant. Ca să nu ni se reproşeze-că sprijinim această analiză pe o singură observaţie datorată unui singur autor (observaţie privilegiată, pentru că este vorba despre un delir melancolic), vom căuta confirmarea acestui rol fundamental al discursului delirant în concepţia clasică a nebuniei la un alt autor, într-o altă epocă şi în legătură cu o maladie foarte diferită. Este vorba de un caz de „nimfomanie" observat de Bien-ville. Imaginaţia unei tinere, „Mie", fusese stîrnită de lecturi precoce şi întreţinută de vorbele unei servitoare „iniţiate în secretele lui Ve-nus,..

.virtuoasa Agnes în ochii mamei", dar „scumpă şi voluptuoasă intendentă a plăcerilor fiicei". Totuşi, împotriva acestor dorinţe noi pentru ea, Julie luptă cu toate impresiile pe care le-a primit în cursul educaţiei sale; limbajului seducător al romanelor îi opune lecţiile învăţate despre religie şi virtute; şi oricît de mare ar fi vivacitatea imaginaţiei sale, ea nu se îmbolnăveşte atîta timp cît are „forţa de a-şi face acest raţionament: nu e deloc permis şi onest să asculţi de o pasiune atît de ruşinoasă"58. Dar discursurile vinovate, lecturile periculoase se multiplică; în fiecare clipă, ele fac şi mai vie agitaţia fibrelor, care slăbesc; limbajul fundamental prin care rezistase pfa atunci se şterge, puţin cîte puţin: „Pînă atunci vorbise doar natura; dar în curînd iluzia, himera şi extravaganţa îşi jucară rolul; eŞ dobîndi în sfîrşit forţa nefericită de a aproba în ea însăşi aceasta maximă oribilă: nimic nu e mai frumos şi mai dulce decît să asculţi de dorinţa amorului." Acest discurs fundamental deschide porţile nebuniei : imaginaţia se eliberează, poftele nu încetează să crească, fibre' ajung în ultimul grad de iritare. Delirul, sub forma sa lapidară de pflr cipiu moral, duce direct la convulsii care pot pune în pericol viaţa însă* La capătul acestui ultim ciclu care începuse cu libertatea fanta5 mei şi care se încheie acum cu rigoarea unui limbaj delirant, pute1" conchide: 1 ° In nebunia clasică, există două forme de delir. O formă partită Iară, simptomatică, proprie cîtorva dintre maladiile spiritului şi'
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

235
;

Bienville, De la nymphomanie, Amsterdam, 1771, pp. 140-153.

cial melancoliei; în acest sens, se poate spune că există maladii are implică sau nu delirul. In orice caz, acest delir este totdeauna manifest, face parte integrantă din semnele nebuniei; este imanent ^vărului ei şi nu constituie decît unul dintre sectoarele sale. Mai există însă un delir care nu apare totdeauna, care nu e formulat de bolnavul însuşi în cursul maladiei, dar care nu se poate să nu existe în ochii aceluia care, cercetînd maladia de la originile sale, încearcă să-j formuleze enigma şi adevărul. 2° Acest delir implicit există în toate modificările spiritului, chiar unde ne-am aştepta mai puţin. Acolo unde nu e vorba decît de gesturi tăcute, de violenţe fără cuvinte, de ciudăţenii în comportament, pentru gîndirea clasică nu încape îndoială că un delir e în permanenţă subiacent, legînd fiecare din aceste semne particulare de esenţa generală a nebuniei. Dicţionarul lui James invită în mod expres să fie consideraţi deliranţi „bolnavii care păcătuiesc prin lipsă sau prin exces în unele dintre acţiunile voluntare, într-o manieră contrară raţiunii şi buneicuviinţe; ca atunci cînd mîna le e folosită de exemplu să smulgă smocuri de lînă sau la o acţiune asemănătoare aceleia care serveşte la prinderea muştelor; sau ca atunci cînd un bolnav acţionează anormal şi fără nici o cauză, ori cînd vorbeşte prea mult sau prea puţin faţă de cum era obişnuit; cînd foloseşte cuvinte obscene, fiind, în mod normal, măsurat şi decent în ceea ce spune, şi cînd proferează cuvinte fără şir, cînd respiră mai slab decît trebuie sau cînd îşi descoperă părţile naturale în prezenţa celor căre-1 înconjoară. îi considerăm ca fiind într-o stare de delir şi pe aceia al raror spirit e afectat de o tulburare a organelor de simţ sau care fo-'osesc aceste organe într-un fel neobişnuit pentru ei, atunci cînd. de exemplu, un bolnav e privat de vreo acţiune voluntară sau acţionează 'i contratimp"59. 3° Astfel înţeles, discursul acoperă tot domeniul de extensiune al nebuniei. Nebunie, în sens clasic, nu desemnează atît o schimbare determinată în spirit sau în corp; ci existenţa, sub modificările corpului, j^b bizareria comportamentului şi a vorbelor, a unui discurs delirant. e'iniţia cea mai simplă şi cea mai generală pe care o putem da eouniei clasice e chiar delirul: „Acest cuvînt e derivat din lira, o ■"mă; aşa îneît deliro înseamnă chiar a te îndepărta de urmă, de ^mul drept al raţiunii."60 Să nu ne mirăm, prin urmare, că îi vedem Pe "osografii secolului al XVIII-lea clasînd adesea vertijul printre "Unii şi, mai rar, convulsiile isterice; se întîmplă astfel pentru că
e

James,Dictiormaire universelde medecine, trad. fr., Paris,"1746—1748, III, p. 977. 'bid., p. 977.

236
ISTORIA NEBUNIEI

în spatele acestora e adesea imposibil să regăsim unitatea untJ discurs, în timp ce în vertij se profilează afirmaţia delirantă că lurr»e. e realmente pe cale să se răstoarne.61 Acest delir este condiţia ne. cesară şi suficientă pentru ca o maladie să fie numită nebunie. 4° Limbajul este structura primă şi ultimă a nebuniei. E forma ej constitutivă; pe el se sprijină toate ciclurile în care nebunia îşi enunţi natura. Faptul că esenţa nebuniei se poate defini în cele din urmă în structura simplă a unui discurs nu o reduce la o natură pur psihologică, ci îi conferă influenţă asupra totalităţii sufletului şi corpului acest discurs este un limbaj tăcut pe care spiritul îl tine pentru sine în adevărul care îi e propriu şi, totodată, o articulaţie vizibilă în mişcările corpului. Paralelismul, complementarităţile, toate formele de comunicare imediată pe care le-am văzut manifestîndu-se, în nebunie, între suflet şi corp, sînt suspendate de acest unic limbaj şi de puterile sale. Mişcarea pasiunii care continuă pînă la a se distruge şi a se întoarce împotriva ei înseşi, apariţia imaginii şi agitaţiile corpului care erau concomitentele ei vizibile — toate acestea, chiar în momentul în care încercam să le reconstituim, erau deja animate în secret de acest limbaj. Dacă determinismul pasiunii s-a

depăşit şi s-a desfăcut în fantezia imaginii, dacă imaginea, în schimb, a antrena! întreaga lume a credinţelor şi dorinţelor, e pentru că limbajul delirant era deja prezent — discurs care elibera pasiunea de toate limitele sale şi adera cu toată greutatea constrîngătoare d afirmării sale la imaginea care se elibera. Toate ciclurile nebuniei încep şi se încheie în acest delir, caree în acelaşi timp un delir al corpului şi al sufletului, al limbajului şi al imaginii, al gramaticii şi al fiziologiei. Simţul lui riguros organfe aceste cicluri de la început. El e în egală măsură nebunia însăşi şi. dincolo de fiecare dintre fenomenele ei, transcendenţa tăcută care o constituie în adevărul său. Rămîne o ultimă întrebare: în numele a ce poate fi luat acest M baj fundamental drept delir? Admiţînd că el este adevăr al nebuni în ce este el adevărată nebunie şi formă originară a smintirii? DeC se instaurează toate aceste semne care vor denunţa, în modul cel v manifest, însăşi absenţa raţiunii, tocmai în acest discurs pe careţi văzut în formele sale atît de fidele regulilor raţiunii?
61

Sauvages considera că isteria nu e o boală mintală, ci o „maladie caracter)* prin aceste accese de convulsii generale sau particulare, interne sau externe » schimb, el clasează printre bolile mintale vîjîielile, orbul găinilor şi vertijul. J TRANSCENDENŢA DELIRULUI

237 întrebare centrală, dar pentru care epoca clasică n-a formulat ea 'nsăşi un răspuns direct. Trebuie atacată pieziş, investigînd expertele care se găsesc în vecinătatea imediată a acestui limbaj esenţial al nebuniei, adică visul şi eroarea. Caracterul aproape oniric al nebuniei este una dintre temele constante ale epocii clasice. Temă care vine fără îndoială dintr-o tradiţie foarte arhaică, pentru care Du Laurens, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, este încă martor; pentru el, melancolia şi visul ar avea aceeaşi origine şi ar fi purtătoare, în raport cu adevărul, ale aceleiaşi valori. Există „vise naturale" care reprezintă ceea ce, în cursul vechii, a trecut prin simţuri sau prin înţelegere, dar se vede modificat de propriul temperament al subiectului; la fel, există o melancolie care îşi are doar originea fizică în complexiunea bolnavului şi transformă, pentru spiritul lui, importanţa, valoarea şi, oarecum, coloritul evenimentelor reale. Dar există şi o melancolie care permite prezicerea viitorului, vorbirea într-o limbă necunoscută, vederea unor fiinţe în mod obişnuit invizibile; această melancolie îşi are originea într-o intervenţie supranaturală, aceeaşi care face să-i apară celui care doarme visele care anticipează viitorul, anunţă evenimentele şi fac sase vadă „lucruri stranii"62. Dar de fapt secolul al XVH-lea nu menţine această tradiţie de asemănare între vis şi nebunie decît pentru a o distruge mai bine, antrenînd noi raporturi, mai esenţiale. Raporturi în care vis şi nebunie nu sînt înţelese doar în originea lor îndepărtată sau în valoarea lor iminentă de semne, ci confruntate în fenomenele lor, în dezvoltarea 'or, în chiar natura lor. Vis şi nebunie apar atunci ca fiind din aceeaşi substanţă. Mecanismul lor este acelaşi; iar Zacchias poate identifica în mersul somnului mişcările care fac să se nască visele, dar care ar putea la fel de bine, în stare de veghe, să suscite nebuniile. încă din primele momente în care adormim, aburii care se ridică Purici în corp şi ajung pînă la cap sînt mulţi, turbulenţi şi deşi. Sînt 511 de obscuri îneît nu trezesc în creier nici o imagine; doar agită, 'n vîrtejul lor dezordonat, nervii şi muşchii. La fel stau lucrurile cu ^noşii şi maniacii: puţine fantasme, nici o falsă credinţă, cîteva haluj™jaţii, dar o vie agitaţie pe care nu reuşesc s-o stăpînească. Să re-Uam evoluţia somnului: după prima perioadă de turbulenţă, aburii are urcă la creier se limpezesc, mişcarea lor se organizează; este n°rnentul în care se nasc visele fantastice; vedem miracole şi nenuLaurens, „Discours de la conservation de la vue, des maladies melancoliques, s Ci«arrhes, de la vieillesse", Paris, 1597, în CEuvres, Rouen, 1660, p. 29.

x^
238
ISTORIA NEBUNIEI

mărate lucruri imposibile. Acestui stadiu îi corespunde cel al ţje mentei, în care ne convingem de multe lucruri quoe in veritate no, sunt [care nu sînt realitate]. In sfîrşit, agitaţia aburilor se calmează-cel care doarme începe să vadă lucruri ie mai clar: în transparenta aburilor de-acum limpezi amintirile veghii reapar, conform realităţi,. abia dacă aceste imagini se găsesc, într-un punct sau altul, metai morfozate — cum se întîmplă la melancolici, care recunosc toate lucrurile cum sînt in paucis qui mm solum aberrantesbi [la puţini care nu sînt doar rătăciţi]. între dezvoltările progresive ale somnului — cu ceea ce aduc ele, în fiecare stadiu, calităţii imaginaţiei — şj formele nebuniei, analogia este constantă, pentru că mecanismele sînt comune: aceeaşi mişcare a aburilor şi a spiritelor, aceeaşi eliberare a imaginilor, aceeaşi corespondenţă între calităţile fizice ale fenomenelor şi valorile psihologice sau morale ale sentimentelor. Non aliter evenire insanientibus quam dormientibusbA [Nebunilor nu li se întîmplă altfel decît celor ce dorm]. Important, în această analiză a lui Zacchias, este că nebunia nu e comparată cu visul în fenomenele sale pozitive, ci mai curînd cu totalitatea formată de somn şi vis; deci cu un ansamblu care cuprinde, în afară de imagine,

fantasma, amintirile sau predicţiile, marele vid al somnului, noaptea simţurilor şi toată această negativitate care îl smulge pe om veghii şi adevărurilor ei sensibile. în timp ce tradiţia compara delirul nebunului cu vivacitatea imaginilor onirice, epoca clasică nu asimilează delirul decît ansamblului indisociabil al imaginii şi al nopţii spiritului pe fondul căreia îşi ia libertatea. Iar acest ansamblu, transportat în întregime în claritatea veghii, constituie nebunia. Aşa trebuie înţelese definiţiile nebuniei care revin cu obstinaţie de-a lungul epocii clasice. Visul, ca figură complexă a imaginii şi a somnului, e aproape mereu prezent în aceste definiţii. Fie într-un mod negativ, noţiunea de veghe fiind atunci singura în stare sa intervină pentru a face distincţia între nebuni şi cei care dorm65; fie într-o manieră pozitivă, delirul fiind definit direct ca o modalitate a visului, avînd veghea drept diferenţă specifică: „Delirul este visul persoanelor aflate în stare de veghe."66 Vechea idee din Antichitate
TRANSCENDENŢA DELIRULUI

239
Zacchias, Quaestiones medieo-legales, cartea I, titlul II, întrebarea 4, p. lfl uIbidem. Cf. de exemplu Dufour: „Consider caracteristică tuturor acestor maladii eroarea de înţelegere care judecă greşit în timpul veghii lucruri despre care toată lumea gîndeţ te la fel" (Essai, p. 355); sau Cullen: „Cred că delirul poate fi definit drept o judecat» falsă şi înşelătoare a unei persoane aflate în stare de veghe asupra unor lucruri caf6 se prezintă cel mai frecvent în viaţă" (Institutions, II, p. 286). Sublinierea ne aparţi*' 66 Pitcairn, citat de Sauvages (loc. cit.), VII, p. 33 şi p. 301; cf. Kant, Anthropolop
63 65

jj visul reprezintă o formă tranzitorie de nebunie este inversată; nu jsule ce^care împrumută de la alienare puterile sale neliniştitoare L arătînd prin asta cît e de fragilă sau limitată raţiunea; nebunia e cea care îşi ia de la vis natura primară şi dezvăluie în această înrudire C5 e o eliberare a imaginii în noaptea realului. Visul înşală; duce la confuzii; este iluzoriu. Dar nu e eronat. Şi tocmai astfel nebunia nu se epuizează în modalitatea trează a visului, ci depăşeşte eroarea. E adevărat că în vis imaginaţia forjează impos-sibilia et miracula [lucrurile imposibile şi miracolele] sau alătură figuri veridice irrationali modo [într-un fel iraţional]; dar, remarcă Zacchias, nullus in his error est ac radia consequenter insania67 [în acestea nu există nici o greşeală şi deci nici o nebunie]. Va fi vorba de nebunie cînd imaginilor, care sînt atît de aproape de vis, li se va adăuga afirmaţia sau negaţia constitutivă a erorii. în acest sens propunea Enciclopedia faimoasa sa definiţie a nebuniei: a te îndepărta de raţiune „cu încredere şi cu ferma convingere că o urmezi, iată ce mi se pare — ceea ce numim — a fi nebun"6*. Eroarea este, alături de vis, celălalt element totdeauna prezent în definiţia clasică a alienării. Nebunul, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, nu e atît victimă a unei iluzii, a unei halucinaţii a simţurilor sau a unei mişcări a spiritului său. El nu e înşelat, ci se înşală. Dacă e adevărat că, pe de o parte, spiritul nebunului este dus de arbitrarul oniric al imaginilor, pe de altă parte, în acelaşi timp, se închide el însuşi în cercul unei conştiinţe eronate: „îi numim nebuni", va spune Sauvages, „pe cei care sînt actualmente privaţi de raţiune sau care persistă în vreo woare notabilă; această eroare constantă a sufletului e aceea care se manifestă în imaginaţia sa, în judecăţile şi dorinţele sale, care con-stituie caracterul acestei clase."69 Nebunia începe acolo unde se tulbură şi devine obscur raportul °mului cu adevărul. Ea îşi dobîndeşte sensul general şi formele Particulare pornind de la acest raport şi totodată de la distrugerea Cestuia. Demenţa, spune Zacchias, care înţelege aici termenul în Sensul cel mai general al nebuniei, in hoc constitit quod intellectus n°n distinguit verum a falso70 [a constat în aceea că intelectul nu ^stinge adevărul de fals]. Această ruptură, deşi n-o putem înţelege [ "ecît ca negaţie, are structuri pozitive care îi dau forme singulare.
67 69

Zacchias, loc. cit., p. 118. 8 Encyclopedie, articolul „Folie". Sauvages, loc. cit., VII, p. 33. 70 Zaccrdas, Ide. cit., p. 118.

240 ISTORIA NEBUNIEI TRANSCENDENŢA DELIRULUI

241 După diferitele forme de acces la adevăr, vor exista diferite tipUr| de nebunie. în acest sens distinge, de pildă, Crichlon. în ordii™ bolilor mintale, mai întîi genul delirurilor, care modifică ace» raport cu adevărul ce ia formă în percepţie (,,delir general al făcu], taţilor mintale în care percepţiile bolnave sînt luate drept realităţi"). apoi genul halucinaţiilor care modifică reprezentarea — „eroare a minţii în care obiectele imaginare sînt luate drept realităţi sau obiectele reale sînt reprezentate în mod fals" —; în sfîrşit, genul demenţelor care, fără a aboli sau modifica facultăţile ce dau acces la adevăr. le slăbesc sau le diminuează puterile. Dar se poate la fel de bine analiza nebunia pornind de la adevărul însuşi şi de la formele care îi sînt proprii. Acesta e modul în care Enciclopedia distinge „adevărul fizic" şi „adevărul moral". „Adevărul fizic constă în raportul corect al senzaţiilor noastre cu obiectele fizice"; va exista o formă de nebunie determinată de imposibilitatea de a ajunge la această formă de adevăr; un fel de nebunie a lumii fizice care învăluie iluziile, halucinaţiile, toate tulburările perceptive; „este o nebunie să auzi concertele îngerilor, ca unii entuziaşti". „Adevărul moral'', în schimb, „constă în justeţea raporturilor pe care le vedem fie între obiectele morale, fie între aceste obiecte şi noi." Va fi o formă de nebunie care va consta în pierderea acestor raporturi; aşa sînt nebuniile caracterului, ale conduitei şi ale pasiunilor: „Sînt deci adevărate nebunii toate toanele spiritului nostru, toate iluziile amorului propriu şi toate pasiunile noastre

Ea vorbeşte de această noapte a unui cvasi-somn care înconjoară imaginile nebuniei. trebuie sâ înţelegem nu ca raţiune bolnavă. mai plin şi mai gol. ea leagă conţinuturi obscure de formele clarităţii. Cu eroarea. el e astfel protejat împotriva orbirii nebunului care. nu se poate manifesta decît ieşind din ea însăşi şi căpătînd aparenţă în ordinea raţiunii. o privire raţională asupra nebuniei e oricînd posibilă şi necesară. nebunia. în ciuda analogiilor de formă. adăugind figurilor nopţii puterile zilei. în solitudinea lor. Dar această plenitudine nu e. Dar în ţiflip ce eroarea nu e decît non-adevăr. Raţiune„ orbită deschide ochii spre soare şi nu vede nimic. nevăzînd deloc. dar în noaptea orbirii. căci ea leagă în toate acestea ceea ce au negativ. cresc şi se înmulţesc imagini. Astfel se clarifică paradoxurile experienţei cla-S1ce. a fiinţei legitime a lucrurilor şi a neantului nebuniei. Orbirea72 înseamnă noapte în plină zi. adică nu vede11' în orbire. dîndu-le. Iată de ce delir şi orbire se află într:un raport care face esenţa nebuniei. cît despre judecata eronată. dar ireparab' separate de fiinţă (pentru că nebunul nu vede nimic). ziua şi noaptea. în lumina uniformă a simţurilor sale blocate Descartes a rupt cu orice fascinaţie posibilă şi. I . e scurt. ea. în însăşi măsura în care ea este non-raţiune. întocmai cum adevărul şi lumina. neraţiunea clasică. Alăturînd vederea şi orbirea. în puterile sale constitutive. art. El vorbea. de la vis împrumută scensiunea imaginilor şi prezenţa colorată a fantasmelor. în # înrudirilor sale eu visul şi eroarea. în clipa în care vede obiectele dispărînd în noaptea secretă a luminii. Ceea ce înseamnă că văzînd noaptea şi nimicul nopţii. cînd e examinată nu revelează ^cît forme ordonate. Şi crezîndcâ vede. Inextricabilă unitate a ordinii şi a dezordinii. mecanisme riguroase în suflet şi în corp. căci orbirea este caracterul distinctiv al nebuniei. în variaţiile sale. curînd o ştiinţă care se va voi Pozitivă — şi care e mereu repliată faţă de ea. aceste imagini sînt neant. Descartes îşi închide ochii şi îşi astupă urechile ca să vadă mai bine adevărata lumină a zilei esenţiale. în ciuda rigorii sensului său. paradoxul ei este că-l manifestă. pentru că plonjase 1" această obscuritate globală care e cea a somnului. în timp ce visul nici nu afirmă. deschizînd ochii. despre judecăţile care se înşală. aceea re le leagă şi totodată le separă. culmea vidului ? Prezenţa imaginilor nu oferă în fond decît fantasme înconjurate de noapte. ea. formelor fanteziei activitatea spiritului treaz. era mai mi»1 decît textul dezlînat şi dezordonat al unui vis."71 *> Orbire: iată unul dintre cuvintele care se apropie cel mai multdc esenţa nebuniei clasice. îl face să se fracţioneze în semne. Cum să nu rezumăm această experienţă pur şi simplu prin nera-■une? Ceea ce înseamnă. într-un sens. Ea. fără manifestare sau pozitivitate. Delirul. lasă să vină la el. nu vede decît noaptea şi. care e dezordine absurdă. ca "1 cipiu al nebuniei. pentru că nu reprezintă nimic. e sigur» vede ceea ce vede. în ce priveşte acest nimic. pentru ea însăşi. ci pUr simplu ca raţiune orbită. Nebunia se află exact în punctul de contact dintre oniric şi ero-• parcurge. gesturi. Asta în timp ce în faţa privirii nebunului. este un sistem de propoziţii false în sintaxa rală a visului. cuvinte.cînd sînt duse pînă la orbire. ceea ce i se oferă în structuri biliare — autorizînd o cunoaştere. dar văzînd chiar această zi şi nimic în afară de ea şi nimic în ea. nici nu judecă. într-o perpetuă închidere în sine. 71 Encyclopedie. de fapt. sînt constitutive pentru raţiunea clasică. vederea se află în momentul dispariţiei sale. Totul este doar raţiune în ceea ce "ebunia poate spune despre ea însăşi. reculul general al obiectelor spre profunzimea nopţii are drept corelativ imediat suprimarea vederii înseşi. în raportul lor fundamental. limbaj articulat după o logică vizibilă. oricît de vii ar fi şi oricît de riguros inserate în corp. pentru raţiune. în rezerva inaccesibilă a "sântului! L 242 ISTORIA NEBUNIEI Iar dacă acum înţelegem să evaluăm. somnul şi veghea. aceeaşi zi ca şi omul cu raţiune (amîndoi trăiesc în aceeaşi lumină. şi totuşi este Prezentă şi perfect vizibilă sub formele singulare de a fi ale omului nebun. Căci nebunia. nu este nimic. suprafaţa în care ele se înfruntă. A spune că nebunia este orbire înseamnă a spune că nebunul vede ziua. tot ce e mai apropiat şi ^a' depărtat. pierdută ori alienată. crede că vede cînd îşi imagineaz tot felul de lucruri. el nu vede deloc. revelează astfel prin ce anuffle nu era deloc discurs al raţiunii. ea nu judecă decît în aparenţă: neafirmînd ceva adevărat sau real. dacă vede. nebunia e întotdeauna absentă. nebunia. despre tot acest fond de greşeli care e inseparabil de nebunie. este prinsă în întregime în non-fiinţa erorii. care este negare a raţiunii. îmbş de o lumină care e noapte. „Folie". fantasmele imaginaţiei sale şi întreaga populaţie a nopţilor. Discursul fundamental al delirului. deşi nu e nimic. incapabil' să se critice pe ele înseşi (pentru că nebunul le vede). ca realităţi. umple de imagini vidul erorii şi leagă fantasmele prin afirmarea falsului. nebunul o vede ca şi cum ar fi vidă. în fond. devenind astfel contrarul ei înseşi. în acest sens demersul cartezian al îndoielii este tocmai marea conjuraţie a nebuniei. dar el vorbeşte şi despre credinţele greşi întemeiate. ea nu afirmă nimic. ca nimic tenebrele sînt pentru el maniera de a percepe ziua). figuri întrezărite printre gene. fantasma şi limbajul. imaginea şi judecata. ca o noapte. obscuritate cate domneşte chiar în centrul a ceea ce este excesiv în explozia luminii. ea e deci plenitudine. . pentru că se înşefa dar era mai mult decît o propoziţie eronată. o invizibilă suveranitate. detaşate deci de orice realitate sensibilă. unde e inaccesibilă. are în comun non-ade-ELj şi arbitrarul în afirmaţie sau negaţie.

lumină a firii sau neant al umbrei. voi. în Madeleine au miroir. noaptea Athaliei. două figuri sime-tnce. prin urmare. e gate unul de altul de timpul însuşi. Sîntem în centf TRANSCENDENŢA DELIRULUI 243 72 Luată în sensul pe care-1 dădea Nicolle acestui cuvînl. atît de bogat în comunicaţii şi în simbolisme interne. „Cosmosul" 111 aSterii. Regula zilei dln teatru are un conţinut pozitiv. lumina palidă a visului. aceste zone de umbră sînt cele care ( L. şi. care face posibil adevărul şi îl pecetluieşte definitiv. Şi totuşi. paradoxal. lu 'c ziua fără să se lase distruse şi nu vor dispărea decît în noua ^ aPte a morţii. cînd se întreba dacă i"^ avea „parte de toate orbirile spiritului" (Essais. fără E primească recunoştinţa lirică a omului şi să-1 poarte în ritmul otimpurilor sale. care nu cunoaşte nici o efuziune. Ceste mari pînze ale nopţii. Orice zi din atr ul lui Racine stă sub semnul unei nopţi pe care o aduce.Neraţiunea se află în acelaşi raport cu raţiunea ca orbirea cu strălucirea zilei.A trecut timpul fatal al planetelor. ca în dezordinea tragică. p. un copil scoate la lumină moartea în faţa tragediei şi a limbajului ei hieratic. dar şi cea mai simplă dintre legalităţile naturii. buniei. este timpul universal. se reflectă la irvf. jj cosmologii care animă întreaga cultură clasică. în ireconciliabil. adevăr sau noapte. un craniu şi imaginc sa. ea impune duratei tragice să se ecMibreze în jurul alternanţei. dar care trasează în acelaşi timp în existenţa umană marea cezură tragică: aceea care domină în acelaşi mod imperios timpul teatral al lui Racine şi spaţiul lui Georges de la Tour. a nu gîndi nimic însearn'* nu gîndi. sînt bîntuite 0 lumină care formează un fel de reflex infernal al zilei: arderea L 244 ISTORIA NEBUNIEI Troiei.. torţele prelorienii i. dar cea mai exigentă dintre necesităţile lumii. o veghe şi o linişte. Ea prescrie o ordine inevitabilă. Şi aici. întregul tragediei trebuie să se împlinească în această uni-l e de timp. a dispărut urn fără ca „natura" să-şi fi găsit statutul de universalitate. totuşi. Lege care exclude orice dialectică şi orice reconciliere. dezvăluia. ceea ce pre-imt deja din „natură" este o lege extrem de abstractă. în tragw clasică ziua şi noaptea sînt dispuse în oglindă. într-un al mod. umbră şi lumini se amestecă în furia demenţei. la rîndul lor. unitatea neîntreruptă a cunoaşterii şi totodată împărtăşirea fără compromis a existenţei tragice. al luminii şi tenebrelor. Personajul tragic găsea în noapte un fel de adevăr sum-bru al zilei. Ceea ce reţin clasicii din „lume". care întemeiază. încă n-a venit cel liric al anotimpurilor. Formă pe care gîndirea o stăpîneşte în întregime într-o ştiinţă matematică — fizica lui Descartes este ca o mathesis a luminii —. pajul cu torţa îl descope ră sub umbra bolţii pe cel care i-a fost stăpîn. noaptea Troiei rămînea adevărul Andromacăi. de o parte şi de alta a acestei ordini. două figuri inverse sînt o dovadă că există extremităţi unde această ordine poate fi încălcată. dar complet împărţit între ele. VIII. singulară. Iar aceste nopţi fantastice. şi dau acestui cuplu simplu o profunzime neaşteptată care învălui dintr-o singură mişcare întreaga viaţă a omului şi moartea sa j acelaşi mod. care formează mtusi opoziţia cea mai vie şi cea mai concretă. arătînd în acelaşi timp cit de Important este să nu fie încălcată. după cum noaptea Athaliei prevestea adevărul zilei în curs. noaptea romană a lui Titus. o împărţire senină. aceea dintre zi şi noapte. între zi şi n°apte. şi nici grijile atenuate ale lirismului. umbra şi lumina stau faţă în fatîmpart şi unesc totodată un chip şi reflexul său. noaptea. murmurul confuz al tic. ^ mituit în întregime de prezenţa încrucişată a astrelor. ea era ziua cea mai profundă a . Şi nu e nici o metaforă la mijloc. Pe de o parte tragedia. a nu vedea nimic înseamnă a nu vedea. noaptea Hnţelor lui Nero. Cercul zilei şi al nopţii este legea lumii clasice: cea mai redusă. dar universală.. un băiat luminos şi gjj întâlneşte toată mizeria oamenilor. partea a Ii-a. ca să Punem aşa. totul trebuie să fie veghe sau vis. în Image-Saint Alexis. 77)-« 73 Temă carteziană reluată adesea de Malebranche. marea lege a împărţirii a fost violată. ea domneşte asupra unei lumi fără apus. cea mai inevitabilă. la lumină: noaptea Troiei şi a masacrelor. căci ea nu e în fond decît confruntarea celor două regate.

ci în uim lor şi separată de ele prin noaptea în care l-au atras pe Oreste şi unde ele însele s-au risipit acum. Pentru a doua oară deci traversăm un cerc al nopţii. prezenţe afirmate şi respinse. Cortina care cade peste ultima scenă din Andromaca elasa şi asupra celei din urmă dintre marile încarnări tragice ale nebuniei. şi iar văduvă. în epoca clasică' omul tragediei şi omul nebuniei se înfruntă. în ultimele cuvinte ale Andromacăi. în mînia sa. dar pe fondul acestei prime obscurităţi. ne aflăm la polul opus tragediei greceşti. deoarece. în veşminte |C doliu şi podoabe de sărbătoare care sfirşesc prin a se confunda şi a spune acelaşi r^< şi strălucirea regalităţii ei în noaptea sclaviei sale. purtătoarea acestor valori ale tragediei' pe care le cunoaştem de la Nietzsche şi Artaud. ci ca adevăr ultim al nebuniei. ne fusese spus deja. crima a fost comisă.Dar în această prezenţă aflată în pragul propriei sale dispariţii. Prin aceasta. adevăr prim şi ultim. spre o a doua no^ care e cea a pedepsei. el lasă lumina să se întunece de toate iluziile visului. Adevăr. zei! ce pîraie de sînge curg în jurul meu!" | Şi iată acum dinastia visului. decît inconsistenţa figurilor nopţii. deodată. Cele două mari teme cosmice ale nebuniei sînt deci prezente sub diverse forme. lor de naştere şi adevărul lor. ca adevărul care domnea în mod secreţi la început. traversează un triplu cerc al nopţii: trei reprezentări concentrice ale orbirii. noaptea nu s-a risipit încă. şi soţie. Acest delir are un nume. la delir. Coşmarul se iveşte. Oreste. iar Pirus a închis ochii asupra zilei care începe: fragment de umbră aruncat acolo pe treptele altarului. în timp ce omul nebun este în întregime exclus din fiinţă. căci unul nu ştie să pronunţe decît cuviniele decisiv ale fiinţei. far3 limbaj comun. fără dialog posibil. bucată cu bucată. în care se regăsesc timpul iluminării.. Pentru că Hermiona intervine ca figuri constitutivă a delirului. în această dimineaţă care e dimineaţă de sărbătoare. dacă vrem. în această nebunie pe cale să se retragă pentru totdeauna. adevărul luminii? profunzimea nopţii. la această structură esenţială şi constitutivă care susţinuse în secret nebunia de la primele? momente. îşi pîndiseră eroul: pasiunea lui nu era decît instrumentul lor. pentru că apariţia nu-i poate fi decît dispariţie. fulgerul nu se vede decît în noaptea adîncă. caret mai apare ca viziune halucinată. Şi cum să nu fie. în sine. Se crapă de ziuă peste palatul lui Pirus. ca prevestire. se enunţă ceea ce este ea şi va fi pentru întreaga epocă clasică. tivind cu umbră această lumină şi indieîndu-i peremptoriu limita. imagini şi limbaj se încrucişează. le face şi . cel care împrumută non-fiinţei nopţii reflexul iluzoriu al zilelor? înţelegem că eroul tragic — spre deosebire Je personajul baroc al epocii precedente — n-ar putea niciodată să fie nebun: şi că. dS arheologia ştiinţei. adică propriul lor neant. într-o simplă fulguraţiei gică.Dar ce noapte adîncă. invefr nebunia n-ar putea fi. Eriniile sînt rechemate în această umbră care e a lor — iOc. ci într-o seînteiere Surnbră: lumina furtunii şi a crimei. Ceea ce le face precare. în zi. sau. dimpotrivă. pentru a le călăuzi. „Veniţi să mă luaţi în noaptea cea eternă?'" Este momentul în care se descoperă că imaginile nebuniei nusj decît vis şi eroare. care se profit deja în pasiune şi se afirmă acum în . Aici Eumenidele sînt doar reprezentări în slujba delirului. ele triumfă cu uşurinţă în singurătatea în care s nimic nu Je recuză. 246 ISTORIA NEBUNIEI suverane. Şi acest lucru.momentuJ 'n care omul tragic se desparte pentru mai mult de doua ' cole de omul neraţional. pe pragul luminii şi al întunericului. Eriniile apar şi se impun. Hermiona. ultima din teatrul preclasic. Nebunul. în apoş^ care sînt invocaţii. prima dată cînd este enunţat adevă-rui clasic al nebuniei într-o mişcare tragică. Oare nu cumva tocmai în clipa dispariţiei sale îşi poate profera mai bine adevărul. "O. nu în lumina clară a dimineţii. j Nebunia desemnează echinoxul între vanitatea fantasmelor nopP şi non-fiinţa judecăţilor zilei. în această zi în care totul explodează într-un adevăr atît de nou şi atît de vechi totodată. Ar trebui s-o adăugăm pe Andromaca. Va apărea o strălucire. în fond. dincol. a morţii chiar in interk morţii. nici înaintea lor. In această noapte fantasmele sînt '^re. în acest sens omul tragic este mai mult ca oricare altul angajat în fiinţă şi purtător al adevărului ei. Ajungem. adevărul care e acela al zilei aflate la limitele nopţii? Trebuia ca aceasta să fie ultima scenă a primei mari tragedii'clasice. aceea a imaginilor. adevărul dispare în acest Paradoxal crepuscul. el aruncă în faţa nemilosului soare toate secretele nopţii. lumea începe să dea înapoi. ca Fedra. a răzbunării eterne. iar dacă nefericitul orbit de ele le cheamă. celălalt repetă întruna murmurul indiferentlC care vin să se anuleze trăncănelile zilei şi umbra mincinoasă. e pemr a dispărea mai bine cu ele în neantul căruia îi sînt destinate. pe care l-am putut afla. de ceea ce se manifestă din nebunie. în jurul lui Oreste. Eumenidele. o falsă strălucire. solicitate şi teiI) Dar toate aceste imagini converg spre noapte. decor şi contrapunct al furiei lui Oreste. în care Eriniile erai destin final şi adevăr care. în acest moment s-ar cere de la ea o ultimă nrezentaţie. el. adevărul ei de absenţă. un prim cerc de umbră: un nor sumbru în care. ziua lui nu e decît noaptea cea mai superficială a aparenţei. în momentul în care nebunia dispare din actul tragic. mă-nconjoară?" E noaptea goală a erorii. E semnificativ că Hermiona intervine chiar în acest moment al furiilor nu printre Eumenide. văduvă. .fiinţei.74 Ea poate deci începe: în lumina nemiloasă care denunţă crima lui Pirus şi trădarea Hermionei. din negura vremurilor. în orice caz. instantaneu. TRANSCENDENŢA DELIRULUI 245 râ şi cum. Hermiona. nu întîlneşte. în această seară matinală în care cruzimea ade-varului se va metamorfoza în turbarea fantasmelor: . Dar pentn asta nu sîntem trimişi la realitatea clară a lumii. şi ale cărui sclave erau.

Hermiona. experienţa pe care a avut-o în legătură cu nebunia. al acestor forme de interogaţie. 1 248 ISTORIA NEBUNIEI decît o corecţie (adică suprimarea diferenţei sau împlinirea acest nimic care e nebunia în moarte). f. jn tragediile de la începutul secolulului al X Vll-lea. decît acela. în cuvînt şi în lozincă — peste tot unde un element purtător de semn poate căpăta pentru noi valoare de limbaj. putem spera c> muri curind" (B. CAPITOLUL III Figuri ale nebuniei . plecaţi. pentru a determina internarea nui nebun7'. îndepărtând imaginile: „Dar nu. pentru internare. în structura ei generală. pentru care el a devenit „p3^ cid. şi făcînd eyidentă această manifestare. în care delirul însuşi tace. aceea a neîncetatei devotij TRANSCENDENŢA DELIRULUI 247 tiunea nu poate apărea decît o clipă. în epoca clasică. nu mai are altceva* spus decît să enunţe ca decizie iminentă un adevăr de multă vreff cotidian şi derizoriu. dar o dezlega eiiberînd adevărul. în rigoarea sa. în Delir. mereu retrasă. al unei pasiuni care a găsit o dată cu nebunia perfecţiunea împlinirii sale. în discurs şi in decret. Ceea ce ştim acum despre-neraţiune ne permite să înţelegem mai bine ce era internarea. îşi realizase deja totalitatea traiectoriei în concizia cuvîn-tului tragic. alungarea din ordinea socială a unei figuri care nu-şi găseşte locul. lucruri despre care toată lumea gîndeşte la fel" (Essai. în ordinea identică a logicii sale interne. întrucît şi-a spus adevărul" delirul său esenţial. internarea nu vizează în primul rînd suprimarea nebuniei. semn de sălbăticie. nici în progresul ideilor umanitare. pe de altă parte. în esenţă. şi. asupra unui limbaj reînnoit.goliciunea sa. „Iar eu îi duc. Clairambault. a încetat să fie semnul unei alte lumi şi a devenit paradoxala manifestare a non-fiinţei. inima-mi. cu alte Cuvmie ca negativitate vidă a raţiunii. licaţiei şi al realului recucerit. nebunia este recunoscută aici Canefiind nimic. ci enunţ strict al sensului său: o or» raţie de aneantizare a neantului. structura secretă şidjs tinetă a nebuniei. în fine. Ea nu putea fi decît cel mult pen-Itimul moment al tragediei. 76 Cf. de menea. iar nebunia să dispară în prezenţa. care dintotdeauna îl sfîşiase pe Oreste. ici şi colo. 9 nebunia nu poate merge mai departe. o definiţie a nebuniei ca aceea propusă de Dufour (şi ea nu diferă *niă de ce]e care-i sînt contemporane) poate trece drept o teorie a internării. După care liniştea putea să domnească. distrugind"'1 bucată cu bucată raţiunea. în care „ici un adevăr nu e spus. se deschidea încă asupra limbajului. în momentul în care I ii nba-• 1 ntră în tăcere. care trebuie mereu reînceput. în legătură cu un nebun >nterna!vJ Saint-Lazare de şaptesprezece ani: „Sănătatea i s-a şubrezit mult. Adică. pentru Ca o restituie adevărului ei de neant. de exemplu adnotări ca acestea. 986. o dublă non-fiinţă imediat sensibilă ''ereriţa faţă de universalitatea oamenilor: „Eroare a înţelegerii care judecă greI p ' ln timpul veghii. să ne pierdem în ciclul. ca în Andromaca. s-o devoreze. 113). Internarea este practica ce co-respunde cel mai bine unei nebunii resimţite ca neraţiune. ci oamenilor cu bun-simţ. se descoperă în sfîrşit ca adevăr şi desăvtf' şire a nebuniei sale. dezlega drama. cel al . Acest gest care făcea să dispară nebunia într-o lume neutră şi uniformă a excluderii nu marca o întrerupere în evoluţia tehnicilor medicale. profanator". internarea nu poate avea alt scop a • In acest sens. fenomenelor şi într-o sinteză morală grăbită. Ea arată doar ce e. la suprafat. o suprimă prin însuşi acest fapt. Este internarea cea care îşi înrădăcinează practicile în această intuiţie profundă? Nebunia a fost delimitată ca non-fiinţă pentru că sub efectul internării. pentru j esernnează nebunia ca o eroare onirică. Acest adevăr domneşte singur. a neraţiunii. fără îndoială. asasin. noapte. E mai bine să lăsăm cultura clasică să formuleze. N. aceea din care nu se mai revine. In fond. esenţa ei nu este îndepărtarea unui pericol. nu mai poate decît să se cufunde într-o a tfŞ. pe de o parte. El îşi căpăta sensul exact prin faptul că nebunia. ^iscarea proprie neraţiunii. lăsaţi-o pe Hermiona." Sînt zile şi ani de cînd Oreste făcuse această ofrandă sălbatg Dar enunţă acum acest principiu al nebuniei sale ca punct final. ea e imediat percepută ca dife-enţă: de unde formele de judecată spontană şi colectivă cerute nu Micilor. în care inima e devorată. dispăruse realmente din orizontul clasic1 întrebări ale căror răspunsuri trimit unul la altul într-o circularitate perfectă." Hermiona. Iar delirul. de jn umanitate sau de perversiune. de unde aceste dorinţe de mo^ pe care le găsim atît de des în registrele de internare sub panagae dienilor şi care nu sînt. nebunia. Este inutil. nebunia: adică o aducere la lumină a non-fiinţei. în ordinea speculaţiei şi în ordinea instituţiei. şi care ajunge la aceleaşi semnificaţii. pe care cunoaşterea clasică a tot urmărit-o. Nu ultimul.76 Internarea conturează.

ca formă a adevărului ei. stupiditatea. nu vom vorbi de psihiatrie în medicina spiritelor sau în fiziologia solidelor. morusis [demenţa. de ipohondrie.' Qe melancolie. I. Dar de nebunie în general — de nebunia resimţită în tot ce poate avea ea negativ: dezordine.. Ci. teo-nilor. Ideile. Această nebunie. între toate maladiile spiritului. Dar negativitate care se oferă într-o plenitudine de fenomene. într-un sens. rcluînd una cîte una marile figuri ale nebuniei care s-au menţinut de-a |ungul epocii clasice. cea mai consistentă şi mai îndepărtată de neraţiune. la tot ce vom numi curînd maladii nervOa această pozitivitate e atît de distantă de ceea ce constituie c* p em neraţiunii şi atît de rău integrată în structurile sale încît va sfîrşi nr a o repune în discuţie şi a o face să se răstoarne cu totul la sfîrsit" epocii clasice. Intră în compoziţia sa toate lucrurile văzute şi înţelese. Vechile imagini recapătă viaţă. nebunia prostia. Sub figurile ordonate şi calme ale analizei medicale se află la lucru un raport dificil. printr-un întreg sistem de imagini. de manie Si H **' "" . nici de aceeaşi forţă pentru diferitele forme ale neUr >iei: pozitivitate subţire. prin ex-! lentă. aversiunile considerate stinse renasc. mică. dar care acoperă aproape toate acelaşi domeniu — dementia. este aceea care. Această pozitivitate dobîndită nu e nici de acelaşi nivel. gîndite şi meditate. în spaţiul limitat şi definit de această contradicţie se desfăşoară cunoaşterea discursivă a nebuniei. Ca nebunia. mereu situată în regiunile originare ale erorii. eroare. a raţiunii în funcţiile sale cele mai înalte. pentru că toate cauzele o pot provoca. nici de j^eeaşi natură. iluzie. ii raţionalitate. N-ar rezulta nimic care să prezinte un sens logic-"^ Demenţa se apropie tocmai de nebunia astfel concepută. De-a lungul acestor două secole. amentiaj'atuitas. e mai curînd posibilitatea deschisă de toate simptomele posibile ale nebuniei. conform unei bogăţii înţelept aranjate în grădina speciilor. printr-o reflecţie a "mita dintre morală şi medicină. stupiditas. demenţa este. Stupiditatea e atunci pur ă i dă" i i "' simplu „lipsa de inteligenţă şi de judecată" — atingere. să se poată totuşi deschide în întregime asupra ei şi să-i încredinţeze totalitatea secretelor sale: iată problema pe care o manifestă şi o ascunde în acelaşi timp cunoaşterea nebuniei. seamănă cu caracterele de literă dintr-o tipografie care ar fi asamblate fără un scop anume şi ne îndemînatic. ea persistă în elementul negativului. ..2 Dar cîteva pagini r j0 stupiditas devine echivalentul demenţei: stupiditas sive ' is [stupiditatea sau imbecilitatea]. toate efectele se pot produce în ea. în toată negativitatea dezordinii sale. ca sens ultim al nebuniei. pentru conceptul de demenţă. descompunere a gîndirii. FIGURI ALE NEBUNIEI 251 mai şj caracteristică esenţială stupiditas. la drep' vorbind. în care are loc devenirea istorică: raportul între neraţiune. simptome. non-raţiune şi non-adevăr. tulburat în demenţă. cît şi organic. este foarte bine definită de un autor din secolul al XVIII-lea într-o extensiune pe care nici o formă pozitivă nu reuşeşte s-o epuizeze sau s-o limiteze: „Nebunia are simptome variate la infinit.ar Şi cea mai periculoasă pentru ea. mai densă e Ja. punîndu-le în raport cu ansamblul ştiinţei. în acest capitol nu ne propunem să facem istoria diferitelor noţiuni ale psihiatriei. încă foarte aproape e negativitatea neraţiunii. ca simplu revers al raţiunii şi contingenţă pură a spiritului. transparentă. observaţiilor medicale care le sînt contemporane. dă un conţinut noţiunilor de 250 ISTORIA NEBUNIEI isterie. Aminteşte ceea ce pare să fi fost complet uitat. Demenţa este deci în spirit hazardul extrem şi totodată deplin"' determinism. mereu împiedicată să dobîndească o figură caracteristică. Nu există tulburări în organele gîndirii cafe să nu poată suscita unul dintre aspectele demenţei. cea care rămîne cel mai aproape de esenţa nebuniei. GRUPUL DEMENŢEI Sub nume diverse. E adevărat că Willis îi atribuieca 1 Examen de lapretenduepossession desfilles de laparoisse deLandes. cum a obţinut fiecare dintre ele o c°eziune proprie. l-t. mereu în retragere în raport cu raţiunea. Ea nu are. imbecilitatea] — demenţa este recunoscută de cea mai mare parte a medicilor din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea Recunoscută. prin elaborarea unui fel de spaţiu Or poral care e atît etic.Nebunia e deci negativitate. în confuzia lor. nu închis în corp fără ca mrl . cea care e dobîndită. Totuşi această lipsă uenicieaceadintîi. căci sufletul raţional. destul de uşor izolată printre celelalte specii morbide: dar nu definită în conţinutul ei pozitiv şi concret. slăbiciunile devin mai vii. vom încerca să arătăm cum s-au situat ele în 'nteriorul experienţei neraţiunii. Ea apropie aspectele cele mai îndepărtate în aparenţă. dar atunci totul este în dezordine. şi cum au ajuns să manifeste într-o manieră Pozitivă negativitatea nebuniei.

265. Aumont arată că raţiunea. are şi instrumentele şi organele acţiunii sale imediate. au fost făcute apoase. de îndată ce se face prea umed sau prea frig — nu asta js. trebuie să presupunem fie o atingere a creierului însuşi. un fel de calitate sensibilă a texturii şi Substanţei. lumea organică şi-a schimbat aspectul. în alte cazuri. In spaţiul organic şi funcţional în care se răspîndeşte. de hoaţă ce s-a produs o depresiune sau o proeminenţă anormală. oa-nu putem crede că această încetineală a substanţei cerebrale datorează unei oarecare densităţi a aerului si unui anumit caracter grosier al solului. uşurinţ excesivă. se articulează în Irhotomii pUr logice: alunecă spre virtualităţi. nu le localizează. p. care ar putea explica faimoasa stupiditate beoţienilor?4 în morosis. într-un spaţiu mixt. nu le precizează calităţile dupa configuraţia simptomelor sale. fie că se transformă calitatea spiritelor ca un efect al viciilor materiei cerebrale. inconsistente şi volubile. într-o anumită manieră. în adevărul ei genef* Demenţa înseamnă tot ce poate fi neraţionabil în înţeleaptă mecan|C a creierului. sediul sufletului corporal este creierul (şi în special corpul calos pentru imaginaţie. Ea constituie efectul universal al on' cărei modificări posibile. De la medicina lui Willis la fiziologia solidelor. a fibrelor şi a spiritelor. dacă însuşi creierul are vreun defect. voi. 266-267. Am căuta în zadar. mai puţin toate simptomele specifice unei forme de ne bunie: un fel de nebunie în filigranul căreia transpare pur şi simP'j1 ceea ce e nebunia în puritatea esenţei sale. In cazul demenţei. La începutul articolului „Demence" din Encydopedie. întins şi punctual totodată. numai spiritele animale pot fi modificate: fie că ele însele au fost îngreunate de o apăsare asemănătoare şi au devenit rudimentare ca formă. Nu pentru că descrierea ar fi lipsită de precizie. moliciune sau rigiditate. fie. e prea distant faţă de obiectul său. într-un mod şi mai subtil: creierul trebuie să conserve. fie o perturbare a spiritelor. chipul precis al demenţei. ca experienţă medicală. enta. îi putem căuta originea mai întîi în înseşi dimensiunile materiei cerebrale. Cînd spiritele sînt greoaie şi mişcările lor prea lente. corporal şi deja gînditor. II. această anima sensitiva sive corporea [suflet senzitiv sau corporal] care cuprinde puterile intermediare şi mediatoare ale imaginaţiei şi ale memoriei. 227 ""'«•. p. între Lfletul raţional şi corp se desfăşoară. privită în existenţa ei naturală. conceptul medical nu )aborează. nu acţionează efectiv. Dacă doar creierul este cauza maladiei. căldură sau răcire. că e prea abundentă şi prin aceasta mai puţin solidă şi parcă de o calitate inferioară. II. FIGURI ALE NEBUNIEI 253 4 5 Willis. asigurîndu-i astfel unitatea vie. este vorba doar de a include în demenţă toate formele de . Opera. de îndată ce nu mai are această formă globosa {sferică] care permite o reflectare echitabilă a spiritelor animale. fie că e prea mică pentru a funcţiona convenabil. ele nu mai pot să trans-Jjjţăi în parcursul lor. o anumită intensitate a căldurii şi umidi-•"' o anumită consistenţă. „ca şi cum ochii i-ar fi acoperiţi. nar la un asemenea nivel de abstractizare. dim-potrivă. pem Spre jumătatea secolului al XVIII-lea. ele sînt cele care furnizează spiritului ideile sau cel puţin elementele care le permit să se formeze. Opera. demenţa însearW1" nebunie. şi cînd funcţionarea le e tulburată — funcţionarea lor corporală — atunci intellectus ades [puterea de pătrundere Intelectului]. nu cristalizează. pp. dobîndesc o diateză defectuoasă. greutate exagerată. neregulate în dimensiuni. Dar trebuie să incriminăm uneori şi forma creierului. constă în . în consecinţă. totuşi analiza rămîne de acelaşi tip. Demenţa nu îşi ox$[ nizează cauzele. sau dacă sînt prea fluide. conceptul de demenţă este tot negativ. voi. pentru ^Soarea funcţionării sale. porii creierului şi canalele parcurse se obturează sau iau forme defectuoase. fie o tulburare combinată a sediului şi a organelor. substanţa albă pentru memorie). atunci ţintele sînt trimise în direcţii neregulate. dimpotrivă. perturbările nu întîrzie sase combine. adică a creierului şi a spiritelor. imaginea într-adevăr fidelă a lucrurilor şi să lncredinţeze sufletului raţional idolii sensibili ai adevărului: demenţa 'aici. organele sale imediate sînt formate de spiritele animale.5 Tulburările spiritelor şi tulburările creierului pot fi izolate la început. sufletul corporal îşi are sediul său. dar demenţa pare să acopere întregul domeniu al modificărilor posibile în oricare dintre domeniile „genului nervos": spirite sau creier. Ibidem. spiritele nu ajung să-1 traverseze printr-o mişcare normală şi. 252 ISTORIA NEBUNIEI se întîmplă adesea copiilor şi bătrînilor? — vedem apărînd s se de stupiditas.un element mixt să medieze între ele. în toată această analiză a lui Willis. le percepem astfel cînd substanţa creierului devine nr greoaie şi parcă impregnată de o apăsătoare influenţă terestră. profilul semnelor care-i sînt proprii sau al cauzelor sale specifice. materie deficientă sau prea abundentă: toate posibilităţii metamorfozelor patologice sînt convocate în jurul fenomenul demenţei pentru a-i furniza explicaţiile virtuale. fie că aceasta..neraţiune" pe care le poate manifesta sistemul nervos. menta acumini minus accommodum [potrivit mai puţin ascuţimii spiritului]. ajunge să fie cel mai adesea năucită sau măcar întunecată''3. e modificată de defectele spiritelor. ca şi cum ar fi fOst atrase de o gravitaţie imaginară spre încetineala pămîntului. în schimb. dar nu rămîn aşa niciodată.

Dufour încearcă să surprindă ci mai precis. cea mai generală şi cea W negativă în acelaşi timp. frigul şi setea. care le transformă în noţiuni. a şofranului după observaţiile lui Rey. datorată unei acumulări de serozitate în creier. fie că are o malformaţie congenitală şi volumul îi e prea mic pentru J>una funcţionare a fibrelor şi buna circulaţie a spiritelor. pentru că are capul foarte mic şi seamănă cu acest animal". în sfîrşit. cucuta. demenţei. ele ajung pînă la creier. dar fără o unitate reală. ■i cîntă. nimic nu slăbeşte raţiunea mai mult decît fibrele uscate.de tot felul. natură pot fi cît se poate de diferite. afecţiunile aburilor sau. acumulînd determinismele parţiale care au putut fi invocat în legătură cu demenţa: rigiditatea fibrelor. o acumulare de cauze eventuale.. provocată mai ales de opiu. nu există o simptomatologie specifică demenţei: nici o formă de delir. uscăciunea creierul^ FIGURI ALE NEBUNIEI 255 m voia Bonet. Bautain. Adevărul ei nu e tăcut decît dintr-o juxtapunere: pe de o parte. Cum se produce ea? De ce toată această muncă de transformare a impresiilor se vede dintr-o dată abolită? Ca şi Willis. sau pentru °a e prea întinsă şi a devenit cu totul rigidă. nebunia ajunsă la paroxism. Tot atîtea cauze pozi-e dar care nu duc niciodată decît la acelaşi rezultat negativ — la erea spiritului de lumea exterioară şi de adevăr: „Cei care sînt tacaţi de demenţă sînt foarte neglijenţi şi indiferenţi faţă de orice. fie că el a fost modificat accidental de o lovitură. Spiritele hseşi pot sta la originea demenţei pentru că sînt epuizate. a stramoniului. se fac puternic simţite în ei. dar figura simptomatică întîrzie mereu să apară. obs' vaţiile se acumulează. cum arăta oidanus. o serie de efecte care nu au drept trăsătură comună decît aceea de a manifesta absenţa sau funcţionarea defectuoasă a raţiunii imposibilitatea de a accede la realitatea lucrurilor şi la adevărul ide1' lor."6 Astfel se suprapun. Există neraţiune — sau mai curînd nebunie — de îndată ce aceste transformări nu se mai fac după căile obişnuite şi sînt exagerate sau pervertite. Abolirea înseamnă nebunia în stare pură. desigur pentru că e prea relaxată. deformări ale craniului. demenţa nu e trăită şi gîndită decît din exterior: limită unde raţiunea este abolită într-o inaccesibilă absenţă. cît şi cauzele înnăscute sau mala. ca şi cum şi-ar fi atins punctul de adevăr maxim: demenţa. Bonet. Dar cauza cea mai frecventă a demenţei rezidă în starea Erelor. fiinţa naturii şi non- . folosirea măselariţei. Sauvages nu ştie dacă trebuie într-adevăr să o distingă de demenţa seroasă. Bartholin le-a redat raţiunea . cum a putut constata un măcelar la nişte oi nebune care „nici nu inîncau. care le face insensibile la impresiile obiectelor''. în ciuda constanţei descrierii. pozitivitatea fragmentară a naturii şi negativitatea generală a neraţiunii. viermilor encefalici. în anumite cazuri. dar în zadar ■ căuta profilul propriu al maladiei. trei fete tinere. Dar mai frecvent trebuie să căutăm cauza ^mentei în creier. amentia ab ictu. moliciunea şi serozitatea encefalului. noţiunea nu are putere integrantă. amentia a siecitate: într-o manieră generală. în Sepulchretum. Amenda" pentru lucrar sa Nosologie methodique. ei simt şi impresiile pe care le produc obiectele asupra simţurilor. amentia calculosa. foamea. amentia a quartana. într-un sens. a neraţiunii — nonraţiunea ca prezenţa pe care o percepem în ceea ce are ea concret. n-a ra-Portat oare cazul unei tinere care a devenit dementă după ce a fost muşcată de un liliac? Anumite maladii incurabile ca epilepsia produc exact acelaşi efect. el nu ştie să distingă formele de mentei decît după cauzele lor: amenda senilis. cat* îşi scapă mereu sieşi. Cît despre motivele acestei incapacităţi vibra. comunicate de fibre. de halucinaţie sau de violenţă nu-i aparţine în exclusivitate sau printr-o necesitate naturală. amentia serosa. Cînd Sauvages va voi să scrie articolul. care nu mai sînt capabile să suporte impresiile şi să le transmită. a opiului. rîd şi se amuză fără deosebire de rău şi de bine.. *ra rămîne imobilă. firul simptomatologiei îi va scăpa şi nuv mai putea rămîne fidel acelui faimos „spirit al botaniştilor". amentia a tu-more. bătrîneţea. nici nu beau" şi a căror substanţă cerebrală era „în întregime convertită în apă". mătrăguna. datorată paludismului. Ca formă a nebuniei. această prezenţă. Tot 254 ISTORIA NEBUNIEI domeniul patologiei este parcurs pentru a găsi cauze şi o expljCa. ordine. El pune în evidenţă toată mulţimea cauzele posibile.înfăşurîndu-le capul într-o piele de oaie proaspăt jupuită". s-a găsit în creierul unui dement „un calcul piciform care plutea în serozitatea ventriculului".transformarea impresiilor sensibile. care călătoriseră în toiul iernii într-o trăsură. amentia microcephalica: Sauvages însuşi a văzut „această specie de demenţă într-o tînără care se află la spitalul din Montpellier: e numită Maimuţa. Demenţa este forma empirică. Care trebuie să-i călăuzească opera. dar nu par deloc preocupaţi de asta. sau chiar abolite. dar nu-i atinge deloc.. au fost cuprinse de demenţă. în Trăite de l 'entendement humain. Există perturbările provocate de intoxicaţiile sistemului: opiul. lanţurile cauzale se întind. ele sînt atît pasiunile. fără forţă ■'Jeneşe. în orice ^resortul" a fost pierdut. amentia morosis. Barere). dar pe care nu o puţefl1 delimita în ceea ce are ea pozitiv.. amentia rachialgica. răcite sau coagulate. pe traiectele interioare ale spiritelor. al căror nivel. prezenţa unei tumori. amentia a venenis. Aumont convoacă în jurul neraţiunii toate eventualele tulburări ale genului nervos. sau pentru că au fost îngroşate şi au devenit apoase sau Vlscoase. cauzată „de rigiditatea fibrelor. pe de alta parte. ea u "lai e capabilă să vibreze la unison fiindcă e prea aspră. Vibraţia care ar trebui să declanşeze senzaţia nu se produce.

15 . ele intră astfel pe loc într-un fel de ebuliţie care răspîndeşte o mare căldură: „Frenezia «te deci o febră acută inflamatorie cauzată de o prea mare congestie asîneelui şi de întreruperea curgerii acestui fluid în micile artere care sînt distribuite în membranele creierului. cum ar J xpunerea capului descoperit la un soare arzător. chiar la acelea care sînt contrare naturii sale primare. 256 ISTORIA NEBUNIEI întrebări majore fiind dacă ea poate apărea chiar din creier sau e decît o calitate transmisă acolo. 10 James. „pentru că e moale şi umed". loc. „idioţia". Teză susţ"1 la Gottingen sub conducerea profesorului Schroder. din ce în ce mai des. Cullen ajunge s: considere că materia cervicală însăşi se poate inflama: frenezia. de imobilitate: obturarea substanţelor care se acuulează le face să vegeteze. creierul va fi considerat drept sediul primar al freneziei. loc."13 în timp ce noţiunea de demenţă rămîne abstractă şi negativă. nr. p. a prilejuit numeroase lscuţii. Cullen. este „prin urmare puţin capabil sase apere de excesul celorlalte însuşiri"8. pasiunile su-lui şi anumite otrăvuri. rezumat apărut în Ga"-salutaire."12 Căldura de tip chimic este provocată • ă dimpotrivă. dimpotrivă. 547. un 'el de efervescenţă generală a individului în întregul său. cele reci se pot reîncălzi. Distincţie uŞor de stabilit la nivelul semnelor. 27 martie 1766. Al doilea grup de concepte care se înrudesc cu demenţa priveşte "Stupiditatea". se organizează în jurul temelor calitative precise — integrînd originile. flacără sau clocot. fără artificii. violenţă a gesturilor şi a cuvintelor.. V. Willis înţelege atît demenţa dobîndită. n-are importanţă. aceea de frenezie. se detaşează şi începe să se definească în epoca clasică. cit. Opoziţia dintre însuşiri devine astfel însăşi raţiunea substituirii lor. el fiind un organ urneds rece. într-un rîu. pentru care frenezia este datorată obturării viscerelor supraîncărcate. p. străbătut în întregime de lichide şi serozităţi. primul arată că fi de neconceput o inflamare a creierului. Mai mult: calităţile de moliciune şi de răceală care caracterizează creierul îl fac uşor penetrabil la influenţele străine. cauzele.14 Sub numele de Morosis. un foc neraţionabil o locuieşte — incendiu în fibre sau fierbere în vase. Febra care caracterizează frenezia permite atît atribuirea cauzelor. loc. cit. De la nature et du siege de la phrenesie et de la paraphrenesie. Cullen o caracterizează încă prin această coe-renţă calitativă: „Semnele cele mai sigure ale freneziei sînt o febră jfcută. în timp ce demenţa este o maladie apiretică.. freacă fără încetare unele de altele: „Cauzele îndepărtate ale fre-T. frenezia îşi are sediul şi îşi găseşte cauzele chiar în creier. ca flacără violentă a corpului şi a sufletului. el primeşte cu uşurinţă aburii mîncării şi exhalaţiile din tot corpul". 143. după el. 11 Cullen. căldură excesivă a corpului.. 142. imaginaţia şi judecata. 113 —115. prea rapide . La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea. Dictionnaire de medecine. Dar există o căldură de tip fizic şi o căldură de tip chin111 Prima e datorată excesului de mişcări care devin prea numeroasă prea frecvente. se dedă la mişcări bruşte ^furioase. de-menţa şi imbecilitatea sînt tratate ca sinonime. creierul. voi. „este o inflamare a părţilor închise şi poate ataca fie membranele creierului. „Această infla mare e la fel de posibilă ca şi un foc care să ardă. Dar toate se subordonează temei căldurii — cele două ufour. trad. ar dere dureroasă a capului. Ea se vede limitată de fapt de două grupuri de concepte învecinate. fr. pentru că frenezia este mereu însoţită de febră. 358-359. 13. dar el are o vocaţie locală care îi contrazice natura substanţială: „Fiind pus deasupra mădularelor. cît şi stupiditatea care se poate remarca la copii încă din primele luni de viaţă: este v°rba în toate cazurile de un prejudiciu care cuprinde în egală măsură Wmoria. ei sînt tot ce irită direct membranele sau substanţa creierului şi " • ales ceea ce face curgerea sîngelui mai rapidă în vase. iar al doilea. dimpotrivă." Apologetul lui Duncan nu neagă că însuşirile primare ale creierului sînt opuse acelora ale focului. în polemica dintre La Mesnardiere şi Duncan. în plus. apoi să fermenteze. înroşirea şi umflarea capului şi a ochi-°r> perioade de veghe îndărătnică. bolnavul nu poate suporta im-Pactul luminii şi nici cel mai mic zgomot. p.fiinţa neraţiunii nu-şi găsesc în ea unitatea. O dinamică a inflamării o ordonează. cit. Dar. Distincţia dintre demenţă şi frenezie este tradiţională. „nerozia". „imbecilitatea". în practică. el e cuprins şi străbătut „de un număr infinit de vene şi de artere care îl înconjoară şi care se pot revărsa cu uşurinţă în substanţa sa". şi care „prin intermediul nervilor îşi comunică dezordinea la creier"' Pentru marea majoritate a autorilor secolului al XVIIIlea. o violentă durere de cap.. în timp ce substanţele calde rezistă la frig. Totuşi noţiunea de demenţă nu se pierde într-o indiferenţă totală. fie substanţa însăşi a creierului"11. pp."7 Cît despre originea ei îndepărtată. Această căldură excesivă poate fi uşor înţeleasă într-o patologlC a mişcării. şi dacă e provocată mai curînd^ un exces de mişcare sau de o imobilizare a sîngelui. din care primul e deja foarte vechi. cît şi a n&urii sale: ea înseamnă inflamare. pp. semnele şi efectele sale în coeziunea imaginară. discuţiile se concentrează toate înjurai aceleiaşi teme care are putere de integrare: neraţiunea. în logica aproape sensibilă a căldurii corporale. Trebuie să considerăm ca o excepţie demnă de luat în seamă teza lui Fem.provocînd o încălzire a părţilor caf£ FIGURI ALE NEBUNIEI 257 8 9 Apologie pour Monsieur Duncan. devenit unul dintre centrele căldurii organice: Dicţionarul lui James îi situează cu precizie originea în „membranele creierului"10. sediul său. j Fem.

' al doilea neglijează ceea ce i se dă. °ar dacă lăsăm deoparte aceste grupuri adiacente ale freneziei şi e imbecilităţii. Este vorba despre un cîine: „To lumea o să spună că e orb. le privesc cu o perfectă indiferenţă. dar nu dau atenţie acestui lucru."16 Distincţie care n-are decît valoare cronologică: pentr' că nici simptomele. există o paralizie. îl tulbură şi îl sperie. 89). 547.. nici natura maladiei nu variază după vîrsta j care aceasta începe să se manifeste. vede fără să vadă. în urma rap° . aude zgomotul. Demenţa e ca o mişcare Pură a spiritului." N-ar putea fi vorba de demenţă în legătt cu o fiinţă care nu e destinată să posede. dintr-un sunet un nume. nerozie. Iar la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. 1235. care ese încet din negativitatea sa şi începe să fie privit într-o anume tUl ţie a timpului şi a mişcării. totuşi. II. funcţiile esenţiale ale spiritului gîndesc. astfel încît acest animal. ceea ce stupizii nu fac. ci prin calităţi care le vor aparţine în exclusivitate şi vor comanda în secret ansamblul manifestărilor lor.Totuşi distincţia între vîrste se stabileşte puţin cîte puţin şi. Unuia îi e refuzată realitatea lumii exterioare. 334-335. Deci nici văzul. |4 James. în mod indirect. şi chiar zgomotul ascuţit. 258 ISTORIA NEBUNIEI numeşte imbecilitate cînd se extinde la vîrsta raţiunii. cit. p. surd. unele virtuţi ale vechii lor ştiinţe ceea ce stupizii nu pot face"17. p. Treptat. aude fără să audă. iat-o asigurată: "demenţa este un fel de incapacitate de a judeca şi de a raţiona chib-jUit. loc. p... Multă vreme. La idiot. în timp ce în demenţă tulburată e funcţionarea raţiunii. cit. ci şi opoziţie în lumea acţiunii. şi cel de demenţă.r. imbecilitatea şi demenţa nu se vor mai distinge atît prin precocitatea opoziţiei lor. dispreţuiesc urmările şi nu le pase de ele"18. Şi în consecinţă într-o extremă volubilitate. tatea acţionează chiar asupra domeniului simţurilor: imbecilul este insensibil la lumină şi la zgomot. reia problema referire la o observaţie animală. în definitiv.• Maicii Superioare de la Salpetriere s-o primească pe Mărie Fichet..Cf. spiritul îi rămîne încremenit într-un fel de stupoare. 137). diferenţa între demenţă şi stupiditate se adînceşte: numaj e doar o distincţie în timp. nici chiar prin facultatea afectată. Un ordin din 11 aprilie 1779 îi P . p. Dimpotrivă. FIGURI ALE NEBUNIEI 259 unele".. fie din naştere fie în urma unui accident survenit la puţin după naştere. dementul este indiferent. iar stupiditatea ca o deficienţă a senzaţiei. loc. ş l 10808. 359. lbid. se loveşte de toate mobilele. făcîndu-şi ades singur rău.I45. diferenţa dintre imbecilitate şi demenţă este. raţiune. care se organizează în jurul unor teme calitative."21 în aceste imagini. o fugă perpetuă pe care timpul nu reuşeşte s-o păstreze în memorie: „Succesiune ra-P'dă sau mai curînd alternativă. ms. . loc. o somnolenţă a „tuturor funcţiilor înţelegerii şi a afecţiunilor morale". nt riscăm să confundăm un orb sau un surdomut cu un imbecil?" Un articol din Gazette de medecine. loc. semnate de medici şi de chirurgi care „constată că numita Fichet s-a născut s mută şi dementă" (B. cu adevărat. care La putut avea niciodată o percepţie. Stupid). dar gîndesc în gol. Pentru Pinel. făcînd jjntr-o culoare un obiect. făcut pentru a primi şi a confrunta imaginile pe care simţurile le transmit. neîntreruptă de idei şi de acţiuni lz°late.. „Această lipsă Serală a tuturor simţurilor nu pare să vină din nici unul dintre organele lor exterioare. imbecilitatea va fi considerată în practica medicala amestec de nebunie şi de infirmitate senzorială. din cînd în cînd. în 1762. după diferitele vîrste la care se mani-esta. aceea dintre imobilitate şi mişcare. de exemplu: „Am relatat ducelui de Orleans ceea ce mi-aţi făcut onoarea :-IM Spunet' despre starea de imbecilitate şi de demenţă în care aţi găsit-o pe numita ţ p . f. dar n-a putut niciodată să-şi înve 16 17 18 Dufour. pentru celălalt nu contează adevărul ei Cam aceasta e distincţia pe care o reia Sauvages în Nosologie. fără consistenţă sau insistenţă. 265. mut şi fără miros. 357.. VII. în secolul al XVIII-lea. ci acest organ sau ■eastă facultate care organizează senzaţia în percepţie. pentru el demenţa „diferă de stupiditate prin aceea că persoanele demente simt perfect amprentele obiectelor.. cit. . Sauvages. nici auzul nu sînt atinse. de emoţii uşoare sau dezordonate cu uitarea oricărei stări ^terioare. f. Mai mult. pp. astfel îm el nu are decît o viaţă vegetativă şi îl privesc ca fiind situat unde între plantă şi animal. cit. în copilărie este numită în mod obişnuit prostie. nu-şi dau vreo osteneală în această privinţă. prinur nu primeşte. conceptele de stupiditate şi imbewitate ajung să se fixeze. „cei care au căzuţi demenţă arată. ci numai din organul interior pe care fizicienii moderni îl numesc sensorium commune şi pe care cei vechi . . Da este oare vorba într-adevăr de o tulburare a simţurilor? Răspuns' nu e uşor. Dar ce diferenţă trebuie să stabilim întie stupiditate si infirmităţile congenitale ale simţurilor? Dacă tratăm demenţa ca o tulburare a judecăţii. ea a primit diferite nume. col. în ceea ce poate avea mai liber. şi atuncicîB ajunge la bătrîneţe e cunoscută ca a bate cîtnpii sau a da în mim copiilor. se . cum e& unui fluier. în demenţă. N. „Joly de Fleury"."20 Ceea ce este în suflet sau în activitatea spiritului cel mai aproape de senzaţie e ca paralizat sub efectul imbecilităţii. pentru că „are ochi destul de frumoşi şi care par sensil la lumină. mai detaşat de senzaţie.5 lle" Archives Bastille (Arsena W'His.i numeau sufletul senzitiv.

reu ocupat de unul şi acelaşi gînd"25. fără alte raporturi deocamdată decît o confrunta1 lipsită de unitate între un ansamblu de semne şi o denumire se"1 nificativă. De prcestigiis dcemonum. în timpul căruia bolnavul este . atît de coerent se vede desemnat printr-un cuvînt care implică un întreg sistem cauzal. şi din acest motiv se dau la o parte din faţa trecătorilor. aşa încît tremură şi le e teamă de îndată ce văd pe cineva venind spre ei. s-ar putea spune. Or. Multă vreme — pînă la începutul secolului al XVII-lea — dezbaterea asupra melancoliei a rămas fixată în tradiţia celor patru umori şi a calităţilor lor esenţiale: calităţi stabile aparţinînd unei substanţe. 12. Weyer. sau n* degrabă va fi fost înfăptuit un schimb — calitatea acestei umori i şi negre devenind coloraţia majoră a delirului. II. Astfel Aristotel a observat pe bună dreptate că melancolicii au mai multă minte decît ceilalţi" Or. înrudită cu Pămîntul şi cu Toamna. III. fără nici un ajutor. care au me-i ta să explice acum caracterul parţial al delirului: „De unde se vede . din 1818. cîţiva ani mai tîrziu. . melancolicii iubesc singurătatea şi fug de companie. în secolul al XVI-lea. 130. ci printr-o transmitere calitativă mergînd de la o cauză implicată în desemnare la o percepţie semnificativă în efecte."24 Delir parţial şi acţiune a bilei negre se juxtapun în noţiuni de melancolie. la suprafaţa expenţej __ foarte aproape de ideea generală a neraţiunii. . în faţa maniei. şi veţi afla cutn toaj1 simţurile lor sînt pervertite de o umoare melancolică răspîndita i creier. Şi. voi. viziunile şi acţiunile lor. Şi în vreme ce Boerhaave nu defineşte încă melancolia decît ca „n delir lung. '762. gj. acest ansamblu simptomatic atît de clar. ed. îndărătnic şi fără febră. spre . chi-în măsura în care scapă de pericolul tuturor acestor influenţe: înei natură şi neraţiune rămîn la suprafaţa generalităţii lor abstracte. cuvintele.. de la organe la comportament. în definiţia sa. casă-i facă prizonieri şi să-i trimită la moarte prin justiţie. nr. spre valorizări morale. p. care au o forţă de pătrundere şi o agerime extraordinare.. Dar în prima jumătate a secolului are loc o întreagă discuţie în legătură cu originea melancoliei28 : trebuie să ai neapărat un temperament melancolic pentru a fi atins de melancolie ? Umoarea melancolică e mereu rece şi uscată. cit. Astfel cea mai bună dovadă pentru Apologetul lui Duncan că seva Melancolică provoacă melancolia e că se găsesc în ea înseşi calităţile Maladiei: „Seva melancolică întruneşte în mai mare măsură condi-"'e necesare pentru a produce . dincolo de orice. Cauzalitatea substanţelor e din ce în ce mai des înlocuită de o "laintare a calităţilor care. întreo anumită definire prin simptome şi un principiu de explicare ascuns în însuşi termenul care o desemnează."22 Teme delirante care rămîn izolate şi nu compromit ansamblul raţiunii. numai ea putînd fi considerată drept cauză. în Medecinepra Jault. crezînd că vrea să-i ia de guler. este o sevă „consistentă. unitatea va fi găsită. de frică să nu fie sparţi. Dufour. el e cel mai incoerent. ol anonim apărut în Gazette de medecine. rece şi uscată în temperament"27. trad. umoarea melancolică. de la umoare la idei. în timp ce par indiferenţi faţă de toate celelalte. 24 Weyer. în secolul al XVIII-lea. pe „teamă şi tristeţe". Alţii cred că sînt vase de sticlă. foarte în--Partată de centrul real în care se nasc figurile concrete ale nebuniei. p. 222.[e. Sydenham. iricare ar fi ea. Sydenham va mai atrage atenţia şi că melancolicii sînt „oameni care. ''inel.< nceptul de demenţă rămîne. voi. imitînd sunetele şi gesturile acestora. Alţii îşi imaginează că sînt vinovaţi de vreo crimă. deşi se sinucid adesea. „Dissertation sur l'affection hysterique". loc. cel al melancoliei: „Vă rog să priviţi de aproape gîndurilc melanco licilor. în afara de asta. MANIE ŞI MELANCOLIE Noţiunea de melancolie era prinsă.-. ceilalţi se tem de moarte. ic 1 260 ISTORIA NEBUNIEI visele imaginaţiei. miercuri 10 februa-P. în privinţa simptomelor.. 399. ibid. nici printr-o descoperire în domeniul cauzelor. Pentru Femei. p. fr. III. se transmit imediat de 'acorp la suflet. valoarea sa pr°P . nu se întîmplă niciodată să fie caldă sau umedă ? E vorba mai degrabă de o acţiune a substanţei sau de comunicarea calităţilor? Putem rezuma în felul următor ce s-a obţinut în cursul acestei lungi dezbateri: 1. a demenţei şi a freneziei. sim toate ideile delirante pe care un individ si le poate forma despre el însuşi: „Unii dintre ei cred că sînt animale. pune accentul. sînt foarte cumpătaţi şi cu bun-simţ. % să ajungă să se compună în profunzimi imaginare ca acelea în car prind viaţă noţiunile de manie şi de melancolie. Nosographiephilosophique. r "tenta este cel mai simplu dintre conceptele medicale ale alienării Ce ' mai puţin deschis spre mituri. ceea ce îi face ■\â legaţi de obiectul delirului lor sau de pasiunea lor dominantă. principiul esenţial al coi"1 FIGURI ALE NEBUNIEI 261 22 23 J.89-92."26 Fixarea conceptului nu s-a făcut printr-o rigoare nouă în observaţie.

. 93-94. deşi delirul melancolic presupune o aceeaşi dezordine în mişcarea spiritelor. o asemenea tulburare. nebunie la limitele propriei neputinţe.. devenind contrarul a ceea ce era. 10. Există. Protagoniştii au fost. : la Stivui acestei dezbateri a fost problema de a şti dacă posedaţii pot fi asimilaţi ^colicilor. 85—86. cînd toate sevele ard". iar din această opoziţie sevn naşte semne de melancolie cu atît mai violente cu cît e vorba de luptă-forţa care învinge şi antrenează după ea pe toate acelea care îi rezistă Iată de ce femeile. coerenţa analizelor este asigurată la nivelul reflecţiei speculative. Pernei. a căror natură e puţin înclinată spre melancolie sînt mai grav atinse de aceasta: „Ele sînt afectate mai crud şi agitate mai violent. un anumit profil al tristeţii. . La Willis.In măsura în care e delir — adică ruptură esenţială de adevăr — originea sa rezidă într-o mişcare dezordonată a spiritelor iîntr-o stare defectuoasă a creierului. culoarea de tristeţe şi de teamă care îi fac peisajul neobişnuit. 1607. dar o agitaţie slabă. foarte curînd agitaţia lor se moleşeşte. 1635. 1089. spiritele sînt antrenate de o agitaţie. Acest lucru este evident încă din textele lui W' FIGURI ALE NEBUNIEI 263 30 31 Apologie pour Monsieur Duncan. Melancolia este „o nebunie fără febră sau furie. a unei terori.7 Dufour. de orice atribuire primitivă. La Mesnardiere. La prima vedere. al imobilităţii. în Universa medica. pour Monsieur Duncan."30 3. înaintează prin răsturnări şi contradicţii."29 Boerhaave. în Franţa. Trăite de la melancolie. care dau seamă de mişcările paradoxale ale spiritelor... circumstanţe. un vertij sau o convulsie. de dezvoltare şi de transformare. al posomorelii.. p. prin răceală. 0 calitate se poate modifica ea însăşi în dezvoltarea sa. Există un fei de dialectică a calităţii care. care îşi are propriile legi de trans mitere. nici acele strigăte observate ln manie şi în frenezie. o dinamică ana lizînd forţa care se află închisă în fiecare. 1J jumătatea drumului. ele vor contura un suport cauzal care nu va mai fi fiziologia unei umori. ci undeva. cînd totul se coace în corp. ci patologia unei ide. iar prin culoarea sa neagră le lv ează de limpezimea şi subtilitatea lor naturală. le îndepărtează mai mult de constituţia lor naturală. 63. calităţile pot fi modificate de accidente. forţa li se epuizează şi mişcarea se °Preşte: non longeperveniunt34 [nu ajung departe]. ascunse în chiar nucleul materiei subtile. pot fi oare explicate doar prin mişcări? Pot exista o mecanică a temerii şi o circulaţie a spiritelor proprii tristeţii? Pentru Descartes e o evidenţă. loc. tulburările mecanicii explică delirul — această eroare comună oricărei nebunii. Astfel. astfel încît o fiinţă uscată şi rece poate deveni caldă şi umedă. nici măcar nu poate fi analizată ca o simplă demenţă. cit. nu. nici căile deschise (aperta oper-cula). frigul şi uscăciune-pot intra în conflict cu temperamentul. cînd „măruntaiele se încălzesc. Pe de o parte. melancolia nu ajunge niciodată la furie. liberă de orice constrîngerc substanţială. fiind mai opusă temperamentului lor. acestea sînt calităţile esenţiale. în sfîrşit. calităţile vor putea juca un rol organizator şi integrator în noţiune: de melancolie. ea diminuează cantitatea spiritelor. totuşi spiritele n-ajung prea departe pe drumurile pe care le trasează. explicaţia este împrumutată în în-euime de la spiritele animale şi de la proprietăţile lor mecanice. prin tăciune. ^ 2ţ Js tt 262 ISTORIA NEBUNIEI 2. p. căldura. dar această teamă şi această nelinişte. spiritele şi umorile rămîn înăuntru"32 Eliberate de suportul substanţial în care rămăseseră prizoniere. este percepută0* o anumită coerenţă calitativă. în fond. pentru că. 4. Dar uneori conflictul apare chiar în interiorul unei calităţi. p. atunci toată această vîl-vătaie poate să recadă într-o rece melancolie — avînd „aproape aceleaşi urmări ca o ceară care curge peste un sfeşnic răsturnat.33 De altfel. Aphohsmes. fără putere sau violenţă: un fel de busculadă neputincioasă. pp. Astfel. nu poate produce la supra-Ja!a corpului nici acele mişcări violente. De obicei. 121. pentru Willis.1 a unei temeri. însoţită de teamă şi J£ tristeţe". condiţiile vieţii. dintre simptome şi manifestări. „Physiologia".. demenţe sau melancolii —. Logica secretă a acest£ calităţi este cea care ordonează devenirea noţiunii de melancoliein teoria medicală. 32 Apologie pour Monsieur Duncan. ele vor decupa. Pe de altă parte. corpul transpiră mai puţin (decît la bărbaţi). al w cetinelii. dincolo de această mecanică a calităţilor. Duncan şi La Mesnardiere. pentru că melancolia. deasupra unora şi a celorlalte. Acest paradox ţine de Codificările secrete ale spiritelor. ci traversează materia cerebrală creînd pori mereu noi. Unitatea morbidă nu e definită porni' de la semnele observate sau de la cauzele presupuse. Trebuie să intrăm în secretul diatezelor. Astfel. le face capabile să păstreze multă vreme specia unei uternice şi îndărătnice imaginaţii. dacă felul său de a trăi o îndeamnă în această direcţie.melancolia decît mîniile voastre consulte. o apoplexie. pp. care nu urmează drumurile trasate. comună tuturor delirurilor. dar nu şi calitatea proprie delirului. în melancolie. aşa li se întîmplă femeilor: ele „trândăvesc. Această răcire a corpului este efectul obişnuit care urmează căldurilor nemăsurate atunci cînd acestea şi-au epuizat vigoarea"31. care îi fac pe melancolici „trişti şi meticuloşi". Melancolia nu poate fi tratată ca o paralizie.

publicat de James în Anglia. propune la articolul „Manie" o etiologie comparată a acestei maladii şi a melancoliei: „Este evident. se juxtapun şi. sîneele se îngreunează şi stagnează în meninge pînă cînd comprimă organele principale ale sistemului nervos. cele două mari forme de explicaţie medicală. Toate aceste nobile funcţii vor fi schimbate. Abur chimic dre ar fi mai curînd de natură acidă decît sulfuroasă sau alcoolică: Willis. Dicţionarul universal de medicină. Numai edificiul teoretic s-a dedublat. diminuate şi total distruse. Secretul maladiilor e căutat acum în elementele lichide şi solide ale corpului. imaginaţia. încetineală. dar '"melancolie ele se încarcă de noapte. pe care 0 introduce succesiv în două sisteme explicative..j. încărcat cu aceste umori. treagă melancolie a spiritelor. 34 •L 264 ISTORIA NEBUNIEI fiindcă în aburii acizi particulele sînt. „Manie". unde circulaţia trebuie să fie foarte rapidă pentru a menţir mişcarea gîndirii. dar ea nu mai e în acest caz decît o consecinţă a unui fenomen umoral. tene-roase". „forma lichidă". iaraW sulfuraşi la manie. deşi într-un mod inimaginabil. umorile sînt impregnate de atrabilă. E regăsită atunci rigiditatea fibrei. Lorry distinge două melancolii. 35 {*'*. de funcţii viscerale. Aburii acizi ' au oare înseşi proprietăţile melancoliei. Se merge de la aprehensiunea calitativa explicaţia presupusă. Explicaţia se efectuează ca un transă către organism al calităţilor percepute în alura. Cea care îşi găseşte •ginea în solide este melancolia nervoasă: o senzaţie deosebit de ternică zdruncină fibrele care o primesc. sau se mişcă lent. VI.. şi imaginile lucrurilor pe care le poartă la creier şi la spirit lnt acoperite „de umbră şi de tenebre"35. de fapt e acelaşi ansamblu de calităţi. de fapt. 240. pervertite. P- FIGURI ALE NEBUNIEI 265 LUl.36 în aparenţă. sau lenevesc. II. cînd sînt distj]. Această muncă. fără importanţă. voi. comportamentul $ vorbele bolnavului. te duc cu gîndul mai mult la frenezie. Dictionnaire universel de medecine. în cealaltă formă de maladie. spiritele animale şi-au pierdut prestigiul ştiinţific. Greutate. 238-239.. mai mult decît o observare fidelă."' Tocmai această curgere leneşă. asigurînd melancoliei unitatea sa reală. devin „obscure.' nu mai rămîne în alambic decît o flegmă insipidă.242. tocmai această aglomeraţie supărătoare expl'c melancolia. aceste vase obturate. memoria şi toate senzaţiile. Melancolia s-a instalat. Chimia acizilor nu e o explicaţie a simptomelor. mobile şi chiar incapabil» H odihnă. Dar senzaţia se accentuează: atunci tensiunea devine atît de mare în celelalte fibre încît acestea nu mai sînt capabile să vibreze. circulă cu violenţă şi impetuozitate. Unitate simbolică formată de lîncezeala fluidelor. pentru că sînt agitaţi de o mişcare violentă ' continuă? Dacă ar trebui deci căutate „motivul formal şi cauzele melancoliei. în vreme ce aburii alcooli mereu gata să ia foc. spiritul. permit dis-■ ţ[a între cele două feluri de melancolie. aglomeraţie. creierul e sediul tuturor maladiilor de acest fel. o întreagă chimie a umorilor ghidează analiza lui Willis.. şi care pătrunde cu greutate în arteriolele atît de fine ale creierului. acest sînge gros şi încărcat pe care inima se străduieşte să-1 răspîndească în orga' nism. Fondul calitativ de experienţă rămîne acelaşi. devin mai dense. este o opţiune calitativă: o întreagă fenomenologica experienţei melancolice. de îngroşarea aburilor deveniţi negricioşi. dacă sîngek şi umorile care se întîmplă să păcătuiască în cantitate şi în calitate nu sînt duse la creier într-un mod uniform şi temperat. tensiunea tgste în celelalte fibre. starea de rigiditate e aşa de mare încît opreşte curgerea sîngelui şi imobilizează spiritele animale. acestea s-ar afla în aburii care urcă sîngele la creier s care ar fi degenerat într-un abur acid şi coroziv. vătămători şi înţepători. Iată-le îngreunate şi mai Pr°piate de un obscur abur chimic decît de lumina pură. James. care se văd încetinite şi parcă încleiate — această unitate mai mult sensibilă decît conceptuală sau teoretică îi dă melancoliei marca proprie. dar. firul director e mai ales dat de caii-tăţile imediate ale răului melancolic: p dezordine neputincioasă şi apoi această umbră asupra spiritului cu asprimea acidă care corodează inima şi gîndirea. art. Dar tocmai această aprehensiune e cea care n încetează să prevaleze şi triumfă mereu asupra coerenţei teoretic 36 37 Ibid.ele au rapiditatea ?Pfoape imediată şi transparenţa absolută a razelor luminoase. locul sufletului.. opace. geniul. prin solide „j-jn fluide. Aproximativ şaptezeci de ani mai tîrziu. dar activitatea le e slabă. de vîseozitatea unui sînge care se tîrăşte cu greu în vase. P. care devin mai rigide şi totodată susceptibile jvibreze mai mult. sfîrşind prin a se despărţi. pp. iată calităţile prii*11' tive care orientează analiza. p. greoi. de întunecarea spiritelor animale şi umbra crepusculară pe care o răspîndesc asupra imaginilor lucrurilor. o în. Opera. ca urmare. reorganizează ansamblul semnelor şi modul de apariţie al . Aici a fixat Creatorul.

iubesc locurile singuratice şi rătăcesc fără să ştie pe unde umblă. vitrjo antimoniu. p. mereu capabila să străpungă noi pori în materia cerebrală. fie valoarea reprezentativă le e falsificată. fără idei delirante. chiar agitaţia lor nu trebuie să producă iluzii. există subiecţi la care nu se observă decît amărăciune. Gazette sahttairc. ansamblul gîndirii este perturbat în raportul său esenţial cu adevărul. ochii uscaţi. prin efectul unei tracţiuni exagerate. .e mereu însoţită de tristeţe şi de teamă. Mania este atunci o tensiune a fibrelor dusă la paroxism.. şi formează un fel de suport material al gîndurilor incoerente. în care bolnavii „nu vor să —■—___ Un soldat a devenit melancolic din cauză că a fost refuzat de părinţii unei fete :)i'"are o iubea la nebunie. Willis pune în opoziţie. ex nitro. Era visător. violentă. antimonio. cu toate implicaţiile sale mecanice şi metafizice. ele sînt capabile să provoace în oflc FIGURI ALE NEBUNIEI 267 39 James. dimpotrivă. maniacul vibrează la orice solicitare. niciodată umeziţi de lacrimi. în fine. amărăciu-"ea> gustul singurătăţii. 1215. se plîngea de o mare durere de cap şi de o . IV. Prin intermediul acestei imagini. termen cu termen. făcută din sulfuroasă. ca la melancolic. ^ caracterizate de inerţie.. căci „evită compania. aceşti bolnavi suferă de melancolie. Apa infernală orjmeşte în secretul mişcărilor sale toate imaginile în care mania îşi ia forma concretă. Dictionnaire universel. delirul lui e universal. De altminteri. Dar aceasta mişcare este deosebită în manie: e continuă. al gesturilor explozive. în orice caz. în aşa fel încît imaginaţia se odihneşte.Observation de Musell".nu merg decît atunci cînd sînt constrînşi (j prietenii lor sau de cei care îi servesc. dar nu e vorba de insensibilitatea somnolentă a melancolicilor. proporţii nerezonabile. 1214. de îndrăzneală şi furie. ele au fost multiplicate. vitriolo. Delirul maniac constă într-o vibraţie continuă a sensibilităţii. 17 martie 1763). de un fel de stupoare posomorită. Fie că e vorba de manie sau de melancolie. exact ca spiritele maniace care sînt capabile sa facă să intre în agitaţie toate părţile corpului. tot corpul uscat şi ars. Ea constituie.. este frecvent înlocuită de imaginea — mai strict fizică. Melancolia. ci de o insensibilitate cuprinsă în întregime de vibraţii ate . adînciţi în orbite. pentru că nu răspund niciodată"3' Dacă în acest caz imobilitatea şi liniştea prevalează şi determina diagnosticul melancoliei.. deşi bolnavul nu dădea nici ii/S?Uns Poz'tiv ?i părea să fie cu totul absorbit. disperare. Toată această cioasă mobilitate nu e oare aceea a apei infernale.. Tema deli-^'ui parţial dispare din ce în ce mai mult ca simptom major al me-'ancolicilor în favoarea unor date calitative ca tristeţea. maniacul — un fel de instrument ale cărui coarde. mitul |Or chimic şi totodată adevărul lor dinamic. dar par să nu fie deloc atenţi la ce li se spune. la maniac. la maniac. diferenţele faţă de melancolie se precizează şi se organizează într*o antiteză riguroasă: melancolicul nu mai e capabil să intre în rezonanţă cu lumea exterioară. pentru că fibrele sale sînt destinse sau au fost imobilizate de o tensiune prea mare (se vede cum mecanica tensiunilor explică la fel de bine imobilitatea melancolică şi agitaţia maniacă): numai cîteva fibre răsună în melancolic. cînd organismul său le restituie. articolul „Melancolie".fan Dicţionarui jui James este vorba despre o melan-"°'Ie apoplectică. 40/toi. rie noi pori şi noi canale. dar de o valoare şi mai simbolică — a unei tensiuni căreia i s-ar supune nervii. nu evită oamenii. p. dimpotrivă. în timp ce spiritul melancolicului se fixează asupra unui singur obiect. este ceea ce îi face. an culoarea gălbuie. ar începe să vibreze la excitaţia cea mai îndepărtată şi cea mai fragilă.a ^ală continuă a acestei părţi a corpului. excitaţiile nu ajung să se piardă în profunzimea imobilităţii sale. voi. imobilitatea. într-o manieră indisociabilă. imaginea. Dimpotrivă. 1 'll de slab încît făcea pe el. La sfîrşitul secolului al ^"Hl-Iea vor fi cu uşurinţă clasate ca melancolie nebunii fără delir. Nu cerea niciodată mîncare şi 1 ' (. chipul i-a pălit.melancoliei. fantezia şi imaginaţia sînt ocupate de un flux perpetuu de gînduri impetuoase. A slăbit văzînd cu ochii. acelea care corespund punctului precis al delirului său. Nu exista nici un delir. şi au destulă forţă pentru a se -spîndi în depărtare. lîncezeală şi gust al izolării. nici să permită o grăbită identificare a maniei. acele aquce stygice. fie îşi pierd congruenţa. insensibili. ca şi cum maniacii ar fi acumulat în tensiunea fibrelor lor energie suplimentară.38 şj jnc. cauza răului se află totdeauna în mişcarea spiritelor animale. arsenic0' et similibus exstillatce [apele infernale distilate din sodă. mania şi melancolia. arsenic şi din cele asemănătoare]: particulele se afl* ele într-o mişcare perpetuă. dar numai lui. limba uscată ca a cuiva care ar fi foarte însetat. vasele şi tot sistemul fibrelor organice. la rîndul lor.. iar chipul sumbru şi acoperit de oroare şi de tristeţe"* Analizele maniei şi evoluţia lor de-a lungul epocii clasice ascultă de acelaşi principiu de coerenţă. în cursul secolului al XVIII-lea. a unor spirite animale în canalele nervilor. Spiritul melancolicului este în întregime ocupat de reflecţie. 266 ISTORIA NEBUNIEI coboare din pat. ® cuvintelor neîntrerupte care trădează mania. mania deformează concepte şi noţiuni.. conferindu-i.

205.43 Menuret aminteşte o observaţie a lui Forestier care arata clar că o prea mare risipire a umorilor. 571-574. ca un adevăr imediat al °bservaţiei psihologice. a numărat. că pot fi chiar vindecaţi prin frig. şi cînd nu vor mai avea curs umorile. Montchau. cit. pp. visat ca tensiune a fibrei. Esenţa maniei este deşertică nisipoasă. dar dincolo de aceste două caracteristici care nu erau încă decît signaletice s-a dezvoltat o temă perceptivă care a fost organizatorul real al tabloului clinic. pp. Această uscăciune internă şi această căldură nu sînt oare dovedite şi mai puternic de uşurinţa cu care maniacii suportă cele mai mari friguri? S-a stabilit că au fost văzuţi maniaci plimbîndu-se goi & zăpadă45. o lume pe care o căldură nonsensibilă. cartea XVII.42 Mai tîrziu. el constituie o defecţiune în transmiterea lrnpresiilor sensibile la creier. Sepulchretum. care a vindecat un maniac „arun-cînd pe el. Encydopedie. Clairambault. creierele maniacilor iau apărut totdeauna în stare de uscăciune. Albrecht von Haller va găsi şi el că creierul maniacului este dur. actica scufundarea maniacilor în apa îngheţată. 46 Această idee mai poate fi întîlnită la Daquin (Ioc. nu se miră de un rezultat atît de favorabil. a devenit maniac din cauza relaţiilor excesive pe care le-a avut cu ea". loc. fără îndoială. toate temele încălzirii organice care s-au succedat şi încrucişat începînd din secolul alXVII-lea: „Trebuie să fim surprinşi că apa şi gheaţa au produs o însănătoşire atît de promptă şi perfectă într-un timp în care sîngele clocotitor. Atunci cînd miturile explicative se vor fi şters. desigur. mania e însoţită în mod obişnuit de o epuizare a umorilor şi de o ari ditate generală în tot organismul. '?! rup hainele. iar o dată cu relaxarea nervilor curgerea spiritelor care mergeau neregulat într-o parte şi în alta s-a restabilit în starea sa naturală". cit. nu va mai rămîne decît schema de coerenţă a calităţilor care nici măcar nu vor mai fi numite. „nu se tem nici de frig. 67-68) şi la Pine Ea făcea parte şi din practicile internării. III. articolul „Manie". 43 Encyclopedie. şi din fragilitate. iar Menuret sigură că a cunoscut o persoană atinsă de manie care. V: „Această inegalitate de greutate care pare mai întîi fără consecinţe nu maie atît de mică dacă observăm că diferenţa specifică dintre masa totală a creierului unui nebun şi a creierului unui om care nu e nebun este cu aproape 7 groşi* în minus la adult. că nu e nevoie să li se facă focul cînd sînt închişi la azil . în cursul unei autopsii.48 Lumea melancoliei era umedă. era vorba despre un tînăr care. p. „furie fără febră". iar ceea ce această dinamică a căldurii şi a mişcării a grupat. Se va observa acum ca un complex natural. de duritate şi de friabilitate. Bonet. în lucrarea sa Sepulchretum. uscat şj casant. el a prelevat o parte a substanţei medulare a creierului unui subiect mort în stare de manie. cea a maniei este uscată. în dezvoltarea tuturor acestor simplificări calitative. voi.g. spiritele.Vl Lausanne. care totuşi îi solicită <ără încetare. secţiunea I. prin impresia de frig.) 44 Dufour. * gros — diviziune a livrei. uscînd vasele şi fibrele. ima-Şnat ca agitaţie a spiritelor."41 Delirul maniacilor nu e determinat de "1 viciu anume al judecăţii. fiind făcută şi din violenţă. va fi recunoscut ae-acum în transparenţa neutralizată a noţiunilor psihologice: viva-j^'tate exagerată a impresiilor interne. articolul „Manie". 117). evadînd dintr-o hchisoare unde era reţinută. în psihologia jfcbuniei. arzătoare. în afara unei medic». friabilă şi mereu gata să se subţieze sub efectul unei prospeţimi umede. a decupat din el „un cub de şase linii în toate sensurile". vechea idee a adevărului ca o „conformare a gîndirii la cruri" se transpune în metafora unei rezonanţe. a măsurat. redobîndind în acest fel sănătate perfectă"47. iritarea părţilor solide provocată de căldura extremă a licorilor pe care le conţinea a încetat. N.g. într-o constelaţie caracteristică a maniei. pentru a-1 explica."44 Uscarea şi uşurarea produse de manie sînt vizibile chiar şi pe cîntar. 986. în intuiţii care sînt într-un grad şi mai înalt calitativ Rigiditatea fibrelor la maniac aparţine totdeauna unui peisaj Sec.. ţ°t din acest motiv. rapiditate în asocierea ideilor. ceea ce văd într-o cvasi-percepţie. se FIGURI ALE NEBUNIEI 269 42 43 Bonet. Dufour a constatat. nici de căldură. 1763. încet-încet. dar manifestată peste tot. von Haller.Jnterioare. •Psa de atenţie faţă de lumea exterioară. pp.. lumea ireală şi himerică a delirului lor: „Simptomele esenţiale ale maniei vin din aceea că obiectele nu le apar bolnavilor ^a cum sînt ele de fapt. Ceea ce fusese perceput drept căldură. el adună. de aceea. Ea a rămas. n-a făcut * o impresie asupra lui" (B. se spun în legătură cu Antoine de la Haye Monbault: „Frigul. oricît de aspru. grea şi rece. fluidele. l. o face aridă. A. solidele. „a făcut mai multe leghe pe o ploaie uternică fără pălărie şi aproape fără haine. poate provoca o stare de manie. apă cu gheaţă". mania îşi capătă în acelaşi timp amploarea şi unitatea. 370-371. § 17. cît mai de sus. la care întreaga masă a creierului cîntăreşte de obicei trei livre. Ceea ce alţii imaginează sau presupun. „vasele s-au contractat cu mai multă violenţă şi s-au degajat licori care le-au strangulat. ei substituie lumii reale. începînd cu Van Helmont. bila cuprinsă de furie şi toate licorile răzvrătite aduceau peste tot tulburarea şi iritarea?". ceea ce era la începutul secolului al XVIIlea. Descrierea lui De La Rive ^ deja această limpezime: „Obiectele exterioare nu produc asupra . „căsăto-rindu-se cu o femeie în timpul verii. dorm complet goi în toiul iernii fără să răcească". în timp ce acelaşi volum prelevat dintr-un creier obişnuit cîntăreşte 3 j. asigură că. a cărui greutate este de 3 j. dupăcuni le-a putut observa el. egală cu a opta parte dintr-o uncie (aproximativ 4 grai*' (N. a unui fel de fixitate muzicală a fibrei la senzaţiile care o fac să vibreze. într-un registru de la Saint-Lazare. o tulburare a informaţiei. a solidelor. 268 ISTORIA NEBUNIEI Această temă a tensiunii maniace se dezvoltă. Ekmenta Physiologice. p.

5. siaj instantaneu. spiritele erau sumbre şi obscure. FIGURI ALE NEBUNIEI 271 4? . De La Rive. în ajunul accederii la pozitivism. articolul „Manie". ele îşi proiectau tenebrele împotriva imaginilor lucrurilor şi formau. în care cer s-a născut. risipeşte fumul. S-a trecut de la o semnalizare noţională simplă (furie fără febră. trebuie să ne ocupăm de manie. să „deschidem ochii" asupra semnelor sale reale. să devină furie. Fără îndoială. orb şi inert faţă de tot ceea ce nu e teroarea sa unică. Sydenham preferă să împartă domeniul maniei înseşi-pe de o parte mania obişnuită — datorată „unui sînge prea exaltatV prea viu". p. Cea care a organizat experienţa (deja aproape experienţa noastră) maniei şi a melancoliei este rigoare3 acestor teme în forma lor cosmică— nu aproximaţiile unei prudenţe observatoare. nu e decît desenul superficial al unei organizări profunde care se va răsturna şi care se dezvoltase după legile semiperceptive. tot acest univers al căldurii şi frigului. Pe de o parte. Ibidem. aşa cum apare ea la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pentru a se fixa într-un mod stabil. în lumina sufletului."51 "acăra. 'n acelaşi foc. voi. cvasidiluviană. o lume panicată în care totul e fuga-dezordine. ci mai degrabă drept consecinţa unei afinităţi profunde care e de ordinul naturii lor secrete. o mişcare care mistuie şi consumă. a fost necesară. într-adevăr. este elementul purtător al acestei lumini şi al acestei umbre. furia.jj spunem mai degrabă al alternanţei manie-melancolie. această gravitaţie a calităţilor atrase unele spre celelalte de un întreg sistem de apartenenţe sensibile şi afective. 272 ISTORIA NEBUNIEI Nici unul dintre medicii secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte. Montchau. sau două simptome succesive ale uneia şi aceleiaşi maladii. le-au dat coerenţa lor semnificativă. o lume dizolvată."49 Dar nu trebuie uitat că această struc-tură psihologică a maniei. în mişcarea ei vie. agravîndu-se. o lume ardentă şi deşertică. nerează în stupiditate". iradiind căldură chiar şi în absenţa febrei. un fel de scară a umbrei. pentru Willis. purităţii percepţiei sale medicale îi revine onoarea „descoperirii" ciclului maniaco-depresiv. sau aproape n. o lume simplificată la maximum-şi nemăsurat mărită doar într-unui din detaliile sale. Opera. îi aminteşte gîndirii medicale. nu e pentru că neam purificat pînă la transparenţă percepţia. pe un fundal de imagini. 255. Totuşi Ttml refuză să recunoască în ele două manifestări ale uneia şi aceleja • maladii. Dacă mania şi melancolia au luat de acum chipul pe care li—1 recunoaşte ştiinţa noastră nu e pentru că am învăţat. 304. II. La melancolic. observaţie trimisă la Gazctte salutaire. „dege. idee delirantă şi fixă) la un cîmp calitativ. Willis nu pune problema nici în termeni de simptome. . aceste impresii sînt slabe şi rareori le acordă atenţia spiritul îi este total absorbit de vivacitatea ideilor pe care le produc starea deranjată a creierului său. mult mai Puternică şi cu atît mai evidentă în peisajele imaginaţiei. nr. spiritele se agită într-o scînteiere permanentă. Unitatea dintre manie şi nie lancolie nu este. Dar această încărcătură de imagini nu e doar o amintire. Bibliot-britannique. mai uşor. în primul rînd prin următorul aspect: trecerea de la o afecţiune la alta nu e percepută ca un fapt de observaţie a cărui explicaţie ar urma să fie descoperită. dimpotrivă. cînd îşi pierde forţa şi ajunge să intre în repaus. dimpotrivă. ■ unul. p. atunci cînd descreşte. demersul lui Willis este de un mare interes. în care omul rămîne surd. m care o prea lungă fermentare 1-a privat de părţile sale cele mai p]jne de spirite"53. semiimaginare ale unei lumi calitative. Aceste idei au un asemenea gra(j de vivacitate încît bolnavul crede că ele reprezintă obiecte reale şi judecă în consecinţă. dar acesta. ceea ce a descifrat mai întîi este o înrudire interioară care antrenează metamorfoze stranii: . Pentru a forma experienţa pozitivă a maniei sau a melancoliei.52 Mulţi constată o succesiune fără să perceapă o unitai simptomatică. recognoscibile.50 Pentru un empirism riguros. „Dacă putem spune că în melancolie Creierul şi spiritele animale sînt întunecate de un fum şi de nişte aburi 8r°şi. se întoarce la diateza melancolică. ele sînt purtate de o mişcare neregulată. al umidităţii şi uscăciunii. „Sur un etablissement pour la guerison des alienes". mania pare să aprindă un fel de incendiu deschis de ele. într-adevăr. ea e la fel de bine muncă. care leagă. mereu reîncepută. spiritului său de observaţie. Aceasta „vine din slăbiciunea sîngelui. ne amintim. 270 ISTORIA NEBUNIEI spiritului bolnavilor aceeaşi impresie ca asupra spiritului unui o sănătos. • • 1° Willis. ci pentru că în experienţa nebuniei aceste concepte au fost integrate în jurul anumitor teme calitative care le-au împrumutat unitatea lor. aparent mai puţin organizat. o maladie: e un foc secret în care uPtă flăcările şi fumul. ar exista aici două maladii conjugate. Willis nu citează nici un singur caz de alternanţă pe care a avut ocazia să-1 observe. el caută numai legătura dintre două stări în dinamica spiritelor animale. mai puţin precis limitat — singurul care a putut constitui unităţi sensibile. °e la manie ia melancolie.' Encyclopedie. 3 februarie 1763. nu ignoră apropierea dintre manie şi melancolie. De fapt. afinitatea este evidentă: nu e afinitatea simptomelor care se înlănţuie în experienţă: e afinitatea. le-au făcut în final perceptibile. cînd flacăra Se micşorează. fumul şi flacăra. ca regulă generală. — de cealaltă o manie care. ca diateza melancolică. o sufocă şi îi stinge lumina.După melancolie. de-a lungul secolelor. încă şi mai des se admite că succesiunea maniei si . realmente prezente în experienţa globală a nebuniei' Spaţiul de observaţie al acestor maladii a fost decupat în peisaje care le-au dat în mod obscur stilul şi structura. Lui Willis. VIII. în manie. care are cu ea atîtea afinităţi încît aceste afecţiuni se schimbă des una în cealaltă": se întîmplă. nici în termeni de maladie.

Astfel Cullen va descoperi în manie.."54 Dar statutul acestei analogii nu este elaborat. Pentru Lieutaud. Briefe. ecurînd cuprins de această agitaţie care caracterizează mania. unul dintre Pfirnele în care ciclul maniaco-depresiv este dat ca adevăr observat. este deci o structură perceptivă. în fiecare clipă. mişcării vii.57 Aşadar. dar ceea ce este mecanică pură nivelul principiilor devine dialectică în dezvoltarea vieţii şi a ma-Ljej. Mania nu se deosebeşte deci de melancolie decît printr-o diferenţă de grad: e urmarea ei naturală. inserate din ce în ce mai bine în marile teme fiziologice ale circulaţiei şi încălzirii. se caracterizează prin imobilitate. Copenhaga. mişcarea sa creşte. vor funcţiona numai ca tot atîtea variaţiuni interpretative pe tema unei unităţi de-acum dobîndite. 204. falsificate de fidelitatea faţă de teme imaginare. devin c uşurinţă maniaci şi. 519-520. . . Jault. welche einige Erfahrungen der elektrischen Wirkung in K'a"kheiten enthalten. p. intră în agitaţie după un anumit timp. imaginea flăcării şi a fumului dispare la succesorii lui Willis. tinde să se oprească. ^r mult mai elementare. 629. Ele figurează în secret în textul Dicţionarului lui James. fie de îndepărtată cauzalitate. sul efectul acţiunii imaginilor. III. î8 Spengler. imaginea e prea complexă şi prea completă. Commenlaria.. în co secinţă. ci prin efectul unei înlănţuiri dinamice necesare: lichidul cerebral. ca şi melancolie. invers.. Observaţiile cele mai exacte şi experieni de toate zilele confirmă acelaşi lucru. pp. voi.58 La acest nivel de «aborare. căci bila neagra care strangulează viscerele devine. într-adevăr. Precis de medecine pratique. Apoi se vor adăuga alte imagini. transportate în creier de sînge. Stă mărturie de exemplu explicaţia propusă de Spengler pentru alternanţa între manie şi melancolie. pînă cînd descărcarea e completă. şi nu un sistem conceptual sau măcar un ansamblu simptomatic. Fără suportul unei imagini. tot restul e în stare de somn: este faza melancolică. dar munca de organizare continuă să se înfăptuiască în interiorul imaginilor — imagini din ce în ce mai funcţionale. „Este absolut. durităţii. vasele care îl traversează. Melancolia. tind sâ reziste mai mult. Fără îndoială. numai acest sector este excitat. trad. lovite cu mai multă forţă. ea face totodată fecul mai violent în momentul în care se produce. 56 Boerhaave. acolo unde ar trebui să circule. •k acea percepţie care se sprijină la rîndul ei pe imagini unificatoare. şi aceasta printr-o înlănţuire în care principiile mecanicii clasice sînt. cînd mania încetează. 274 ISTORIA NEBUNIEI ca unitate uşor lizibilă pentru o percepţie eliberată. Essai sur l'entendement. este împrumutată de la un model prea îndepărtat pentru a avea un rol de orga-n'zare în perceperea unităţii patologice. astfe încît există o trecere de la una la cealaltă după anumite perioade. o melancolie care durează multă vreme şi se adînceşte în delirul ei îşi pierde simptomele tradiţionale şi capătă o ciudată asemănare cu mania: „Ultimul grad al melancoliei are multe afinităţi cu mania.un obiect principal al delirului"8 — şi. Ar exista mai întîi o concentrare a puterii nervoase şi a fluidului ei într-o anumită regiune a sistemului. Dar deşi greutatea încetineşte mişcarea. voi. căci aflăm prin exn rienţele şi observaţiile noastre zilnice că au şi una şi cealaltă aceea origine şi aceeaşi cauză. această încărcătură locală se răspîrideşte brusc în tot sistemul pe care îl agită cu violenţă o vreme. Pp. se vor putea petrece alunecări calitative fără ca figura de ansamblu să fie modificată. în acelaşi mod ca şi „viermii în sinusurile frontale sau vasele dilatate sau varicoase"55. melancolia reîncepe. IV.melancoliei este un fenomen fie de metamorfoză. Aphorismes. se naşt* FIGURI ALE NEBUNIEI 273 52 53 De exemplu. Van Swieten. aCeleaşi cauze şi de obicei trebuie îngrijită prin aceleaşi remedii. 1754.^ Ceea ce s-a constituit. şi prin această întărire sîngele îngreunat este împins cu mai multă vigoare. provoacă marea agitaţie a maniacilor. legătura e şi mai relaxată: este vorba despre o înlănţuire cauzală îndepărtată: melancolia putînd provoca mania. d'Aumont în articolul „Melancolie" din Encydopedie. fiindcă vedem că melancolici mai ales cei în care această dispoziţie este înrădăcinată.. La Boerhaave şi la comentatorul său Van Swieten mania reprezintă în mod absolut natural gradul superior al melancoliei — nu numai în urma unei metamorfoze frecvente. se formează în ea elemente mai acide şi mai fine care. 1118 şi 1119. Dovadae că. dar ele nu vor mai avea un rol constitutiv. neclintite. să le examinăm dintr-o singură privire. el împrumută principiul de la modelul pilei electrice. Ea este chemată. este episodul maniac. prin însăşi imobilitatea sa. imobilizat în m-eutatea sa. nici o observaţie nu ajunge să transforme constatarea unei succesiuni într-o structură simptomatică precisă şi totodată esenţială. Medecine pratique. va atribui melancolia „unui ţesut mai sec şi mai feric al substanţei medulare a . deviate. 369. p. Medicina rationalis systematica.56 ntru Hoffmann unitatea maniei şi a melancoliei este un efect na-al al legilor mişcării şi şocului. 188 şi urm. „mai înţepătoare şi mai rea".. creierul. 55 Dufour. la fel ca într-o percepţie. Dar cînd ajunge la un anumit grad de intensitate. s-a trecut cu totul natural de la imaginea unei stragulări imobile la imaginile uscăciunii. Pentru Dufour. care stagnează la melancolic. însăşi substanţa sa. din ce în ce mai îndepărtate de figurile cosmice de la care le împrumuta Willis. . cesar să reducem melancolia şi mania la o singură maladie şi. Sydenham. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. 54 Lieutaud. deci să devină mai tari. (jcâ singele îngroşat congestionează creierul în care se blochează. p. care sînt adevăratele organizatoare ale acestei unităţi funcţionale. Hoffmann. dimpotrivă.

Esenţial este că nu s-a lucrat dinspre observaţie spre construirea unor imagini explicative.. Mead încă mai putea scrie. şi unul şi celălalt. iar la sfîrşitul epocii clasic* Cullen le va clasa încă într-o altă categorie decît aceea a bolii' FIGURI ALE NEBUNIEI 275 39 60 Cullen. 61 Ibid. cel puţin.creierului"61. ca şi cum ar forma u" cuplu virtual. în tabelele nosografice. I Linne. nu e responsabil. prior de passione hysterica. spiritele supraîncălzite sînt supuse unui puseu reciproc care ar putea face să se creadă că explodează — sus-citînd nişte mişcări neregulate sau preternaturale a căror figură aberantă o formează convulsia isterică. pe la mijlocul ^olului al XVIII-lea. în care în final simptomele îşi vor putea căpăta valoarea semnificativă şi se vor putea organiza ca prezenţă vizibilă a adevărului.64 Nu sînt ci oare fideli. de-a lungul epocii clasice. Dar sub aceste distincţii constante ale nosografilor e pe cale să se înfăptuiască o lucrare lentă. i se atribuie vina altor numeroase afecţiuni. Non eadem sed nonnihil diversa materies est65 [Nu este aceeaşi materie. limpede. iar indicaţia terapeutică e nesigură. . Sauvages clasifică ipohondria printre halucinaţii — halucinaţii care nu au drept subiect decît sănătatea" — isteria printre formele convulsiei. . în plus. dureri în diferite părţi ale corpului. iar în legătură cu un simptom neobişnuit declarăm că e la mijloc ceva isteric. 272. 315. corrugationes [încreţituri] în fibrele sensibile. isteria şi ipohondria întîlnesc. p. în passio colica [suferinţă provocată de colici]. loc.jre sau o pierdere a mişcării în funcţiile vitale sau animale". . vertij şi leşinuri. 1° în ce măsură e legitim să le tratăm ca pe nişte maladii mintale sau. care tinde din ce în ce mai mult să asimileze isteria şi ipohondria. astm nervos sau spasmodic. pasiunea isterică se bucură de un renume atît de prost încît. ca două forme ale uneia şi aceleiaşi Maladii. catalepsie şi tetanos.p. în legătură cu ipohondria: Morbus totius corporis est [Este boala întregului corp]. ci o materie întrucîtva diferită]. p. ca aceste două maladii să f. 3 Sauvages.e grupate într-o vecinătate logică sau măcar apropiate sub forma unei opoziţii. Genera Morborum. asemeni unor setni-damnaţi."66 Pe de altă parte. 276 ISTORIA NEBUNIEI este de-acum identic: „Un sentiment extraordinar de frig şi de^i dură. e rar. şi tocmai pe el. coşmar sau vis urît. palpitaţii ale inimii. învăţăturii lui Willis care studiase isteria în cartea sa De Morbis convulsivis. Şi trebuie să redăm adevărata sa valoare textului lui Willis despre isterie: „Printre maladiile femeilor. Oxford."67 In ciuda comentatorilor tradiţionali ai acestui text inevitabil citat în orice studiu despre isterie. asimilarea este totală. migrene şi dureri de cap periodice. 1670. fie o „predispoziţie de a ieşi a'n rezervoarele lor şi de a se consuma". iar ipohondria în : clas6a VIU (boli mintale). III. La Whytt. dacă o maladie de natură necunoscută şi cu origine ascunsă se produce la o femeie în aşa fel încît cauza e neclară. dîndu-i numele de Passio colica ? Este vorba. cit. că forţa lor organizatoare a făcut posibilă o structură de percepţie. Isteria este situată în clasa IV (spasme). spiritele sînt iritate din cauza unei "materii care le e ostilă şi nepotrivită {infesta et improportionata). controversa cu Highmore. marasm sau atrofje nervoasă. diminuarea şi slăbirea vederii. Plater nu vorbeşte nici de una. ISTERIE ŞI IPOHONDRIE în legătură cu ele se pun două probleme. Institutions de medecine pratique II p 315 Ihid.323. era de affectione Ir• pochondriaca. Dimpotrivă. . terja printre „afecţiunile spasmodice ale funcţiilor naturale"62. variaţii ale pulsului. asta nu înseamnă că Willis a bănuit absenţa unui fundament organic în simp-tomele pasiunii isterice. îl luăm ca obiect al grijilor şi remediilor noastre. sincope şi convulsii pr vocate de aburi. sistemul simptomelor n Ibid.63 Linne utilizează aceeaşi repartizare. ca forme ale nebuniei ? 2° Avem dreptul să le tratăm împreună. despre două maladii complet diferite: într-un caz. imaginile au asigurat rolul iniţial de sinteză. care a fost atît de des subterfugiul unei asemenea ignorante. într-adevăr. treptat. s-au văzut convulsii producînd dureri ca şi cum mişcarea violentă a isteriei ar putea provoca suferinţele ipohondriei. Richard Blackmore publică în 1725 un Treatise of Spleen and Vapours. responsio Solaris ad Willisium. vărsături de materie neagră. nlCl de cealaltă printre leziunile simţurilor. Ipohondria aparţine categoriei „imaginare" a a 'adiilor mintale. Exercitaliones duce.. iritaţii. istefl2 nu li se alătură decît foarte rar. Londra. or Hypochondriacal and Hysterical Ajfections. gaze în stomac şi în intestin un apetit insaţiabil pentru alimente. descurajare. tuse nervoasă. asemănător celui constituit foarte devreme de mame şi melancolie? Pentru a ne convinge e suficientă o privire asupra clasificărilor ipohondria nu figurează totdeauna lîngă demenţă şi manie. domeniul maladiilor spiritului.u flux subit şi abundent de urină palidă. Dar asemănările sînt înşelătoare. 128 şip. depresiune melancolie sau chiar nebunie. iar ipohondria în partea din De Anima brutorum care trata despre maladiile minţii. Cf. 1660 şi de passione hysterica. Willis recomandă deci să nu ne lăsăm surprinşi de anumite analogii ale simptomelor: desigur.. epilepsia — categoriei „tonice" a maladiilor convulsive. ele provoacă atunci tulburări. i-tale: ipohondria în „adinamii sau maladii care constau într-o 5j. cele două m aladii sînt definite ca două varietăţi ale unei singure afecţiuni — tle o „constituţie patogenă a spiritelor". imediat acuzăm reaua influenţă a uterului care. că dimpotrivă. în cea mai mare parte a timpului.

dimpotrivă. toate semnele psihologice sau organice ale slăbiciunii — „depresiune. fără ca focul să se vadă în Ueutaud. Paris. ci că înţelegem sub acest nume mai multe suferinţe provocate de un abur malign care se ridică într-o manieră oarecare. şi încă într-o manieră expresă. voi. 1672. în ea. ele semnifică o răcire şi totodată o imobilizare a fibrelor. exagerează şi repetă toate diferitele absurdităţi de care e capabilă o imaginaţie dereglată a devenit uneori epidemică si contagioasă. Una care le apropie pînă la formarea unui concept comun — cel de „maladie nervoasă". Recherches sur la cause des affections hypocondriaques. cît şi ce'£ sanguine. de care medicii care vor să placă vită sa se folosească"68. Observationum medicarum libri quinque. o ebuliţie manifestată neîn-cetat în convulsii şi spasme. 278 ISTORIA NEBUNIEI FIGURI ALE NEBUNIEI 279 afară. Medicii epocii clasice au încercat să descopere calităţile proprii isteriei şi ipohondriei. Deja la Nicolas Chesneau flacăra alambicului feminin este decolorată: „Cred că pasiunea isterică nu e o afecţiune simplă. De Morbis convulsiva. tinzînd să le integreze puţin cîte puţin în domeniul maladiilor spiritului. slabe. iarLieutaud.El spune doar. p. melancolie şi tristeţe" — manifestă o stare a fibrelor devenite prea umede şi prea moi". I" 1755 Alberti publică la Halle disertaţia De morbis imaginari-hypochondriacorum. Paris. 1 -132. Paris. crampă. cealaltă care le deplasează semnificaţia şi suportul lor patologic tradiţional — suficient indicat prin nume —."71 Pentru alţii. Cît despre isterie. carte» l"1 cap. amorţeală letargică. Tot ceea ce e spasm. Dar această integrare nu s-a făcut."73 In mod sigur. Chesneau. 1758. prefaţă. Această căldură nu este oare înrudită ^u ardoarea amoroasă de care isteria este atît de des legată la fetele "• căutare de soţ şi la tinerele văduve? Isteria este înflăcărată prin latura sa. semnele sale trimit mai curînd la o imagine decît la o Maladie. Opera. înţepători sau caustici'. depind de faptul că fibrele creierului şi ale nervilor sînt relaxate. dar dacă priviţi sub alambic şi puneţi mîna pe inima femei] veţi găsi în ambele locuri un uriaş jăratic. Cît despre paralizii. care e corupt şi dovedeşte o efervescenţă extraordinară. percepute şi visate în valorile lor imaginare. The English Malady: maladia nu îşi menţine. maniei şi melancoliei. aşa se explică faptul că termenul ipohondru a devenit roape o denumire ofensatoare. 127. Ferrand. a Il-a. nici un text nu e o dovadă mai bună a acestei instabilităţi calitative a isteriei decît cartea lui George Cheyne. fără acţiune sau elasticitate. 1' pp. ipohondria şi isteria vor figura. FIGURI ALE NEBUNIEI 277 clinoaşte că „spiritul este la fel de afectat sau şi mai afectat decît rpijl. 67 Willis. că noţiunea de isterie cuprinde toate fantasmele — nu ale celui care este sau se credi bolnav. ca pentru manie şi melancolie. încărcăturile afective şi tot jOcuj referinţelor sale imaginare. aceste două maladii. şi fluidul nervos e sărăcit şi fără putere. p. Dar unii nu percep nici o căldură. anulîndu-se unele pe altele. ed. vîscoaseş dense care obturează glandele şi vasele. provocată de „umori de aceeaşi calitate"72. vom regăsi tem-calitativă a căldurilor umede pentru a caracteriza distilările secrete ale isteriei şi ale ipohondriei. Adesea isteria a fost percepută ca efectul unei călduri interne care raspîndeşte în tot corpul o efervescenţă. XX. definind ipohondria prin spasm 66 Whytt. inacţiune a spiritului. Raulin. Dimpotrivă. Trăite des affections vaporeuses. Avem de-a face cu un cu totul alt tip de integrare. Cf. pp. el recunoaşte că etneile sînt mai des înnebunite de dragoste decît bărbaţii. această coeziune calitativă care au dat un profil aparte. această imagine a fost conturată de Jacques Ferrand la în-Ceputul secolului al XVIIlea. nici în isterie. 70 71 J. alături de manie şi de melancolie. căldura crescîndă a ipohondrilor e complet uscată: melancolia ipohondrică este o maladie „caldă şi uscată". II. p. Toate calităţile au fost invocate în mod contradictoriu. Trăite des maladiei des neifs.•Jj N. dar cu cîtă ^ă ştiu să disimuleze acest lucru! „De aceea seamănă cu nişte 'arnbicuri aşezate delicat pe pirostrii. convulsie ţine de o patologie a căldurii simbolizate de „particule sărate" şi de „aburi dăunători."69 Există deci două linii esenţiale de evoluţie în epoca clasică pentru isterie şi ipohondrie. 1761. înscriind-o direct într-o patologie a imaginaţiei: „Această maladie în care femeile inventează. în lu-'rarea sa Maladie d'amour ou melancolie erotique. îngheţate oare' cum în inerţia generală a solidelor. ci ale medicului ignorant care se preface că ştie. voi. în natura lor profundă. I. în originea şi în cel dintîi traiect al spi' ritelor animale. ci doar că îi atribuie origine3 unei modificări în natura. sincope. De Ia maladie d'amour ou melancolie erotique. simptomele sale sînt repartizate în regiuni calitative diferite şi atribuite unor mecanisme care aparţin fiecăreia dintre aceste regiuni. nici în ipohondrie: caracteristica acestor maladii ar fi dimpotrivă lîncezeala. Totuşi. la nivelul calităţilor primitive. 529. . p. Trăite de medecine pratique. cel puţin în definiţia sa iniţială. 1623. „o întrerupere a vibraţiilor". la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. desigur sub efectul umorilor reci. Paris. aproape fără probleme. 5-6. Dar ei nu au ajuns niciodată să perceapă această coerenţă."'0 Admirabilă irnagin prin greutatea ei simbolică. cînd au o oarecare durată. sub emblema maladiei mintale. Raulin nu îi atribuie mai multă realitate organică. atît cele limfatice. unitatea decît într-o manieră abstractă. XIV. în toată precizia ei materială. o enumerare de #&' gen la Revillon. Faptul ca isteria este clasată de Willis printre maladiile minţii nu înseamnă ca el face din ea o tulburare a spiritului. dar imaginea se şterge în folosul unu motiv abstract. Cu mult după Ferrand. inerţia şi o umiditate rece proprie umorilor stagnante: „Cred că aceste afecţiuni (ipohondrice şi isterice). lăsînd neatinsă o problemă: ce reprezintă.

vase. provoacă suferinţe in finite"78. Pentru Boerhaave şi Van Swieten. Aceeaşi imprecizie în analogiile chimice. IX. procidenţă. ele îşi au originea într-o acumulare a fluidelor spre partea posterioară a craniului: „Aşa cum se creează un rîu din intîlnirea a numeroase vase mici. ci prin Ujopatie]. eterul le dă destulă mişcare pentru a-i duce în creier şi în nervi unde „întîlnind alcaliile. Ettmiiller. splină. ea e de natură alcalină. Lyon. onoarea de a fi eliberat isteria de vechile mituri ale deplasărilor uterine le revine lui Le Pois şi Willis. De obicei. abia se coagulează. cu o încetinire a mişcării. ca pentru manie. Paris. explică Van Swieten. coborîre. 280 ISTORIA NEBUNIEI care suferim" o dialectică a alcaliilor şi acizilor. şi totuşi îşi poate schimba locul: „Uterul. ciudată confuzie a proprietăţilor lor dinamice şi a secretului chimiei lor. FIGURI ALE NEBUNIEI 281 . Pe cît de simplă părea lectura maniei şi melancoliei ţn orizontul calităţilor lor. 77 Lange. limfa este acidă. Astfel. Novissima hypochondriacae melancholicc curatio. dimpotrivă. piept. fie prin părţile inferioare"74. 1741. Anumite spirite animale deosebit de fine ar fi forma. inimă. Viridet încearcă să reconstituie în legătură cu „aburii de Stahl. aşadar. El urc' 78 Viridet. pe cît de uşor se organizau mania şi melancolia în registrul calită-lor. pp.Dissertatio de malo hypochondriaco". 88 şi urm. idque non per sympathiam. în Pratique de medecine speciale. convulsii. genul nervos resimte irite. analizele jle cît se poate de instabile. mai exact al fermentaţiei „sărurilor. chilul Hnd acid." Tocmai acestei sensibilităţi. Dissertation sur Ies vapeurs. în schimb. acest peisaj imaginar al calităţilor. calitatea sîngelui devine proastă. încă de la începutul secolului al XVII-lea.. fluidă sau grea. dacă se mişcă „e pentru a se simţi mai în largu' său. „cauza lor apropiată este cruditatea acidă a stomacului. nu înseamnă că o face din prudenţă. Ciudată instabilitate calitativă a acestor boli isterice şi ipohon-drice. cel mai adesea îşi schimbă poziţia şi face mişc^' destul de impetuoase şi ciudate în corpul femeii. 41 -60. încă mai accepta. a rămas secundar în istoria isteriei şi a ipohondriei. ci printr-un instinct natural. 447 şi urm. deş'£ atît de strîns legat de părţile pe care le-am descris încît nu-şi p°^t( schimba locul. în care n-a jucat probabil decît rolul unui decor mereu reînnoit. jvledicina mişcării e cît se poate de nehotărită în faţa lor. măcar pentru orice percepţie care nu-şi refuza propriile imagini. Fără îndoială. serul va fi deci fără consistenţă. Mai precis. Crede că suferinţele de acest gen se înscriu într-o suită de reacţii ^'de. Paris. sed per idiopathiam [Numai 'capul este la originea tuturor acestora. pp. care devin atît de uşoare. prin comandă sau stimu animal. Commentaria in Aphorismos Boerhaavii.72 73 T. Trăite des vapeurs. alegerea e greu de flcut. •. bila fără putere. •ferindu-se la convulsiile isterice: Eorum omnium unum capuî esse Lfgntem. spasmele. M. Le Pois va putea scrie. iar drojdia digestivă. în sfîrşit prin membrana p^1' toneului. Era foarte clar. Nu s-a ajuns să se descopere stilul propriu al mişcărilor sale. Fără îndoială. că mania se înrudea cu un exces de mobilitate. mişcarea isterică este datorată unei prea mari mobilităţi a tuturor fluidelor. gît şi . Murillo. 22 şi urm.a din săruri alcaline care se mişcă în mare viteză şi se transforma. oamenii prea dedicaţi studiului sau meditaţiei"75. 1752. pp. înaintarea isteriei nu s-a făcut. viciată. nu i se fl>< recunoaşte facultatea de a-şi schimba locul şi de a parcurge corpu făcîndu-1 să tresară după voia mişcărilor sale. care devine atît de abundent şi totodată atît de dens încît nu mai e capabil săcircule în mod regulat prin vena portă. limfa îi va semăna serului şi la fel se întîmplă cu celelalte fluide pe care le furnizează acestea. 1716. lmpinse în diferite părţi ale corpului". L—LI. atît de inconsistente. probabil că pasiunea isterică şi maladia ipohondrică — zise fără materie — depind de predispoziţiile sau de starea particulară a fibrelor. încît sînt tulburate de cea mai mică mişcare: „In constituţiile slabe. prin col. iar criza survine „prin efortul pe care îl face pentru a-şi găsi o ieşire fie prin părţile superioare. Spaţiul din care şi-a luat dimensiunile e de alta natură: e acela al corpului. durerile neobişnuite pe care le încearcă atît de uşor „fetele care au culori palide. plămîn. care a fost decisiv pentru constituirea cuplului manie-melancolie. p.Pentru isterie. este mai puţin volatilă şi prea 'dă"77. tot astfel din sinusurile care se află la suprafaţa creierului şi se termină în partea posterioară a capului se adună lichidul din cauza poziţiei înclinate a . 1W cap. pentru Lange. şi asta nu prin afinitate. cu „umori care se găsesc ac°lo". pp. fără calitate. Theoria medica vera. el nu mai furnizează sP'rite. sîn-gele este dizolvat. în creier şi în nervi. pe atît de ezitantă pare descifrarea acestor boli. Liebaud. de malo hypochondriaco. diafragmă. Stahl optează mai curînd pentru o îngreunare a sîngelui. căci este „strît anexat".e ficat. dimpotrivă. rătăcire. Isteria este în mod nediferenţiat mobilă sau imobilă. Neuropathia sive de morbis hypochondriacis et hysteT<c Amsterdam. care se reunesc pentru a-1 forma." vapori atunci cînd au atins o prea mare rarefiere: dar există alţi alw care sînt acizi volatilizaţi. Flemyng.76 Pentru alţii. ideea unei mişcăn spontane a uterului. ale căror rnisrv şi întîlniri violente. în coerenţa valorilor sale organiceşia valorilor sale morale. o "79 Medicii epocii clasice vor refuza aproape în unanimitate o Enenea explicaţie. pp. 50-62. 571. să se blocheze. are tendinţa să stagneze. Pe atft ^e §reu ÎS* găsesc loc în el isteria şi ipohondria. A. 7 Van Swieten. în ciuda unor restricţii. pp. prin ligamente.. ca şi pentru ipohondrie. 1689. stomac.1. prin calităţile obscure ale lumii reflectate într-o imaginaţie medicală. pradă unor vibraţii instabile sau îngreunată de umori stagnante. acestei mobilităţi trebuie să-i atribuim angoasele. pentru a conserva sănătatea?1 pentru a avea plăcerea a ceva delectabil". provoacă semnele isteri şi ipohondriei. Aceste mişcări sv diferite — urcare. isteria fste un produs de fermentaţie. traducînd — sau mai degrabă adaptînd — în secolul al XVII-lea cartea lui Mari-nello. melancolia.

Căldura părţilor face atunci ca lichidul sase încălzească.82 Pînă la sfîrşitul secolului a' XVIII-lea. la rîndul său. stomacul serveşte drept releu şi difuzează bolile care vin din cavităţile interioare şi subterane ale corpului: „Nu e nici o jndoială că afecţiunile spasmodice pe care le resimt ipohondrii şi istericii îşi au sediul în părţile nervoase şi mai ales în membranele stomacului şi intestinelor de unde sînt comunicate. care de aici se răs-pîndesc în tot corpul. loc. Şi.144Willis. încep să se frămînte şi sfîrşesc prl/^ a-şi răspîndi dezordinea — cu sau fără intermedierea creierului -* tot corpul. o dinamică a penetrării organice şi morale."85 Rolul pe care Hoffmann îl atribuie intestinelor. o fiziologie a continuităţii corporale. prin nervul intercostal.. IV. P. Chiar în centrul organismului. Nimic. ci ca un fel de propagare surdă prin căile organismului şi proximităţile funcţionale. 8 '<■'■. Se numeşte boală 'Pohondrică atunci cînd îi atacă pe bărbaţii „la care natura face efort Liebaud. C. la cap. şi nu printr-un prestigiu aparte al naturii lor. Această temă es aceea a unei perturbări dinamice a spaţiului corporal. voi. o etică a sensibilităţii nervoase. care. Nu se poate spune că sediul maladiei a devenit creierul. urmează tulburări în stomac. p. I. secţiunea II. „De Morbis convulsivis".Atunci. ră să fi avut l°c vreo răsturnare teoretică sau experimentală în . pe scurt o boală care parcurge spaţiul corporal cu o asemenea rapiditate şi graţie unor asemenea viclenii îneît e virtual prezentă în tot corpul. Această temă a rămas aproape imobilă pînă la începutl secolului al XVIII-lea. 2. reeditate în 1733 de Boerhaave. 635. 10. sîngele şi umori] vitale încep să stagneze „în învelişurile membranoase şi nervoas-ale intestinelor". dar graţie unui privilegiu de difuzare prin umori Şi nervi. 282 ISTORIA NEBUNIEI să se debaraseze de excesul de sînge prin vărsături sau hemoroj/. Trebuie să încercăm acum să restituim evoluţia temei. poate cu excepţia unei anumite tertf care apare cu atît mai bine acum cu cît nu mai face parte dintrsingură teorie medicală. I. în ciuda multor diferenţe teoretice. pari tertia. Totuşi. nu există diferenţă esenţială între cele două afecţiuni". Trebuie explicată o boală care poate atinge tot atît de bine capul şi picioarele. „însoţită de tensiune şi de compresie. intră în agitaţie. 3. o dată atins punctul de origine al nervilor. Trois livres des maladies et infirmites desfenimes. se poate traduce într-o paralizie sau în mişcări dezordonate. Dacă spaţiul corporal este perceput ca un ansamblu solid şi continuu.. în ciuda reorganizării complete a concept» FIGURI ALE NEBUNIEI 283 84 85 Stahl. tema se va modifica brusc. cît de a descoperi principiul şi căile urmate deo boală diferită. Inutil să insistăm asupra schimbării de orizont medical care a avut loc între Marinello şi Hoffmann. Hoffmann. face o critică minuţioasă a explicaţiei uterine: mai ales de afecţiunile creierului şi ale genului nervos „depind toate tulburările şi neregularităţile care afectează mişcările sîngelui în această maladie"81."80 Willis. dispersată în tot corpul.ojOgie. . la ficat şi la toate organele principale ale corpului. Opera. 536. polimorfă şi. 1618. la fel ca şi celelalte viscere. Opera. prea multă vreme constrînse şi oarec^ congestionate. . toate aceste analize n-au abolit de la sine tema unei legături esenţiale între isterie şi uter.84 Opinia lui HoffnW e foarte apropiată. lucru ciudat. poale antrena catalepsia sau insomnia. şi numai atunci. Nu este vorba atît de a scăpa de vechea localizare uterină. care figurase în mod constan în tradiţia hipocratică. nervului intercostal este semnificativ pentru maniera în care e pusă problema în epoca clasică.. tocmai în cursul secolului al XVIII-lea. p. mişcarea dezordonată a isteriei şi a . Stahl justifică paralelismul dintre isterie şi ipohondrie printr-o pioasă apropiere între fluxul menstrual şi hemoroizi. astfel. pînă la Pinel. 453. cit. Nu mai rămîne nimic din aces faimoasă mobilitate atribuită uterului. în fiecare dintre cele trei etape ale sale: 1. 380. V". El explică. Medicina rationalis systematica. Pjso> Observationes. la piept. noţiunile de isterie şi de ipohondrie totviro şi vor intra definitiv în lumea nebuniei. :0iogice. se numeşte boală isterică atunci cînd atacă femeile la care „cjcj menstruaţiilor nu e cel care ar trebui să fie. Pinel clasifică isteria printre nevrozele naşterii (Nosographie philosophique). Totuşi. a unei creşti a puterilor inferioare. în stomac şi în intestin. Dar această legătură este altfel concepută: nu mai e gîndită ca traiectoria unei deplasări reale prin corp. uterul şi mitra vor rămîne prezente în Patologia isteriei83. nici că Willis a făcut posibilă o analiză psihologică a isteriei.. p. are se face simţită în principal la ipohondri". 1609. că boala isterică este 0 durere destul de violentă. Dar creierul joacă acum rolul de releu şi de distribuitor al unei boli a cărei origine e viscerală: uterul e cel care "provoacă. „De Affectionibus hystericis". stomacului. "analiza pe care o face mişcărilor spasmodice. la rinichi. § 2. Cauza isteri este în mitră — relaxare şi slăbire — dar sediul bolii trebuie căutat ca şi pentru ipohondrie. ci persistă nemodificată în succesiunea conceptelor speculative şi a schemelor explicaţiei. îşi va schimba sensul — unei inamici a spaţiului corporal îi va fi substituită o morală a sensibi-i'tătii. p.capului. p.

. iar aspectele sale mai numeroase.. el mimează o tulburare care i-ar aparţine. pp. acela că ea este şi o densitate morală. De aceea această maladie atacă mult mai multe femei decît bărbaţi. provoacă nenumărate semne de tulburări. la urma urmei. pentru că duc o viaţă mai uşoară şi sînt obişnuite cu voluptăţile şi comodităţile vieţii şi cu lipsa suferinţei. strîns legată şi. cit. reală pentru că se bazează pe o mişcare a spiritelor animale. cu atît mai frecvef va fi isteria. 394. atît a celor pe care le abandonează. se rna"1 festă sub chipuri distincte. capătă figuri diverse după sn ţiile pe care le traversează şi după suprafeţele la al căror nivel ajung „Fiind acumulate în pîntece. densitatea spaţială dezvăluie unul dintre sensurile sale. pentru că dă naştere unor simp-tome care par provocate de o tulburare inerentă a organelor. e un simu lacru al corpului. Cu cît urcă mai mult. produc spasme pe toată întindere pe care o parcurg şi provoacă în pîntece o umflătură asemănătoare cu o sferă uriaşă. este mai mult sau mai puţin afectată. este dereglarea mobilităţii interne care. „Dissertation sur l'affection hysterique". Spr muşchii laringelui şi ai faringelui. la suprafaţa corpului.. Acest spaţiu interior devenit permeabil şi poros nu e. iar f ctele sale vor rămîne simple. ci doar soliditatea spaţială a corpului." Şi. dacă mobilitatea lor e exagerată. loc. Vestea „se îndreaptă în mod impetuos şi în prea mare cantitate în ^utare sau cutare parte. Aceasta din urmă. adversarul Sâu. densitatea peisajului interior: „Dincolo de omul pe care j-arn putea numi exterior şi care este compus din părţi care ţin de simţuri. cit. şi. ia aspectul unui simptom regional Realmente atins de mişcarea dezordonată şi excesivă a spiritelor. nici chiar cauzele nu formează principiul de deosebire a maladiilor. Isteria apare astfel drept cea mai reală şi cea mai înşelătoare dintre boli. dar şi iluzorie. boala trece în „părţile vitale şi provoacă o atît de violentă palpitaţie a inimii încît bolnavul e convins că cei de faţă aud zgomotul pe care-1 face inima lovindu-se de coaste".. în orice parte a corpului ar ajunge. afecţiunea isterică provoacă o durere insuportabilă însoţită de vărsături abundente. isteria „imită aproape toate maladiile care se abat asupra speciei umane. dacă penetraţia se face în dezordine şi într-o manieră intempestivă."88 Fiecare parte a corpului determină de la sine şi prin natura ei proprie forma simptomului care urmează să se producă. iar dacă medicul nu are destula perspicacitate şi experienţă. produce imediat simptomele proprii acelei părţi. dacă atacă „partea exterioară a capului.ipohondriei nu va putea proveni decît dintr-un element căruia extrema sa fineţe şi permanenta samobilitate îi permit să pătrundă în locul ocupat de solidele înseşi. rezistenţa organelor la penetraţia dezordonată a spiritelor nu reprezintă probabil decît unul şi acelaşi lucru cu această forţă a sufletului care face să domnească ordinea în gînduri şi în dorinţe.. 284 ISTORIA NEBUNIEI care. pp. Spiritele. Cu cît spaţiul interior e mai uşor penetrabil. dar specia. astfel. j nici simptomele.iar din cauza activităţii lor pot penetra întregul microcosm într-o singură clipă"86. se va înşela cu uşurinţă şi va atribui unei maladii esenţiale şi proprii uneia sau alteia dintre părţi simptome care depind numai de afecţiunea isterică"89: viclenii ale unei boli ca# ■ parcurgînd spaţiul corporal sub forma omogenă a mişcării. între craniu şi pericraniu. chiar în acest text. isteria de ipohondrie. ca ă spunem aşa. în aşa ■el îneît ordinii interne a organelor i se substituie spaţiul incoerent a' maselor supuse în mod pasiv la mişcarea dezordonată a spiritelor. rămînînd fixată într-un singur loc. provoacă o durere insuportabilă care seamănă cu pasiunea iliacă". simptomele isteriei sînt rare. pentru că ele au o constituţie mai delicată. nedifere' ţiată încă la sursa pură a mişcării sale. decît relaxarea inimii.. dacă spaţiul interior este dens. pentru Highmore ca şi pentru Willis. nu este esenţă. provoacă spasme sau chiar durere şi tulbură Uncţia organelor. căci. organul îşi imită propria maladie. şi unele şi celelalte neîntîrziind să fie Puternic deteriorate de această distribuţie inegală a spiritelor care este "întregime contrară legilor economiei animale"87. hust şi rezistent. dar dacă trupul es FIGURI ALE NEBUNIEI 285 88 89 Ibid. ca să spunem aşa. Ceea ce explică de ce atît de . Nu tocmai astfel se deosebesc isteria f fliinină de cea masculină sau.. 400-401. aici. Cum spune Highmore. iar boala. cînd de fapt ele sînt doar forma luată la nivelul acestor organe de o tulburare centrală sau mai curînd generală. după cum principiile care formează organismul uman au primit mai multă sau mai puţină robusteţe de la natură. 395-396. cu impetuozitate. în sfîrşit. există un om interior format din sistemul spiritelor animale şi care nu poate fi văzut decît cu ochii minţii. organizat şi foarte r02en m diferitele sale regiuni. în afara oricărei legi organice şi a oricărei necesităţi funcţiOn poate pune stăpînire succesiv pe toate spaţiile disponibile ale corpui? Efectele variază în funcţie de regiunile atinse. în toate părţile corpului cărora nu le sînt destinate. Ibid. unită cu constituţia corporală. mai puţin robustă. şi deopotrivă pentru Sydenham. pornind de la un viciu al mişcării în spaţiul interior. Isteria. p. Corpul isteric | ste astfel oferit acestui spirituum ataxia [dezordinea spiritelor] Highmore. De . afecţiunea isterică. cît şi a celor *uPra cărora se îndreaptă. spiritele animale „din cauza subţirimii lor pot penetra chiar corpurile cele mai dense şi mai compacte. în Medecinepratique. este maladia unui corp devenit Penetrabil în mod nediferenţiat la toate eforturile spiritelor." Ceva mai sus. ele trec toate. dacă vrem. „trecînd în colon şi în regiunea aflată sub cavitatea inimii. loc. trad.

puţin cîte puţin. nici forţa de a le stăpîni. Corpul în care circulă maladia trebuie să aibă alte proprietăţi decît corpul în care apar simptomele dispersate ale bolnavului. fie par-•iculară. sînt absolut sigur că maladia lor este o afecţiune isterică. ale teoriei medicale. senzaţia şi mişcarea se pot produce concomitent în acelaşi nerv93: orice tensiune sau orice relaxare în fibră va modifica şi mişcările. Şi totuşi. pentru senzaţie („este mişcarea unei serii de bile de fildeş"). ci un vîrtej fără W într-un spaţiu răvăşit. devine sensibil la vibraţiile corpurilor sonore. (. alături de comunicaţiile multiplicate pe care I»păstrează împreună. însărcinaţi să transmită impresiile cele mai divers' nervii sînt pretutindeni şi în toate organele de aceeaşi natură? . leneşă. sau vederea unei lupte fac o asemenea impresie îneît „ele cad în sincopă sau au convulsii" ?95 Am încerca în zadar: nici o legătură precisă a nervilor. cum ar fi pipăitul. în ea vin să se încline şi să se îndoaie imaginile. pp. ci doar o acţiune la distanţă..Ner' vul a cărui deschidere în fundul ochiului îi conferă calitatea de a Per cepe impresia unei materii atît de subtile ca lumina şi cel care. la discipolii lui Ihidem. această invazie nu se poate face decît datorită suportului unei anumite continuităţi spaţiale. dar peisajul spaţial în care exprimă s-a schimbat.. Tissot concepe această funcţionare dublă în una şi aceeaşi fibră ca o combinaţie între o mişcare oiididatorie. cum se poate constata în toate maladiile de nervi94. ^asemănătoare £m punct de vedere fiziologic: „Această omogenita-în nervii animalului. mirosul. şi se întinde la tot sistemul economiei animale.. şi dlstribuise ordinea spaţială a mişcărilor sale. această intuiţie per-CePea în isterie agitaţia incoercibilă a dorinţelor la aceia care nu au Posibilitatea de a le satisface. în ciuda tuturor acestor virtuţi unificatoare ale sistemului nervos. Nouveau trăite des vapeurs. şi o mişcare corpusculară. Acest „corp interior" pe care Sydenharriîn cerca să-1 pătrundă cu „ochii minţii" nu este corpul obiectiv care se oferă privirii palide a unei observări neutralizate. tot în ea marile teme morale ajung să-şi formuleze şi."92 Dar încă şi mai admirabil este că o fibră nervoasă poate în acelaşi timp să poarte incitarea mişcării voluntare şi impresia lăsată asupra organelor de simţ. coeziunea tulburărilor atît de diverse care caracterizează isteria sau ipohondria? Cum să imaginăm legătura între semnele care de la un capăt la celălalt al corpului trădează prezenţa unei afecţiuni nervoase? Cum să explicăm..) stabileşte între organe o armonie care . . e oare sigur că putem explica. el esie locul unde vin să se întîlnească o anumită manieră de a imagina corpul. care e mai degrabă ta ordinul unei solidarităţi fiziologice. pentru incitarea voluntară („este mişcarea unui fluid închis jntr-un rezervor suplu. prin ce fel de linie de înlănţuire. care îi Per' mit să asigure integrarea elementelor celor mai eterogene. mereu mlădioase. nici o cale •rasată de la început.. slăbit de invazia bolii. Problemă care obsedează medicina secolului al XVIII-lea. Nu e oan de mirare că. luat locul un volum care este parcurs de mişcări neîncetate a cărn dezordine nu e tocmai o răsturnare de jos în sus.(jesea face să participe una sau mai multe părţi la afecţiunile acelora care sînt lezate. că la anumite femei „delicate şi foarte sensibile" un parfum ameţitor.. de exemplu într-o vezică pe care aş strînge-o si din care ar ieşi lichidul printr-un tub"). de a-i descifra mişcările interioare şi o anumită manieră de a investi în el valori morale. imaginea Or 8anului feminin urcînd pînă la piept şi la cap dădea o expresie Kică unei răsturnări a marii tripartiţii platonice şi a ierarhiei care rebuia să-i fixeze imobilitatea. dacă mărturisesc că da. sub funcţii diferite. cele " FIGURI ALE NEBUNIEI 287 1 Pressavin. separat de el însuşi. Fibra nervoasă este dotată cu proprietăţi remarcabile. le întreb dacă suferinţa de care se plîng nu le încearcă atunci cînd sînt triste. un animal viu şi veşnic mobil. 1770. gustul. într-o nouă formulă. La Sydenham." se deosebesc cu nimic prin natura lor de cei care servesc unor senza . sau povestirea prea vie a unui eveniment tragic."91 AC&* identitate de natură. şi senzaţiile. 1 organul auzului. Astfel. adică maladii idiopatice ale agentului general al tuturor simpatiilor. adică se exercită în principal asupra anumitor părţi"96. Devenirea se împlineşte. mai rudimentare. Dispersarea bolii în organe nu e decît reversul unei mişcări de propagare care îi permite să treacă de la unul la altul şi să le afecteze pe toate în mod succesiv.puţine femei ajung isterice dacă sînt obişnuite cu o viaţă dură şi laborioasă. 2-3. prin reţeaua reală a fibrelor sale. vechea intuiţie morală care făcuse din mitră. şi de ce înclină ele atît de puternic să de-vină isterice cînd duc o existenţă uşoară. intuiţia morală e identică."90 Şi iată. Pro blemă care va face din ipohondrie şi din isterie maladiile „genulu nervos". Lyon. asigură posibilitatea u°e comunicări între organele cele mai îndepărtate ca loc. luxoasă şi relaxată sau dacă vreo tristeţe le descurajează: „Cînd femeile mă consultă ^upra unei maladii a cărei natură nu o pot determina. 1 286 ISTORIA NEBUNIEI Descartes. ordinii verticale şi hieratice a lui Platonj. de la Hipocrate la Platon. să-şi modifice figura iniţială. Aceasta pentru că diferitele Părţi ale corpului posedă o facultate „foarte determinată care este ■le generală. Dacă bolnavul ipohondru sau isteric are un corp poros. lucrarea are loc la nivelul acestei percepţii etice. Acest corp penetrabil trebuie totuşi să fie un corp continuu.

98 Ibid."98 Dar sistemul ner vos nu mai e invocat aici pentru a explica transmiterea exactă a une. oarecum. pp. să sufere împreună. astfel îneît cu o asemenea constituţie nu va exista niciodată o sănătate solidă sau care să fie constantă. bolnavii isterici sînt cei la care această sensibilitate internă e cea mai rafinată. Această simpatie e oare. aspectul unei imagini precise.. 50 "Ibid. sînt mai expuse maladiiî r nervoase. în consecinţă. şi nu împiedică deloc continuarea cercetării. Intre sensibilitate şi mişcare nu se face distincţie. la care sistemul are în geral mai multă mobilitate decît la bărbaţi. contracţia diafragmei şi a muşchilor abdominali în timpul naşterii. dar nu o suprimă. pentru că totul în el e mai uşor ^ai mobil102. Un corp foarte apropiat de el însuşi. iritabilitatea. Tot corpul feminin este brăzdat de drumurile obscure.p.3."101 Iar \Vhytt garantează că a fost martor că „durerea de dinţi îi provoca nei tinere femei ai cărei nervi erau slabi convulsii şi o insensibilitate re durau mai multe ore şi reîncepeau cînd durerea devenea mai acută"-Maladiile de nervi sînt maladii ale continuităţii corporale. 51. medicii utilizează c°nfuz aceste noţiuni în unitatea indistinctă a percepţiei patologice. prea intim în fiecare dintre părţile sale. durerea de cap. Whytt nu reuşeşte nici să lz°leze simpatia în ansamblul sistemului nervos."99 Desigur. în general. De fapt. pofta dereglată care vin după momentul procreării. apropierea corpului de el însuşi capătă. p. care le afectează astfel într-o măsură mai mare. el închwe o perpetuă posibilitate de isterie. senzaţie şi mişcare). organul care întreţine cele mai multe relaţii cu ansamblul organismului? E suficient să cităm „vărsăturile care în general însoţesc inflamarea mitrei. „Femeile. ci de cele mai multe ori va fi resimţită o succesiune continuă de dureri mai mult sau mai puţin puternice. relativ tocită.. ii de nervi numite aburi. căldura şi durerile spatelui. cît •' de aceea de a se mişca" permite organelor să intre în corespon-^iţă. „întîlnim uneori persoane la care cel . ^iculîndu-le după o cu totul altă schemă decît cea propusă de fizio-'ogie.. care sînt singurele instru mente cu ajutorul cărora se produce senzaţia. dar ciudat de directe. Whytt. 24.. ci pentru a justifica. «>/<*.126-127. nici să o definească i ^ct în raport cu sensibilitatea şi cu mişcarea. un spaţiu organic care este. această sensibilitate exacerbată este compensată de zone de insensibilitate şi oarecum inerte.. 99-100. Tissoţ arată cum 0 P'lul e mai sensibil decît oricine. I. pp. Tissot. ea e cu atît mai marcată cu cît mobilitatea nervilor97 mare şi în acelaşi timp este una dintre formele sensibilităţii: ^Q simpatie. greşelile de regim. ipohondrii o au. îngustat: iată ce a devenit acum teama comună isteriei şi ipohondriei. Trăite des maladies nerveuses. colicile intestinelor.*.. Se a dmite deci că maladiile nervoase sînt stări de iritaţie legate de b'litatea excesivă a fibrei. Sensibilitatea simpatică a orgams' mului ei. *<bid. care radiază în tot corpul. Simpatia nu există l'bid. dimpotrivă. orice consens implică un sentiment şi. Bineînţeles. ele presupun o stare de alertă generală a sistemului nervos care face fie.. în mod ciudat. care organ susceptibil de a intra în simpatie cu oricare altul: „într-o asemenea stare de sensibilitate a sistemului nervos. de la o extremitate la alta a spaţiului său organic. ale acestor rezonanţe. I. 47. e confundată cu iritaţia. p. o proprietate ascunsă în fiecare organ — acel „sentiment" despre care vorbea Cheyne — sau o propagare reală de-a lungul unui element intermediar? Iar proximitatea patologică ce caracterizează maladiile nervoase înseamnă exacerbare a acestui sentiment sau mobilitate mai mare a corpului interstiţial? Lucru curios. femeile aparţin primei categorii: mitra nu e oare. voi. pp.^eastă proprietate foarte diferită „atît de facultatea de a simţi. sensibilitatea corpului faţă de propriile fenomene şi fatj de acest ecou pe care şi-1 face singur prin intermediul voi urnelor spaţiului său organic. greţurile. pasiunile sufletului. dar caracteristic fără îndoială pentru gîndirea medicală în secolul al XVIII-lea. partea a Ii-a. în epoca în care fiziologii se străduiesc & delimiteze cît mai precis funcţiile şi rolul sistemului nervos (sensibilitate şi iritabilitate. p. poate exista decît prin mijlocirea nervilor. mişcări sau a unei senzaţii. alături de creier. condamnă femeia la acest FIGURI ALE NEBUNIEI 289 91 Ibid. înţeleasă ca "re Patologică a unui organ provocată de o excitaţie prelungită. la unii. 270-292. în ansamblul şiîn masa lui. p. Maladiile de nervi sînt esenţialmente tulburări ale simpatiei. Asemenea imagini maschează problema. în sensul în care Haller înţelegea o f °Prietaţe a fibrei nervoase. 288 ISTORIA NEBUNIEI în organe decît în măsura în care e primită în ele prin interrned' nervilor. e întotdeauna într-o imediată complicitate cu el însuşi. care se fac simţite cînd se apropie momentul menstruaţiei"100. 23. să reacţioneze la o excitaţie totuşi înde-Psrtată: este vorba de simpatie. 100 Ibid. Trăite des nerfs. prea precise: cum e celebra „stafidire a genului nervos" descrisă de Pomme. alternările dese de cald şi frig sau de încărcare şi umiditate a atmosferei vor face să se nască foarte uşor simp-tomele patogene. ajungînd să formeze pentru simpatii un fel de loc privilegii absolut. p. în esenţă.

II. voit păstrată a noţiunii de iritaţie.orp rudimentar. . ceva foarte important.pp. care în lenea lor cad pradă cu uşurinţă mişcărilor vii ale propriei imaginaţii sînt mai des atinse de boli de nervi decît bărbatul. afecţiunile pe care le-a avut. pentru că e antrenat. pp. viaţa sedentară a oraşelor. cu alte cuvinte cei mai sensibili: subţirime a fibrei.pp. şi sfîrşeşte uneori prim stinge. somnul şi veghea. III. I. 199. dincolo de toate. FIGURI ALE NEBUNIEI 291 j. jritabilitate.Broussais. lectura romanelor. Dar şi mai vinovat. cu prea multă complezenţă. se topesc în iritaţia nervilor. îmbolnăvirea venea dintr-o prea mare violenţă. Pe de o parte.. „mai robust.Tissot. zelul nemăsurat pentru ştiinţe108. Dar acest exces de iritare are particularitatea că. la suprafaţa lumii. dar într-o singularitate care îi e proprie. întreaga viaţă sfîrşeşte prin a fi judecată după acest grad de iritaţie: abuzul de lucruri nenaturale106. o distincţie decisivă. delicateţe a organismului. pp. pp. 222—224. atenuează. în vivacitatea sa. care e deopotrivă a sufletul şi a corpului.. dincolo de orice. dar ea poate d asemenea să menţină totodată tema unei tulburări specifice unil. în ciuda formelor diverse pe care le ia în organei.. 1. pentru că toate lucrurile de care s-a ataşat în lume. le-a cultivat. p. 290 ISTORIA NEBUNIEI decît acelea produse la persoane sănătoase. Essai sur Ies maladies des gens du monde. nu le mai poate descifra"105. JJJ 292 ISTORIA NEBUNIEI . organ care resimte. 302. 15— 55. pp. găsindu-şi acolo şi efectul lor natural. individul suferă dintr-o solidaritate excesivă cu toate fiinţele din lumea înconjurătoare. Nouveau trăite des vapeurs. ea permite. au îmbrăţişat toate fantomele opiIle '--* Astfel bogaţii sînt pedepsiţi pentru deplorabila utilizare a ~Veriilor. discontinuă) şi ideea unei propagări în organism a aceleiaşi tulburări care îl poate afecta în fiecare dintre părţile sale (mobilitatea fibrei e cea care asigură această continuitate. Iată relaţia — pe care noţiu" de simpatie nu o putea defini — care a fost adusă de acest cot** 103 Ibid. Inconştienţa istericului este decît reversul sensibilităţii sale. a te ' cuvinte. „Cumplită ■lare!. simpatie prea vie pentru tot ce se întîmplă în jur. 109 essi*vin. ca şi cum sensibilitatea organuta nervos însuşi ar depăşi capacitatea sufletului de a simţi şi ar confisc în profitul său multitudinea de senzaţii pe care le suscită extrema mobilitate. spectacolele de teatru107. De acum înainte îmbolnăvirea vine din prea multă simţire. p. odihna şi miş-107excreţiile şi retenţiile. Atîta vreme cît bolile de nervi fuseseră ociate cu mişcările organice ale părţilor inferioare ale corpului chiar pe drumurile multiple şi confuze aie simpatiei). Cel mai mic sunet. ^f. şi un anume somn al senzaţiei care împiedică tul" rările nervoase să ajungă pînă la suflet. 103 Ibid. Amsterdam. în patologie. ele se situau ."103 în această ambiguu. şi pedeapsa lor morală. ele nu pot suportan1 cea mai mică impresie exterioară. pasiunile şi imaginaţiile pe care. Acest fel de rezonanţă universală — senzaţie şi mobilitate în acelaşi timp — constituie cea dinţii determinare a maladiei. e doar vic-•ima a tot ceea ce. IOJ ^-f.par chiar prin acest fapt semnificaţia morală a „maladiilor nerase" se modifică profund. mai uscat. un prek diciu general (însăşi sensibilitatea caracteristică organului e cea care asigură această comunicare. alimentele şi băuturile. toi atributele îi sînt deranjate. inimă neliniştită.ndirea patologilor. Este supliciul tuturor sufletelor efeminate pe care lipsa de <ţiune le-a aruncat în voluptăţi periculoase şi care. Trăite des nerfs. pentru a se sus-raie lucrărilor impuse de natură. voi.. pasiunile (cf. sistemul nervos „e într-o asemenea stare de iritaţie şi & reacţie încît e incapabil să transmită sufletului ceea ce resimte. Inocenţa bolnavului nervos care nici măcar nu mai simte iritaţia nervilor săi nu este ln fond decît pedeapsa dreaptă a unei culpabilităţi mai profunde: aceea care 1-a făcut să prefere lumea în locul naturii. atît de puţin elaborat totuşi şi atît de confuz încă în ". dar şi suflet uşor impresionabil. 166-167. '^. Şi mai ales.. Tableau de Paris. partea a H-a.111 Ceea ce lasă deocamdată în Geniul bolilor de nervi e. p. 3-4).cărunt prilej de mişcare provoacă mişcări mult mai considerabile l r. e mai inocent şi totodată mai vinovat. Astfel conturează ideea unei sensibilităţi care nu este senzaţie şi a utv" relaţii inverse între această delicateţe. Mai inocent.„interiorul unei anumite etici a dorinţei: întruchipau revanşa unui . i„ Preiei-. Trăite des nerfs. 278-279. viaţa pe care adus-o. a Ii-a. între alţii Tissot. într-o Inconştienţă cu atît mai mare cu cît e mai bolnav. De l'irritation et de Ia folie. 1839. mai asprit de munci"104. IO4/W. prin întreaga iritare a sistemului nervos. 274. 1783. Femeile care au „fibra plăpîndă". pe de altă parte. tot atît de condamnabil pe plan moral pe cît de dăunător pe plan fizic"109. bolnavii de nervi sînt cei mai iritabili. Dar dacă noţiunea de „fibră iritată" are tocmai acest rol de confuzie concertată. Tissot. Bolnavul nu mai e forţat de natura sa secretă. ed. 302-303. aerul. „pasiunea prea vie pentru sex sau acest obicei prost. senzaţiile sufletului."110 iată-ne la începutul secolului al XlX-lea: iritabilitatea fibrei îşi va 'ea destinul fiziologic şi patologic. solicită corpul şi sufletul. lumina ceam!" slabă antrenează simptome extraordinare. medicina de la sfîrşitul secolul al XVIII-lea poate într-adevăr arăta continuitatea între predispozjf (iritabilitatea) şi evenimentul patologic (iritaţia)..

ca o forţă secretă. sănătatea e definită prin „temperamentul potrivit" al fluidelor şi „supleţea resortului" solidelor. Analiza fiziologică este meticuloasă. caracteristic pentru gîndirea medicală din acea epocă. în panaceu acţio-nează natura însăşi şi şterge tot ceea ce aparţine contranaturii. Ceea ce era orbire va deveni inconştienţă. acele mişcări neregulate. începînd cu ciclul cauzelor materiale şi pînă la transcendenţa delirului. di-^'nuează „acele dureri. membranele care apasă" şi de această „calitate* resort care mişcă.Aceasta este. singurele care pot „să k alunge din rezervoarele lor" şi „să le facă să curgă în vase". Lui Whytt nu-i ajung cuvintele pentru a-i celebra me-ntele şi eficacitatea cînd e utilizat împotriva bolilor de nervi: opiul s'abeşte „facultatea de a simţi proprie nervilor" şi. Prin distincţia capitală între sens bilitate şi senzaţie ele intră în acest domeniu al neraţiunii despre ca am văzut că era caracterizat de momentul esenţial al greşelii şi visului. mitul panaceului încă n-a dispărut complet. acum se va răsturna şi se va repartiza pe suprafaţa unui domeniu pe care îl vor ocupa împreună. de dreaptă pedeapsă. s $i în „colica gazoasă". este foarte util pentru toate agitaţii. invenţii de ordin echivalent. dar chiar în medicină. adică de la lipsurile sau modificările care survin în ţesutul. des duceau la leşin şi la pierderea cunoştinţei. opiul îşi iaSen. Pe scurt. mai puţin labil în dezvoltările sale. într-o oarecare măsură. în secolele al XVII-lea şi alXVIII-lea. se afirma (sau nega) încă o anumită virtute aparţinînd unui corp. Observăm că opiul nu îşi datorează valoarea un... versală unei virtuţi care i-ar aparţine. în primul rînd. analiza fiziologică. între un privilegiu natura! care i-ar reveni medicamentului şi o eficacitate care i-ar permite sâ intervină în funcţiile generale ale organismului. pe de altă parte. Dar punctul său de aplicaţiei genul nervos — fiind un agent universal al maladiei. Tema panaceului în secolul al XVUI-lea este un compromis. Dar de fapt fluidele nu au deloc calităţi proprii: sînt prea dense sau prea lichide. u[uizat într-un mare număr de afecţiuni şi în mod special în „mala-. însăşi observarea simptomelor nu le controlează totdeauna cu exactitate. este un an antisimpatic. Ea adaugă neraţiunii toate acest noi valori: în loc să facă din orbire condiţia de posibilitate a tuturor manifestărilor nebuniei. Atîta vreme cît aburii erau convulsii sau cin date comunicaţii simpatice de-a lungul şi de-a latul corpului. Lumea vindecării se organizează după principii care îi sînt. „Psihiatria ştiinţifică" a secolului al XlX-lea a devenit posibilă Originea sa se află în aceste „boli de nervi" şi în aceste „isterii" care foarte repede îi vor inspira ironia. Pentru acest compromis.. atunci singurul mijloc „de a-1 mai fructifica este creşterea dozei d cînd în cînd"1. aşa cum sensibilitatea este marele le ca 294 ISTORIA NEBUNIEI agent al comunicării maladiilor în interiorul spaţiului organic on' în măsura în care are un prim efect de insensibilizare. nervul redevine sensibil în ciuda opiul. formînd un obstacol în calea propagării bolii de-aij gul liniilor sensibilităţii nervoase. Pe scurt. universul terapeutic rămîne mai solid. un echilibru mai mult căutat decît obţinut. nu era vorba de nebunie Dar cînd spiritul devine orb chiar la excesul sensibilităţii sale ~ atunci apare nebunia. flegmă şi „astmul P^srnodic propriu-zis". Spitalizarea şi internarea — am văzut deja care era independenţa lor faţă de medicină.toate convulsiile. toată această ierarhie verticală care constituia structura nebuniei clasice. mişcarea lor etc. Şi astfel se vede compromis ceea ce era esenţial în experienţa neraţiunii. mai puţin pregătit pentru o reînnoire radicală. asimilarea completă a isteriei şi a jD hondriei cu maladiile mintale. pe de o parte. mai ataşat de structurile sale. şi în curînd şi-1 vor contesta. sul de panaceu tocmai prin această mediere anatomică şi funcţională Remediul nu e general prin el însuşi. Invers. Fără îndoială. în cearta antimoniului. Descartes şi Willis n-a antrenat. °Şelii şi căscatului provocate de menstruaţiile prea abundente". prin jocul liber şi reciproc al acestor două puteri principale ale vieţii". agitate sau stagnante şi denaturate? Aceste nu sînt decît efectele mişcărilor solidelor. Dar. obturaţia plămînilor. „cauzele maladiilor sînt împrumutate de la fluide sau de la solide. şi care ar fi capabilă să acţioneze direct asupra răului. în tehnicile de medicaţie. Or. psihologia şi morala. ce este opiul? Un soli' care are calitatea că sub ."2. Dar CUrînd disputele antimoniului sînt urmate de discuţiile despre opiu. specifice şi pe care teoria medicală. însufleţeşte"3. CAPITOLUL IV Medici si bolnavi Gîndirea şi practica medicală nu au. ceea ce era greşeală va deveni vină. acele spasme prile-lte de o iritaţie extraordinară".'ile capului". se recomandă cu succes împotriva „slăbiciunii. în consecinţă. Intr-un fel. unitatea sau măcar coerenţa pe care le cunoaştem acum. „într-un cuvînt. mai stabil. Şi ceea ce fiziologia a putut descoperi ca orizonturi noi prin Harvey. Prin cipiul motor al sănătăţii şi ai maladiei e constituit deci de „vaseie care se agită. stă mărturie cartea lui Hecquet despre opiu. Efectul k este circumscris: el insensibilizează. agită. de sancţiune morală.. adică de orbire. care nu era deloc propriu experienţei clasice. Totuşi universalităţii în efectele unui remediu începe să-şi schimbe sensul către sfîrşitul secolului al XVII-lea. şi tot ceea ce în nebunie desemna paradoxala manifestare a non-fiinţei va deveni pedeapsa naturală a unui rău moral. această acţiuue întîrzie să se uzeze. teoria şi terapeutica nu comunică decît într-o imperfectă reciprocitate. iritabilitatea fibrei îi conferă nebuniei un întreg conţinut de culpabilitate. ci pentru că se inserează în formele generale ale funcţionării organismului. ea o descrie ca efectul psihologic al unei vini morale.

Multă vreme ea rămîne în comunicare directac elemente cosmice pe care înţelepciunea lumii le-a repartizat în S*' cretele naturii. privilegiile regionale ale eficaci-tăţilor parţiale. de i ot sînt constituiţi din spirite sau „părţi uşoare. nemijlocit. 11."4 Acolo efectul opiului va fi triplu. 1726. maladia. Şi totuşi Hecquet nu abandonează ideea că opiul vindecă printr-o virtute naturală. devine ca un fel de nor de ato^ insensibil care. Modul de a acţiona ' medicamentului se dezvoltă natural şi discursiv. cipiu e ascuns în natură. dar pentru că a primit un dar secret al naturii. El acţionează după o mecanică "' şi vizibilă.. Lumea vindecării. cum am văzut. Aceşti vapori. consolidează „tonusul membranelor" şi le face mai elastice. p. ciudat. mediat şi derivat în raport cu o înlănţuire de mecanisme diverse. adică acelora al căror prin. 86. Şi. 3 Ibid. între microcosmul maladiei şi macrocosmul naturii este trasată de multă vreme o întreagă reţea de linii care stabileşte şi menţine un complex sistem de corespondenţe. ci fie din regnul urna" fie din ..p. uşoare i imperceptibile. în secolul al XVIII-lea. 168-174. Reflexion sur Vusage de Vopium. u ca. perfect lustruite. dar ale căror rezultate sînt vizibile pentru o filozofie a naturii: aerul. că în el a fost plasat un secret care îl pune în comunicare directă cu sursele vieţii." Destul de repede folosirea vegetalelor şi a sărurilor va fin interpretată într-o farmacopee de stil raţionalist şi pusă într-un raport discursiv cu tulburările organismului pe care se presupune ca vindecă. dar fi să scape vreodată de aceste echivocuri. fine. să se infiltreze în substanţa corticală ^reierului.efectul căldurii „se transformă aproape1' întregime în vapori"'.8 Tocmai în această ambigUj tate trebuie înţelese privilegiile succesive acordate în timpul secolu]Ul al XVIII-lea medicamentelor „naturale". care de altfel nu se poate să nu existe. pot adera la suprafaţa regulată a membranelor. ocrotind sănătatea. ideea eficacităţii m dicamentului se va concentra în jurul acestei teme a naturii. Dar numai în parte. în fiecare dintre aceste teme terapeutice supravieţuieşte ideea panaceului. care. ca nişte fire de puf abia crescute. Pe bună dreptate deci se presupune că<* compus dintr-o „alăturare de părţi spirtoase şi aeriene".. dar în plus supleţea lor. pp. împreună cu limfa. se lipesc una de alta"."7 Opiul nu e eficace la urma urmei decît în măsura n care era. des calmants et des narcoM Paris. pentru că sînt „particule aeriene". şi poate că tot unei plante îi ^a fi încredinţat spiritul care trebuie să-i redea sănătatea omului e venit păcătos. dacă omul ar fi rămas inocent. un spirit — element spiritual şi spirtos totodată — care e însuşi spiritul Vleţii: „Aceste spirite rămase în opiu" sînt „depozitarele fidele ale sPiritului de viaţă pe care 1-a imprimat Creatorul. un raport originar care a plasat în opiu o esenţă. potrivit căreia nu există în lume o formă de maladie. sînt capabile sase amestece complet cu seva nervoasă şi să o însufleţească. încă din Evul Mediu. p. Raportul opiului cu maladia este dublu: un raport indirect. Idee veche. Privilegiului panaceului i se opun. pulverizate. Trăite des maladies nervcuses. Hecquet. de deschidere spre Principiul ei. Răul nu există niciodată în stare simplă. pp. şi un raport direct. dar împiedicînd mereu căutarea medicamentului specific. apa. Efectul opiului este total pentru că descompunerea chimică la care e supus în organism îl leagă. eterul şi electricitatea. „rec-tifieînd-o" şi „corectînd-o"6. în măsura în care sînt nişte elemente netede si lucioase. ră-mîne în mare parte în acest spaţiu al generalităţii abstracte. în sfîrşit. anterior oricărei cauzalităţi discursive. un chip al răului care să nu poată fi şters dacă avem şansa de a-i găsi antidotul. 32-33. „în acelaşi fel în care două suprafeţe. ne-■ârate. se insinuează fără să tulbure şi pă-trUnd fără violenţă"5. Ibid. dar probabil într-un colţ al naturii extrem de izolat. la început. care le face să semene cu nişte „fire sau lamele de resort". Opiul capătă valoare de medicament universal pe calea cea lungă a transformărilor chimice şi a regenerărilor fiziologice. iarba era bună pentru nebun şi nefastă pentru călău. ele întăresc astfel membranele şi fibrele. totuşi elastice.. pp. îl traversează proflip' MEDICI ŞI BOLNAVI 295 1 2 Whytt. a efectului localizat în raport direct cu simptomul particular sau cauza singulară. pătrunzînd deodată în sînge. care. prin această metamorfoză. trebuia să-1 ferească pe om de foarte. A existat totuşi în epoca clasică un sector de rezistenţa: o> meniul nebuniei. Ibid. dar principiei acţiunii sale este o proximitate de esenţă. Aceste p*' sînt eliberate în organism imediat ce opiul este absorbit de corp „Opiul. continuă să i se opună. în conformitate cu ijţăţile fizice ale vaporilor pe care-i eliberează. în modificările lor.p. perfect plane.. binefăcător. de elementele care determină sănătatea. cea mai mare parte a acestor antiteze con stituite ale nebuniei nu sînt de ordin vegetal. Ibid. P. II. 87- 1 296 ISTORIA NEBUNIEI De-a lungul întregului secol al XVIII-lea. în starea lor normală şi. descompus în măruntaie. fără să rămînă vreun interstiţiu. o comunicare originară c natura. Căci tocmai unui ^bore (arborele vieţii) i-a încredinţat Creatorul un spirit care însu-"eţeşte.. tr d. SI. 84. metamorfozată.. e totdeauna deja compensat: „Altădată.

Lyon. 405. este bună pentru aburii isterici. refuză să acorde credit tuturor proprietăţilor Jean de Renou. dacă este spălat şi pregătit cum trebuie. amestecaţi-1 cu sărurile din stomac. lapislazuli. cu spiritele nervilor — efectele îi vor fi sigure şi virtutea naturală. unde virtuţile iau aspectul unei seve imperceptibile ale cărei secrete pot fi extrase prin chintesenţă-smaraldul purtat la deget nu mai are puteri. cu gemele. Ea e deci înrudită cu pietrele. prin înţelepciune împotriva nebuniei. prezenţa a patru corpuri esenţiale: „ulei şi sare volatilă amestecate şi acoperite cu flegmă şi pămînt"12. să fie citat. în care scrie că „autorul Naturii a infuzat în mod divin în fiecare piatră preţioasă o virtute deosebită şi admirabilă care îi obligă pe regi şi pe prinţi să-şi presare cu ele coroana. într-o ma-n'eră foarte explicită. în 1638. iar Barthelemy (De r°Pi'ielatibus rerum) îi atribuia topazului facultatea de a alunga frenezia.. el poate „nu numai să-i ferească de răul trecător pe toţi cei care îl poartă la deget montat ■n aur. cu umorile din sînge. A remedia omul prin om înseamnă a lupta prin lume împotriva dezordinilor lumii. Dicţionarul lui Ja" dia* ş pp ş pg ţ stabileşte că Opiul grăbeşte Mania: „Raţiunea acestui efect este că acest medica"* H1 abundă într-un fel de pucioasă volatilă foarte dăunătoare naturii" sciences medicales. loc. multă vreme intactă. cu toate aceste comori ambigue care poartă în strălucirea lor şi o bogăţie. ca să vindece diferite maladii şi să-şi păstreze sănătatea"9. i 1 298 ISTORIA NEBUNIEI presupuse ale smaraldelor: „Se pretinde că sînt bune pentru epileps-şi că uşurează naşterea. pp. fenomen al sufletului şi al corpului. (Euvrespharmaceutiques. ele sînt pla sate din nou în mijlocul naturii. Ikid. dacă n-ar figura încă. nebunia nU Poate ^ vindecată decît de om şi de învelişul său muritor de păcătos. dar şi chemare a căderii înseşi. dimpotnv' de esenţele cele mai subtile care compun forma vizibilă a omul11 MEDICI ŞI BOLNAVI 297 8 Critica se face în numele aceloraşi principii ca şi apologia sa. pot combate ceea ce nebunia umană a inventat ca dezordine şi fantasme. ca unul dintre remediile privilegiate ale nebuniei. a simţit cum un frumos smarald Pe care îl purta la deget s-a spart în trei bucăţi în faţa luptei lor. desigur. în pofida majorităţii concepţiilor medicale ale epocii. se întîlneşte prezenţa acestor medicamente umane şi minerale. în v'ctionnaire des drogues.e prea evident magic. „Părul bărbatului e bun pentru a domoli aburii. semn al unei decăderi. prin natura împotriva unei antiphysis. cele mai nocturne je lumii şi că întruchipează un fel de ridicare a acestor profunzimi de sub ţinutul unde veghează dorinţe şi coşmaruri. La cealaltă extremitate a naturii. 406-413.. care sînt în acelaşi timp principii de viaţa şi de sănătate. Urina proaspătă a bărbatului. în amestecul complex care formează organismul. dacă sînt sfărîmate mărunt şi luate pe gură"". Şi aici avem tema arhaică a omului microcosm în care vin să se în-tîlnească elementele lumii. cit. în excrescenţele şi excrementele sale". sînt lăsate fleoparte practicile al căror sens. fiind purtate ca amuletă.. calitatea sa majoră este de a veghea asupra înţelepciunii şi Virtuţii înseşi. elimină umoarea melancolică fără nici un pericol". şi un blestem: culorile lor vii înconjoară un fragment de noapte. corpul uman e considerat şi el. alimentul natural prin excelenţă (Buchoz scrie după Rousseau). Fără îndoială. pînă în plin secol al XVIII-lea. Lemery. Căci se povesteşte că un rege al Ungariei. 1638. nu numai că întăreşte vederea.. se evită privarea pietrelor de puterile lor. la limita fcatului.. De multă vreme deja Albert de Bollsdat spusese despre lzolit că „duce la dobîndirea înţelepciunii şi alungă nebunia"."13 Buchoz recomandă laptele femeii. înţelepciunea naturală a ascuns desigur secrete care. în Farmacopeile şi Tratatele de medicină me-dicală din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Dar imaginaţia clasică încă n-a expatriat în întregime tema că nebunia este legată de forţele cele mai obscure. Acest ansamblu de credinţe n-ar merita. care sînt aplicate cu obstinaţie nebuniei. pînă în miezul epocii clasice. „dacă este purtat. singure. traduse de Serres. după Jean de Renou. în timp ce era în braţele amorului cu soţia sa. a acestor teme morale şi imaginare explică fără îndoială de ce. nar putea fi fl* şorate decît de secretele cele mai ascunse ale naturii sau. dar aceste din uiw calităţi sînt imaginare." Dar dacă amuleta e respinsă ca mediere eficacităţilor. smaraldul conţine puterile cele mai numeroase şi cele mai ambivalenţe. Dintre toate pietrele. pentru oricare dintre . Jean de Serres tradusese acele faimoase (Euvres pharma-ceutiques ale lui Jean Renou. stigmat propriu omului.). Vigoarea. de exemplu. dar de asemenea menţine inima veselă. ci şi să întărească memoria şi să opună rezistenţă tentaţiilor concupiscenţei. folosindu-se de ele ca să se ferească de farmece. „smaraldele" — tot Lemery o spune — „sînt potrivite să îndulcească umorile prea acre.. Lemery constată în „toate părţile omului. dacă după ce e ars e dat bolnavului să-1 miroasă.. Ca şi cum puterile neliniştitoare ale aliena^1 care îi fac un loc aparte printre formele patologiei. p.regnul mineral. lntr-atît iubeşte castitatea această piatră"10.

de Sevigne. îl împrospătează. înrudiri morale condamnabile. în afară de cazul cînd e luată In terci. este în acelaşi timp pentru ea. prilej al Căderii şi formă vizibilă a Ispitei." Mai mult.b Lemery citează folosirea frecventă . Acesta a fost un alt obstacol pentru adaptarea farmaco-peilor la noile forme ale medicinei şi ale fiziologiei. de atîtea ori înroşite şi duse pînă la strălucirea adevărului lor. îl purifică. „Se poate spune că nu există nici o parte sau excrement s superfluitate în om sau în femeie pe care chimia să nu le poată prepara pentru v decarea sau uşurarea celei mai mari părţi a bolilor la care sînt supuşi. Tot împotriva convulsiilor era folosit sîngele uman cald încă. Bien viile propune 17 tratamente împotriva focurilor dragostei. şi al căror cadavru n-a fost 1 rOpat în pămînt binecuvîntat. cit.ed. ci o v iperă adevărată. sau în altceva răcoritor. articolul „Homo". lipsit de virtuţi tămăduitoare. pentru a potoli poftele nemăsurate ale nebuniei. şi e nevoie de corpuri vii. Pharmacopee universelle. omorîţi de mînă omenească. Cf. Urmaţi acest tratament tlm JPdeolună. bînd apoi un pahar de zer în care s-a stins o bucată de fier înroşit în foc. VII. Dar convulsiile. asupra acestei fierberi obscure a umorilor şi a dorinţelor — şi asta în virtutea arhaicei magii a lui similis similibus'! Adevărul lor incendiar ucide această posomorită. astfel încît să fie în largul lor. tăiaţi-le capul. 124.. în „ Appet] dice des formules". cit. ed. terapeutice: aceea a valorilor simbolice. Raoul Mercier. un produs de spiţer. seminţe de struguri şi de măselariţă. Putem fi oare surprinşi că găsim încă în foarte serioasa Pharma-copee a lui Lemery această reţetă a unei doctorii de castitate care se recomandă pentru maladiile nervoase şi ale cărei semnificaţii terapeutice sînt purtate toate de valorile simbolice ale unui rit? „Luaţi camfor. voi. ş'^* de Sevigne. cu tot ceea ce cornpof1 ea ca puteri neliniştitoare. se macină cu două drahme de aur.19 Cum să nu triumfe aceste corpuri preţioase şi violente. majo. 430. loc. remediul cel mai preţios. valorile simbolice îşi multiplică eforturile. avînd grijă totuşi să nu se abuzeze de această terapeutică al cărei exces poate provoca mania. Lemery. dar dacă ar fi să-1 credem. propuse sub forma filozofiei naturala modificările prin care li se atenuează formele rituale prea accentua^ nu reuşesc să le dea de capăt. pare s atragă .afecţiunile nervoase. p. Duşmanul prin excelenţă al Femeii. a craniului unui „tînăr mort de curînd de moarte violentă"16. Reinterpretările lor. îşi doreşte şerpi ade-văraţi. 429. conservă de flori de nufăr şi sirop de nufăr.. de cîmp: „Trebuie să fie vipere veritabile. iar nebunia. (Euvres. o dată cu supradeterminarea acestei imagini a sîn-gelui. partea cea mai preţioasă a omulu)i MEDICI ŞI BOLNAVI 299 11 12 Lemery. asupra căldurilor trecătoare ale unui corp uman. Cf. Se iau dimineaţa două sau trei drahme. 206. în locul lui. Şi nu vreo pulbere. a U-a şi a IH-a. acest elixir este decît „un cap mort". anexat lucrării Trăite de Ia nymphomanie. de aceea a fost utilizat atît de multă vreme craniul ţnzuraţilor. 14 Buchoz. „Sănătatea deplină de care mă bucur. cel mai veninos trebuie să fie cel mai eficace împotriva aburilor şi împotriva maladiilor femeilor. nişte imagini şi simboluri tainice care ţineau de un onirism imemorial. Se transformă în pulbere şi se dau trei grame tinerei fete a cărei imaginaţie este aprinsă de puternice himere. 18 şi 25 mai 1769."20 Dorinţa şi fantasmele sale se vor stinge în calmul unei inimi aşa cum această tijă de metal încins se potoleşte în cea toi inocentă. ritatea sînt împrumutate din reţetele vegetale tradiţionale. voi. în carne şi oase. lemn-dulce. Nu trebuia oare ca sursa păcatului şi a morţii să devină sursă de vindecare şi de viaţă? Şi între toţi şerpii. începînd cu spasmul isteric şi pînă la epilepsie. 411. şi asta de cinci ori la rînd. dara cincisprezecea ne introduce într-o stranie alchimie a contradragos. ş1 urina pentru „toate formele de maladii ipohondrice"14. p. pulberii din oasele craniului. inavuabilă căldură. Scrisoare din 8 iulie 1685. şi Moî'se Charas. Luaţi cîte două în fiecare dimineaţă. mai curînd decît reţete sau secrete tehnice. XX şi XXI. în lumea răscumpărării. se distilează totul de cinci ori şi apoi se înroşeşte timp de cinci ore pe cărbune încins. p. Recenzie în GautK' laire. 821. Numai ardoarea ! Cf. nu un remediu în borcan. p. VII. Anumite sisteme pur simbolice şi-au păstrat soliditatea pînă la sfîrşitul epocii clasice. cea mai copilărească dintre băuturi. apoi se încălzeşte pe cenuşă cu spirt de vitriol. p. sau în smîntînă. animate în secret de imemoriale ardori. c istă în convulsie o violenţă care nu poate fi combătută decît tot rin violenţă. Lemery. 771. separate c'te trei sau patru.17 Dar iată-ne deja. p. transmiţînd. op. sînt cele care atrag cu cea mai mare obstinaţie remediile umane — mai ales ace' lea care pot fi prelevate din craniu. p. Textul lui Bienville datează din 1778.. ls Buchoz. tei: se ia „argint viu reînsufleţit cu cinabru". Ele temperează sîngele."18 'mpotriva bolilor de nervi." 13 Ibid. Dictionnaire universel des drogues simples. scrie Mme de Sevigne. o datorez viperelor. Le Monde medical de Touraine sous la Revolution. şi umpleţi cu ele un pui. violente şi dense duse de o mie de ori pînă la incandescenţă în cuptoarele cele JJW încinse. PharrnacoP1^ royale.. p. pulberea încălzeşte. (Euvres. -Mtne. 359 şi p. a imaginaţiei dereglate şi a furiilor dra-8°stei. Ar fi mai bună utilizarea. 752. în cuşti cu tărîţe şi muŞchi. p. Lettres periodiques curieuses. într-o altă regiune a eficacităţii. jupuiţi-le ?' tăiaţi-le în bucăţi. Aceste scheme simbolice supravieţuiesc cu obstinaţie în metodele de vindecare ale ep° cii clasice. 1759.. Rugaţi-1 pe domnul ^e Boissy să vă trimită cîteva duzini de vipere din Poitou. 1676. Şarpele. 421. 300 ISTORIA NEBUNIEI poate stinge ardoarea.

^şterge o senzaţie. dar care acum îşi va dobîndi întreaga măsură prin faptul că se substituie panaceului. de o întreagă lume de practici extramedicale. a prilejuit leşinul. dar aceasta nu este decît o alunecare în interpretările speculative ale unei scheme simbolice care rămîne permanentă: schema unei refulări a ameninţărilor de jos prin instanţele superioare. pînă înd ajunge. chirurgii. nivelurile de elaborare ştiinţifică se confruntă astfel fără să dea impresia că măcar o dată contradicţia a fost resimţită ca atare. în final. Whytt prescrie assa fetida atribuindu-i această semnificaţie: violenţa dezagreabilă a mirosului său trebuie să diminueze iritabilitatea tuturor elementelor sensibile ale ţesutului nervos care nu sînt afectate de ea. 3-4. cil. droghiştii. în a doua m mătate a secolului al XVIII-lea. călugării. 22 hytt. Atunci cînd. 1772. o . un întreg corpus tehnic al vindecării pe care nici medicii. Protestele doctorilor nu încetează să crească pînă la sfîr-Şitul epocii clasice. nebunul în libertate este. II. simplu efort pentru a echilibra. spiţerii atează mult mai multe maladii. fără îndoială. Ceva carev deveni curînd domeniul clinice pe cale să se nască.ja pe de altă parte. Acesta trebuia să suprime orice maladie (adică toate efectele oricărei maladii posibile). Există încă. în timp ce cura va suprima toată maladia (adică ansamblul a ceea ce e determinant şi determinat în maladie). loc. un medic din Lyon publică în 1772 un text sem-mficativ. Mai mult: ea trebuie să se adapteze la proprii'' ei efecte. dar contribuie şi la diminuarea sau la distrugerea senzaţiei dezagreabile pe care o resimte partea corpului care. surorile din ^Pitale. înainte. în afara oricărei mecanici a mişcărilor contrare. în medicină. Formele de gîndire. pentru care mirosurile au i putere proprie de atracţie şi de respingere asupra organelor mobile ile corpului uman. 302 ISTORIA NEBUNIEI internarea îl face pe alienat să scape de tratamentul medicilor. fazele prin care trece şi momentele care o constituie trebuie să se articuleze pe natura vizibilă a maladiei. refulare care devine din ce în ce mai ideală. se admite că îngrijirile trebuie să le fje acordate mai degrabă de supraveghetori decît de medici. pp. şarlatanii. în Franţa. iar în Anglia înfiinţarea Refugiului pentru ca nebunia să fie oficial anexată domeniului practicii medicale. asupra maladiei şi asupra raportului care se stat" leşte între ele. L'Anarchie medicinale. circulara lui Doublet. de pofte interj care altădată se socotea că ajung pînă la piept. ea rămînea legată. să compenseze în mod progresiv etape'1 prin care trece vindecarea. prin multe aspecte. în Franţa şi Anglia se deschid case de sănătate pentru alienaţi. la nevoie să se autocontrazică dacă natura maladiei şi efectul provizoriu produs o cer. încredinţat îngrijirilor unui vraci. Vor trebui aşteptate. Lemery. Şi totuşi epoca clasică e aceea care a dat noţiunii de cură plenitudinea sensului său. Or'a de practică e vizibilă mai ales în cazul nebuniei: pe de o parte."22 Această fragmentare socială care separă. a limita şi. vechilor imperative morale continuă să organizeze în parte tratamentele care au trecere în epoca clasică — formînd nuclee de rezistenţă greu de stăpînit.spre ea aceste tratamente cu eficacitate simbolică şi sa le aPe de eforturile unei gîndiri pozitive. Trăite des maladies nerveuses. L'Anarchie medicinale: „Cea mai mare parte a medicinei Practice se află în mîinile unor oameni născuţi în afara acestei arte. cit. iar durerea isterică localizată mai ales în organele pîntecului şi ale pieptului dispare imediat: „Aceste remedii. ci şi o reflecţie spontan' asupra sa însăşi. atît de bine primite. dau mult mai multe leacuri decît edicii. mult mai uşor decît un alt bolnav. voi. emeiuştile."21 Imaginea unui miros ale cărui puternice emanaţii resping organul s-a şters în favoarea temei mai abstracte a unei sensibilităţi care se deplasează şi se mobilizează pe regiuni izolate. Idee veche. prin suferinţele sale. Gilibert. Momentele curei trebuie deci să se articuleze pe elementele constitutive ale maladiei. încît se impun în mod natural chiar medicilor înşişi. P 19 20 Bienvtile. ci exp£ rienţă. II. atît de solide în tradiţia lor. MEDICI ŞI BOLNAVI 301 i cap şi la creier împreună cu corpul mobil al uterului însuşi? Re-ulare considerată încă reală de Ettmiiller. T. iar teoria medicală capătă viaţă într-o tentativă. Şi e cu atît mai greu de răzbit cu cît cea mai mare parte a practicii medicale nu se află în mîna medicilor înşişi. cîrpacii.. voi. Etapele curei. pentru că aParţine în întregime unor vraci fideli reţetelor lor. Toate aceste coeziuni simbolice în jurul imaginilor. Pentru căînce-pînd din această epocă maladia începe să fie percepută într-o unitate naturală care îi prescrie tratamentului ordonarea sa logică şi îl determină prin propria ei mişcare. magii. la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. p. în secolul al XVIII-lea. 171-172. făcînd o puternică şi rapidă impresie asupra nervilor foarte sensibili ai nasului. să-i împrumute contradicţiile şi să-i urmeze fr care dintre cauze. să se corecteze. Domeniu în care raportul constant şi reciproc între teorie şi p& tică se vede dublat de o imediată confruntare între medic şi boln*1 MEDICI ŞI BOLNAVI 303 c ferinţa şi ştiinţa se vor adapta una la alta în unitatea unei experte concrete. Ceea ce conferă această alură paradoxală. 309. Cît timp încă assa fetida va fi însărcinată să refuleze în corp istericilor toată această lume de dorinţe deplasate. Orice cură este deci nu numai o practică. Neufchâtel.-E. Iar aceasta cere un limbaj comun. loc. acest stil atît de eterogen prescripţiilor. negustorii de plante. pp. pînă la inimă. epocile tehnice. cifrelor şi simbolurilor lor. nici medicina nu l-au controlat niciodată. doamnele miloase. nu numai că excită diversele organe cu care aceşti nervi intră în relaţie. Rezultatul nu mai e pur şi simplu constatare. riturilor.

plimbarea în locuri îneîntătoare.^g] Reţeta e citată de Mme Fouquet. dar o vigoare calmă. iată tot atîtea mijloace pentru a consolida. Jault. cele mai multe modele diferite. la toate virtuţile sale. fără vreun „terrnediar sau vreo . P24 Lange. Există în nebunie. Nimic nu rezistă mai bine ca el. cel mai rezistent. tare permanentă de ipohondrie. IV. Mai mult decît imaginea vivacităţii şi a vigorii. partea" spiritelor ^ »le ajută să învingă cauza care le agită". în fine.ecOlul al XVIII-lea. mai ales. Fierul cuprinde. pentru a 'Mări natura însăşi. acest schimb între nebunie şi medicină pe care internarea îl refuza cu obstinaţie. senzaţia eza greabilă însufleţeşte spiritele care se revoltă într-un fel şi se înea Ptă energic spre locul unde trebuie respins asaltul. p. Se va căuta deci o cură care va trebui să dea spiritelor sau fibrelor o vigoare. le trebuie remedii care să le calmeze mişcările şi să le repună în situaţia lor naturală. înseamnă * 'e da destulă soliditate pentru a rezista la aburii care încearcă să e s ufoce. mirosurile agreabile. de la început. 1678. consolidîndu-se a tehnică privilegiată a medicinei. îi lipseşte robusteţea. în acest scop 304 ISTORIA NEBUNIEI se va face uz de „assa fetida. aşa cum sînt obiectele care dau sufletului un sentiment de plăcere dulce şi moderată. scufundînd în ea o tijă de fier înroşit. p. de la Charcot la Freud. dacă de atîtea ori se întîlnesc spasme şi convulsii în bolile de nervi este pentru că fibra e prea mobilă. să le prindă în vîrtejul lor. tocmai în legătură cu maladiile nervoase au dobîndit curele. există totdeauna o slăbiciune secretă.26 Şi asta pentru că. pp.25 Whytt a cunoscut un on care. Dar fierul este eficace chiar şi fărâm' o pregătire. A 25 Sydenham. „Dissertation sur l'affection hysterique". nu există un mai bun procedeu fortifiant decît folosirea acestui corp. ca să spunem aşa. dar şi cel mai flexibil din cîte se află în mîna omului care ştie să-1 adapteze scopurilor sale: fierul. într-atît va fi ea supusă. (Euv)es. scrisorile din 16 şi 20 octombrie 1675. este dat în natură. pentru a le restitui adevărata mobilitate. de întremare. dar dominată şi deja domesticită. sau prea iritabilă. toate aceste calităţi care devin contradictorii imediat ce sînt izolate. Cum ar putea omul să ajute natura şi săi sporească forţa printr-un mijloc mai sigur — adică mai apropiat de natură şi mai puţin supus omului — decît prin aplicarea fierului ? Este mere citat exemplul lui Dioscoride. acidităţile dispar iar spiritele îşi reiau adevărata greutate. fierul ■alieă proprietatea remarcabilă de a se transmite direct. care pare uneori să sporească forţa maniacilor în proporţii considerabile. Sub violenţa aparentă a nebuniei. Arsului legii naturale. în sfîrşit. 1. o lipsă esenţială de rezistenţă. în . în organism. nimic nu e mai docil. Dar. 186 şip. Trăite des vapeurs. împotriva abu'Or> spiritele se întăresc „prin mirosurile cele mai grele". apărea posibilitatea unei psihiatrii de observaţie. o greutate convenabilă. în aceste cure. care e în acelaşi timp cel mai solid şi cel mai docil. să le facă inerte. în Medecine pratique. o forţă pe care nici o dezordine nu o va putea mobiliza. o întreagă componentă de slăbiciune. învăluind tema într-o nouă rezistenţă. chiar în formele sale cele mai agitate. s-ar stabili în sfîrşit. mobilitatea calmă a apei şi această rigoare a unui metal tratat pînă cînd devine flexibil — toate aceste elemente reunite confereai apei puteri de întărire. în sfîrşit o vivacitate care nu e menită decît să protejeze corpul. sau prea sensibilă la vibraţii. se impune aceea a robusteţii. faimoasa apă a reginei Ungariei23. trebuie găsită o forţă care să poată fi prelevată din natură. Ca şi cum. 243-245."24 Această desfătare fermă. şi încă într-un mod deosebit de favorizat. Dacă spiritele sînt supuse unor mişcări neregulate este pentru că ele nu au destulă forţă şi destulă greutate pentru a urma gravitatea cursului lor natural. Căldura focului. A lua partea spiritelor înSe arnnă a lupta împotriva zadarnicei agitaţii la care sînt supuse în mda voinţei lor. va împrumuta cuvinte atît de ciudate. Muzica. Sydenham îl recomandă sub forma sa cea mai simpla prin înghiţirea directă de pilitură de fier. în orice caz. Să încercăm să restituim cîteva dintre ideile terapeutice care au organizat curele nebuniei. considerate curînd drept fanteziste. elementele fragile care pun în comunicare trupul cu sufletul. fără îndoială. de consolidare pe care ea n1 putea transmite organismului. Or. în natura sa privilegiată. moderate şi regulate „Atunci cînd spiritele animale sînt îndepărtate şi despărţite. în privinţa lor. furiile nebunului nu sînt la drept vorbind decît violenţă pasivă. de la Pinel la Leuret. voi. ulei de ambră. Se visează remedii „ce iau. înseamnă şi a le permite să scape de toate eferes cenţele chimice care le încălzesc şi le tulbură. 571. ca să se vindece de o slăbiciune a nervilor stomacului ce antren MEDICI ŞI BOLNAVI 305 23 Mme de Sevigne se folosea mult de ea. Consolidarea. lua în fiecare zi pînă la 230 de gra-° ie de pilitură de fier. „spirt antiepileptic de Charras'' sau. dar se află totodată la dispoziţia tuturor tehnicilor umane. vederea unor persoane care au calitatea de a plăcea. piele şi pene arse ţ sfîrşit tot ceea ce poate da sufletului sentimente vii şi dezagreabile" împotriva fermentaţiei se va da teriac. Recueil de remedesfaciles et domestiques. într-o elasticitate tînără. Lange recomandă ca spiritele să fie supuse la senzaţii şi mişcări în acelaşi timp agreabile. si a acestui dialog al nebunului cu medicul care.comunicare măcar ■maginară între medic şi bolnav. considerînd-o „bună împQ*\ tristeţii" (cf. a unei internări cu aspect spitalicesc. care dădea inerţiei apei virtuţi de putere ce îi erau străine.

Chapters on the H's of Medecine. înseamnă deci că fierul. „aburi negri astupă vasele foarte fine prin care spiritele animale ar trebui să treacă". se împrăştie imediat în „reanism. 29 Transfuzia este încă pomenită ca remediu al nebuniei de Dionis. fermentaţie a aburilor şi a violenţelor. Doublet. 31 Lieutaud. Precis de medecine pratique. Ştim „dintr-o experienţă de mai mult de trei mii de ani că Smim. fără să treacă în sînge. nu substanţa. observă că. Bolnavul se calmează. îngroşat. pp. ci pentru a surprinde această comunicare imediată a calităţilor. în afara oricărui schimb de substanţă. răspîndindu-se pe suprafaţ corpului şi eliberîndu-se spre exterior. Aşa explică Fallowes mecanismul binefăcător al lui Oleum Cephalicum. "en. al unui melancolic. 316. Celor dintîi le aparţin toate metodele propriu-zis fizice care tind să creeze la suprafaţa corpului răni sau plăgi. trebuie ca acestea să fie distruse. pp. 275-276. unde stagnează. Purificarea. 2. fiecare pu-tînd fi ataşată uneia şi aceleiaşi operaţii de purificare. 32 Fallowes. centre de infecţie care eliberează organismul şi totodată centre de evacuare spre lumea exterioară. dar şi cea ffl ai imposibilă dintre cure. Ea ar consta în substituirea sîngelui su praîncărcat. Aceste modificări ale corpurilornî sînt oare de aceeaşi natură ca şi cele care însoţesc maladiile urno rilor? Nimic nu va fi deci mai recomandabil împotriva aburilor decit produse ca smirna sau aloea. el. De unde şi terapeuticile care atacă alterarea însăşi şi încearcă fie să devieze materiile descompuse. 306 ISTORIA NEBUNIEI plet vindecat. chilul. Cîţiva ani mai tîrziu. spiritul i se limpezise. să se recurgă la „cautere. Mai mult decît un efect constatat. gste clar că o întreagă imagerie a fierului binefăcător comandă aici «îndirea discursivă şi triumfă chiar asupra observaţiei. p. 334 şi urm. cauterele pe tot corpul produc acelaşi efect. medicul însărcinat să o facă. The Best Methodfor the Cure of Lunatics with Some Accoutits °1 Incomparable Oleum Cephalicum. în nebunie. III. Oleum Cepha licum are avantajul de a provoca „mici bube pe cap". pp. Se presupune chiar că maladiile pielii ca scabia. Gedenktage der Psychiatrie. 1682). Londra. fără rugină sau deşeuri. BibliotheqM ffl«* ' pratique. descompunere a lichidelor şi a spiritelor — nebunia atrage o întreagă serie de terapeutici. îşi comunică forţa.31 Dar trebuie făcut mai mult decît prevenirea descom. dacă este amestecat cu tinctură de gogoaşă de ristic. consolidarea spiritelor şi a nervilor apare mai degrabă ca o metaforă operatorie care implică un transfer de forţă fără nici o dinamică discursivă. Obturare a viscerelor. atinşi de melancolie amoroasă. 408) şi de Manjet. 149. voi. 30 Lange. nu capătă acea culoare purpuriu-închis pe care ar fi trebuit s-o aibă dacă fierul ar fi fost asimilat. History of Psychiatry. Iar din ziua următoare. purgaţiile. Laehr. 620—621.es pentru ca Societatea de filozofie din Londra să proiecteze rea'zarea unei serii de experienţe pe pacienţii închişi la Bethleem.27 Dar Denis o încearcă PeUnul dintre bolnavii săi. a oricărei comunicări a mişcărilor. dacă sîngerările. L° ^ d'operation de chirurgie (Demonstraţia VIII. în a sa Instruction din 1785 destinată directoriloi MEDICI ŞI BOLNAVI 307 28 Zilboorg. pe care le înlocuieşte cu o cantitate ceva mai mică ra să din artera femurală a unui viţel. îi ia 10 nc » de sînge. ideea a avut destul sucj. plin de umori înţepătoare. eczema sau variola pot pune capăt unui acces de nebunie. cartea IX. tale. Ettmuller recomanda stărui» transfuzia în cazul delirului melancolic (Chirurgia transfusoria. fie sa dizolve substanţele care le descompun.transformare. pp. recomandă. a doua zi. în 1662. Dacă se fac Experimente nu e pentru a pune în lumină o înlănţuire pozitivă. punerilor. p. nedepunîndu-şi decît calităţile. II. cu un sînge limpede şi uşor a cărui mişcare nouă ar disipa delirul. fortifică direct membranele şi fibrele. „toţi profesorii Şcolii de Chirurgie au confirmata lucru"28. Această tehnică a fost totuşi destul de repede abandon în ciuda cîtorva tentative ulterioare. şi mai ales faimosul elixir al lui Para celsus. ■ nInod paradoxal. descompunerea păn seşte atunci măruntaiele şi creierul. p. care e atît de rezistent. citat în Tuke. Se visează un fel de purificare totală: cea mai simplă. fără să se amestece cu digestia. fără să pătrundă substanţial în organism. La sfîrsitul secolului se valua obiceiul de a inocula scabia în cazurile cele mai îndărătnice dem nie. r de data aceasta numai cu cîteva uncii. el obturează venele creierului. Dar arsurile. la . după o oră. tehnici ale derivării şi tehnici ale curăţării. şi curînd era com27 j ytt. Moritz Hoffmann sugerase. refuză. 251. se ung cu ulei ca să nu se usuce şi ca să rămînă deschisă ieşirea „pentru aburii negri fixaţi în creier"32. efervescenţă de idei false. Trăite des maladies nerveuses. sîngele este atunci lipsit de direcţie». 93—94. transfuzia sanguină ca remediu '^potriva melancoliei.29 Se vor utiliza de preferinţă tratamentele care previn descompy rea. şi Aloea conservă cadavrele"30. Trăite des vapeurs. Wright îi dâ unui cîine să înghită sare de Marte. jnS o manie. băile şi duşurile n-au '•. dacă nu e agitat de o mişcare confuză „care amestecă ideile". o ia de la început. 1705. Forţa trece prin contact. p.

dizolvă mucozităţile maţelor. doi mi de cură care consta doar într-o tinctură de chinină „întreruptă din tind în cînd timp de cel mult o lună" au fost de ajuns pentru a vindeca 0 femeie atinsă de o maladie nervoasă. fără intermediar.alte fructe de aces fel"40. El aplică de asemenea pe capul ras al bolnavului frunze njsate de varga-ciobanului sau scaieţi presaţi"45. pp. Raulin mai citează mierea. 308 ISTORIA NEBUNIEI Absolut natural. tartrul solubil e mai util în afecţiunile maniace sau melancolice dependente de umori nocive. consumîndu-i umidităţile de prisos. Trăite des maladies nerveuses. dar Iacă organismul poate rezista la atacuri mai vii.ă ardă — căci corpurile de acest fel au însuşirea de a risipi umidită-ţile de prisos fără să emane o căldură periculoasă. H. distruge corpurile în curs de fermentare. II. 339. j6Cenzia din Gazette salutaire.. p. 3s -•■" {Dictionnaire universel de medecine. fără să lase vreo impresie considerabilă de căldură. pe pri-. ceea ce e cu deosebire de luat în seamă. cafeaua reduce impuritatea: „Cei care fac uz de ea simt printr-o lungă experienţă că le drege stomacul. conform acestei dub» determinări. adică cireşe. struguri. cit. Avis aux gens de lettres sur leur sanie. 3. nu se recunoaşte o contradicţie între cele dou: modalităţi de acţiune. portocale. cu oţet. Imersiunea. cafeaua este utilă pentru „persoanele -rase şi ale căror umori dense circulă cu greutate"35. 1758. îşi exercită coroziunea asupra a tot ea ce boala a putut depozita ca inutil. încît nici un săpun nu i-ar putea veni de hac. voi. prin urmare.drenaje. Median und Chirurgie.ul loc sînt infuziile amare.ei de mare. oricum. 42 Whytt. Muzzell este primul care a avut ideea să prescrie tartrul împotriva „nebuniei şi a melancoliei" şi a publica cîteva observaţii triumfătoare pe această temă. este foarte recoman-at vitriolul. II. coacăze smochine. „Sapu^ dizolvă aproape tot ce este concret. 'si tr ''°'w™' 'u' James propune această genealogie a diverselor alienări: „Mania iar ^e'n general originea din melancolie. Amară şi vie. 38. iulie 1785). p. 364. ms. decît în acelea care sînt produse de un viciu la creier"42. sjn. .38 f v „ ouWct. dă forţă. IV. cit. 43 Raulin. Arsenal. 76. nici chiar persoanelor cu cele mai mari arsuri care au obiceiul să o folosească. că împrăştie gazele. Berlin. inriate în corp. 119. „fructe cu săpun". test 'P°h°ndrice din sevele impure şi viciate care circulă lîncezind în ine nirion.34 Pentru a face asta. 37. 41 Muzzell. u mai bine zis pînă cînd se trezesc. a impregnării care modifică însuşirile esenţiale ale lichidelor şi solidelor. Lucru curios. amestecat cu chinină — 20 sau 30 de picături de elixir * Vitriol sînt de o eficacitate absolută. şi cea. 44 F.37 Pentru persoanele delicate. aselul-de-ziduri. 1126). voi. observaţii citate în Gazette salutaire din 17 martie 1763. 4528. p. cj 1763. chinina trebuie asociată „cu o infuzie amară plăcută la gust". II. p. dimineaţa. vigoare şi curăţenie spiritelor animale. Dar există cazuri cînd încurcătura e atît de serioasă. voi. atrăgînd spre exterior umorile şi chidele nocive. înghesuite în căile primare."36 Amară. obturaţi atît de ireductibilă. ea purifică uzînd. dar cel ţ^ adesea e suficient să fie consumate pe stomacul gol. 54-60MEDICI ŞI BOLNAVI 309 fintr-o metodă foarte promptă şi foarte simplă.44 Gazette de medecine citea2 cazul unui vraci care ajunsese să vindece „un mare număr de neb' 39 40 Raulin.43 La jumătatea drumului între aceste metode interne de disoluţieşi tehnicile externe de derivare se află o serie de practici dintre care cele mai frecvente sînt aplicaţiile oţetului. După ce le-a provocat expurgaţia pe sus şi pe jos. la abcese superbie* la inocularea scabiei"33. dar şi tonifiantă. în sfîrşit. De aceea se recomandă fricţionarea capului ş1 craniului. Ca acid. alină durerile şi înţepăturile care se fac simţite de obicei acolo. este eficace în „slăbiciune. p. pulberea din picioare de crevete şi antidotui făcut din calculi de provenienţă animală. nr. 145."39 Tissot crede că săpunul pOab fi consumat direct şi că va potoli multe boli de nervi. săpunurile şi produsele care conţin săpun v avea efecte privilegiate în această încercare de purificare. 'kidem. şi cea mai mare parte se trezesc vindecaţi.. le 'ninoaie picioarele şi mîinile în oţet şi îi lasă astfel pînă cînd adorm. pe cît posibil ras. El se va de făşura atunci direct. cU tot ceea ce o înrudeşte cu riturile purificării şi renaşterii. f. De l'usage etde l'abus du cafe. au determinat nebunia. Paris. „Traitement qu'il faut administrer dans Ies differentes especes de '^' 'n Instruction. articolul „Manie". Dar în aplicaţie externă ptate servi ca revulsiv. Teză susţinută la Pont-â-Mousson. loc. Trăite des affections vaporeuses du sexe. pere fondante şi . vătămător şi impur în corp slu în suflet. „dupăcîtc am observat. oţetul dizolvă obturaţiile. chiar dacă unul dintre cele două moduri de acţiune m mai poate fi analizat într-un mod raţional şi discursiv. dar caracteristic pentru gîndireatera peutică a acelei epoci. Aici se intersectează două teme: cea a ablaţiunii. descurajare şi depresiune". prin simplul contact dintre dou-elemente naturale. loc. mult mai fiziologică. funinginea din vatră. p. y'1. de Doublet şi Colombier (Journal de medecine. există în cafea un fel de foc fără flacără.. Printre dizolvanţi. Tissot. fragi. nr.41 Whytt le confirma şi arată totodată că tartrul acţionează tocmai ca detersiv. din care face un blînd remediu şi. Amăreala are toate virtuţile aspre ale . 15 septembrie 1763. Iată în ce constă " cretul său. 340. e chinina pe care Whytt o recomandă în mod curent persoanelor „al căror gen nervos e foarte delicat**. Avînd în vedere ceea ce este el prin natură" detersiv şi revulsiv — oţetul va acţiona. melancolia din afecţiunile ipohondrice. pentru că este eficace mai ales împotriva maladiilor cu obturaţie. 37 Consultaţia lui La Closure. o putere de purificare care nu calcinează. S utilizează atunci tartrul solubil. par sarcina principală constă în a dizolva toate fermentaţiile care. împiedică fumurile care urcă la cap şi. 1764. ea usucă fără . şofranul oriental. gure sau pe pîine. Muzzell.

voi.. „singura grijă e ca bolnavii să fie scufundaţi în apă repede şi pe neaşteptate şi să fie ţinuţi acolo multă-vreme. el a reuşit totuşi să se elibereze din lanţuri. cu puţin timp înainte de Revoluţie. această jn venţie. Altfel ar mai fi ea utilizată în frenezie sau manie — maladie a căldurii. a resimţit aceste teme într-o imaginaţie atît medicală. Apa. manie. formînd o inepuizabilă rezervă de metafore operatorii. imbecilitate). ea are. 310 ISTORIA NEBUNIEI de a-1 scufunda de mai multe ori în apă „pînă cînd îşi va fi pjerd forţa şi îşi va fi uitat furia". a încercat să înoate. pp. lichid simplu şi primitiv. ea întăreşte şi curăţă măruntele. şi poate chtf avea efectele de consolidare care li se atribuie unor corpuri ca fiel MEDICI ŞI BOLNAVI 311 . pe . Dar în acelaşi timp apa pe care natura a introdus-o în compoziţia tuturor corpurilor îi restituie fiecăruia propriul echilibru.<■ 48 49 Sylvius. 11. folosirea regulată a băilor. cînd se avea de-a face cu un maniac.511 Iar în acea epocă trecuse deja multă vreme de cînd Cheyne recomandase „tuturor celor care au nevoie să-şi fortifice temperamentul" să-şi amenajeze băi în case şi le folosească la două. ar fi fer] citul rezultat al hazardului. este plăcută la gust. Această anecdotă va fi % o rază de lumină pentru Van Helmont. apa rece răcoreşte. 47 'issot.probabil că aP'icaţiile reci de toate felurile deveniseră monedă curentă în Anti-ctlitate. dulce şi uşoară. a leşinat."46 Folosirea imersiunii vine de departe în istoria nebuniei. Nu e nici un pericol pentru viaţa lor"49. cu ambiguităţile sale. cura prin băi îşi ia — sau îşi reia — locul printre tera-peuticile majore ale nebuniei. Menuret. pp. loc. au fost re-stabilite în ordinea lor naturală şi „a trăit multă vreme fără să mai fie cuprins de vreun acces de nebunie'5. el ar fi inventat sute de forme diverse ai (Plinius. cartea XXVI). într-o şaretă era transportat un demerr bine legat. deşi transcris sub o formă anecdotică.în ciuda originii lor diferite şi a distanţei dintre nivelurile lor de elaborare conceptuală. sub formă de baie. n măsura în care poate primi calităţi suplimentare ca răceala sau ca dura. Bineînţeles. '% ^Ure''anus> &e rnorbis acutis.48 Ceea ce istoria admite deci \ secolul al XVIII-lea. jocul calităţilor e foarte labil în substanţa fluidă a aps_. cît şi în apă dulce. el prescrie. După Plinius. I. dacă îi dăm crezare lui Coelius . ea serveşte drept regulator fiziologic universal. dacă are puteri' impregnare. (jjn uşurinţa cu care eficacităţii sale i se pot atribui formele şi modalităţile cele mai contradictorii. toţi l-au crezu: mort. nr. 23. să se scufunde într-un fel sau altul într-un lac sau în orice apă vie de cîte ori vor avea ocazia"51. Ea este locul tuturor temelor terapeutice posibile. în care lichidele se încălzesc pînă la punctul de evaporare. Boissieu citează apa rece printre mijloacele esenţiale ale curelor răcoritoare. şi virtuţi de constricţie. je uşor pătrunde în trama oricărui ţesut. Ideea de Natură. Asclepiade folosea cu dragă inimă băile JţV^'va maladiilor spiritului.47 Evul Mediu. discipol al lui Rousseau. De methodo medendi. adăugind pentru primele două folosirea duşurilor reci. dar el şi-a venit repede în simţiri care. miercuri 14 octombrie 1761. Avis aiux gens de lettres sur leur sânte.. pentru cele \ patru mari forme patologice pe care le recunoaşte (frenezie. Căci. cartea I. dorinţele imaginare stîrnite de lectura romanelor sau de spectacolele de teatru au provocat boli de nervi. în care spiritele intră în ebuliţie. le serveşte drept element de coeziune. Opera medica (1680). băile prac-'cate la Epidaur sînt în sine o mărturie în acest sens. un lucru e cert: începînd de la sfîrşitul secolului al XVII-lea. a sărit într-u^ lac.. 90. melancolie. care ar data de la jumătatea secolului al XVIII-lea. atunci cînd civilizaţia. în care solidele se întind. cît S' morală: „Natura a indicat tuturor Naţiunilor apa drept unică bău-turâ. protesta împotriva felului în care se abuzează de ele. cap.. de răcire sau de încălzire. grecii şi romanii vedeau în ea un remediu universal. şi . în această prospeţime transparentă omul revine la propria-i inocenţă. care a început să scufunde alienaţii atît în mare. ea e cea dintîi dintre . ţine de ceea ce e mai pur în Natură. ele formează pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea o unitate destul de coerentă pentru ca opoziţia să nu fie resimţită ca atare. viaţa în societate. i-a dat forţa să dizolve tot felul de alimente. întoarcerea la limpezimea apei capătă sensul unui ritual de purificare .în acest element fluid se face schimbul universal de calităţi. Cînd Doublet redactează lucrarea sa \ Instruction. cum poate constata zilnic anatomia? Pe bună dreptate. pentru că Soranez din Efes..„ recunoaşterea generală a efectului său şi a modului său de acţiune. dintr-o dată. sau „dacă nu au mijloc pentru asta. citat în Rostaing. De infirmonun sanitate tuenda. 215-216. XIV. Privilegiile apei sînt evidente într-o practică medicală domina' de grija de a echilibra lichidele şi solidele. cit.Urelianus. cînd a fost scos.. Rcflexions s» affections vaporeuses. pe atît de uşor se lasă regnată de toate influenţele calitative la care este supusă. exista obiceiul gazette de medecine. Memoires de iAcademie royale des Sciences. Istoria naturală. „ Histoire". Sylvius recomandă impregnări în Ca2 rile de melancolie şi de frenezie. i 73. trei sau patru zile. II. '. P 30 Doublet.4. modificările îndoielnice pe care omul le-a putut aduce bunătăţii esenţiale a Naturii nu au reuşit să altereze caracterul binefăcător al apei. După Menuret. 73-74. a'egeţi deci o apă rece. I Cheyne. ca o bruscă descoperire a utilităţii băilor de căt Van Helmont este doar o reinterpretare. universalitatea folosirii ei în secolul al XVIII-lea nu vine '. p. lăsînd „uscat şi friabil" creierul bolnavilor. Tissot. care o aşază pe primul loc printre umectanţi. Contează prea puţin exactitatea povestirii. 51 fapt. în mod iradoxal.

e . bolnavii plutesc în apa băii — într-atît căldura internă a rarefiat aerul şi lichidele din corpul lor. § 5. 1 312 ISTORIA NEBUNIEI Mai mult. călduţe sau reci. puterile apei se epuizează chiar în excesul bogăţiilor sale calitative: rece.'0 în apa rece. atunci survine relaxarea. în loc să înmoaie. majorităţii bărbaţilor că au degenerat. secţiunea II. şi Chambon de Montaux. Reflexions sur Ies ajfections vaporeuses. Dar în alte intuiţii calitative.. a activităţii corpului şi spiritului". lîn-^ Zelile. pentru că. raportul se inversează. sîngele vine acolo să se încălzească. Nu este aceasta metoda practicată spontan în America?59 Iar efectele ei. care îi smulge corpului particulele arse aflate în exces.. inspiraţia şi toate lichidele utile sau nocive. moliciune a întregului organism. lipotimiile. Paradoxul băii ia'de este simetric: ea atrage spre periferie sîngele şi toate umorile. inima nu mai funcţionează decît cu înetl nitorul. Prin intermediul ei. strîngînd ţesuturile. P56 Rostaing. căldura dilată porii organismului. p. ia căldura. 57 Hoffmann. -esînt datorate unei „uscări a genului nervos" şi „uscăciunii mem-nelor"58. Acest fapt nu e oare °niirrnatde „sincopele.: principiu similia similibus. cum spunea Hoffmann. ci. apa rece e cea care usucă. nu fără motiv. p. Des maladies desfemmes. Opera. ea poate încălzi. răcoreşte. corpul se îngreunează şi se duce. 47). caldă. Tocmai aceasta e teza susţinută de Darut. dimpotrivă. complice ale căldurii re domneşte în corp.. Cf. Apa poate înlătura umiditatea. fluiditatea umorilor. iar organismul se vede astfel răcit. şi " „Din ceainic vine cea mai mare parte a maladiilor" (Axis aia gens de lettres. este un „încetinitor diluant". şi prin intermediul UM întreg mecanism vizibil. moleşeala. II. Pentru unii. II. n-ar mai lipsi decît să le semene prin constituţia corpului. Beauchesne. ţesutul cărnii noastre s strîng cînd ne spălăm cu apă rece sau cînd sîntem pătrunşi de frig?' Băile reci au deci paradoxala proprietate de a consolida organismul-de a-1 proteja de moliciunile umidităţii. Nouveau trăite des vapeurs. Cf. dar daca rămîn mult timp în apă. a apetitului '°rţelor digestive. patru sau chiar şase ore pe zi". Ea regăseşte vechi. atunci ca dura e cea care seacă puterile umectante ale apei. dar în alt sens.52 Dar se poate spune la fel de bine că apa rece încălzeşte şi apa caldă răceşte. iată ce-i pîndeşte pe cei care consumă aceste infuzii în cantitate prea mare. desigur. ele sînt în stare să îmbibe lăuturile organismului şi să le redea supleţea. şi asta cu atît mai mult cu cît „inima care luptă singură împotriva celorlalte părţi face noi eforturi ca să res-Pinga sîngele şi să învingă rezistenţa vaselor capilare. împotriva maladiilor de v@ MEDICI ŞI BOLNAVI 313 54 55 Cf. .60 La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. „şi de a spori forţa sistolica11 inimii şi a vaselor"57. „de a da culoare părţii corpului". 1763 (Gazette salutaire. lpsa de vigoare" care însoţesc totdeauna folosirea prea :ăc. 75.-Les froids dessechent Ies solides". Băile reci alungă sîngele care e la periferia corpului şi îl „împing cu mai multă vigoare spre inimă". Memoire sur Ies methodes rafraîchissantes et echauffantes. Tocmai prin asta riscă să devină nocive toate băuturile calde de care se abuzează în secolul al XVH-lea: slăbire. -'srut. divizarea sîngelui. obiceiurile şi înclinaţiile femeilor. Dar cum inima e sediul căldurii naturale. „Les bains froids sont-ils plus propres â conserver la sânte que Ies bains s?" Teză. care diminuează rezistenţa fluidelor la acţiunea solidelor şi coboară astfel indirect căldura generală a corpului. umiditate generală. aptitudinea sa A a se supune calităţilor pe care le poartă e atît de mare. înlătură orice posibilitate de impregnare: „Nu vedem oare în ce măsură vasele noastre. nici soldaţi. încît i Se -tîmplă să-şi piardă eficacitatea de lichid şi să acţioneze ca un rem diu care usucă. nr. contractîndmoliciunea. pentru că vor fi în curînd lipsiţi de forţa şi vigoarea necesare în profesiunea lor.Se reproşează. creşterea forţelor căldurii naturale. Şi pentru că acestea sînt trăsăturile distinctive ale corpului feminin. . sub formă de băutură. 469. Introducere nepaginată. Pomme nu recomandă băi calde. p. slăbiciunea.. Pressavin. prin opoziţie cu uscăciunea şi soliditatea virile54. nu sînt oare vizibile cu ochiul liber în evoluţia curei ? Pentru că în punctul cel mai acut al crizei. nici meşteşugari. apa impregnează progresiv membranele şi fibrele. Căldura îi deschide calea lichidului. polivalenţa apei este atît de bogată. însuşi mecanismul ei.37~55. Vai de specia umană dacă această prejudecată îşi întinde stăpînirea asupra poporului. CeMrele vitale se văd golite. Folosirea abuzivă a umectanţilor ar accelera foarte prompt metamorfoza şi ar face cele două sexe aproape la fel de asemănătoare fizic ca şi moral.„antiflogistice". 1770. „trei. frigul triumfă asupra tuturor puterilor umidităţii. băilor calde?53 Boissieu. întradevăr. 13. nu vor mai fi lucrători. îi destinde membranele şi permite umidităţii să le impregneze printr-un efect secundar. De aici o mare •ntensitate a circulaţiei. păstrează umiditatea apei. De l'influence des affections de l'âme. în timp ce răcoare-le menţine şi le înnoieşte fără încetare.. abuzul de băuturi calde riscă să ducă la o feminizare generală a speciei umane: . la fundul apei. dis-trugerea obturărilor.

o apă din care au fost şterse toate suprasarcinile calitative Şi al cărei mod de acţiune nu va putea fi decît mecanic. . Este înzestrată cu toate complicităţile posibile. ■mară. 4. prin şocurile repetate pe care le provoacă p'J mînilor şi mai ales măruntaielor din burtă. în sensul că va trebui să asculte de regulile mişcărilor lumii. atîtea moduri de acţiune diferite. are dintre toate mişcările lumii e cea mai regulată. secolului al XlX-lea: duşul propriu-zis — „alienatul fixat ne L fotoliu era pus sub un rezervor umplut cu apă rece care se revâY direct în capul lui printr-o ţeava lungă". de vreme ce nu trece decît prin senzaţie. dincolo de toate variaţiile fiziologice ale epocii precedente. evacuează prin tran spiraţie sau în alt mod sevele degenerate sau le readuce în starea MEDICI ŞI BOLNAVI 315 62 63 Esquirol. sau cel puţin pe o cale mai directă. 1767.în stare chiar să solidifice. visuri improbabile şi veşnic nesatisfăcute. De unde şi faimoasele tehnici utilizate în Pomme. fixare a ideilor şi a atenţiei pe o temă care. la forma Sa de existenţă cea mai neînsemnată şi cea mai pură. Călătoria prezintă avantajul suplimentar că acţionează direct asupra cursului ideilor. se înmoaie fibrele prea rigide.. mersul simplu care face corpul mai suplu şi totodată îl fortifică. p. 225.. Dacă e adevărat că nebunia este agitaţie neregulată a spiritelor.. dar trebuie citat un caz de aburi ipohondriei care au dispărut dintr-o dată la un tînăr care a fost constrîns să călătorească în barcă timp de patru sau cinci săptămîni". funcţia simplă de purificare. 20-21. imobilizare a fibrelor în rigiditatea lor. care repartizează mai bine se vele şi umorile în întregul spaţiu al corpului. prin propria sa forţă curativă ea 'febuie să reducă individul la cea mai simplă expresie a sa. cura constă în a suscita la bolnav o mişcare care să fie totodată regulată şi reală. puţin cîte puţin. apa formează o temă terapeutică flexibilă şi utilizabilă după plac. îl reînnoieşte. cea mai naturală. cu toate discuţiile pe care le-a stîrnit. sau dezordine şi agitaţie. în sfîrşit. III. în ea vorbeşte însuşi ritmul naturii. într-atît | oferea tentaţii hazardate. „de a distruge pînă şi Urrnele primitive ale ideilor extravagante ale alienaţilor. ea mai conformă cu ordinea cosmică — aceeaşi mişcare pe care de Laticre o socotea atît de periculoasă pentru inima omului. Cum nebunia poate fi la fel de bine imobilitate surdă. voi. oferindu-1 astfel Utlei a doua naşteri. prevalează asupra tuturor celorlalte. p. Ea are atîtea valori. Această mobilitate totuşi trebuie măsurată şi controlată. încît poate confirma sau infirma totul. aceste idei într-o stare Vecină cu moartea"61. este „dificil să-i convingi pe asemenea bolnavi să întreprindă o călătorie lungă pe mare. „Memoire pour servir â l'histoire de la course chez Ies Ancie Memoires de I'Academie des BeHes-Lettres. ed. fixaţie obstinată. p. Gilchrist scrie un întreg tratat „on the use ofsea voyages in Medecine" [despre folosirea călătoriilor pe mare în medicină]. eliberează sîngele de umorile excremenţiale care zac în el. nota de la p. P :n mişcarea continuă pe care o provoacă sîngelui. evitîndu-se ca ea să devină agitaţie goală a fibrelor care nu mai ascultă de solicitările lumii exterioare. Ideea care animă această temă terapeutică este restituirea unei mişcări care se ordonează după mobilitatea înţeleaptă a lumii exterioare. al cărei efect poate fi conţinut în fiziologiile şi patologiile cele mai diverse.63 Sydenham reco mandă mai ales plimbările călare în cazurile de melancolie şi ip0' hondrie: „Dar lucrul cel mai bun pe care l-am cunoscut pînă acum pentru a întări şi a însufleţi sîngele şi spiritele este de a călări aproap în fiecare zi şi de a face în acest fel plimbări ceva mai lungi şi în P„ aer. şi băile-surpriză — t ^ navul cobora pe coridoare la parter şi ajungea într-o sală pătrată boltită. Fără îndoială că tocmai această polivalenţă. în care se construise un bazin. ca să spunem aşa. ceea ce nar Putea avea loc decît anulînd. Se pune deci problema de a reda spiritului şi spiritelor. Este amintită cu plăcere solida credinţă a anticilor. Singura calitate cu care e înzes-frată e violenţa. cit. este vorba. alergarea în linie dreaptă cu o viteză crescîndă. în epoca lui Pinel se foloseşte tot apa. şi îi dă o vigoare extraordinară. Varietatea peisajului împrăştie obstinaţia melancolicului: vechi . explică Pinel. într-atît era chiar imaginea infinitului negativ — aceasta mişcare e considerată în secolul al XVIII-lea un fel de regulator privilegiat al mobilităţii organice. Whytt consideră că nu etocmai comod să aplici acest leac la pacienţii atinşi de melancolie. 324. ea trebuie să antreneze într-un flux irezistibil toate "^purităţile care formează nebunia. Duşul. alergînd îmbrăcat se încălzesc şi se rek xează ţesuturile. noiembrie 1759. 388. foc. Acest exerciţiu. Journal de medccine. Trăite des affections vaporeuses des deia se.xes. Această violenţă anunţa renaşterea unui botez. II."64 Balansul mării. 59 314 ISTORIA NEBUNIEI aziluri ca Charenton la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începi. pp. 285. diminuînd în acelaşi timp greutatea organelor. a sfîrşit prin a o neutraliza. stagnare a umorilor. să spunem aşa. Toate valorile binefacerii şi vătămării se încrucişează nediferenţiat în ea. Pme. Lionet Chalmers. Regularizarea mişcării. Trăite medico-pliilosophique. 58. devine în acest moment tehnica privilegiată. să pietrifice prin frig sau să întreţină un foc prin propria sa căldură. desfundă obturaţiile. deschide toate culoarele şi. pînă atunci mai puţin des utilizat decît băile şi băuturile. corpului şi sufletului. > Burette. mişcare dezordonată a fibrelor şi a ideilor ea este şi obturare a corpului şi sufletului. reface căldura naturală. restabili funcţiile organelor. Şi în mod paradoxal apa 'Şi regăseşte. In gîndirea medicală. Z)es maladies mentales. dar o apă redevenită în întregime limpede. care atribuia efecte salutare diferitelor forme de mers şi de alergare. a IlI-a. p. întinde fibrele. era împins din spate şi arunca în apă"62. mobilitatea care le dă viaţă.

Mason Cox. Sydenham. echitaţia. 477-478. Aceasta este maniera prin care metodele de regularizare a mişcării vor degenera în faimoasa „maşină rotativă". a fost zgîlţîit prea mult. pp. dar e oprită la intervale regulate şi într-un mod foarte brutal. dar pe care secolul al XVIII-lea îl prescrie cu o insistenţă cu totul nouă65. nebunia va fi primit un statut pur psihologic : rnoral. Mişcarea nu-şi mai propune să restituie bolnavul adevărului lumii exterioare. După Lieutaud. Dacă e adevărat că în tehnicile imersiunii se ascundeau totdeauna amintirile etice. dar constituie.425. bolnavul recade în starea iniţială. dacă nu punctul evanescenta! unei subiectivităţi căreia i-a fost sustrasă orice prezenţă a adevărului. cînd raporturile dintre eroare şi vină prin care clasicismul definea nebunia vor fi concentrate doar în noţiunea de culpabilitate. Sauvages recomandă călăria datorită "etăţii imaginilor (Nosolo^ie. flU se va mai căuta decît un efect mecanic sau o pedeapsă morală. Este aşezat pe maşina rotativă şi i se imprimă o mişcare din ce în ce mai rapidă. diversifieîndu-i speciile de la deplasarea reală pînă la călătoriile imaginare în literatură şi teatru. privirea permanent aţintită spre pămînt. folosit încă din Antichitate. de a-i opri pentru moment cursul. ea e izolată de lume şi adevăr. uitarea. voi. 317. 7. Le Camus prescrie pentru „relaxarea creierului" în toate cazurile de tulburări nervoase: „plimbările. pentru că mişcarea îşi prescrie ritmul. „tenul îi era ntgru şi întunecat. dar contrară celei dintîi: revenirea în lume.remediu. Ea trebuie să permită captaj din exterior a unui spirit care scapă oricărei reguli şi scapă chiar W însuşi în vibraţia mişcării interioare. tratarea melancoliei nu ţine de medicină. încrederea în înţelepciunea ei.70 Această . pentru că nu e nimic. datorită unui „mecanism nu prea complicat" i se imprimă „maşinii gradul de viteză dorit". Viaţa la toă."68 Utilizată pentru schimbările pe care le aduce în melancolie. 203). p. ale abluţiuniişi ale celei de-a doua naşteri — în aceste cure prin mişcare putem recunoaşte încă o temă morală simetrică. p. ocupaţiile care pot duce la uitarea ideii fixe"66. care. Observăm cum pînă şi în empirismul mijloacelor de vindecare se regăsesc marile structuri care organizează experienţa nebuniei în epoca clasică. în acest fel. Medecinc pratique (citat de Pomrne. este vorba despre un om pe care melancolia 1-a aruncat într-un fel de stupoare. agitaţia maniei poate fi corectată prin efectele favora-blje aie unei mişcări regulate. MEDICI ŞI BOLNAVI 317 68 Cullen. maşina e învîrtită foarte rapid. Montaux. trebuie să le prezentau adesea maniacilor. încep justifice existenţa — de altminteri prealabilă — a atelierelor din spitale. Des maladiet'des femmes. la începutul secolului al XlX-lea. Ea e totodată o „încetinire" şi o conversiune. se leagă bolnavul de un scaun sau un pat suspendat de un braţ orizontal mobil în jurul stîlpului. purificare şi imersiune pe de alta — se supune în secret acestor două teme fundamentale. ci „de recreare şi de Şcare" (Precis de medecine pratique. Dar invers. Cînd. II. Nu mai e vorba aici de a repune în "'iscare. este vorba de a reda su biectul purităţii sale iniţiale şi totodată de a-1 smulge purei sale si biectivităţi pentru a-1 iniţia în lume. Tehnicile vor rezista mai mult timp decît sensul lor. limba îi era uscată şi crăpată şi pulsul lent". sau pentru regularitatea pe care i-o impune maniei. prin reluarea locului în întocmirea generală. pînă şi simbolurile ei fizice cele mai încărcate de intensitate imaginară — consolidare şi repunere in mişcare pe de o parte. Melancolia e alungată fără ca rotaţia să fi avut timp să declanşeze agitaţia maniacă. Efectul e peste aşteptări.. p. Oiambon de. de a fixa atenţia. lecturile amuzante. al cărei mecanism îl arată. trad. p. îi smulge pe melancolici din unica lor grijă. un îndemn constant adresat spiritului de a ieşi din el însuşi şi de ase întoarce în lume. mişcarea în aer liber. VIII. Institutions de medecine pratique.' Ea e m întregime pură. fixînd-o puţin asupra altora. Atunci se modifică ritmul. dansul. aproape religioase. ci prin noutatea obiectelor pe care le propune. dar cu o semnificaţie mult mai restrînsă. şi în întregime impusă. non-fiinţa erorii. 30). şi acesta este motivul pentru care de multe ori putem obţine avantaje dintr-o călătorie care întrerupe seria vechilor idei şi oferă obiecte care fixează atenţia. membrele păreau imobile. 6 Le Camus. prin blîndeţea şi varietatea peisajelor sale. în afara xperienţei neraţiunii. Tot pe această idee se zează tehnicile de însănătoşire prin muncă. „îndepărtîndu-i de locurile care le-ar putea aminti de durerile lor"67. . ci doar să producă 0 serie de efecte interne. „Dissertaiion sur l'affection hyste'rique". prin noutatea sau prin varietatea sa. Tehnica vindecării. a distruge non-fiinţa care îl al'e' nează de el însuşi şi a-1 redeschide spre plenitudinea lumii exterioafl spre solidul adevăr al fiinţei. Nouveau recueil de pieces). demonstrîndu-i eficacitatea69: un stîlp perpendicular este fixat în planşeu şi în plafon. Dar o dată trecut acest prim efect. a nebuniei care e momentul subiectivităţii pure. ault. Călătoria nu va fi eficace datorită rupturilor neînce-^te de continuitate. atunci tehnicile vor rămîne. în vidul şi în aparenţa colorată a delirului ei. pur mecanice sau pur . Eroare şi vină. nebunia e totodată impuritate şi singurătate. ci de a regla agitaţia. Dublul ei neant este de a fi forma vizibilă a acestei non-fiinţe care e răul şi de a profera. II. în Medecinc pratique. „Dacă putem zări obiecte sa' persoane care sînt în stare să le abată atenţia de la urmărirea ideil0 lor dereglate. dar chiar prin aceasta este prizonieră a răului. rigiditatea melancolică e înlocuită de agitaţia maniacă. ochii galbeni. călătoriile. eJ 316 ISTORIA NEBUNIEI prin curiozitatea pe care o provoacă. în secolul al XVIII-lea. terapeutica prin mişcare ascunde ideea unei confiscări de către lume a spiritului alienat. pentru că acest nimic care este ea reprezintă non-fiinţa răului.centrifugare" a melancoliei este foarte caracteristică pentru noua întrebuinţare a vechilor teme terapeutice. Cox citează una din propriile observaţii. p. spectacolele.

Medicii se mulţumesc să facă ordine şi săp depsească. dar ajunsă la ureche devine imediat efect calitativ. niciodată aceste observaţii nu . Dacă muzica vindecă. iar tehnicile se eliberează de semnificaţia lor globală. dar sănătatea este restabilită. ales asupra nebuniei. legătura lui esenţială cu fiinţa şi cu adevărul: dacă a<^ugărn că foarte curînd maşina rotativă a fost folosită pe post de ameninţare şi de pedeapsă71. De fapt. J. . parcurge în sens invers ciclul armoniei. că există cazurj cînd poate fi vindecată „mulţumindu-ne să tratăm imaginaţia. grupată în jurul calităţilor ei majore. că limfaticii sînt vindecaţi printr-o „melodie vioaie cîntată dintr-un flaut de tirs". în realitatea materială a suitelor ei. Practicai Ohsenations on lnsanity. ci reacţionează ca şi cum ar fi Bînsuşi un instrument: „Considerînd corpul uman doar ca o asam- . ci după o normă de funcţionare. II. dar nu se întrepătrund niciodată. omul nu mai joacă atunci acest rol negativ de antiinstrument. Schenck. punînd să fie cîntat în timpul unui acces al acestuia ««* cîntecel care 1-a trezit pe bolnav. că muzica. cum făcea Porta. muzica îşi regăsise toate virtuţile terapeutice pe care i le atribuise Antichitatea. are efect asupra corpului datorită calităţilor pe care i le impune. 75 W. § 314.. Ea formează chiar cea mai riguroasă dintre toate mecanicile calităţii. din 1654. plăcerea senzaţiei redevine ceea ce fusese dintotdeauna. în care atacul psihologic şi intervenţia fizică se juxta-pun. voi. De la nymphomanie. Darwin sau *ul Katzenstein. Şi. fr. u ocazia unor interpretări psihologice.. Cura nu se mai prescrie în funcţie de prezenţa adevărului. Remediile materiale n-ar avea niciodată succes deplin fără sprijinul pe care spiritul zdravăn şi sănătos trebuie să-1 dea spiritului slab şi bolnav. se adună. p. Cura îşi schimbă din nou sensul: nu se mai bazează pe unitatea semnificativă a maladiei. 128. nici că melancolicii sînt alinaţi printr-o „melodie liniştită cîntatâ dintr-un flaut de spînz".psihologice. an e 7 o 1 318 ISTORIA NEBUNIEI întregii epoci clasice. Esquirol. Există şi un alt drum. 1-a făcut să rft şi a alungat pentru totdeauna paroxismul"75. i-a făcut plăcere. observăm cum s-au micşorat semnifica-■"k complexe pe care le avuseseră metodele terapeutice de-a lungul I . Albrecht a vindecat şi el un bolnav atins de delir. 136. Bienville scria. p. cura va constitui o suită de distrugeri parţiale. frenezie vindecată de muzică. mai direct şi mai eficace. Beauchesne. Albrecht. în legătură cu nimfomania. cum o făcea el. pentru că la origine nu e nimic altceva decît mişcare. mai degrabă marchează sfîrşitul unei epoci: aceea în care diferenţa între medicamente fizice şi tratamente morale nu era încă privită de gîndirea medicală ca o evidenţă. 1804. 1806. Unitatea simbolurilor începe sase destrame. Muzica se destramă. pp. ea va trebui să se adreseze diverselor elemente care o compun. De l'influence des ajfections de l'ăme. Se citează chiar uf1 MEDICI ŞI BOLNAVI 319 72 73 74 Bienville. calitatea se descompune din nou în mişcări. apelînd la mijloacele care altădată serveau la îndepărtare-vinii.. nu se mai consideră. după ce a încercat în zadar toate celelal^ remedii. deşi muzica nu mai transportă virtuţile ascunse în substanţe. nici că trebuia folosit un flaut făcut cu lăptucă sau cu burete pucios pentru impotenţi şi pentru bărbaţii frigizi"78.76 Or. Dar. t Mason Cox. pătrunzînd în corp fel de direct. Nu li se mai atribuie decît o eficacitate regională — asupra corpului sau asupra sufletului."73 Aceste texte nu descoperă necesitatea unui tratament psihologic. organismul nu mai e pus în relaţie decît cu el însuşi şi cu propria sa natură. Schenck a vindecat un om „căzut într-o melancolie profundă" punîndu-1 să asculte „concerte de instrumente muzicale care îi plăceau în mod deosebit"74. Valoarea terapeutică a muzicii vine din faptul că această transformare se desface în corp. segment cu segment. fără îndoială. ca unitate a sufletului cu corpul. restituind nebunia strălucitorului adevăr-\ lumii. 28-29. ci. ceea ce pentru noi se prezintă ca fiind deja schiţa unei cure psihologice nu era deloc aşa pentru medicii clasici care o aplicai Incepînd cu Renaşterea. In 1771. Efectele sale erau remarcabile m. în această reinterpretare a vechii metode. adică vibraţii regulate şi echilibru al tensiunilor. Omul. »Şi urm. trad. 225.. recoborînd de la armonios la armonic. Londra. p. De effectu musicae. la risipirea erorii. Observationes. ceva mai tîrziu Beauchesne: „In zadar vrem să vindecăm un om atins de nebunie dacă folosim în acest scop doar mijloace fizice. dar nu există nici un caz — sau aproape nici unul — în care remediile fizice să poată oferi singure un tratament radical"72. la fel de eficace ca şi sufletul însuşi: n-a cunoscut niemerbroek ciumaţi vindecaţi prin muzică?77 Fără îndoială. pe Clnd în versiunea iniţială ceea ce trebuia să fie restituit era relaţia lui cu lumea. ed. încă nu se ştie dacă inventatorul maşinii rotative este Maupertuis. aduce pînă la corp virtuţile secrete ascunse în chiar substanţa instrumentelor. Des maladies mentales. nu se mai admite. o e aCţionînd asupra fiinţei umane în ansamblu.

Frica. crede că îşi are utilitatea sa pentru a dizolva flegmele acumulate în stomac şi în sînge. flaute de spînz pentru alienaţi.84 Distincţia între fizic .jv|2ase deja."80 Dar frica nu este eficace numai la nivelul efectelor maladiei: ea ajunge să atingă şi să suprime maladia însăşi. deoarece'$ are modelul perfect în cîntecul păsărilor". ale ipohondrilor. 22. pp. cînd bucuria nu va mai însemna dilatare organică. Rover. articolul „Musique")."83 Nu este deci posibilă utilizarea în mod riguros. poate fi utilizat în sens invers împotriva temerilor nemotivate ale melancolicilor. Cf. „Trebuie să ne slujim de pasiuni dacă bolnavul nu poate fi. ea impl'ca MEDICI ŞI BOLNAVI 321 79 Encydopedie. ci recompensă. între o cură prin pasiuni o cură prin reţetele farmacopeii nu e vreo diferenţă de natură. cit-. voi. On Mental Diseases (citat în Regnault. „frica. Trebuie utilizată. 1707. prin raţiune. ale tuturor celor care au un temperament limfatic. efect de rezonanţă Care nu are nevoie să urmeze căile întodeauna lungi şi complexe ale Senzaţiei auditive. p. De peste. reluînd ideea tradiţională că mînia este o descărcare de bilă. ci diversitate în modul de acces la aceste mecanisme care sînt comune -orpului şi sufletului. 187-188). loc. restituie resortul pierdut şi permite astfel fricii să se risipească. Supunînd fibrele nervoase unei tensiuni mai mari. se pare. Cf. Montpellier).79 Pînă şi folosirea pasiunii în terapeutica nebuniei nu trebuie îm leasă ca o formă de medicaţie psihologică. A utiliza pasiunea îrrm triva dementelor nu înseamnă altceva decît a te adresa unităţii su fletului cu corpul în ce are ea mai riguros. 1803. p. poate deci să calmeze excesul acesteia şi mai ales excitaţia irascibilă a maniacilor"81. i "tir *>orta. Diferenţa nu va începe să existe în toată profunzimea sa decît din ziua cînd frica nu va mai fi utilizată ca metodă de fixare a mişcării. „ Diemerbroek.82 Cura pasională se spri' jină pe o constantă metaforă a calităţilor şi a mişcărilor. Xenocrat l. voi. medicii visează chiar la un fel de dresaj care ar face ca fiecare acces de mînie la un maniac să fie însoţit imediat şi compensat de o reacţie de frică: „Violenţa maniacului e învinsă prin forţă. ea nu e decît o altă cale ntru a produce aceeaşi înlănţuire de efecte. este considerată una dintre pasiunile recomandabile să fie suscitate la nebuni. mînia poate fi îmblînzită opunîndu-i-se teama. Are într-adevăr proprietatea de a îngheţa funcţionarea sistemului nervos. inventînd faimoasele „metode morale". va fi introdus nebunia şi vindecarea sa în jocul culpabilităţii. „Effets 'a musique dans Ies maladies nerveuses" (notiţă în Journal de medecine. a te sluji de un eveniment în dublul sistem al efectelor sale şi în corespondenţa imediată a sem nificaţiei lor. Du degre de comp^lence' pp. A vindeca nebunia prin pasiune înseamnă a te plasa în simbolismul reciproc al sufletului şi corpului. Şi tocmai în acest sens ea poate fi substitutul jversal al oricărei alte terapeutici fizice. II. II. 1665. II. lnstitutions de medecine pratique. p. / " So»i et musicae in corpus humanum (Teză. de viaţa lor.blare de fibre mai mult sau mai puţin întinse. de a-i pietrifica într-un fel fibrele prea mobile. între medicaţii fizice şi raedicaţii psihologice sau morale. 82 Tissot. ne vom da seama imediat că muzica trebuie să producă asupra fibrelor acelaşi efect pe care '' Produce asupra corzilor instrumentelor vecine". cartea IV. adus în situaţia să facă ceea ce trebuie pentru restabilirea sănătăţii sale. spune Scheidenn jîn tratatul pe care îl consacră acestei forme de cură. „atunci te î j vindecarea necesită în corp schimbări identice acelora care proi c această pasiune". Deşi cuplul antitetic frică/mînie este eficace împotriva iritării maniace. şi Tissot (Trăite des nerfs. voi. cînd secolul alXIX-lea. cînd mînia nu va mai fi decît un răspuns la umilirea concertată. fibrele sînt tot atîtea „dansatoare surde" a căror mişcare se ace la unison cu o muzică pe care ele nu o aud. şi J. Genul nervos vibrează cu muzica ce umple Jerul. LIX. Dacă teroarea unei pedepse şi a ruşinii publice se asociază în spirit cu accesele de mînie. de mişcarea lor. de la fiu nervoasă pînă la suflet structura armonică a consonanţei produc" funcţionarea armonioasă a pasiunilor. pe scurt. flaute din lemn de plop împoa sciaticii. articolul „Musique". mînia le dă mai multă vigoare. 7 şi 1708.-L. 4l8-4w pentru care muzica este unul dintre medicamentele „cele mai primitive. nu se vor manifesta una fără alta. a diferenţei imediat descifrabile pentru noi. otrava şi antidotul sînt inseparabile. Traiti des nerfs. ca o distincţie valabilă în epoca clasică sau cel puţin încărcată de semnificaţie. 0 320 ISTORIA NEBUNIEI recompunera muzicii are loc chiar în interiorul corpului. Cf. Iar de această dată % Mstoire de 1'Academie royale des sciences. de a pune frînă la toate mişcările lor dezordonate. 80 Crichton.De magia naturali (citat în Encyclopedie. Desbonnets. *>)• Roger. 307. în secolul al XVIII-lea. 81 Cullen. fiind o pasiune care diminuează excitaţia creierului. făcînd abstracţie de sensibilitatea lor. Trăite des effets de la musique sur le carps humain. Roger. Ea e socotită a fi complementul natural a] constrîngerilor impuse maniacilor şi furioşilor. ieauna ca ele să fie imediat transferabile în modalitatea lor pro1 de la corP 'a suflet §• invers. Tissot. ci ca pedeapsă.

^sformînd singurătatea curajului cartezian în intervenţia autoritară Ce'ui care veghează sigur de veghea sa în iluzia celui care . fotoliul de represiune al lui Rush) şi ă foamea şi setea (Trăite des phrenopathies. MEDICI ŞI BOLNAVI 323 . Limbajul. cuvintele severe. tristeţea voastră ar întreţine-o pe a lor. Elementul psihologic. în medicina nebuniei. O singură coardă mai vibrează în ei. Fragments psychologiques sur la folie. izolarea. Unul se sprijină pe o mecanică implicită a calităţilor şi se adresează nebuniei în măsura în care ea este esenţialmente pasiune. era ur-pantă de Descartes la începutul Meditaţiilor sale şi era găsită în mod Paradoxal în însăşi conştiinţa visului. importanţa care se acordă exhortaţiei. 1834. p. nu se face printr-o fideli tate reînnoită faţă de Meditaţii. cum originea acestor maladii nu e altceva decît dorinţă violentă pentru un lucru pe care bolnavul îl consideră ca fii' bun."85 Eterogenitatea fizicului şi moralului în gîndirea medicală n-are zultat din definirea. cei care delirează trebuie smulşi din acest cvasisomn. aproape opoziţia. Raţiunea voastră să fie regula lor de conduj. Unitatea sa nu se profilează de astă dată decît într-o manieră îndepărtată. „Un ex6 typique".Dar. De la nymphomanie. "i care visul se şterge în faţa figurilor percepţiei. 1. dă măsura exactă a acestei interiorităţi psihologice în care omul modern îşi caută în acelaşi timp profunzimea şi adevărul. 39. este vorba despre o tehnică a limbajului. Nu fiţi tr'Şti cu melancolicii. de către Descartes. Die Leidenschaften. 405-433). Cac' sînt inutile. la nivelul unei nebunii percepute ca jezbatere a raţiunii cu ea însăşi. dublă zădărnicie a limbajului şi a imaginii. Carteziană sau anticarteziană. la nivelul nei maladii care reprezintă o alterare a naturii. într-o veghe autentică. Numai practica sancţiunilor a separat la nebun medicaţiile corpului de cele ale sufletului. independent de cura prin remediile pentru corp? Cum se explică faptul că Sauvages poate scrie. natură între tehnicile care constau în a modifica însuşirile comune orpului şi sufletului şi cele care constau în a învesti nebunia prin discurs. trebuie să av curajul să o atingeţi. Handbuch der Geschichte der Medizin. Acestea se pot reduce la trei figuri esenţiale. în lumea tehnicilor — dar sub o formă sincopată. Pe scurt. a substanţei extinse şi a CA gînditoare. Pentru că delirul este visul persoanelor care veghează. Paris. „Nu folosiţi consolările. Nosologie methodique. cînd p Scheidenmantel. de-a lungul epocii clasice. într-un caz. pentru a-1 aduce pe calea cea bună. medicina e cea care trebuie să opereze trezirea. Mult sînge rece şi. această abordare a nebuniei nu e nici mai psiholog"-nici mai puţin psihologică decît toate celelalte despre care am V bit deja. severitate. adică în măsura în care e ceva mixt (mişcare-calitate) aparţinînd şi corpului şi sufletului. Guislain dă astfel lista sedativelor morale: sentimentul de dependenţă. pp. se organizează de-acum 'lainte în jurul pedepsei. Cum se explici altfel. în prima jumătate a secolului al XlX-lea. există o difef£ -------------83 86 Leuret. cu litere de-o şchioapă. medicina clasică n-ateu şit niciodată să treacă în contul antropologiei dualismului metafizK al lui Descartes. Ciclul structural al pasiunii şi al delirului care constituie experienţa clasică a nebuniei reapare aici. o juxtapunere a două universuri tehnice în terapeuticile nebuniei. nu recurgeţi la raţionamente. Această artă. ea instalează SI5erinţaîn rigoarea unei necesităţi morale. pare să aibă locul său în tehnici. 1787. care e definit atunci. Sauvages. la nebuni. 308—321. în tratatul său despre nimfoffl^ e cel care arată cum adoptarea sau refuzul unui principiu etic p°a modifica direct cursul proceselor organice. formulările adevărului sau ale moralei sînt înc( tact direct cu corpul. e de datoria medicului să-i demonstreze prin argumente m meiate că ceea ce el doreşte cu atîta ardoare este un bine aparent un rău real. Trezirea. ca mijloc de vindecare. (ca fotoliul rotativ. este vorba de o tehnică a metaforelor. Psihologia. în conştiinţa conştiinţei amă-glte. Spaţiul pur moral. persuasiunii. VII. în celălalt. Căci. celălalt se sprijină pe o mişcare discursivă a raţiunii raţionînd cu ea însăşi. cf. amenin-J^e. p."86 De fapt. abs Heilemittel betrachtet. în măsura în care ea e delir. acestui întreg dialog pe care medicul clasic îl angajează cu bolnavul său. aceea a durerii. Ceea ce e vizibil imediat. un secol şi jumătate de medicină postcarteziană n-a ajum să asume această separare la nivelul problemelor şi metodelor sal nici să înţeleagă distincţia substanţelor ca o opoziţie între organj( şi psihologic. nu luaţi a$de ei un aer vesel. voi. Iar cînd se face separarea. pradă imaginilor. III. nu conving. a existat întotdeauna. se vor simţi ofensaţi. care îndepărtează una cîte una toate formele iluziei. ci printr-un nou privilegiu acordai vinii. înainte de a căuta să aline. şi tot Bienville. în puritatea sa. Această trezire absolută. dintre metodele de suprimare a maladiei şi formele de învestire ale neraţiunii. pp. atingerile aduse amorului propriu. pp. 87 Bienville. trebuie readuşi din veghea lor visătoare.. cura determinismului inocent. Citat în a&el-Neuburger. iar tratamentul moral — cura libertăţii J'novate. în acord cu toţi contemporanii săi: „Trebuie să fii filozof ca să poţi vindeca maladii!' sufletului. se desfăşoară într-un domeniu în care nebunia este „tratată" — în toate sensurile cuvîntului — în termeni de adevăr şi eroare. raţionamentului. Toate acestea ar putea fi însă energic dezminţite de un întreg aspect al practicii medicale din timpul epocii clasice.87 Totuşi. duşul brutal. sub ultimă formă. recluziunea. 140-153. şi se adresează nebuniei în măsura în care ea este eroare. O medicină pur psihologică n-a devenit posibilă decît din ziua cînd nebunia s-a văzut alienată în culpabilitate. 610.şi moral nu a devenit un concept practic în medicina spiritului decît în momentul în care problematica nebuniei s-a deplasat spre o investigare a subiectului responsabil. Terapeutica fizică tinde să devină. Ij. este dualitatea. 322 ISTORIA NEBUNIEI e necesar.

Opera. Ceea ce Descartes descoperă la capătul rezolvării sale. p.." Treptat. să vindece. . .veghează Prins de somn. Nosologie me'thodique. „trebuie să continue să-şi vadă de afac^1' să-şi conducă familia. urmată de mijloace mai blînde. el nu mai cunoaşte decît un singur remediu. fie sub forma unei iruperi autoritare. * <*blarea unei conştiinţe care nu se desparte niciodată de ea însăşi .88 Fără a merge pînj la această realizare imaginară a metodelor de trezire. va fi tratat. imperativ. Trăite des maladies nerveuses. şi anume arderea pînă la os cu fierul roşu a unui anumit loc de pe braţul persoanei. să suscite de bunăvoie noi imagini. delirul. plasat într-o casă specială. p. este vorba de o complicitate a 'realului cu el însuşi. această trezire autoritară din ebunie îşi va pierde sensul originar. smintitul. zădărnicia erorii sale trebuiau să cedeze în final acestei presiuni a adevărului. cu condiţia sâ vrea să examineze cu noi care e adevăratul bine. 222. limitîndu-se la a fi doar rememorare a legii morale. Antispasmodicele. Acestei înţelepciuni. fată sau băiat."91 Medicul nu mai trebuie să acţioneze ca unul care trezeşte. era confruntat cu lucrarea răbdătoare a raţiunii. I. puţin cîte puţin şi foarte încet. 324 ISTORIA NEBUNIEI Această structură de irupere a veghii este una dintre formele cel mai constante printre terapeuticile nebuniei. 28. 1752. Operaţia terapeutică se desfăşoară aici 'n întregime în spaţiul imaginaţiei.nu se dedublează. Cel puţin în aparenţă.3 T'Ssot. raţiunea se impunea de la sine. după care a spus cu glas tare că. înţelepciune pedagogică pentru imbecili. imaginarul trebuie să intre în propriul său joc. în mod Paradoxal. matice şi chimice" le sînt atît de viu recomandate. pentru melancolici: tot ce e imaginar în delirul lor sev risipi la lumina unui adevăr incontestabil. pedepse care să fie aplicate Mediat."93 2. emoţiile dese şi puternice obţin acelaşi rezultat. Se admite că o împuşcătură tras: în apropierea unei fete a vindecat-o de convulsiile pe care le con tractase în urma unei tristeţi foarte puternice. 261. II. cîmpurile". să delireze în linia delirului şi. ceea ce sînt învăţaţi copiii la şcoală. Trăite medico-philosophique. este trezirea care vine din înţelepciunea însăşi şi din drumul ei insistent. p. fără măcar o dialectică vizibilă. în vivacitatea sa imediată. p. 90 i6 prin avertismente. de medic cît şi de ajutoare prudente. voi. ci ca moralist. menţinut în limitele datoriei sale. pentru care nu trezirea la adevăr are sens în vindecare. Tissot crede că „o conştiinţă pură şi fără reproş este un excelent mijloc de apărare"92. printre peisajele nebuniei. voi. Mai lentă. Acolo. Willis îi cere vindecarea nebuniilor. Pentru ceila înţelepciunea unei vieţi ordonate este cea care le va reduce delir1 nu e nevoie să le fie impus alt adevăr decît acela al vieţii lor c( diene. ^ °°ito în întregime exterior. e impus de medicină din exterior şi în disocierea icului de bolnav. întoarcere la bine. scurtătură care taie în mod dogmatic lungul drum . VII. în spitalul oraşului se răspîndise o epidemie de convulsii. cuprinsă de maladia convulsivă"89. înţelepciune care îşi ia modelul de la formele cele mai riguroase şi mai evidente ale adevărului. Nu contează dacă imaginaţia Jilavului este vindecată printr-o spaimă. împotriva nebuniei. Ea capătă uneori a&nj tele cele mai simple. Ceea ce Willis încă mai înţelegea ca redeschidere spre adevăr nu va ■nai fi înţeles în întregime de Sauvages. 117. 92 Sauvages. fidelitate faţă de lege. trebuie să fie învăţaţi. iată de ce „studiile mafc. este vorba despre o tehnică riguros opusă celei a trezirii. impusă din exterior şi. în diferitele ei forme. Imaginaţia "c'nd e bolnavă nu poate fi vindecată decît prin efectul unei imaginii foarte sănătoase şi exersate. Sănătatea trebuie să învestească maladia şi Sa o învingă chiar în neantul în care e închisă aceasta. Acesta e spiritul în care Boerhaave şi-a desfăşurat faimoasa vindecare a bolnavilor cuprinşi de convulsii din Harlem. ^ră opoziţie sau confruntare. prin constrîng' poate readuce progresiv spiritul maniacilor la lumina adevaru1 „Pentru aceasta. voi. tocmai exactitatea ui ordini sociale. întrucît toate mijloacele folosite pînă atunci pentru a vindeca de convulsii fuseseră inutile. Şi iată-1 apoi pe Pinel. şi parcă prin greutatea propriei fiinţe.. care va vorbi de luciditate ţn recunoaşterea binelui: „Astfel pot fi readuşi la raţiune cei pe care false principii de filozofie morală i-au făcut să o piardă. dacă trebuie. rămînînd acasă. al iluziei şi al nebuniei. ci doar obedienţa şi supunerea oarbă: „Un principiu fundamental pentru vindecarea maniei într-un mare număr de cazuri este să se recurgă mai întîi la o reprimare energică. în aşa fel îneît să poată fi We . au rămas fără efect Boerhaave a ordonat „să se aducă sobe pline de cărbuni arzîndşisâ se pună la înroşit în ele cîrlige de fier de o anumită formă.. mustrări. Medicul în raport cu nebunul reproduce mo-h ntul Cogito-ului în raport cu timpul visării. de-a lungul epocii clasice. printr-o impresie vie şi du-eroasă asupra simţurilor sau printr-o iluzie"94. Fie sub forma unei lente pedagogii. în comportarea şi în morav11 MEDICI ŞI BOLNAVI 325 88 89 Histoire de VAcademie des sciences. „un institutor cu aplicaţie şi devotament trebuie să-i educe complet". cele mai încărcate de imagini şi totodată cei mai creditate cu puteri imediate. Non-fiinţa nebuniei. . 296. în schimb. livezile. Iluzia poate vindeca * Willis. care e acela care trebuie preferat altora. şi care Se poate impune acesteia decît sub forma unei invazii.. Realizarea teatrală. ui Descartes. Avis aia geiis de lettres sur leur sânte. Comunicare citită de L' Citat de Whytt. străin de cugetarea în sine. dar mai sigură de adevărul spre care se deschide.'fel. p. să-şi rînduiască şi să-şi cultive proprietăţ1' grădinile. administrate în doză mare.

"eh ■^'c omn'var'us morbus ingenio et astutia curaridus est [Această boală multiformă We tratată cu inteligenţă şi abilitate] (Lusitanus. Hulshorff. din cauza enormităţii pj. 17 august 1769. ^iarîn interiorul cvasipercepţiei delirului. iie. trebuie ca la un moment dat să fie introdusă o viclenie. înfometat. trebuie să ne prefacem că-1 scoatem. dar nu poate face asta fără să-1 exteriorizeze. aduc mîncare şi se pun pe mînc MEDICI ŞI BOLNAVI 327 95 Z. nr. p. continuîndu-1. să exercite I raport cu el o funcţie pozitivă. a raţiunii cu neraţiunea. ceilalţi se miră '? A stă în pat. fără vreo ruptură. i se înscenează apariţia unui înger îmbrăcat în alb. dacă e în pîntece. cu un sens modificat. aducînd doar la rigoarea discursului său un element deductiv nou Acest element nu este totuşi indiferent. i se acceptă delirul. acelaşi timp medicală şi teatrală. se adăposteşte. a vicleniei lucide a omului cu orbirea alienatului. nu o Ce decît eliberîndu-1 cu forţa. prin vi-1Enie> un dement perceptiv. ca o transpunere într-o limbă nouă. elementele firului declanşează criza.97 O viclenie. Această deschidere este iminentă în criză. o criză ce marchează punctul în care iluzia. într-un mod foarte ambiguu. priveşte. confirmîndu-1 în ce ate el precar şi ducîndu-1 la bun sfîrşit. Iată primul moment al curei pti „realizarea teatrală": A integra irealitatea imaginii în adevărul pe ceptiv. sau cel puţin un element care modifică pe ascuns jocul autonom al delirului şi care. 43). irecuzabil al iluziei. ' l^se citate în Gazette salutaire. Lusitanus relatează vindecarea unui melancolic care se credea damnat. încă de pe acest pămînt. 328 ISTORIA NEBUNIEI MEDICI ŞI BOLNAVI 329 care-i confirmă delirul percepe bolnavul realitatea eliberatoare Trallion relatează cum un medic a risipit delirul . îl anunţă că păcatele îi sînt iertate. Acelaşi limbaj trebuie să continue să se facă înţeles. nu e vorba de a urma delirul ci. Dar nu e dată de criza însăşi. El trebuie condus spre o stare de paroxism şi de criză în care. şi numai oentru cîţiva ani. urmează să se deschidă spre lumina orbitoare a adevărului. în mod reciproc. Criză care e. „Discours sur Ies penchants". citit la Academia din Berlin. un animal extra-rdinar: „Atunci cînd un bolnav crede că are vreun animal viu în !T. 33. . mai întîi tăcut. va fi confruntat cu el însuşi şi pus în discuţie cu exigent6' propriului adevăr. 43-44. percepţia. Fiindcă e imposibil să fie convins prin argumente rezonabile că ar putea fi salvat. Praxis medica. dacă îl realizează cu riscul de a-1 confirma e pentru * dramatiza. dar a cărui afirmare Agresivă va veni să conteste întregul sistem. Exemplul cel mai simplu al acestei metode este viclenia folosită cu bolnavii cuprinşi de delir care îşi imaginează că percep în propriul lor corp un obiect. „M61ancolie". Gramatica şi semnificaţia trebuie să fie menţinute în aşa fel îneît realizarea fantasmei în realitate să nu pară ca o trecere de la un registru la altul. chiar ea. întoarsă împotriva ei înseşi. Pentru a fi o criză medicală şi nu doar una dramatică. în el şi în percepţia t "Discours sur Ies penchants". catelor pe care le comisese. umplîndu-i lacunele. o întreagă tradiţie a medicinei occidentale de la Hipocrate încoace întîlneşte aici. Vedem conturîndu-se marea temă a unei crize care ar fi confruntarea smintitului cu propria simţire. de a tinde spre împlinirea lui. Intrînd în ^ritradicţie tocmai în interiorul unui discurs continuu. sau chiar că o contestă. percepţj poate continua visul. Lusitanus. fără să se sustragă legilţ acestuia din urmă. Discursul real şi perceptiv care prelungeşte li" bajul delirant al imaginilor trebuie deci. cu proximitatea sa imediată. puterea de mima imaginea. de M. r ^ar uneori nu e nevoie nici măcar de această ţinere la distanţă. Dacă iluzia poate părea tot atît de adevărată ca şi percepţia. 1637. Fără vreun contrast. citit la Academia din Berlin. brusc. r dacă îi dă bolnavului o confirmare perceptivă a iluziei sale. El se adaptează foarte bine acestui obicei"96. Este citat cazul unui bolnav care se credea mort şi6 realmente pe punctul de-a muri pentru că nu mînca."98 înscenarea reaşează obiectul delirant. • băut în faţa patului. nu îl leagă de propriul său adevăr fără să-1 supună totodată necesităţii de a-1 suprima. constituie esenţialul crizei. 33. „un grup oameni cu feţele machiate ca să pară palide şi îmbrăcaţi ca ni morţi intră în camera lui. de a se prezenta ca avînd aceeaşi substanţă şi acee^ semnificaţie ca ea. Realizarea în imagine nu este suficientă. pe scurt pentru ca această realizare dramatică a delirului să aibă un efect de purificare comică. îl conving că morţii mănîncă cel puţin la fel de mult Ci si cei vii. Citat în Ze"e salutaire. ea ascultă de gramatica sa şi enunţă un sens. aruncînd -'malul în vas fără ca bolnavul să-şi dea seama. obs. el îl închide în jurul a ceea ce a esenţial.'5 Chiar din acest exemplu vedem cum se schiţează al doilea moment. Mortul. să iasă de sub suveranitatea sa. confirmîndu-1 neîncetat. trebuie în plus continuat discursul delirant. Căci în cuvintele fără noimă ale bolnavului există o voce care vorbeşte. 45. pp. realităţii îi aparţine. pentru a nu fi o distrugere a omului. 326 ISTORIA NEBUNIEI de iluzoriu — în timp ce numai raţiunea poate elibera de neraţionai în ce constă deci această tulbure putere a imaginarului ? In aceeaşi măsură în care ţine de esenţa imaginii să se facă W* drept realitate. pun masa. Reconstituirea înşelătoare a deliru-4 constituie distanţa reală în care bolnavul îşi recapătă libertatea. ci pur şi simplu o suprimare a maladiei. poate deveni ad vărul vizibil. fără ca acesta să aibă aerul că o contrazice. după o severă admonestare. una dintre formele majore ale experienţei teatrale.Qg Hulshorff. Astfel. 17 august 1769: nr. putem roduce acest efect printr-un purgativ mai puternic. la rîndul ei. care. art. cu o spadă în mM. fără aportul unui elenii străin.

promova. nu ca să mediteze. într-adevăr. ajunge la vindecare tocmai ignorînd aceast" maladie şi reluîndu-şi locul în activitatea fiinţelor naturale. Trebuie să notăm totuşi că aceste erne nu sînt contemporane cu epoca clasică pe toată durata ei. intrînd în joc. Citisem. Se observă curioasa analogie de structură. Medicina îi oferise sprijinul şi aflase că „focarul bolii sale era în nervi". delirul. între alte adevăruri naturale. Jocurile iluziei teatrale îşi pierd * osul. simplă şi încrezătoare. exigenţe ale non-fiinţei şi că. în ciuda lui. iar apariţia lor indică momentul în care 'nterogaţia asupra fiinţei şi a momelii începe să slăbească şi să facă Oc unei problematici a naturii. ca maladie. 11 conţine principiul suprimării. chiar în desfăşura^ delirului. sensul său filozofic este urmat aici literal şi. apoi >P. întoarcerea Ia imediat. se poate realiza la fel de bine şi încă mai direct prin suprimarea teatrului. care era în mod indisociabil cauza şi efectul acesteia. prin jocul spontan al organismului bolnavului. „ca Oedip. în acest joc savant s-a făcut schimbarea non-fiinţei cu ea însăşi: non-fiinţa delirului a fosi readusă asupra fiinţei maladiei şi a suprimat-o prin însuşi faptul că a fost scoasă din delir de către realizarea dramatică. 17 august 1769. cît 1 "Je o reducere la natură. dar cum fiinţa delirului este în întregime în non-fiinţa sa. această hrană îl întremează. îşi imagina că nu mai are cap şi simţea în locul lui un fel de vid medicul. Şi asta într-un ens ambiguu. între diversele moduri de eliberare. într-o aparentă pasivitate care nu e în fond decît 0 fidelitate ingenioasă." în sfîrşit. această pasivitate a omului este o activitate 4 a. Pînă atunci îmi exersasem sufletul şi îmi odihnisem trupul. 33. nu va întîrzia să dispară şi el. exigenţele fiinţei sale cu legile fiinţei (este momentulin venţiei teatrale. omul. nr. a unei reduceri naturale. el se sustrage legii 330 ISTORIA NEBUNIEI muncii pe care însăşi natura i-o impune. adevărul că legile fiinţei delirului sînt numai pofte şi dorinţe ale iluziei. la cererea bolnavului. realizarea teatrală a unui festin al morţilor îl incită să mănînce. întoarcerea la imediat este terapeutica prin excelenţă. pentru că e vorba atît de o reducere prin natură. ţinîndu-1 captiv în real îl alungă din realitatea însăşi şi îl face să dispară în discursul fâ^ delir al raţiunii. acceptă. în sfîrşit. Jocul teatral şi terapeutic ca> se joacă atunci constă în a pune în continuitate. iar tehnicile înşelătoare ale realizării imaginare sînt înlocuite e arta. delirul este suprimat ca non-fiinţă pentru că devine fiinţă percepută. dar încetează repede să fie tăcute (este . „mîncarea îl face mai liniştit".unui melancolic cat. ele au acelaşi echilibru şi aceeaşi mişcare în artificiul tehnicilor medicale şi în jocurile serioase ale iluziei teatrale. el se adînceşte în lume artificiului şi a contranaturii. de fiinţă.l"Şi. cînd omul se încredinţează medicamentului. Astfel explică Bernardin de Saint-Pierre cum s-a eliberat de o „boală ciudată". acelper-cipi care îl insera în fiinţă îl sortea deja în secret dispariţiei (aceasta 6St£ comedia. Curînd jena caiţ a rezultat de aici şi greutatea care a devenit dureroasă l-au convin pe bolnav că are cap. că omul e făcut ca sa muncească. utilizat în sen-contrar tendinţei sale naturale. ele preiau ştafeta emelor realizării teatrale. iar cum tulburarea organică dispare. mi-am exersat . în care. joc de limbaj şi al imaginii. nu e la urma urmei decît o fiinţă prin natură) şi contradicţiei sale celei mai apropiate (pentru că delirul.nomentu' dramei). el merge în direcţie opusă senin»1' caţiei sale. în zadar aplică medicamentele cele mai apreciate. el este suprimat ca delir. A încredinţa direct nebunia şi lumea sa vană plenitudinii unei naturi care nu înşală. ca aparenţă fără conţinut. reducţia sa comică ţinea de domeniul vindecării cotidiene. care sînt deja înscrise în ele. nebunia sa fiind doar o manifestare' acesteia. adică intră în contradic!1 cu fiinţa sa proprie care este non-esse. în cazul citat mai sus — al melancolicului care murea realmente nemaivoind să mănînce pentru că se credea mort —. Deşi ie ordonează după aceeaşi experienţă a neraţiunii. ea îngrijeşte în măsura în re este uitare a tuturor grijilor. pri-rţ. începînd din momentul cînd delirul pătrunde în cîrnpu lui percipi. deoarece caracterul său nemijlocit nu cunoaşte non-fiinţa. prin punerea sa într-o lumină crudă. dacă e adevărat că poate fi operată prin teatru. Natura desfăşoară o activitate în Cl reciprocă renunţării tocmai în pasivitatea omului faţă de el v. în liniştea pe care o impune artei şi artificiilor sale. fiindcă Prezintă refuzul riguros al terapeuticii. 100 Gazette salutaire. moartea reală care urma să rezulte din moartea imaginară este îndepărtată de realitate numai prin realizarea morţii ireale. deznodămîntul). E aici un fel de minuţioasă punere în practică. împlinirea non-fiinţei delirului în fiinţă ajunge să o suprime chiar ca non-fiinţă. în epoca clasică. viclenia şi funcţia sa de reduci comică poate fi asigurată cu complicitatea medicului. Deznodămînt în sensul strict că fiinţa şi non-fiinţa sînt eliberate şi una şi cealaltă de confuzie în cvasirea-iitatea delirului şi redate sărăciei a ceea ce sînt. înseamnă deopotrivă a abandona nebunia propriului ei adevăr (pentru că nebunia. tensiunea şi contrai 99 Ibidem. îşi dă seama repede că medicii înşişi sînt omorîţi de leacurile lor: „Lui Jean-Jacques Rousseau îi datorez recăpătarea sănătăţii. Aceasta apare astfel ca raţiune a neraţiunii. Putem înţelege de ce nebunia ca atare a dispărut din teatru ia sfîr-şitul secolului al XVII-lea. este însuşi contrarul bogăţiei adesea secrete şi invizibile a naturii). vindecarea nebuniei. dar fără altă intervenţie directă din partea lui. a lui esse estpercipi [a exista înseamnă a fi perceput]. între cele dintîi şi cele din urmă. el ţine.100 Astfel. vedea doi sori". în acelaşi timp. 3. Pentru că nebunia este iluzie. şi aceasta prin mecanismul pur al contradicţiei sale interne — mecanism care e totodată joc de cuvinte şi joc al iluziei. am schimbat regimul. în a descoperi. prin urmare. Căci. Şi confirmarea sa în fantasticul teatral îl restituie unui adevăr care. în acelaşi timp. ca sa nu reapară înaintea ultimilor ani ai secolului următor: teatrul nebuniei era efectiv realizat în practica medicală. în dublul sens că ea îi deţine cauzele şi.<jvItlai îndeaproape. ironică şi medicală totodată. să astu^ această gaură şi îi pune pe cap o bilă grea de plumb. în scrierile sale nemuritoare. al punerii în practică a iluziei comice).

Paris. pate-tică. ritmul zi-'e'or şi al anotimpurilor. ele există invariabil . chide nebunia către constrîngerile blînde ale naturii. a o abandona acestei mînii a contranaturii. nici simplă. nici naţiunile nu o pot modifica. am văzut. iar omul cel mai pasionat de plăceri n-ar putea reuşi să si le sporească pe ale sale decît renunţînd la toate cele care nu poartă această amprentă a naturii. iar pe de altă parte face derizorie imaginaţia. fără moralitate reală. şi în măsura în care reduce prin imaginar toate posibilităţile delirului. Tissot. 1 332 ISTORIA NEBUNIEI de către filantropie. în natură — cel puţin aceea care este măsurată prin dubla excludere a violenţei dorinţei şi a irealităţii fantasmei — omul este fără îndoială eliberat de constrîngerile sociale (acelea care îl obligă „să calculeze şi să facă bilanţul plăcerilor sale •maginare care poartă acest nume fără să fie. îm-Preună cu ceea ce ascunde ca prea urgent dorinţa. (Euvres. ci în raport cu imaginaţia.-. reveria unei eliberări a nebuniei: elibe-*e care nu trebuie deloc înţeleasă. Dar chiar prin acest fapt. chiar dacă e provocată. de ameninţările bestialităţii—° bestialitate dominată în întregime de pradă şi de instinctul crimei. el e CuPrins. întreţinută de tot ce e mai artificial în societate. vii. natura le-a indicat. Invenţiile îndrăzneţe ale imaginaţiei sntf îndepărtate. necesitatea lipsită de violenţă de a se hrăni •' de a se adăposti constrîng dezordinea nebunilor la o respectare e*actă. plăceri") şi de mişcarea incontrolabilă a pasiunilor. în natură şi în virtuţile sale imediate. Trăite sur Ies maladies des gens de lettres. eliberat deopotrivă de pasiune şi de limbaj. Istorie şi jurnale îmi erau ierburile cîmpurilor şi păşunilor. de la sfîrşitul Evului Mediu. în el. Şi probabil natura. nu gîndurile mele se îndreptau cu greutate spre ele.. ca expresia sălbatică a dorinţelor umane celor mai primitive. marca toată despărţirea violentă. uşor şi parcă chiar din interiorul vieţii sale. în formele sale violente. pp.„Plăcerile intră în ordinea eternă a lucrurilor. primeşte în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea o bruscă reinterpretare. Astfel începe. Am renunţat la cea mai mare parte a cărţilor. fără excitaţie sau împlinire maginară. această întoarcere la imediat nu e nici absolută. *a 101 Bernardin de Saint-Pierre. Ceea ce înţelege Tissot prin „plăcere" este acel imediat vindecător. 1818. viaţa AfflC} torului.. fără să fie măcar nevoie s-o reprime. în aceste peisaje ameste-ate ale eticii şi ale medicinei. în originea sa. de partea agricultorului. printr-o răsturnare pe care nu o stăpînim. dintre internarea nebunilor şi excluderea leproşilor.. „Sălbaticii. ca în sistemul oamenilor. dorinţa imediată. — întoarcere cart îndepărtează din viaţa omului şi a plăcerilor sale tot ce este artificii ireal. care vindecă nebunia în măsura în care face inutilă dorinţa şi mişcările pasiunii pe care o suscită. Pentru că nebunia. pentru că aduce în mod spontan prezenţa fericită a realităţii. adică de cele două mari forme ale experienţei umane din care se naşte neraţiunea. imaginaţia nu poate crea altele."101 în ciuda formulărilor pe care anumiţi discipoli ai lui Rousseau le-au putut propune. Aceasta e toa' diferenţa între Sălbatic şi Agricultor. acum uitată. pentru a le forma e nevoie de anumite condiţii. ci gîndurile lor veneau la mine sub mii de forme plăcute. Preamhule de VArcadie. în naW j ceea ce ţine de violenţă de ceea ce ţine de adevăr. vindecă nebunia este plăcerea — dar o plăcere care pe de o parte face dorinţa zadarnică. MEDICI Şl BOLNAVI 331 nstTîngere. în desfătarea unei Plăceri care nu constrînge. mi-am aruncat ochii peste lucrările naturii. de sistemul obligaţiilor naturale. 11-14. Terapeuticile prin plonjarea reflectată în imediat prŞ supun în secret medierea unei înţelepciuni care desparte. Ceea ce."102 Lumea imediată a agricultorului este deci o lume complet investită de înţelepciune şi de măsură. omul este legat de înţelepciunea naturii.. ci ca o dorinţă de a des. Vechiul sat Gheel care. duc mai degra viaţa animalului carnivor decît a fiinţei raţionale". Ceea ce.. fără disciplină. Căci ea are puterea de a elibera omul de libertatea sa. 90-94. De partea sălbaticului. imaginar.trupul şi mi-am odihnit sufletul. care le vorbeau simţurilor mele într-o limbă pe care nici timpul. adică fără solicitare vană. are încă o putere mai importantă în suprimarea nebuniei.v pp. în schimb. „este mai fericită de fapt decît aceea a omului lume". A încredinţa nebunia naturii ar însemna. a umanităţii nebunilor. ca descoperirea. apare. Nebunia în epoca clasică ţine. plăcerea rîrâ mediere. 102. pentru că îi oferă dinainte o satisfacţie deplină. ca formă concretă a imediatului. Şl Ceasta fidelitate în formă de libertate risipeşte neraţiunea care Ju*tapune în paradoxul ei extremul determinism al pasiunii şi ex-rema fantezie a imaginii. Vindecarea nebuniei presupune deci o întoarcere la ceea ce este imediat nu i" raport cu dorinţa. dintre lumea nebunilor şi lumea oamenilor. Presiunea nevoilor celor mai sănătoase. poartă acum . de fapt. stătea măr-turie a înrudirii. aceste condiţii nu sînt deloc arbitrare.

Din acest sistem trebuie eliberată nebunia pentru ca. de culesul strugurilor. vid. ea să fie liberă să renunţe la sălbatica sa libertate şi să primească exigenţele naturii care sînt pentru ea 1 acelaşi timp adevăr şi lege. Atunci cînd va fi disociată. în celălalt este vorba de o artă a discursului şi a restituirii adevărului. pentru l nt vizate în primul rînd mişcarea spiritelor în nervi. nu este suprimată. Cînd se prescrie înghiţirea de substanţe ilare. distincţia pe care tocmai am stabilit-o va căpăta un alt sens. al măslinelor. în care natura nu se mai poate recunoaşte în figurile fantastice ale I contranaturii. iar ceea ce aparţinea neraţiunii. natura constnn ge violenţa dorinţei. ea reduce contfi natura şi toate fantasmele imaginarului. dacă nu a unui adevăr. începe să se populeze cu o natură căreia nebunia. La Gheel. în care nebunia are valoare de neraţiune. ca separare a raţiunii de neraţiune. Experienţa cea mai constantă a dovedit ţn acest ospiciu că acesta este mijlocul cel mai sigur şi cel mai eficace de a fi redat raţiunii"104. ci ca semn că nebunia este acum detaşată de adevărul său. ori cînd îi este jucată di propriului delir. în anii care vor urma. acum încărcat de eficacitate pozitivă. nu numai a trupului. legum6 MEDICI SI BOLNAVI 333 zarzavaturile. de exemplu. . Dar foarte repede s-a manifestat la lumina zilei.05 pinel. Trăite medico-philosophique. atunci cînd nebunia. neînsemnat. cel puţin a ceea ce face posibilă cunoaşterea adevărului. Pe scurt. orientînd marea reorganizare a experienţei nebuniei. un imediat în care violenţa este izolată de adevăr. ■n ultimii ani ai secolului. Dar într-un caz este vorba despre o artă a transformării calităţilor. Des maladies mentales. treierat. cîştigînd spiritul reformatorilor. în spaţiul internării. care era neratiunea. în această libertate care îl pune pe picior de egalitate cu legile naturii. p. Alimente sănătoase. cultivînd grîul. Şi tocmai aici se naşte psihologia-nu ca adevăr al nebuniei. mai potrivite să o supună în esenţa ei decît întregul vechi sistem limitativ şi represiv. el se readaptează la omul raţional. şi că nu va mai fi de-acum înainte decît un fenomen în derivă. confiscată în întregime într-o intuiţie morală. Pentru simplul motiv Ca Psihologia nu există. 'bidem. pentru că se °reşte şi curăţarea sufletului. e obligată să i se supună.. transcendenţei discursului său. Această metamorfoză care s-a împlinit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a strecurat mai întîi în tehnicile vindecării. la sfîrşitul anului. sensul excluderii şi al internării începe să se modifice: capătă treptat valori pozitive. pozitive şi experimentale. 294. Ea va fi în întregime într-o patologie. Fără să se fi schimbat realmente ceva în instituţii. pp. într-un spaţiu amenajat în acest fel. iar spaţiul neutru. ceea ce era maladie va ţine de organic. nebunia nu va mai putea niciodată să vorbească limbajul neraţiunii. melancolia sau mania. prin stinctul natural care îl determină pe om să însămînţeze părnînW • să-şi satisfacă astfel nevoile prin roadele activităţii sale. împărţindu-şi cu un fe zel muncile în funcţie de anotimp. întoarcerea la imediat nu e eficace împotriva neraţiunii decît în măsura în care este vorba despre un imediat amenajat — şi separat de el însuşi. vorbind despre spitalul o Saragosa: s-a stabilit „un fel de contrapondere la rătăcirile spin111 prin atracţia şi farmecul pe care le inspiră cultura cîmpului. întregul aparat al libertăţii — acesta este regimul care li se prescrie şi căruia cea mai mare parte dintre ei îi datorează. el arată acum că nebunul este eliberat şi că. un imediat în care natura este mediatizată prin morală. 238-239. care va servi în secret drept nucleu pentru toate concepţiile pe care secolul al XlX-lea le va pune în evidenţă. ca ştiinţifice. în azilul lor solitar. pe suprafaţa nedefinită a . vindecarea"103. Sub caracterul convenţional al imaginilor se regăseşte cu uşurinţă rigoarea unui sens. să unnezi legile imuabile ale moralei! "105 In epoca clasică e inutilă încercarea de a face distincţie între eJ"apeuticile fizice şi medicaţiile psihologice. dar nebuni în adevăratul sens al cuvîntului. Dis-de-mineaţă. a cărei unitate este caracteristică pentru epoca clasică. Curînd Pinel va putea scrie: „Cît de mult contează. cînd i se prescrie Ul melancolic viaţa simplă a agricultorilor. Transformare pe care epocile posterioare au primit-o ca pe o achiziţie pozitivă. un aer curat. mai constrîngătoare pentru nebunie. nocturn. va fi nivelat în psihologic. calmul şi un somn liniştit. nu e deloc o intervenţie psihologică. 334 ISTORIA NEBUNIEI umorilor. în măsura în care e adevăr. după tabloul conturat de Jouy. în măsura în care e lege. nu va mai fi decît maladie. II. J. sălbăticia despărţită de libertate.. eliberată. apoi. întronarea. ocupîndu-se rînd pe rînd de secerat. densitatea ' Citat de Esquirol. dar chiar în interiorul conturului ei. Acest sat semnifica altădată că nebunii erau îngrădiţi şi că astfel omul raţional era apărat împotriva lor. seara. cu tot ceea ce transcende fenomenele naturale ale maladiei. şi regăsind. voi. de o tehnică în care esenţa nebuniei este privită ca natură şi ca maladie. pentru a preveni ipohondria. dar care în faţa istoriei trebuie să apară aşa cum a fost: adică reducerea experienţei clasice a neraţiunii la o percepţie strict morală a nebuniei. „patru cincimi dintre locuitori sînt nebuni. spaţiul pe care îl ocupă lasă să apară puteri na turale. Internarea. nu e vorba de tratamente fizice.valorile idilice ale unităţii regăsite dintre neraţiune şi natură. în care neraţiunea era altădată restituită neantului său. îi vezi răspîndindu-se veseli în diversele colţuri ale uD mari împrejmuiri care aparţine ospiciului. şi se bucură fără piedici de aceeaşi libertate ca şi ceilalţi cetăţeni. Iată cum descrie Pinel această natură. această mare experienţă a neraţiunii.

Care este deci semnificaţia acestei existenţe nerezonabile pe care 0 întruchipează Nepotul lui Rameau. Janet enumera elementele unui partaj. Ea nu e poate nimic altceva df*ît acest miraj.'Ultim personaj în care nebunia şi neraţiunea sînt reunite. şi ascultînd cît puteam mai puţin. Nepotul lui Rameau este cel în care e deopotrivă prefigurat momentul separării. între cele 5 Psihanalize şi atenta anchetă asupra Medicaţiilor psihologice. PARTEA A TREIA Introducere Eram pentru ei Petites-Maisons. dar înseamnă totodată a-ţi permite să zăreşti. cu toate acestea integrat. 236-237. pînă şi la geniul cel mai rău. prin figurile înghesuite ale contradicţiilor sale. Enigmă fără alt adevăr decît ceea ce o poate distruge. într-o manieră încă secretă Diderot. Bucureşti. 2 lbid. a avut drept scop să o mascheze. un neobrăzat şi un leneş. Nu este con-Ştiinţa închisă. fără altă adîn-c'ttie decît a opiniei. dar decisivă pentru privirea noastră retr0 spectivă? Este o existenţă care coboară foarte departe în timp — incluzînd figuri foarte vechi şi. Şi poate că Nepotul lui Rameau ne va învăţa în grabă. poate. Freud relua nebunia la nivelul limbajului ei. între altele. este violenţa suverană a unei întoarceri. dar ceva mai la margine." în momentul în care îndoiala înfrunta pericolele sale majore. pp. influenţabilă şi transparentă pentru privirea celorlalţi. re-constituia unul dintre elementele esenţiale ale une experienţe reduse la tăcere de pozitivism. în psihanaliză nu e deloc vorba de psihologie : ci tocmai de o experienţă a neraţiunii pe care psihologia. Trebuie cercetat ca o paradigmă prescurtată a istoriei. el nu aducea la lista tratamentelor psihologice ale nebuniei un adaos major.. pr° prietate care se arată şi care se transmite. cucerea. apoi se linişteşte Şi îmi spune: ştii că sînt un nepriceput. Dar abia în ultimele texte ale lui Nietzsche sau la Artaud îşi va căpăta ea. nebunia şi neraţiunea. îşi duce amîndouă palmele la frunte. Editura Minerva. Nepotul lui Rameau este o conştiinţă dependentă. Deci. nu putea fi „unul dintre aceşti smintiţi". în care Dumnezeu a lăsat destule. dar ca filozof. în primele sale fenomene antropologice. secretă şi suverană. de a comunica cu puterile profunde ale neraţiunii. Nepotul lui Rameau însă ştie bine — şi e tot ce poate fi mai obstinat în certitudinile sale fugare — că e nebun. cultivînd îndoiala. 281. în forma lor generală. făcea inventarul. Şi pentru că. în timpul iluminării de-o clipă. de bun-simţ şi de sminteală. 336 ISTORIA NEBUNIEI INTRODUCERE 337 pentru contemporanii săi. Nepotul lui Rameau."1 Această conştiinţă de a fi nebun e încă foarte fragilă. în gîndirea medicală. un nebun. Este posedat ca un obiecj Dar el însuşi denunţă imediat echivocul acestei posesii. posibilitatea unui dialog cu neratiunea. e mai mult decît densitatea unei descoperiri. personajul nebunului reapare în Nepotul lui Rameau.p. Este nebun pentru că aşa i s-a spus şi aşa a fost tratat: „M-au vrut ridicol Şi ridicol m-au făcut. Căci dat' el este pentru raţiune obiect de apropriere. Omul despre care vorbesc e un amestec de trufie şi josnicie. el oftează adînc. un profil de bufonerie care aminteşte de Evul Mediu — anunţînd şi formele cele mai moderne ale neraţiunii. cînd s-a apropiat de mine unul dintre cele mai ciudate personaje din ţara aceasta. dar ea va fi. pentru că el e acolo ca un lucru. supusă faţă de tot ce e mai puţin liber şi denun-jata de tot ce e mai precar în raţiune. semnificaţii» filozofice şi tragice. ce noi raporturi sau legat între ele. desigur pentru că el nu e deloc ca ceilalţi. .naturii. la dispoziţia oamenilor rezonabili. Istoria pe care va trebui s-o scriem în această ultimă parte este plasată în interiorul spaţiului deschis de cuvîntul Nepotului. e pentru că este penH1 ea obiect de necesitate. „Eram acolo. ci restituia. abia vorbind. Nietzsche si Antonin Artaud. pentru cultura occidentală. el desenează marea linie întreruptă care merge de la Corabia nebunilor la ultimele cuvinte ale lui Nietzsche şi poate pînă la vociferările lui Artaud. Neratiunea se află în întregime •a nivelul frivolei nebunii a oamenilor. Ca şi bufonul Evului Mediu. în lumea modernă. anexa ici şi colo. să încercăm să aflăm ce ascunde acest personaj. departe de a-l acoperi în întregime. cuvintele hotărîte. In capitolele care urmează ne vom strădui să reconstituim mişcarea acestei separări. de Gellu Naum. Descartes devenea conştient că nu poate fi nebun — chit că recunoştea de multă vreme. într-o după-amiază. De aceea trebuie să fim drepţi cu Freud. A-l cerceta pe Nepotul lui Rameau în paradoxul existenţei sale atît de stridente şi totuşi neobservate în secolul al XVIII-lea înseamnă a te plasa uşor în retragere faţă de cronica evoluţiei. Să nu ne mirăm că cea mai „psihologică" dintre medicaţii şi-a întîlnit atît de repede versantul şi confirmările organice. marile structuri ale neraţiunii — acelea care dormitează în cultura occidentală. cum s-au înfruntat în textul lui Diderot raţiunea. ce a fost esenţial în răsturnările care au înnoit experienţa neraţiunii în epoca clasică. acelea care sînt contemporane cu Nerval. „înainte de a începe. ceva mai adînc decît timpul istoricilor. trad. el trăieşte în mijlocul formelor raţiunii. O r apariţie în formă de bufonerie. privind cu nesaţ. evident. că toate puterile neraţiunii veghează în jurul gîndirii sale."2 în el neratiunea e de suprafaţă.

ca nebunii sau inspiraţii. Pe de o parte neraţiunea este ceea ce e mai apropiat de fiinţă i" mod nemijlocit. Ceea ce e vorace şi neruşinat la Nepotul lui Rameau. nebunul nebunului său. plictiseală de sine. 239. şi în această măsura nebunia. singura cale de paradoxală certitudine."8 Nepotului lui Rameau îi e foame şi o spune. nebunia nu e niciodată decît ceea ce raţiunea poate poseda din ea însăşi. Raţiunea nu poate întocmi proces-verbal de nebunie fără să se compromită ea însăşi prin relaţiile de posesiune. "3 Dar o raţiune care nu e ea însăşi decît cînd e în posesia nebuniei nu se mai poate defini prin imediata identitate cu sine şi se alienează în această apartenenţă: „înţeleptul n. adevăr şi raţiune face mai pură şi mai presantă fiinţa pe care o manifestă. înseamnă că e nebun. deci cel ce are un nebun nu e înţelept. Aventura Nepotului lui Rameau povesteşte necesara instabilitate şi răsturnarea ironică a oricărei forme de judecată care denunţă neraţiunea ca fiindu-i exterioară şi neesenţială.ntruna.. Ceea ce nu era decît bufonerie în personajul derizoriu al musafirului inoportun dezvăluie. fâ-cîndu-te să aprobi sau să dezaprobi. şi non-fiinţa care o transformă în eroare. fără nebun. cit. Orice întîrziere. ci chiar în ea. îi sînt insuportabile: „îmi place mai ujult să fiu. uoii ca înţelepciune. Pornind de aici.. pentru raţiune. deşert animal care i-ar evidenţia propria contradicţie: „Oh. îl vezi zgîlţîind. nu este o ipocrizie care să se hotărască să-şi I încredinţeze secretele.Nevoie care e legată chiar de conţinutul Ş .28O. mai expus. 230. învestită. şi. scoţînd la iveală adevărul. 223. La prima vedere. op. Nu mai desemnează regiunile obscure şi inaccesibile care se transcriau pentru imaginar 3 Diderot."4 Neraţiunea devine raţiunea raţiunii — chiar în măsura în care raţiunea nu o recunoaşte decît în registrul posesiunii. oarecum emblema raţiunii mele. ca exaltare a acestei întîmplări — întîmplare nici voită. care nu-i asigură certitudinea decît în posesia nebuniei. orice retragere a acestei fiinţe. raţiunea ar fi privată de realitatea j ar fi monotonie goală. Ibidem. dar niciodată regii n-au avut vreun înţelept titular. Şi tocmai aici dobîndeşte nebunia. şi poate fi. un sens nou. decît să nu fiu deloc.are nevoie de nebun.p. „Nebunul titular al regelui a existat vreme îndelungată. ci numai pentru că e oarbă. 338 ISTORIA NEBUNIEI în amestecul fantastic al lumilor la sfîrşitul vremurilor."7 Asta înseamnă fără în doială că întîmplarea e singura legătură necesară între adevăr şi eroare. este. şi fiinţa care este nebunia. 1 Ibid. posedată de ea şi transformată în lucru. demascînd lichelele. Neraţiunea nu este în afara raţiunii.. semnul. Neraţiunea urcă puţin cîte puţin spre ceea ce o condamnă. atunci o facem din întîmplare. ci abandonată ei înseşi — apare ca adevăr al adevărului-precum şi ca eroare manifestată."5 Atunci. tot ce poate renaşte în el în materie de cinism. „a nu fi nebun înseamnă a fi nebun de un alt fel de nebunie". raporturile raţiunii cu neraţiunea ian un chip cu totul nou. şi deja aproape angajat. o iminentă putere de deriziune. convenienţele sociale şi regulile noastre de bună-cuviinţă. ridicarea spre o experienţă în care şi una Şi alta se implică în mod nedefinit.. se plictisesc cîineşte."6 Dar dacă nebunia se angajează astfel să facă să circule adevărul prin lume nu e pentru că orbirea ei comunică cu esenţialul pe căi ciudate. aduse la lumina zilei. p. în timp ce înţelepciunea şi adevărul sînt totdeauna indefinit îndepărtate pentru raţiune. ară-tîndu-i pe oamenii de treabă. în măsura în care eu sînt destul de raţional pentru a-i recunoaşte nebunia şi în care această recunoaştere este marca. ne-ar plăcea să-1 situăm pe Nepotul lui Rameau în vechea înrudire dintre nebuni şi bufoni şi să-i restituim toate puterile ironiei cu care aceştia fuseseră înzestraţi. Destinul nebuniei în lumea modernă se găseşte în mod ciudat prefigurat în el. la urma urmei.. sînt sigur că acum. triumful nebuniei se anunţă din nou într-o dublă întoarcere : reflux al neraţiunii spre raţiune. chiar dacă e rege. căci erori manifestate sînt. pentru lumea modernă. impunîndu-i un fel de servitute retrogradă. chiar şi orice mediere. tulburînd. ea scoate] iveală ireparabila fragilitate a relaţiilor de apartenenţă. ceea ce e mai interior şi totodată mai transparent. căci .. Şi totuşi această implicaţie are un cu totul alt stil decît aceea care ameninţa raţiunea occidentală la sfîr-Şitul Evului Mediu şi de-a lungul Renaşterii.p. 4«>M. p. puterea ei nu e făcută decît din eroare: „Dacă spunem şi noi o vorbă mai ca lumea. căderea imediată a raţiunii în actul posesiv în care îşi caută fiinţa: raţiunea se alienează chiar în mişcarea prin care ia în posesie neraţiunea. Dacă vreunul dintre ei se iveşte într-un grup e ca o picătură de drojdie care dospeşte şi redă fiecăruia o părticică din individualitatea lui firească. cînd nu-i mai fac să rida. Nu joacă el în scoaterea la lumină a adevărului rolul de operator neatent. nici căutată. căci o înţelepciune care crede că stabileşte cu nebunia un pur raport de judecată şi de definire — „acela e un nebun" — a stabilit de la bun început un raport de posesiune şi de secretă apartenenţă: „Acela e nebunul meu11. în aceste pagini de Diderot.ensul existenţei sale. chiar dacă nu sînt decît un neobrăzat care contrazice . o linie dreapta trasează acest improbabil drum care merge fără întrerupere pînă la Antonin Artaud. dacă nu e înţelept. mai înrădăcinat în ea: tot ce poate ea sacrifica sa INTRODUCERE 339 6 lbid. care îi aparţinuse atîta vreme în teatru şi pe care clasicismul îl uitase cu desăvîrşire ? Nu se întîmplă oare adesea ca adevărul să sclipească în siajul impertinenţei sale? Aceşti nebuni „rup monotonia plictisitoare pe care au adus-o educaţia.

la ceea ce e mai nemijlocit în fiinţă. nu mai e alunecarea spre ceea ce Heraclit numea deja i5ioq x°ouoţ [organizai particulară]. a fi vidul absolut al acestei absolute plenitudini prin care exteriorul fascinează. Nu mai e necesar să traversăm cu curaj. Omul nevoiaş nu merge ca oricare altul. Pînă atunci. Nepotul lui Rameau nu e cealaltă faţă a lui Tartuffe. delirul capătă un sens nou. anunţă pe Freud şi pe Nietzsche. nOaptea orbirii. a fi în fine vertijul acestui nimic şi al acestei fiinţe în cercul lor volubil. e prin tot ceea ce. se încolăceşte. 'a jumătatea secolului al XVIII-lea şi cu mult înainte ca vorbele lui '/Wd. delin1' nu mai e manifestarea a ceea ce e mai subiectiv în vis. din non-fiinţa existenţei. observăm că noncartezianismul gîndirij moderne. delirul. în schimb. ci în acea claritate în care ceea ce e mai nemijlocit . Nepotul lui Rameau. " Ibid. Confruntare tragică a nevoii şi a iluziei într-un mod oniric. Dacă se rezumă. Vechea sa înrudii* cu visul mai persistă. E acel tragic pe care delirul şi visul îl ascund şi îl manifestă Y. acest spectacol. Ea e totodată urgenţa fiinţei şi pantomima non-fiinţei. sub o apa-re1tă proximitate. pp.9 Dar în acelaşi timp neraţiunea este abandonată non-fiinţei iluziei şi se epuizează în noapte. în ceea ce poate avea decisiv. într-o voinţă sistematică a delirului. reconstituirea sa distructivă in teatrul iluziei: .. o lecţie cu mult mai antiearteziajy decît orice Locke. această muzică.233. Dacă se înrudeşte în continuare cu visul. 1 340 ISTORIA NEBUNIEI Descartes să fie complet înţelese. mai puţin consistent în aparenţă. care proferează. Sînt puse aici în discuţie afirmaţiile lui din Paradoxe sur le comedien. ale iluziilor. Cînd ne gîndim. opinie rau fondată. el includea tot ce poate produce o gîndire cînd nu mai e plasată în domeniul adevărului. ci ceea ce. imediata necesitate şi infinita reflectare a oglinzii.'i fiinţă înfruntă ceea ce e mai nedefinit reflectat în mirajele . ci tocmai cu acest text din Nepotul lui Rameauj cu această existenţă pe care o desemnează într-o răsturnare care nu putea fi înţeleasă decît în epoca lui Holderlin şi a lui Hegel. ceea ce dumneata numeşti pantomima puşlamalelor este marele dans al pămîntului. a te realiza ca lucru şi ca lucru iluzoriu. dar urmărită cu obstinaţie. Voltaire sau Hume. el I manifestă numai această imediată presiune a fiinţei în neraţiune. ci şi vid şi neant. 322-323. dar chipul asemănării lor s-a schimbat.n acelaşi timp repetarea ironică a lumii. este jocul aparenţei luminoase şi al surdei realist1' insistenţă a nevoilor şi servitute a fascinaţiilor. şi e din nou deschisă posibilitatea de a redobîndi esenţa lumii în vîrtejul unui delir care totalizează. „Şi cel mai afurisit lucru e ţinuta pe care nevoia ne sileşte s-o avem. p. în realitatea sa umană. al fiinţei şi al non-fiinţei rea-lului..nurenţei. dar mai e şi celălalt versant: nu ceea ce trebuie. acelaşi timp în retorica neîntreruptă a ironiei lor. realizat ca existenţă. 324. nu mai e necesar să depăşim încă o dată pericolele neraţiunii. îşi duce viaţa luînd şi executînd poziţii. Vis şi delir nu mai comunic2 INTRODUCERE 341' . această comedie. ea mimează şi ceea ce e mai îndepărtat. şi asta prin intermediul delirului ajuns în punctul extrem al conştiinţei. dintre solitudinea fiinţei şi scînteierea aparenţe'' dintre plenitudinea imediată şi non-fiinţa iluziei. în Nepotul iui Rameau. bredă care nu iese din anonimat decît printr-un nume care nici măcar nu e al său — umbra unei umbre — este. aceea dintre nevoie şi fascinaţie. imposibilitatea medierii. în vis."10 Rigoare a nevoii şi maimuţăreală a inutilului. ci sare. se ascunde contrarul filozofiei „interesului" (mediere către ade31 Şi raţiune) pe care o întîlnim în mod curent în secolul al XVIII-lea. delirul Nepotului lui Rameau este . şi a fi totodată pînă la distrugerea totală a unei conştiinţe sclave şi pînă la suprema glorificare a unei conştiinţe suverane — acesta e fără îndoială sensul Nepotului lui Rameau. se poate înfăptui în zadarnica plenitudine a aparenţei. din realitate. că proiectul lui Descartes era să suporte îndoiala în mod provizoriu pînă la apariţia adevărului ţn realitatea ideii evidente. care . Nepotul lui Rameau este chiar această simultaneitate. 9 Interesul. în această viaţă$u. nu începe cu o discuţie despre ideile înnăscute sau cu incriminarea argumentului ontologic. falsă credinţă. a fi astfel nu numai lucru. pînă în punctul în care se înfăptuieşte în plină conştiinţă şi ca experienţă totală a lumii: „Pe legea mea. neraţiunea e dintr-o mişcare acest egoism fără recurs sau partaj şi această fascinaţie prin ceea ce e mai exterior în inesenţial. constă tocmai în această presiune a fiinţei şi această absenţă a medierii. fiinţa şi non-fiinţa realului în inima nebuniei. mai fragil. putem să ne punem întrebări despre raţiune chiar din adîncul neraţiunii. 10 Nepotul lui Rameau. într-o iluzie echivalentă cu adevărul. ale visului. această extravaganţă împinsă. dincolo şi dincoace de orice adevăr.secretul lui e tocmai acela de a nu putea I fi ipocrit. se definea în întregime în spaţiul erorii: iluzie. toate incertitudinile delirului.. se tîrăşte. prin tot ceea ce e W el dialog fără limbaj între zi şi lumină."" A fi tu însuţi acest zgomot. promovat în non-fiinţa comediei printr-o inimă rece şi o inteligenţă lucidă. după Descartes. Regăsim aceeaşi mişcare a gîndirii la Sade. prin interes. se caţără. Acum delirul este locul unei confruntări perpetue şi instantanee.p.

fie păsările care tac în amurg. pentru ca e fascinată în ceea ce suprimă. de timpul abolit şi regăsit în mod absolut în dreptatea lu-jflinii. în această distanţă a neratiunii. oprindu-se ca un apucat. cel al unei nera-ţiuni absorbite şi despre care experienţa Nepotului lui Rameau ne-a arătat deja că presupunea deopotrivă beţia sensibilului. Neraţiunea nu mai poartă acele chipuri ciudate în care Evului Mediu îi plăcea s-o recunoască. fascinaţiaîfl imediat şi dureroasa ironie în care se anunţă solitudinea delirului-Aceasta nu ţine de natura nebuniei. ci masca imperceptibilă a familiarului şi a identicului. Acest domeniu compact pe care îl desemna ironia Nepotului lui Rameau a trebuit să fie destrămat de secolul al XlX-lea. ci cînd vrea să restituie lumii un adevăr care e al lui şi cînd. omul întîlneşte şi ironica perversiune a propriului său adevăr. cuvîntului său. înfruntarea neratiunii în redutabila sa unitate a devenit imposibilă. ci să facă lumea să se învîrtăîn cercul „aceluiaşi". Van Gogh şi Nietzsche au depus jnarturie despre asta: fascinaţi de delirul realului. de la Nepotul lui Rameau pînă la Ray-mond Roussel şi Antonin Artaud. ci şi pentru ei înşişi. alergînd. privea. în care adevărul lumii nu se menţine decît în interiorul unui vid absolut. Rămasă pe jumătate în umbră. nu mai e în stare să scoată la suprafaţă ceea ce e în mod radical celălalt.„. ci 12 13 Nepotul lui Rameau. în adevărul lor redevenit certitudine imediată. pimind în beţia sa ceea ce e în cel mai înalt grad interior lumii. întoarcerea la imediat în ultimele poezii ale lui Holderlin. dar total pozitivă. La rîndul lor. Ibidem. singur: suferinţa foamei rămîne o insondabilă durere. el singur. 304. Dar în acest vertij. ci acela care mistifică şi demistifică deopotrivă. se zvîrcolea ca un turbat. rîdea. '"3 posibilitatea geniului rău nu mai e situată în percepţie. fulgerînd cu privirea şi făcînd spume la gură. ea nu mai are puteri de dezrădăcinare . dansatorii. ci de esenţa neratiunii. ea trebuie eliberată de noţiunile patologice cu care a fost acoperită. ci chiar aici. prin această medie care este el însuşi. prin expresie. în toată gîndirea post hegeliană. ci şi că se pierde în tot ce o poate face să iasă la lumi113' Căci — şi aceasta e poate una dintre trăsăturile fundamentale al^ culturii noastre — nu e posibil să se menţină. suspina. cîntăreţii. Dar pentru noi. fie liniştit. Era cînd o femeie înnebunită de durere. cînd un nefericit cuprins de-o groaznică deznădejde.."12 Neraţiunea nu se regăseşte ca prezenţă furtivă a lumii celeilalte. în transcendenţa născîndă a oricărui act de exprimare. plîngea. despărţită de sine numai prin mica suprafaţă a pantomimei. Ea trebuie să fie uitată şi abolită.. într-o manieră decisiva INTRODUCERE 343 si nedefinit hotărîtă. jocul presant al nevoii şi al aparenţei. Neraţiunea reprezintă atunci un alt §eniu rău — nu acela care exilează omul din adevărul lumii. Căci numai din centrul acestei experienţe a neratiunii care e condiţia lor concretă de posibilitate pot fi înţelese cele două mişcări de conversie poetică şi de evoluţie psihologică: ele nu sînt legate una de alta printr-o relaţie de la cauză la efect.. Neraţiunea eîn acelaşi timp lumea însăşi şi aceeaşi lume. în încercarea sa de a restitui. ziua şi noaptea. sacralizarea sensibilului la Nerval nu pot oferi decît un sens modificat şi superficial dacă încercăm să le înţelegem pornind de la o concepţie pozitivistă a nebuniei: sensul lor veritabil trebuie căutat în acel moment al neratiunii în care sînt plasate. chipului său.. încremenit. 6i au fost prin chiar acest fapt în mod riguros excluşi şi închişi în interiorul unei dureri care era fără ieşire şi care. cîntăreţele. alienat în ele. Pentru noi. în întregime negativă pentru că nu are decît o forţă subversivă. nu numai pentru ceilalţi. proiectat în beţia de Sensibil în care se pierde. o mediere totdeauna operată deja din adîncul timpului. o întreagă operă. Daca această esenţă a putut trece neobservată nu înseamnă doar că e ascunsă. Momentul lui Ja-sagen în izbucnirea sensibilului este însăşi retragerea în umbra nebuniei. dar Diderot lăsase deja de mult timp să se în-teleagă că omul este fără încetare trimis de la raţiune la adevărul neadevărat al imediatului. nu se dezvoltă în mod complementar. confiscaţi de imuabila soliditate a celei mai fragile aparenţe. nici invers. această experienţă a neratiunii s-a menţinut. 342 ISTORIA NEBUNIEI în expresie. reprezenta nebunia. aceste două momente sînt distincte şi distante ca poezia şi tăcerea. un geniu rău care nu mai °Perează cînd omul vrea să ajungă la un adevăr. Această mediere nerăbdătoare şi care e deopotrivă distanţă extremă şi absolută promiscuitate. reprezen-lînd. Rîsul Nepotului lui Rameau prefigurează şi conturează întreag mişcare a antropologiei secolului al XlX-lea. şi aceasta printr-o mediere fără efort. ne înfăţişa fie un templu care se înalţă.. încă de la sursa limbajului. fie înduioşat. delirul rămîne. o orchestră întreagă. în momentul în care trece de la visele inte-riorităţii la formele schimbului. . Era noaptea cu beznele ei sau umbra şi tăcerea. de aparenţa scîn-teietoare. şi tocmai asta e culmea ironiei — omul abandonat deri ziunii imediatului şi sensibilului. rămîne în final „nemişcat. împărţindu-se în douăzeci de roluri diferite. aşa cum e măsurată în vertijul sensibilului şi în recluziunea nebuniei. omul va merge de la certitudine la adevăr prin lucrarea spiritului şi a raţiunii. în acest moment deopotrivă iniţial şi terminal în care omul devine exterior lui însuşi. Dar dacă este vorba să-i punem în valoare continuitatea. care trasează în ceea ce era inseparabil . cu spiritul său de ■ seriozitate. în mod ironic. p. împlinirea limbajului în manifestare şi pierderea sa în infinitul delirului. fie mînios. Se sprijină amîndouă pe acelaşi fond. încîntă pînă la extrema dezamăgire acest adevăr despre el însuşi pe care omul 1-a încredinţat dinilor sale. beţia sensibilă a lumii.striga. cînta. în mod secret. dansatoarele. este delirul neratiunii — enigmatica figură în care recunoaştem nebunia.

apoi altul pentru a-1 'mbogăţi pe rege şi a-i asigura un venit de 400 de milioane. Dar esenţialul nu e oare că într-o mişcare de indulgenţă amuzată este lăsat să revină la lumina zilei un personaj neraţional. Ibid. 235-236. neliniştea lor. apoi altul Pentru a învinge definitiv Anglia. ca să spunem aşa."2 Au existat. sînt mai greu de suportat decît proştii pentru că. ingratitudinea guvernului în Ceea ce mă priveşte şi cît e de orb în privinţa intereselor sale. la sfîrsitul secolului al XVIII-lea. pp. în jurul proiectelor de reformă. fascinată în delirul sensibilului şi închisă în refugiul nebuniei ? Cum s-a putut ca ea să fie pînă într-atît lipsită de limbaj ? Care e deci această putere care îi pietrifică pe cei care au privit-o odată 'n faţă. care formează în jurul raţiunii filozofilor. Sade va obsedat de frica de cei pe care-i numeşte „oameni negri" şi 1 2 Mercier.. asemenea personaje fac cerc în jurul Nepotului lui Rameau. există în Paris oameni foarte cumsecade. şi cu o surdă nelinişte: căci este prima dată de la Marea închidere cînd nebunul redevine personaj social. Nietzsche. acest vag delir şi în fond această angoasă au fost trăite de ei destul de frecvent si în nişte existenţe reale al căror siaj încă mai poate fi perceput. dar era prezent în întregime în eul care îi serveşte drept interlocutor şi „arătător". MAREA FRICA 347 „îndese pentru a-1 face să dispară. chiar în momentul în care se credea că el a fost foarte bine ascuns în spaţiul internării? Ca şi cum raţiunea clasică ar admite din nou o vecinătate. meditînd.. visînd. avînd bani şi false lumini. pleacă de la un principiu imposibil şi. să mori necunoscm şi martir al patriei tale. Nici Mercier nu prea ştie ce statut să le dea: „Astfel. I. Şi totuşi sînt ceva mai mult decît un profil social. vedeţi la ce serveşte patriotismul. Există în ele ceva care priveşte şi atinge neraţiunea secolului al XVIII-lea. şi care îi condamnă la nebunie pe toţi cei care au trecut prin Proba Neraţiuniii CAPITOLUL I Marea frică Secolul al XVIII-lea nu putea înţelege exact sensul cuprins în Nepotul lui Rameau.frontiera abstractă a patologicului. Secolul al XVIII-lea n-ar fi putut să se recunoască în Rameau-ne-potul. aroganţa în zdrenţe. Cu toate acestea. aceşti „făcători de proiecte cu mintea ţăndări"3. doar în cău. la marginile ordinii. tarea pitorescului pot trece drept epigonii săi. voi. Şi fiecare dintre aceste existenţe. chiar în epoca în care a fost scris textul. ele reapar. un om vă spune la ureche pe un ton calm şi ^ezat: nu vă puteţi imagina. într-adevăr. nu ştiu nici secolul în care se află. un personaj a cărui mască a modelat-o după deriziunea sa — un fel de dublu in care raţiunea se recunoaşte şi totodată se revocă. care mă indignează şi cînd îi aud "Urnele.. Ca şi altădată. Fiind dedicat în întregime acestor operaţiuni vaste şi care er întreaga aplicaţie a geniului.. economişti şi antieconomişti."1 La distanţă. decît o siluetă caricaturală. o cvasiasemănare între ea şi figurile neraţiunii. Neraţiunea reapare ca tip. S-ar spune că. domnule. în insistenţa timpului. De *reizeci de ani mi-am neglijat propriile afaceri. fiecare dintre cuvintele care constituie aceste existenţe repetă. Raymond Roussel. nu eram atent la mizeriile domestice. m-am închis în câbinetul meu. Tableau de Paris. al planurilor. iată că reapare încărcată de noi pericole şi parcă înzestrată cu o altă putere de a pune în discuţie. în mijlocul secolului al XVIII-lea această unitate fusese iluminată brusc de o străfulgerare. care priveşte fără îndoială însăşi esenţa lumii moderne: De ce nu este posibilă menţinerea în diferenţa neratiunii? De ce trebuie totdeauna ca ea să se despartă de sine însăşi. aceeaşi întrebare. această insolenţă suportată ale cărei puteri neliniştitoare sînt reduse la tăcere de o indulgenţă amuzată. Artaud s-au aventurat în această direcţie pînă la tragedie — adică pînă la alienarea acestei experienţe a neratiunii în renunţarea nebuniei. dar care din nefericire au mintea ţăndări. cu sufletul cald. un raport. al constituţiilor. fără să se mai mire: „Intraţi într-o altă cafenea. ea suscită şi lasă să umble în derivă. s-a întîmplat ceva care promitea o schimbare decisivă. este pentru prima dată cînd se intră în conversaţie cu el şi este din nou chestionat. dar a fost nevoie de mai mult de o jumătate de secol pentru ca din nou cineva să îndrăznească să-şi fixeze privirile asupra ei: după Holderlin. Ca şi pentru libertinul. ci vechiturile sociale: veş-mîntul sfîşiat. 346 ISTORIA NEBUNIEI Dar. ele nu au dimensiuni. desfrînatul sau violentul de la sfîrsitul secolului al XVII-lea. cu vreo zece ani înainte de Revoluţie. dar dublate. bolnavi sau şarlatani. Aici o va întîlni Mercier. Lucru curios: această neraţiune. Şi totuşi. totuşi ea reapare şi treptat îşi feia locul în familiaritatea peisajului social. raţionalitatea epocii Luminilor găsea în el un fel de oglindă tulbure. teama de internare. bat cîmpii. Nerval. un surd acompaniament de neraţiune. este greu de spus dacă e vorba de nebuni. în clipa triumfului. nu-i cunosc nici pe oamenii cu care au de-a face. domnule.. amuzat nu fără reticenţe. prin urmare. un fel de caricatură inofensivă. 233-234. care fusese ţinută deoparte în distanţa internării şi care se alienase progresiv în formele naturale ale nebuniei. Van Gogh. pp. adică nu văd prea departe. Dar ceea ce percepe mai întîi secolul al XVIII-lea nu este interogaţia secretă. calculînd. frica şi angoasa nu erau departe: ca şoc schimbul internării. Flecăreala lor. dedicaţi binelui public. am imaginat un proiect admisibil pentru plata tuturor datoriilor statului. ceea ce nu e mare lucru. 1 trei creditori vigilenţi m-au ţinut în închisoare timp de trei ani.4 Dar acum teritoriul de internare . 3 Această menţiune se întîlneşte frecvent în cărţile de internare.

Agentul sensibil al acestei epidemii este aerul. 1. Amestecul fierbe imediat. politică poate. în faţa spaimei populaţiei» trimite o comisie de anchetă din care fac parte. voi. Cît despre originea răului. a temerilor neclare. în jurul lor. 105. Totul. ca să spunem aşa. de un azil al degradării şi nenorocirii. de o întreagă exploatare patetică.sţ răspîndesc în aer şi sfîrşesc prin a cădea asupra împrejurimilor impregnînd corpurile. Frică formulată în termeni medicali. dinspre casele de internare si ar ameninţa în curînd oraşele. la fel de uşor de datat ca şi marile crize de spaimă care au zguduit din cînd în cînd Evul Mediu. simptomele care s-au putut observ la Spitalul general sînt „conforme cu natura anotimpului şi se tn 7 8 Musquinet de la Pagne. Trebuie să ţinem cont fără îndoială de o întreagă practică literară. p. p. 1743.. Acestea nu sînt doar nişte reflecţii aflate la jumătatea drumului între morală şi medicină. ai căror locuitori vor fi impregnaţi treptat de putregai şi de viciu. Ibid. citată în Lely. pe care a căpătat-o. puteri confuze de coroziune şi de oroare. ulcer mare. făcînd să apară.. în această indecizie. ca să ghicim tot ansamblul de semnificaţii contrare pe care îl poate conţine aerul stricat al spitalelor. Se recunoaşte că la Bicetre domneşte o „febră putredă" care e legata de proasta calitate a aerului. aşa cum sînt ele studiate în aceeaşi epocă."6 Răul a cărui excludere se încercase prin internare reapare. Casa de internare nu mai e doar leprozeria depărtată de oraşe. Dar au existat în anumite oraşe mişcări de panică la fel de reale. o a doua panică. Locotenentul de poliţie. II.. Paris.8 E suficient să amintim valoarea. dar „lucrurile nu au ajuns. izbucneşte o frica. pînă şi aerul locului care se simte de la 400 de stînjeni. 2. la jumătatea secolului al XVIII-lea. medicală şi morală totodată. raportul neaga că aceasta sar datora prezenţei internaţilor şi infecţiei pe care o răspîndesc. care în-eaPă ca acele. capabilă să infecteze capitala. oamenii în lanţuri care traversează oraşele. al caselor de internare. dar care în fond e animată de un întreg mit moral. alături de mai mulţi doctori regenţi. al închisorilor. cil. p. Şi marea imagine a ororii medievale se impune din nou. înţelegîndu-se în taină prin asta că nu e conform cu puritatea naturii sale şi ci formează elementul de transmitere a viciului. Spaima e provocată de un rău destul de misterios care s-ar răspîndi.."9 Desigur. 1952. Se vorbeşte despre febrele din închisori. Ea are toate virtuţile care i se atribuie acidului în chimia secolului al XVIII-lea: particulele sale fine. 348 ISTORIA NEBUNIEI alcaline. e adevărat. p. E 6voie deci ca populaţia să fie calmată şi Bicetre dezvinovăţit: Zvonurile care au început să circule despre o maladie contagioasă ia Bicetre.dobîndit puteri proprii. MAREA FRICĂ 349 vesc întocmai cu maladiile observate la Paris în aceeaşi epocă". Cf. îi sînt atribuite scorbutului contagiuni imaginare. Lavoisier. robusteţea sufletului). Bicetre reforme. peste secole. VIII. ea e lepra însăşi aflată în faţa cetăţii: „Ulcer teribil pe corpul politicii. Mai întîi boala intră în fermentaţie în spa-"le închise ale internării. în metaforele groazei. noii pensionari au intrat în contagiune. Vie de Sade.. Brusc. s-ar spune că. sînt lipsite de fundament. pasive şi friabile. şi care îmbracă. în (EWre ' 1862. se vorbea chiar de necesitatea de a da foc construcţiilor de la Bicetre. „Alterations qu'eprouve l'air respire". 16. ea trebuie atribuită pur şi simplu timpului urît care făcut răul endemic în capitală. lăsînd în urmă o dîră a răului. medicul Spitalului general redactează un altul în care reface aceeaşi demonstraţie. în 1780 se răs-pîndise o epidemie la Paris: cauza ei era atribuită infectării Spitalului general. A devenit receptaculul a tot ceea ce societatea are mai imund şi mai rău. în cîţiva ani. se spune. contaminînd sufletele. Mercier."5 Multe dintre aceste locuri ale internării au fost construite chiar acolo unde odinioară fuseseră exilaţi leproşii. Hales."7Aceşti aburi fierbinţi se ridică apoi. Această temă e în legătură cu problemele de chimie şi de igienă puse de resf raţie. decanul Facultăţii şi medicul Spitalului general. Paris. profund. A Description of Ventila10 Londra. el a devenit la rîndul lui patria răului şi va „utea de acum să-1 răspîndească de la sine. 1785. făcînd să domnească o alta teroare. loc. raportul n-a oprit complet zvonurile alarmante. 1790. pătrund în corpuri şi în inimi la fel de uşor ca particulele 5 6 Scrisoare către soţia sa. se prevede că aerul viciat de boală va corupe cartierele de locuinţe.. vă spune că vă apropiaţi de o închisoare. purulent. Atmosfera încărcată de aburi malefici ameninţă oraşe întregi. Este transpusă astfel în imagini ideea unei contagiuni a putregaiului. pe care nu ni l-am putea imagina decît întoreîndu-ne privirile. 676-687.1. la cruda extremitate de a vedea ospiciul acestor nefericiţi convertit într-o altă sursă de rele inevitabile şi cu mult mai triste decît acelea cărora e . degajînd abu -nocivi şi lichide corozive: „Aceste săli nu reprezintă decît nist locuri înspăimîntătoare în care toate crimele reunite fermentează s răspîndesc. fizice Şi morale deopotrivă. prin fermentaţie 0 atmosferă contagioasă pe care o respiră cei care locuiesc acolo şi care pare să se ataşeze de ei. acest aer numit „viciat". spre marea groază a publicului. pp. şi căreia i se vor supune dezgustul ?! mila pentru internaţi. aproape în aceeaşi epocă. se invocă acele căruţe de condamnaţi. voi. sub un aspect fantastic. aerul de ţară (sănătatea corpului. Ei reiau blazonul şi sensul care fuseseră aduse chiar în aceste locuri: „Prea mare lepra pentru capitală! Numele de Bicetre este un cuvînt pe care nimeni nu-1 poate pronunţa fără un sentiment de repulsie. ceva mai tîrziu. de oroare şi de dispreţ. Vedem năseîn-du-se şi ramifieîndu-se în toate sensurile temele unei suferinţe. pentru că. e obligat să recunoască deplorabila stare sanitară de la Bicetre. Domneşte atunci un fel de ima-§lr>e nediferenţiată a „putregaiului" care priveşte corupţia mora-Vurilor şi descompunerea cărnii.

ca să-i protejeze pe ceilalţi de pericolul confuz care transpira prin zidurile internării. Spitalul. distrugînd impurităţile şi vaporii. frică de puterile care se formam acolo şi ameninţau-să se propage. „Reflexions sur l'aeration" (Gazette salutaire. închisoarea. mentatului. cu uşurinţă. în memoria oameniloi au revenit imagini foarte vechi. că Bicetre era totodată spital şi închisoare. Marea mişcare de reformă care se va dezvolta în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îşi are aici originea: a reduce contaminarea. ar fi amenajat în aşa fel încît boala să vegeteze . nr. Pe scurt. ca homo medicus n-a fost convocat în lumea internării ca arbitru. Cu mult înainte de a fi formulată întrebarea în ce măsură neraţionalul este patologic. dacă putem folosi acest termen anacronic. un azil în care neraţiunea ar fi în întregime conţinută şi oferită ca spectacol. 3. ""Aducere. abatele Desmonceaux. lucrurile nu s-au petrecut în această O copie manuscrisă a acestui raport se află la B. nu în rigoarea gîndirii medicale. Ele au comunicat mai întîi prin fantasmele fricii. o dată făcută con-versiunea imaginară. Howard. te 350 ISTORIA NEBUNIEI binevoitoare neutralitate. 39 şi 41). despre „febra din > c"isori" şi contagiunea care ameninţă oraşele. 12 Cf. Ceea ce se numeşte în mod tradiţional „progres" fn dobîndirea unui statut medical pentru nebunie n-a fost posibil de fapt decît printr-o ciudată întoarcere. în curînd Viei va fi însărcinat să reconstr MAREA FRICĂ 351 11 „Ştiam. el va proiecta să facă din aceasta un instrument pedagogic -— spectacol absolut demonstrativ al inconvenientelor imoralităţii: „Aceste aziluri forţate. ale cărnurilor descompuse. toate locurile internării trebuie să fie mai bine izolate. cotea între zidurile casei de internare. Se consideră. va visa încă. dar vizează mai precis temele comunicării morale... decisiv poate. ' Ibid. cf.. E vorba de a le amenaja purificîndu-le.. 25 septembrie Ş1 octombrie 1766. a împiedica bolile şi răul să vicieze aerul şi să-şi extindă contagiunea în atmosfera oraşelor. Frică de ciudata chimie care cl0. Na1""' 1767. şi vigoarea acestor teme fantastice e cea care a fost primul agerit de sinteză între lumea neraţiunii şi universul medical. ci mai •kgrabă ca gardian. Cercul s-a închis: toate aceste forme ale neraţiunii care.. întîlnindu-se în amestecul infernal dintre „corupţie" şi „vicii". vechile confuzii ale leprei au funcţionat încă o dată:. un azil restituit adevărului său de cuşcă. ci doar de a le neutraliza ca eventuale cauze ale unui alt rău. iască carcerele de la Salpetriere. Observations d'un voyageur anglais. cf. f -120. Nici vorbă deocamdată de a suprima casele de internare. neraţiunea s-a văzut confruntată cu gîndirea medicală graţie acestei reactivări imaginare.1 1 1776. pe atît de necesare. în spaţiul internării.. cerut să observe. 6). atît de familiar secolului al XVIII-lea. Purification de l'air dans Ies hâpitaia. în geografia bolii. Se visează la un azil care. în 1789. ca să despartă ce era crimă de ce era nebunie. De foarte departe. 1235. pentru locul pe care trebuie să-1 ocupe nebunia în cultura modernă. 1787. Medicul a sosit. înconjurate de un aer mai pur: există în această epocă o întreagă literatură desprc aerisirea în spitale. păstrîndu-şi funcţiile esenţiale. . o decizie a consiliului de stat numeşte o comisie care trebuie să se ocupe „de gradul de ameliorare de care sînt susceptibile diversele spitale din Franţa". Ansamblul chestiunii ocupă filele 117-126. D. şi care <tf cel mai bun mijloc de a remedia acest lucru ?" într-o manieră generală.N. f. Gennete. Aspectul acestor locuri tenebroase şi al vinovaţilor închişi în ele are menirea să . că 0 înduioşare liberă şi generoasă a trezit interesul pentru soarta Celor închişi. Şi. şi în virtutea acestui simbolism al Im-purului. La această internare „sterilizată". răul îmbrăcînd deja formele ambigue ale Per. formează refugii pe cît de utile. într-un opuscul consacrat Binefacerii naţionale. p. închisoarea — ca să genera crime" (Mirabeau. ale Coruptului. sau în care ar avea toate avantajele exemplului şi nici unul din riscurile contagiunii. dar nu ştiai1 că spitalul fusese construit ca să genereze maladii. ale exhalaţiilor viciate. Academia din Lyon scosese la concurs în 1762 subiectul următor: »Csi* calitatea dăunătoare pe care o contractă aerul în spitale şi în închisori. au devenit acum lepră vizibilă şi îşi oferă plăgile chinuitoare promiscuităţii oamenilor. pozitivismul va găsi o perspectivă asupra neraţiunii sau mai degrabă va descoperi o nouă raţiune dea se apăra de ea. I. în întoarcerea acestei vieţi fantastice care se amestecă cu imaginile contemporane ale maladiei. răul de maladie. luaseră locul leprei şi care fuseseră alungate cît mai departe de distanţele sociale. pe atît de eficace"10. în mod paradoxal. un amestec între oroarea neraţiunii şi vechile obsesii ale maladiei. dar marcată acum de un indice imaginar de maladie care îi împrumută puterile sale de teroare. Neraţiunea este din nou prezentă.important să le aplicăm un remediu pe cît de prompt. în inextricabilul amestec de contagiuni morale şi fizice". dacă i $. potolind toate aceste fermentaţii. Aşadar. ca toată lumea. şi că o atenţie medicală mai onestă şi mai experimen-tată a ştiut să recunoască maladia acolo unde greşelile erau pe-^ePsite nediferenţiat. care se referă în treacăt la problema medicală < contagiunii. „Joly de Fleury". şi printr-o alchimie care îi era proprie. neraţiunea înfruntă maladia în fantastic. Etat des prisons. Coafi& ' Essai sur l'etablissement des hdpitaux dans Ies grandes villes.nel fără să se răspîndească vreodată. De fapt. şi se apropie de ea. Hanway. voi. mai mult decît printr-o perfecţionare a cunoaşterii. col. fără să fie ameninţătoare pentru spectatori. Dacă s-a făcut apel la medic. Este important. se formase. 123. e din cauza fricii..

au păstrat. (N."13 Acestea sînt visurile prin care morala. dialectica fără mediere a inimii. mereu acest amestec şocant de fete uşoare cu femei îmbătrînite în rele care nu le pot învăţa decît arta pervertirii celei mai neînfrînate. pp. 80-81. în sălile Corecţiei. ni se vorbeşte de anumite vicii Practicate frecvent. nebunie a dor. la suprafaţa societăţii. Sadismul nu e un nume dat în sfîrşit unei practici la fel de vechi ca Erosul. Celulei. Dar imaginile care se eliberează la sfîrşitul secolului al XVin-1^ nu sînt absolut identice cu acelea pe care încercase să le şteargă secolul al XVII-lea.) iri n»ai MAREA FRICA 353 tasat de această lume ascunsă din care Renaşterea. între cruzime şi setea de a suferi. că ei reveneau ex hoc obscaeno Sacrario cooperti stupri suiş alienisque [din acest sanctuar obscen ac°periţi de necinstirea lor şi a altora]. vicii pe care decenţa timpurilor moderne nu ne permite Sale numim. în dorinţa. în care omul degradat în esenţa lui pierde adesea pentru totdeauna drepturile pe care şi le dobîndise în societate. S-ar spune că fortăreţele internării îşi adăugaseră la rolul lor social de segregare şi de purificare o funcţie culturală cu totul opusă. figun interzise care s-au putut transmite intact din secolul al XVI-lea m cel de-al XlX-lea. la sfîrşitul extrem al clasicismului. între insultă şi umilinţă. Mînăs-tirii. vi bărbat. dar nu ca figură a lumii. peste peisajele obscure se nasc forme — dureri şi delicii — care îl repetă pe Hieronymus Bosch şi grădinile sale delirante. la rîndul său. excesele cele mai infame se ct>mit chiar asupra prizonierului. 14. apare din no i. asupra cărora se va opri pe larg în ultimul capitol al cărţii. Vor fi reluate şi învăluite în ziua tulbure din închisoarea nebunilor sau în crepusculul care înconjoară Casa surdului. provocat de marea Frică pe care o suscită acum internarea. Secretele care răzbat din castelul celor 120 Journees au fost îndelung murmurate: „Acolo. Subteranei. bolnavi şi criminali. jle fac să apară ciudata contradicţie a poftelor umane: complicitatea între dorinţă şi moarte. o lucrare ce le-ade 14 15 Mirabeau. măcar să se apropie de ele şi să le elibereze fantasmele. iar Noirceuil cu marea legendă a Mareşalului de Rais. mai mult uşuratice decît vinovate. majoritatea foarte tinere. Ceea ce închisese clasicismul nu era doar o neraţiune abstractă în care se amestecau nebuni şi libertini. Morala visează să le înlăture. ca fenomen individual purtînd numele u. în obscuritate. ele conservau în profunzime imagini în care acestea se amestecau şi se confundau. în momentul în care despărţeau. că tcaîă opera lui Sade este dominată de imaginile Fortăreţei. Brocken se întîlneşte cu Margot la Foile în acelaşi peisaj imaginar. a stimulat aceasta rezistenţă a imaginarului. Cum le mai seamănă chipurile acelor Disparates'" Reapare un întreg peisaj imaginar. p. conţinea.ferească de aceste acte pe bună dreptate condamnabile rătăcirile unei tinereţi prea licenţioase. Marele conflict cosmic ale cărui peripeţii au fost dezvăluite. au menţinut în umbră o putere imaginară care ar fi putut trece drept exorcizată. S-a împlinit. 1789. în acelaşi timp. aceste fig^ de Bătrine şi de Tinere care de la o vîrstă la alta îşi comunică aceleaşi secrete şi aceleaşi plăceri: „Corecţia. Oroarea care înconjoară acum fortăreţele internării exercită şi o irezistibilă atracţie. dialog smintit între dragoste şi moarte în prezumţia fără limită poftei. în acest timp abolit. ie'scosese la iveală. Insulei inaccesibile care formează astfel un fel de loc natural al . şi chiar în public în sala comună a mchisorii. între suve-ranitate şi sclavie. în Proces vcrbaux de lAssemblee nation" voi. 47 de fete. încearcă să se apere de pericolele conţinute — dar închise superficial — în internare. „Cercul antropologic". aceste locuri în care ruşinea şi turpitudinea încătuşează crima. care este locul marii pedepse în Casă.. Ele au funcţionat ca o imensă memorie multă vreme tăcută. * Foucault se referă aici la cîteva tablouri de Goya. ci şi o prodigioasă rezervă de fantastic. Apariţia sadismului se situează în momentul în care neraţ jne. o lume adormită de monştri. De Ia bienfaisance naţionale. consideraţi înghiţiţi de noaptea lui Hieronymus Bosch care cîndva îi proferase."14 Iar La Rochefoucauld-Liancourt v evoca. şi în loc să manifeste abrupta prezenţă a smintelii.. nu ca imagine. împotriva ei şi împotriva timpului. chiar aceste pericole fascinează imaginaţia şi dorinţele. p. Ni se spune că numeroşi prizonieri simillimi feminis "tores stuprati et constupratores [(aveau) moravuri viciate foarte asemănătoare femeii şi (erau) violatori]. Paris. ridicate de noua ordine clasică. f. vor fi decupate de lumina nemiloasă a operei lui Sade şi plasate de ea în riguroasa geometrie a Dorinţei. Ohservations d'un voyageur anglais. figurile corupte şi roase devin chipuri ale voluptăţii. în complicitate cu medicina. 352 ISTORIA NEBUNIEI să comită orice fel de crime. după Evul Mediu. în mod notoriu. cînd am vizitat-o. în secolele al XV-lea şi a! XVI-lea. de către Smintit s-a deplasat pînă la a deveni. s-a născut din internare şi în internare. lipsiţi de orice pudoare şi gata Desmonceaux. ţei. Şi m e oîntîmplare că sadismul. la Salpetriere.\. raţiunea de neraţiune."15 Multă vreme aceste viziuni vor bîntui cu insistenta în serile tîrzii ale secolului al XVIII-lea. dar e ceva în om care începe să viseze să le trăiască. ci ca discurs şi dorinţă. „Rapport au Comite de mendicite". Şi mereu această confuzie între vîrste. Internarea a permis. ţine deci de prudenţa taţilor şi mamelor să prezinte din timp aceste locuri oribile şi detestabile. este un fapt cultural masiv care a apărut tocmai la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi care constituie una dintre cele mai mari conversiuni ale ima^ inaţiei occidentale: neraţiunea devenită delir al inimii. 14. Există plăcerea de a popula aceste nopţi cu plăceri inaccesibile. XLIV. închisă de mai bine de un secol şi redusă la tăcere. în imaginaţia oamenilor. ele s-au instalat în inima. O clipă.

să o situeze într-un mod tot mai precis în sensul dezvoltării naturii şi a istoriei. care o situează de la început într-un cadru tempora ■ istoric şi social. Toată această bruscă conversiune a memoriei occidentale. ea nu e derută absolută a timpului. şi încă într-un mod definitiv. „rin excelenţă. se înmulţesc plîngerji faţă de ravagiile nebuniei. au devenit mai periculoase. nici univocă în efecte. Experienţa neraţiunii.unii nu va înceta. erau mai puţine maladii de orice fel. oameni civilizaţi şi înţelepţi. Nu e o întîmplare nici faptul că toată literatura f^. punctul de p' 16 17 Cf. dilată şi destind vasele care le conţin.nu> drum cronologic. dimpotrivă. de nebunie. Trăite des maladies des nerfs. celălalt e că. Prefaţă. cap. prevesteşte acest lucru pentru toţi oamenii raţionali: „Nu vă lăudaţi. la acest sfîrşit de secol al XVUI-lea. Prefaţă. schimbările bruşte de temperatură. cauzele care produc în mod special maladiile de nervi s-au multiplicat într-o proporţie mai mare decît celelalte cauze generale ale maladiei.16 în vreme ce secolul avanseaa grija devine mai presantă.. începînd de la această dată. îneît o sau aproape o lăsa— să dispară.neraţiunii. pe care secolul al XVI-lea o avusese într-o manieră atît de vie. timpul neraţiunii şi timpul nebuniei vor fi afectate de doi vectori opuşi: una va fi întoarcere necondiţionată şi cufundare absolută. în locurile de internare.. dar de-a lungul . Este vorba despre un timp . care ghidase toate eticile internării. mai dens şi mai elastic. care e mai uşor. Chiar în momentul cînd asistăm la eliberarea 354 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICĂ 355 puterilor imaginare care însoţesc neraţiunea. mai rar. în schimb."19 Ameninţarea nebuniei îşi re'a locul printre urgenţele secolului. „într-un aer cald. partea a Ii-a. Rauljn constatase deja că „de la naşterea medicinei. pasiunilor şi. IV. o antrena în orice caz pe un drum iv în care era pe punctul de a-şi pierde ceea ce avea mai specific. această pretinsă înţelepciune cu care vă mîndriţi poate fi într-o clipi tulburată şi distrusă. imaginaţiei. cealaltă. crede că „aerul rece fiind mai greu. ploile frecvente compromit soliditatea genului nervos. comprimă mai bine solidele. fluidele intră în expansiune. sprijinindu-se una pe cealaltă. Curînd va reapărea acea conştiinţă. un eveniment neaşteptat. . se va dezvolta după cronica unei istorii. figurile familiare de la sfîrşitul Evului Mediu. foarte aproape de influenţa lui Rousseau. al unei mişcări decisive: aceea datorită căreia experienţa'nera-. solidele îşi pierd tonul. aerul intern nefiind contrabalansat de aerul extern. această impresie generală a devenit credinţă fermă. conştiinţa nebuniei e însoţită. de la un timp. să coboare tot mai mult spre rădăcinile timpului — neraţiunea devenind astfel. Ea a necesitat elaborarea unei întregi serii de concepte noi şi adesea reinterpretarea unor teme foarte vechi. 18 Tissot. Această conştiinţă are totuşi un stil foarte particular. care se reînnoadă cu ea însăşi dincolo * timp. conştiinţa nebuniei şi conştiinţa neraţiunii nu se prinseseră una de alta. cu posibilitatea care i-a fost dată de a regăsi. prin Hb'lderlin. Nerval şi Nietzsche. f e două forme de obsesie. în epoca lui Tissot. Matthey. dintre care unele păreau chiar să scadă.. p'^ p. medic din Geneva. de o anumită anaM a modernităţii. Raulin.. dimpotrivă. Nu mă tem să spun că dacă ele erau altădată cele mai rare. 1816. contratimpul lumii — iar cunoaşterea nebuniei să în-Lfce. Această dependenţă nu era foarte clară în principiile sale. Gîndirea medicală a secolului al XVII-lea şi al XVIII-lea admisese de bunăvoie o relaţie aproape nemijlocită între nebunie şi lume: era credinţa în influenţa lunii21. Nouvelles recherches sur Ies maladies de l'esprit. le face textura mai fermă şi acţiunea mai puternică".. în disparitatea între conştiinţa neraţiunii şi conşti"1' nebuniei se află. nu a fost oare autorizată de menţinerea fantasticului chiar în 'Ocurile în care neraţiunea fusese redusă la tăcere? 'n epoca clasică. avertismentele mai solemne. Paris. era de asemenea convingerea general răspîndită potrivit căreia clima avea o influenţă directă asupra naturii şi a calităţii spiritelor animale. pp. la sfîrşitul secolului a' XVIII-lea. mai complicate. nu înce-■a să se consolideze. umorile clocesc şi se alterează. a precarităţii unei raţiuni care poate fi oricînd compromisă. un fel de dogmă medicală-maladiile de nervi „erau mult mai puţin frecvente decît sînt astăzi■ şi asta din două motive: unul este că oamenii erau în general mai robuşti şi se îmbolnăveau mai rar. o emoţie vie şi bruscă a sufletului îl vor schimba imediat în furios sau în idiot pe emul cel mai rezonabil şi cel mai judecat. ducînd la depăşirea Şi împiedicarea reacţiei lor şi uneori chiar la ruperea lor"23. dimpotrivă. deformate §i înzestrate cu un nou sens. învăluia atît de mult conştiinţa nebuniei.20 Această dobîndire a unei conştiinţe temporale a nebuniei nu s-a făcut dintr-o dată. se situează.65.^^IL a nebuniei şi a ororii. asupra tuturor maladiilor sufletului. mai puţin elastic şi în consecinţă mai puţin apăsător. şi în vreme ce întoarcerea neraţiunii i alura unei repetiţii masive. voi. în mod privilegiat. Cunoaştem deja neliniştea pe care produc „maladiile de nervi" şi conştiinţa că omul devine mai fragii pe măsură ce se perfecţionează. dimpotrivă.22 Venei. mai spinoase şi mai greu de vindecat"17. Pentru rC In evoluţionismul secolului al XlX-lea. Teama de nebunie e mult mai HI*1 faţă de această moştenire. ^ar în neliniştea celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. I. în final. Trăite des affections vaporeuses. nebunia este întoarcere. c ^a de nebunie creşte o dată cu spaima în faţa neraţiunii: şi astfel. aceste maladii s-au înmulţit. prin urmare asupra sistemului nervos. 19 Matthey. III-IV. acum sînt cele mai frecvente"18.. Obsesia neraţiunii e foarte afectivă şi antrenată aproape în întregime în rmţ carea resurecţiilor imaginare. care e contemporană cu opera lui Sade. Cheyne admite că umiditatea aerului.

1964). de "land Roşu. ernon. instituţiile apar ca elementul determinant al nebuniei. legătura cu constantele sau cu marile circularităţi ale universului. Dar asta nu ajunge pentru a explica maladia engleză. trebuie să lăsăm acestei noţiuni.. Spurzheim va face sinteza tuturor acestor analize într-unui dintre ultimele texte care le sînt consacrate. 1776. pp. nebunia putea fi cu uşurinţă efectul unui „mediii exterior — să spunem mai exact stigmatul unei anume solidarităţ cu lumea: aşa cum accesul la adevărul lumii exterioare trebuie $> treacă. cartea XIV. i848. Din ce în ce mai mult se acceptă o explicaţie economică şi politică. se degajă ceea ce am putea numi. Essai sur la sânte et l'education medicinale desfilles destinees au mariage. acţionează fără restricţie. cap. căci. dacă în secolul al XVIII-lea fericirea ţine de ordinea naturii şi a raţiunii. viaţa de huzur şi de lene pe care o duce societatea cea mai bogată28 stau la originea acestor tulburări nervoase. în Anglia „mai frecventă decît oriunde". 22 Cf. era un dat medical26 sj totodată. mai ap01-noţiunea pozitivă de mediu. „Causes qui peuvent aft'ecter Ies esprits et Ies caracte CEuvres compUtes. ed. III. în această deviere a naturii în raport cu echilibrul său şi cu fericita sa măsură (climatele temperate sînt ale naturii. ceea ce poate avea ea neîmplinit. Dar din această aprehensiune globală faţă de o dependenţă se va degaja o noţiune nouă: sub efectul neliniştii crescînde. ^rtîî această privinţă este de acord cu Montesquieu. Ed. 135-136. supus unei progresii constante sau unei accelerări continue şi care e menit să dea seamă de această multiplicare neîncetată. temperaturile excesive sînt ale mediului). ale sufletului care ^Ovăie. G.Cheyne. Montesquieu. nici denumirea finală.25 Noţiune negativă. Multă vreme. II. 1749). negativul a ceea ce va deveni. 356 ISTORIA NEBUNIEI spiritul clasic. Vedem cum se construieşte această noţiune — ceea ce pentru n e paradoxal — cînd omul apare insuficient reţinut de constring^ sociale. 25 Buffon. o constantă literară. progresul. şi de sensibil. nu de o repetare în sens riguros. pp. II. (trad. „spiritele sînt chinuite ca să afle adevărul". Montesquieu punea în opoziţie sinuciderea romană. cu Buffon. Fără îndoială. Din macrocosm. un „mediu". conduită morală şi politică. care trebuie considerată 0 maladie pentru că „englezii se sinucid însă fără să putem găsi că au vreun motiv care îi împinge la aceasta. a !'e. mobil. Să vorbim mai curînd. Bucureşti. 319-320. ci şi apariţia varietă ţilor speciei umane: influenţa climatului. Asta arată că mediul îşi are rolul său. sau cel puţin ceea ce îi smulge pe oameni fără motiv din starea de fericire. Methode naturelle de guerir Ies maladies du corps (trad. diferenţa de hrană şi d mod de viaţă. Pleiade. La începutul secolului al XlX-lea. instinct al morţii. MAREA FRICA 357 ■in „forţe penetrante" o societate care nu mai constrînge dorinţele. noţiune „diferenţială". al pasiunilor. tema nebuniei înrudite cu anotimpurile lumii este dublată puţin cîte puţin de ideea unei dependenţe în raport cu un element particular al cosmosului. efect dorit al unei educaţii concertate. se sinucid chiar în plină fericire"27. partea a IlI-a. Nebunia. aceea care e proprie "Qaşterii nebuniei şi ştiinţei pe care o autorizează. abundenţa de care beneficiază toţi locuitorii. cap. o civilizaţie care u jjjai limitează distanţele dintre gîndire şi sensibilitate. Paris. Ca şi cum aceste „forţe pene' trânte" ar forma reversul. De asemenea. care încă nu şi-a găsit nici echilibrul. ed. ale atenţiei care nu ştie unde să se fixeze. prin calea dificilă şi adesea deformată a simţurilor. luat ca loc al complicităţilor tuturor mecanismelor şi concept general al legilor lor. yv venel. Avem aici ca versiune în acelaşi limp naturalistă si teologică vechi teme ale Renaşterii. anticipînd vocabularul secolului al XlX-lea. trebuie să ţină de altă ordine. Frica devine mai urgentă. Cheyne crede că bogăţia. II.. jj. Despre spiritul legilor.în CEuvres completa. s-a văzut pusă în faţa acestei probleme a timpului. cînd pare să plutească într-un timp care nu-1 mai obligi sfîrşit cînd se depărtează prea mult şi de adevărat. Această ordine e căutată mai întîi în excesele climei. Nebunia şi libertatea. de această mare contagiune a nebuniei. Ştiinţifică.^ 24 Cf. orice individ are permisiunea & predice oricui vrea să-1 asculte". anumite forme de melancolie au fost considerate ca specific engleze. în care bogăţia.Histoire nălucile. pericol al certurilor. şi sinuciderea engleză. pentru a explica mai curînd variaţiile şi mal* diile decît adaptările şi convergenţele. supra. al spiritului Care se cramponează cu îndîrjire de poziţia pe care a adoptat-o: "^rice lucru întîmpină . Libertatea de conştiinţă comportă mai multe pericole decît autoritatea şi despotismul. 39-40. care asociau nebunia unui întreg ansamblu de drame şi de cicluri cosmice. Psihanaliza. după cădere. inconştient colectiv. partea a Ii-a. care a încercat să abordeze " nou nebunia şi neraţiunea. 1.Ve rsat. care apar» în secolul al XVIII-lea. intensitatea afectivă a tuturor reacţiilor faţă de nebunie nu încetează să crească: apare impresia că atunci se detaşează din întregul cosmic şi din stabilitatea sa sezonieră un element independent. relativ. religie care nu mai reglează timpul şi imaginaţia. „Sentimentele religioase. voi. şi tot ascultînd păreri atît de Oferite. nefericirea. Pericole ale inciziei. despre „forţele penetrante" care permit nu numai formarea individului. nu e decît preţul libertăţii care domneşte acolo Şi al bogăţiei răspîndite peste tot. arhetip înconjoară mai mult sau mai ■'1 fericit această eterogenitate a celor două structuri temporale: aceea care e ^Prie experienţei Neraţiunii şi ştiinţei pe care o învăluie. „De 1'hom"" pp. -. hrana rafinată. tot astfel posedarea raţiunii depinde de o „stare fizică a organismului"24 şi de toate efectele mecanice care se pot exercita asupra lui.

pelerinajele. nu a omului. Practicile religioase. plictiselii. i-a amintit că fiecare persoană îşi are îngerul păzitor. în care omul este deposedat de dorinţele sale de către legile interesului. loc. iată ceea ce de multe ori e de ajuns pentru a cădea în melan-cOlie. îşi are dezavantajele sale. Credinţele religioase pregătesc un|e de peisaj imaginar. este constrînsă şi presată de exigenţe opuse dorinţelor celor mai legitime ale indivizilor: este libertatea intereselor. dar trebuie să se aştepte să i se opună rezistenţă. libertatea stării comerciale este „mediu": şi tocmai în această măsură este element determinant al nebuniei." De altfel. a coaliţiilor. Din motive de bani. 1733. Cineva se simţea în culpă? Era supus unei pedep-Se reale. 2. în care imediatul este abandonat în mod necesar contradicţiei. Nebunia. Pe scurt.. între om şi o natură în care şi-ar găsi adevărul. Paris. în politică. Libertatea comercială apare astfel ca elementul în care opinia nu poate ajunge niciodată la adevăr. voi. Timpul era astfel abandonat unei 'ericiri organizate.. Egoisrnm sufletul comerţului. în ^''gie. Pinel povesteşte cazul unei alienate recent însănătoşite căreia „o carte de rugăciuni. nu încetează să-1 îndepărteze şi mai mult de esenţa şi de lumea sa. în momentul în care Spurzheim scrie — în plină Sfîntă Alianţă. tabila libertate naturală: din toate părţile. imaginîndu-şi că se află în Infern şi cănimic nu putea stinge focul de care pretindea că este devorată. ea îl fascinează în exterioritatea absolută a celorlalţi şi a banilor. Am văzut la spitalul din Montelimar mai multe femei atacate de manie şi de melancolie ca urmare a unei misiuni pe care o avuseseră în oraş. amintea ca pe nişte timpuri fericite epocile ^depărtateîn care preoţii erau înzestraţi cu o putere absolută. vizitele făcute săracilor şi bolna-v'lor. p. pp. 193-196. Despre spiritul legilor. c 28 Montesquieu. în interioritatea ireversibilă a pasiunii şi a dorinţei neîmplinite. departe de a repune omul în posesia lui însuşi. un mediu iluzoriu favorabil tuturor halucinat"1 şi tuturor delirurilor. nu a spiritelor şi a inimilor. cartea XIV. ea s-a crezut înconjurată de un cor de îngeri şi a pretins că a auzit o muzică celestă şi că a avut revelaţii"34. religia şi timpul. a combinaţiilor financiare. Aceeaşi cauză favorizează libertinajul. Iar cînd confesorul găsea astfel de „pe- .'01 Pinel rămîne în linia acestor medici luminaţi — interzicînd să se dea cărţi de rugăciuni „melancolicilor din devoţiune"32. Observations sur la folie. această libertate este foarte departe de verj. Londra. cit. Enciclopedia citează şi ea cazuri asemănătoare: „Impresiile rea puternice pe care le produc anumiţi predicatori prea înverşunaţi. nu vorbeau decît despre disperare. partea a III-a. sau de o credinţă prea vie. care îi ocupa spiritul şi îi dădea certitudinea că greşeala era reparată.opoziţie. iar una din ele nu voia absolut deloc să ia vreun leac. care nu lăsa loc pasiunilor goale. în care timpul scapă de sub stăpînirea şi de sub certitudinea anotimpurilor. cap. O morală. Religia încă nu este considerată aici decît ca un element de transmitere a erorii. în care religia apărea ca un mijloc de satisfacere sau de reprimare a pasiunilor. VII. 1818. familiile sînt mai tiranice decît oriunde: numai fetele bogate se pot mărita1 „celelalte sînt reduse la alte mijloace'de satisfacere care ruinează corpul şi deranjează manifestările sufletului. chiar în mijlocul Restauraţiei monarhiile autoritare —. spiritul mereu ocu pat de speculaţii este permanent agitat de frică şi de speranţă. medicii se temeau de efect^. festivităţile din calendar". Dar şi aici este vorba mai curînd de critică decît de o analiză pozitivă: obiectul sau tema religioasă este bănuită că provoacă delirul sau halucinaţia prin caracterul delirant şi halucinatoriu care i se atribuie. atunci '"activitatea nu exista: fiecare clipă era marcată de „ceremoniile. prea multă nelinişte pentru mîntuire şi pentru viaţa iîtoare. unei prea severe devoţiuni. între om şi fericirea unei lumi în care el s-ar recunoaşte. heyne. în 1781. Un autor german. . De multă vreme. esenţialul unei asemenea analize nu constă în critica libertăţii-ci tocmai în folosirea noţiunii care pentru Spurzheim desemne^ mediul non-natural în care sînt favorizate. dezgustului faţă e viaţă.' 358 ISTORIA NEBUNIEI libertate nu mai permite stăpînirea timpului: el e abandonat incertitudinii sale şi fiecare om e abandonat de către stat fluctuaţijl0 sale: „Englezii formează o naţiune de neguţători. lbidem. răzbunare. The English Malady.." Atîta Sauvages vorbeşte de „Melancolia anglica sau tcedium vitae". ele erau fără încetare uluite de lucrurile oribile care le fuseseră în mod imprudent prezentate. în ştiinţă şi în tot îi este permis oricui să formeze 0 Partidă. devine cu uşurinţă invidios şi cheamă în ajutor alte facultăţi. iar opoziţia excită sentimentele. libertatea. chiar din noaptea următoare. 295. '' ■'66. temerile excesive că ei dau pedepse cu care religia noastră îi ameninţă pe cei care-i încalcă legile provoacă în spiritele slabe revoluţii surprinzătoare. XII. Dar chiar înainte de Pinel existaseră analize făcute într-un stil istoric cu mult mai riguros. Prea mu MAREA FRICA 359 29 30 Spurzheim. iar acesta predispune la nebunie"29. liberalismul poartă cu uşurinţă toate păcatele nebuniei lumii: „E ciudat să vezi că pînă şi cea mai mare dorinţă a omuh"> care e libertatea sa personală. adesea materială."30 Dar pentru noi. recomandînd chiar recluziunea pentru „credincioasele care se cred inspirate şi care caută fără încetare să facă alţi prozeliţi"33. pedeapsă etc. amplificate şi multiplii mecanismele psihologice şi fiziologice ale nebuniei.

capabili să lege ideile". aerul cel mai curat a dispărut. pentru că nu sînt suficient de sensibile pentru simţurile noastre sau pentru că raporturile lor prea multiplicate ne obligă la o atenţie susţinută în cercetarea lor. Cunoaşterea formează astfel în jurul sensibilului un întreg mediu de raporturi abstracte în care omul riscă să piardă fericirea fizică în care se stabileşte în mod normal relaţia sa cu lumea. Daca progresul ştiinţelor risipeşte eroarea. după Pressavin. care în zilele noastre înlocuiesc pelerinajele. mişcarea lentă şi energică pe care o făceau mergînd pe jos aveau mai mult efect asupra lor decît călătoriile confortabile. o dată cu epoca modernă. le impune drept canon fie o pedeapsă severă care „le dilua sîngeie prea gros" fie lungi pelerinaje: . 1781. Dar de îndată ce se idealizează. "3'bW. o cunoaştere prea deposedată de aceste raporturi sensibile. Avis aux gens de lettres sur Icur sânte. O dată săvîrşită. poartă în tot organismul o activitate uşoară care îi favorizează toate funcţiile-" Dimpotrivă. ci de toate obişnuinţele. constituie un mediu favorabil dezvoltării nebuniei. ^ Pinel. 291. Nebunia."39 Această dereglare a simţurilor continuă la teatru. prea liberă faţă de imediat. f©-rtleilor. e mai abstractă sau mai complexă. religia este medierea între om şi vină. dar creşte şi preţul care trebuie plătit. 24. cu atît mai numeroase sînt d ■ MAREA FRICĂ 361 35 36 Moehsen. ea organizează întreaga viaţă umană în jurul clipei aflate în plină înfăptuire. Omul modern — femeia mai mult decît bărbatul — a făcut din zi noapte şi din noapte zi: „Momentul în care femeile noastre se trezesc la Paris nu-1 urmează decît de departe pe cel hărăzit de natură. cele mai frumoase ore ale zilei s-au scurs.. numai consistenţa mediului religios îi poate permite omului să scape de alienare în delirul nemăsurat al vinii. „la oamenii de litere se întăreşte creierul. Tissot. ea suscită în jurul prezentului un întreg halo temporal. viaţa de cabinet. el are ca efect şi propagarea gustului şi chiar a maniei de a studia. O cunoaştere care e încă aproape jje ceea ce e imediat în simţuri. decît puţin efort din partea simţului interior şi a organelor creierului nu declanşează decît un fel de fericire fiziologică: „Ştiinţele ale căror obiecte sînt percepute" cu uşurinţă de simţurile noastre. aj. Această veche religie a timpurilor fericite era sărbătoarea perpetuă a prezentului. p. religia îi confiscă omului inutila trîndăvie a pasiunilor în faţa vinii şi zadarnica repetare a remuşcărilor. Trăite medico-philosophique. Pentru Moehsen. trecătoare ce-i drept. nota 1. ea suprimă realmente vina. Tissot arată că în corpul uman părţile supuse unui efort frecvent se întăresc şi se înăspresc cele dintîi. lbidem. de toate exigenţele vieţii sociale. ale fră-mîntării spirituale. această perpetuă agitaţie a spiritului fără exerciţiul corpului pot avea cele mai funeste efecte. art. societatea pe care o formau cu ceilalţi pelerini. 3.36 Cu cît o ştim. într-o maniera generală. acea sănătate de care se bucură pînă la o virst înaintată. se relaxează şi se menţine în formele ideale ale mustrărilor de conştiinţă. sufletul lor „este atît de puternic zguduit încît le produce "i nervi o comoţie. în care inima omului este abandonată propriei nelinişti. care îi prezintă sufletului raporturi agreabile prin armonia acordului lor. p. la muncitori. Există oare cu-adevărat mai mulţi savanţi ? Cel puţin un lucru e sigur. le plac aceste spectacole „care le înflăcărează şi le exaltă". p. nimeni n-a profitat de toate astea. mai ales. cel al răgazului şi al remuşcărilor.. între om şi pedeapsă: sub formă de sinteză< autoritară. dimpotrivă..Schimbarea aerului. Aburii. este ora aleasă de frumuseţe ca să se trezească. ci şi sensibilitatea însăşi: o sensibilitate care nu mai e comandată de mişcările naturii. Mediul cunoaşterii se dezvoltă mai repede decît cunoştinţele.. fără îndoială. muşchii şi fibrele braţelor se întăresc. dar ale cărei . îi prezintă sufletului un exerciţiu care oboseşte mult simţul interior prin tensiunea prea îndelungată a acestui organ"37. se ridică deja în atmosferă. lungimea drumului. „Melancolie". Cunoştinţele se multiplică. în care în sfîrşit nebunia se poate desfăşura în libertate. „de obicei capriciul bolnavilor refuză toate acestea medicului"35. efectuînd pedeapsa. unde se suscită prin artificiu P^iuni zadarnice şi mişcările cele mai funeste ale sufletului.. 268.. Dar nu numai ştiinţa îl detaşează pe om de sensibil. în care pasiunile lasă timpul pradă nepăsării sau repetiţiei. civilizaţia şi sensibilitatea. 503. &et Leipzig. Geschichte der Wissenschaften in der mark Brandenburg. Civilizaţia. dîndu-lŞ acea forţă fizică. dacă. atrase ^e căldura soarelui. exalările dăunătoare. speculaţii" abstracte. adesea devin10. depărtarea de obiectele care îi contrariau." în sfîrşit. şi iată-i făgăduiţi demenţei. în plenitudinea riturilor şi exigenţelor sale. unde se cultivă iluziile.1 Encyclopedie.. „le de nebunie pe care le provoacă. fără să ceară.p. provoacă o tensiune a creierului care dezechilibrează tot corpul: ştiinţele „lucrurilor ale căror raporturi sînt greu de sesizat. 360 ISTORIA NEBUNIEI nitenţi ipohondri care vin să se spovedească prea des". senţa casei. că „există mai mulţi oameni care au infirmităţile acestora"38. un mediu vid. caracterul sacru al preotului îi dădea fiecăreia dintre aceste injoncţiuni o valoare absolută şi nimeni nu s-ar fi gîndit să i se sustragă. ea duce direct la nebunie.

Ciudată. „alienarea" medicilor şi „alienarea" filozofilor — două figuri în care omul îsi modifică în orice caz adevărul. de o sută de ani încoace. nici măcar spaţiul în care fiinţa vie îşi poate desfăşura şi impune normele sale de viaţă. o nouă ordine a conceptelor. poate că dintre toate cauzele care au dăunat sănătăţii femeilor principala a fost multiplicarea infinită a romanelor. detaşează omul de satisfacţiile sale imediate pentru a-1 supune unor legi ale interesului care îl împiedică să audă vocile dorinţei. dar sentimente atît de minunate îneît ale lor să fie complet tulburate şi uluite. e posibilă prin tot ceea ce. să realizeze minunile de care sînt vrăjite. Ea nu mai ţine de ordinea naturii. în alternanţa zilelor şi nopţilor. Această nouă manieră de a aborda nebunia prin acţiunea atît de hotărîtă a „forţelor penetrante" a fost fără îndoială decisivă — tot atît de decisivă în istoria nebuniei moderne ca eliberarea spectaculoasă a înlănţuiţilor de la Bicetre de către Pinel. pentru că vor să găsească ceea ce nu există în natură. dar totul le pare fără sentiment şi fără viaţă. în tot ce le înconjoară. ansamblul acestor forţe este tocmai ceea ce în cosmos se opune naturii. aceste forţe nu desemnează ceea ce. nici de a căderii. ele caută apoi. şi importantă totodată. p. în acest stadiu încă arhaic al elaborării sale. analizele medicale se despart de conceptele lui Buffon. forţele ™tetrante conţineau şi ceea ce aparţine naturii (aerul. şi într-un stil încă foarte dispersat. dimpotrivă. nebunia ascundea un sens şi o origine obscur morale. secretul ei o înrudea cu vina. antrenîndu-1 într-o lume imaginară de sentimente cu atît mai violente cu cît sînt ireale şi mai puţin reglementate de legile blînde ale naturii: „ Atîţia autori fac să se ivească o mulţime de cititori. Oare nu astfel arăta Rousseau natura sfîrşindu-se şi mediul uman instaurîndu-se în catastrofa cosmică a continentelor scufundate?44 Mediul nu este Pozitivitatea naturii aşa cum e ea oferită fiinţei vii. MAREA FRICĂ 363 cu timpul. faţă de lumea sa. mai in°. şi nu o bună doică. O fată care la zece ani citeşte în loc să alerge trebuie să ajungă la douăzeci de ani o femeie cu toane."41 Romanul formează mediul de pervertire prin excelenţă al oricărei sensibilităţi . pe atît de incredibile. este situată.urmări sînt de Pressavin. ceva care e plenitudine a artificiului. 8 Tissot. 6 octombrie 1768). De l'influence des affections de l'ăme dans Ies maladies nerveuses s. el desprinde sufletul de tot ceea ce este imediat şi natural în sensibil. Acest articol e anonim. 1 362 ISTORIA NEBUNIEI obicei grave. secolul al XVIII-lea constituie.43 Mediul răstoarnă timpul în revenirea anotimpurilor. 31. 37-38. privarea momentană de simţuri. într-o obscură înrudire originară. după Hegel. în analizele pe care tocmai le-am evocat. chiar verosimilitatea pe care scriitorii moderni se străduiesc să o creeze şi toată arta pe care o folosesc pentru a imita adevărul nu fac decît să dea şi mai mult prestigiu sentimentelor violente şi periculoase pe care vor să le trezească în cititoarele lor „In primele secole ale politeţii şi galanteriei franceze. cerul). Mediul începe acolo unde natura începe să moară în om. 222-224. Dacă degajăm semnificaţiile pe care această gîndire a secolului al XVIII-lea le-a pus aici în secret. e mai întîi valoarea negativă a acestui concept. Nouveau trăite des vapeurs. el modifică sensibilul şi calmele sale ecouri în om prin vibraţiile unei sensibilităţi care nu e adaptată decît la excesele imaginarului. Beauchesne. în viaţa şi în devenea omului.. în jurul conştiinţei sale despre nebunie şi al ameninţătoarei creşteri a acesteia. Trăite des nerfs. f* de tot ce i se oferă în imediateţea naturii. şi în această retragere. a făcut să se piardă orice urmă de asemănare.. II. e. de la natură. Pentru el. lume iluzorie ^ care se anunţă antiphysis-u\. şi animalitatea a cărei iminenţă era percepută în ea nu o făcea. lacrimile pe care 1 varsă la reprezentarea tragediilor noastre moderne sînt cele mai mic' dintre accidentele care pot rezulta din această cauză".p 41 42 lbid. . p. este ruptură cu imediatul. spiritul mai puţin perfecţionat al femeilor se mulţumea cu fapte şi evenimente pe cît de minunate. „Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire. poate constitui anturajul unei fiinţe. ci de o ordine nouă. în peisajul neraţiunn în care o plasase secolul al XVII-lea. Paris. dimpotrivă. 3 Aici."42 Treptat. centă.40 Romanele formează un mediu şi mai artificial şi mai nociv pentru o sensibilitate dereglată. nr. paradoxal. nebunia devine posit"1 în acest mediu în care se modifică raporturile omului cu sensibil0 ■ . iar o lectură continuă produce toate maladiile nervoase. dar între care secolul al XlX-lea. ceva i se Substituie naturii. al influenţelor reciproce şi al reglementărilor. pp. în a doua jumătate a secolului al XVIIIlea ea nu va mai ti recunoscută în ceea ce apropie omul de o decădere imemorială sa de o animalitate indefinit prezentă. cu celălalt. în care începe să fie presimţită istoria şi în care se formează. pp. 442. nici locul adaptărilor. în această non-natură.. 1783. ţeastă negativitate prin care natura în plenitudinea sa îi este retrasă fiinţei vii. ele vor acum fapte verosimile. în acest distanţe pe care omul le ia faţă de sine însuşi.

dimpotrivă. ciclurile sale nu erau decît o revenire." ţe citează încă. Nebunia devine atunci cealaltă faţă a progresului: multiplicînd medierile. cînd scrie în epoca Restauraţiei: „Cele mai profunde necazuri ale omului social şi numeroasele sale plăceri. ale pasiunilor tumultuoase. 49 Există într-un text de Raulin o curioasă analiză a apariţiei nebuniei o dată cu "ecerea de la hrana animalelor la un mediu alimentar uman: „Oamenii s-au îndepărtat ae această viaţă simplă pe măsură ce şi-au ascultat pasiunile. este imediateţea pierdută în infinitul medierilor. „Observation d'un chien imbecile par absence tot de sensorium commune". 1852. dar din nefericire e inferior faţă de ce era altădată. Acum nebunia are un punct de plecare temporal — chiar dacă nu trebuie s-o înţelegem decît într-un sens mitic: ea urmează un vector linear. propria sa contranatură. scrie Beauchesne. ci de libertate Sfîrşitul secolului al XVIII-lea începe să identifice posibilitatea nebuniei cu constituirea unui mediu: nebunia este natura pierduţi sensibilul derutat. Timpul după care se repartizează devine un timp deschis. care „n-a putut găsi printre indieni nici un exemplu de demenţă şi n-a întîlnit printre ei decît cîţiva maniaci şi melancolici"47' sau aceea a lui Humboldt. Multitudinea nevoilor sale. Rousseau. din perfectibilitatea sa şi din dezvoltarea excesivă a facultăţilor sale fizice şi morale. natura. cit. afirmaţia americanului Rush. atîta timp cît viaţa vă va fi curată. punctul ultim al existenţei naturale era în acelaşi timp punctul de exaltare al contranaturii — natura umană find prin sine. în schimb. iar omul se deschide spre posibilitatea contranaturii şi se expune de la sine pericolului nebuniei tocmai sus-trăgîndu-se vieţii nemijlocite a animalului. fie ca leziune a unei făcu»" superioare aproape omeneşti (cf. provocaţi-ila o cursă prin iarba moale şi presărată cu flori.şi ceea ce se desparte 6ea (societate. în prezenţa mocnită a bestiei. tocmai aici capătă cu-adevărat amploare posibilitatea bu niei. în care era în discuţie doar această facult^ de trezire şi de atenţie în om care nu ţine de natură. 60—61). este nebunie abolită. au făcut pe nesimţite pscoperiri dăunătoare de alimente care le-au desfătat gusturile. nebunia se vede legată de o anumită formă a devenirii în om. de rău şi de bine. Exista cîndva. Atîta vreme cît era resimţită ca ameninţare cosmică sau iminenţă animală. putea să năvălească în om. civilizaţia îi oferă neîncetat omului noi şanse să se alieneze. 67. 19. Matthey. veţi îmbătrîni încet. Pe măsură ce mediul constituit în jurul omului şi de către om devine mai dens şi mai opac. Paris. Bedlam atestă acest adevăr. Nebunia a devenit posibilă prin tot ceea ce mediul a putut reprima în om ca existenţă animală. a progresului şi a de47 48 Rush. La sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Fată de aceasta. 366 ISTORIA NEBUNIEI . pasiunile 'u cerut excese. Discours sur I'origine de l'inegatite. ale inacţiunii şi moliciunii. la începutul secolului al XlX-lea."50 Fără îndoială. Nebunia animalelor este concepută fie ca un efect al dresajului şi al unei v£P în societate (melancolia cîinilor rămaşi fără stăpîn). Matthey nu face decît să rezume sentimentul general al oamenilor secolului al XVIII-lea. Medical lnquiries. pp. Chiar din mijlocul deliciilor şi al opulenţei oraşelor se ridică gemetele mizeriei. 13. I. riscurile nebuniei cresc. 39-40. punctul prin care nebunia. Secolul al XVII-lea o descoperă în pierderea adevărului: po sibilitate total negativă. în vremea cînd nu era decît agricultor aşa cum mai sînt încă unele populaţii de sălbatici care nu curios' 45 46 Beauchesne. fericita întoarcere a existenţei la cel mai apropiat adevăr al ei: „Veniţi. 364 ISTORIA NEBUNIEI Or. iar descoperirea Marilor Indii a Urn izat mijloace capabile să-1 hrănească şi să-1 aducă în punctul în care se află în Cest secol.49 De atunci. nr. De Vinfluence des affections de l'âme. a pasiunilor sale — iată rezultatul civilizaţiei. folosirea lor a sporit pasiunile. liniştea animalităţii aparţine în întregime fericirii naturii. în Gaiette de medecine. voi. care indică o creştere nedefinită. şi nemi jlocit. p. Citat în Spurzheim.45 Nu trebuie deci să ne mirăm că primitivii sînţ oamenii cel mai puţin predispuşi la nebunie^ „Ordinul lucrătorilor agricoli e superior în această privinţă acele' părţi a populaţiei care furnizează meşteşugari. reveniţi la Paris ca să daţi prietenelor voastre exemplul exerciţiilor şi al muncilor potrivite sexului vostru. Animalul nu poate fi nebun. sursă de vicii şi de virtuţi. Bicetre. pp. fugiţi de-acum înainte de pericolele falselor plăceri. în călătorii. voi. Ceasta dialectică simplă a binelui şi a răului. ţîşnirile sale — simple reapariţii. III. şi unele şi altele au introdus luxul."45 Mediul joacă deci un rol aproape simetric şi opus celui pe care-1 juca altădată animalitatea. 553. 183. care nu auzise niciodată „nici măcar de un singur alienat printre indienii sălbatici din America meridională"48. sublimele lui gînduri şi abrutizarea sa se nasc din însăşi excelenţa naturii sale. urmaţi-vă tinerii soţi la ţară. le-au adaptat. sau cel puţin nu animalitatea din el e purtătoarea nebuniei. femei iubitoare şi senzuale. a dorinţelor. înzestrată cu o perpetuă şi imobilă prezenţă. fata-e'e descoperiri s-au înmulţit puţin cîte puţin. QLuvres. veţi vedea în ce măsură această plăcere este deasupra celorlalte şi că natura v-a hărăzit fericirii. rătăcirea dorinţei. Nouvelles recherchcs sur Ies maladies de l'esprit. ea moţăia în jurul omului sau în nopţile inimii sale. 89-92). strigătele de disperare şi de furie. p. punctul cel mai profund. pp. p. MAREA FRICĂ 365 aproape nici o boală şi nu mor decît în accidente şi de bâtrîneţe.. în momentul în care s« formează un mediu. epidemii). Apariţia maladiilor aproape a coincis cu schimbarea amestecului de hrană ■' cu excesele care s-au făcut în această direcţie" (loc. I. iubiţi-vă şi mai ales creşteţi-vă copiii. p. un timp al multiplicării şi al creşterii. în turbarea sa. miercuri 10 feb 1762. Observations sur la folie. timpul deposedat de dirnen-siunile sale.

nici o tendinţă de întoarcere fatală la formele rudimentare ale vieţii şi ale organizării52. încă înainte de Revoluţie. p. cit. De la Tissot la Morel se repetă o aceeaşi lecţie. încît ideea unei degenerescente a naturii noastre este inseparabilă . care permite definirea mediului uman ca negativitate a omului. în el timpul se îngreunează. va porni de la învăţătura pe care i-a transmis-o secolul al XVIII-lea. articolul „Degenerescence' « Dictionnaire de Jaccoud). omul îşi pierde adevărul în exterioritate. Şi cum poate fi regăsit dacă nu într-o altă memorie ? Memorie care n-ar putea fi decît reconcilierea în interioritatea cunoaşterii sau cufundarea totală şi ruptura spre absolut a timpului. nr. Morel. pp. 40). ci în mediul său. fie referindu-se la unii indivizi care degenerează în aP°rt cu specia lor (ihid. 311). au fost crescuţi mai făn. au avut copii încă şi mai firavi decît ei. permiţînd să se recunoască în el un a priori concret al oricărei nebunii . Trăite physiologique et philosophique de l'heredite "aturelle. una dintre temele cele mai tradiţionale ale culturii greco-latine. 40). 1847).. Paris. în el. fie cîteva secole de barbarie pe care nu îndrăznim nici măcar să le dorim. Cf. ci cu mult mai probabil sub „influenţa instituţiilor sociale în dezacord cu natura". ca şi alienarea sa. Trăite des degenerescences physiques. 1-2). ci sub forma continuă. pernicioasă. ^ 368 ISTORIA NEBUNIEI MAREA FRICĂ 369 temele directoare ale reflecţiei asupra omului. pp. întinerind chiar prin îmbă-trînirea lumii. Paris. nu mai cunoaştem forţa şi sănătatea octogenarilor decît din auzite. în epoca următoare. intellectuelles et morales de espece humaine. una dintre marile obsesii ale secolului al XlX-lea şi i se d^dea deja un nume. această durată vidă a decăderii începe să primească un conţinut concret: degenerarea nu se mai produce urmînd panta unui abandon moral. intellectuelles etmof alesde l'espece humaine. secolul al XVIII-lea anticipează în mod straniu ceea ce aveau să devină. 50 şi urm. omul degenerează pornind de la un tip primitiv54' şi aceasta nu sub efectul unei degradări spontane. 1(feea unei devieri a acestui tip primitiv care închidea în el însuşi elementele con-•nuităţii speciei" (Morel. spărgîndu-i ciclurile cosmice şi smulgînd-0 de sub fascinaţia vinii trecute. Omul nu mai degenerează deci pentru că a uitat timpul. Dar importanţa ei a fost decisivă în istoria nebuniei. vlagă. ea prevestea invadarea lumii de către nebunie. . rdată nici o şansă53. dimpotrivă. în secolul al XVIII-lea. nu sub forma apocaliptică a triumfului Smintitului. spre tinereţea imediată a barbariei: „Fie o conduită raţională la care nu putem spera. a răsturnat perspectiva temporală în care era percepută de obicei nebunia. într-o Iu mină indecisă. Ne aflăm exact în punctul în care încă mai sînt confundate o temă filozofică a hegelianismului (alienarea este în mişcarea medierilor) cu tema biologică pe care a formulat-o Bichat cînd a spus că „tot ceea ce înconjoară fiinţele vii tinde să le distrugă". şi propunea. Se inventa. Paris. ca în secolul al XV-lea. dimpotrivă. ci pentru că. un foarte rudimentar concept de alienare. cu o naivitate ale cărei echivocuri n-au ajuns să fie risipit de toată neliniştea secolului al XlX-lea şi a secolului nostru. i se spunea „degenerare". ."56 Prin această reflecţie asupra nebuniei57 şi prin această elaborare încă obscură a conceptului de mediu. Nebunia şi toate puterile sale pe care epocile le multiplică nu rezidă în omul însuşi. sau. al unei greutăţi proprii materiei vii. mai mult. . 120-121). Buffon vorbeşte şi el despre degenerare. ci prin supunerea faţă de liniile de forţă ale unui mediu uman sau faţă de legile unei eredităţi fizice. pp."51 în definiţia pe care Tissot o dă astfel „degenerării" există puţine lucruri din ceea ce secolul al XlXlea va desemna prin „degenerescentă". 54 „Existenţa unui tip primitiv pe care spiritul uman se complace să-1 constituie m gîndiiea sa drept capodopera şi rezumatul creaţiei este un fapt atît de conform creanţelor noastre.Causes physiques et morales des maux de nerfs" (Gazette salutaire. iar noi. luat ca memorie a imemorialului. ca urmare aunei „depravări a naturii morale"55. devine mai apăsător şi mai prezent. pentru el.. acO 53 „Vor exista totdeauna indivizi care se vor fi sustras modificării ereditare şi. bunicii noştri s-au născut ceva mai firavi. ci un refuz al istoriei. 6 octombri « H68. a deschis nebunia către o durată ireversibilă. progresivă niciodată fixată în vreo figură terminală. la graniţa între medicină şi filozofie. „Materia vie coboară treptat de la tipul ei elevat la tipuri inferioare. ca şi nebunia. care însumează trecutul şi desprinde existenţa de imediateţea sa naturală: „Copiii resimt bolile părinţilor. mijloceşte natura. tabloul luptei între individ şi „natura actjce pe care i-o impune condiţia socială în care îşi petrece existenţa". nr. ea nu comportă nici un caracter de specie. 1857.. a patra generaţie. servindu-se exclusiv de aceştia pentru perpetuarea speciei. fie în sensul unei slăbiri generale a aturii (loc. între psihologi şi istorie. care împrumută mediului uman o putere de alienare în care nu trebuie să vedem altceva decît memoria a tot ceea ce. ea va urma din nou cWentul fatal" (Prosper Lucas. în Trăite de la Degenerescence. în apăsătoarea memorie a lucrurilor. individului regenerator încă nu-i es 51 52 „Causes physiques et morales des maladies de nerfs" (Gazette salutare. ca un fel de memorie materială a corpurilor. Şi totuşi Morel. ca şi pentru Tissot. evident.MAREA FRICA 367 căderii. a plasat-o în curgerea nedefinită a unui timp a cărui ori-gine era fixă şi al cărui scop era tot mai retras. 6 octomW6 1768. Trăite des degenerescences physiques. Dar e vorba şi în acest caz de o idee morală care nu are decît un suport critic: nu e o percepţie. dintre caţ ultimul este revenirea la starea anorganică" (Bcekel.. Moartea individului se află în exteriorul lui. a raţiunii şi a neraţiunii îi este foarte familiară luln al XVIII-lea. strămoşii noştri au început să se îndepărteze puţin de genul de viaţa cel mai sănătos. 1857. Ideea fiilor care nu mai au valoarea taţilor şi nostalgia unei înţelepciuni antice ale cărei secrete se pierd în nebunia contemporanilor reprezintă.

voi. E percepută deci şi ca indispensabilă degenerescentă — pentru că este condiţia eternităţii raţiunii burgheze —. pozitivist" impregnat de evoluţionism apărînd mult mai tîrziu. în această ciudată patrie în care reşedinţa îi este deopotrivă ceea ce îl aboleşte. p. locuinţe în centre prea populate sau nesănătoase". ca şi cum violenţele istoriei şi nebunia ei s-ar fi I sedimentat în timpul tăcut al eredităţii: „Nu e nici o îndoială că în I timpul Revoluţiei Teroarea le-a fost funestă cîtorva indivizi. spre deosebire de animal» avea o istorie. cum era ea recunoscută sau măcar resimţită atunci. şi ca uitare contingenţă. accidentală."62 Noţiunea de nebunie. insuficienţa hranei. voi. Des maladies mentales. care va rămîne multă vreme. frica de nebunie. naturalistă şi antiistorică58. era un lucru bine stabilit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: nebunia era. Pentru secolul al XlX-lea. XXX. formează un fel de derivat al istoriei. iminenţa unui adevăr imemorial. Astfel nebunia evită ceea ce poate fi isw în devenirea umană. şi asta în două moduri: mai întîi pentru că nebunia. Dependentă de timp şi esenţială pentru temporalitatea omului — aşa ne apare nebunia. era chiar consecinţa şi preţul ce trebuia plătit pentru că omul. ţiuită vreme medicina franceză va căuta urmele lui '93 în generaţiile următoare. poate. nebunia a devenit paradoxala condiţie a duratei ordinii burgheze. De fapt. de sociologie şi nici mai mult nici mai puţin decît de „psihologia culturilor" pentru a aduce la lumină legătura pe care patologia istoriei putea s-o aibă în secret cu istoria. cu eforturi. şi în tot ceea ce o opune naturii. 302. că „istoria nebuniei este contrapartida istoriei raţiunii" nu-1 citise nici pe Janet. II. Nebunia este astfel găzduită cel mai aproape şi cel mai departe de om: chiar aici unde locuieşte el dar şi acolo unde se pierde.. Venerice. va fi constrîns sap elibereze de evoluţionism..posibile. 370 ISTORIA NEBUNIEI complexe care tind să modifice într-o manieră nefavorabilă ternper meniul clasei sărace"63. ca strictă experienţă poetică sau filozofică repetată de la Sade la Holderlin. Nerv al şi Nietzsche. Ea e detaşată acum de neraţiune. într-o extraordinară ambiguitate d< sens. care alungă nebunia din mişcarea istoriei Pentru a face din ea un obstacol în calea dezvoltării fericite şi a promisiunilor de reconciliere. se transformă puţin cîte puţin în secolul al XlX-lea. prin natura sa. nici pe Freud. abuzul de băuturi alcoolice şi excesele . nebunia va avea un sens cu totul diferit: va fi. XI. progres — mediul cel mai fa-v°rabil pentru propagarea nebuniei: „profesiuni periculoase sau ttisalubre. pentru care va constitui cu toate acestea. Atunci nebunia intră într-un nou ciclu. aşa cum există ea în secolul al XlX-lea. radicală. p-' pinel — are în această privinţă medicina cu istoria speciei umane! '<6n cj se felicita că a avut ocazia să studieze maladiile spiritului într-o o6rjoadă atît de favorabilă ca Revoluţia. şi într-o manieră care nu e. într-un cuvînt. XXII. foarte aproape de istorie. aparenta contradicţie imediată a unei ordini al cărei sfîrşit nu poate fi prevăzut. Nebunia nu va mai fi perceput. era un contemporan al lui Claude Bernard şi propunea ca ecuaţie evidentă: „La aşa vremuri. Chiar în opera lui Morel se observă în modul cel mai clar această răsturnare a analizei istorice în critică socială. Cel care a scris. 62 Esquirol. pentru a căpăta sens într-o morală socială. Astfel va adormi. „dacă adăugăm acum la aceste condiţii generale proaste ^fluenţa profund demoralizatoare pe care o exercită mizeria.! ca o contrapartidă a istoriei. din exterior. şi apoi pentru că formele sale sînt determinate chiar de figurile devenirii.. înscrisă în destinul temporal al omului. la suprafaţa cea mai precară a sensibilului. plenitudinea desăvîrşită a adevărului său si neîncetata lucrare a non-fiintei sale. această relaţie cu istoria va fi repede uitată: Freud. în fond cu mult mai profund istorică decît este astăzi pentru noi. pura cufundare într-un limbaj care aboleşte istoria şi face să sclipească. p. a principiilor moralei şi ale religiei — pentru că trebuie zădărnicită. vom avea o idee despre circumstanţele Pinel. p. ameninţarea cea mai imediată. pentru a-i observa efectele. articolul „Demonomanie" din Dictiontiaire de Jaccoud. şi că a fost nevoie de psihanaliză. „ce epocă e mai favorabilă decît furtunile unei revoluţii mereu dispuse să exalte în cel mai înalt grad pasiunile umane sau mai curînd mania sub toate formele sale"61. prin judecată. Introducere. Şi asta pentru că de-a lungul secolului al X] X-lea ea basculase către o concepţie deopotrivă socială şi morală prin care s-a văzut în întregime trădată. s-a format în interiorul unei conştiinţe istorice. ci ca revers al societăţii. în acceleraţia sa constantă. epocă propice acestor „pasiuni vehemente" care constituie „originea cea mai obişnuită a alienării" . nici pe Brunschvicg. con ceptul medical şi psihologic de alienare se eliberează total de istorie pentru a deveni critică morală în numele mîntuirii compromise a speciei. şi încă I de la sînul mamei. Michea. 'l Ibid. către jumătatea secolului al XlX-lea."59 Nici o epocă nu va avea o conştiinţă mai acută a acestei relativităţi istorice a nebuniei ca primii ani ai secolului al XlX-lea: „Cîte puncte de contact — spunea 58 59 Biologia pozitivistă de strictă obedienţă este de fapt preformistă. Indivizii pe care această cauză i-a predispus la nebunie aparţin provinciilor care au fost mai multă vreme pradă ororilor războiului. Mizeria formează pentru Morel — în timp ce în secolul al XVIII-lea era bogăţie. ajungînd să fie obsesia în faţa contradicţiilor care sînt totuşi singurele în stare să asigure menţinerea structurilor sale. Trăite medico-phihsophique. acea conştiinţă istorică a nebuniei care fusese multă vreme ţinută trează în epoca „pozitivismului . care pentru secolul al XVIH-]ea era teama de consecinţele propriei ei deveniri. lipsa de prevedere.e devine stigmatul unei clase care a abandonat formele eticii burghez? şi chiar în momentul în care conceptul filozofic de alienare dobîn deşte o semnificaţie istorică prin analiza economică a muncii. încă din această epocă. lipsa 'nstruirii. diverse intoxicaţii. Totuşi. aşa gen de nebunie a spiritului. Avem prea uşor impresia că viziunea pozitivistă a nebuniei este fiziologică.

Aceasta e starea ipohondrului. Omul lasic pierdea adevărul pentru că era împins spre această existenţă imediată în care animalitatea sa bîntuia în vreme ce apărea decăderea primitivă care îl arăta vinovat încă de la origine.2 Pentru unele aşezăminte religioase. în experienţa clasică. ceea ce e cu atît mai paradoxal cu cît curba dezvoltării demografice se accelerează într-o manieră sensibilă în aceeaşi perioadă. i*' cunoaştem o creştere masivă. Ideea că nebunia sporeşte nu încetează sa fie repetată. 85.. la data de 9 aprilie 1779. foarte obscur. Acum. omul e separat de adevărul său şi exi-tatîn prezenţa imediată a unui anturaj în care se pierde pe sine. nu e mai puţin decisivă pentru experienţa nebuniei aşa cum a fost ea trăită în secolul al XlX-lea. nu mai sînt legile lumii cele care îi scapaj ci el însuşi cel care scapă legilor propriei esenţe. care nu e decît o în-rfâmădeală de lucruri de prisos. în Proces-* baux de VAssemblee naţionale. vedem cum se conturează liniile generale ale unei noi experienţe. şi cînd economul Tristan opreşte inventarul. ci adevărul său. cu 77 de persoane. şi a cărui bizarei e singurul merit. se desăvîrşeşte lent un proces. pp. Se pare chiar că numărul internărilor atinge treptat un maximum care se situează în jurul anului 1770. Acest număr nu e perceptibil pentru noi decît pornind de la cifrele internării. e un merit real pentru cei pe care ea îi poate sustra?( penibilului sentiment al unei