Julio Cortazar - Trebuie să fii realmente prost ca să...

De ani de zile mi-am dat seama şi nu-mi pasă, dar niciodată nu mi s-a năzărit să scriu pentru că prostia mi se pare o temă foarte nesuferită, mai ales dacă prostul e cel care o expune. Se prea poate ca termenul „prost" să fie cam tare, însă prefer să-l folosesc de la bun început, chiar dacă prietenii îl socotesc exagerat, şi să nu pun în loc oricare altul, cum ar fi tont, sărac cu duhul sau debil mintal, iar apoi prietenii să spună că n-am nimerit-o.

In realitate nu-i grav, dar faptul de a fi prost te face să ocupi un loc cu totul aparte şi, chiar dacă are părţile lui bune, e limpede că la răstimpuri te copleşeşte un fel de nostalgie, un dor de a trece pe trotuarul de vizavi, unde prieteni şi rude sunt înfrăţiţi prin aceeaşi inteligenţă şi înţelegere, şi de a te freca puţin de ei ca să simţi că nu-i nici o diferenţă apreciabilă şi că totul merge cum nu se poate mai bine.

Partea tristă e că totul merge cum nu se poate mai rău când eşti prost, bunăoară la teatru, mă duc la teatru cu nevasta şi cu vreun prieten; e un spectacol de pantomimă cu artişti cehi sau unul de balet thailandez, şi precis că abia începe reprezentaţia şi eu o să găsesc că totul e minunat. Mă amuz sau mă înduioşez îngrozitor, dialogurile sau gesturile sau dansurile îmi par viziuni supranaturale, aplaud de mi se înroşesc palmele şi uneori am lacrimi în ochi sau râd până aproape mă scap pe mine, şi în tot cazul mă bucur că trăiesc şi c-am avut norocul să mă duc în seara asta la teatru sau la cinema sau la o expoziţie de

pictură, oriunde sunt oameni extraordinari ce fac ori arată nişte lucruri pe care înainte nu şi le-ar fi imaginat niciodată, inventând un loc de revelaţie şi de întâlnire, ceva care te spală de momentele când nu se întâmplă nimic în plus faţă de ceea ce se întâmplă de obicei. Şi stau aşa, uimit şi atât de fericit că, atunci când se face pauză, mă ridic entuziasmat şi-i aplaud mai departe pe actori, şi-i spun nevestei că mimii cehi sunt o minunăţie şi că secvenţa în care pescarul aruncă undiţa şi se vede un peşte fosforescent cam pe la mijlocul scenei este absolut nemaipomenită. Nevastă-mea s-a distrat şi a aplaudat şi ea, dar deodată îmi dau seama (clipa asta are ceva de rană, de gaură aspră şi umedă) că amuzamentul şi aplauzele ei n-au fost ca ale mele, şi unde mai pui că aproape întotdeauna mai e cu noi vreun prieten care şi el s-a distrat şi a aplaudat, dar niciodată ca mine, şi-l aud cum spune cu mult bun-simţ şi inteligenţă că spectacolul e frumos şi actorii nu-s răi, dar că, bineînţeles, ideile nu sunt prea originale, fără să mai vorbim de culorile costumelor care sunt mediocre şi punerea în scenă destul de neinspirată şi altele de genul ăsta. Când nevastă-mea sau prietenul spun aşa ceva — o spun pe un ton amabil, deloc agresiv -, eu înţeleg că sunt un prost, dar ce-i mai rău e c-am şi uitat cât de tare m-am minunat înainte, aşa încât recăderea bruscă în starea de prostie mă face să mă simt ca dopul care şi-a petrecut luni de zile în pivniţă însoţind vinul din sticlă şi pe nepusă masă poc! îl scoate cineva şi iată că acum sunt ca dopul rămas singur. Mi-ar plăcea să sar în apărarea mimi-lor cehi sau a dansatorilor thailandezi, fiindcă mi s-au părut admirabili şi m-au făcut atât de fericit, încât toate cuvintele inteligente şi pline de bun-simţ ale prietenilor sau ale nevestei mă dor de parcă mi-ar rupe unghiile şi pe deasupra înţeleg perfect câtă dreptate au şi că spectacolul n-a fost aşa de bun cum mi s-a părut mie (dar în realitate mie nu mi s-a părut nici

bun, nici rău, nici altcumva, pur şi simplu eram transportat de ceea ce vedeam, ca un prost ce sunt, şi n-aveam nevoie decât să ies puţin ca să dau o raită pe unde am chef ori de câte ori pot, şi pot atât de rar). Şi niciodată nu-mi trece prin cap să mă cert cu nevastă-mea sau cu prietenii, fiindcă ştiu că au dreptate şi că de fapt au făcut foarte bine că nu s-au lăsat pradă entuziasmului, căci desfătările inteligenţei şi sensibilităţii trebuie să izvorască dintr-o judecată chibzuită şi mai cu seamă dintr-o atitudine comparativă, să se întemeieze, după cum zice Epictet, pe ceea ce e cunoscut în prealabil pentru a judeca ceea ce tocmai vei cunoaşte, căci asta şi nimic altceva înseamnă cultura şi înţelepciunea. În nici un caz n-am de gând să mă cert cu ei, cel mult mă rezum la a mă îndepărta câţiva metri ca să nu mai ascult comparaţiile şi judecăţile ce urmează, pe când mă străduiesc să mai reţin încă ultimele imagini ale peştelui fosforescent care plutea în mijlocul scenei, chiar dacă acum amintirea mea e inevitabil schimbată de criticile extrem de pertinente pe care de-abia le-am ascultat şi nu-mi rămâne altceva de făcut decât să admit mediocritatea celor văzute şi că m-am entuziasmat numai fiindcă îmi place tot ce are culori şi forme puţin mai deosebite.

Îmi dau din nou seama că sunt prost, că orice fleac e deajuns să mă facă să mă bucur de viaţa asta împărţită în pătrăţele, şi atunci amintirea a ceea ce mi-a plăcut şi m-a bucurat astă-seară se tulbură şi devine complice, operă a altor proşti care au pescuit sau au dansat ca nişte nepricepuţi, cu costume şi coregrafii mediocre, şi aproape că e o consolare, dar o consolare sinistră, faptul că suntem atâţia proşti care în seara asta ne-am adunat în sală să dansăm şi să pescuim şi să aplaudăm.

Ce-i mai rău e că după două zile deschid ziarul şi citesc critica spectacolului, şi critica mai întotdeauna coincide, ba chiar cu aceleaşi cuvinte, cu ceea ce atât de chibzuit şi inteligent au văzut şi spus nevasta sau prietenii mei. Acum sunt sigur că a nu fi prost e unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa unui om, până când încet-încet mi se şterge din memorie, căci partea cea mai rea e că până la urmă uit, de pildă tocmai am văzut o raţă care înota întrunul dintre lacurile din Bois de Boulogne, şi era de o frumuseţe atât de desăvârşită că nu m-am putut abţine să nu mă aşez pe vine pe malul lacului şi să rămân nu ştiu cât timp privindu-i splendoarea, bucuria-i semeaţă din ochi, linia aceea dublă plină de gingăşie cu care pieptul ei taie apa lacului şi care se tot deschide până se pierde în depărtare. Entuziasmul meu nu se trage numai de la raţă, e ceva ce raţa face dintr-o dată să prindă formă, căci uneori poate fi o frunză uscată care se leagănă la marginea unei bănci, sau o macara portocalie, uriaşă şi delicată pe cerul albastru al după-amiezei, ori mirosul unui vagon de tren când intri în el şi ai un bilet pentru o călătorie de câteva ceasuri şi totul o să apară şi-o să dispară ca prin farmec: gările, sandvişul cu şuncă, butoanele de aprins şi stins lumina (unul alb şi celălalt violet), aerul condiţionat reglabil, toate astea mi se par atât de frumoase şi aproape imposibile, încât faptul de a le avea la îndemână mă umple de ceva aşa ca o salcie lăuntrică, de o desfătătoare ploaie verde care n-ar trebui să mai înceteze în veci.

Însă mulţi îmi spun că entuziasmul meu e o dovadă de lipsă de maturitate (vor să spună că sunt prost, dar îşi aleg cuvintele) şi că nu-i cu putinţă să te entuziasmezi astfel

pentru o pânză de păianjen stropită de rouă, ce-ai să te faci în seara când o să joace King Lear ? Pe mine treaba asta mă cam surprinde, fiindcă în realitate entuziasmul nu-i ceva care să se epuizeze când eşti cu adevărat prost, se epuizează când eşti deştept şi ai simţul valorilor şi al caracterului istoric al lucrurilor, şi de aceea chiar dacă eu alerg dintr-o parte într-alta a lacului din Bois de Boulogne ca să văd mai bine raţa, asta n-o să mă împiedice ca diseară să sar în sus de entuziasm dacă-mi place cum cântă Fischer Dieskau.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prostia trebuie să fie asta: să te poţi entuziasma neîncetat pentru orice-ţi place, fără ca un mic desen de pe un perete să fie dispreţuit de amintirea frescelor lui Giotto de la Padova. Prostia trebuie să fie un fel de prezenţă şi de reîncepere constantă: acum îmi place pietricica asta galbenă, acum îmi place L'annee derniere ă Marienbad, acum îmi placi tu, şoricel, acum îmi place locomotiva aceea uluitoare pufăind în Gare de Lyon, acum îmi place afişul de colo, rupt şi murdar. Acum îmi place, îmi place nespus, acum sunt eu, iară şi iară eu, prostul desăvârşit în prostia lui, care nu ştie că-i prost şi se bucură adâncit în desfătare, până când prima frază inteligentă îl face să-şi recapete conştiinţa prostiei sale şi să-şi caute de zor o ţigară, cu mâini stângace, privind în pământ, înţelegând şi uneori acceptând, pentru că şi un prost trebuie să trăiască, desigur până când altă raţă sau alt afiş, şi tot aşa în veci.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful