SCRIITORI TEOLOGI IN SCYTHIA MINOR

Dacia Pontica sau Scythia Minor a adunat, de-a lungul mileniilor un tezaur bogat de cultura si civilizatie pe care izvoarele literare si mai ales cele arheologice il amplifica zi de zi si-l valorifica la niveluri variate, cu concluzii din ce in ce mai noi. Ne preocupa, in rindurile care urmeaza, una din importantele creatii spirituale ale crestinismului, in aceasta provincie de margine a Imperiului roman, punte intre Europa si Asia, intre Rasarit si Apus. Este vorba de elemente de reflectie evlavioasa sau de teologie crestina, care au aparut si s-au dezvoltat in Scythia Minor, sau rasarind aici, au fost duse si promovate in alte parti ale lumii crestine. Inaintea erei crestine, Scythia Minor ridicase temple cu culte sau misterii, statui, gimnazii, scoli, amfiteatre, foruri, terme, antrepozite, savanti ca Demetrios de Callatis (secolul III i.Hr.), Heraclide Lembos (secolul II i.Hr.), Istros si Saturos (secolul III i. Hr.)1 etc., adapostise pe Ovidiu (8-18 d. Hr.), care a compus la Tomis o parte din nemuritoarele sale opere, iar in primele secole ale aceleiasi ere a vazut legiuni romane, batalia de la Adamclisi cu toate implicatiile ei, guvernatori si functionari imperiali, chiar imparati ca Traian si Valens, dar mai ales noua religie crestina, care prin credinta si martiriu s-a inradacinat adinc in solul ei spiritual, dar si terestru. A creat Scythia Minor oameni si opere de spiritualitate si teologie? Ca si in alte domenii, creatiile spirituale si teologice nu tin exclusiv de pozitia geografica sau de rolul de metropola a locului. Scythia Minor crestina nu a creat o teologie de bogatia si nivelul celei alexandrine, antiohiene, capadociene sau augustiniene, e adevarat, dar, desi in conditii extrem de grele, sub viforul invaziilor si focul persecutiilor, ea a rodit, totusi, oameni si opere de o certa valoare spiritual-evanghelica si a constituit un bastion al rezistentei si continuitatii daco-romane in aceasta parte a imperiului. Crestinismul scitic, despre care s-a scris atita, a creat teologie prin trei factori de baza: 1) - credinta "filosofata" a misionarilor si a localnicilor si contactul acestei filosofari cu gindirea marilor scoli patristice ale vremii prin reprezentanti de autoritate, ca Sfintii Parinti Capadocieni, Sfintul Ioan Gura de Aur, Sfintii Atanasie si Chiril si marii "avvi" ai Egiptului, inclusiv atitudinea combatanta a scitilor contra ereziilor hristologice, indeosebi a nestorianismului si a monofizitismului; 2) - persecutiile abatute asupra comunitatilor crestine din aceasta provincie si moartea martirica a numerosi credinciosi la Tomis, Axiopolis, Noviodunum, Halmyris si Niculitel, martiri a caror executare si al caror cult in martirile lor au provocat si au intretinut, alaturi de evlavie, o reflectie complexa asupra lui Hristos, "Marele Martir" si asupra sensului intruparii si mortii Acestuia pentru mintuirea oamenilor; 3) - prezenta si buna organizare a Bisericii, intii ca episcopie si apoi ca mitropolie la Tomis si aparitia a inca patrusprezece episcopii la sfirsitul secolului V si inceputul secolului VI , cum reiese din Notitia Episcopatuum, editata de De Boor2. Episcopii de Tomis, dintre care unii erau persoane culte si pline de zel ortodox, ca Teotim I, Timotei, Ioan, Teotim II si Paternus elaborau ei insisi o gindire teologica necesara vietii Bisericii in continua miscare si, ca membri ai sinodului Arhiepiscopiei de Constantinopol, se gaseau in contact permanent cu evolutia spirituala si reflectia crestina din capitala si, in general, din tot imperiul, de unde aduceau si puneau problemele in propria lor patrie. Problemele acestea interesau in primul rind pe vietuitorii din manastirile scite,
1

cum reiese din activitatea vestitilor "calugari sciti", dar ele interesau si oameni ca guvernatorul Iunius Soranus si generalul Vitalianus etc. scoli de teologie sau catehetice propriuzise poate nu existau in Scythia Minor, unde invaziile barbare neintrerupte nu permiteau asa ceva, dar asemenea scoli existau la Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopole, etc. de unde ideile si reflectia teologica se transmiteau prin canalul calatorilor episcopilor si calugarilor, care legau neintrerupt aceste scoli cu basilicile numeroase ale provinciei. Si cartile circulau greu sau erau putine, dar etosul cantarilor liturgice si cateheza orala le tineau locul. 1. FORMULELE SI SINTEZE TOLOGICE IN INSCRIPTII Singura teologie crestina locala in Scythia Minor era aceea care reiese din inscriptiile, cele mai multe cu caracter funerar, descoperite de-a lungul anilor in aceasta provincie si care au fost publicate, pe masura gasirii lor, printre altii, de catre Tocilescu, Netzhammer, Parvan, Barnea, Russu, iar in ultimul timp de Emilian Popescu3. Cealalta teologie "scitica" a fost scrisa la Marsilia, Roma si Constantinopol, cum se va vedea in paginile care urmeaza. Inscriptiile crestine scitice vorbesc, mai exact invoca, in formule simple, concentrate, liturgice, eshatologice, pe Dumnezeu si Sfinta Treime, in deosebi pe Fiul ca Emanuel (nr. 16, 5 etc.)4, ca Logos (nr. 347, 1), ca Hristos (nr. 153, 1; 201; 445 a 2; 445 b etc.), ca Pantocrator (nr. 251 a; 1; 150, 1), ca Domn (nr. 63, 2; 106 b 1; 124, 1 etc.), ca Domn si Hristos Mintuitor (nr. 60, 1; 118, 1 etc.), ca Iisus Dumnezeu, ca Iisus Hristos biruitor (nr. 185, a, 1; 186, 1), ca Alfa si Omega (nr. 64, a; 80 A; 88 etc.); Sfintul Duh e mentionat o singura data (nr. 11 b). uneori apelativul divin e insotit de un predicativ ca "nemuritor", "vesnic", "luminare", "lumina", "milostiv", sau de un verb ca "ajuta", "biruieste", "odihneste, Doamne" (nr. 44), "ai mila de mine, Doamne" (nr. 59), toti termeni sau formule potrivite pentru situatia celor repauzati. Sint dese inscriptiile cu textul: "Maria naste pe Hristos" (nr. 139, 1; 140, 1; 141, 1; 142, 1; 143, 1; 144, 1 etc.) sau care vorbesc despre despre Maica Domnului" (nr. 74; 228, 2-3; 263, 1 etc.). textele mariologice dateaza dupa sinoadele de la Efes (431) si Calcedon (451). Cum era firesc, inscriptiile semnaleaza credinta puternica in inviere (92; 94; 95; 97); cei vii sint obligati sa ingrijeasca mormintele celor decedati, caci vor veni si ei acolo (nr. 208); prin moartea lui Iisus Hristos se obtine invierea (nr. 94; 173); crucea lui e "crucea lui e "crucea mortii si a invierii" (nr. 173); "am murit intru nadejdea invierii si a gustarii vietii vesnice" (92). In unele inscriptii de tranzitie de la paganism la crestinism se vorbeste de "Cimpiile Elizee" ca loc fericit pentru sufletele dreptilor (nr. 21), sau ca dupa moarte sufletul se urca la cer si se preface intr-o stea (nr. 221). Biserica este "sfinta" si "universala" (nr. 45, 2-6; 11 a), ecou al simbolului de credinta niceoconstantinopolitan (325, 381), ea cinsteste indeosebi pe Sfintii Apostoli Ioan, Petru si Pavel, are martiri ca Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos (nr. 267) la Niculitel, apoi la Tomis, Axiopolis etc., este slujita de episcopi, preoti, diaconi, citeti si ipodiaconi, administratori, catehumeni, neofiti, impreuna-slujitori credinicisi5. Multe din textele inscriptiilor sint luate din Sfinta Scriptura: Psalmi, Isaia, Evanghelii, mai ales a Sfintului Ioan ("lumina", "viata", "lumina lui Dumnezeu" etc.). unele din formulele sau apelativele mentionate referitoare la Hristos si la Maica Domnului au un substrat teologic mai adinc si pot reflecta hotaririle unor sinoade ecumenice, ca cele de la Efes si Calcedon6. Dar unele din ele, indeosebi cele referitoare la

Mintuitorul si la Biserica ("universala") pot fi si mai vechi in Scythia Minor, putinduse ridica pina la jumatatea secolului IV si poate si mai sus. Inscriptiile crestine din Scythia Minor ne prezinta astfel o teologie in formule simple, biblice si liturgice, cu caracter eshatologic, dar bazata pe o adinca ontologie a credintei crestine intarita de o continua reflectie patristica din alte regiuni ale Bisericii si de hotaririle sinoadelor ecumenice. Credinta si nadejdea in inviere constituie doi piloni ai teologiei eshatologice a acestor inscriptii. Textele mariologice sint antinestoriene, coincizind cu intreaga orientare a autorilor de origine scitica, care este si ea antinestoriana de la Sfintul Ioan Casian la Ioan Maxentiu (secolele IV-VI). Ideea de "lumina" si "viata" frecventa in inscriptii si care vine din Evanghelia dupa Ioan (I, 4-5; III, 19; VIII, 12; IX, 5; XII, 46 etc.) nu are ea, oare, radacini mai vechi, implintate in credinta geto-dacica despre nemurire? 2. SFINTUL IOAN CASIAN Dupa vechile izvoare literare si cercetarile istoricilor moderni romani si straini, Sfintul Ioan Casian de "natiune scitica"7 era foarte probabil originar din Scythia Minor, Dobrogea noastra8, unde s-a nascut spre anul 360 si de unde a plecat in Palestina cu fratele sau duhovnicesc Gherman, stabilindu-se, pe la 380, intr-o minastire linga Betleem, de unde s-a dus, mai pe urma, in Egipt, salasuind acolo, in doua rinduri, circa 14 ani, vizitind poate si pe Evagrie Ponticul si de unde s-a intors spre 399 la Constantinopol. Aici a gasit ca patriarh pe Sfintul Ioan Gura de Aur, care l-a hirotonit diacon si I-a incredintat paza tezaurului Marii Biserici a capitalei, unde el s-a imbogatit duhovniceste prin legaturile spirituale cu marele Ierarh si a asistat la dureroasa drama a acestuia, dupa care, spre 404-405, a fost trimis de credinciosii si clerul de acolo cu un mesaj catre episcopul Inocentiu I al Romei, spre a interveni in favoarea Sfintului Ioan, dar fara succes. Nu sint dovezi indiscutabile ca de la Roma Sfintul Ioan Casian s-ar fi intors in Palestina, de unde ar fi fost adus la Marsilia de catre Lazar, episcopul acestui oras, aflator la 412 in Tara Sfinta, cum presupune H. I. Marrou9. E mai potrivit sa admitem ca dupa un rastimp de sedere la Roma, unde a cunoscut bine viata bisericeasca de aici si dupa inchegarea unei frumoase prietenii cu arhidiaconul Leon, viitor papa, Sfintul Ioan Casian a plecat la Marsilia, chemat poate de cineva, sau la sugestia cuiva. Aici, el a infiintat doua manastiri: una de parinti si alta de maici, pe care le-a organizat si le-a condus pina la sfirsitul vietii sale, catre 435, dupa ce le daduse intersante reguli de viata duhovniceasca. De la Roma, pierdem urma fratelui Gherman, care, probabil, a inchis ochii acolo. Sora Sfintului Ioan Casian a intrat, poate, in manastirea de maici infiintata de fratele sau acolo. Sfintul Ioan Casian ne-a lasat un numar de lucrari scrise de un deosebit interes si valoare spirituala pentru viata monahala si pentru teologie, redactate in manastire, in anii sai de maturitate si de amurg. Aceste lucrari sint; Despre asezamintele chinovitilor si despre tamaduirea celor opt pacate capitale, in 12 carti; Conlationes sau Conferinte, in numar de 24; Despre intruparea Domnului contra lui Nestorie, in 7 carti10. Spatiul afectat acestui studiu neingaduind nici macar un rezumat al lucrarilor mentionate ale Sfintului Ioan Casian, ne vom margini sa indicam doar un numar redus de probleme spiritual-teologice ridicate de aceasta luminoasa, dar smerit, personalitate dacormana pe care soarta a dus-o sa lege trei continente intre ele si sa redacteze opera
3

in partea Europei opusa patriei sale de bastina Scythia Minor, bantuita de popoarele migratoare. Dumnezeu are ca atribut fundamental existenta. Desi fiinta apofatica, Lui I se atribuie, in chip metaforic, madulare: gura, ochi, miini, brate, par alb, minie etc.11. Persoanele Sfintei Treimi coopereaza tot timpul: la nasterea, la botezul lui Hristos etc. Creind pe om ca acesta sa traiasca in veci, Dumnezeu tine sa mintuiasca pe toti oamenii credinciosi, nu numai pe unii12. Avem oare, aici, o influenta origenista prin Evagire Ponticul, pe care Sfintul Ioan Casian l-a frecventat, poate, in Egipt? Sfintenia, care vine de la Dumnezeu, e desavirsirea noastra, e instaurarea in noi a stapiniei lui Dumnezeu prin bunul parfum al virtutii, e transformarea completa a omului credincios prin opera minunata a lui Dumnezeu13. Problema mare pe care o trateaza Sfintul Ioan Casian si careia I-a consacrat o intreaga lucrare, in 7 carti: Despre intruparea Domnului contra lui Nestorie este cea hristologica impletita cu cea soteriologica. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, adica unirea Dumnezeirii si a umanitatii, numita adesea "taina" sau "marea taina", in care Cel de la inceput a fost vazut in trup, auzit si pipait de miile oamenilor14 e comparata de autorul nostru cu unirea dintre mire si mireasa prin casatorie. In expresia paulina "si vor fi amindoi un trup" (Efes. V, 31), cuvintul "trup" inseamna Dumnezeu si sufletul, in a caror unire intra trei: Dumnezeu, trupul si sufletul, Dumnezeu e cel ce vorbeste, trupul e acela in care se vorbeste, iar sufletul e cel despre care se vorbeste15. Prin unitatea tainei, si Dumnezeu a trecut in Hristos si Hristos a trecut in Dumnezeu, unindu-se inseparabil ca printr-o punte continua, fara impartire si fara interval, putindu-se spune ca ceea ce a suferit Hristos a suferit si Dumnezeu16. Fiul a fost al doilea Adam, care a eliberat pe Adam, dar n-a fost numai om, cum ziceau pelgienii, sau numai receptacol de Dumnezeu (theodochos), ci ca principiu al tuturor lucrurilor (Ioan I, 3; Colos. I, 16) si purtind numele de Dumnezeu Mintuitor si Iisus Hristos, in El se afla tot harul, toata virtutea, toata puterea, toata Dumnezeirea, toata plentitudinea Dumnezeirii si a maiestatii17. Omul din Hristos n-a fost niciodata fara Dumnezeu; de aceea El a fost fara pacat, caci nepactuirea convine maiestatii divine; intrupindu-se, El n-a luat pacatul in trupul Sau, ci numai asemanarea trupului pacatului (Rom. VIII, 3)18. Iisus este Mintuitor, caci in limba ebraica Iisus inseamna "mintuitor (Luca II, 11). Dar El e Mintuitor nu in felul in care oamenii pot fi mintuitori unii pentru altii, ci in sensul precizat de inger: "El va mintui poporul sau de pacatele lor" (Matei I, 21). Numai despre Iisus s-a zis: "Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii" (Ioan I, 29). Oamenii au salvat poporul nu de pacate, ci de dusmani19. Toti sfintii doreau sa vada pe Mintuitorul si s-au rugat ca Dumnezeu lunind forma de rob si supunindu-se tuturor durerilor sa sufere pedeapsa si sa moara pentru cei in vederea carora se intrupase. Pentru ca in toti intrase moartea, toti aveau nevoie de viata, pe care numai Hristos le-o putea aduce prin moartea si invierea Sa20. Mantuitorul Insusi confirma ca DumnezeuTatal l-a trimis spre mantuirea neamului omenesc (Ioan III, 17). Realizarea mantuirii este tamaduirea oamenilor de boala pacatului prezisa de David (Ps. CVI, 20) si practica de insusi Mintuitorul in timpul vietii Sale; cuvintul lui Dumnezeu care a fost in Hristos a insanatosit toate, zice Sf. Casian21. Mintuirea conceputa special ca vindecare-insanatosire poate fi, la autorul nostru, si o reminiscenta a vechii nemuriri getice conferite de Zalmoxis-medicul? Prezenta Dumnezeirii in umanitatea lui Hristos
4

cel rastignit si care constituia pentru iudei "scandal", iar pentru pagani "nebunie" forma de fapt taina adevaratei mantuiri, lucru pe care autorul nostru l-a sesizat corect si in adincime22. Harul era si este o problema de cea mai mare importanta pentru credina in mantuire si pentru progresul vietii spirituale. Harul e un dar al credintei, nu al liberului arbirtu. El consta in dragostea, mila si ajutorul pe care Hristos-Dumnezeu le acorda credinciosilor. Ajutorul lui Dumnezeu sau harul ofera omului credincios conducerea sufeltului, statornicia cugetului, ardoarea inimii, bucuria de negrait, extazul mintii, cercetarea din partea Sfintului Duh, bogatia simtirilor spirituale, inmulteste revelatia simturilor pentru cele sfinte, asa fel incit sufletul vede, prin luminarea Domnului cele ce mai inainte erau ascunse23. Chiar faptele noastre bune trebuie puse nu pe seama harniciei noastre, ci pe aceea a harului sau ajutorului lui Dumnezeu, potrivit cuvintului Scripturii: "Toata darea cea buna si tot darul desavirsit de sus este pogorind de la Tine, Parintele luminilor" (Iacob I, 17; I Cor. IV, 7)24. Harul este necesar pentru biruinta asupra celor opt pacate capitale. S-ar parea ca sintem aci in plina conceptie augustiniana despre har25. In realitate, Sfintul Ioan Casian sustine sinergismul sau colaborarea dintre har si efortul uman: "Spunem aceasta nu ca sa eliminam zelul, efortul sau elanul nostru ca inutile si superflui, ci ca sa stim ca fara ajutorul lui Dumnezeu noi nu ne putem stradui si nici realiza incercarrile noastre..."26. Mai precis: "Totdeauna harul lui Dumnezeu colaboreaza pozitiv cu judecata noastra"27, ceea ce exprima clar sinergismul ortodox profesat de Sfintul Ioan Gura de Aur si de majoritatea parintilor orientali. In fond, doctrina Sfintului Ioan Casian nu e semiplegiana, ci numai antiaugustiniana28. Antropologia Sfintului Ioan Casian este, ca si hristologia si harul, privita sub unghiul desavirsirii monahale. Atentia mare este acordata sufletului si partilor sale componente, a caror mobilitate si colaborare trebuie sa duca la desavirsire. Trupul nu e tratat cu aceeasi atentie si simpatie, intrucit zice Apostolul, salasluirea in el e o plecare de la Domnul si o absenta de la Hristos, in timp ce despartirea de trup si plecarea din el constituie o prezenta in Hristos29. Potrivit conceptiei ascetice orientale, trupul era socotit ca sediu al patimilor. Sufletul este partea pretioasa a omului in care se afla chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Contrar parereii unora, sufletul nu dispare dupa moarte, ci dureaza, pastrindu-si vechea putere de intelegere potentata insa acum, mai vie decit in timpul vietii pamintesti, bucurindu-se si gustind cu anticipatie cele ceI sint rezervate la judecata generala30. Autorul nostru insista mult asupra mobilitatii, ratacirii si agitatiei spiritului, care e partea superioara a sufletului. Aceasta agitatie ii vine din insasi natura sa, care nu e niciodata linistita, agitatie care il invata ce materii sa pregateasca pentru memorie care sa-i poata duce zborul pina ce va inlatura sugestiile adverse ale dusmanului31. Dumnezeu a facut pe om drept, dar oamenii nascocesc multe viclesuguri (Ecles. VII, 29). Sta in puterea noastra sa inaltam cugetul pina la Dumnezeu, sau sa-l coborim spre cele rele. Cuvintele sutasului din Evanghelie (Matei VIII, 9) evoca frumos chipul mintii sau al spiritului. Sa stingem patimile, sa supunem stapinirii ratiunii cohorta nestatornica a gindurilor noastre, iar prin stindardul mintuitor al crucii Domnului sa izgonim haitele crude ale puterilor dusmane din inima

noastra, tinzind sa ajungem la rangul de sutasi spirituali, adica sa putem porunci cugetelor noastre32. Urmind conceptiei trihotomice al lui Platon, adoptata si de alti autori patristici, Sfintul Ioan Casian enumera bolile care ataca partea rationala a sufletului, partea irascibila si partea concupiscibila. Sfinta Scriptura care ne vorbeste de cele trei stari ale sufeltului: carnala, sufleteasca si spirituala (I Cor. III, 2, 3; I Cor. II, 14 si Gal. VI, 1) ne indeamna sa renuntam la starea carnala, tinzind spre cea spirituala-duhovniceasca si evitind pe cit se poate starea de caldicei (Apoc. III, 15, 16)33. Liberul arbitru e privit si el in perspectiva desavirsirii, fie in legatura cu sufletul, fie in legatura cu harul. Liberul arbitru implica posibilitatea savirsirii nu numai a raului, ci si a binelui (Ge. III, 22). Cunoscind raul prin neascultare, Adam n-a pierdut cunoastera binelui, potrivit Sfintului Pavel (Rom. II, 14-16). Oamenii au binele innascut in ei (Luca XII, 57). De aceea, se cuvine sa evitam de a raporta la Domnul toate meritele sfintilor, incit sa atribuim fiintei umane numai ce este rau si pervers34. Semintele virtutilor sint innascute in fiecare suflet in chip firesc, dar ele au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu spre a ajunge la desavirsire, fapt care se constata prin prezenta, in sufletul credinciosului, a doi ingeri: unul bun si altul rau, adica posibilitatea de a iubi sau de a neglija harul lui Dumnezeu35. Raportul dintre har si liberul arbitru este redat, zice Sfintul Ioan Casian, in scena vindecarii celor zece leprosi, unde vindecarea reflecta harul, iar venirea si multumirea unuia dintre cei vindecati reprezinta liberul arbitru36. In marele registru al spiritualitatii, autorul nostru prezinta cu mina de maestru combaterea celor opt pacate capitale: lacomia pintecelui, desfrinarea, arghirofilia, minia, tristetea, lenea, slava desarta si mindria37. Iar in cuprinsul Conlatiunilor sau Conferintelor, el schiteaza in linii mari geneza, bazele si piscul celei mai inalte virtuti a umanismului ascetic, care e prietenia. Lasind la o parte magistrala analiza si solutiile realiste date pentru vindecarea celor opt pacate, notam ca o intreaga conferinta a fost afectata prieteniei, Conlatio XVI. Prietenia poate fi generata intre oameni care se aseamana sau au legaturi comerciale, militare, artistice, de studii etc. este si o prietenie legata prin legea consangvinitatii, gratie careia cei din acelasi popor, sotii, parintii, fratii sau fiii sint preferati in chip firesc celorlalti, lucru cunoscut la toate zburatoarele si vietuitoarele38. Bazele adevaratei prietenii monahale sint renuntarea de bunavoie la toate ale lumii, taierea voiei, asezarea celor utile si necesare dupa bunul dragostei si al pacii, neminiera pe nimeni, tratarea miniei fratelui ca a sa proprie, gindul ca putem pleca de aici in fiecare zi39. Sfintul Ion Casian a staruit considerabil in combarerea miniei si a provocarii tristetii fratelui nostru, tristete care poate insemna moartea lui si biruinta diavolului. Intelegerea prieteneasca dintre Sfintul Ioan si fratele sau duhovnicesc Gherman40 reaminteste pe aceea dintre Laelius si Scipio, de care vorbeste Cicero in dialogul sau De amicitia41. Dragostea statornica si neintrerupta care duce la identitatea vointelor, a virtutilor si a hotaririlor incheaga o prietenie indisolubila42. Hristologia, soteriologia, antropologia si umanismul ascetic al Sfintului Ioan Casian sint tratate in lumina ideii si practicii de desavirsire monahala, dar si general umana. Spiritualitatea lui sobra, eminamente practica, sta la baza atitudinii etice generale a popoarelor europene. Marele sau merit este de a fi dus o lupta continua impotriva pacatului. Centrul meditatiei sale teologice si ascetice este Iisus Hristos. Plecind in
6

Scythia Minor si traind in atmosfera teologica si ascetica a Rasaritului un sfert de secol si ajungind in sudul Galiei, Sfintul Ioan Casian a transmis Apusului invatatura traditionala a Bisericii Rasaritului de la Sfintul Atanasie, la Sfintii Parinti Capadocieni si la Sfintul Ioan Gura de Aur. Este cel mai frumos titlu de glorie al personalitatii sale in momentul ecumenic de fata43. Conceptia lui despre sinergismul harului, al liberului arbitru si al faptelor bune, influenta puternica a Sfintului Ioan Gura de Aur asupra lui, numeroasele sale puncte de contact cu doctrina Fericitului Augustin si incercarea sa constanta de a converti credinta in fapte fac din autorul nostru un element de baza al legaturilor dintre romanitatea orientala si romanitatea occidentala. 3. DIONISIE CEL MIC La circa 100 de ani dupa Sfintul Ioan Casian, un alt "scit", adica un alt dacoroman, a plecat din partile noastre pe drumurile ecumenice ale Asiei si Europei crestine. Nascut probabil in jurul anului 470 in Scythia Minor, dupa spusa lui Casiodor44 si indicatia data de el insusi intr-o prefata la textul traducerii in latineste a Scrisorii sinodale a Sfintului Chiril al Alexandriei catre Nestorie45, Dionisie era un scit si nu un georgian sau armean, cum ar vrea s-o creada W.M.Peitz46. Dionisie a invatat scola in Scythia Minor, poate intr-o minastire sau o institutie spirituala apropiata, cum reiese dintr-o Prefata a sa adresta unui episcop Petru, caruia ii multumesc cu caldura pentru "hrana spirituala" pe care I-a dat-o acesta in copilarie. Nu stim cind si cu ce ocazie a plecat el in Asia Mica, poate intii la Hierapolis Mabbug si de aici la Constantinopol, de unde, in 496, sau dupa aceasta data, a fost chemat la Roma de papa Ghelasie, pentru a traduce canoanele sinodelor ecumenice si a pune ordine in decretele pontificale. La Roma, Dionisie a facut cunostinta cu Casidor, cu care s-a imprietenit si care-l defineste ca "fiind scit de origine, dar cu totul roman ca tinuta", cunoscind la perfectie greaca, latina si Biblia cu problemele ei. A predat impreuna cu Casiodor dialectica in minastirea Vivarium a acestuia, lasind urme nesterse de eruditie, in intelepciune si smerenie47. A stat la Roma sub zece papi si a murit probabil la Vivariu, spre 540-545. Opera lui Dionisie cel Mic consista dintr-un numar de traduceri de opere dogmatice din sfintii Grigorie de Nisa, Chiril al Alexandriei si Proclus, apoi din traduceri ale canoanelor sinodelor ecumenice si locale in doua editii (Niceea, Constantinopol, Efes si Calceson) din editarea Decretalelor pontificale, din traducerea unor biografii ascetice si din opere personale: Cartea despre Pasti, Argumente pascale si doua epistole: De rationePaschae48 la care se pot adauga cele 10 Prefete la aceste traduceri pline de informatii si interes pentru persoana sa si pentru istoria culturii49 si o culegere de texte patristice, a carei autenticitate e inca discutata, din Augustin, Sfintii Ambrozie, Ilarie, Atansie, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare si Grigorie de Nisa, culegere care ar fi fost pusa la dispozitia calugarilor sciti50. Se poate vorbi de o teologie a lui Dionosie cel Mic? Meritul lui cel mare sta in traducerea in limba latina de opere teologice fundamentale ale patristicii grecesti, cerute de anumite evenimente sau persoane contemporane. Totusi, in Prefetele sale el degajeaza uneori cu precizie cuprinsul pieselor teologice pe care le traduce si reformuleaza in limbaj propriu unele invataturi dogmatice. Vorbind despre credinta apostolica a Sfintului Chiril al Alexandriei, "asa de mare doctor", credinta cunoscuta de greci, dar necunoscuta de latini, precum si de "ciuma nestoriana", care tulbura linistea "Bisericii universale", Dionisie releva indemnul
7

Sfintului Chiril catre Nestorie de a nu imparti pe Hristos in doua, imaginind o simpla legatura sau asociere a lui Dumnezeu si a omului in Hristos, termeni care nu exprima nici unirea inseparabila a celor doua firi, nici unicitatea persoanei sau a ipostasului, ci o unire de autoritate, demnitate si relatie51. Critica pe Nestorie aproape in acelasi fel ca Sfintul Ioan Casian. Cunoaste bine problema intinderii doctrinei lui Nestorie prin Teodor de Mopsuestia in Siria si Armenia. A laudat, dar a si criticat pe Sfintul Grigorie de Nisa, fara sa precizeze in ce anume probleme sau puncte de doctrina, probabil pentru ca pozitia lui a fost aceea de "traducator", nu de "judecator"52. In Prefata la traducerea Tomosului lui Proclus catre armeni, el critica pe partizanii lui Teodor de Mopsuestia si Nestorie, sustinind ca Hristos e unul din Treime, ca ratiunea cere posibilitatea de a predica cu fidelitate pe "unul din trei", mai ales contra lui Sabeliu. Nestorienii nu marturisesc pe Domnul Hristos ca pe unul din Sfinta Treime, ci la cele trei persoane ei adauga inca una, pe a patra53. Dionisie apara aici doctrina teopashita a lui Proclus si a calugarilor sciti, care sustinea ca "Unul din Treime a suferit pentru noi cu trupul". Cele o suta de pasaje citate din opt autori patristici, patru apuseni si patru rasariteni, in florilegiul pomenit, denota aceeasi metoda de echilibru si in folosirea materialului (luat si din Rasarit si din Apus) si in problemele ridicate de aceste texte, ca la Sfintul Ioan Casian: Sfinta Treime cu persoanele ei, intre care Cuvintul sau Fiul e totdeauna prezent inainte si dupa intrupare, hristologia si ariologia impletite cu sfintenia, chenoza, adorarea si mintuirea, toate alese cu o mare grija si finete spre a sluji tezei calugarilor sciti, dar si pentru intregul complex teologic al secolului al VI-lea si urmatoarele54. Cunoscator al traditiei, istoriei si dialecticii si traducator de opere spirituale mult cautate in vremea lui (vietile sfintilor Ioan Botezatorul, Taisie si Phomie) si avind o larga viziune a dezvoltarii istorice, Dionisie a incercat sa apropie si sa uneasca pe crestinii din rasarit cu cei din Apus, punind in circulatie valoroase achizitii rasaritene. Ca traducator de opere dogmatice, de canoane ale sinoadelor ecumenice si locale, si ca dascal, el a pus inteligenta, disciplina si sensibilitatea Rasaritului la Dispozitia Apusului, intr-un sens mai direct si mai total decit o facuse Sfintul Ilarie, Ieronim, Rufin etc. Ca autor al unei pascalii pe 95 de ani, Dionisie a propus in anul 524 sa se adopte o era noua, era crestina, care sa inceapa de la Hristos si nu de la Diocletian. Motivul a fost, zice el, ca in timp ce Diocletian persecuta pe crestini, Hristos a fost "inceputul nadejdii noastre" si "cauza restaurarii noastre" prin patima lui mantuitoare si era nevoie ca aceste lucruri sa fie mai clar cunoscute55. Dionisie a fost, ca si Sfintul Ioan Casian, un mare ortodox si a aparat Ortodoxia in toate imprejurarile si in toate sensurile, desi I s-au adus unele reprosuri asupra puritatii ortodoxiei sale, dupa spusa lui Casiodor. 4. IOAN MAXENTIU SI CALUGARII SCITI Asemenea Sfintului Ioan Casian si a lui Dionisie cel Mic, al treilea teolog produs de Scythia Minor, Ioan Maxenti, este tot un monah, din grupa cunoscutilor calugari sciti. Daca acesti calugari vor fi fost goti, cum pretind Ed. Schwartz si B. Altaner, invocindu-se legatura lor strinsa, mai ales a lui Leontie, cu generalaul Vitalianus,
8

lucrul nu e sigur si, in orice caz, ei erau de mult romanizati si vorbeau perfect latineste. Din aprecierea negativa a lui Dionisie cel Mic - calugar scit si el - fata de "barbarii" care framintau pamintul Scythiei Minor, "barbari" din care nu lipseau, evident gotii, reiese ca fratii lui spirituali, calugarii sciti Ioan si Leontie, cel putin, carora li se adreseaza intr-o Prefata la o traducere din Sfintul Chiril, nu erau goti, sau, in tot cazul, comunitatea monastica a scitilor nu era in intregime gota. Ei aveau metania, probabil, undeva, in Scythia Minor, poate la locul numit "Minastirea", nume pastrat pina aproape in zilele noastre, loc pe care sapaturile arheologice - zice d-l Petre Diaconu, caruia ii multumim calduros aci - l-au gasit formind un triunghi: Niculitel-Cocos, Celic-Dere si Sano, nu departe unele de altele, si alcatuind o unitate cu centrul probabil la Niculitel, unde era, poate, lavra si unde au fost inmormintati cei patru martiri sub Diocletian, ale caror schelete au fost descoperite in 1971. In aceasta minastire, probabil identica cu cea mentionata de Sfintul Epifanie in aceste parti, isi avea metania unul dintre cei ma invatati monahi, Ioan Maxentiu, despre a carui viata nu stim nimic precis, decit ca a scris din Constantinopol un numar de opuscule si un raspuns la o scrisoare atribuita papei Hormisdas. Se stie ca monahii sciti aprind hotarirea Calcedonului referitoare la unirea ipostatica a celor doua firi ale Mintuitorului si combatind pe nestorieini, au elaborat formula: ":Unul din Treime a suferit cu trupul", formula pe care ei au prezentat-o imparatilor Iustin si Iustinian, generalului Vitalian si papei Hormisdas. Insusi mitropolitul de Tomis, Paternus, a fost sesizat de aceasta formula, pe care insa n-a aprobat-o. Desi unele amanunte ale actiunii calugarilor sciti nu sunt inca deplin lamurite, ca de pilda, numarul si numele delegatilor lor (Ahile, Ioan Maxentiu, Leontie si Mauriciu (?)56 plecati la Roma, daca numai unii dintre ei sau toti stiau si greceste, daca Leontie poate fi identificat cu Leontie de Bizant57 etc., totusi teologia elaborata si sustinuta de Ioan Maxentiu e rmarcabila si merita sa fie relevata cel putin sub anumite aspecte. In timp ce Sfintul Ioan Casian ataca pe Nestorie inainte de Sinodul de la Calcedon, Ioan Maxentiu critica pe ereziarh si pe partizanii lui dupa aceasta data, aparind o formula de grup cu notiuni si rationamente care intre timp se rafinasera si sunau prea precis pentru "marea taina" a Intruparii. Cele opt libelli sau carticele, ori mici tratate ale lui Ioan Maxentiu, in editia lui Ed. Schwartz, sint: Carticica credintei catre legatii papei la Constantinopol, Capitole contra nestorienilor si pelagienilor, Foarte scurta marturisire a credintei ortodoxe, Foarte scurta motivare a unirii Cuvintului lui Dumnezeu cu propriu-I trup. Raspuns contra achefalilor, Dialog contra nestorienilor (2 carti), Epistola Papei Hormisdas catre Possessor (deci nu-I apartine) si Raspunsul lui Ioan Maxentiu (la aceasta epistola)58. Lucrari de o deosebita valoare prin agerimea si adincimea cugetarii teologice la un monah din Scythia Minor, din primele decade ale secolului IV, monah care se mistuie pentru dreapta credinta a Bisericii universale, pe care o vrea la adapost de masinatiile nesotriene, pelagiene si altele si care nu ezita sa critice aspru pe episcopul Romei pentru felul in care acesta a tratat delegatia fratilor sai calugari sciti veniti la Roma, pentru a-si sustine si a-si face aprobata formula lor hristologica in legatura cu framintarile doctrinare ale epocii. Sunt, printre aceste lucrari, scurte marturisiri de credinta de o rara concizie si precizie, rationamente si dezvoltari de o rara frumusete logica si o dialectica neobisnuita asupra raportului dintre divin si uman, dirijata cu gindul si in atmosfera puritatii. Vom semnala citeva elemente de hristologie si antropologie-soteriologie.

Dupa ce reproduce cu cuvintele lui definitia hristologica a Calcedonului staruind asupra unirii firilor cu texte din Sfintii Atanasie, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Flavian, Augustin, Proclus, Leon si Celestin, Ioan Maxentiu marturiseste o singura existenta sau ipostaza (subsistentia) ori persoana a celor doua firi ale lui Hristos59. Critica pe cei ce sustin ca Sinodul de la Calcedon a atribuit omului Iisus persoana, iar Cuvintului divin existenta (subsistentia), de teama sa nu introduca doua persoane, desi stiau ca cei doi termeni au sens identic60. Augustin vorbeste despre "unul din Treimi. Proclus combate pe Teodor de Mopsuestia, care sustinea ca Cel rastignit era in afara Sfintei Treimi, ca al patrulea, neparticipind la unitatea si slava acesteia. Dar cum ne-a creat si ne-a mintuit acest al patrulea, daca n-avea putere sa ierte pacatele?61 In concluzie, daca ceea ce a fost intrupat a fost rastignit, inseamna ca Tatal si Sfintul Duh n-au fost rastigniti, ci numai unul din Treime a fost rastignit62. Aceasta formula logica in aparenta a fost provocata de sustinerea nestorienilor ca in Hristos nu salasluieste Treimea, ci El este exterior acesteia, ca al patrulea63. La obiectia nestoriana ca a zice "Unul din Treime" inseamna a imparti "deofiintimea", autorul nostru raspunde ca Sfinta Treime nu admite numarul sub raportul firii, dar il admite sub raportul persoanelor: Tatal, Fiul si Sfintul Duh64. Pe Iisus Hristos il marturisim ca fiind din Sfinta Treime cu propriul sau trup, desi nu dupa trup face parte din fiinta Treimii. Neacceptarea formulei scitice care n-ar fi o inovatie, implica o unire numai sociala a celor doua persoane (Cuvintul lui Dumnezeu si Hristos intrupat) (in realitate a celor doua firi), ca unirea in dragoste dintre ucenici (Fapte IV, 32)65. In domeniul antropologiei si soteriologiei, Ioan Maxentiu opereaza cu liberul arbitru si cu harul pe care credinciosul il capata prin credinta. Dialectia acestor doi termeni Ia fost impusa de autoritatea mereu crescinda a Fericitului Augustin si de diferite luari de pozitie fata de doctrina sa. Dupa autorul nostru, Adam a fost creat drept, nici nemuritor, ci capabil de a deveni una sau alta, gratie propriei sale judecati sau liber arbitru, care se poate hotari fie spre bine, fie spre rau. Prin calcarea poruncii, Adam sia provocat moartea trupului si vinovatia sufletului, vigoarea rationala a acestuia a fost inlantuita de pofta carnala. Efectul neascultarii a fost resimtit ca o lege contrara, ca pacat, in madularele sale66. Aceasta, intrucit liberul arbitru natural nu serveste decit la discernerea si dorirea celor carnale si profane. Acest liber arbitru nu poate nici gindi, nici voi, nici dori, nici desavirsi cele ce apartin vietii vesnice, decit prin infuzia si lucrarea intrinseca a Sfintului Duh, a Duhului lui Hristos67. Mintuirea se obtine numai prin darul harului Sfintului Duh in credinta numelui lui Iisus Hristos. Ioan Maxentiu se deosebeste in aceasta privinta de inaintasul sau, Sfintul Ioan Casian, care admitea si liberul arbitru ca element component in procesul mintuirii alaturi de har. Admirator al Fericitului Augustin, dar, probabil, si sub influenta formulei "Unul din Treime a suferit cu trupul", Ioan Maxentiu opteaza pentru suprematia harului, criticind aspru pe episcopul Faust din Galia, care, in opera sa da gratia, imbina harul cu natura. Autorul pune pe Fericitul Augustin si pe Faust fata in fata cu texte anume alese, militind pentru pozitia marelui african ca credinta e in noi, in noi insine68. Cercetari mai recente au aratat ca cele opt capitole sau canoane ale Fericitului Augustin transmise la Roma in cadrul "Canoanelor Araussicane" de la sinodul de la Orange (529) si care se ocupa cu doctrina despre har, apartin, de fapt, lui Ioan

10

Maxentiu69. Iata, deci, al doilea scit, dupa Sfintul Ioan Casian, care aduce servicii crestinismului din Galia. Constroversata in antichitate, la inceput neacceptata, dar putin mai tirziu acceptata si de Roma la cererea imparatului Justinian (534), bine primita de episcopii africani70, provocind reactii diverse in general, doctrina hristologica si indeosebi formula "Unul din Treime a suferit cu trupul" a calugarilor sciti era printre primele manifestari ale neocalcedonismului, punind accentul pe Logos, indepartindu-se putin de hristologia simetrica a antiohienilor si reluind oarecum ideea unei "singure firi intrupate" a Logosului din teologia Sfintului Chiril71. Era si reactia puternica impotriva nestorianismului, care introducea pe un "al patrulea" in Sfinta Treime. Aceasta reactie scitica era un mare serviciu adus hristologiei de la Calcedon, cu toata antipatia pe care o anumita teologie occidentala o purta (diaconul Dioscoros) si o poarta lui Ioan Maxentiu, care ar fi pregatit "lamentabilul proces al celor "Trei Capitole" si ale carui scrieri incarcate de logomahie si de patima, rau scrise, lasa o impresie de chin apasator"72. Aceasta antipatie era si este provocata mai ales de asa-zisa "revolta contra Romei" din partea scitilor, "revolta" care in fapt a fost un protest energic al unui grup de orientali contra neprimirii si tinerii la usa, afara, timp de 14 luni a acestor oameni, protest concretizat mai ales in raspunsul demn si taios al lui Ioan Maxentiu la Episotla papei Hormisdas, in care acesta acuza, batjocorea si acoperea de insulte si calificative grave pe niste frati care veneau din Rasarit73. Ioan Maxentiu precizeaza ca la Roma calugarii sciti n-au comis nici o necuviinta, iar acuzatiile din epistola papala sint simple minciuni si inselaciuni, pe care "scitul" le infiereaza mustrator: "Nu e permis ca un episcop roman sa minta asa de fata74. Cuvintele grele care ne-ar fi putut fi rostite, daca n-ar fi fost provocate de alte cuvinte grele de unde n-ar fi trebuit sa vina. Lucrurile puteau sa se petreaca altfel. Sfintul Ioan Casian, de exemplu, venise si el la Roma cu 100 de ani mai devreme si fusese bine primit de episcopul Inocentiu I si de Leon, viitor papa, cu rezultate pozitive pentru Apusul crestin. Calugarii dacoromani cu numele de sciti, zelosi pentru Ortodoxie si pentru unitatea Bisericii, au intreprins atunci, cum o faci si urmasii lor astazi, o actiune de intelegere frateasca si nu cereau decit sa discute, nu sa fie izgoniti. Acest episod constituie un exemplu de cum nu trebuie conceput si dirijat un simpozion ecumenic. Cit priveste "logomahia" si "scrisul rau" al lui Ioan Maxentiu, cititorul este invitat sa-si arunce privirea asupra paginilor acestui scit, spre a se convinge de contrariu.

5. EPISCOPI DE TOMIS ORIENTATI IN TEOLOGIE SI IN VIATA SPIRITUALA A BISERICII Daca cei trei monahi: Sfintul Ioan Casian, Dionisie cel Mic si Ioan Maxentiu si-au elaborat teologia in afara Scythiei Minor, in centre ca Bizantul, Roma sau manastirea Sfintul Victor de linga Marsilia, episcopii sciti, desi membri ai sinosului Arhiepiscopiei de Constantinopol, unde se duceau la sesiunile de lucru, isi depuneau cea mai mare parte a activitatii lor in cuprinsul propriilor eparhii. Contactul lor frecvent cu capitala imperiului si cu personalitati crestine de inalt nivel ii punea la curent cu problemele teologice. Ei participau la sinoadele ecumenice si locale, unde nu se discuta decit teologie si disciplina. Unii dintre ei erau dirji aparatori ai Ortodoxiei sau oameni invatati, cum reiese din anumite informatii fragmentare de la contemporani sau din unele farame de texte ce ni s-au pastrat din corespondenta sau
11

operele lor. Dar nu stim cita si ce fel de teologie minuiau ei. Este sigur ca aproape toti erau oameni duhovnicesti, unii chiar taumaturgi, adica minuitori practici ai teologiei prin puterea rugaciunii si a sfinteniei. Nu stim daca episcopul Bretanion a scris ceva, dar Sozomen ne informeaza ca imparatul Valens venind cu suita la Tomis si cerind, in biserica, episcopului sa intre in comuniune cu arienii, acesta I-a prezentat curajos invatatura Sinodului de la Niceea, care interzicea acest lucru, a parasit biserica si pe imparat si a plecat cu credinciosii la alta biserica. Exilul si alte amenintari nu l-au clintit pe episcop, iar credinciosii sciti faceau una cu el, ceea ce I-a adus ridicarea pedepsei75. Bretanion era de origine capadociana si avea ca model de teologie practica pe Sfintul Vasile cel Mare insusi. Daca imparatul Teodosie cel Mare, dupa aprobarea hotaririlor Sinodului II ecumenic (381) a desemnat pe episcopii ortodocsi de nivel deosebit si a cerut ca ierarhii din Tracia si Scythia Minor sa pastreze comuniunea de credinta cu episcopii Terentiu76 de Tomis si Martyrius de Mardanopolis77, reiese ca acest episcop de Tomis era o autoritate in materie de credinta si de invatatura ortodoxa. Teotim 1, "episcop al Tomisului Scitiei", probabil autohton, taumaturg si, din aceasta cauza probabil, denumit "zeul romanilor" de catre hunii de la Istru, poate misionar printre acest huni, scria, pe la 392, dialoguri si diverse tratate scurte, dupa moda vechii elocinte78. Din aceste lucrari Sfintul Ioan Damaschin a pastrat citeva excerpte in Sfintele paralele. Erau, se pare, omilii cu caracter duhovnicesc, printre care una la Matei V, 23 - omilii tratind despre curatie, pacat si desvirsirea duhovniceasca. Linistea sufleteasca, zice Teotim I, e o mare agoniseala in drumul spre desavirsire. Intr-o minte tulbure nu se afla nici o idee frumoasa si nici harul lui Dumnezeu nu patrunde. Sufletul desavirsit este ca un crin in mijlocul spinilor. Salasluind in ginduri stralucitoare si arzatore, suntem educati in purpura79. Prieten al Sfintului Ioan Gura de Aur pe care l-a aparat de acuzatia de origenism in fata Sfintului Epifanie, episcopul Teotim I a mers pe linia de desavirsire duhovniceasca pe care se angajase deja Sfintul Ioan Casian. Pentru ca nici nestorienii sa nu mai acuze pe ortodocsi de eutihianism, nici eutihienii sa nu mai acuze pe aceeasi ortodocsi de nestorianism, autorul documentului Sinodul III ecumenic (431) - Collectio Palatina - face apel la luminile teologice ale lui Ioan, episcop de Tomis, care combate si pe unii si pe altii80, combatere reprodusa partial pe Marius Mercator81, dar din care nu s-ar fi pastrat decit un minuscul fragment, in care autorul, dupa o tripla comparatie, intreaba pe interlocutorul sau: "De ce ti se pare nedemn sau imposibil ca unul din acelasi Fiu sa fi suferit in chip nepatimitor pentru noi in cadrul celor doua firi"?82 Ideea dogmatica cu notiunea fundamentala de suferinta nepatimitoare urmarea sa impace pe nestorieni. Printre cei 197 de membri ai Sinodului de la Efes (431) semneaza actele acestui sinod si episcopul Timotei de Tomis din Scythia Minor83, caruia I-a fost dedicata si o inscriptie gasita in necropola Tomisului84, dar nu stim nimic despre cultura sau scrierile lui teologice. Solicitat de scrisoarea imparatului Leon sa-si spuna parerea despre Sinodul de la Calcedon (451), "smeritul episcop Teotim (II) al regiunii Scitiei" raspunde ca el "nu
12

crede si nu consmite nici mai mult, nici mai putin decit cele ce au fost hotarite integreal si desavirsit de catre Sfintii Parinti la Calcedon. Noi nu stim mai mult decit cele ce Sfintul Duh a invatat prin rostul atitor Parinti. De acum (...) si eu si toata Biserica lui Dumnezeu astfel stim si cu consimtamintul nostru confirmam prin credinta si marturisirea noastra evlavioasa hotarirea Sfintilor Parinti"85. Este atitudinea lui Vretanio fata de hotaririle Sinodului I ecumenic de la Niceea. Teologul cel mare al sinoadelor ecumenice era Sfintul Duh, a carui invatatura formulata prin soboarele inteligentei, intelepciunii sfintei conciliare era redata in hotaririle sinodale. Nestorienii si sutihienii provocau in tot felul interventii teologice din afara impotriva hotaririlor luate la Calcedon, cerind modificarea sau anularea lor. De aceea imparatul a facut o consultare sau plebiscit asupra Calcedonului, cerind parerea tuturor episcopilor din imperiu asupra valorii si valabilitatii hotaririlor luate de el. Raspunsul lui Teotim II de Tomis: "Noi nu stim mai mult decit cele ce Sfintul Duh a invatat prin rostul atitor Parinti" era si va ramine singurul raspuns adevarat din partea unui smerit teolog si intelept ierarh. Paternus, "episcopul-mitropolit al provninciei Scitia", semneaza al saptelea intre 20 de mitropoliti la Constantinopol o scrisoare adresata papei Hromisdas despre alegerea ca patriarh al capitalei a lui Epifanie, indemnindu-l ca cei doi conducatori de Biserica: al Romei noi si al Romei celei vechi sa se inteleaga prin legatura pacii, conducere inteleapta smerenie si blindete. "Socotim cistig de obste ca prin voi si fratele si impreuna-slujitorul vostru, stapinul si patriarhul nostru, sa fie asigurata pacea tuturor Bisericilor"86. "Ajutorul spiritual dat de un frate altui frate e ca un zid inexpugnabil, ca o cetate intarita". Avem aici o frumoasa expresie a ecumenismului interortodox, a dorintei de intelegere dintre Apus si Rasarit, redata prin aceeasi limba latina culta. Cuvintele lui Paternus, venerat si printr-o inscriptie87, contrasteaza cu cuprinsul si tonul epistolelor schimbate intre acelasi papa Hormisdas si Ioan Maxentiu. Evident, situatiile erau diferite. Neintelegerea dintre Paternus si calugarii sciti venea poate nu numai din viziunea clara, dar exprimata negativ a mitropolitului asupra perspectivei teologice a formulei "Unul din Treime a suferit cu trupul", formula care, curind dupa aceea, a cazut in desuetudine (dupa 534), ci probabil si din faptul ca acesti calugari cu metania intr-o minastire din propria sa eparhie, din Scythia Minor, amenintau prin calatoria lor la Roma bunele raporturi dintre Rasarit si Apus. E drept ca imparatul Justinian a impacat pe calugari cu mitropolitul lor, dar faptul nu e mai putin sugestiv. In timp ce generalul Vitalianus incuraja miscarea calugarilor sciti, Paternus incerca so domoleasca. Din epistola papei Vigiliu catre Valentinian, episcop al Tomisului, provincia Scitiei, in legatura cu cele Trei Capitole, cu recunoasterea primelor patru sinoade ecumenice si cu rugamintea de a nu accepta citirea operelor lui Rusticus si Sebastianus in eparhia lui88, reies nu atit constintele teologice al episcopului scit (spre 550), ci faptul ca el era o figura de seama a Bisericii Rasaritului89, o figura de nivel moral deosebit, poate si teologic. Se poate spune deci ca episcopii si mitropolitii sciti manifestau sporadic cunostinte teologice generale, afara de cazuri speciale, cind ei puneau sau li se impuneau probleme anume, ca, de pilda, lui Teotim I, Ioan sau Paternus, acesta din urma importivindu-se formulei calugarilor sciti. Ei participau la sinoadele ecumenice, aparau cu indirjire doctrina acestora si Ortodoxia, combateau cu tarie ereziile trinitare si cele hristologice, incercau sa corecteze pe teologii lor subalterni, ca in cazul lui
13

Paternus si al calugarilor sciti, erau recomandati de imparati ca autoritati de referinta pentru Ortodoxie, in Scythia Minor si Tracia, ca in cazul lui Terentius, se comportau cu minte si inima ecumenica cu celelalte Biserici. Era o teologie aplicata, dupa modelul Sfintului Ioan Casian, Dionisie cel Mic si aceea a Sfintilor Capadocieni. - Credinta si teologia inscriptiilor crestine si a personalitatilor semnalate mai sus: monahi si episcopi din Scythia Minor, au fost si ramin o credinta si o teologie biblica, patristica si ecumenica in cel mai deplin inteles al cuvintului. Era si este o teologie invatata de la misionari, de la Parintii rasariteni, in deosebi de la Sfintii Capadocieni, Ioan Gura de Aur, Chiril al Alexandriei si Proclus, de la Parintii apuseni ca Sfintul Ilarie, Gericitul Augustin, de la avvii pustiului egiptean, precum si din contactul personal al teologilor cu diversi oameni de seama si institutii crestine. Aceasta teologie, inmugurita in diverse centre minastiresti90, poate si episcopale ale Scythiei Minor, s-a dezvoltat plenar la Marsilia, Roma, Constantinopol si, probabil, in unele centre episcopale ca Tomis, Noviodunum etc. N-a fost o teologie prea originala, caci ea a fost invatata de la marii Parinti si avvi asi secolelor IV-VI, dar in hristologia Sfintului Ioan Casian si a lui Iona Maxentiu, de pilda, sunt si puncte de vedere si dezvoltari personale; la fel in doctirna lor ascetica. - A fost si este o teologie de substanta, clara, precisa, sub care arde o credinta puternica de la inscriptii pina la monahi si la episcopi si care are in centrul ei pe Mantuitorul Iisus Hristos. O teologie care prin Sfintul Ioan Casian si episcopul Ioan de Tomis pregateste formula Calcedonului, iar prin Dionisie cel Mic si Ioan Maxentiu dezvolta si apara aceasta formula. Formula teopashita "Unul din Treime a suferit cu trupul" e desigur o exagerare care n-a fost acceptata nici de episcopul-mitropolit Paternus, nici de episcopul Romei si care ar fi putut avea, daca ar fi fost acceptata definitiv de toti, consecinte de confuzie in teologia trinitara. Dar aceasta formula in intentia autorilor ei a constituit un efort pozitiv pentru consolidarea hotaririi Calcedonului, amenintata de nestorieni cu teologia lor, care sustinea "a patra persoana" in Sfinta Treime. - Aceasta teologie a aparat Ortodoxia la sinoadele ecumenice si intre aceste sinoade, indeosebi contra arianismului si a nestorianismului si a pus in circulatie o buna parte din gindirea patristica a Rasaritului, atit prin reelaborarea personala (Sfintul Ioan Casian, Ioan Maxentiu), cit si prin traduceri (Dionisie cel Mic), legind intre ele culturile crestine contemporane a trei continente: Europa, Asia si Africa. Hristologia Sfintului Chiril al Aslexandriei n-a fost cunoscuta in Apus decit in traducerile lui Dionisie cel Mic, iar nestorianismul prin Sfintul Ioan Casian si mai apoi prin Ioan Maxentiu. - A fost o teologie creatoare si sustinatoare a ecumenismului doctirnar si practic intre Rasaritul si Apusul crestin. Ca albinele, scitii culegeau si transmiteau mierea invataturii ortodoxe din Rasaritul in Apusul Bisericii, aparind si promovind autenticitatea si unitatea acesteia, a Bisericii universale, de care vorbeste o inscriptie91. Ei continuau opera de traducatori a Sfintilor Ilarie, Rufin si Ieronim, dar cu mai mult succes decit acestia, sub raport ecumenic, pentru ca ei circulau mai mult creindu-si legaturi cu foarte multe persoane. Ei uneau realmente pe episcopii si Bisericile din Apus si Rasarit si incercau sa puna pe toti sa cerceteze si sa rezolve problemele nu separat, ci impreuna. Epistola lui Paternus catre papa Hormisdas e un model de raport si fratietate ecumenica. Crearea erei crestine de catre Dionisie cel Mic
14

prin unitatea calendaristica, cronologica, nu numai a lumii crestine, ci, progresiv, a intregii lumi, care numara azi anii ca Dionisie cel Mic din Scythia Minor, e un pisc ecumenic, pe care nu l-a atins, in acest domeniu, nici un alt Parinte al Bisericii. - Teologia scitica a fost o teologie umanista, cu serioasa coloratura ascetica, tratind sever patimile si cultivind blindetea si prietenia. Una din cele mai mari comori pe care ni le-a lasat Sfintul Ioan Casian sint paginile sale despre prietenie. - Aceasta teologie a practicat si pretuit experienta spirituala prin echilibru, bunatate, rabdare si privegherea neadormita a constiiintei. - Daca istoria crestinismului in primele veacuri este si istoria populatiei daco si grecoromane de pe teritoriul de azi al Romaniei92, atunci si teologiea din Scythia Minor este un element de etnogeneza al dacoromanilor si al urmasilor lor, care sint romanii. Credinta si teologia noastra ortodoxa, uneori si folclorul, au contribuit substantial la continuitatea poporului dacoroman si apoi roman, asa cum o atesta numerosele bazilici, martirii, cruci, inscriptii, bogate resturi de ceramica si alte materiale arheologice din Scythie Minor si alte parti ale teritoriului tarii noastre. Autenticitatea si continuitatea poporului roman au fost create si mentinute prin unitatea si continuitatea spirituala de nezdruncinat impletita cu unitatea etnica, prin ceea ce cronicarul a spus asa de sinteteic: "pentru lege si mosie". Credinta intr-un singur Dumnezeu, pentru care atitia martiri si-au amestecat singele cu pamintul Scythiei Minor, la Niculitel, Tomis, Halmyris, Axiopolis si in alte parti, unirea ipostatica dintre cele doua firi, adica intre divin si uman in persoana Cuvintului unire care a impus o continuitate nesfirsita, precum si referirea continua, in istoria noastra nationala, la anul de la facerea lumii si la acela de la nasterea lui Hristos sint piloni puternici in evolutia si promovarea vietii milenare a poporului roman. - Teologia scitica a fost scrisa in limba latina a timpului, asa cum se manifesta ea in Scythia Minor si in alte parti ale imperiului. O limba latina, care a dat o parte importanta din termenii ei limbajului teologic si bisericesc al romanilor si care constituie lantul cel mai vizibil al continuitatii dacoromane. Limba latina a scitilor era o limba a romanitatii orientale pigmentata cu unele influente din mediile unde circulasera autorii respectivi. Pr. Prof. Ioan G. Coman,

15