Cuprins Tema 1.

Introducere: Univers stilistic operational Ce a fost, ce este, ce poate fi stilistica: Compartimentele distinctuale ale stilisticii: Stilistica clasica. Stilistica moderna. Stilistica romneasca. Stilistica lingvistica. Stilistica estetica. Tema 2. Stil/Stiluri. Posibile definitii. Tipologia stilurilor. Stilul/Stilurile nu reprezinta mesajul. Stil/Expresivitate/Functii. Criterii de clasificare a stilurilor. Stilul publicistic ntre celelalte stiluri functionale. Tema 3. Retorica. Ce este din ceea ce a fost, ce este din ceea ce poate fi. Retorica la confluenta cu jurnalistica. Mesaj. Limbaj. Actor. Retorica prin forta cuvintelor. Geneza sub semnul ambiguitatii. De la homo loquens la homo eloquens sau despre retorica antichitatii. Evul mediu si retorica. Renasterea si retorica. Neoretorica. Revitalizarea conceptului n secolul al XX-lea. Retorica n concept romnesc. Tema 4. Argumentarea. De la o simpla definitie la complexitatea conceptului. Discursul mediatic.Definitie si disocieri necesare. Tipologii discursive. Tema 5. Limba/Limbaj. Definitii. Relatii. Discursul mediatic si kocul limbajelor. Jurnalistul, temele sale si limbajele specifice. Limbajele ziaristului. Vrei sa devii jurnalist al planetei informationale? Partea a doua n actualitatea mediatica. Repere orientativ-metodologica. Reper I. De la discursul de presa traditional la discursul mediatic informatizat Reper II. Instrumentele de lucru specifice analizei stilistice de tipul presa scrisa un suport plurivalent n coduri. Reper III. Discursul publicitar de la rutina stereotip redundanta la marketingul exploziv.

Reper IV. Etape, obiective, tehnici ale analizei/interpretarii unui discurs mediatic (tiparit, rostit, rostit-vizualizat) Reper V. Scheme operationale aplicabile n receptarea stilistica a discursului mediatic. Reper VI. Tipologiile discursive ale presei scrise. Aplicatii stilistice seminariale (pe baza de anexe xerox).

Tema 1 A. Continut - Definirea stilistici generale a compartimentelor ei distincte (clasice, moderne) cu incursiuni n stilistica romneasca - Disocieri necesare ntre stilistica lingvistica si stilistica estetica, ambele ramuri. Interferente cu stilistica presei. - Traditia stilisticii romnesti. B. Obiective Prin definirea si reactualizarea stilisticii generale, urmarite n procesul evolutiei, diversificarii si functionalitatii ei, veti fi capabil: - sa distingeti compartimentele stilisticii clasice de cele ale stilisticii moderne si postmoderne - sa identificati elementele de structura ale stilisticii universale n lucrarile de referinta ale specialistilor romni - sa disociati ce raporturi exista ntre stilistica lingvistica si stilistica estetica si cum pot fi ele recunoscute n discursurile mediatice la diferite nivele ale exprimarii corecte si, simultan, frumoase si convingatoare. C. Resurse Definitiile din dictionare si lucrari de specialitate reproduse n curs si ncadrate n chenare. - Stilistica. O metodologie a analizei textuale (n Cristian Florin Popescu) O introducere n receptarea mesajului mediatizat, Ed. Academiei Nationale de Informatii, 2001, p. 92-94; p. 98-99-110; - Dimensiunea stilistica a textului lingvistic (n Dumitru Irimia), Introducere n stilistica, Ed. Polirom, 1999, p. 28-34 D. Aplicatii seminariale. Referate D.1. Raspundeti la ntrebarile care urmeaza: - Prin ce mijloace de exprimare se caracterizeaza stilistica lingvistica? Dar cea estetica? - Ce a preluat stilistica moderna de la cea clasica? - Care sunt lucrarile de referinta n cercetarea stilistica romneasca? D.2. Redactati un referat, inspirat din ideile cursului si din bibliografia mentionata, pe una din temele: a) Scurt incurs istoric despre geneza si evolutia conceptului de stilistica;

b) Mesajul de presa, mesaj virtual si potential, supus normelor lexicale si gramaticale corecte ct si solicitarile emotionale si estetice (cu exemple din presa)

UNIVERS STILISTIC OPERATIONAL Din PRAGUL SATULUI GLOBAL prin TRECUTUL TRADITIONAL spre PREZENTUL MEDIATIC 1. Scopul Ca de obicei, n orice capitol introductiv al unei lucrari, autorul si anunta scopul urmarit, continutul cercetarii, modalitatile prin care si finalizeaza intentiile. Propunndu-ne sa raspundem la o ntrebare, pna acum, pare-se, neformulata, EXISTA O STILISTICA A PRESEI? ne propunem implicit atingerea unui scop n primul rnd de utilitate didactica n sfera nvatamntului jurnalistic modern, apoi de utilitate practica generala n activitatea oricarui jurnalist care stie ca trebuie sa scrie dar nu ntotdeauna stie sau stie n masura insuficienta si cum trebuie sa scrie pentru a nu fi implicat n balul mascat al cuvintelor. Traducnd exprimarea metaforica, actul lingvistic al comunicarii mediatice dobndeste o semnificatie incomparabil mai relevanta dect n alte tipuri de comunicare, dat fiind faptul ca mai toata lumea citeste ziare, vizioneaza emisiuni de televiziune sau asculta radioul. Stilul n care este realizata comunicarea mass-media tiparit, radiofonic, televizat se afla n permanenta n fata mai multor categorii de exigente fonematice, semantice, sintactice si stilistice a caror necunoastere sau ignorare compromite actul comunicarii mediatice sub aspect argumentativ, estetic si gramatical, creeaza premizele manipularii prin limbaj, nsotite, simultan, de ignoranta lingvistica. Prin urmare, scopul demersului nostru se va dirija att spre zonele tranzitive ale comunicarii de presa ce anume se spune cititorilor sub paravanul evenimentelor ct si spre zonele reflexive ale receptarii mesajelor n ce vesminte lingvistice se spune adevarul si la ce grad de corectitudine literara. La intersectia cmpului semiotic, text-mesaj cu celalalt cmp indispensabil, text-limba-limbaje vom avea prilejul sa determinam identitatea stilului publicistic sprijiniti pe functiile esentiale ale limbii: expresive, apelative, reprezentative (K Buhler). 2. Continutul Cercetarea noastra, preocupare de foarte multi ani, concretizata n studii si doua volume precedente consacrate stilului si limbajelor presei, este axata pe valorile presei romnesti din trecut si de astazi, evaluate potrivit solicitarilor comunicarii mediatice ntr-o societate cucerita de comunicare, sintagma care da titlul unei lucrari de referinta a lui Bernard Mige. Ce este, ce poate fi ziarul ntr-o asemenea societate ne spune Marshal McLuhan atunci cnd l compara cu o institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie, ziar scris pentru a ne tine n emotii, fara sa ne

furnizeze modele rationale de digerare a stirilor, cel mult sugerndu-ne fiorul lor (cf. Mass-Media sau mediul invizibil. Traducere din limba engleza de Mihai Moroiu, Editura Nemira, Bucuresti, 1997, p. 281). Pornind de la o politica editoriala potrivit careia toate stirile trebuie publicate, acelasi reputat specialist face o observatie pertinenta si reala: Oamenii nu citesc ziarele, ci intra n ele ca ntr-o baie fierbinte (Idem). Comparatia plastica si sensurile metaforice n care au fost implicate presa si produsele ei ne furnizeaza din start reperul dupa care continuturile mesajelor mediatice sunt citite astazi nu att n semnificatiile lor socio-culturale si politice ct n latura alaiului lor lingvistic, zgomotos, spumos si aparent reconfortant sub povara stresului cotidian. ntr-una din partile cartii noastre, cu texte sub lupa analizei de continut, vom ncerca sa demonstram ce feste pot sa joace cuvintele cosmetizate unui continut bine intentionat. Dar nu vom ajunge n lumea mirifica a cuvintelor de sub baghetele unor magicieni dect parcurgnd un drum lasat n urma de naintasii care au trudit ntr-ale gazetariei autentice, de la Ion Heliade Radulescu la Mihai Eminescu, de la acesta la Tudor Arghezi si la toti ceilalti de o seama cu ei, mestesugari de idei, cugete, sentimente si cuvinte zamislite pe terenuri nedestelenite dar rodind, dupa aceea, pentru noi cei de astazi n enunturi care strabat eternitatea sub emblema: Mult e dulce si frumoasa limba ce vorbim. n aceasta parte de mijloc a cartii ni se vor dezvalui continuturi si exprimari care au fost/vor fi citite fara ghilimele. 3. Modalitatile Cercetarea noastra va pune n valoare semnificatiile tranzitiv-reflexive ale mesajelor de presa, subordonate tehnicilor de analiza din punctul de vedere al modelelor si strategiilor argumentarii n definirea discursului mediatic. Acesta fie ca se numeste, cu traditionalul apelativ, articol, fie ca se numeste, cu termenul modern, discurs, este sinonim ntotdeauna cu textul ziaristic, respectiv textul jurnalistic de calitate, gndit, construit la izvoarele retoricii, omniprezenta retorica de la Aristotel pna la Roland Barthes. Astazi, cnd traim un timp al globalizarii ntregului univers uman existential, comunicarea mediatica ne supune gndurile, sentimentele si actiunile unor acte comportamentale dorite sau fortat dorite pe fundalul sociocultural si politic al unor proiectii societale trasate de trinitatea telecomunicatii, informatica, mass-media . Dupa modul n care discursurile presei poposesc clipa de clipa n etajele superioare ale reflectiei celebrale sau n vibratiile afectivitatii, consimtim sau nu consimtim la semnalele contemporaneitatii, care ni se ofera fie prin fapte, argumente si actiuni, fie prin propaganda, seductie si manipulare. Pe autostrazile Satului Global ziare si emisiuni radio-tv. populatia Planetei informatizate cauta un drog antistres. Daca l gaseste pe relatia ethos-logos-patos, n ceea ce semnifica putere de convingere, atunci drogul nu mai este drog la sensul sau primar, etimologic, el devine anti-drog al

ametelii prin manipulare, devine prghie psiho-intelectuala propulsoare, apta sa distinga, n exprimarea lui R. Barthes, retorica neagra de retorica alba. Urmnd acest ax antipodic, analiza discursului mediatic solicita, ntr-o faza initiala, cunoasterea, definirea si nsusirea elementelor care compun cmpul argumentativ si stilistic n care se naste arta de a convinge prin adevar si prin cuvinte capabile sa-l exprime si frumos si corect. n fond aceasta este sau trebuie sa fie obiectul unei stilistici a presei n etapa n care ne aflam, a comunicarii mediatice prin sateliti, e-mail si prin internet. nainte de a trece la partea demonstrativa a valorilor/nonvalorilor discursului ziaristic/jurnalistic (trecut/prezent), ne propunem sa reamintim/reevaluam n sinteza principalele concepte operationale si componentele lor actualizate, strict necesare n orice demers analitic. Intrnd n posesia unui minim inventar terminologic corect nsusit, persoanele interesate studenti, jurnalisti, public cititor divers vor avea o perceptie reala asupra fenomenului mediatic traditional si modern din punctul de vedere al semnificatiilor lui socio-culturale, estetice si lingvistice, premise ale includerii stilisticii presei n sistemul stilistic global. ncepem astfel un scurt itinerar teoretic, n ale carui puncte de popas reluam definitii din bibliografia de specialitate, mereu adaugita cu elementele de progres ale activitatilor creatoare literar-artistice, ale lexicului si procedeelor de redactare moderne, tehnologizate, care impun, cu sau fara voia jurnalistilor, mutatii n configuratia genurilor/speciilor mediatice, elimina elementele anacronice si promoveaza noi valori lingvistice si estetice.

Tema 2 A. Continut - Diferitele definitii si acceptii semantice care s-au dat/se pot da termenului stil; - Tipologia stilurilor din punctul de vedere al structurii si functionalitatii lor; - Raporturile dintre stil/stiluri si mesaje, expresivitate si functii; - Criterii de clasificare a stilurilor - Stilul publicistic ntre celelalte stiluri functionale ale limbii romne, particularitati, conexiuni, complementaritate. B. Obiective Pe baza informatiilor cuprinse n textul temei si a cunostintelor suplimentare oferite de bibliografie, veti fi capabil: - sa identificati structura si specificul stilului publicistic n configuratia celorlalte stiluri mass-media - sa delimitati aria de cuprindere si codurile de exprimare ale diferitelor stiluri mass-media - sa disociati stilul de mesajul propri-zis n comunicarea mediatica, sub aspectul semnificatiilor tranzitiv-reflexive - sa monitorizati n cuprinsul mesajelor echilibrul dintre faptele de limba (care tin de natura referentiala a comunicarii) si faptele de stil (care tin de natura expresiva a comunicarii) - sa configurati locul stilului publicistic ntre celelalte stiluri n viziunea unor disocieri lingvistice si estetice si a unor factori de opozitie. C. Resurse - Fixarea n memorie a celor cteva definitii date stilului/stilurilor n dictionare si lucrari de profil - Categoria stilurilor functionale (n Dumitru Irimia, op. cit. p. 162-169) D. Aplicatii seminariale. Referate D.1. Definiti si explicati structura urmatoarelor notiuni si sintagme: - Stil. Categorii de stil diferite; - Mesaj de presa, mesaj si stil; - Criterii de clasificare a stilurilor - Stilul publicistic si raporturile lui cu celelalte stiluri functionale.

D.2. Redactati un referat pe una din temele: - Stilul publicistic la confluenta altor stiluri functionale - Prin ce fapte de limba si fapte de stil se caracterizeaza un mesaj mediatic (cu exemple din presa) 1.1. STILISTICA.

Ce-a fost, ce este, ce poate fi? Din multele definitii care i s-au dat, stilistica (fr. stylistique) este disciplina care studiaza stilurile individuale/functionale ale unei limbi, particularitatile lingvistice si estetice ale acestora si normele carora li se supun. Mai mult sau mai putin asemanatoare, definitiile din dictionare au suscitat/pot sa suscite interpretari dirijate catre unul sau altul din cmpurile de manifestare ale stilisticii, fie n cele de ordin estetic, fie n cele de ordin lingvistic. Recurgem la doua definitii: Disciplina care studiaza mijloacele de exprimare ale unei colectivitati, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punct de vedere al continutului lor afectiv, al expresivitatii sau al calitatilor si normelor lor (cf. DEX, 1996, Editura Din definitia reprodusa Univers Enciclopedic, Bucuresti, p. reiese ca stilistica si axeaza 1021). cercetarile pe latura afectiva a continuturilor diferitelor domenii de activitate, cu deosebire pe creatia literarartistica, simultan cu relevarea calitatilor expresive ale mesajelor. O alta definitie muta obiectul cercetarii stilistice din perimetrul afectivitatii specific comunicarii individuale n acela al limbii: Stilistica se ocupa de elemente comune din limba unui grup social, pe cnd la stil avem n vedere numai particularitatile individuale; sau, cu alti termeni, ntr-un caz studiem limba (= langue), n celalalt, vorbirea (= parole) si anume vorbirea individuala (cf. Iorgu Iordan, Lingvistica romanica, O prima concluzie: cele Editura Academiei, 1962, Bucuresti, p. doua definitii pun fata n fata 328). doua tipologii stilistice, una

literar-estetica, cealalta sistemic-lingvistica, opozitii care au antrenat n cercetari numerosi esteticieni si lingvisti.

1.2.

STILISTICA CLASICA

Pe treptele evolutiei sale n timp, stilistica a fost compartimentata n doua ramuri relativ distincte, fiecare avnd reprezentanti de prim plan, n jurul carora s-au constituit curente, scoli, adepti. Se cuvin a fi relevate cteva din ideile despre stilistica si stiluri nfiripate n Antichitate, stratificate si acceptate n structura stilisticii clasice. Cu deosebire sunt mentionate contributiile anticilor greci, ale caror lucrari, atribuite sau recunoscute, dau osatura clasicitatii: Despre stil Teofrast; Poetica, Retorica Aristotel; Tratatul despre stil Demetrios ; Despre potrivirea cuvintelor Dionis din Halicarnas ; Despre frumusetea cuvintelor Democrit. Acestora li s-au adaugat lucrari ale nvatatilor latini precum De oratore Cicero, De institutione oratoria Quintilian, Epistola ad Pisones Horatiu , multe altele. Semnificatia acestor lucrari a fost fixata n bibliografia romneasca, prin traduceri, comentarii sau chiar tratate de profil. De exemplu, C. Balmus Despre sublim (tratat atribuit unui anonim de geniu), Despre stil Demetrios (n traducerea aceluiasi), volumul referential prin titlul sau, Arte poetice. Antichitatea autor D. M. Pippidi (Editura Univers, Bucuresti, 1970). n cuprinsul lucrarilor mentionate sunt trasate liniile evolutive ale stilisticii, poeticii si retoricii sunt definite figuri de stil pastrate pna n zilele noastre: epitetul, comparatia, metafora, antiteza, perifraza etc. Sunt facute primele clasificari ale stilurilor individuale: nalt , delicat, intermediar. Doctrinele estetice ulterioare, au preluat, de asemenea, de la anticii greci unele principii ale purificarii prin arta cuvntului, precum cunoscutul chatarsis al lui Aristotel, tradus prin naltarea artistului ntr-o lume a fictiunilor ideale principiu ntlnit, de pilda, n unele exegeze ale lui Titu Maiorescu aplicate comediilor lui I. L. Caragiale. 1.3. STILISTICA MODERNA Ceea ce au fundamentat anticii eleni si latini n structurile stilisticii clasice nu s-a pierdut, dimpotriva s-a perpetuat secole de-a rdul, Evul Mediu si Renasterea fiind marcate puternic de configuratiile retoricii si poeticii antice, ramificate si nuantate n curente de creatie puternice, ca de exemplu clasicismul francez (Boileau, La Harpe, Marmotel). Desprinderea mai pronuntata de clasicism au ncercat-o romanticii. Este cunoscut aforismul lui Buffon, Le style cest l homme mme, sau se cunoaste strofa eminesciana: Nu ma-cntati nici cu clasici/Nici cu stil curat si

antic/Toate-mi sunt de o potriva/Eu ramn ce-am fost romantic. (Eu nu cred nici n Iehova ). La nceputul secolului al XX-lea cele doua directii stilistice se definesc pregnant prin lingvisti si esteticieni care au creat curente de opinie si scoli puternice n favoarea uneia sau alteia dintre stilistici. Intrau n dispute, ca poli oponenti, Ferdinand de Saussure (lingvist elvetian, 1857-1913) si Benedetto Croce (filozof italian, 1866-1952), cu lucrarile Cours de linguistique gnrale (prelegeri publicate postum) si respectiv, Estetica come scienza dell espressione e linguistica generale (1902). Fara sa intram n sfera vasta a continuturilor si delimitarilor dintre cele doua directii stilistice, este neaparat necesar sa reamintim ideile din start, dezvoltate ulterior de lingvisti renumiti (Charles Bally, Karl Vossler, Leo Spitzer sau esteticieni germani Walzel, Wolfflin, Worringer). Pornind de la distinctia saussuriana ntre langue (limba), vazuta ca sistem lingvistic cu valoare sociala si parole (vorbire) vazuta ca o concretizare individuala a limbii, Charles Bally, n Le langue et la vie (1913) considera ca nu doar n limba vorbita indivizii sunt spontani, autentici, afectivi, ci si n multe alte ipostaze ale relatiilor interumane, opinie cu multiple implicatii si n actul comunicarii jurnalistice. Pentru Charles Bally (cf. Prcis de stylistique francaise, 1909) stilistica are drept obiectiv cercetarea limbii ca stiinta si n acest caz este stilistica lingvistica, n timp ce cercetarea stilurilor, sub raportul teoriei generale stiluri individuale, stiluri functionale constituie obiectivul stilisticii literare sau estetice, ceea ce pentru Benedetto Croce si elevii sai reprezinta fapte de limba ncarcate de emotivitate si vibratie artistica. Concluzia pentru investigatiile de presa: orice mesaj comunicat cititorilor este virtual si potential supus att rigorilor (normelor) lexicale si gramaticale, conforme cu stiinta limbii, ct si solicitarilor emotionale si estetice. 1.4. STILISTICA ROMNEASCA ntr-o scurta privire diacronica, pe un itinerar care ne aduce n contemporaneitate, consemnam cu un sentiment de satisfactie faptul ca bibliografia romneasca ne ofera cercetari solide, rezistente n timp, plurivalente n semnificatii stilistice si estetice, de duala sorginte: clasica si moderna. nceputurile ni le contureaza chiar cronicarii (de exemplu, Miron Costin, n poemul filozofic Viata lumii), D. Cantemir, cu deosebire n scrierisimbol, ca Istoria Hieroglifica, Ion Heliade Radulescu, n Regulile sau gramatica poeziei, E. Gruher, n Stil si gndire, filozoful P. P. Negulescu, n Psihologia stilului, multi altii. n perioada postpasoptista si a marilor clasici ai literaturii romne, apoi ntre cele doua razboaie mondiale si dupa ele, cultura romna, n latura ei spirituala si n speta, n cea lingvitica si estetica, a fost personalizata de mari nvatati, la ale caror scrieri ne ducem ntotdeauna ca beneficiari siguri.

Lingvisti de talia lui B. P. Hasdeu, Al. Philippide, Ov. Densusianu, Sextil Puscariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, D. Macrea, Em. Petrovici, Ion Coteanu, I. Galdi, E. Coseriu, numerosi altii, au statornicit fenomenul lingvistic romnesc n spirit academic, normat, pe compartimente distincte vocabular, morfologie sintaxa, stilistica lingvistica, stilistica literara n viziune diacronica, sicronica, oferindu-ne puncte de pornire si n cercetarile destinate comunicarii mediatice. n consens, esteticieni, filozofi, stilisti, precum Lucian Blaga, D. Caracostea, D. Popovici, Tudor Vianu, G. Calinescu, B. Cazacu, St. Munteanu, D. Irimia etc., au evaluat diferite aspecte de identitate sau de granita ntre/dintre stilistica lingvistica si stilistica literara. n diferitele momente ale lucrarii noastre, autorii mentionati si vor gasi locul si semnificatia contributiei lor personale n contextul de ansamblu al sistemului stilistic global romnesc. 1.5. STILISTICA LINGVISTICA n procesul de constituire a stilisticii moderne, rolul lingvisticii s-a concretizat, s-a amplificat si s-a reliefat pornind de la o distinctie a lui Ferdinand de Saussure referitoare la natura semnului lingvistic. Acesta este o entitate psihica cu dubla nfatisare: a) ca imagine acustica oferita de sunetele limbii, cu denumire de semnificant; b) ca reprezentare mentala strnita de imaginea acustica, denumita semnificat. Relatiile care stabilesc ntre semnficant si semnificat sunt arbitrare, ele avnd totusi o unitate de baza: cuvntul. Acesta se personalizeaza fonetic, morfologic, sintactic, stilistic, prin semnificatii la nivel de foneme/morfeme sau la nivel concret, n contexte care dezvolta o comunicare sintagmatica, pe baza de structuri lingvistice. Aceste structuri (etimologic lat. struere = a construi) ne trimit la un studiu fundamental al savantului danez Viggo Brondal, Linguistique structurale (1939, la un an dupa ce termenul structura fusese fundamentat la Congresul de lingvistica de la Haga 1938). Lansat n teritoriul lingvisticii, structuralismul, concept disputat din punctul de vedere al componentelor, al functionalitatii n cmpul analizelor stilistice, ne atentioneaza asupra elementelor interioare ce definesc o anume structura frazeologica (rostita, scrisa), pe care nu le putem ignora: interrelationalitatea dintre partile componente ale unei structuri, integrarea lor ntr-un anume sistem, eficientizarea lor n actiuni combinatorii, raportarea lor la unitati lingvistice primare. n aria de studiu a stilisticii lingvistice, de la structuralism s-a derivat sintagma structura stilistica (minora = nchisa, majora = deschisa) sub ale carei acoperiri se pot face interpretari estetice, sociolingvistice, etico-filozofice etc. potrivit gradului de expresivitate lingvistica.

Expresivitatea, n opinia lui Ch. Bally este data de limbajul oral, individual, spontan, care trebuie opus stiintei limbii, limbaj ce devine obiect de cercetare al stilisticii Stilistica observa Ch. Bally studiaza faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al continutului afectiv, adica exprimarea faptelor de sensibilitate prin limba si actiunea faptelor de limba asupra sensibilitatii (cf. Trait de stylistique francaise, Paris, Klinksieck, 1951, apud Dumitru Irimia , STILISTICA Introducere n stilistica , Litere, Collegium Polirom, 1999, p. 7).

1.6. ESTETICA

Obiectul de cercetare al stilisticii estetice, cunoscuta si prin formularea de stilistica literara, l constituie studiul mijloacelor lingvistice de exprimare ale unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivitatii lor se precizeaza ntr-o posibila definitie (cf.; Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic dictionar de terminologie lingvistica, Editura Albatros, Bucuresti, 1980, p. 396). Lingvistica literara/estetica a fost ntemeiata de lingvistul austriac Leo Spitzer (1887-1960), care si-a expus principiile n lucrarea Eseu asupra sintaxei si stilisticii romanice (Halle, 1918). ntre autorii romni adepti ai stilisticii estetice si prezenti n cmpul ei de cercetare cu contributii notabile, la care putem apela oricnd, amintim pe D. Caracostea (Expresivitatea limbii romne, Fundatia Regala pentru literatura si Arta, 1942, reeditare n 2000), Tudor Vianu, cu mai multe contributii (Arta prozatorilor romni, Bucuresti, Editura Contemporana, 1941), Dumitru Irimia (Introducere n stilistica, Litere, Collegium Polirom, 1999), E. Coseriu (Lingvistica integrala, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romne, 1996), St. Munteanu (Limba romna artistica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981) etc. Fara sa intram aici n esentializarea stilisticii estetice, vom anticipa totusi ca unii dintre autorii citati au titularizat n cercetare principii de la care nu putem abandona, ca de pilda Tudor Vianu care, n cartea mentionata ncepe cu un studiu extrem de util n analizele stilistice: Dubla intentie a limbajului si problema stilului . Capacitatea unui autor de a comunica prin limbaj/limbaje este numita de Tudor Vianu tranzitivitate/sens al comunicarii ; capacitatea de a exprima stari sufletesti/emotii este numita, de acelasi, reflexivitate, sens reflexiv al comunicarii. Mai precis si mai simplu, prin sens tranzitiv ntelegem ce se comunica, iar prin sens reflexiv, cum se comunica , sub aspectul expresivitatii (emotii, sensuri figurate ale cuvintelor, figuri de stil, constructii gramaticale cu valoare de licente poetice, alternante de timpuri verbale,

procedee descriptiv-narative, dialoguri, varietate de stiluri, direct, indirect, liber etc.). 2. STIL/STILURI 2.1. POSIBILE DEFINITII

Etimologic, termenul stil deriva de la lat. stylus (= condei, compozitie), cu variantele, n fr. style, it. stile , gr. stylos (stilet, batul cu care se scria pe tablite de ceara). Expresia latineasca stilum prendere se traduce prin a lua condeiul , adica a te apuca sa scrii. Din acest unghi, a scrie pentru a fi citit de catre alte persoane nseamna a tine cont cum anume se cuvine sa scrii ca sa respecti cerinte ale tipului de mesaj pe care l transmiti (sub raportul normelor lingvistice) si totodata ce anume cuvinte sa alegi care sa se potriveasca att continutului intentionat ct si unei exprimari ct mai placute, ct mai frumoase. Se pot da (cum s-au si dat) multe definitii stilului, pentru ca el are numeroase domenii de manifestare (stil de viata, stil de comportament, stilul modei, stil rafinat, stil brutal, stil barbar, stil nou, stil vechi etc.), definitii care au tangenta de subsidiar cu modul specific de exprimare ntr-un anumit domeniu al activitatilor omenesti preponderent creatoare (stil literar, stil artistic, stil jurnalistic, stil primitiv, stil clasic, stil gotic, stil baroc, stil romantic, stil fantastic, stil ornamental, multe alte posibile asociatii lexicale de acest fel, care se traduc n alti termeni ai definitiilor). Pentru aceste din urma domenii de activitate, circumscrise unui anume act creator, dictionarele se apropie n formularea definitiilor, ele mentinnd doua-trei elemente comune, esentiale si enuntnd altele deosebitoare, n functie de scopul comunicarii si de publicul avut n vedere. De exemplu, n DEX ni se ofera doua posibile definitii ale termenului de stil: a) fel propriu de a se exprima al unei persoane (n scris sau n vorbire, n. V.V.); b) totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseste un scriitor pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic (loc. cit., p. 1021). Se poate observa ca varianta b) rastrnge aria de definire a stilului prin localizarea exclusiva n perimetrul creatiei beleteristice, ceea ce este insuficient. Trecnd peste acest fapt, tot DEX-ul ne ofera o definitie sinonima cu aceea de la acelasi punct b): Talentul, arta de a exprima ideile si sentimentele ntr-o forma aleasa, personala, definire, de asemenea, potrivita scrisului beletristic. Dar numai pagina de roman sau de poezie solicita talent si arta n a exprima idei si sentimente? (ne ntrebam noi). O judecata de valoare pertinenta si ntro maniera care ni se pare plauzibila pentru mai multe domenii de activitate nrudite lingvistic si estetic, valabila n definirea stilului, este aceea dupa care el reprezinta limbajul. Stilul este n toate mprejurarile un fapt de limba.

Sub acest aspect, n Mic dictionar de terminologie lingvistica, stilul este definit astfel: Totalitatea particularitatilor lexicale, morfologice, sintactice, topice si fonetice precum si a procedeelor caracteristice modului de exprimare orala si scrisa al unui individ, al unei categorii sau al unei colectivitati de vorbitori (cf. loc. cit., p. 393).

2.2. TIPOLOGIA STILURILOR

O prima disociere trebuie facuta dupa criteriul persoanei/persoanelor care evidentiaza calitati expresive deosebite de uzul lingvistic general, n scriere sau n rostire, n sensul folosirii limbii, a resurselor ei lexicale si a posibilitatilor de sugestie la un grad mai ridicat dect comunicarea obisnuita. n asemenea situatii vorbim de stiluri individuale. Spre deosebire de cazurile particulare, individualizate scriitori, jurnalisti, actori, artisti plastici, dansatori, muzicieni, arhitecti etc. care si impun stilurile personale n coduri lingvistice diferite, verbale, nonverbale, gestice sau prin sunete si imagini, exista o a doua mare categorie de persoane care, de asemenea, n scriere sau n rostire, denota particularitati de limbaj specializat stiintific, tehnic, juridic, administrativ etc., limbaj cunoscut, cu precadere, de toti aceia care au un domeniu de activitate comun sau foarte apropiat cu utilizatorii respectivi. Aceste limbaje specializate se nsumeaza n structuri lingvistice care compun stilurile functionale. S-a facut observatia potrivit careia stilurile individuale au drept caracteristica esentiala diferentierea, n vreme ce stilurile functionale se apropie de norma, se conformeaza ei si o reprezinta () avnd drept caracteristica esentiala unitatea (cf. Mic dictionar, cit., p. 393). Cu privire la aceasta prima si mare disociere, cei mai multi dintre lingvistii romni reputati au recunoscut ca stilurile functionale de baza stilul beletristic sau individual artistic, stilul stiintific sau tehnico-stiintific, stilul administrativ, stilul juridic sau juridico-administrativ (formularile sunt fluctuante) si stilul publicistic (Iorgu Iordan, D. Macrea), denumit si stil profesional (Al. Graur), n timp ce Ion Coteanu, de exemplu, contesta stilului publistic care ocupa locul 4 ntre stilurile functionale ale limbii romne, fiind definit ca stil mixt. ntr-o mai recenta cercetare stilul publicistic este considerat stilul propriu mijloacelor de comunicare n masa; textul lingvistic descrie/interpreteaza lumea extralingvistica printr-un raport variabil ntre functia referentiala si functia conativa n desfasurarea complementaritatii dimensiunilor semantica si stilistica (cf. Dumitru Irimia, op. cit., p. 166). n aria de cuprindere a mass-media putem vorbi de un stil publicistic la modul general, n realitate, potrivit codurilor de exprimare si canalelor de

transmitere/difuzare ne aflam n fata mai multor varietati de stiluri mediatice: stilul presei scrise (tiparite), stilul radiofonic, stilul televizat, stilul agentiilor de presa. n afara ctorva puncte esentiale, unificatoare ale acestora (constrngerile normelor, accesibilitatea, simplitatea, concizia, claritatea, redundanta) stilurile mass-media se deosebesc potrivit structurii genurilor/speciilor n care se exprima (informative, de opinie, mixte), potrivit, de asemenea, procedeelor de abordare a realitatii sau a interlocutorilor. Din acest ultim punct de vedere, jurnalistii pot adopta, cu premeditare sau din alte motive (orgolii profesionale) diversele stiluri permise naratiunii: stil direct/indirect/de legatura; stil sobru/stil liber; stil concis/stil prolix; stil propriu/stil figurat; stil alegoric/stil metaforic; stil oratoric/stil retoric; stil arhaizant/stil neologic, stil discursiv/stil emfatic; stil epistolar/stil redundant, stil familiar/stil abstract, nca alte posibile definiri ale varietatii de stiluri publicistice, explicabile prin diversitatea nsasi a realitatii, a fizionomiei interlocutorilor. 2.3. STILUL/STILURILE NU REPREZINTA MESAJUL

Sub oricare dintre denumirile de mai sus se poate nfatisa, stilul publicistic nu trebuie confundat cu mesajul, cu alte cuvinte, un reportaj de atmosfera orict de maiestrit ar fi conceput lingvistic si estetic nu poate substitui, prin ornamentatia sa, ideea/ideile cuprinse n mesaj, n sensul tranzitiv al acestuia. ntr-una din lucrarile sale de referinta, Ion Coteanu disociaza stilul ca notiune general acceptata de stilul n speta, adica un anumit determinat de timp, spatiu, conditii socio-istorice etc., disociere care semnifica, n esenta, un adaos particular, al emitatorului, la nucleul de baza al comunicarii. Acest adaos se poate traduce prin modul n care un comunicator si alege sau si combina cuvintele, astfel nct sa se potriveasca unor intentii gndite a fi concordante cu timpul caruia i este istoric al clipei. Oricum poate fi privit stilul unui jurnalist, ca alegere/combinare a faptelor de limba, ca adaos emotional sau expresie a unei functii, el reprezinta, n cele din urma, omul, l reconfirma pe Buffon n enuntul sau aforistic, Le style cest lhomme mme, (Stilul este omul nsusi) din punctul de vedere al pregatirii, conceptiei sale sociale, politice, culturale, aderentei/inaderentei la societatea n care traieste, ceea ce, simplificnd, ar restrnge definitia stilului la o propozitie relevanta a lui Ion Coteanu: expresia verbala a unui mod de gndire (Stilistica functionala a limbii romne, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1973, p. 79).

2.4. STIL/EXPRESIVITATE/FUNCTII Invocarea frecventa a notiunii de expresivitate ne obliga la cteva precizari. Stilul nu este sinonim cu expresivitatea, aceasta este o forma de realizare a stilului. Raportul dintre stil si expresivitate aduce n discutie doua formulari operationale n orice analiza de continut: a) fapte de limba, care tin de natura referentiala a comunicarii; b) fapte de stil, care tin de natura expresiva a comunicarii. Deseori se face confuzie ntre cele doua formulari, datorita faptului ca expresivitatea este identificata fie cu afectivitatea, fie cu estetica. Ori, asa cum mentionasem anterior, potrivit opiniei lui Ch. Bally expresivitatea reprezinta sensul psihologic al oricarei intonatii, al oricarei sintagme folosite ntr-un enunt datorita emotiei , n vreme ce, la antipod, aceeasi notiune reprezinta, n opiniile lui K. Vossler, L. Spitzer si B. Croce, un element, nainte de orice, estetic, filtrat lingvistic, n scopul producerii unui efect artistic. Fara sa insistam aici asupra multelor controverse iscate de expresivitate, mai amintim doar ca aceasta, n opinia lui Ion Coteanu, poate fi de doua feluri: a) latenta n cuvnt, ea existnd virtual n limba; b) dedusa, ea rezultnd din context. Sub forma de expresivitate spontana, ca manifestare a unei emotii produse de un eveniment, sau sub forma de expresivitate deliberata, ca manifestare a unei emotii contemplative, n ambele situatii expresivitatea ne trimite la schema clasica a comunicarii mediatice, emitator canal mesaj destinatar feed-back, fiecare dintre aceste elemente raportndu-se la functiile limbajului. Si asupra functiilor limbajului s-au exprimat multi specialisti, unii grupndu-le n categorii restrnse (Karl Bhler: de exprimare, de apel, de reprezentare), altii acceptndu-le n formulari amplificate (Roman Jakobson): functia emotiva/expresiva, functia conativa axata pe receptorul de mesaj, functia referentiala/denotativ/cognitiva, functia/fatica de mentinere a comunicarii, functia metaliguala de comentariu si control al codului si functia poetica, functie a artei verbale. n analizele la care vom recurge functiile mentionate si vor dovedi gradul de aderenta diferentiat n procesul comunicarii, prin raportarea lor la factorii care le corespund: emitatorul, contextul, mesajul, contactul, codul, receptorul. 2.5. CRITERII DE CLASIFICARE A STILURILOR

Daca facem abstractie de categoriile stilistice ivite n antichitate, deja mentionate (stil nalt magnificus, stil delicat subtilis si stil intermediar moderatus) si apelam la bibliografia stilistica moderna si contemporana,

trebuie sa pornim, de la unele observatii pertinente si permanent actuale ale lui Lucian Blaga, exprimate n Trilogia culturii (E.L.U., Bucuresti, 1969), care, n sinteza, ne avertizeaza asupra multor criterii de clasificare a stilurilor pentru motivele greu de refuzat: Dimensiunile notiunii de stil: stilul unei epoci, stilul unei culturi ntregi; Orice stil se ntemeiaza pe numeroase categorii abisale, discontinue, arhitectonice, combinate ; Stilul nu are o unitate statornica, absoluta, fiind supus unei mari mobilitati de miscare; Nu se poate absolutiza faptul ca un stil este doar individual si altul doar colectiv. Datorita acestor factori, adaugati cu altii, de natura sociala, culturala, istorica, s-au facut clasificari, n principal, pe criterii literare/neliterare , criterii informationale (mesaj efect), criterii structurale (stiluri orale/scrise), criterii dupa natura codurilor (lingvistice, nonlingvistice, combinate), criterii dupa evolutia istorica (stiluri primitive, clasice, romantice, baroce, moderne, la care putem adauga astazi stilurile postmoderniste). n exegezele noastre axate pe mesajele de presa ne intereseaza, desigur, stilurile literare (cele mai ngrijite sub aspect lingvistic), apoi, descrescator, stilurile neliterare (familiare, vulgare, n exprimari de jargon/argou etc., ca modalitati de caracterizare a personajelor-interlocutori), urmate de stilurile nonlingvistice (gestuale, iconice, plastice n masura n care acestea devin stiluri complementare, prin ortografie si punctuatie, vizualizare de imagini din evantaiul design-ului de presa etc.). Pna la identificarea valorica a unui stil individual sau de grup n comunicarea mediatica vom retine, ca o concluzie a acestui subcapitol, o posibila definitie data stilului individual al unui scriitor (noi ne ngaduim sa o consideram valabila, n mare parte si pentru un jurnalist autentic) de catre prestigiosul stilist romn Tudor Vianu: Ceea ce vom numi stilul unui scriitor va fi ansamblul notatiilor pe care el le adauga expresiilor sale tranzitive si prin care comunicarea sa dobndeste un fel de a fi subiectiv, mpreuna cu interesul ei propriu-zis artistic (cf. Arta prozatorilor romni, Editura pentru literatura, 1966, p. 17). 2.6. STILUL PUBLICISTIC NTRE CELELALTE STILURI FUNCTIONALE

Am amintit mai nainte, strict enuntiativ, ca stilurile functionale au fost recunoscute ca atare la nivelul stilurilor colective prin structura lor de mesaje verbalizate, strns legate de anumite specializari definitorii n procesul comunicarii si cunoasterii interumane. La nivel stilistic general, n variante orale si scrise, n afara prea stiutelor stiluri functionale (beletristic, stiintific, juridico-administrativ) cercetatorii au invocat si alte categorii de stiluri, ca de pilda, stilul epistolar , teologic , politic , filozofic sau substiluri, a caror tesatura lingvistico-estetica nu poate fi omisa mai ales n cazul unor stiluri de specific mixt. Referindu-se la stilul publicistic, profesorul iesean Dumitru Irimia, autorul mai multor cercetari n domeniu, considera ca particularitatile acestui stil functional deriva din functia duala a mesajului de presa, informativa si presuasiva, din atitudinea publicistului care se ncheaga pe baza conceptiei lui ideologice, politice, morale, din perspectiva profilului ziarului/revistei la care lucreaza obseravtii cu totul judicioase, la care putem adauga si alte surse complementare: cultura lingvistica si estetica a jurnalistului respectiv, capacitatea lui profesionala n domeniul/domeniile n care a fost acreditat, obiectivitatea si echidistanta n perceperea si procesarea temelor jurnalistice si alte nsusiri temperamantale si comportamentale de ordin deontologic. Fiind si fapt de limba si fapt de stil , n acceptiile anterior definite, stilul publicistic se afla ntr-o permanenta miscare spre celelalte stiluri functionale de prima semnificatie, mprumutnd de la acestea ceea ce solicita comunicarea de presa la scara nationala: notiuni, cunostinte, deprinderi (de la stilul juridico-administrativ) si prin acelasi rationament, introducndu-se n componentele de structura si ale celorlalte stiluri functionate, cu posibile abateri (uneori greseli, mai cu seama n sfera vocabularului). Constrngerile la care este supus stilul publicistic limpezimea, concizia, accesibilitatea produc adesea dereglari n structurile frazeologice sub aspect sintactic, creeaza stasuri lingvistice respinse la lectura. Probabil pentru asemenea ratiuni si nu singurele! Ion Coteanu se pronunta ferm: De fapt, un stil publicistic, din care unii tind sa faca un intermediar ntre stilul artistic si cel stiintific, nu-si justifica existenta, nefiind o unitate functionala a limbii (cf. Romnia literara si problemele ei principale, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 57). De unde aceasta sentinta? Ea pare a fi sustinuta de opinia reputatului lingvist dupa care cotidienele si hebdomanarele nu au un stil aparte fata de stilurile fundamentale ale limbii. Textual, I. Coteanu afirma: Articolele de fond din gazete se redacteaza ntr-o varianta stilistica, iar informatiile n alta. Primele sunt scrise n stil stiintific, mai rar beletristic, sau administrativ, celelalte n stil administrativ. Tot astfel reportajele sau foiletoanele sunt redactate cnd n stil beletristic, cnd n stil stiintific, dupa cum e si subiectul. (Idem). Lasnd deschisa problema validarii/invalidarii stilului publicistic ca stil functional, mentinem cu certitudine raporturile benefice dintre acest stil si

celelalte si ne autoinvestim cu misiunea de a face o distinctie mult mai nuantata si la text ntre asemanarile si particularitatile cuprinse n citatul reprodus din I. Coteanu, prilej care ne va conduce, probabil si spre alte concluzii.

Tema 3 A. Continut - Retorica arta de a vorbi (a scrie) frumos si de a convinge prin argumente - Retorica la ntlnirea cu jurnalistica - Relatia mesaj-limbaj-actor, prin forta cuvintelor - generaza si evolutia conceptului de retorica (scurt incurs n Antichitate, Evul mediu, Renastere si Modernitate) - Retorica n context romnesc B. Obiective Dupa parcurgerea si nsusirea informatiilor si evolutiilor referitoare la retorica, veti fi capabili: - sa definiti retotica prin componentele ei esentiale: ca arta a vorbirii (scrierii) frumoase, argumentate, convingatoare, supusa unor reguli ale comunicarii; - sa identificati locul si spatiul retoricii la confluenta cu jurnalistica n relatia: emitator-mesaj-receptor-efecte; - sa stabiliti, pe firul evolutiei istorice a conceptului, valorile lui perene, de la clasicii antichitatii la noua retorica a secolului al XX-lea; - sa aveti puncte de sprijin n traditia retoricii romnesti atunci cnd va referiti la mesajul presei. C. Resurse - nsusirea informatiilor si cunostintelor detaliate n cuprinsul temei; esentializate, n special n scurtele rubrici de concluzii, sub titulatura NB, De retinut, n rezumat - Retorica omniprezenta (n Cristian Florin Popescu, op. cit., p. 65-90) D. Aplicatii seminariale. Referate D.1. Formulati raspunsuri la urmatoarele ntrebari: - care sunt componentele principale ale retoricii? - n ce fel de relatii se afla retorica si jurnalistica? - ce forta de patrundere au cuvintele n relatia actor (jurnalist), limbaj (propriu si figurat) si mesaj (detinat publicului)? - care sunt etapele esentiale ale evolutiei retoricii de la momentul genezei la neoretorica secolului trecut? - ce traditie si n ce domenii ale comunicarii are retorica n context romnesc?

D.2. Redactati un referat pe una din temele: - Prezentati momentele reprezentative diacronic-sincronic ale evolutiei conceptului de retorica - Valentele benefice ale retoricii n comunicarea mediatica 3. RETORICA

3.1. CE ESTE DIN CEEA CE A FOST, CE ESTE DIN CEEA CE POATE FI n chipul cel mai esentializat cu putinta, retorica a fost echivalata cu o arta si anume cu arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa n valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajuta la nsusirea acestei arte (DEX, op. cit., p. 921). Ideile care se impun a fi retinute, deocamdata, sunt: 1) a vorbi frumos, 2) a convinge prin argumentare, 3) a oferi argumentarea printr-un stil ales, 4) a poseda un ansamblu de reguli prin care sa-ti demonstrezi arta vorbirii. NB. Adusa n cmpul publicistcii, definitia de mai sus, cu ideile care decurg din ea, poate fi acceptata aidoma, cu singura precizare n plus: nu numai arta a vorbirii, ci si arta a scrierii sau, mai mult, arta simultana a rostiriiscrierii. n procesul comunicarii nsa, att n vorbire ct si n scriere, retoricii i s-a mai adaugat la definitie nca un sens: declamatie emfatica, lipsita de un fond serios de idei; discurs pompos. De la aceasta latura semantica a retoricii a derivat substantivul retorism al carui nteles este sinonim cu elocventa seaca, vorbarie goala si emfatica, lipsita de idei (cf. Gheorghe ConstantinescuDobridor, op. cit., p. 363). NB. Nu numai discursul pompos, rostit la o tribuna parlamentara, caracterizeaza comunicarea mediatica, ci si discursul jurnalistic tiparit sau rostit-tiparit poate fi caracterizat prin aceleasi trasaturi de continut si de exprimare. Veche de cnd lumea rostirii si a scrierii, omniprezenta si omnipotenta, retorica (cf. lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhtorique, gr. rhetorike) s-a impus n lunga scurgere a timpului nu doar ca o arta a vorbitii-scrierii, ci n mult mai multe ipostaze de ordin practic: ca stiinta , ca obiect de studiu scolar , ca sistem etic , ca ghid practic stilistic , revendicndu-si n toate mprejurarile si n oricare moment istoric al evolutiei societatii dreptul la discursul autentic (emotional, persuasiv, convingator), nsotit de propria sa umbra opaca, discursul emfatic (galagios, sec, epatant). Spre a trage linia finala si a raspunde enuntativ la interogatia ce este retorica din ceea ce a fost si ce poate fi din ce este, vom spune ca n zona de cuprindere a discursului jurnalistic contemporan retorica este si convingere,

prin rationalitate si argumente si anti-convingere, prin nerationalitate si emfaza, este si persuasiune emotionala si pseudopersuasiune ornamentala, este si cadru de dispersie, inaderenta si indiferenta, la acelasi amintit nivel. Cine determina asemenea dihotomii? Respectarea sau nerespectarea conceptelor operationale fundamentale ale retoricii, asa cum au fost ele statornicite de la Aristotel la Roland Barthes, atunci cnd oricare dintre jurnalisti, cu microfonul n mna, n fata camerei de luat vederi sau aplecat peste tastele calculatorului devine emitator de mesaj. Mesaj destinat opiniei publice, de orice structura ar fi el: informativ, comentativ, divertismental. 3.2. RETORICA LA CONFLUENTA CU JURNALISTICA. Ca teritoriu de manifestare exploziva n societatile democrate, care garanteaza tuturor cetatenilor dreptul de gndire si exprimare libera, retorica vine n ntmpinarea jurnalisticii de precept liberal cu un arsenal de limbaje si procedee stilistice derutante, canalizate pe doua trasee contrare: unul al adevarului, celalalt al presupusului/falsului adevar. Din perspectiva rostirii/scrierii jurnalistice, functia praxiologica a limbajului si demonstreaza plurivalenta n relatia emitator mesaj receptor efecte , conferind discursului jurnalistic un statut complex, insuficient cunoscut si cercetat n bibliografia mass-media post-Decembrista, mai cu seama sub aspect aplicativ. Acceptnd retorica drept o arta a persuasiunii, acceptam ca ea solicita, prin limbajele ei, o abordare dupa criterii sistemice riguroase n analizele de texte jurnalistice. Aceste criterii ar fi urmatoarele: 1. Ce emite sursa (emitatorul), ce idei din realitate, cu ce semnificatie momentul inventio (euresis); 2. Cum este conceput/elaborat materialul documentat momentul dispositio (taxis), al organizarii, selectiei, eliminarii; 3. Ce ncarcatura argumentativ-emotionala defineste contextul momentul elocutio (lexis) al procesarii ideilor, faptelor, actiunilor; 4. Cum ti joci discursul ca actor, limbaje, frazare, dictie, valori stilistice momentul actio (hypocrisis); 5. Cu ce efecte se soldeaza discursul, prin feed-back, pro/contra momentul analizei discursului, al cuvintelor-tema/cuvintelorcheie. Rezumnd, strategia convingerii/strategia persuadarii demonstreaza vitalitate doar n situatia n care un emitator de mesaje jurnalistice stapneste cele cinci criterii sistemice ale discursului autentic, mulat pe conceptele operationale de sorginte aristotelica. n caz contrar si la antipodul situatiilor (lipsa de idei, documentare superficiala, selectie nesimnificativa, organizare compozitionala precara si joc al cuvintelor de bal mascat), discursul jurnalistic ia un start pragmatic subminat de filozofia negatiei, a necunoasterii si a

teatralitatii, opunnd, n formularile lui Roland Barthes, retorica alba, retoricii negre. 3.3. MESAJ. LIMBAJ. ACTOR. Mesajul presei si valideaza virtutile n raport cu publicul-receptor doar atunci cnd se afla pe relatia ethos-logos-patos, cnd retorica l scoate n lume si ca arta a expunerii frumoase si convigatoare si ca folos practic informativ, formational sau deliberativ. Rostit, scris sau vizualizat, mesajul este exprimat prin limbaj/limbaje, n unitati de timp, n subordonare riguroasa fata de normele exprimarii academice si prin exteriorizare stilistica potrivit procedeelor narative, descriptive, dialogate, monologate, n structuri frazeologice bine articulate. Jurnalistul se autodeplaseaza n postura unui actor al carui rol se sprijina fie pe fapte, argumente si actiuni irecuzabile, fie pe propaganda, seductie si manipulare, n ambele cazuri detectiv de cuvinte cu sensuri proprii, referentiale sau mbatat de cuvinte euforice n oglinzile retrovizoare ale narcisismului. Spre a nu fi captivul nici uneia din celulele narcisice, emitatorul de mesaje jurnalistice, fie el ce-o fi reporter, redactor, editorialist, analist politic, colaborator intern/extern, orator parlametar, lider politic/ de opinie nu trebuie sa ignore n nici o mprejurare legile scrise/nescrise ale gazetariei, care stau sub avertismentul multor cercetatori avizati, ntre ei Denis McQuail. Potrivit opiniilor acestuia, emitatorii (aici citim actorii) reprezinta institutii/organizatii care se adreseaza unui public larg, printr-un discurs/mesaj cu o destinatie globala. Publicul fiind eterogen, obliga emitatorii sa-si structureze discursurile pe baza unor strategii mobile, nuantate, adaptabile sectorial. Individualizarea discursului jurnalistic fata de alte tipuri de comunicare cu specific retoric se impune prin faptul ca publicul-receptor reprezinta un agregat de indivizi uniti de o directie comuna a interesului, angajati ntr-o forma comuna de comportament si deschisi spre o activitate catre teluri comune (cf. Towards a Sociology of Mass Communication, 1969, apud Cristian Florin Popescu, O introducere n receptarea mesajului mediatizat, Editura Academiei Nationale de Informatii, Bucuresti, 2001, p. 61). n alti termeni, avertismentul lui Denis McQuail semnifica pentru emitator: vezi ce si cum expui (pentru ca ai n fata ta un public care ti asteapta mesajele monitorizate din punctul de vedere al unei game de asteptari esentiale pentru statutul lui de participant la treburile cetatii, prin alesii sai); vezi dupa care reguli retorice te comunici (ce factori alegi n strategia emotionarii, n ce coduri verbale, scrise/orale sau iconice i organizezi, pentru ca rolul pe care l joci sa se termine cu posibilele judecati de valoare: mi place/ mi displace, este drept/ este nedrept, ma recunosc/ ma recunosc/ nu ma recunosc, decid/ nu decid etc.

3.4. RETORICA PRIN FORTA CUVINTELOR Una din maximele lui Erasmus, ar putea fi luata drept motto pentru receptarea eficienta a oricarui mesaj rostit/scris adresat public: Lucrurile se cunosc mai ales prin cuvinte. S-a adeverit aceasta maxima ncepnd cu vrstele pre-retoricilor chineze sau persane, nainte de geneza propriu-zisa a retoricii, n Sicilia, dupa care Antichitatea, Evul Mediu, Renasterea, epoca moderna, pna la neoretorica anilor 60 au demonstrat ca procesul cunoasterii lucrurilor, n variatele acceptii ale conceptului de realitate, naturala, sau realitate umana nu este posibil n afara intermedierii lui prin cuvinte. n bibliografia romneasca, acest proces l-a surprins, ntre altii, ntr-o cercetare exhaustiva, Vasile Florescu (cf. Retorica si neoretorica. Geneza; evolutie; perspective, Editura Academiei R.S. Romnia, Bucuresti, 1973). Fiind o disciplina inseparabila de istoria omenirii nsesi, care atinge sub varii aspecte, celebral-afective, constiinta indivizilor, evolutia societatilor pe ansamblul lor, retorica s-a dovedit a fi nu numai o meditatie n marginea cuvntului, a discursului si a literaturii, ci si o descoperire treptata a omului, a universului si a lumii sale practice si imaginare (cf. Aurel Sasu, Retorica literara romneasca, Universitas, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, p. 7). Asa stnd lucrurile se ntelege ca pe treapta istorica pe care se afla n acest moment societatea o societate cucerita de comunicarea informatizata nu ne este ngaduit sa formulam pretentii retorice fata de valoarea/nonvaloarea comunicarii mediatice fara sa nu stim, macar enuntiativ, ce drum a parcurs arta cuvntului de la Aristotel la Roland Bhartes. Este ceea ce vom schita n compartimentele care urmeaza. 3.5. GENEZA SUB SEMNUL AMBIGUITATII China, marea tara-continent, care a lasat mostenire umanitatii inventatori ai hrtiei, inventatori ai tiparului, primele buletine-ziare, precednd stralucita Galaxie Gutenberg de mai trziu, ne-a lasat si mosteniri retorice nca din secolele V-III prin asa numitele scoli ale numelor. ntre acestea, este mentionata scoala de predicatori a lui Mo Tseu n care retorica semnifica studiul gramaticii, poeticii, stilisticii, odata cu initieri n dialectica si logica, verigi de baza ale artei convingerii prin cuvnt. Aceasta pruncie a retoricii, se leaga mai mult de cuvinte ca jocuri de tonuri, muzicalitate si imaginatie dect de ratiune, filozofie si logica, asa cum observa peste secole H. Blair (cf. Lecons de rhtorique et de belles lettres, tommes I-III, Paris, 1821). n adevar, pentru orice cunoscator al limbii chineze sau pentru un amator n a i cunoaste tonurile ei muzicale cel putin patru, fiecare semnificnd un alt sens lingvistic se certifica impresionanta bogatie a lexicului rostit, ar n scriere, prin fabuloasa pictura a semnelor numite hieroglife, se atesta aceeasi inepuizabila imaginatie a scolitilor n retorica alambicata a genezei

sale. Personal am constatat, timp de doi ani si jumatate, cnd am predat limba romna studentilor chinezi din Beijing, ce muzicalitate bizara a tonurilor limbii sensibilizeaza auzul si ce derutanta si imensa harta a scrierii cu hieroglife peste saizeci de mii n chineza veche, a lui Confucius, poseda tara Marelui Zid. De exemplu, ntr-una din multele vizite la templele Budhiste, de o ornamentatie coloristica, sculpturala si inscriptioanla fantastica, asistentul care ma nsotea, ca translator, mi-a marturisit ca nu a putut sa-mi tlmaceasca fraza de pe frontispiciul templului, ortografiata n chineza veche, mult simplificata azi, redusa la cteva mii de semne. Aveam sa aflu, de la un carturar octogenar chinez, ca respectiva fraza mpodobita cu elemente de pictura, se traducea prin nvatati-l pe Budha. 3.6. DE LA HOMO LOQUENS LA HOMO ELOQUENS SAU DESPRE RETORICA ANTICHITATII Odata cu ivirea formelor statale de republici, n adunari populare si n senate, retorica, pe treapta oratoriei, cunoaste o eflorescenta de amploare n Grecia, n care elocventa observa H. Blair trebuia sa fie cultivata ca unul dintre cele mai sigure mijloace de a exercita asupra oamenilor tot ceea ce era posibil de a cuceri prin influenta si putere (apud Aurel Sasu, loc. cit., p. 24). De la treapta de om barbar, sclav, sarac sau bogat (homo loquens) la treapta de om liber, nzestrat intelectual, apt de a conduce (homo eloquens) s-a parcurs drumul prin care retorica limbajului rostit si-a motivat gnoseologic aparitia, ca disciplina cu caracter dual, o disciplina-stiinta a omului despre om, n care s-au impus nume de mari retori citati de H. Blair (Pericle, Cleon, Pitagoras) sau generatii de profesori, din scoala lui Gorgia, stapni pe legile artei vorbirii. Celebrele nume ale antichitatii, SOCRATE, PLATON, ARISTOTEL sau CICERO, autori de tratate retorice, initiatori de scoli (scoala filozofilor, scoala retorilor) confera retoricii oratorice distinctiile dublului limbaj (n exprimare), distinctiile semantice ntre notiuni (bine-rau, placut-neplacut, moral-imoral), ndepartnd asertiunea dupa care orice arta mare are nevoie de vorbe trucate, fanteziste, zgomotoase. Vom schita, n intentie strict didactica, portrete esentializate ale parintilor retoricii antichitatii greco-romane, respectnd cronologia vietii si activitatii, lor asa cum se consemneaza n Mic dictionar filozofic, editia a II-a, 1973, Editura Politica, Bucuresti, n abrevierea V.V. MDF). Selectia liniilor portretistice este facuta pe criteriul de raportare la retorica specifica presei: cunoasterea. # SOCRATE (469 399, .e.n.), filozof grec care considera ca obiectul principal al cunoasterii este omul, dupa principiul: cunoaste-te pe tine nsuti. Finalitatea complicatului proces al cunoasterii umane trebuia sa fie dobndirea virtutii. n rationamentele sale, Socrate arata ca adevarul, existent

n fiinta launtrica a omului, trebuia sa fie descoperit prin meditatie, o meditatie stimulata de forme si functii ale gndirii n exercitii verbale. Cunoasterea de sine n acceptia socratica avea sa stimuleze conceptualitatea teoriei eticii si logicii, punct de plecare al doctrinei Ideilor lui Platon, n ale carui dialoguri Socrate este personaj principal (cf. MDF, cit., p. 527). DE RETINUT. Ca implicatie n comunicarea jurnalistica: cunoaste-te pe tine nsuti n dialogurile cu presa, pe baza adevarului descoperit pe principiile eticii si ale logicii, acceptndu-le pe cele vehiculate corect, recuzndu-le pe cele manipulate. # PLATON (427 347, .e.n.), discipol reprezentativ al lui Socrate, fondator al Scolii filozofice Academia din Atena, autor al unor suite de dialoguri filozofice, capodopere ale prozei clasice grecesti: Protagora, Banchetul, Republica, Fedon, Parmenide, Sofistul. Din multele, complicatele si controversatele idei si forme platoniene, le retinem aici pe cele care se refera la procesul cunoasterii de sine, proces n care ideea de frumos, ideea de dreptate, ideea de om constituie esente suprasensibile, imuabile, n afara spatiului, a timpului, dominate de un principiu divin, al ideii de bine. Gnoseologia platoniana are un caracter idealist-rationalist, dupa care stiinta adevarata are un singur obiect, IDEILE, n timp ce lucrurile sensibile au ca obiect opinia/opiniile, drept care cunoasterea autentica trebuie sa fie rationala, nu senzoriala. Asemenea mod de interpretare a universului, prin dialectica miscarii gndurilor de la notiunile particulare la cele generale si invers, a inflentat gndirea stiintifica ulterioara, prin postularea simultana a afirmatiei si a negatiei, cale de descoperire a adevarului, premisa benefica n cristalizarea LOGICII FORMALE DE CATRE ARISTOTEL (Idem, p. 439). DE RETINUT. n comunicarea jurnalistica afirmatia si negatia nu sunt convingatoare prin simplul da sau nu, ci prin forta exemplelor care sa le sustina, n raporturi de confruntare dialectica, rationale si logice. # ARISTOTEL (384 322, .e.n.). Discipol al lui Platon, unul dintre cei mai mari gnditori ai Antichitatii, fondator al Scolii filozofice aristotelice, se sprijina pe cuplul notional materie-forma. Mai explicit, materia este substratul nedeterminat si pasiv al lucrurilor perceptibile, iar forma principiul activ care determina trecerea unui lucru de la potenta la act (de la posibilitate la realitate) si i confera calitatea lui specifica (Idem, p. 32). Respectivul dualism notional se asociaza la Aristotel cu postularea formei supreme pure, identificata cu divinitatea, conceputa ca izvor ultim al miscarii. n procesul cunoasterii, pe care noi l-am luat ca ax portretistic comun nvatatilor Antichitatii, Aristotel porneste de la teza ca generalul, esenta, exista numai n individual. Alaturi de inductie, Aristotel considera ca principiile

stiintei se descopera prin dialectica, prin logica, nteleasa ca stiinta a demonstratiei, ca instrument n cercetarea adevarului. Fara sa ne oprim la contributiile lui Aristotel n ramuri de baza cum sunt biologia, astronomia, politica etc., ne oprim, n schimb si n ncheiere, asupra sintagmei care intereseaza jurnalismul, individ-societate, relatii, evolutie, pe doua dintre laturi: etica si estetica. n etica, Aristotel a ntrevazut legatura dintre morala si viata reala, n raporturile de interconditionaliate logica si de influentare calitativ deosebita, iar n estetica filozoful grec a fundamentat principiul dupa care arta este o imitatie a realitatii (mimesis) n sensul unei reprezentari idealizate a acesteia. DE RETINUT. Pe ce suport deontologic sunt concepute adesea mesajele jurnalistice, cnd indivizii sunt raportati la societate; de asemenea, n ce masura un discurs de presa este o imitatie a realitatii. # CICERO, MARCUS TULLIUS (106 43, .e.n.), filozof, orator, scriitor, om politi roman, continuator al unora dintre ideile lui Platon, este important prin faptul ca a propulsat principiile filozofiei grecesti n versiuni latine, facilitndu-le cai de acces, spre limbajul filozofic universal. Scrierea sa, Despre datorii (De officiis) s-a dovedit a fi un prototip al unei etici laice cetatenesti, o carte-ghid esentiala a umanistilor Renasterii. (Idem, p. 85). DE RETINUT, implicatia jurnalistului de ordin deontologic, n problemele eticii laice prezentate n viziuni controversate de-a lungul secolelor.

3.7. EVUL MEDIU SI RETORICA Evul mediu, a fost asociat, n buna masura, unei imagini detestante, dominata de pasiuni jalnice, violente, orgolii, avarisme, trufii curtezane si putin, foarte putin imaginei culturii civilizatoare. n realiate, nu se pot emite judecati de valoare absolute, nici nu se pot ignora elementele pozitive care tin de dinamica dezvoltarii sociale sub multiple aspecte. De aceea unii cercetatori au disociat valorile materiale si spirituale ale medievalitatii, relevndu-i si meritele. De exemplu, JOHAN HUIZINGA, nu accepta un hiat ntre cuceririle de inteligenta si de emotionalitate ale culturii antice si medievalitate, amintind, ntre altele, ca pe rastimpul ctorva sute de ani, marcati de contradictii si limite, s-a impus, totusi, treptat dar sigur clasicismul francez (cf. Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viata si de gndire din secolele al XIV-lea si al XV-lea n Franta. Editura Univers, Bucuresti, 1970, apud A. Sasu, cit., p. 37). Retorica medievalitatii a urmat traditia ciceroniana, care omitea unele criterii semnificative, precum natura

subiectului sau scopurile artei, punnd accente pe valoarea discursului ca limbaj, ca expresivitate, prghii ale unui ideal formativ rafinat. n eforturile pentru cultivarea expresiei literare, dobndea prioritate talentul oratoric n sine n opozitie cu eruditia, aceea care va invada teoria literaturii, compartimentele gramaticii, zonele tehnicilor si procedeelor stilistice si lingvistice. La clasici, de exemplu, cele trei unitati de timp, de loc, de actiune , miturile, mitologiile, alte restrictii ale actului creator devin si coduri acceptate si controverse care depasesc cadrul literaturii. Retorica si largeste aria disputelor asupra propriei traditii, asupra filozofiei, asupra teologiei si asupra logicii, domenii ndelung investigate n numeroase lucrari de specialitate. n rezumat. Am putea retine o caracterizare pe care Richard McKeon o face retoricii medievale: ea mprumuta procedee de la alte arte si termenii tehnici si metodele ei devin, fara sa lase vreo urma a originii lor, parti ale altor arte si stiinte; propriile lor mijloace pot fi ndreptate asupra lor nsile n asa fel nct orice parte a retoricii sau orice subiect cuprins din ntmplare n ea cuvinte si stil, personaj si pasiune, ratiune si nchipuire, felurile de discurs, actiune practica pot deveni fundamentale pentru definitia tuturor termenilor si deosebirilor tehnice (cf. Rhetoric in the Middle Ages, 1942, apud A. Sasu, cit., p. 42). 3.8. RENASTEREA SI RETORICA Definita succint ca o miscare social-politica si culturala, n Europa Occidentala, pe rastimpul secolelor XIV-XVI, renasterea s-a caracterizat prin inventii deosebite, descoperiri geografice remarcabile, eflorescenta a stiintelor tehnice, stiintifice, dezvoltare a artelor, a culturii, a nvatamntului. O asemenea perioada se va raporta strns la ceea ce s-a nteles prin umanismul renasterii, prin umanismul retoric sinonim cu notiuni fundamentale n planul spiritualitatii: virtute, pasiune, adevar, imaginatie . Retorica nu se mai putea limita doar la formule de tipul ars dictandi, ars predicandi . Ea avea sa se extinda pe o filiera care a si precedat-o, dar care a si propulsat-o spre modernism: respectiv, a pornit de la valorile perene create de greci si romani, ocolite sau partial tangente n medievalitate, spre perspectiva afirmarii unui umanism nou, pe care Y. Giraud l-a definit prin trei repere: a) secolul al XV-lea preocupat pentru problemele stilului, prin acel bene dicere latin; b) nceputul secolului al XVI-lea, moment de experiente filologice, de restaurari; c) iar al treilea reper, era cel n care vechile institutii se nlaturau, dar nu prin negare definitiva, lasnd locul altora noi, care nu striveau cultura filologica pe ansamblul ei, ci dimpotriva o amplificau n viziuni temeinic justificate. Accentele se puneau pe elocutie, pe categorii ale ornatului si figurilor de stil, ale cultivarii formei sau pe criterii de morala, ceea

ce va conferi umanismului retoric calitatea de a fi partizan pentru adevaruladevar dar si frumos exprimat. Sunt citate, n acest sens, Lectiile de retorica ale lui H. Blair si Elementele de literatura ale lui Marmontel. 3.9. NEORETORICA. REVITALIZAREA CONCEPTULUI N SECOLUL AL XX-LEA ntre autorii care au lansat conceptul de neoretorica, la nceputul anilor 60, sunt Chaim Perelman si Lucie Olbrechts-Tyteca , n lucrarea Nouvelle Rhtorique. Trait de largumentation (Paris, PUF, 1958). Noua retorica ia n consideratie rentoarcerea la Aristotel, prin readucerea n planul comunicarii a faptelor verosimile, rationale, pe baza unor demonstratii stiintifice, apte sa elimine irationalul, instinctualitatea, violenta, tolerate cteva secole de cartezianism (= conceptia filozofica a lui Descartes, dupa numele lui latinizat Cartesius, caracterizata prin metafizica dualista). Pornind de la aceste premise, autorii sus-mentionati confera discursului argumentativ capacitatea de a releva fapte si adevaruri, prezumtii si valori, ierarhii si toposuri, care conduc implicit, la notiunile de auditor, n ipostaza de auditor universal sau auditor specializat. Ori tocmai prin aceasta ntlnire a spiritelor (C. Perelman), ntre oratori si auditor, n varii forme si m odalitati, este posibila validarea, de catre cei din urma, a premiselor celor dinti. n termenii comunicarii moderne de presa, noua retorica si gaseste/trebuie sa-si gaseasca ecourile valide n ceea ce comunicarea emitatori-receptori defineste prin notiunile de acord, identificare , internalizare . Pentru a se ajunge la oricare dintre aceste tinte discursive, cei care le iau n vizor, emitatorii, sunt solicitati de noua retorica sa se comporte potrivit unei logici a valorilor, a plauzibilului, a verificabilului din realitate, admintnd totodata premisele ntlnirii cu neprevazutul, nedeterminatul, imposibilul. n acest sens este de luat n consideratie punctul de vedere al lui Michel Meyer , potrivit caruia am putea sa ne oprim aici cu definirea resorturilor retoricii ca arta a negocierii distantei ntre subiecti si anume: Daca ne plasam n perspectiva oratorului (autorului) se impun drept determinante vointa de a placea, de a persuada, de a seduce, de a convinge []. Ramne al treilea punct de vedere: acela care prezinta mediul nsusi, limbajul sau imaginea, pe scurt, mesajul. Aici conteaza sensul implicitului, sensul lingvistic si conditiile pragmatice ale ocurentei sale, tipurile de discurs folosit, naratiunea, expunerea sau argumentarea (apud Cristian Florin Popescu, op. cit., p. 84). De retinut: Cine comunica. Ce comunica. Pe ce canal comunica. Cui se adreseaza, sau, ca o suma a sumelor, ce tip de discurs/mesaj emana din filiera retoricii negociate pe distanta emitator-receptor.

3.10. RETORICA N CONTEXT ROMNESC Nu avem prilejul n acest subcapitol configurativ, strict limitat ca spatiu, aidoma celorlalte, sa trasam bogatul relief al retoricii n context romnesc, surprins n cteva cercetari deja mentionate, adaugate cu altele la care vom apela n continuare, rezumndu-ne la o extrem de succinta prezentare a reperelor de ordin didactic n primul rnd, indispensabile n demersurile noastre aplicative. Respectiv avem n vedere momentele de geneza si cmpurile de cuprindere (istoria, religia, nvatamntul, presa, lingvistica, stilistica, teoria literara, critica si poetica etc.) teritorii n care Tarile Romne, mai nti, apoi Romnia moderna au atestat o meritorie si utila traditie n domeniu, amplificata succesiv, de la generatie la generatie. Se considera ca retorica si are nceputurile pe teritoriile romnesti cu mult nainte de sfrsitul de secol 18 cnd ea s-a conturat ntr-un context generat de cauze istorice si social-politice importante: razboiul ruso-austroturc (1788-1791), rascoala lui Horia, Closca si Crisan (1784), Supplex libellus Valachorum (1791-1792). O asemenea perioada istorica s-a definit n planul culturii prin curentul de gndire rationalist denumit iluminism (it. illuminismo = epoca luminilor), n ale carui vederi cunostintele stiintifice si culturale trebuiau sa ia locul ignorantei si superstitiilor, iar starile de lucruri anacronice ale feudalismului trebuiau sa fie nlocuite cu ornduirea rationala, bazata pe teoria dreptului natural, a egalitatii oamenilor prin nasetre, a instaurarii libertatilor civice. Devenind o ideologie n multe privinte eclectica dar si o miscare revendicativa, iluminismul european, cel care a premers revolutiilor burghezo-democratice, a avut ca principali reprezentanti pe Voltaire, Montesquieu, Rousseau (n Franta), Lessing, Herder, Schiller, Goethe (n Germania), de la care au iradiat idei, scoli si curente, n numeroase alte tari (Italia, Rusia, Polonia, Cehia etc.). Pe teritoriul romnesc, iluminismul a avut ca exponenti carturari remarcabili prin preocuparile lor istorice, filologice, culturale si de presa, cum au fost: Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, Ion Molnar Piuariu, Paul Iorgovici (n Transilvania, mesageri ai ideilor Scolii Ardelene); I. Heliade-Radulescu, E. Poteca, P. Poenaru (n Muntenia); Gheorghe Asachi, I. Cihac, M. Zotta, Teodor Stamati (n Moldova), multi altii care au deschis caile culturii romnesti spre modernitate. Initiativele acestora n directia demonstrarii latinitatii limbii si neamului, a fauririi unitatii de limba si de neam, a dezvoltarii nvatamntului, presei si altor institutii culturale (teatrale, muzicale, editoriale etc.), au nnobilat si au naripat idealurile revolutionarilor de la 1848 pleiada Balcescu-Kogalniceanu-Alecsandri, ale unionistilor de la 1859, ale luptatorilor pentru dobndirea Independentei de stat de la 1877/78 si n perspectiva, ale militantilor pentru marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Schitnd acest extrem de sumar context istoric, socio-politic si cultural, am anticipat implicit cadrul favorabil n care s-a impus retorica pe cteva paliere concordante cu realitatile romnesti: nvatamntul retoric, oratoria retorica, cultivarea limbii nationale (prin elaborarea de gramatici, dictionare, norme stilistice), constituirea unei literaturi de duh national configurarea unor coduri prozodice utile artei poetice sau unor genuri epistolare multe dintre acestea usor de regasit n structurile traditionale ale retoricii grecolatine. nceputurile retoricii n Principatele Romne sunt legate de nflorirea oratoriei prin contributia scolilor, bisericilor, dascalilor, predicatorilor, istoriografilor, voievozilor/domnitorilor, relatiilor de schimburi culturale cu alte tari care ne devansasera n domeniu, precum Polonia, Italia, Austria, Bizantul, tari n care domnitori, boieri si cronicari romni se instruisera pe cont propriu, prin burse sau prin legaturi de rudenie, la izvoarele nvatamntului greco-latin. Se stia, de exemplu, la curtea domnitorului Stefan cel Mare, a altor voievozi, ca oratoria este o arta a guvernarii, ca la Cracovia sau Venetia, Lwow sau Padova se putea dobndi elocinta discursurilor n latina sau n polona, prin exercitii oratorice si de compozitie, prin notiuni de stilistica, teorie literara sau priceperi epistolare. Pentru asemenea motive cronicarul erudit Miron Costin un exemplu din numeroase altele ncercase la Lwow, unde si facuse studiile, sa scrie un tratat de retorica, nca din1667, al carui manuscris discutabil ca paternitate avea sa patrunda n scolile romnesti. Unele dintre acestea fiintau pe lnga biserici sau manastiri (Scoala latina de la Putna, datnd din secolul 15), Academia de la Suceava (din vremea lui Alexandru cel Bun), renumitul seminar de la Socola, nfiintat de Al. Moruz, n 1804, prestanta Scoala de la Sf. Sava, Scoala lui Gh. Lazar, iar n Transilvania scolile din Blaj, legate de numele lui Inochentie Micu, Colegiul Iezuit Sf. Iosif din Cluj, gimnaziul romn de religie ortodoxa orientala din Brasov etc., cu totul incompleta si necronologizata retea a nvatamntului de puternica amprenta retorica. Ce nvatau elevii de la dascalii lor? Aflam dintr-una din competentele cercetari ale lui Nicolae Iorga (Istoria nvatamntului romnesc, Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1928, p. 51): unul din dascali preda logica si retorica dar si psihologia si metafizica (despre cer, despre nastere si pieire, despre suflet); un alt dascal avea n program cuvntari si epistole (ale lui Socrate, Eschil, Euripide etc); al treilea dascal se ocupa de cugetari si de fabule (ale lui Esop, de exemplu) sau se ngrijea de gramatica si de scrieri religioase (Evanghelia, Apostolul). Nu lipseau exercitiile dialectice si sofisticate, dialogurile si dezlegarea antitezelor, silogismele desprinse din Arta Retorica a lui Vardalah sau din Lectiunile de retorica ale lui Hugh Blair (cf., in extensio, Aurel Sasu, lucr. Cit., p. 74-114). Un rol activ n promovarea unor compartimente ale retoricii l-a avut presa, ncepnd cu momentele ei de ctitorie, din jurul anului 1829 Ion

Heliade Radulescu, Gh. Asachi si la scurt timp, G. Baritiu, continund cu M. Kogalniceanu, V. Alecsandri si C. Negruzzi. Contributia acestora n domeniile presei militante, nvatamntului, literaturii, teatrului n limba romna, se dirijase spre unul din telurile prime ale identitatii nationale, Unirea Principatelor de la 1859, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. n plan practic si teoretic distinct, mai cu seama n directia promovarii retoricii oratorice, s-a impus sufletul revolutiei de la 1848, Nicolae Balcesu. Pe acest prag al istoriei nationale este momentul sa precizam ca n primii ani ai secolului al XIX-lea Tarile Romne se ndepartau de nvataturile elinesti si de limba greaca si slavona si intrau n raza de inflluenta a Frantei si a valorilor ei literare, stiintifice si culturale. n Franta si facusera studiile numerosi militanti pasoptisti si unionisti, aceeasi tara ncurajase exilul gazetarilor romni dupa nfrngerea revolutiei de la 1848, n limba franceza, firile vizionare ale generatiei Heliade-Balcescu-Alecsandri-Kogalniceanu-Russo gndisera si realizasera gazete, scrieri social-politice si istorice, poezii si jurnale de calatorie, poeme n proza precum vibranta scriere a lui A. Russo, Cntarea Romniei , manifest patriotic de rezonanta retorica incontestabila. n Curierul Romnesc al lui Ion Heliade-Radulescu, de la 1829, se anunta o avalansa de scrieri care se traduceau sau se adaptau, fie din autori clasici, fie romantici (Boileau, Lamartin); n scoli, institutii de teatru, conservatoare de muzica se alcatuiau manuale care se sprijineau pe felurite cunostinte si exemple din Chateaubriand, Buffon, Bousset, paralel cu alcatuirea unor retorici fie ca opere de compilatie, fie ca traduceri, al caror continut aducea n prim plan gramatici, momente ale istoriei universale, mitologia antichitatii, coduri poetice sau ndreptare de logica. Erau cunoscute discursurile lui Cicero, ale lui Demostene, alte elemente ale retoricii predate la gimnazii romnesti cunoscute (Trei Ierarhi sau Academia Mihaileana din Iasi) sau popularizate n paginile presei. Unul dintre cei mai influenti autori ai unor lucrari filozofico-retorice care dominase vreme ndelungata nvatamntul, mai ales pe cel din Tara Romneasca, fusese Teofil Coridaleu, a carui opera, Introducere n arta retorica se preda si se comenta la Colegiul Sf. Sava, alaturi de istorie, geografie si alte discipline filologice. Vorbind despre acestea se cuvine sa relevam si un alt merit al presei si anume faptul ca si consacrase spatiile tipografice unor dezbateri lingvistice despre sistemele etimologice si fonetice, despre ortografie si stil, domenii n care, la nceputul de secol 20, se ivisera unele lucrari lamuritoare prin titlurile nsesi: (Retorica si carte de citire G. Pletos; Manual de stilistica I. F. Negrutiu; Manual de limba romna M. Dragomirescu si Gh. Adamescu etc.). Alte lucrari anterioare (Ortografia lui C. Diaconovici-Loga, o suita de gramatici semnate de I. Vacarescu, Vasile Ianoviciu, Timotei Cipariu, I. G. Popescu, pna la Gramatica Romneasca, de la 1828, a lui Ion Heliade Radulescu) atestau preocuparile carturarilor, publicistilor si dascalilor pentru problemele latinitatii limbii romne, mpotriva

etimologismului, promovarea fonetismului. Asemenea contributii aduceau n discutie si probleme de ordin stilistic, valori lexicale, sintactice, genuri si specii literare, alte aspecte ale creatiei artistice, asupra carora jurnalisti, critici literari, lingvisti si stilisti romni de mai trziu vor starui n lucrari scolare academice de nalt profesionalism (de la gazetari straluciti ca Eminescu, I. L. Caragiale, Arghezi si Bogza, la critici si istorici literari ca G. Calinescu, D. Caracostea, D. Popovici, E. Lovinescu, lingvisti reputati ca I. Iordan, Al. Graur, I. Coteanu stilisti de marca nationala si universala, ca T. Vianu etc.). De retinut. Din putinele reliefuri pe care le-am schitat n acest subcapitol, reiese ca timp de cteva secole retorica antichitatii greco-latine si-a croit adaptat si dezvoltat drumuri fertile n practica nvatamntului romnesc, n activitatea presei, a institutiilor culturale si n munca de creatie beletristica si artistica, nu neaparat prin imitatie de principii si reguli retorice greco-latine, nici dupa modele fidele din clasicism si romantism, ci mai curnd dupa cum au cerut contextele social-politice si istorice interne si potrivit unor idealuri de emancipare sociala, civica si politica ale poporului romn. Mesagerii acestor idealuri au fost carturari luminati, scoliti n lumea Eladei si a Occidentului european, urmati de initiatorii de gazete, producatorii de gazete, oamenii de cultura elitara si totodata nflacarati patrioti din toate generatiile. Asupra acestora sectiunea de mijloc a cartii noastre va face binecuvenitele aprecieri si situari pe o scara a valorilor care strabat timpul. Din ngalbenitele file ale cartilor de retorica, vom desprinde, prin analize la text, ce drum a parcurs presa, n primul rnd si pe ansamblul ei, cultura romna infuzata de idei aristotelice si neoaristotelice, selectnd, adaptnd, inovnd, naintnd etapa cu etapa pna la aparitia conceptului de neoretorica contemporana, adus n fata exigentelor discursului mediatic de la nceputul mileniului III.

Tema 4 A. Continut - Argumentarea, un concept complex n viziunea specialistilor - Discursul mediatic, definire, structura, delimitari - Clasificare tipologiilor discursive dupa continut, coduri si tehnici compozitionale B. Obiective Parcurgerea si nsusirea cunostintelor referitoare la conceptul argumentare , n datele lui esentiale enuntate n curs si completate cu paginile indicate la bibliografie, va va face sa fiti capabili: - sa definiti locul si rolul argumentarii n raporturile acestui concept cu celelalte concepte intrinsece ale comunicarii retorica, noua retorica, logica, limbajele, discursul argumentativ - sa identificati elementele de structura si de functionalitate ale unui discurs mediatic - sa recunoasteti tipologiile discursive preponderente n comunicarea mass-media - sa delimitati comunicarea de tip monolog de comunicarea de tip dialog/pluridialog C. Resurse - Fixarea pe baza informatiilor din curs, ntr-un tablou sinoptic, a elementelor care definesc argumentare prin sinteza magia alba/magia neagra - Memorarea variantelor care definesc discursul ca enunt ntre un locutor si auditor, intermediat si conditionat de mai multi factori - Identificarea tipilogiilor de discursuri, celor mai frecvente (generalist, de informare, politic, social, sportiv, publicitar, divertismental) - Discursul argumentativ ca tip discursiv (n Daniela Roventa Frumusani, Argumentarea. Modele si strategii, Ed. Bic All, Bucuresti, 2000, p. 135-142) D. Aplicatii seminariale. Referate D.1. Formulati raspunsuri la urmatoarele ntrebari: - Cum poate fi definit conceptul de argumentare? - Ce se ntelege prin obiectiv/subiectiv n comunicare de presa?

- Ce definitii i s-au dat termenului discurs? - Ce tipuri de discursuri mediatice cunoasteti si care sunt trasaturile lor? D.2. Alcatuiti un referat pe una din temele: a) Argumentarea n mesajul de presa, mijloc de convingere a publicului-recepror si garantie a producerii de efecte mediatice b) Alegeti un tip de discurs mediatic, definiti-i trasaturile si ilustrati-l cu exemple din presa. ARGUMENTAREA Acest concept extrem de complex, care a intrat n titulaturile si/sau structurile multor cercetari de specialitate, a fost analizat competent si multilateral de Daniela Roventa-Frumusani, n raporturile de interconditionalitate cu celelalte concepte intrinsece comunicarii: retorica, noua retorica, logica, limbajele si desigur discursul argumentativ (cf. Argumentarea. Modele si strategii, BIC ALL, 2000, p. 208). nca din Cuvnt nainte, autoarea afirma ceea ce ne-a determinat si pe noi sa concepem si sa elaboram aceasta carte si anume: Argumentarea face parte din viata noastra cotidiana: secventele televizuale sau emisiunile radio expun argumentele unui editorialist sau om politic; mesajele publicitare stimuleaza evident consumul n societatea abundentei, iar mesajele politice induc o anumita optiune partinica, electorala etc. (op. cit., p. 2). Noi precizam ca tipurile de comunicare mediatica exemplificate sunt, probabil, cele mai pretabile la o analiza de text din punctul de vedere al soliditatii/precaritatii lor ca discursuri argumentative, dar ca, simultan, n peisajul mediatic contemporan propriu-zis presa scrisa, radioul si televiziunea adaugate cu alte media generate de telecomunicatii si informatica, textologia rostita/scrisa/scris-rostita ne ofera o infinitate de ipostaze discutabile n postura de anticorpi ai manipularii. De la un asemenea imperativ, n primul rnd de ordin didactic, am purces si noi cnd ne-am decis sa urmarim, diacronic si sincronic, pe o perioada egala cu evolutia presei nsesi, modul n care istoricii clipei, cei din trecut si cei de astazi, au fost mesagerii dialogului emitatori-receptori, constrnsi de rigorile limbajului si ale criteriilor politice si cenzurale sau, dimpotriva, n doctrina de presa liberala, eliberati de orice constrngere n miza unui exercitiu democratic, n care totusi, cuvintele sa nu o ia razna.

4.1. DE LA O SIMPLA DEFINITIE LA COMPLEXITATEA CONCEPTULUI n marele DEX (op. cit. p.57), definitia termenului argumentare este pe ct de lapidara pe att de accesibila: Actiunea de a argumenta si rezultatul ei; totalitatea argumentelor aduse n sprijinul unei afirmatii: argumentatie (din fr. argumentation, lat. argumentatio, -onis). n realitate, cu deosebire n contemporaneitatea noastra, comunicarea mediatica este patrunsa de filozofia lui nu (Gaston Bachelard), n sensul ca adevarul nu trebuie sa rezulte din simple afirmatii, ci din dialoguri controversate, prin care se interrelationeaza lucruri stiute cu lucruri nestiute, aspecte constructive cu aspecte negative, afirmatii de suprafata cu afirmatii persuasive. ntr-un asemenea cadru argumentarea trece din zona seductiei auditoriului n aceea a limbajului n actiune, a limbajului nominalizat, palpabil prin forta de sugestie a concretetii lucrurilor comunicate, sub controlul functiei praxiologice. Michel Meyer , dupa ce precizeaza ca argumentarea nu trebuie asimilata cu violenta, seductia sau chiar demonstrarea, considera ca ea se caracterizeaza prin mai multe trasaturi contextuale: persuasiune, convingere, instituirea verosimilului, a sensurilor figurate, a limbajului stilizat, a altor modalitati argumentative comune tipologiei discursurilor cotidiene, pe filiera ethos-pathos-logos. n viziunea noii retorici configurate de C. Perelman, L. Olbrechts-Tyteca (La nouvelle rhtorique. Trait de largumentation, 1958) argumentarea se rupe de rationamentele carteziene, promovnd, prin conflict, primatul opiniei, al consensului. n competenta discursiva a locutorului si interlocutorului intra mai multe subcompetente (imaginea despre sine, imagnea despre celalalt, imaginea pe care ambii ar avea-o fata de sine), proces care include cteva tipuri de argumentare: logica naturala, perspectiva lingvistica, factualitatea demonstrata. Din punctul de vedere al lui P. Breton, un orator sau o alta persoana pe post de locutor poate convinge un interlocutor (eventual un grup de receptori) prin mai multe modalitati discursive. Unele tin de retorica: manipularea, propaganda, seductia ; altele tin de stiinta: demonstratia, argumentatia . Cel care transmite (prin rostire, prin scris) eul preia de la Aristotel ethosul, de la Bhler expresia , de la Jakobson, calitatea de emitator, atribute ce dau contururi unui discurs , lor corespunzndu-le logosul, denotatia, mesajul; de cealalta veriga a comunicarii, adica cea a persoanei care recepteaza, acelorasi trei caracteristici trebuie sa le corespunda pathosul, persuasiunea/emotia si calitatea de receptor (auditoriu). Prezentarea realitatii pe felii discursive, indiferent de natura lor, politica, sociala, ideologica (propagandistica), n scopuri informative, formative, pozitive sau critice implica argumentarea n selectarea riguroasa a datelor/faptelor/actiunilor/fenomenelor. Documentarea avuta n vedere poate fi utilizata fie ca realitate indubitabila (oricnd verificabila), fie ca realitate fictionala (irealizabila). n atare mprejurare formulele lingvistice si dezvaluie

tendentiozitatea, pe doua directii evidente, obiective/subiective. Ajunsi la imperativul obiectivitatii, ax vital n comunicarea mediatica, trebuie recunoscut un fapt-axioma: nu exista obiectivitate absoluta, dupa cum nici transparenta absoluta, adevaruri certificate, ntre altele, de unul din principiile jurnalisticii: faptele sunt sacre, comentariile libere. Prin urmare, fiind adeptii echidistantei si ai respectarii adevarului brut, neprocesat, putem fi si adeptii unui anumit grad de subiectivitate, generat de prelucrarea jurnalistica a realitatii, nsa n consens constructiv. Demonstratiile sunt vizibile mai cu seama n argumentarea de tip discurs editorial, care implica autorul n judecati de valoare axiologice, raportate la stari sociale, culturale, economice, de mentalitate, statornicite sau n tranzitie (aidoma celor din Romnia anului 2002), cadru n care verigile argumentative trebuie sa prevaleze asupra celor iconice, de imagine sau metaforice. Clasificarile brusce, abrupte, voit deliberative prin da sau nu, alb sau negru, bine sau rau si asa mai departe, pot plasa emitatorii n tesatura retoricii de tip seductie sau manipulare. Fara ndoiala ca n societatile desprinse de totalitarism, angajate pe drumul democratiei depline si sub protectia constitutionala a libertatii de gndire si de exprimare jurnalistica, mesagerii valorilor universale acceptate de toti indivizii adevarul, binele, frumosul, prosperitatea, ascensiunea etc. sunt simultan si mesageri ai adevarurilor abstracte, precum egalitatea, justitia, libertatea. Din confruntarea acestora n zonele concrete ale existentei umane, se desprind numeroase asimetrii de ordin etic, civic si mai ales, politic. Adeziunea auditorului la demersurile discursive ale presei este conditionata de acordul acesteia, care nu se cstiga usor, caci spirala convergentei, n planul efectelor la public, nvedereaza multe sinuozitati. Acestea sunt determinate de tipologia toposurilor care marcheaza comunicarea: toposuri ale cantitatii, ale calitatii, ale ordinei, esentei prin care se substantializeaza un discurs, adaugate cu tipologia argumentelor logice (de identitate, de reciprocitate, de tranzitivitate). O credibila argumentare are n vedere mai multe categorii de argumente de natura cauzala, pragmatica, bazata pe mijloace/scopuri, pe criterii de autoritate sau de ierarhii, pe alte contexte relationale care definesc pledoaria pro sau contra ntr-un anume demers jurnalistic (cf. n detaliu Daniela Roventa-Frumusani, op. cit., p. 52-58). Desigur ca elementele si tehnicile argumentative n rostire se deosebesc n multe privinte de cele circumscrise discursului tiparit, iar acestea si solicita evaluarea n functie de tipologia comunicarii (discurs parlamentar, discurs politic, discurs radiofonic, discurs televizat, discurs imprimat, disocieri validabile doar la analiza pe texte sau pe benzi magnetice). Elementele componente definitorii ale oricarui tip de discurs opun pragmatica integrata pragmaticii radicale, cea dinti anulnd clivajele dintre sintaxa, semantica si pragmatica, prin enunturi cum ar fi privatizarea este buna, fata de o pragmatica radicala care depinde de

conditiile actualizarii aceluiasi enunt. Enuntul orienteaza doar, el se cere demonstrat, argumentat si nu numai n cazul exemplului dat, att de specific tranzitiei romnesti, ci n oricare alta situatie socio-economica si culturala, supusa negocierilor n discursul mediatic. De retinut. n momentul istoric n care ne aflam, avntul presei romne de dupa 1990, poate fi de bun augur n perspectiva dobndirii identitatii ei profesionale, dar poate fi si umbrit si stopat prin reabilitarea argumentarii a retoricii rediviva pe baza filozofiei negatiei absolute sau a nestapnirii suficiente a strategiilor si tehnicilor argumentative folosite n comunicarea orala si scrisa, cu deosebire n genurile de opinie ale mass-media. 5. DISCURSUL MEDIATIC 5.1. DEFINITIE SI DISOCIERI NECESARE Intrat n teoria presei romne n anii din urma, termenul discurs , n acceptie jurnalistica, a ntrziat sa ocupe un loc n dictionarele academice, n schimb el se bucura de o larga nvestire si interpretare n bibliografia straina mass-media. Pornind de la o posibila definitie pe care i-o da DEX-ul, prin discurs se nteleg doua sensuri: 1) <Expunere facuta n fata unei adunari: cuvntare> si 2) <Tratare n scris a unui subiect de natura stiintifica sau literara> (op. cit., p. 307). Acelasi termen (provenind de la lat. <discursus> si fr. <discours>) pare a se apropia mai mult de acceptiile care i se dau n context mediatic, atunci cnd si ofera n comunicare unele substantive, verbe sau adjective, de exemplu: <discursivitate>, s.f., exprima <caracterul discursiv al unei idei, fraze, expuneri etc; nsusirea unei expuneri de a fi clara, explicita, de a se ntemeia pe rationament>, ceea ce ne duce gndul la retorica. Sau <discursiv>, adj., care exprima posibilitatea de a deduce <prin rationament o idee din alta, care ajunge la o concluzie trecnd prin mai multe etape sau operatii preliminare> (cu semnificatie retorica benefica); acelasi adjectiv nsa mai poate desemna un lucru <care se disperseaza, se mprastie [sau] care nu se supune unei continuitati riguroase>, precizare, de asemenea, cu trimitere la retorica seductiva. Daca ne ntoarcem la opiniile specialistilor, ntre care, E. Beneviste, Z. Haris, R. Jakobson, L. Guespin, amintiti si explicati succint de Daniela Roventa-Frumusani n subcapitolul Discursul. Definire si delimitari (op. cit., p. 137 si urm.), ndreptatim opinia lui D. Maingueneau (<Lanalyse du discours. Introduction aux lectures darchive>, Paris Hachette, 1991), potrivit careia termenul discurs semnifica numeroase acceptii, mai mult sau mai putin complementare, ba chiar contradictorii. Aceste acceptii ies la iveala cnd definim discursul n opozitie cu fraza, cu enuntul sau cu limba, n alte situatii prin raportarea discursului la functiile limbajului (prescriptive vs.

polemice), prin asociere la text/context, prin opozitie cu tehnici narative etc. Poate ca din multitudinea acestor opinii despre discurs, ar trebui sa retinem elementele convergente ale unei structuri discursive plauzibile, asa cum au fost ele retinute n lucrarea Argumentarea . Modele si strategii (cit., p. 138): 1. E. Beneviste : Orice enuntare [discursiva] presupune un locutor si un auditor si la primul intentia de a-l influenta pe celalalt, ntr-un mod oarecare (cf. Problemes de linguistique gnrale , Paris, Gallimard, 1996). 2. G. Vigneaux: Discursul emerge indubitabil dintr-o retea socioistoricoculturala ce si pune amprenta pe orice manifestare (token) particulara. El este un act, o interventie a subiectului enuntator, dar si reprezentarea pe care el o construieste pentru celalalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma ntr-un cmp de relatii semnificante (cf. Largumentation et discours de la norme , n Langages 53, 1979). 3. L. Guespin : Discursul este enuntul considerat din punctul de vedere al mecanismului discursiv care l conditioneaza. Astfel, o perspectiva asupra unui text, din punctul de vedere al structurii sale <n limba>, l face enunt; studiul lingvistic al conditiilor de producere a acelui text, l face discurs (cf. Types de discours ou fonctionnements discursifs , n Langages 41, 1976). 4. J. Kinneavy : Discursul este mecanismul ce genereaza organizari transferice tinnd de o tipologie articulata pe conditiile de producere, altfel spus, utilizarea situtionala a potentialitatilor limbii (cf. A theory of Discourse New York, Prentice hall, 1971). O posibila concluzie? Indiferent din ce retea de provenienta se iveste, discursul, n definirile de mai sus, preluate si n contextul comunicarii mediatice, se raporteaza, n principal, la trei factori: a) limba (ca ansamblu finit de semne si regului); b) textul (ca un ansamblu organizat din enunturi) si c) discursul propriu-zis, ca ansamblu infinit de fraze posibile, factori pe care-i vehiculeaza locutorul (recte jurnalistul) ntr-o anume organizare si n mprejurari care sa-i favorizeze intentiile de a influenta auditorul, polul opus al contextualitatii.

6. TIPOLOGII DISCURSIVE Clasificarea discursurilor se raporteaza la un criteriu determinant, de tripla functionalitate: continutul, codul, tehnicile compozitionale. Locul preponderent n mass-media l detine discursul informativ , care n opiniile lui Guy Lochard si Henry Boyer are o dubla calitate: a) captor al audientei, b) marcator de identitate (cf. Comunicarea mediatica, Memo, Institutul European, 1998, p. 33). Continutul discursului informativ este particularizat prin cteva componente specifice profesiei jurnalistice, ntre care: 1) actualitatea, 2) proximitatea, 3) psihoafectivitatea . Pentru locutor, cel care se implica n comunicarea mediatizata/indirecta (care se sprijina pe un suport tehnic, care are acces la un destinatar fie individual, fie de grup), discursul mediatic reprezinta o forma de comunicare sociala marcata de perceptii antagonice si logici contradictorii, cele mai frecvente generate de un sistem de mize economice, politice, socio-culturale. Faptul ca tipul de comunicare sociala specific mass-media mbraca o forma comerciala, pe o piata ca oricare alta a desfacerii de marfuri, cu doua zone specifice (a informatiei jurnalistice propriu-zise si a publicitatii) situeaza discursul informativ ntr-o panoplie de reguli incomode supuse unui contract de comunicare specific. Continutul informativ, cel care i este furnizat jurnalistului de faptele brute din realitatea cotidiana, solicita o punere n scena prin intermediul mai multor coduri semiologice scrise, orale, sonore, iconice, vizualizate mbinate n enunturi, fraze, paragrafe, contexte n mod diferit, potrivit specificului fiecarui canal de transmisie: scripto-vizual pentru presa scrisa, audio pentru presa radiofonica, audio-scripto-vizual pentru televiziune. n oricare dintre aceste ipostaze, discursul informativ trebuie sa-si defineasca limpede imperativul captarii audientei, prin credibilitate . Aceasta presupune autenticitatea informatiei, procesarea ei scenica adecvata n coduri si tehnici, precizarea tintelor finale de adresabilitate: carui public receptor i este destinat discursul si cu ce semnificatie, informativa, divertismentala, publicitara? O data clarificate aceste regului ale jocului cu subiectele si cu hainele lor lingvistice, fiecare discurs mediatic si dezvaluie o trasatura dominanta vizavi de instantele de receptie, astfel: 1. Discursul generalist de informare si dirijeaza mesajele spre satisfacerea de ansamblu a gamei de asteptari a cititorilor (ascultatorilor, telespectatorilor) simultan cu informarea, cunoasterea si explicarea evenimentelor transfrontaliere, ale lumii contemporane; 2. Discursul publicitar, subordonat unor solicitari dominant economice, urmareste o tinta factitiva, aceea a transpunerii n realitate a cunoscutei formule AIDA (Atentioneaza, Incita, Declanseaza dorinta, n.n. Achizitioneaza), sprijinindu-se pe doua resorturi, seductia si persuasiunea, de sorginte retorica;

3. Discursul divertismental , caracterizat prin genuri umoristicosatirice (foiletoane, caricaturi, parodii, jocuri si cuvinte ncrucisate n presa scrisa), dominant n emisiunile audio-vizuale, cu precadere cele ale televiziunii generaliste (genuri ludice, seriale cinematografice, formatii muzicale, de satira si umor, jocuri fictionale de tip reality-show etc.), consacrate petrecerii timpului liber, preferintelor personale. Adaugam acestui tip de discurs transmisiile n direct, de precept spectacular, cu actori care doresc sa-si faca/sa-si retuseze/sa-si reabiliteze imaginea proprie sau a grupului pe care l reprezinta (lideri politici, de exemplu, oameni de afaceri sau capi ai lumii interlope) care dau si se dau n spectacol, sub bagheta moderatorilor ntr-un joc retoric oscilant, de la adevar la simulacru sau invers, spre deliciul emotional si reflexiv al telespectatorilor. Din succinta descriere a celor ctorva structuri discursive, ale caror finalitati nu pot fi evaluate dect n planul efectelor, iar acestea numai pe baza analizelor la text (emisie), mai trebuie dedusa nca o distinctie esentiala: aceea ntre comunicarea de tip monolog cnd destinatarul nu este prezent la desfasurarea evenimentului relatat de emitator) si aceea referitoare la comunicarea de tip dialog, sau pluridialogata, sau, mai direct, fata n fata (cazul dezbaterilor de televiziune, marcate de interactivitate prin apelurile telefonice ale telespectatorilor n chiar timpul desfasurarii ostilitatilor). Disocierea este necesara atunci cnd dorim sa masuram, de exemplu, posibilitatea de reversibilitate a discursului mediatic (aproape inexistenta n comunicarea de tip monolog, posibila si masurabila, desi relativ, n comunicarea dialogata). De retinut: n situatia oricaror evenimente de presa decupate din fatetele realitatii, evaluarea valorica a unui discurs nu se face dupa un retetar de reguli si norme imuabile, ci n functie de specificul instantelor care l produce (diversificate dupa specificul canalului) si al instantelor de receptie (publicul destinatar). Discursul mediatic stabileste o complicitate cu publicul tinta ale carei rezultate benefice sunt conditionate nu numai de credibilitate si de spectacol ci si de o a treia exigenta indispensabila: empatia. Aceasta se sprijina pe mobilizarea imaginarelor colective (valori, atitudini, traditii, credinte, aspiratii), prin care se particularizeaza o anume comunitate si prin care aceeasi comunitate, n momentele readucerii lor n filiere discursive se autoidentifica, partial sau total consensual. Faptul ca unele ziare sau reviste gazduiesc evenimente anticonformiste sau ca unele emisiuni de radio-tv trateaza subiecte tabu sau marcate cu interdictie pentru minori reprezinta una dintre dovezi potrivit careia exista un public care nu se recunoaste n discursul mediatic predominant. Si un asemenea public are dreptul, evident, la consum mediatic. Simultan nsa, producatorii de discursuri mozaicate ar trebui sa nu ignore elementele unei ecuatii esentiale a comunicarii mediatice: efecte vizate efecte produse egal

 consecinte imprevizibile. De aici ncep semnale ntrebarii, ale mirarii, ale reflectiilor de perspectiva, care sa favorizeze o consensualitate benefic majoritara.

Tema 5 A. Continut - Definirea notiunilor de limba/limbaje si a relatiilor care le caracterizeaza - Conceptele esentiale ale comunicarii (emitator, mesaj, public receptor) si conexiunile lingvistice care le particularizeaza - Discursul mediatic si jocul limbajelor - Solicitarile mesajului mediatic n sfera limbajelor: fonematice, semantice, sintactice, stilistice) - Ziaristul si ziarul (jurnalul) modern din punct de vedere al comunicarii tranzitiv-reflexive, notional-emotional B. Obiective nsusite si interactivizate, problemele referitoare la limba/limbaje si la sistemul de relatii ntr-o comunicare mediatica, va ofera perspectiva sa fiti capabil: - sa delimitati comunicarea lingvistica interumana, obisnuita de comunicarea intermediata prin presa; - sa stabiliti raporturile dintre protagonistii actului lingvistic (emitatori/locutori) si receptori/destinatari/interlocutori; - sa identificati codurile si retetele discursive n antiteze lingvistice: comunicatoare de adevar vs. neadevar; - sa posedati trasaturile specifice ale actului lingvistic mediatic sub raportul corectitudinii literare (lexicale, morfologice, sintactice si stilistice) - sa va asumati responsabilitati si functii specifice comunicarii de presa ntr-o societate informatizata. D. Aplicatii seminariale. Referate D.1. Pe baza informatiilor si cunostintelor furnizate de curs si completate cu pagini bibliografice suplimentare, formulati raspunsuri la urmatoarele ntrebari: - Ce se ntelege prin limba? Dar prin limbaj? - Ce conexiuni de ordin lingvistic caracterizeaza comunicarea mediatica? - Cum se implica discursul mediatic n jocul imprevizibil al limbajelor? - Care norme/reguli lingvistice sunt specifice comunicarii eficiente prin mass-media? - Caror solicitari de ordin lingvistic si stilistic trebuie sa le faca fata jurnalistul modern?

D.2. Referate Alcatuirea unui referat pe una din temele: a) Comunicarea de presa convingatoare, frumoasa si eficienta, sub raport lingvistic si estetic b) Mesaje de presa care ignora normele exprimarii corecte sau abunda n artificii stilistice neconvingatoare (cu exemple din presa).

7.

LIMBA/LIMBAJE. DEFINITII. RELATII

7.1. LIMBA. Potrivit dictionarelor lingvistice sau celor academice explicative, termenul limba (lat. lingua) este definit ca mijloc/instrument principal de comunicare interumana, istoriceste constituit, alcatuit din mai multe sisteme, fonetic, lexical, gramatical (cf. Mic dictionar de terminologie lingvistica , abreviat MDTL, V.V., cit., p. 266). Dupa o alta definitie, limba reprezinta un sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia si exprima gndurile, sentimentele si dorintele (cf. DEX, cit., p. 573). LIMBAJUL. Provenind de la it. linguaggio, fr. langage, termenul defineste un sistem de sunete articulate, aparut odata cu gndirea, dezvoltat odata cu ea ntr-o unitate indisolubila si devenit nvelisul material ale acesteia; [de asemenea], sistem de semne de orice fel, care ndeplineste o functie de cunoastere si de comunicare n activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicarii (cf. MDTL, p. 265). n DEX, termenii de limbaj/grai sunt atasati celui de limba, cu precizarea ca se caracterizeaza prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie(cit., p. 573). Succint, limba este un ansamblu de semne, limba este un cod, limba este mijlocul fundamental al comunicarii. 7.2. Conceptele esentiale ale comunicarii. Conexiuni lingvistice. Fie ca realizam o comunicare directa, de la om, fie una intermediata (mediatica, de exemplu), trei concepte esentiale asigura actul complet al comunicarii: a) emitatorul/sursa (cel care comunica ceva, cuiva); b) mesajul (obiectul comunicarii, ce se opune, ce se informeaza); c) receptorul/publicul-receptor (persoana/persoanele care nregistreaza mesajul). Emitatorul, mesajul si receptorul sunt n raporturi de comunicare numai cu ajutorul limbii/limbajelor n acceptiile n care au fost definite n subcapitolul precedent.

Disciplina care studiaza structura, functiile si valorile tuturor compartimentelor, limbii este lingvistica. Cum presa de cndva (pna la aparitia audio-vizualului) si mass-media de astazi si pun n valoare discursul mediatic prin coduri lingvistice diferite, este de la sine nteles ca cercetarea de profil jurnalistic nu poate face abstractie de nici una dintre ramurile lingvisticii. Acestea se nsumeaza sub titulatura de lingvistica generala, care cuprinde subramurile: lingvistica diacronica, lingvistica comparata/comparativista, lingvistica structuralista, lingvistica matematica. Oricare dintre aceste componente, prin specificul studiului unitatii si interdependentei dintre continutul comunicat si forma (codul) n care este mbracat, ajuta si orienteaza cercetatorul n directia definirii tipologiilor discursive, a marcii retorice si stilistice care le individualizeaza, ca naratiuni empirice, stiintifice, literare, fictionale. n procesul evaluarii raporturilor ntre comunicatori si limba/limbaje si al dimesiunilor stilistice ale unui text lingvistic s-au exprimat opinii autorizate ale unor specialisti straini (Ch. Bally, Umberto Eco, R. Jakobson, M. Riffaterre, P. Guiraud, Leo Spitzer, T. Todorov, F. de Saussure etc.) sau romni (Iorgu Iordan, Al. Graur, I. Coteanu, T. Vianu, E. Coseriu, I. Galdi, Solomon Marcus, St. Munteanu, multi altii) asupra carora sintetizeaza si nuanteaza Dumitru Irimia n cercetarea sa Introducere n stilistica (Litere. Collegium. Polirom, 1999, p. 279). Retinem deocamdata cteva linii conexionale care se circumscriu conceptului de comunicare lingvistica. n desfasurarea unei atari comunicari se intersecteaza doua perspective: 1) a raportului dintre protagonistii actului lingvistic, emitatorul/locutorul si receptorul/destinatarul/interlocutorul; 2) a raportului dintre lumea extraverbala/referentul si limba (codul) n care se constituie si se transmite mesajul. Acesta din urma, format dintr-o suita de informatii, se situeaza la intersectia celor doua perspective mentionate, intrnd n raporturi variabile cu textul si structura lui verbala (cf. op. cit., p. 24). Subiectivnd un mesaj, prin constientizare spontaneitate sau prin tehnici specifice jurnalismului, locutorul ofera publicului-receptor un discurs mediatic de o anume tinuta stilistica. 7.3. DISCURSUL MEDIATIC SI JOCUL LIMBAJELOR Ca teritoriu de manifestare exploziva n cazul de fata n zona jurnalistica retorica a renascut odata cu destramarea ideologiei totalitariste, ideologie care a ncorsetat-o decenii de-a rndul. Dupa 1990, retorica a devenit un spatiu privilegiat al jocurilor de limbaje intercomunicationale. Din perspectiva rostirii/scrierii jurnalistice functia praxiologica a limbajului si demonstreaza plurivalenta n relatia emitator mesaj receptor efecte,

conferind discursului jurnalistic un statut complex insuficient cunoscut, insuficient explorat n bibliografia mas-media postDecembrista. Considerata o arta a persuasiunii, instrumentata de reguli coduri si retete discursive retorica poate merge pe doua drumuri contrare: 1) al adevarului, 2) al falsului adevar. Ea ne solicita prin limbajul sau dual s-o abordam dupa criterii sistemice si riguroase: ce emite sursa (emitatorul) din realitate; cum este procesat (conceput, elaborat) mesajul; ce ncarcatura argumentativa comunica, n ce coloratura de limbaj/metalimbaje si/sau de procedee retorice; cu ce consecinte (influente) asupra publicului. Descoperirea limbajului retoric dublu o facem n cmpul de analiza a discursului mediatic. Acesta ca jet spontan oral/scris/vizualizat, sau ca jet conceput n unitati de timp si dezvaluie limbajele n toate mprejurarile. Mesajul este exprimat prin limbaj literar/neliterar, n organizare narativa / descriptiva / caracterologica / diacronica / sincronica / prospectiva. Actorul, orator de tribuna parlamentara, sinonim mai ntotdeauna cu omul politic, sau interlocutorul de show televizat, personalitate ntr-un anume domeniu sau, tot mai frecvent persoana care mimeaza functii socio-culturale si economice, se ncredinteaza ca imagine altui actor: jurnalistul (generalist/specializat). El reprezinta tipologia umana de prim plan n peisajul comunicarii discursive. Virtual si potential jurnalistul joaca roluri diferite si urmareste scopuri diferite, pe scena publica a societatii de tip democratic. Jurnalistul joaca roluri sub embleme de toreadori ametiti de triumf sau victime ale retoricii puse pe hrtie n conceptele ei operationale, dar abandonata n etapele de procesare ale discursului public. Care sunt respectivele etape ? Sa gasesti subiectul potrivit situatiei (inventio ); sa-l ordonezi compozitional, logic si argumentativ ( dispositio ), sa-l ornamentezi stilistic adecvat si propozitional (elocutio ); sa-l desfasori n suite de gesturi si dictie sincronizate cu intentia referentiala. Aceste cerinte ale discursului rostit se potrivesc si discursului scris/tiparit. Toate aceste strategii discursive pot sa-si atinga tinta atunci cnd startul pragmatic nu este subminat de filozofia premeditata a negatiei, a necunoasterii, a teatralitatii. Rezumnd , strategia convingerii autentice se nfrunta cu strategia manipularii (ca substanta discursiva), iar strategia exprimarii valide (coduri, limbaje, ornamentatii stilistice) se nfrunta cu strategia pseudoreala a comunicarii corecte (structuri frazeologice precare greseli sintacticomorfologice si de punctuatie, inflatie lexicala improprie, nflorituri stilistice artificiale). Ce se ignora? Legile comunicarii de masa . Indiferent de identitatea profesionala a autorului de discursuri jurnalistice, ca emitator de fapt si de drept (reporter, redactor, editor) sau ca emitator promovat n cmpul massmedia (colaborator, analist politic, lider de opinie) n nici una din ipostaze nu trebuie ignorate legile esentiale ale comunicarii mediatice definite, ntre altii,

de Denis McQuail: emitatorii reprezinta institutii/organizatii; se adreseaza unui public larg; discursul/mesajul are o destinatie globala; publicul este eterogen, drept care structura discursului implica stategii mobile nuantate, adaptabile sectorial. De ce astfel? Pentru ca publicul reprezinta un agregat de indivizi uniti de o directie comuna a interesului, angajndu-se ntr-o forma identica de comportament si deschisi spre o activitate catre teluri comune (cf. Towards a sociology of Mass Communication, 1969, apud Cristian Florin Popescu, O introducere n receptarea mesajului mediatizat, Editura Academiei Nationale de Informatii, 2001, p. 61). Acestui prim avertisment de rezonanta sociologica i se asociaza obligatoriu avertismentul compozitional-expresiv, sugerat simplu: vezi cum expui, n ce ordine logica si graduala si cu ce mijloace lexicale si stilistice, concordante cu limba corecta, normata academic. n legatura cu cele doua avertismente, putem retine doua concluzii, cu titlu de anticipatie: a) Discursul jurnalistic n context romnesc contemporan nu sufera din punct de vedere tematic, nici din punctul de vedere al emitatorilor. Azi oricine si oriunde n pagini de ziare si reviste, pe posturi de radio si televiziune publice si particulare, poate comunica publicului orice subiect, n orice structura doreste. Reprezinta nsa aceasta libertate de gndire, abordare si exprimare, garantate constitutional si premisele unui discurs jurnalistic persuasiv? b) Corelata acestei interogatii este o a doua, tot att de grava: ce valori lexicale sintactice si stilstice are discursul mediatic pe diferitele lui trepte de exteriorizare? 7.4. JURNALISTUL, TEMELE SALE SI LIMBAJELE SPECIFICE Fiind o componenta a lingvisticii, stilul publicistic, n variatele lui limbaje, devine obiect de studiu al unui subsistem al stilisticii generale, pe care-l putem acredita cu mai multe investiri, care sa contureze teritoriul unei stilistici a presei. Zonele de identitate ale acesteia compun actul lingvistic al comunicarii mediatice la mai multe nivele: fonematic, semantic, sintactic, stilistic. Prin urmare, este de retinut, de la nceput, ca demersul nostru nu va cantona doar n perimetrul comunicarii frumoase/placute, ca apanaj al retoricii n latura estetica n sine, ci si n acela al comunicarii a carei geneza trebuie raportata la ce se comunica n discursul mediatic, att din punctul de vedere argumentativ, ct si estetic. Asemenea abordare pune fata n fata locutorul/emitatorul si interlocutorul/receptorul/destinatarul, n contextul noilor medii ale comunicarii. Cu alte cuvinte, la intersectia cmpului semiotic text-mesaj si text-limba vom avea prilejul sa determinam identitatea stilului publicistic, bazati pe functiile

esentiale ale limbii, care, n viziunea sintetizata a lui K. Bhler, sunt: expresiva, apelativa si reprezentativa. 7.5. CE ESTE ZIARUL (JURNALUL) MODERN? ntr-una din eruditele sale cercetari, Mass-media sau mediul invizibil (1997, Nemira), Marshall McLuhan , considera ca Ziarul modern e o institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie (op. cit., p. 281). Scris pentru a elibera sentimente sau a ne tine n emotii, ziarul nu intentioneaza sa ne furnizeze modele rationale de digerare a stirilor introducndu-ne n rndul evenimentelor; cel mult el ne sugereaza fiorul lor. Acest fior l simtim n putinele clipe ale timpului liber, uneori n tramvai sau n autobuz, n drum spre servici/revenind de la servici. Propunndu-si sa nu rateze nimic din universul caleidoscopic contemporan, ziarul confera tuturor nimicurilor valori de eveniment, dupa o deviza potrivit careia toate stirile sunt demne sa fie tiparite. O asemenea politica editoriala l-a determinat pe McLuhan sa afirme cu o duritate discutabila ca oamenii nu citesc ziarele ci intra n ele ca ntr-o baie fierbinte (Idem). Ori a citi ziarele, semnifica a ti se oferi spre lectura subiecte care sa te mobilizeze prin acuitatea problematicii lor si prin profesionalitatea modului n care sunt tratate. Exista asemenea prilejuri oferite cititorilor? Evident. ntotdeauna, nsa si n orice ziar? 7.6. LIMBAJELE ZIARULUI Acestea s-au ivit odata cu mijloacele moderne ale comunicarii, nu n postura de a fi punti de legatura cu mediile traditionale, nici de a le nega pe acestea, ci n postura unei lumi reale, apte sa remodeleze, dupa cum le e vrerea, ceea ce a ramas din lumea veche (Idem, p. 263). Noul mediu ambiental n care traim la nceput de mileniu 3, pregatit pe cai tehnologice, este mediul informatiilor transmise/vizualizate prin sateliti, mediul energiei electrice explozive, un mediu autentic, natural, drept care s-a si afirmat ca mijlocul (ziarul, radioul, televizorul) reprezinta chiar mesajul. Mesajul nsa este codificat. El este limbaj sub diferite forme, este semn tipografic, este sunet radiofonic, este imagine de televiziune. Si n toate mprejurarile el este/trebuie sa fie referent argumentativ. Iata, dintr-odata, trei tipuri de limbaje, cu trasaturi si comune si deosebitoare, potrivit formei, continutului si tonului stilurilor jurnalistice. n consens sau asimetric, aceste limbaje comunica receptorilor adevarul real sau fictional, n haine lingvistice care, adesea pot travesti realitatea, prin perceptii artificiale si valori arbitrare. Si atunci, un alt imbold discursiv sta la pnda: cum sa cercetam noile limbaje media pentru a evalua corect efectele diferentiate ale acestora n

planul audientei? Noi vom avea n vedere, desigur, limbajul/limbajele cuvntului scris/ale scrierii jurnalistice, modalitate care reprezinta spatializarea gndului, dar si controlul emitatorului asupra spatiului public. Vom porni itinerariul nostru de la realitatile presei romnesti, elogiind tiparul, cel care a descoperit granitele nationale; cel care ne-a definit unitatea de limba si de neam; cel care ne-a pus la dispozitie memoria vasta a trecutului presei att de putin cunoscut, astazi, de tinerii care vorbesc aceeasi limba ca a lui Heliade Radulescu, Eminescu sau Arghezi, care doresc sa le calce pe urme, dar care nu de putine ori, reduc limba materna la dimensiunile limbajelor tehnologice de astazi. 7.7. VREI SA DEVII JURNALIST AL PLANETEI INFORMATIONALE? Atunci, tinere aspirant ia aminte la toate motto-urile la care s-a oprit David Randall, n cartea sa Jurnalistul universal si din a caror tesatura se poate ncropi un posibil portret de jurnalist contemporan. n privinta osrdiilor, potrivit spuselor lui Anon , Jurnalistul este cel mai harnic lenes din lume. Cum s-ar traduce azi aceste spuse? Rolul reporterilor/editorilor/comentatorilor este sa descopere, sa patrunda primii n haosul prezentului, sa deschida usi nchise asumndu-si orice risc n numele adevarului. Daca merge pe o asemenea cale, reporterul trebuie sa stie cum sa gndeasca si sa puna ntrebari, care uneori, par stupide: se uita n sus la soare si se ntreaba daca straluceste (Sonny Liston). Apropiindu-se cu banalitate de interlocutor, se apropie treptat de descoperirea informatiei-eveniment, pe care nu trebuie s-o rateze, ntrnd n alerta precum un pompier: cnd e trezit n mijlocul noptii, un pompier trebuie doar sa-si traga pantalonii si sa stinga incendiul. Reporterul trebuie sa spuna unui milion de persoane cine a aprins chibritul si de ce (Mort Rosenblum , de la Associated Press). O imagine opusa reporterului bataios si cautator de surse autentice ale evenimentului autentic, este aceea a jurnalistului de tip Don Quijote, patat de nicotina si tragnd whisky la masea, n timp ce nfiereaza Primaria cu un expozeu smuls din masina de scris chiar n momentul expirarii termenului de predare (Paul Grey), imagine care mai persista, n pofida multor dovezi contrare. Nu este exclus ca asemenea tipuri de reporteri sa faca parte din categoria acelora care n-au harul scriiturii de presa, care sunt interesati, fatis sau pe ascuns, de favoruri. Motiv pentru care, o personalitate politica afirmase: Faptul ca cineva este ziarist, este dovada unei oarecari lipsa de caracter (Lyndon Baines Johnson , presedinte SUA). Acestor jurnalisti, Alistair Cooke , de la BBC, le opune un alt model: Un om talentat si pe care nu-l intereseaza banii este foarte greu de mblnzit. n consens, pledeaza si H. L. Menken , care sfatuieste pe cel care scrie la ziar: Nu accepta niciodata un bilet gratuit de la un director de teatru, o excursie

gratuita de la camera de comert sau o favoare de la un politician, caci urmarile, n reflectarea obiectiva a realitatii, pot fi imprevizibile. Din punctul de vedere al tehnicilor de redactare, prin care reporterul poate sa capteze atentia totala a cititorului, scriitorul american Paul ONeil este extrem de precis si de clar: ntotdeauna apuca cititorul de gt n primul paragraf, afunda-ti degetele n beregata lui n cel de-al doilea paragraf si tintuieste-l de perete pna la ultimul rnd. Daca nu stie cum sa traga semnalul de alarma din intro si cum sa-l mentina pna la final, reporterul, ori n-a descoperit subiectul care sa alerteze cititorul, ori s-a lasat prada unor banalitati din care ncearca sa stoarca floricele retorice. n acest caz este amendat sever de Blaise Pascal: Orice lucru scris pentru satisfactia autorului este fara valoare. Cnd si tema este inedita si cnd si exploratorul ei este dotat, mai ramne de ndeplinit un imperativ al creatiei pe care Isaac Singer l anunta simplu: Cosul de hrtii este totusi, cel mai bun prieten (al celui care crede n forta cuvntului scris pentru semeni). Sumarul nostru portret antipodic, reporter autentic/fals reporter, se raporteaza si la doua caracterizari facute presei de asemenea antipodice: Prima datorie a presei, consemna nca din 1852, un Editor al ziarului The Times, este sa obtina cele mai noi si mai concrete informatii despre evenimentele vremii si dezvaluindu-le de ndata, sa le mpartaseasca ntregii natiuni. O a doua caracterizare, transanta si subapreciatoare, apartine unei mare creator, George Bernard Shaw , care sententioneaza: Ziarele sunt incapabile, se pare, sa discearna ntre un accident de bicicleta si colapsul civilizatiei. Sentinta, totusi discutabila. Pentru a pune capat acestul subcapitol antitetic, am ncheia cu opiniile lui C. P. Scott, editor al ziarului Manchester Guardian, care ntr-un editorial al sau, din 5 mai 1921 scria: Rolul primar al ziarului este colectarea stirilor. Cu orice risc, el trebuie sa vegheze ca stirile sa nu fie alterate. Nici prin ceea ce se spune, nici prin modul de prezentare nu trebuie ca fata senina a adevarului sa sufere. n acelasi editorial, C. P. Scott mai lansase un principiu jurnalistic, invocat ulterior de milioane de ori, pastrndu-si actualitatea si astazi: Comentariul este liber, dar faptele sunt sfinte (apud David Randall, op. cit., p. 37). Citatul condenseaza ideile cardinale care ne vor orienta n analizele de text: a) adevarul sa nu fie ciuntit n nici un chip; b) modalitatea de comunicare a adevarului, prin cuvinte/sunete/imagini sa nu-i altereze semnificatia; c) punctele de vedere personale sa se sprijine pe argumente care sa nu aduca atingere sacralitatii faptelor; d) limbajele la care recurge sa nu poarte marca artificialatii retorice;

e) modelele si strategiile argumentative sa primeze n demersul persuasiv al oricarui tip de mesaj jurnalistic. n rezumat: A interpreta stilistic un text de presa (ntotdeauna n aval), caruia sa-I conferim calitatea de discurs de un anume tip (situat n amonte), nseamna sa luam n consideratie doua standarde de textualitate: 1) Coeziunea, ca relatie de dependenta gramaticala (acord, logica si selectie a propozitiilor, interactiune). 2) Coerenta, ca relatie de compatibilitate ntre elementele ce compun textul se accepta, sunt accesibile si relevante ca semnificatie. Criteriile diverselor taxinomii tin de parametrii activitatii discursive, care n opinia cercetatorilor R. de Beaugrande, W. Desler, Robert Martin, J. M. Marandin, H. Parret, Teodora Cristea etc., citati de Daniela RoventaFrumusani, op. cit., p. 139-142) ne dirijeaza catre o prima ierarhizare a tipologiei discursurilor: a) discurs oral vs scris; b) discurs asumat (autobiografic) vs non asumat (didactic); c) discurs descriptiv vs narativ vs argumentativ. n comunicarea mediatica putem identifica mai toate din tipologiile mentionate, fie la modul preponderent narativ (n care textul este organizat secvential, n relatii de cauzalitate si finalitate); fie la modul descriptiv (n organizare spatiala si individualizata prin elemente si stari specifice de cadru); fie la modul argumentativ (posibilitate de aderare la un orizont contextual real/fals, pozitiv/critic).