Euroscepticii şi „românoscepticii”

Valentin Mândrăşescu http://romanian.ruvr.ru/2013_05_01/Euroscepticii-Si-romanoscepticii/
1.05.2013, 14:17

© Colaj: Vocea Rusiei

Faptul că România nu-şi mai poate controla viitorul şi nu mai are suveranitate economică şi politică este deja arhicunoscut. Întro ţară în care ambasadorul american poate arunca la coş votul a milioane de cetăţeni, discuţiile despre suveranitatea politică nu mai au rost.
Acum, rămâne doar consfinţirea în constituţie a unei stări de fapt. Cristian Pârvulescu a explicat pe şleau cum arată viitorul României: „în măsura în care un nou tratat european urmează să fie realizat în perspectiva câtorva ani, probabil după alegerile europene din 2014, s-ar putea să fim nevoiţi să modificăm articolul 1 din Constituţie. Altfel spus, să oferim mai clar elementele de suveranitate Bruxellesului, pentru că în momentul de faţă există doar un articol foarte vag în Constituţie în ceea ce priveşte relaţiile noastre cu Uniunea Europeană”. În condiţiile în care teza despre suveranitatea României în cadrul UE şi a „parteneriatului strategic” cu SUA nu mai poate fi apărată, propagandiştii „idealurilor nord-atlantice” încearcă să facă în aşa fel încât poporul să se resemneze şi să accepte statutul de colonie. Până nu demult, argumentul forte al propagandei prooccidentale era bunăstarea occidentală. Românilor li se propunea un troc: suveranitatea în schimbul banilor europeni. Cu câţiva ani în urmă, Cristian Tudor Popescu i-a urat României să devină „o colonie a unei ţări adevărate”, iar domnii Barroso şi Gitenstein i-au îndeplinit dorinţa. A venit criza economică şi a spulberat iluzia propăşirii veşnice a Occidentului. Acum, mulţi români urmează să facă o descoperire tristă: bunăstarea se termină, iar statutul de colonie rămâne neschimbat. Ba mai mult, idealurile nord-atlantice încep să miroase a cianură de la Roşia Montana, iar petrolul şi gazul nu mai aparţin ţării în subsolul căreia se află. România şi-a vândut libertatea în schimbul unei prosperităţi care se dovedeşte a fi efemeră.

Un ultim argument în susţinerea statutului colonial al României l-am auzit atât de la propagandiştii care se află pe ştatul de plată al partidelor politice din România cât şi de la intelectuali oneşti care s-au rătăcit în meandrele occidentalismului. Acest argument, deseori formulat ca un reproş, se rezumă la o afirmaţie de genul „România este o ţară prea mică pentru a fi independentă. În condiţiile în care Rusia doreşte să colonizeze România, statutul de colonie americană sau europeană este un rău necesar”. Din punct de vedere istoric, este dificil de demonstrat că România din perioada Ceauşescu avea mai puţină suveranitate decât acum. Ambasadorul sovietic nu l-a numit pe Ceauşescu în funcţie, spre deosebire de Gitenstein care l-a uns pe Traian Băsescu la domnie. Dacă Moscova ar fi avut posibilităţi de a bloca unele decizii luate de Ceauşescu (de ex. vizita în Marea Britanie, cochetarea cu SUA şi împrumutul de la FMI), sigur ar fi făcut acest lucru. Faptul că Ceauşescu a putut să facă toate aceste lucruri, extrem de iritante din perspectiva URSS, demonstrează că România de atunci, în ciuda aparenţelor, era o ţară mult mai independentă decât România de astăzi. Mai mult, încercările de a acuza astăzi Rusia de colonizarea României nu pot să provoace decât zâmbet. Unul dintre aspectele ciudate ale teoriei care susţine că „ţările mici nu pot fi independente” este faptul că nu se i-au în calcul exemple evidente care demonstrează contrariul. Se pare că România este împărţită în două tabere. Euroscepticii nu au încredere în Uniunea Europeană şi prin extensie nu cred în faptul că statutul de colonie occidentală aduce beneficii miraculoase. Românoscepticii nu cred că poporul român poate avea un proiect naţional propriu şi trebuie colonizat de „o ţară adevărată” ca să fie fericit. Se poate invoca contraexemplul Islandei, unei ţări mult mai mici decât România, dar care a reuşit să reziste la presiunea politicienilor şi bancherilor europeni, inclusiv prin acţiuni foarte dure, ba chiar destul de ostile la adresa Uniunii Europene. De obicei, reacţia la acest argument se înscrie în tiparul „Islanda este o ţară prea mică şi cu o populaţie prea civilizată” şi „este un caz aparte”. Exemplul Elveţiei, la fel, nu este luat în calcul din cauza specificului naţional şi a istoriei deosebite a confederaţiei alpine. Dacă se invocă exemplul Venezuelei, românoscepticii suspină că România nu are suficient petrol pentru a fi o ţară cu adevărat independentă. Dacă se invocă exemplul peruan, românoscepticii spun că România nu este un exportator de metale şi, prin urmare, nu poate fi independentă. Dacă se invocă exemplul Africii de Sud, românoscepticii se văicăresc că România nu a avut norocul să fie o colonie britanică, căci dacă ar fi fost, atunci am fi trăit mai bine acum. În cazul succesului unor ţări precum Malaiezia, Singapore sau chiar Vietnam, se invocă tot felul de scuze ciudate, începând cu poziţia geografică şi terminând cu prezenţa budismului, comunismului sau a unor circumstanţe speciale şi irepetabile. În cazul românoscepticilor, se aplică perfect principiul „cine vrea să facă ceva, găseşte soluţii, iar cine nu vrea, găseşte scuze”. În următorii ani, vom asista la un conflict dramatic între eurosceptici şi românosceptici. Cei care vor câştiga, vor scrie viitoarea istorie a României, fie ca istoria unei colonii eterne, fie ca istoria unei ţări care măcar încearcă să-şi croiască propriul drum. Taguri: România. Comentarii , În lume, Romania, Comentarii, Politic, Valentin Mândrăşescu,

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful