UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA: ŞTIINŢE SOCIO-UMANE PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

STATUTUL PROFESORULUI ÎN ŞCOALĂ

Student: POPA (LUCACIU) RHEEA SILVIA AN III FR

nu în ultimul rând. a organiza învăţarea înseamnă a găsi metodele cele mai adecvate. Profesorul nu este doar un transmiţător de informaţii. ci şi un antrenor care. Funcţia didactică a profesorului se exprimă prin îndeplinirea statutului de model. Abuzul de „disciplinare”. numai utilizarea lor de către profesor. c) partener al educaţiei. a doza dificultăţile pentru a putea dezvolta strategii de rezolvare a problemelor(Geissher. a crea o atmosferă prielnică studiului. 1981). A educa. Oricât de perfecţionate ar fi ele. Indiferent de specialitatea sa. profesorul este conducătorul activităţii didactice ce se desfăşoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. le asigură valenţele educative scontate. agresivitatea umană. A educa înseamnă a-ţi desfăşura 2 . Exercitarea funcţiei de educator este dependentă de concepţia care stă la baza semnificaţiei care se acordă şcolii şi organizării ei. prin crearea unui flux de simpatie între profesor şi elevi. Funcţia de educator a elevilor exclude însă autoritarismul şi dirijismul. etc. prin fixarea pe anumite atitudini apreciate de profesor. a teoriei instruirii în transmiterea conţinutului învăţământului. Rolul conducător al profesorului în activitatea didactică rămâne una din coordonatele de bază ale misiunii sale. de exemplu. Utilizarea nedozată a acestor prerogative se poate solda însă cu rezultate negative. Ca organizator al învăţării. ce şi cum să înveţe. să dezvolte virtuţi sociale. prin integrarea într-o situaţie de învăţare. să întărească includerea elevilor în propria valoare. tendinţa de a le induce un comportament adaptativ şi conformist. poate avea ca efect formarea unor spirite conformiste şi dependente. stimulând gândirea elevilor. de atitudinile părinţilor. un profesor care utilizează etichetarea şi ironizarea elevilor ca metode didactice nu poate obţine decât antipatie şi refuzul participării la efortul comun. stimularea motivaţiei acestora este un rezultat al conducerii procesului instructiv. provocarea unei atmosfere de neîncredere şi suspiciune are ca efect retragerea şi resemnarea elevilor. Tot aşa se întâmplă şi cu mijloacele de învăţământ. d) membru al corpului profesoral. Ea se îndeplineşte prin crearea unei atmosfere generale de securitate şi încredere în clasă. partener. profesorul îmbină aspectele obiectiv-logice ale transmiterii cunoştinţelor cu aspectele psihologice. Trezirea interesului elevilor. informaţiile cuprinse în programele şi manualele şcolare constituie doar premise latente. Se are în vedere şi dozarea dificultăţilor în procesul învăţării. a construi secvenţe instructive bazate pe logica obiectivă a disciplinei. b) educator. prin întrebări analitice. creează premise pentru ca aceştia. Deci. conform cu situaţia concretă şi individualitatea fiecărui elev. sfătuitor. apariţia marginalilor. prin încurajarea succeselor fiecărui elev. a trezi interesele elevilor şi a stimula performanţele.În şcoală. strategiile comunicării. Funcţiile profesorului în şcoală În şcoală. pentru profesor: folosirea unor metode care să formeze elevilor atenţia pentru munca independentă. de totalitatea sarcinilor cuprinse în funcţia de profesor şi. alături de a instrui. din punctul de vedere al formării personalităţii umane ele capătă însă valenţe educative ca urmare a prelucrării şi transmiterii lor de către profesor. Este deci preocupat atât de aplicarea principiilor didactice. ajutându-i să-şi găsească identitatea. înseamnă. psihologia învăţării. să ajungă la o mai bună înţelegere a problemelor. care se rezumă la a da indicaţii elevilor. Condiţiile pe care le asigură spaţiul şcolar şi poziţia profesorului în clasă fac ca acesta să poată exercita o influenţă importantă asupra elevilor. Privite în sine. prin găsirea independentă a răspunsurilor. de felul în care profesorul îşi înţelege misiunea. etichetarea represivă şi manipulantă a elevilor. Dimpotrivă. profesorul îndeplineşte următoarele funcţii:a) organizator al procesului de învăţământ. cât şi de implicaţiile psihologice ale actului transmiterii: psihologia evoluţiei copilului.

disponibilitatea de a primi sugestii. rolul jucat de o persoană de referinţă. Adesea. este acela de a trezi „virtuţi”. Similitudinea cu rolul interpretat pe scenă de actori este explicită. oferite de diverse discipline. reprezentând 3 . transmiţător de cunoştinţe şi educator.învăţarea socială.Şcoala este a doua instanţă de socializare. îndeosebi cu părinţii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială copiilor lor. profesorul se găseşte într-o strânsă interdependenţă cu colegii. El poate juca rolul de consultant al părinţilor. acceptarea de către grup. în vederea unei acţiuni convergente . cu directorii şi alţi educatori. membru în colectivul şcolii. 3. Herbart. apropiate celui de „chemare”. Profesiunea de educator este încărcată de tensiune. Conceptul de partener al educaţiei se referă la raporturile profesorului cu alţi factori educativi. de a forma caractere. el împarte răspunderea formării copiilor cu familia. formarea independenţei de a lucra metodic şi dezvoltarea eului elevilor. organizarea unor discuţii în grup sau consfătuiri ale profesorilor de aceeaşi specialitate. sentimentul eficienţei personale. ce se îngrijeşte cu prioritate de problemele emoţionale şă motivaţionale ale elevilor. Pentru a putea răspunde atâtor cerinţe şi articula oferta sa comportamentală unor solicitări diverse. 2. el trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale. Complexitatea problemelor pe care le pune şcoala ca organizaţie face imposibilă izolarea şi „independenţa” lor. El se preocupă în mod special de punerea în aplicare a obiectivelor didactice. slujindu-se de cele mai eficiente metode. Stima de sine. Ca membru al corpului profesoral. pentru sarcinile instructive şi ale tuturor profesorilor. consiliindu-i pe elevi să ia distanţă critică faţă de atitudinile şi performanţele proprii. evaluator al elevilor.activitatea sub semnul unor categorii morale. Ideea de a lucra în echipă (team-teaching). Rolurile profesorului Termenilor mai vechi de meserie sau profesiune. Psihologia educaţiei şi pedagogia contemporană îl încurajează pe profesor să reflecteze asupra rolului său în procesul educativ. Nu se pot realiza o instrucţie şi o educaţie unitară prin simpla adiţionare a unor influenţe disparate. presupune discuţii între profesorii de specialitate care predau la aceeaşi clasă. Cele trei laturi ale influenţei educative. prin sublinierea importanţei unor sentimente precum cel de satisfacţie a reuşitei. Înainte de a transmite valori cognitive.vor rămâne întâmplătoare atâta timp cât se rezumă la acţiuni separate şi necoordonate. repartizarea funcţiilor în cazul unor sarcini speciale. ca un factor activ în dezvoltarea armonioasă. ca reprezentant al statului. cognitivă şi morală a elevilor. aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire. crede Herbart. Rolul de educator al profesorului. profesorul transmite valori morale şi îi asistă pe elevi în însuşirea acestora. profesorul este o persoană empatică. are obligaţia de a observa şi evalua. E nevoie deci de un „consens”al atitudinilor şi acţiunilor pedagogice. O primă situaţie conflictuală rezultă din raporturile sale cu părinţii şi cu instituţia şcolii. partenerul părinţilor în sarcina educativă. devenind vocaţia funcţională. după familie. etc. Un model construit de cercetătorii americani distinge trei roluri posibile ale profesorului. ci în voinţă”. care sunt totodată şi abordări diferite ale acţiunii pedagogice: 1. Abordarea executivă propune un profesor prin excelenţă executor. respectului pentru realizări. profesorul fiind obligat să-şi distribuie imparţial atenţia asupra tuturor elevilor. Abordarea elaboraţionistă îl concepe pe profesor ca un eliberator al minţii elevilor. coleg. În plus. sunt socotite condiţii esenţiale ale participării eficiente în şcoală. cooperării. iar profesorul trebuie să colaboreze cu toţi factorii educativi. a spus: „Valoarea omului nu rezidă în cunoştinţe. şi la concepţia după care profesorii şi elevii formează împreună o comunitate şcolară. Clasicul pedagogiei germane. să armonizeze educaţia formală cu cea nonformală şi informală. le este preferat astăzi cel de rol. pentru cele educative. profesorul se găseşte în situaţii conflictuale. dezvoltându-le aptitudinea de a stabili contacte pozitive şi de a analiza critic propriile prejudecăţi. Din perspectiva abordării terapeutice. Rolul de profesor presupune cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică. el urmăreşte să evalueze efectele intervenţiilor sale şi le ia în seamă atunci când proiectează interacţiunile următoare cu elevii. pregătirea comună pentru procesul instructiv.

un îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora. . sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate etc. . un substitut al părinţilor.examinatorul se străduieşte să fie obiectiv şi imparţial.informator contra distribuitor de şanse.consensul instituţional. Stările tensionale sunt inevitabile. Profesorul. . ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe. Corolarul conţinutului social al acestei profesiuni constă în participarea la evenimentele şi frământările social-culturale ale timpului în care trăieşte şi ale poporului din care 4 . prin acţiunile şi comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru elevi. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe. Geissler sintetizează astfel contradicţiile îndeplinirii rolului de profesor: . .partener contra examinator.informatorul transmite.educatorul e preocupat îndeosebi de om. Profesorul. apelează. care se rezumă la: .partenerul sfătuieşte. Avem de a face deci cu o tensiune intra-roluri. . Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte. ca manager: supraveghează întreaga activitate din clasă.orientări de viaţă. să dezvolte elevilor . Profesorul. şi anume „managementul clasei”. ca profesionist reflexiv: se străduieşte tot timpul să înţeleagă şi să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă. strategia fiind punerea sub semnul îndoielii a unor adevăruri. ca expert al actului de predare-învăţare: el poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învăţământ. cu părinţii şi cu ceilalţi factori.modelul stabileşte şi oferă cerinţe morale. prezentarea materialului ca pe o confruntare între teze diferite. îndrumă. alţii sunt cu precădere preocupaţi de a forma.specialistul se axează pe predare şi instruire unitară. Pe de altă parte. Anita E. obiect de afecţiune. asigură consensul cu ceilalţi profesori. Profesorul în ipostaza de consilier: este un observator sensibil al comportamentului elevilor. Acesta include toate deciziile şi acţiunile solicitate pentru menţinerea ordinii în clasă. componenta educativă stimulează şi motivează instruirea. frânează. ca lider: conduce un grup de elevi. Dar pe lângă activitatea didactică profesorul desfăşoară şi o activitate extraşcolară sau cultural-educativă. să studieze şi să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă. . Woolfolk menţionează următoarele: Profesorul.. El transmite valori.aptitudini critice”. Profesorului îşi asumă o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. ca model: prin întreaga sa personalitate. păstrând distanţa rece impusă de ştiinţă. curiozitatea şi dorinţa lor pentru activitatea de învăţare.model contra specialist. ca agent motivator: declanşează şi întreţine interesul elevilor. . Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita profesorul. de „educat” ca partener în relaţia comună. Profesorul. Soluţia e organizarea unui învăţământ educativ. admonestează. Profesorul. articulând cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie e imposibilă. Profesorul are de-a face cu un tip special de management. exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. Cel mai important conflict de rol e acela dintre transmiterea cunoştinţelor de specialitate şi calitatea de educator a profesorului. Este un prieten şi confident al elevilor.

Experimentele lui Lewin. de . deşi un grad redus de control e necesar pentru a asigura focalizarea discuţiilor dintre elevi pe sarcina şcolară.face parte. şi-au propus să constate impactul acestor variaţii asupra comportamentului de grup şi individual. Cele două laturi ale activităţii sale. În absenţa liderului autoritar. climatul laissezfaire traduce un rol pasiv al adultului. dascălul nu încetează de a fi un educator şi în afara ei. animat de grija pentru ridicarea gradului de cultură şi cm\\za\\e al naţiunii sale. în această ipostază profesorul ne apare ca pedagog social. obiective specifice şi apelând la mijloace şi forme adecvate. urmărind. El afişa o atitudine prietenoasă. Climatele sociale de grup induse de adulţi se deosebesc şi în ceea ce priveşte motivaţia şi productivitatea. a căror eficienţă s-a testat. apăreau la copii manifestări zgomotoase. şcolară şi extraşcolară. nu numai că se presupun. bineînţeles. control ce poate fi mai mult sau mai puţin strâns. Evoluţia sa presupunea exercitarea unui control strict. copiii încetau lucrul. Deşi. Lippitt şi White asupra stilurilor de conducere. Acesta îşi limita participarea cât mai mult cu putinţă. în unele condiţii stilul autoritar se dovedeşte şi el util. îl reprezintă profesorul. În celelalte grupuri nu găsim astfel de comportamente. uneori dispuşi să-şi exprime nemulţumirea în gesturi de revoltă. Când sarcina este 5 . armonioase. având ca rezultate relaţiile amiabile dintre elevi. Mai mult. relaţiile cu liderul fiind amicale. în condiţiile locomoţiei optime a grupului spre scopul pe care şi l-a propus. Stilul profesorului şi bazele puterii sale Un factor important al evoluţiei climatului din clasă. conducerea democratică este mai indicată. irascibili. au fost conducerea autoritară. realizate acum aprox.defulare”. Copiilor le era oferită posibilitatea de a alege de fiecare dată când solicitau un sfat cu privire la îndeplinirea sarcinii: liderul sugera cel puţin două alternative. 50 de ani. la trecerea de la un climat autoritar la unul democratic. performanţele înalte şi acceptarea profesorului de către clasă. El nu împărtăşea copiilor planul de ansamblu al activităţilor şi nici criteriile de evaluare a performanţelor individuale sau de grup. Controlul exercitat de profesor pare să se afle într-o relaţie de proporţionalitate inversă cu intensitatea interacţiunii elevilor.(Detsch şi Hornstein.faire. Nici adultul care juca rolul liderului democratic nu participa prea mult la activităţi. Liderul autoritar se caracteriza prin aceea că el lua toate deciziile privind organizarea grupului şi activităţile desfăşurate în grup. dar prin tot ceea ce făcea. invitând grupul să participe la stabilirea manierei de organizare. Intervenţiile sale se constituie în strategii de control. sugera indiferenţă şi neimplicare: ezita atunci când era pus în situaţia de a da sugestii şi evita în mod constant orice evaluare a ideilor ori conduitelor participanţilor. Psihologia şcolară a oferit o confirmare empirică a acestor idei. Progresul învăţământului înseamnă slăbirea controlului profesorului. în vreme ce absenţa celui democratic nu avea deloc acelaşi efect. În sfârşit. lăsând în seama copiilor toate iniţiativele. dar se şi întregesc şi se completează reciproc. în majoritatea cazurilor. Cele trei tipuri de conducere. Grupurile de copii executau aceleaşi sarcini. Una din diferenţele cele mai evidente în comportamentul grupurilor conduse astfel a fost faptul că în condiţiile conducerii autoritare. Desfâşurându-şi activitatea profesională în cadrul şcolii. membrii erau liberi să se asocieze cu cine doreau în vederea realizării sarcinii. dând naştere la manifestări de prietenie şi la confidenţe. imprimând acestei profesiuni un rol sporit în progresul general al patriei noastre. În ceea ce priveşte schimbarea unui stil de conducere cu altul. în acelaşi cadru. copiii au tendinţa de a transfera toată responsabilitatea către adult. pentru participarea elevilor. El însă evita să ia singur decizii. nu dincolo de un anumit prag şi instaurarea unei atmosfere relaxate de învăţare. Relaţiile dintre copii sunt detensionate. cel democratic şi cel laissez.. Ei aveau cunoştinţe despre toate etapele ce urmau a fi parcurse până la atingerea scopului comun. Numai în măsura în care profesorul îşi continuă misiunea şi în afara cadrului profesional pe care i-l oferă şcoala poate fi considerat un educator al poporului său. Dependenţa îi face pasivi. lăsându-i să hotărască ei înşişi. 19789.

De el depinde prefacerea travaliului în clasă într-o activitate agreabilă. într-un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. conducerea autoritară poate determina obţinerea unui randament excelent. cald şi securizant. De aceea. El este cel care trebuie să înveţe să-şi alieze computerul în acţiunea educativă. Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. profesorii eficienţi sunt aceia ce ştiu să ţină o dreaptă cumpănă între controlul strâns şi exigent şi deplina libertate de decizie a clasei. Socotesc că numai un profesor care a reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.teaching). în condiţiile în care şcoala se restructurează în echipe de elevi şi profesori. liderul se bucură de simpatia membrilor şi are puterea de a recompensa şi pedepsi. să facă din acesta un puternic catalizator al interacţiunii dintre elevi. După cum de el depinde introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspândirea practicii predării în echipă (team. desfăşuretă într-un mediu afectiv.structurată. 6 . El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme. într-un planificator al activităţilor de grup.