You are on page 1of 3

Bălan Ioana Rusă B, II, filologie Tovarășul de noapte Gaito Gazdunov Totul a pornit de la o mică neînțelegere, într-o noapte, pe la ora

două, în luna iunie, la Paris, cu zece ani în urmă. Mă întorceam acasă din partea de nord a periferiei orașului și, ajungând în piața Trocadero, m-am așezat pe o bancă să fumez o țigară. Apropiindu-mă, am vazut că era deja cineva acolo. Încă de departe îți puteai da seama că este un bătrân, după capul plecat și după alura aparent rigidă. Și așa și era. M-am așezat la celălalt capăt al băncii și mi-am aprins o țigară. Bătrânul a bombănit ceva. - Nu vă supărați, i-am spus, ați zis ceva? Și apoi, mâniindu-se dintr-o dată, bătrânul a răspuns: - Da, zic, nici măcar noaptea n-am liniște. Avea capul rotund, părul rar și cărunt, sprâncenele cenușii, încruntate și o figură nemulțumită de neclintit, păstrându-și mereu expresia unei înverșunări reținute. - Iertați-mă, i-am spus ridicându-mă, n-am vrut să vă deranjez. Și m-am îndepărtat. Brusc, o voce puternică m-a oprit, silindu-mă să tresar de uimire. Într-atât părea de ireal, că nu putea veni de la omul acesta, care avea în jur de optzeci de ani. - Tinere!... Iar eu m-am întors. - Mă cunoașteți? - Nu, domnule. - Chiar nu mă cunoașteți? Nu sunteți jurnalist? Pe cuvântul dumneavoastră că nu sunteți jurnalist? I-am răspuns că, într-adevăr, nu sunt jurnalist. Apoi, liniștindu-se, mi-a spus tot cu întreruperi să iau loc, și, din nou, m-am așezat pe bancă. Era o noapte călduroasă de iunie, însă aerul era curat și umed ca după ploaie. - Sunteți francez? a întrebat bătrânul la fel de sacadat. - Nu, sunt rus. - Ceva-ceva tot vă aduce pe aici la trei dimineața. I-am spus în apărarea mea, că mă întorceam acasă. Bătrânul încuviințat din cap. Apoi, după câteva secunde, m-a întrebat câți ani am. I-am răspuns, s-a uitat la mine, și, deodată, a zâmbit scurt, iar când am întrebat de ce a râs, mi-a spus: - Asta-i culmea! Știți că în toate ziarele sunt gata necrologurile în legătură cu moartea mea; la o jumătate de oră după ce voi muri, veți putea citi despre asta în fiecare ediție. Abia atunci, acea vagă amintire de care aproape că nu mai eram conștient, brusc s-a limpezit: cu un minut în urmă, am stiut, probabil, că mai văzusem undeva aceste trăsături, acest cap rotund, aceste mustăți sure, ca pe ceva de mult cunoscut. După ce mam obișnuit cu lumina artificială a felinarului din piață, m-am uitat în ochii tovarășului meu, complet lipsiți de strălucire și cu o expresie atât de ciudată, pe care nu am mai observat-o la nimeni; un amestec surprinzător de cruzime și de tristețe.

1

“Într-o zi?. Dar. . Mi-a promis că într-o bună zi îmi va explica această teorie. Până atunci.Foarte rău. Nu vezi că se duce dracu. “Ai citit Faust?”. I-am povestit bătrânului cum a murit un prieten de-ai mei de tifos.” Mă obișnuisem cu pauzele lui. Cu ochii-n lacrimi. a murit felcerul Teofan. De altfel. desigur că ai citit. nu o să vă mai văd niciodată. după ce am terminat de povestit. rușii citesc de toate. acolo unde eram și eu. repeta: “Dumnezeule. iar el încă vedea cămașa mea verde cu epoleți. a răspuns bătrânul.. Nici măcar noțiunea de greșeală nu existase în mintea lui. l-am întrebat eu. la câțiva centimetri de corpul lui. mi-a spus. murind. Bătrânul m-a privit cu atenție și. care-i spunea o glumă oarecare. a spus: . poate că în clipa următoare.Nu. aproape în același pat din vagonul sanitar. spunându-i profesorii mei. probabil. Tot ceea ce știuse sau gândise cândva deja dipăruse. În depărtare. chiar dacă e firesc să te interesezi de moartea groparilor.. extraordinar de rău.Și credeți că e bine? . oare?”. rulându-și șovăielnic o țigară. pe vremea războiului civil din Rusia. Am remarcat adesea că omului ar trebui să-i placă ordinea. luând cu el din tot ce-a fost doar această propoziție: “Dumnezeule.Ordinea? am întrebat surprins. Sau. deasupra orașului Montmartre se zărea o lumină tulbure și roșiatică. Bătrânul s-a ridicat de pe bancă și mi-a întins mâna acoperită cu o mănușă neagră. dacă aceasta nu are nicio însemnătate pentru el. deja nu mai exista pentru el în aceste minute. i-am spus că uneori mi se pare atât de neplăcut. chiar nu m-am gândit niciodată la asta. aparent pentru bunătatea lui. a angajaților de la biroul de pompe funebre și a cortegiului. care întrerupeau mereu istorisirea. oare? Dumnezeule. Se răcorise puțin și. A început să râdă subit și molatic. rănit în burtă de o schijă de obuz.Ești ciudat. A întors repede capul și din nou a spus cu pauze. și ne-a părăsit. stătea beat mort felcerul Teofan. de partea sa. . nu se vede. știuse dintotdeauna că nu crede în Dumnezeu. și mi-a spus că îi include în categoria proștilor naivi. dar acum. atunci e semn rău. brusc s-a oprit și tot el a răspuns: “Da. încât îmi găsesc mângâierea doar în adevărata ironie a sorții. Mi-a părut bine să vorbesc cu dumneavoastră. iar când l-am întrebat dacă mai există vreo speranță. Nu vă puteți imagina ce plăcere e să vezi un om care să nu pună întrebări și care să nu fie gata să tragă foloase de pe urma dumneavoastră.. norii acopereau luna. ghicindu-mi gândurile. . ca planta zdrobită: să trăiești mutilat și separat de ceilalți. dacă vreți. Era acolo. poate. și cum în patul lui. că nu îi este frică de moarte și că dusese o via ță dreaptă. din când în când. nu cred. s-a uitat la mine cu o privire tulbure și mi-a spus: . se înșelase. că nu se teme de moarte. cureaua îngustă. după câteva luni. Ce faceți la Paris? I-am zis că studiez.I-am răspuns că este o trăsătură profesională și că m-a indignat mereu din caleafară.Și la ce bun să știți lucruri pe care. cu o expresie rece.” Bătrânul a dat din umeri și m-am simțit stânjenit. mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să-i spun lucrul acesta. Nu. și mai și întrebi ! Uită-te la fața lui. precum felcerul Teofan. nu aveți nevoie să le știți? Este exact aceeași poveste ca și cu Lazăr: nu s-a mai întors de acolo. 2 .La revedere. Vă place ordinea? . în aceea că acești oameni vor fi îngropați cu aceeași crudă nepăsare ca și tovarășii lor. sau cum? Dar. oare?”. tocul închis la culoare unde țineam revolverul. că într-adevăr nu se teme. agonică.

Obișnuiesc să mă plimb noaptea. după calculele mele. zâmbind fără să vreau.Mă simt măgulit.Poate că o să ne mai vedem. ar fi trebuit să ajungă acasă. Iar cum picioarele mele au parcurs deja aproape toată distanța prevăzută de soartă.. mergând destul de repede aproape fără să-și îndoaie picioarele. Am așteptat până când. crăcănat. nu o să merg din Montmartre în Auteuil. iar apoi m-am întors. ci voi ajunge doar până la paji ștea aceasta. Numai bine! Și-a dus mâna la tâmplă și a plecat. desigur. mi-a zis. Am rămas și m-am uitat după el: cocoșat. . locuiesc în apropiere. trebuie să vă mulțumesc pentru atenție. La rândul meu. Se făcuse deja cinci.. dar în sens negativ. pe vârfuri. i-am spus.” *** 3 .. ca și cum ar fi fost pe tocuri.