UNIVERSITATEA „AL.I.

CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Învăţământ la distanţă

RELAŢII INTERNAŢIONALE
Autor şi Titular: Lect univ.dr. Claudiu-Lucian TOPOR

An II Semestrul I 2010-2011
ISSN 1221-9363

CUPRINS

1. Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale…………………………….. 3 2. Relaţiile internaţionale în gândirea politică modernă……………………………. 3. Impactul transformărilor demografice şi economice…………………………….. 4. Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Ministerele de externe şi serviciul diplomatic……………………………………………………… 5. Cadrul juridic internaţional. Reglementarea disputelor internaţionale; războiul şi instrumentarea păcii………………………………………………………………… 6. Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică…… 7. Bibliografie selectivă…………………………………………………………….. 60 67 48 9 19 33

2

I Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale a) Consideraţii teoretice. Relaţiile internaţionale au devenit o disciplină de studiu de sine stătătoare după primul război mondial. Ea urma să răspundă unor necesităţi sociale ale momentului, iar cum după primul război mondial principala preocupare a rezultat din impulsurile societăţii către evitarea războiaelor, noua disciplina s-a preocupat iniţial de această temă. Prima Catedră de relaţii internaţionale a apărut în anul 1919 la University of Wales at Aberystwyth în Marea Britanie, iar ulterior şi alte universităţi europene au urmat exemplul. În universităţile britanice primele cursuri analizau implicaţiile diplomatice ale evenimentelor internaţionale, iar în Statele Unite focalizau asupra chestiunilor politice cotidiene sau a legislaţiei internaţionale. Tendinţa abordărilor de nuanţă juridică este vizibilă, de altfel, şi în titlurile primelor lucrări, elaborate în domeniu: International Law; International Gouverment; The Function of Law; The League of Nation and the Rule of Law. Primii ani de cercetare în domeniul relaţiilor internaţionale au fost influenţaţi şi de abordări ce incriminau ororile pe care le cunoscuse omenirea la sfârşitul războiului mondial. Principala chestiune ce a monopolizat interesul se referea la cauzele acestui conflict. Numeroşi istorici reputaţi ( G. P. Gooch în Anglia; S. Fay în Statele Unite; P. Renouvin şi Camiille Bloch în Franţa; Fr. Thimme sau von Wegerer în Germania, Pribram în Austria sau Pokrovsky în Rusia) au căutat să identifice cauzele războiului mondial, pentru ca omenirea să poată evita o catastrofă similară. O parte a intelectualilor marcaţi de criza izbucnită în 1914 au considerat că pacea se putea menţine doar printr-un sistem de securitate colectivă, după modelul preconizat de preşedintele american Wilson 1 în cazul Ligii Naţiunilor. Ei au fost promotorii curentului idealist, prima orientare ideologică mai consistentă în cazul noii discipline. Principala teză a idealismului, care prelua o serie de concepte din sfera liberalismului, a socialismului utopic sau pacifismului din secolul al XIX-lea, acredita ideea că războaiele se pot evita printr-o transformare radicală a relaţiilor dintre state, apelând la normele de drept, aplicarea principiilor eticii în viaţa internaţională şi extinderea democraţiei. Proiectul idealist (după
Preşedintele american Wilson a devenit unul dintre cei mai influenţi oameni de stat imediat după încheierea primului război mondial, iar argumentele sale au dominat noua disciplină, relaţii internaţionale.
1

3

În afara lui George Clemanceau. Adepţii acestui curent considerau că sistemul politic internaţional este unul 4 . Churchill a scris chiar câteva cărţi pe teme istorice. Nimic mai potrivit pentru relaţiile internaţionale. „Austria s-a hotărât.. În acest fel.. În viziunea lor. Churchill reuşea să portretizeze interacţiunea dintre state în termeni egoismului uman sau ai diferitelor predispoziţii psihologice. In plan politic. era nevoie de o nouă disciplină. Viziunea lui nu derivă din studiul filozofiei iluminismului. oponenţii curentului idealist şi ai argumentelor prezentate de preşedintele american Wilson îi regăsim între oamenii de stat şi diplomaţii occidentali. Rusia a crezut.unele voci chiar utopic) critica doctrina echilibrului de putere şi promova sistemul securităţii colective în baza unor principii generoase ce s-au dovedit cu timpul ineficiente: renunţarea voluntară la război ca instrument al politicii internaţionale... dezarmarea şi reorganizarea vieţii internaţionale într-o manieră voluntară şi responsabilă. El nu şi-a expus consideraţiile cu privire relaţiile internaţionale în termeni la teoretici clar definiţi. pornind de la ideea că războiul nu este produsul naturii umane ci rezultatul neînţelegerilor dintre politicieni. Textul său abundă de exprimări de genul „talia a observat.”. Criticile aduse proiecului idealist au angrenat si o parte a intelectualilor. cel ale cărui contradicţii cu viziunea wilsoniană asupra păcii sunt cunoscute.”.. unii dintre adepţii idealismului au devenit refractari faţă de capacitatea istoriei de a îndruma omenirea spre un viitor mai liniştit. Preocupaţi să elimine orice dubiu în privinţa cauzelor şi efectelor teribile provocate de război.. ci din lecturi de istorie şi experienţa practică în calitate de om de stat şi soldat. Churchill descrie relaţiile internaţionale în termeni antropologici şi conferă statelor europene caracteristici umane. Din aceasta confruntare a ideilor a rezultat practic cea de a doua mare dirtectie care a caracterizat studiul relaţiilor internaţionale în perioada interbelică dar mai ales după al doilea război mondial: realismul. care să se ocupe sistematic de studierea conflictelor internaţionale. El considera raţiunea umană limitată sau deficitară şi vede interacţiunea umană în termenii conflictului mai mult decât în cei ai armoniei. poate că cel mai aprig critic al direcţiei idealismului a fost Winston Chirchill. Urmând exemplul istoricilor începând de la Tucidide. Relaţiile internaţionale deveneau astefel scena pe care războiul şi nu pacea domină iar politica internaţională se derulează în raporturile dintre statele naţiuni. a luat parte la expediţiile coloniale în calitate de soldat şi corespondent ade ţinut câteva importante funcţii monisteriale şi a exercitat o influenţă substanţială asupra politicii internaţionale din timpul şi de după primul război mondial.”.

În interiorul unui stat. elemente care nu se regăsesc pe scena internaţională decât mult diminuate. Între aceştia. imperialismul.Carr afirmă ca există o antiteză între realism şi utopie în relaţiile internaţionale bazate pe o serie de dihotomii pe care le postulează: voninţa liberă contra determinismului. Pentru Morgenthau. care ele însele erau produsul unui anumit echilibru de putere ce a jucat Marea Britanie un rol dominant. lupta pentru putere este mediată de o pluralitate de loialităţi. toate politicile externe se pot clasifica într-unul dintre următoarele trei categorii: politici de menţinere a echilibrului de putere. iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care este distribuită puterea. Pentru că puterea între state este distribuită inegal. morala contra politicii. Astfel. după unii clasici ai curentului au rămas Edward Hallet Carr şi Hans Morgenthau. El considera că doar Marile Puteri determină caracterul politicii internaţionale în fiecare perioadă a istoriei. pentru anii de început. adepţii realismului defineau scena internaţională drept o formă a politicii de putere. Echilibrul de putere este inevitabil într-un sistem anarchic. în care a doua este subordonată celei dintâi pentru a avea impact. dar stabilitatea lui depinde de capacitatea şi voinţa oamenilor de stat de a-i 5 . Din acest punct de vedere. relaţia dintre teorie şi practică. studiul relaţiilor internaţionale a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care erau de fapt limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne din Marea Britanie şi nu puteau fi puse în aplicare la nivel internaţional într-o lume divizată în state diferite atât sub aspectul puterii cât şi al poziţiei faţă de status quo-ul internaţional. speranţa de a îmblânzi politica internaţională prin dezarmare sau parlamente internaţionale este o dovadă de naivitate. Carr transformă dihotomia într-o antinomie dintre politică şi morală. ce o deosebeşte de economie (căutarea raţională a bogăţiei) şi religie (mediul spiritual al moralităţii). intelectualul contra birocratului. Există o serie de intelectuali şi diplomaţi de renume a căror carieră s-a desfăşurat în tiparele realismului. Hans Morgenthau considera că omul este o creatură egoistă prin naştere. Edward Carr critică în lucrarea sa The Twenty Years’ Crisis studiul relaţiilor internaţionale de până la el afirmând că el s-a întemeiat pe un set de idei. de aranjamente constituţionale şi de “reguli ale jocului”. politica prestigiului (impresionarea altor state prin mărimea unui stat). Politica se defineşte prin voinţa de putere. Cele mai importante norme erau armonia naturală a intereselor şi securitatea colectivă. caracterizată de o nevoie nesăţioasă de ai domina pe ceilalţi.fundamental anarhic.

comerţ internaţional) . Probabil pentru că a fost văzut ca un fel de „copil” al istoriei. cu toate că iniţial părea priyonierul disputelor pe marginea originii conflictelor internaţionale. echilibrul puterii. El rămâne un „pesimist” incurabil. comunităţi supranaţionale. etc). distincţia pe care o operezează între status quo şi statele imperiale arată că nivelul în care politica internaţioanlă este o luptă pentru putere depinde de (in)compatibilitatea intereselor de stat. corporaţii internaţionale. Deci lupta pentru putere nu este o constantă ci o variabilă. drepturile omului. Pe de altă parte. astăzi se discută tot mai mult despre organisme internaţionale. căutând permanent punţi către o cunoaştere generală internaţională . crizele internaţionale. etc). b) Istoria şi relaţiile internaţionale Istoria şi relaţiile internaţionale sunt două domenii care au foarte multe lucruri în comun şi tocmai de aceea ele s-au străduit mult timp a-şi păstra identităţi separate. Morgenthau nu reuşeşte să facă o distincţie între puterea ca scop în sine şi puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. de a înţelege mai bine sensul instituţiilor.evalua caracterul şi de a acţiona în cadrul constrângerilor pe care le impune libertăţii lor de acţiune. suveranitate. domeniul relatiilor internationale. noţiuni empirice sau de factură etică ori morală( globalizare. El consideră că oamenii politici acţionează conform interesului definit ca putere. sisteme transnaţionale. a incercat să se separe de discursul istoric ( istoria diplomatică şi istoria relaţiilor internaţionale) prin inovaţii metodologice şi teoretice. atât cât s-a dezvoltat până în prezent. Morgenthau considera arena internaţională domeniul necesităţii şi determinismului. societatea internaţională şi principalii săi protagonişti ( state naţionale. El are astăzi în vedere o multitudine de aspecte: interdependenţe economice (pieţe financiare. Rostul relaţiilor internaţionale rămâne încă la fel de actual ca şi odinioară: tendinţa de a face inteligibilă politica internaţională. naţionalism etnic. evenimentelor şi proceselor cu care s-a confruntat sau se mai confruntă lumea modernă şi societatea contemporană. direcţii care în general nu pot face obiectul unor delimitări absolute. 6 despre politica . identităţi politice şi sisteme de securitate internaţională. Domeniul de cercetare al relaţiilor internaţionale şi-a extins consecvent aria de cuprindere. Dacă la originile sale domeniul explora aproape exclusiv raporturile dintre state.

istoria ramane un partener indispensabil dar instabil în cercetarea relaţiilor internaţionale. Ea este o disciplină în transformare şi nu rămâne imună la teorii. comerţ. instituţii sau idei. Sub aspect ideologic. Istoria furnizeaza piesele de rezistenţă pentru cercetarea relatiilor internationale. Se cunoaşte că chiar atunci când istoricii se pun de acord în privinţa faptelor. ei pot avea opinii diferite asupra importanţei acestora. arătând că domeniul relaţiilor internaţionale este lipsit de bază stiinţifică. cei mai mulţi cercetători se intorc catre istoria centrata pe diplomaţie sau evenimente militare asa cum o faceau la vremea lor Tucidide. Ea poate fi considerata o veritabila scoala pentru oamenii de stat. Istoria nu poate fi separata sub nicio forma de teoria relatiilor internationale. Ei consideră că istoricii sunt veritabili arheologi cărora le lipeseşte orice metodă riguroasă. intelectuali ce rămân tentaţi să neglijeze contextul istoric al propriei lor 7 . unii istorici răspund chiar cu dispreţ. Se observă o anumită detaşare de vechile căi ale istoriei ( cel puţin accepţiunea clasică conform căreia istoria se sprijină pe document din a cărui interpretare trebuie să rezulte ceea ce s-a întâmplat şi nu ceea ce ar fi putut să se întâmple) a teoreticienilor relaţiilor internaţionale. Repertoriul standard pentru intelegerea relaţiilor internationale a ramas mult timp cel al istoriei politice. demografie. Exista insa şi o anumita „rivalitate” intelectuala între istorie si teoria relatiilor internationale. amintindu-ne de evenimentele trecutului şi explicand influenţele care au modelat gandirea oamenilor. astfel incat ramane inca actuala expresia conform careia istoria este politica trecutului iar politica istoria prezentului. teoreticienii relaţiilor internaţionale construiesc sau reconstruiesc istoriile apropiind cercetarea de o anumită şcoală interpretativă ( ideologie) sau alta. istoria este numai bună pentru o interpretare sau o selecţie partizană. cu toate ca un avânt deosebit l-au cunoscut si preocuparile pentru istoria sociala. Epistemologic. de aici reyultând o multitudine de puncte de vedere. Unii teoreticieni persevereaza in convingerea ca profesiunea lor s-a fundamentat pe trupul lipsit de viaţă al istoriei. La fel. ne arata noua cum lumea politicii internaţionale a ajuns sa fie ceea ce este ea astăzi. Guicciardini sau Fenelon. Se poate vorbi chiar de un fel de „alianţă” nescrisă între disciplina relaţii internaţionale şi istoria diplomatică. o apropiere consfinţită chiar de pe la începutul veacului trecut. Pornind de aici. Istoria este cea care. Chiar şi astăzi.Chestiunea istorică în contextul relaţiilor internaţionale este una epistemologică şi ideologică. Istoria diplomatica s-a aflat mult timp in centrul preocuparilor teoreticienilor realişti din domeniul relaţiilor internaţionale.

pentru a putea la rândul lor construi predicţii asupra viitorului. Teoreticienii domeniului relaţiilor internaţionale. Relaţiile internaţionale sunt privite astfel ca un domeniu plin de abstracţiuni trufaşe. Unii dictatori au transformat istoria în ficţiune. unii cerecetători ai politicii internaţionale sunt refractari în a admite că istoria reprezintă şi altceva decât arheologia. chestiunea istorică este adesea răstălmăcită sau denaturată. Ce anume apropie atunci istoria de domeniul relaţiilor internaţionale ? Se cuvin la acest punct câteva comentarii preliminarii. exerciţii supra raţionale. separate de complexitatea pe care o oferă dovada istorică. Istoria şi relaţiile internaţionale rămân discipline cognitive. Nu trebuie să exagerăm însa aceste clişee care eaxagereaza tensiunile prezente în dialogul dintre cele două domenii ale cunoaşterii.opere şi să îmbrăţişeze empiric domeniul istoriei. La fel ca şi istoricii. iar istoricii sunt un fel de „paznici” ai unei societăţi deschise. găsind în războaiele din trecut 8 . i-au încurajat pe istorici să găsească anumite corelaţii sau comparaţii între diferite studii de caz cu trimitere la trecut şi prezent. Nu doar că istoricii interpretează cultura şi politicile cu originalitate şi fler. de la nivelul analizelor de politică externă la studiul sistemelor internaţionale. preocuparea pentru natura şi utilitatea cunoaşterii istorice mai mult separă decât apropie cele două discipline. uneori chiar ignorată. De aici rezultă ca standardele profesiunii de istoric sunt mult mai clar cuantificabile iar canoanele şi judecăţile istoricului sun mai puţin deschise polemicilor. Oamenii care deţin puterea expun invariabil o anumită viziune asupra istoriei. cercetătorii în domeniul relaţiilor internaţionale încearcă să înţeleagă şi să explice evenimentele şi cauzele lor dar cu ochii aţintiţi mai mult asupra viitorului. au creat o „istorie oficială”. Şi mai subtil. In domeniul relaţiilor internaţionale. de la emfzele narative la cele economice şi statistice sau de la studiile discrete asupra politicilor domestice sau externe până la sinteza celor două. Cu toate acestea. Începând de la jumătatea veacului trecut se poate urmări o evoluţie paralelă a celor două domenii. din expuneri fără niciun fel de perdea sau expulzând inconvenientele politice din paginile ei. ei sunt aceia care suportă şi sarcina ingrată de a demonta miturile păstrând trecutul neatins de ideologie sau uitare. Cutuma spune că istoria poate fi scrisă cu temei pentru adevăr numai în ţările libere. Mai întâi. pe de altă parte. uneori statele propagă mituri istorice despre ele însele. de la atenţia acordată marilor puteri la efectele revoluţiilor şi işcărilor populare. Există o teamă a clasei politice care guvernează faţă de istorie? Se poate răspunde afirmativ.

logic şi coerent reperele gândirii şi ale acţiunii umane în lumea de ieri sau de azi. Aspectele politice au dobândit o importanţă covârşitoare în studierea relaţiilor internaţionale. de la sfârşitului războaielor religioase şi până în secolul al XIX-lea. un amalgam de adevăr istoric selectiv şi idealizare. studiile referitoare la relaţiile internaţionale au fost impregnate de concepţii mai apropiate de valorile iluminismului dintr-o epocă în care prevala optimismul şi 9 . Din perspectivă istorică. Cercetarea şi dezbaterea istorică ajută la menţinerea integrităţii în politică. II Relaţiile internationale în gândirea politică modernă. Perioada a fost dominată ideologic de utilajul conceptual al secolului al XIX-lea. Există puţin temei să credem că actualul stadiu al cercetării istorice globale este unul definitiv. se pot distinge trei etape distincte în evoluţia gândirii politice moderne cu referinţă la domeniul de mai târziu al relaţiilor internaţionale. Prima dintre ele îşi are originile tocmai în secolul al XVI-lea şi implică emergenţa conceptelor esenţiale ale discursului. Ele oferă o diversitate de căi pentru interpretarea chestiunilor complexe şi ne ajută să interpretăm în mod critic. Acest lucru pare cu atât mai adevărat cu cât ne apropiem de istoria politică contemporană. Acesta ar echivala cu finalul istoriei şi de aceea chiar revizionismul istoric nu este totdeauna greşit. Câteva dintre conceptele cheie privind teoretizarea relaţiilor internaţionale ( statul şi noţiunea de suveranitate) şi-au găsit primele definiţii seculare. final. O a treia etapă importantă debutează în jurul anului 1900 şi se distinge prin fundamentarea disciplinei relaţii internaţionale ca domeniu distinct de cercetare. După primul război mondial. Este perioada în care descoperirile renascentiste în spaţiu (Americile) şi în timp (valorizarea moştenirii clasice greco-romane) au modificat radical viziunea asupra istoriei şi geografiei. Chiar din secolul al XVII-lea concepte esenţiale din sfera dreptului şi a istoriei au fost integrate unui sistem de gândire secular. Liderii politici cultivă adesea etnoistoria. Cea de a doua etapă. credinţele se schimbă iar noile documente sunt declasificate.confruntări salvatoare. Revizionismul este necesar profesiunii de istoric pentru că vechile adevăruri sunt revăzute. urmăreşte integrarea conceptelor de bază ale domeniului într-un cadru explicativ mai larg. Istoria este o aventură dinamică a cunoaşterii. care constant este regândită şi rescrisă.

întrucât atitudinea lor se plasează în afara legilor divine şi ale naturii. Se poate aprecia. subsumată principiului cuius regio eius religio. din punct de vedere teoretic. Biserica argumenta dreptul de a purta războaie împotriva ereticilor şi infidelilor prin necesitatea de a-i pedepsi. Între autorii ce au contribuit la dezvoltarea literaturii despre practica guvernării statelor poate cel mai în vogă şi astăzi rămâne Niccolo Machiavelli. atunci fiecare principe îşi poate declara drept sfânt orice război purtat în nume propriu. în măsura în care o doctrină religioasă poate legitima războiul. unii dintre jurişti sau filozofi susţineau că oamenii de stat identifică în factorii religioşi justificarea efectivă a intenţiilor lor politice. Profesorul Francisco de Vitoria (1480-1549) observa în lucrarea sa De jure belli Hispaniorum in barbaros că. Nu la fel era insă situaţia în Italia. aşadar. Aici. Machiavelli a fost considerat un fel de profesor al răului. primele consideraţii politice determinante pentru domeniul relaţiilor internaţionale apar chiar din secolul al XVI-lea. Este important de amintit că. pentru prima dată. au produs un nou set de reguli menite a reglementa raporturile dintre suverani şi autoritatea monarhului atotputernic. pe de altă parte. De către unii. că. principiile umanismului civic s-au afirmat pe fondul dobândirii independenţei oraşelor italiene faţă de Sfântul Imperiu Roman. un personaj de 10 . Vitoria a scris însă într-un mediu impregnat de catolicism şi contrareformă. Interminabilele conflicte ale perioadei şi incapacitatea de a produce pacea salvatoare au provocat noi investigaţii asupra cauzelor şi justificărilor războiului. Simptomatice pentru curentul veacului s-au dovedit celebrele dezbateri găzduite de Universitatea din Salamanca pe tema legalităţii războaielor purtate de conquistadori împotriva populaţiilor din Lumea Nouă.discursul idealist. cu ocazia păcii de la Augsburg (1555). Opera sa a generat o multitudine de comentarii. Pe de o parte. Sub aspect strict teoretic o preocupare importantă a perioadei a fost relaţia dintre religie şi război. Spre deosebire de contemporanii săi din afara Peninsulei Iberice. Din acest motiv. era dezbătută şi chestiunea toleranţei religioase. iar la sfârşitul celui de al doilea război mondial domeniul a rămas tributar concepţiilor realismului. el acorda o prea mare importanţă influenţei principiilor morale şi etice asupra politicii internaţionale. Religia nu putea justifica războaiele pentru că ea reprezenta o preocupare privată şi era practicată în virtutea unor drepturi individuale şi nu colective. viziunea sa asupra politicii internaţionale era doar aparent una modernă.

el a fost influenţat de ideile Renaşterii. asemenea lui Machiavelli. Alberico Gentili ( 1552-1608). iar etica şi politica nu aveau prea multe lucruri în comun. Machiavelli a contribuit la apariţia tradiţiei realismului politic în teoria relaţiilor internaţionale. Suveranitatea reprezenta puterea absolută şi perpetuă stabilită într-o comunitate. Un principe trebuie să fie preocupat de menţinerea poziţiei sale. Gentili considera că principala misiune a principelui este aceea de a asigura securitatea şi bunăstarea supuşilor. Machiavelli foloseşte în Principele cuvântul „stat” pentru a indica statutul şi puterea unui conducător. În acet sens el apără în Discursuri crima lui Romulus care l-a ucis pe fratele său şi s-a proclamat singur stăpânitor al oraşului. ci este preocupat cu mijloacele practice prin care o ordine politică dezirabilă poate fi stabilită şi menţinută. Totuşi.un egoism lipsit de scrupule în comportamentul individual. a condiţiei şi a puterii de conducător. Posedarea suveranităţii este singura trăsătură care îi distinge pe conducătorii unui stat de celelalte autorităţi. El identifica deja în state şi nu în indivizi principalii actori responsabili ai raporturilor internaţionale şi considera războiul un conflict violent între autorităţi publice. Deşi nu reprezentau condiţia naturală a fiinţei umane. Deşi este mereu privit ca un apărător al concepţiei lui reason d' etat expresia ca atare nu apare în scrierile sale. inclusiv folosirea forţei. datorită structurii anarhice a sistemului internaţional. Ideea modernă despre stat este însă una diferită. se justifică uneori pentru a stabili şi menţine un anumit regim politic. de către alţii a fost vşyut drept drept un moralist al veacului cu o satiră derivând dintr-o etică fundamental creştină. necondiţionată şi irevocabilă. Cu toate acestea. Bodin identifică trei limite ale puterii suverane: legea divină sau naturală (constituţia regatului) 11 şi angajamentele sau . Autoritatea nu este divizibilă. Alături de Hobbes. conflictele dintre state erau inevitabile. de vreme ce interesele o definesc pe cea din urmă şi nu conduita morală. Suveranitatea este absolută. Ambele i-au aparţinut lui Jean Bodin (1530-1595). El nu analizează conceptele morale şi legale pe care le utilizează în etica sa. Conducătorul unui stat modern nu este proprietar peste pământtul statului respectiv şi nici stăpânul locuitorilor. El consideră că măsurile extraordinare. Prima mare contribuţie în privinţa teoriei relaţiilor internaţionale rezidă în definirea conceptului de suveranitate şi formularea principiului de drept internaţional pacta sunt servanda. Precizări importante în această direcţie a adus un contemporan al lui Machiavelli. Asemenea altor gânditori ai epocii.

Statul teritorial ocupa un spaţiu strict delimitat de frontiere inviolabile. Împăratul nu mai putea recruta soldaţi. în special acelea asumate faţă de alţi suverani. Autoritatea Sfântului Imperiu Roman a fost zguduită. Principatele mai mici ( numeroase într-o perioadă în care lumea germană era divizată în peste 300 de stătuleţe) nu puteau beneficia de un 12 . demobilizarea combatanţilor s-a produs greoi şi a durat mulţi ani. după modelul celei exercitate de suverani în interiorul statelor. Franţa. puterea unui principe suveran nu era limitată decât de autoritatea altui principe suveran. Europa era dominată de şase mari puteri: Austria. Provinciile Unite. După războiul de 30 de ani. Rusia.înţelegerile. împărţiţi în departamente specializate. Regiunile Europei Centrale au fost devastate economic şi fragmentate politic. După semnarea păcii din Westphalia. Începând din secolul al XVII-lea. declara război sau încheia pace fără acordul reprezentanţilor tuturor statelor. un sistem de state. Numeroşi mercenari nu s-au mai putut adapta la rigorile unei vieţi paşnice şi au devenit asasini de profesie. Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1718) observa că prima condiţie a suveranităţii unui stat o reprezintă existenţa unui teritoriu suficient de extins. impune taxe sau legi. Comunitatea internaţională nu dispunea de o autoritate supremă. iar factorii religioşi nu mai puteau reprezenta un motiv pentru recursul la arme. Lecţiile războiului aveau totuşi să producă anumite efecte. Tot ei au sesizat că armatele de mercenari sunt extrem de periculoase şi au căutat treptat să-şi formeze propriile armate permanente. Legile care se aplică în reglementarea interacţiunilor dintre indivizi în cadrul unei comunităţi nu se pot aplica şi între principii suverani. Teritoriul era administrat de instituţii loiale monarhilor şi birocraţi de profesie. s-a impus tot mai clar ideea conform căreia lumea este împărţită de un număr de state independente ai căror suverani deţin suprema autoritate in teritoriul lor propiru dar nu au nici un fel de autoritate peste teritoriul altor suverani. Prusia. Monarhii au convenit că războaiele religioase trebuiau cu orice preţ evitate. Chiar conceptul de suveranitate a suportat noi teoretizări. Pacea încheiată în 1648 a acordat suveranitate unui număr impresionant de state mici din inima Europei. în relaţiile dintre state nu există nici o autoritate supremă ci doar două principii ilustrate consecvent: credinţa şi forţa. Europa devenea o structură politică închegată. În relaţia dintre state. Anglia. întreţinute cu cheltuieli foarte mari. Secolul al XVII-lea a debutat în climatul deplorabil produs de urmările nefaste ale războiului de 30 de ani (1618-1648). Din acest motiv.

cu siguranţă ea trebuia inventată. în timp ce suveranitatea presupunea şi capacitate de a-i constrânge pe subiecţii aflaţi pe propriul lor teritoriu. Regii deţineau. Cu timpul s-au lăsat tot mai mult angrenaţi şi în politica internaţională. alianţele sau politica generală a Europei. Termenul absolutism a pătruns în limbajul politic ( mai întâi în limba franceză) în decada ce a urmat Revoluţiei Franceze din 1789.tratament egal în chestiuni ce priveau războiul. Ideea centrală a absolutismului sugera că dreptatea ( justiţia) şi implicit puterea în stat revin exclusiv monarhului. Fenomenul la care făcea referire era desigur mult mai vechi. în virtutea dreptului divin. două au fost conceptele cheie ale politicii internaţionale teoretizate în acest veac: ordinea şi avuţia. Ele se regăsesc în alte două noţiuni care au caracterizat evoluţia istorică a perioadei ( absolutismul şi mercantilismul). Pacea din Westphalia a marcat şi o răsturnare decisivă în privinţa viziunii cu privire la legea internaţională. Absenţa unei astfel de autorităţi centrale este cauza anarhiei ce caracterizează sistemul internaţional. Majestatea nu se confunda cu suveranitatea pentru că ea implica autoritate morală şi normativă. Încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea monarhii europeni au monopolizat atributele puterii. Atâta timp cât ea va persista. Problema ordinii a fost dezbătută tot mai mult pe măsură ce s-a observat că imaginea stării naturale. a indivizilor neguvernaţi de legi. Dacă această autoritate nu ar fi existat. identificată cu persoana suveranului. În secolul al XVII-lea. tradusă într-o formă de autoritate absolută ce permitea unui conducător să pretindă obedienţă deplină poporului său. O a doua condiţie esenţială a suveranităţii devenea majestatea. s-a afirmat treptat convingerea că dreptul internaţional reprezintă un set de cutume şi convenţii codificate sau reguli de conduită. S-au folosit de strategii matrimoniale sau manevre militare şi au aruncat Europa într-o eră a războaielor permanente şi a declinului economic. Pe lângă aceasta. capacitatea de a 13 . Descrisă de Thomas Hobbes ( Leviathan) prin sintagma celebră „războiul tuturor împotriva tuturor”. cea din urmă i-a determinat pe oameni să cedeze puterea unei singure autorităţi statale. Statul era perceput ca o necesitate pentru menţinerea ordinii sociale. Prin politicile pe care le promovează. el asigură ordinea la care oamenii au aspirat odată ce au decis că trebuie să abandoneze starea de nesiguranţă. domină societatea internaţională. create şi prescrise chiar de state cu scopul de a facilita interacţiunea dintre ele. suspiciunea şi războaiele nu vor putea fi evitate.

Activităţile economice urmau a se subordona intereselor de stat. Epoca Vechiului Regim) a cunoscut nu doar exerciţiul deplin al dreptului divin al regilor ci şi teoretizarea noii doctrine a suveranităţii populare. de altfel. Perspectiva simetriei se regăseşte. Sentimentul predominant al epocii a rămas acela al încrederii nelimitate în valenţele gândirii umane şi fascinaţia faţă de regularitatea şi perfecţiunea formelor naturii. o dată în plus. Secolul al XVIII-lea a privilegiat valoarea intrinsecă a raţiunii umane. 1588). Este suficient să amintim că în Franţa Ludovic al XIV-lea a fost numit şi regele Soare.spre exemplu.adopta hotărâri în materie politică. cel care susţinea că monarhii au fost investiţi de Dumnezeu şi nu răspund decât în faţa Lui. Episcopul francez Jacques – Bèningne Bossuet considera şi el că dreptul divin îi conferă regelui autoritate absolută în materie politică dar nu justifică un guvernământ arbitrar. secolul Luminilor (a mai fost denumit Era revoluţiilor democratice. Teza lui Hobbes potrivit căreia relaţiile dintre state exprimă o stare de perpetuă nesiguranţă şi se caracterizează prin conflict a fost combătută de Emmerich de Vattel.în timpul guvernării lui Cromwell din Anglia ( Actul de navigaţie din 1651). sau cea a echilibrului puterii s-au dovedit a fi. Echilibrul comercial era adesea asociat cu echilibrul puterii. iar acestea le vindeau materii finite. aşa cum s-a petrecut. iar persoana sa a devenit pentru mulţi una demnă de a fi venerată. Prima prezentare. Cu toate acestea. O balanţă comercială activă putea reprezenta un ţel important de politică externă. cu adevărat explicită a doctrinei dreptului divin al regilor i-a aparţinut lui Pierre de Bellay ( De l’autorité du roi. dar tocmai aceasta obligă statele să respecte drepturile celorlalţi. Natura relaţiilor dintre state. Epoca cosmopolitismului. El se îndeplinea cu uşurinţă prin înfiinţarea unor colonii care exportau materii prime metropolelor. temele privilegiate. şi în speculaţiile pe seama relaţiilor internaţionale. problema anarhiei sistemului internaţional. Statele deţin dreptul natural de a purta războaie 14 . pentru a o regăsi în arhitectură sau în tonalităţile sclipitoare ale muzicii lui Sebastian Bach sau Joseph Hayden. În cunoscuta sa lucrare Droi de gens. Apogeul autorităţi monarhiilor absolutiste şi maturizarea deplină a mercantilismului s-a produs însă în veacul al XVIII-lea. Regele era suveran atâta timp cît se conforma voinţei divine. s-a dovedit a fi o perioadă a simetriei ce transcende domeniul astronomiei sau al fizicii. Celălalt concept cheie al veacului ( avuţia) a corespuns tradiţiei mercantilismului. el admitea că raporturile dintre state sunt guvernate de legea naturii.

ea devenea posibilă doar dacă un anumit stat reuşea să ocupe militar întregul continent şi să impună celorlalţi renunţarea la atributele suveranităţii. o federaţie a statelor europene nu se poate forma fără recursul la forţă. dacă în secolul al XVII-lea era privit ca un gen de politică ce aduce beneficii anumitor state ( interesului individual). Ei s-au născut liberi dar pretutindeni sunt oprimaţi. el poate fi evitat doar retrăgându-le acestora atributul suveranităţii. relaţiile dintre state se vor caracteriza prin conflicte permanente. juridice şi morale. Societatea este coruptă. Pacea Europei se poate asigura doar dacă statele europene renunţă la suveranitatea lor şi o investesc într-un organism federal superior. Atâta timp însă cât deplina putere a acestor suverani încurajează afirmarea lăcomiei individuale şi fiecare urmăreşte doar împlinirea propriilor deziderate. Dar. de felul răscoalelor. Dacă războiul este produsul raporturilor independente dintre state. iar războiul este un produs al civilizaţiei umane. Războiul poate fi abolit dacă statele încheie un contract social între ele. iar atâta timp cât individul se naşte şi trăieşte în această lume 15 . uzurpărilor sau jafurilor. Teoretizări valoroase provin însă şi din mediul intelectual francez. Faptul nu ar fi însă suficient pentru permanentizarea păcii. Cât priveşte echilibrul puterii. Într-o lume a statelor rivale. Echilibrul puterii se poate obţine doar prin impunerea principiului ordinii în interacţiunea dintre state. În opinia sa. învingătorul urma să înlocuiască aceste suveranităţi disparate şi conflictuale cu o singură autoritate. ce a consacrat acceptarea principiului suveranităţii statelor. Tratatul din 1648 a recunoscut fiecărui principe dreptul de a acţiona în conformitate cu propriile sale interese. revoltelor. nu exista nimic inerent naturii umane care să împingă spre conflict şi agresivitate. cu o imensă putere de constrângere în aplicarea rezoluţiilor adoptate. întrucât Europa este permanent ameninţată de conflicte inerente. ilustrată de un corp legislativ supranaţional. în secolul al XVIII-lea el era deja perceput ca o politică în beneficiul întregii societăţi.defensive în cazul în care le sunt lezate interesele lor legitime. Rousseau considera omenirea paşnică şi prietenoasă. credea Rousseau. Fundamentele sale rezidă în pacea din Westphalia. dar nu este decât un aranjament provizoriu. Sistemul european de state reprezintă însumarea unor valori religioase. Oamenii au devenit războinici doar atunci când au părăsit starea naturală. Jean Jaques Rousseau dezbate problema echilibrului puterii din perspectiva sistemului politic european. În lucrarea intitulată Proiect pentru pacea perpetuă. Odată atins acest scop. sau a întregului sistem de state.

În Franţa. Lozinca „ patria în pericol” a reprezentat apelul la patriotismul a milioane de cetăţeni. ordinea naturală şi echilibrul puterii. Dacă sunt prea mici. Umanitatea a părăsit o stare naturală caracterizată de libertate şi pace pentru o existenţă caracterizată de agresivitate şi război. Secolul al XVIII-lea a cunoscut în ultimele sale decenii şi impactul revoluţiilor din America şi Franţa. pe fondul ameninţărilor externe. Simon Bolivar în America Latină) au ajustat structurile politice noilor imperative. Monarhiile sunt predispuse să cucerească iar republicile să îşi apere propriile teritorii. pentru că. Spre deosebire de predecesorii lor. Ideologia liberală şi cea radicală sunt. Ideea se dovedea revoluţionară. conservatorism. Ele au influenţat profund maniera de a gândi politica dintre state. într-o anumită măsură. în măsura în care monarhiile provocau războiul. au creat confuzie între diplomaţie şi spionaj. Tradiţia gândirii politice occidentale s-a fragmentat în prima jumătate a secolului prin apariţia a trei mari ideologii: liberalism. Au deplasat accentul în exercitarea suveranităţii dinspre persoana monarhului spre instituţii menite a reprezenta poporul. Viziunea liberalismului despre relaţiile internaţionale este extrem de 16 . pe care nu le pot încheia decât cu alte republici. inovatori prin excelenţă. Unii oameni de stat ( ţarul Alexandru I al Rusiei. Montesquieu găsea şi el că războiul se asociază cu tipul de regim care îl promovează şi nu este absolut caracteristic naturii umane. republicile nu se pot apăra fără alianţe. Statele europene s-au confruntat cu impactul teribil al noţiunii de suveranitate populară. cancelarul Metternich) au căutat să combată proiectul revoluţionar. care au devenit soldaţi în slujba naţiunii şi a idealurilor revoluţionare. au redus distincţia între politica internă şi cea externă.devine şi el corupt. Schimbările produse de revoluţie au influenţat raporturile dintre state. În aceeaşi direcţie. În egală măsură. radicalism. revoluţiile au introdus pasiunea şi fanatismul pe scena relaţiilor internaţionale. atâta timp cât monarhiile nutresc intenţii expansioniste. regimul revoluţionar a chemat în 1793 naţiunea la arme. iar alţii ( lordul Liverpool în Marea Britanie. pacea se putea obţine prin înlocuirea lor cu un sistem republican. Miza disputei s-a plasat pe teren ideologic (doctrinar) şi viza înlocuirea tradiţiei prin consimţământ cu autodeterminarea naţională. teoreticienii secolului al XIX-lea s-au preocupat în primul rând de revizuirea mai vechii viziuni ce aşeza în centrul dezbaterii concepte precum simetria. aprecia el. continuatoarele proiectului iluminist.

Contribuţia sa esenţială sub aspect teoretic rămâne însă distincţia clară dintre sfera politicului şi economie. În acest caz se impune totuşi precizarea că autorii amintiţi au conferit curentului o formulare coerentă care ulterior ( în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) a presupus o consistentă angajare politică. Unul dintre aceştia a fost şi Jeremy Bentham. analizate nu în termenii interacţiunii dintre state ci în dimensiunea raporturilor dintre clasele sociale. El s-a pronunţat mai ales în direcţia relevării binefacerilor comerţului liber. să înlocuiască practicile protecţioniste cu cele ale liberului schimb. Cetăţenii trebuiau să beneficieze de acces liber şi constant la informaţiile ce priveau disputele dintre state. un organism în cadrul căruia disputele internaţionale se puteau reglementa prin mijloace raţionale. când s-a 17 . Mai devreme sau mai târziu revoluţia universală avea să impună modelul socialist. caracterizate de tendinţa unei expansiuni globale sau creşterea antagonismului între burghezie şi proletariat. Ea poate fi identificată în scrierile a numeroşi doctrinari. Cît priveşte radicalismul. cei mai influenţi teoreticieni s-au dovedit Marx şi Engels. iar principala funcţie a Congresului de State era să promoveze exerciţiul activităţilor economice în conformitate cu principiile legii naturale. Considera colonialismul principalul impediment în calea dezvoltării comerţului şi credea că fără disputele coloniale ar fi fost mai uşor posibilă edificarea păcii în lume.complexă. critica proprietăţii private. Naivitatea evidentă la început nu s-a mai regăsit şi în cadrul celei de a doua Internaţionale Socialiste ( 1889). Bentham se pronunţa pentru abolirea diplomaţiei secrete. Socialismul utopic al primei jumătăţi de veac a fost înlocuit de socialismul ştiinţific din ultima parte a intervalului. iar clasa muncitoare urma să răstoarne rămăşiţele societăţii burgheze. credinţa nemărginită în progresul istoric. pornind de la ideea că pacea în lume se poate institui doar prin socialism iar războaiele sunt provocate de sistemul capitalist. În a doua jumătate a secolului. Principalele teme ale acestui gen de discurs vizau apologia raţionalismului. Marx şi Engels au înţeles politica în lumina interdependenţelor economice. activismul politic. Prima Internaţională Socialistă fondată de Marx în 1864 a dezbătut probleme de politică externă. Manifestul Comunist exprima şi o nouă viziune asupra relaţiilor internaţionale. singura cale prin care monarhii şi miniştrii reuşesc să-şi satisfacă propriile interese. Economia şi politica reprezentau două domenii diferite. El propunea înfiinţarea unui Congres al Statelor. iar Congresul preconizat urma să garanteze libertatea presei pretutindeni unde era necesar.

Războiul reprezenta condiţia firească a relaţiilor dintre state. Spre deosebire de liberalism sau socialism. conservatorismul repudia ideea egalităţii în drepturi. A doua jumătate a veacului aduce în discuţie tiparele unui naţionalism cu valenţe conservatoare. Acest fapt a presupus manifestarea unei loialităţi depline faţă de politicile statului şi implicarea activă a indivizilor în derularea lor. iar conflictul de interese starea firească a afacerilor dintre indivizi. Mişcarea naţională era construită pe ideea că toţi cetăţenii datorau loialitatea seculară supremă naţiunii şi instituţiilor sale reprezentative. Naţionalismul de la începutul secolului secol XIX are un caracter roamntic. În opoziţie cu conceptul de egalitate sau libertate. conservatorii promovau armonia şi comunitatea. Phlilipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831) considera războiul suprema manifestare a conflictului uman. După înfrângerea lui Napoleon. progresist. Naţiunea forja pe ideea că între popor şi stat există de fapt o strânsă legătură. susţineau ordinea tradiţională în disputa cu retorica feroce a schimbării. el s-a opus pedepsirii excesive a Franţei. cea care trebuia să revină între marile puteri. monarhii europeni schimbau teritorii cu o relativă lejeritate. în veacul ce a urmat liderii naţionalişti susţineau că voinţa indivizilor dintr-un teritoriu anume reprezintă singurul criteriu valabil pentru identificarea frontierelor de stat. Mişcarea s-a fundamentat în jurul ideii conform căreia toţi cetăţenii îşi transferă suprema lor loialitate naţiunii şi instituţiilor ei reprezentative. reprezenta un pion important al echilibrului politicii europene. pentru că. politica internaţională nu trebuia influenţată de principiile eticii. acordând mai puţină importanţă locuitorilor din teritoriile cedate sau cucerite. conform legilor mariajului şi ale războiului. politica instrumentată cu alte mijloace. Potrivit lui Metternich. Echilibrul puterii trebuia cu orice preţ menţinut.preconizat chiar crearea unui parlament internaţional al mişcărilor socialiste. În viziunea conservatorilor politica internaţională nu era o ştiinţă ci o artă. prin tradiţie. Ascensiunea naţionalismelor a presupus schimbări esenţiale în privinţa reprezentării loialităţii în cadrul statelor.yx Această idee presupunea implicarea cetăţenilor în viaţa politică a statelor şi stabilirea unei legături emoţionale de ataşament între cetăţeni şi statul centralizat. denunţa noua credinţă în raţiune. care în regiunile fragmentate politic ale Europei centrale a alimentat 18 . Secolul al XIX-lea a cunoscut şi afirmarea naţionalismului la rang de politică de stat. ştiinţă şi progres istoric. Dacă în secolul al XVIII-lea.

Relaţia dintre numărul exact de locuitori precis determinat. şi chiar acolo unde timpul vindecase rănile de odinioară pacea nu s-a dovedit decât absenţa temporară a războiului. populaţia Europei a cunoscut creşteri importante. 436 de milioane la începutul secolului XX). nu s-a putut apăra de ameninţările puterilor europene. Numărul de locuitori a reprezentat un barometru cu ajutorul căruia s-a putut chiar evidenţia statistic statutul de putere pe scena raporturilor dintre state. Principiul auto-suficienţei dar mai ales o viziune diferită asupra relaţiilor internaţionale au produs. în ciuda imensului potenţial demografic ( 300 milioane de locuitori în jurul anului 1800. În mai puţin de 150 de ani. Au existat desigur şi excepţii sau situaţii atipice. Revoluţia franceză şi. Resursele demografice ale unei naţiuni deveneau şi o teribilă armă de propagandă. Rivalităţile mai vechi s-au acutizat. Scena relaţiilor internaţionale a devenit din ce în ce mai agitată. Formarea statelor naţionale a însemnat orientarea politicii externe spre ceea ce reprezenta idealul naţional. III Impactul transformărilor demografice şi economice. într-o anumită măsură. Chiar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. în cazul Chinei. China. după cum explozia demografică a stimulat ascensiunea unor state până la statutul de mari puteri ( Cazul Statelor Unite în secolul al XIX-lea). (În cazul lumii germane au rămas celebre proiectele lui Schwarzenberg sau Bruck cu privire la un ipotetic imperiu austriac format din 70 de milioane de suflete iar În Rusia panslaviştii propagau şi ei unificarea tuturor slavilor). 19 . populaţia masculină aptă să participe la războaie şi efectivele complete ale forţelor armate a dobândit o însemnătate din ce în ce mai mare odată cu generalizarea serviciului militar obligatoriu printre statele europene. războaiele purtate de Napoleon au făcut cele dintâi dovada potenţialului teribil al armatelor naţionale. Evoluţiile demografice s-au dovedit determinante pentru configurarea armatelor moderne. dar mai ales în secolul al XIX-lea. Aspecte demografice Pentru relaţiile internaţionale populaţia unei ţări şi evoluţia ei într-un anumit interval de timp joacă un rol extrem de important.războaiele de eliberare naţională sau de unificare. o situaţie de dependenţă şi permanent recul. Au existat desigur şi situaţii în care stagnarea sau diminuarea sporului demografic au provocat îngrijorare pentru liderii politici ( cazul Franţei de după 1871).

pojarul. cu anumite excepţii ( Franţa sau Irlanda) s-a dovedit a fi constant. Dacă în Franţa se realizau sporuri demografice de până la 5 milioane într-un interval de 20 de ani. dar. în realitate acest fenomen economic nu a contribuit decisiv. cu efecte la fel de dăunătoare ( varicela. Este adevărat că anumite maladii temute în trecut ( cazul ciumei. tuberculoza). care decimase populaţia Europei) au devenit cu timpul vindecabile. China). Unii autori au identificat drept cauze ale acestui constant spor demografic scăderea ratei mortalităţii prin reducerea numărului cazurilor de înfometare. pe atunci o nouă maladie teribilă provenită din Asia. ca urmare a îmbunătăţirii ofertei alimentare şi progresele medicinei. Faptul s-ar putea explica prin efectele teribile ale foametei provocată de lipsa cartofului. Cu toate acestea anumite progrese. Excedentul de populaţie mai redus în cazul Franţei se datora frecvenţei slabe a naşterilor Într-o familie obişnuită de francezi nu se năşteau decât rareori mai mult de doi copii. Sporul demografic s-a dovedit la fel de consistent şi în regiuni preponderent agricole ( Europa de Sud-Est. S-ar putea crede că o posibilă motivaţie a reprezentat-o industrializarea unor arii extinse de pe continent. Franţa reprezintă şi ea un caz special. Aceste argumente nu conving nici ele pe deplin. sau prin mirajul emigraţiei spre Statele Unite. Deşi oarecum mai nesigure decât cele din China. În jurul anului 1830. 000 de vieţi omeneşti. În perioada 1830-1850 se poate observa doar o tendinţă restrânsă de creştere demografică în comparaţie cu celelalte puteri europene.după 1750 populaţia planetei practic s-a dublat. lovea Europa. statisticile europene rămân importante mai ales pentru faptul că oferă o imagine consistentă a raporturilor demografice dintre principalele puteri. sau chinina împotriva 20 . În cazul Irlandei au existat circumstanţe deosebite. Statisticile cu privire la numărul de locuitori s-au permanentizat încă din secolul al XIX-lea. Această evoluţie s-a menţinut până spre 1878 când populaţia Franţei a crescut de la aproximativ 32 de milioane la 37 milioane locuitori. în state precum Germania sau Marea Britanie creşterea numărului de locuitori pentru aceeaşi perioadă se cifra undeva între 11 sau 17 milioane. de asemenea. holera. În Europa sporul demografic. gripa. dar au apărut şi altele noi. Populaţia ei a scăzut în intervalul 1830-1878 în proporţii îngrijorătoare. tifosul. Numai în Franţa flagelul a reuşit să răpună într-un singur an ( 1832) 103. Este. Explozia demografică pe care Europa a cunoscut-o începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea se explică printr-o suită de cauze. precum descoperirea vaccinului împotriva variolei. posibil ca şi legislaţia în privinţa drepturilor egale ale tuturor moştenitorilor să fi contribuit la perpetuarea acestei situaţii.

Cea mai frecvent întâlnită dintre ele are în vedere emigraţia. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea valul emigraţionist a lovit mai puternic în regiunile sudice sau răsăritene ale Europei. începând din secolul al XIX-lea principala cauză este de natură economică sau socială. 21 . În total se estimează că în secolul al XIX-lea au emigrat spre Statele Unite peste 32 de milioane de oameni ( în jurul a 200. iar cea de a doua până la izbucnirea războiului în 1914. Începând din 1820 numărul emigranţilor europeni a crescut permanent până la războiul de secesiune. un motiv important pentru emigraţie îl constituiau constrângerile politice şi religioase ( situaţia hughenoţilor. Progresele în domeniul agriculturii ( în special introducerea unor noi culturi) s-au asociat şi ele celorlalte îmbunătăţiri aduse calităţii vieţii. Principalul val emigraţionist cunoscut în timpurile moderne s-a manifestat dinspre Europa spre cele două continente americane. Resursele economice ale Europei erau limitate şi puteau acoperi cu greutate necesităţile unei populaţii în constantă creştere numerică ( Într-un interval de o jumătate de secol -1850-1900. S-a estimat că în perioada cuprinsă între anii 1821-1932. Ulterior au mai existat alte două perioade de vârf ale emigraţiei spre Statele Unite. Statele Unite ale Americii reprezentau principala destinaţie a celor mai mulţi dintre emigranţii europeni.malariei. Alături de ele mai există şi alte argumente care explică creşterile demografice sesizabile începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea. Migraţiile sunt un fenomen internaţional ce poate fi observat constant în întreaga evoluţie istorică a omenirii. nu pot fi neglijate. odată cu eliminarea treptată a constrângerilor specifice perioadei medievale. Situaţia s-a modificat însă în scurt timp. Dacă la începutul epocii moderne. menoniţilor sau puritanilor). Tinerii întemeiau familii şi aduceau pe lume copii fără consimţământul vreunui stăpân feudal atotputernic. În perioada ce a urmat dobândirii independenţei faţă de metropola britanică sau în perioada Revoluţiei franceze fluxul de emigranţi spre America nu era semnificativ. Irlanda şi Portugalia sunt ţări în care până spre anul 1914 populaţia s-a înjumătăţit din pricina emigraţiei. construcţia sistemelor de canalizare. Schimbarea de atitudine în raport cu căsătoria. descoperirea aurului în California. Motivaţiile emigrării erau diverse: anii de foamete în Irlanda. Factorii demografici influenţează dispunerea relaţiilor dintre state în felurite ipostaze. revoluţiile din Europa Centrală. Prima a durat cu aproximaţie până în 1890.. peste 60 de milioane de oameni au emigrat în ţări străine.populaţia continentului a crescut de la 266 milioane la 420 de milioane). preponderent din Europa dincolo de mări.000 anual).

între personalităţi ale politicii americane şi reprezentanţi ai aristocraţiei britanice. Insulele Britanice. Tunisia. misionari. este adevărat nu cea mai consistentă. cei mai mulţi europeni. proveneau câţiva dintre factorii politici importanţi în ambele ţări: preşedintele american Wilson şi Lordul Amiralităţii Britanice. Autorităţile americane au reacţionat. După abolirea generală a sclaviei.etc. Comunitatea germană din Statele Unite. Aici. Într-o anumită măsură. ori minerit. Datorită numărului extrem de ridicat şi tendinţei de a-şi vinde forţa de muncă la preţuri modice.simplu de adoptat. aceşti emigranţi au luat locul negrilor de odinioară. Decizia implicării de partea Antantei nu a fost . 22 . Nu puţini au fost emigranţii europeni care s-au stabilit însă şi în America Latină. prin adoptarea unor reglementări restrictive începând din 1882 ( Chinese Exclusion Act). Din căsătorii mixte. Africa de Sud sau America de Sud. egiptul sau chiar Colonia Capului stimulau şi ele imaginaţia multora dintre aventurierii englezi. Noua Zeelandă sau Algeria (pentru unii dintre francezi). ba chiar simpatiilor americane faţă de britanici în raport cu germanii. negustori sau soldaţi. pentru a le determina să adopte o anumită conduită în politica externă. Asia a furnizat însă un număr enorm de emigranţi ( mai ales India şi China spre sfârşitul secolului al XIX-lea) Statelor Unite. principala motivaţie în privinţa emigrării era suprapopularea. ea s-a datorat şi legăturilor strânse. acolo unde numărul lor a crescut până la 470. Franţa. Mulţi dintre chinezi spre Indiile Olandeze. Anglofobia existentă în societatea americană la începutul secolului al XIX-lea devenise un fenomen cu totul izolat. de altfel. Se adăugau desigur şi simpatiile favorabile britanicilor ale consilierilor preşedintelui american (colonelul House şi Robert Lansing). În cazul Chinei.se ştie. Ei reprezentau o forţă de muncă ieftină în domeniul construcţiilor sau pe plantaţiile de trestie de zahăr. Winston Churchill. erau de obicei funcţionari în administraţie. Principalele regiuni europene din care proveneau emigranţii dornici să se stabilească în Statele Unite erau Germania. În unele cazuri emigranţii au creat presiuni la adresa autorităţilor. Un număr relativ redus de emigranţi europeni a luat şi drumul Asiei. Un adevărat paradis al emigraţiei aveau să devină şi Australia. stabiliţi preponderent în colonii. O categorie aparte de emigranţi din China sau India erau aşa-numiţii coolis. Aici. Brazilia şi Argentina reprezentau principalele destinaţii căutate. oameni care acceptau să lucreze pentru venituri extrem de mici. Prezenţa lor s-a dovedit constantă în Cuba. statele primitoare au adoptat anumite restricţii.000 în 1901. Norvegia. Este şi cazul Statelor Unite în perioada premergătoare participării la primul războiul mondial.

maşina cu aburi inventată de James Watt în 1766 ). Iniţiativa a aparţinut statului. Ea a fost singurul stat care a reuşit să ţină pasul cu evoluţia ascendentă a industriei din Anglia. Căile ferate deţineau mai ales o importanţă strategică. Începuturile industrializării trebuie căutate în Anglia secolului al XVIII-lea. Anglia a fost numită în secolul al XIX-lea „atelierul lumii”. Nu peste mult timp. Creşterea economică aferentă acestei perioade a cunoscut mai multe cicluri. care a demarat un program consistent de construcţie a infrastructurii feroviare. şi Silezia Superioară. începuturile industrializării se pot localiza în intervalul 1830-1840. s-au produs în Marea Britanie încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. Construcţia căilor ferate presupunea însă finanţare externă. În statele germane. Transformări spectaculoase în domeniul inovaţiilor tehnice. eficienţa comerţului extern şi progresele sistemului bancar au creat premisele necesare creşterii economice.disciplinată şi prosperă. iar pe continentul european în prima jumătate a secolului al XIX_lea ( pentru regiunile Europei Centrale sau de Vest). cu impact asupra economiei şi societăţii. Pînă în anii ΄ 50 ai secolului. Cu toate acestea. extinderea şi modernizarea reţelelor de transport. modernizarea reţelelor de transport şi comunicaţii Pe lângă factorii demografici o importanţă aparte în dinamica relaţiilor internaţionale din epoca modernă au dobândit-o industrializarea. Nu întâmplător. Principalele centre de dezvoltare erau regiunea Ruhr-ului. Mai multe inovaţii tehnice ( războiul mecanic de ţesut inventat de Richard Arkwright în 1769. avea să domine economic continentul. dar proiectele de construcţie a lor au stimulat angajarea forţei de muncă şi au produs chiar anumite înnoiri tehnologice. Belgia a fost ţara care a urmat cel mai fidel modelul dezvoltării economice propus de britanici. comerţul mondial şi exportul de capital. ea s-a caracterizat şi prin perioade de stagnare sau recesiune. A eşuat mai ales pentru că efortul său era incomparabil mai mic decât cel al propagandiştilor britanici. Industrializarea. În Europa. Departe de a fi liniară. ţinutul Saar. a militat firesc pentru non-intervenţia americană în conflict. ( A se vedea prima mare criză economică din jurul anului 1873. Germania unificată politic. statele germane au depins de importurile de utilaje din Marea Britanie. dar şi beneficiile erau 23 . cunoscută sub numele de „Marea Depresie”). Începuturile industrializării în Rusia nu pot fi izolate de eşecurile pe care Imperiul le-a suportat în urma războiului Crimeii. Belgia nu a făcut parte din concertul Marilor Puteri.

cercul acestor manifestări a devenit mai extins. în ciuda războaielor şi teritoriilor pierdute. şi în veacul următor. găzduită din nou la Londra. Tendinţa s-a menţinut. Resursele economice indicau veniturile şi avuţia de care un anumit stat se putea folosi în instrumentarea politicii externe. Pentru relaţiile internaţionale. Supremaţia economică a Angliei s-a ilustrat cu ocazia expoziţiei din 1862. În cazul Rusiei. zonele administrate de Ungaria rămâneau dependente de agricultură. Următoarea expoziţie a fost organizată la Paris. cu excepţia statelor Unite şi a Japoniei. în plină desfăşurare a războiului Crimeii ( 1855). 24 . Cea de a şasea expoziţie universală s-a desfăşurat în 1876 la Philadelphia în Statele Unite. Cea de a şaptea expoziţie a fost găzduită din nou de Paris. despre o posibilă industrializare se discută doar conjunctural în literatura de specialitate. iar atmosfera era încărcată încă de tensiunea raporturilor franco-germane. Puterea politică se măsura în secolul al XVIII-lea în strânsă corelaţie cu dimensiunea armatelor şi achiziţiile din sfera economiei. într-o anumită măsură. Napoleon al III-lea a gândit acest eveniment în ideea de a transmite un semnal puternic cu privire la soliditatea alianţei franco-engleze.importante. un bun prilej de discuţii pe teme politice între oamenii de stat europeni. un aport deosebit în privinţa industrializării l-a avut şi includerea în circuitul economic a unor regiuni bogate în resurse de fier ( Krivoj – Rog) şi exploatarea petrolului în regiunea Mării Caspice. Un bun prilej de ilustrare a potenţialului de care dispuneau statele l-au reprezentat expoziţiile mondiale. În afara Europei. nu se pot constata progrese semnificative în direcţia industrializării înainte de 1880. În vreme ce regiunile administrate de Austria au cunoscut anumite progrese ( cazul Cisleitaniei). Parisul a găzduit apoi o nouă expoziţie în 1867. organizarea sau participarea la un asemenea eveniment implica şi conotaţii politice. Cu acest prilej. De altfel. mai ales spre sfârşitul secolului al XIXlea. Începând din 1873. întrucât noua infrastructură a stimulat exporturile Rusiei ( în special cereale) pe pieţele externe. În cazul Austro-Ungariei. Marea Britanie a făcut dovada supremaţiei sale economice în lume. Seria acestor expoziţii universale s-a deschis în 1851 la Londra. De fiecare dată. Ea a reprezentat un bun prilej pentru ilustrarea progreselor industriei americane. Faptul se petrecea în 1878. când expoziţia s-a desfăşurat la Viena. Economia Dulei Monarhii era puternic polarizată. Austro-Ungaria avea ocazia să demonstreze că. o posibilitate de a acţiona la nivelul marii politici. rămânea un sctor de prim rang al scenei europene. industrializarea a jucat un rol extrem de important.

Rusia a trebuit să se declare învinsă în războiul Crimeii şi pentru faptul că nu dispunea în regiunile sudice de căi ferate necesare transportului de trupe. În 1843 s-a stabilit legătura între Prusia şi Belgia prin localitatea Herbesthal. cele mai spectaculoase progrese în privinţa infrastructurii feroviare le-au realizat Belgia. după ce iniţial refuzase integral participarea. s-au revigorat legăturile politice sau schimburile culturale dintre state. iar întreţinerea sau extinderea lor a făcut obiectul tratativelor dintre state. În Rusia. iar din 1839 între Dresda şi Leipzig. ulterior. Mai mult decât atât. Căile ferate şi navigaţia vaselor cu abur sunt cele ce le-au provocat. Franţa şi Germania. Chiar înainte de prima jumătate a secoluilui al XIX-lea se putea călători ( deşi pe căi ocolite) de la Paris la Viena. chiar în întreaga lume. S-au putut stabili astfel legături solide între regiuni sau continente mai puţin circulate în secolele anterioare. În doar câteva decenii.pe ruta Stockton-Darlington) şi tot aici sa inaugurat primul traseu destinat transportului de persoane între Liverpool şi Manchester. finalizată totuşi abia în 1851. muniţie sau alimente spre teatrul de război. ( În Germania au devenit un mijloc de propagare a unificării statale). în 1848 s-a stabilit conexiunea între Prusia şi Austria la Oderberg. În statele germane existau numeroase linii pe distanţe scurte. Prima cale ferată din lume a fost pusă în funcţiune în Anglia ( 1825. Modernizarea reţelei de transport a revoluţionat relaţiile comerciale integrând noi spaţii economiei mondiale. Pe continent. Abia începând din 1835 s-a putut utiliza prima linie locală între Nürnberg şi Fürth. căile ferate au câştigat supremaţia în privinţa mijloacelor de transport din Europa. Sistemul de căi ferate din Franţa includea în 1842 şase linii principale. iar de 25 .Germania a fost reprezentată doar de o expoziţie de pictură. care porneau din Paris. America de Nord şi. pentru ca în 1852 să se inaugureze şi legătura directă între Prusia şi Franţa prin localitatea Forbach. Căile ferate au depăşit curând cadrul strict al frontierelor naţionale. Progresele industrializării şi impactul lor asupra relaţiilor internaţionale nu pot fi înţelese decât în corelaţie cu alţi factori ai modernizării. astfel că singura linie disponibilă înainte de războiul Crimeii era cea dintre Moscova şi Petersburg. Construcţia căilor ferate a dobândit treptat o importanţă politică şi strategică deosebită. construcţia căilor ferate a început mai târziu. În secolul al XIX-lea s-au produs transformări fără precedent în domeniul transporturilor. Mijloacele şi căile de transport sau de comunicaţie nu pot fi desigur omise. Trupele franceze şi materialele de război erau transportate de aliaţi cu trenul până în portul Marsilia.

inclusiv asupra relaţiilor dintre state a exercitat şi transportul maritim sau fluvial. Anul 1807 este data de naştere a navigaţiei vaselor folosind forţa aburului. Actul privind navigaţia pe râul Rin. Aici s-a statuat libertatea de navigaţie pe 26 . Câţiva ani mai târziu. Sao Paolo). Baltimore. În afara Europei. în 1812 navigau deja mai mult de 50 de vapoare pe râurile din America de Nord. în America Latină transportul feroviar a stimulat în special comerţul exterior în regiunile de graniţă şi în marile centre urbane ( Buenos Aires. Statele Unite au acordat o atenţie sporită căilor ferate. Cea mai prestigioasă companie de navigaţie fluvială s-a înfiinţat însă în Austria pe la 1830 ( Donaudampfschiffahrtsgesellschaft). Între 1827 şi 1830 s-au construit mici segmente de cale ferată dinspre Philadelphia. Nu doar căile ferate au revoluţionat transporturile în epoca modernă. Lecţia nu a rămas fără urmări. Deja în anii ́60 ai secolului al XIX-lea. în 1831. Primul fluviu internaţional pe care s-a putut aplica principiul libertăţii navigaţiei. Documentul a fost revizuit în 1868. Şi în Marea Britanie existau în 1815 peste 20 de vase ce foloseau furţa aburului iar în 1823 numărul lor a crescut la peste 160. Atunci inginerul american Robert Fulton a întreprins o primă călătorie vaporul „Clermont” de la Hudson la New York prin Albany. Discuţiile privind regimul navigaţiei pe fluviile internaţionale s-au reluat în 1856 cu ocazia Congresului de la Paris. În Asia. astfel încât. s-a demarat un program de investiţii solide (cu capital francez şi englez) într-o reţea strategică de căi ferate. construcţia căilor ferate manifestat până în 1880 mai ales în Indiile Britanice. Spre deosebire de Statele Unite. Statele Unite dispuneau de tot atâţia kilometri de cale ferată cât statele europene luate împreună. se semna la Mainz. În anii ce au urmat au fost conectate la reţeaua de căi ferate şi regiunile mai puţin populate sau dezvoltate economic. unde reţeaua de căi ferate a servit şi colonizării imensului spaţiu din interior. Rio de Janeiro. Importanţa navigaţiei fluviale a presupus şi anumite reglementări juridice referitoare la tranzitarea statelor riverane. a fost Rinul. Articolul 109 al Actului final parafat la Viena în 1815 menţiona: „ navigaţia pe tot cursul râurilor ce trec prin mai multe state va fi în întregime liberă. după război. text prin care se acorda deplina libertate de navigaţie până la marea limitrofă doar statelor riverane. O influenţă deosebită. Charleston spre regiunile din Vest. deşi într-o formă restrictivă. După discuţii interminabile.aici cu vaporul până în Peninsula Crimeea.” Se proclama astfel principiul navigaţiei pe fluviile europene nu doar pentru riverani. conţinutul său dobândind o formulare cu mult mai liberală. ci pentru toate statele de pe continent.

vasul „Savannah” traversa Atlanticul din America de Nord spre Anglia într-o călătorie ce a durat 27 de zile. în cadrul unei conferinţe internaţionale. În privinţa navigaţiei maritime. În anul 1819. Serviciul poştal cotidian a suportat importante prefaceri. Brazilia şi Japonia. durata s-a scurtat până la intervalul a 30 de zile. sau la realizarea acelor lucrări necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trafic.Dunăre până la gurile de vărsare ale fluviului. puterile au semnat la 16 aprilie 1856 faimoasa Declaraţie asupra Legii Maritime. o criză acută a raporturilor dintre Franţa şi marea Britanie. până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi-au declarat acordul doar Argentina. care în Germania şi Rusia purtau numele de vânători. Pasul următor a vizat echiparea vaselor oceanice cu tehnologie modernă. Ele încredinţau corespondenţa obişnuită serviciilor poştale. Până la jumătatea secolului al XIX-lea s-au semnat peste 100 de convenţii poştale doar între statele germane. Această rută a devenit principala linie maritimă de legătură între India şi metropola britanică. Canalul de Suez a redus drastic distanţa dintre Europa şi Orientul Îndepărtat. poliţie fluvială. iar depeşele secrete erau transportate în valiza diplomatică de curieri speciali. Principiul libertăţii navigaţie a fost extins şi asupra Canalului de Suez începând cu anul 1888. Până în 1830 expedierea unei scrisori din Anglia spre India necesita în medie între 5 şi 8 luni. cu excepţia celor de contrabandă. Corespondenţa diplomatică la distanţe uriaşe a necesitat un timp mai scurt. nu fără serioase dificultăţi. Deşi au fost invitate să adere la această declaraţie toate puterile maritime ale lumii. interzicerea confiscării bunurilor inamicului de pe vasele neutre. vreme de peste 25 de ani. sau asupra fluviului Congo din 1885. Rutele maritime tradiţionale au suportat şi ele modificări. Au luat fiinţă două comisii internaţionale ( Comisia Europeană a Dunării şi Comisia Statelor Riverane) care au lucrat. Europa a reuşit să menţină supremaţia în teritoriile de peste mări. La iniţiativa directorului general al serviciului de poştă din Germania ( Heinrich von Stephan) în 1873 au fost invitate la Berna. desfiinţarea taxelor vamale. În privinţa acordurilor internaţionale impactul navigaţiei pe bază de abur şi al construcţiei căilor ferate nu poate fi neglijat. Construcţia Canalului de Suez a provocat. majoritatea statelor europene. Chiar şi ministerele de externe au beneficiat de noile prefaceri tehnologice. Cîţiva ani mai târziu vaporul britanic „Enterprize” a parcurs distanţa din Anglia până la Calcutta în 133 de zile. Cu ajutorul flotei modern echipate. Documentul decreta abolirea pirateriei. la elaborarea regulamentelor de navigaţie. Rezultatul a fost înfiinţarea Asociaţiei Generale de Poştă ( 27 . La numai douăzeci de ani.

dinamica relaţiilor internaţionale. După ce în prealabil telegraful optic fusese utilizat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în scopuri politice sau militare. care iniţial grupa preponderent state europene. mai sus invocat. societăţile de telegraf private au primit acces liber în organizaţie. Datorită importanţei telegrafului. după ce în 1850 se întemeiase deja Uniunea Telegrafică Germano Austriacă. Marele Vizir Ali Paşa putea schimba instrucţiunile diplomatice în cel mult câteva ore. Ambele organizaţii au fost invitate în 1865 să participe la Paris . regina Victoria şi preşedintele Buchanan îşi trimeteau reciproc mesaje ce ajungeau la destinaţie pe ruta Londra-Wasshington în cel mult o oră. Cu acest prilej s-a constituit Uniunea Telegrafică Internaţională. a reglementat aspecte de ordin juridic în administrarea reţelelor de 28 . telegraful. După o a doua conferinţă desfăşurată la Viena în 1868. avea să schimbe. tratativele de pace de la Paris din 1856 au durat cu mult mai puţin decât interminabilele discuţii purtate la Viena între 1814 şi 1815. fără a dispune totuşi de dreptul de vot. Expedierea informaţiei necesare la agenţiile diplomatice situate la mari distanţe s-a diminuat considerabil. Ea s-a dovedit extrem de utilă pentru funcţionarea reţelelor de cale ferată. nu au întârziat să apară organisme sau intenţii de cooperare internaţională.1874). s-a utilizat pentru prima dată acest modern mijloc de comunicare. Petersburg. care garanta membrilor deplina libertate de tranzit în ţările afiliate. În ziua de 13 august. desfăşurată în 1872 la Roma. Introducerea telegrafului pe scară largă a impulsionat comerţul internaţional şi iniţiativele de politică externă a statelor. o altă descoperire epocală. La cea de a treia conferinţă. la o primă conferinţă internaţională. La nivelul comunicaţiilor. organizaţia şi-a schimbat titulatura în Asociaţia Poştală Mondială. în 1836 Samuel Morse fabrica primul telegraf electromagnetic. Începând din 1878. De la jumătatea secolului al XIX-lea s-au folosit pe scară largă cabluri telegrafice submarine. În cadrul Congresului de la Paris. Poate şi din acest motiv. În anul 1855 se înfiinţa Uniunea Telegrafică Vest-Europeană. începând din secolul al XIX-lea. A patra Conferinţă. comparativ cu alte perioade când acelaşi demers necesita cîte două săptămâni. ţinută în 1875 la St. În vara anului 1858 s-a sărbătorit cu mare fast inaugurarea primului cablu atlantic ce lega Europa de America de Nord. prima organizaţie internaţională complet autonomă din istoria universală. În cadrul tratativelor diplomatice purtate de puterile europene la Paris în 1856. la care au participat şi unele state din Asia. alături de alte state europene. Descoperirea s-a răspândit cu rapiditate. s-a întemeiat Biroul Telegrafic Internaţional cu sediul la Berna.

ea s-a putut aplica într-o înţelegere internaţională. Unele dintre ziarele importante în Marea Britanie dispuneau chiar ele de servicii tele grafice ( The Times . iar agenţia Wolff domina circulaţia ştirilor în Europa Centrală. Ea a devenit emblematică pentru că amintea în premieră de clauza naţiunii celei mai favorizate. care au extins o afacere profitabilă cu anunţuri publicate la Paris. dezvoltarea reţelelor de transport şi a posibilităţilor de comunicare au stimulat economiile naţionale şi mai ales comerţul extern. Iniţiativa lor a fost urmată în Franţa de constituirea Agenţiei Havas. abia în anul 1786. La nivel doctrinar un impact deosebit.telegraf. Cu ocazia semnării păcii de la Utrecht (1713). Comerţul internaţional şi exportul de capital Industrializarea. În 1870. Sub aspect juridic. Africii de Nord şi de Sud. Concepţiile lui Adam Smith s-au putut în practica guvernării din Anglia abia peste 50 de ani. odată cu semnarea unui tratat comercial cu Statele Unite ( Tratatul Eden). După 29 . rezultată din asocierea a doi fraţi. Această clauză a determinat iniţial Parlamentul britanic să respingă documentul. În 1849 Paul Reuter şi Berhard Wolff s-au asociat şi au fondat una dintre marile agenţii de presă ale secolului. a fost inclusă şi o înţelegere comercială. El demonstra cu convingere că desfiinţarea numeroaselor restricţii sau constrângeri în economie stimula competiţia şi acumularea de bogăţie. prin care contractanţii se obligau să-şi acorde reciproc aceleaşi avantaje ce decurgeau din alte documente similare încheiate cu terţe părţi. mai ales pentru stimularea liberului schimb. l-au avut ideile exprimate de Adam Smith în lucrarea sa devenită clasică The Wealth of Nations ( 1776). cel care a cunoscut o ascensiune fără precedent în istorie. astfel încât. convenţiile comerciale s-au diferenţiat tot mai mult de cele politice. Scandinavia şi Rusia. în anexa tratatului dintre Anglia şi Franţa ( în fond esenţa păcii). în vremea războiului Crimeii). Se constituia astfel un cartel care monopoliza întreaga circulaţie a informaţiilor în lume. Havas rămânea fidelă Europei Occidentale. Deschiderea principalelor companii de telegraf a influenţat dinamica circulaţiei informaţiilor în toate domeniile şi a asigurat presei posibilităţi noi de afirmare. principalele agenţii de ştiri telegrafice au semnat un acord care echivala practic cu împărţirea zonelor predilecte de acţiune. Reuter domina în Marea Britanie şi orientul Îndepărtat. Economia mondială. dar majoritatea presei europene prefera să apeleze la serviciile unor agenţii internaţionale de ştiri.

s-a format o reţea de acorduri comerciale. Din iniţiativa lui Gladstone şi Cobden. Napoleon dorea să înlăture orice opoziţie din partea Angliei. anexarea celor două provincii a diminuat mult din patima contestărilor. Ele au menţinut tendinţa liberului schimb în relaţiile cu celelalte state. Din punct de vedere economic. Deşi gestul său a fost criticat de anumite cercuri politice din Franţa. tratatul nu aducea Franţei avantaje însemnate. Importurile tot mai ieftine de cereale din Statele Unite au ruinat practic producătorii europeni. doi dintre promotorii cunoscuţi ai liberului schimb. Anglia şi Franţa au încheiat tratate comerciale cu majoritatea statelor europene. Politicile protecţioniste au afectat însă raporturile dintre principalele puteri economice ale continentului. în care cereau eliminarea treptată a impedimentelor ce stânjeneau libertatea comerţului. Austria şi Austro-Ungaria 21. Ea s-a aplicat efectiv în raporturile comerciale dintre cele două puteri europene. dar diminua considerabil volumul acestora. care a creat un imens spaţiu al liberului schimb în interiorul continentului. Parafarea acestui document trebuie asociată cu pretenţiile franceze faţă de anexarea Nisei şi Savoiei. care liberaliza schimburile comerciale dintre Franţa şi statele germane. Criza economică din 1873 a impus revenirea treptată la protecţionism. care au cerut protecţie guvernelor. Tot mai mulţi întreprinzători au adresat petiţii Parlamentului. Franţa se angaja să elimine interdicţiile la import pentru numeroase mărfuri provenite din Anglia şi stabilea un plafon al taxelor la cel mult 30% din valoarea produsului. Era liberului schimb în Europa a debutat odată cu semnarea tratatului comercial dintre Franţa şi Marea Britanie din 1860. Germania 29. pentru că economia ei era structurată pe politici protecţioniste. britanicii acceptau să ridice interdicţia faţă de importurile din Franţa cu excepţia vinurilor. Belgia 28. Se cunoaşte astăzi că Napoleon al III-lea a acceptat semnarea tratatului nu numai din motive economice ci şi din raţiuni politice. Anglia 17). statele industrializate. El nu desfiinţa taxele vamale în regimul schimburilor comerciale dintre cele două puteri. Anglia a introdus numeroase măsuri restrictive. 30 . pentru că ea avantaja marii producători. odată cu semnarea unui nou tratat între Franţa şi Uniunea Vamală Germană ( Zollverein).haosul creat de războaiele lui Napoleon. oferind sprijin pentru semnarea unui tratat cu prevederi dintre cele mai liberale. ( Italia şi Franţa au semnat 27 de acorduri comerciale. Tratatul Cobden – Chevalier dispunea şi de clauza a naţiunii celei mai favorizate. Perioada de glorie a liberului schimb a fost extrem de scurtă. În schimb. În scurt timp. Este vorba despre acordul Delbrück – De Clerq din 1862. la Paris s-au purtat tratative secrete încă din 1859.

La rândul lor. implicarea statelor a devenit mai evidentă. Disputele internaţionale în materie de finanţe sunt caracteristice acestei perioade. guvernele statelor debitoare s-au prevalat adesea de principiul suveranităţii 31 .Afirmarea puterilor europene în disputele pentru supremaţia mondială nu s-ar fi realizat fără aportul consistent al investiţiilor şi exportului de capital. au apărut primele bănci şi case de comerţ. În timpul războaielor napoleoniene Olanda era recunoscută drept principalul creditor european. Controlul datoriei externe s-a exercitat uneori prin comisii mixte. Prin tradiţie. al Turciei în 1880. întrucât interesele politice se puteau afirma cu mai multă lejeritate în condiţiile unui mai consistent sprijin financiar. Primele mari reţele de cale ferată de pe continent sau construit cu aportul capitalului britanic. etc). al Egiptului în 1876. Spre deosebire de britanici. O altă zonă interesantă pentru investiţiile franceze au fost provinciile Imperiului Otoman. împrumutul acordat de băncile din Anglia Greciei în 1833. În cazul Franţei. care urmăreau recuperarea debitelor. Situaţiile de conflict cel mai des întâlnite priveau raporturile dintre statele debitoare şi cele creditoare în condiţiile imposibilităţii de plată a datoriei externe. canale navigabile. au cerut tot mai frecvent protecţia guvernelor. acolo unde întreprinzătorii preferau să se împrumute de pe piaţa britanică. O altă piaţă importantă a plasamentelor britanice de capital a devenit. statele s-au implicat o vreme doar în mod excepţional ( finanţarea Canalului de Suez. Cu sprijinul financiar asigurat de creditorii britanici ( peste 750 de milioane de dolari americani în 1869) s-au putut construi acolo căi ferate. sau al Greciei în 1898. Cu timpul investiţiile britanice s-au orientat tot mai mult spre vastul imperiu colonial. În tranzacţiile financiare internaţionale a rămas mult timp valabil principiul conform căruia întreprinzătorii şi creditorii acţionează în sfera afacerilor pe risc propriu. Creditorii. Franţa sau Germania aveau să domine curând pieţele de capital din Europa. exceptând Germania. În Europa de Est au finanţat construcţia căilor ferate în Rusia. dominate însă de reprezentanţi ai guvernelor creditorilor externi. exportul de capital a devenit în mare măsură o afacere privată. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În acest fel s-a procedat în cazul Tunisiei în 1869. Francezii au finanţat construcţia Canalului de Suez dar şi datoria de stat a Turciei. începând din 1830. Capitalul francez s-a orientat spre statele vecine. fabrici şi şcoli. Australia şi Noua Zeelandă. Cele mai importante plasamente de capital britanic au luat drumul Indiei. în colonii au investit mai puţin. Această poziţie nu s-a menţinut mult timp. Anglia.

O primă soluţie s-a găsit abia cu ocazia celei de a doua conferinţe mondiale asupra păcii. sub presiune externă. şi nu s-au considerat invariabil obligate să adopte. Mult timp nu a existat o soluţie juridică aplicabilă în context internaţional pentru astfel de situaţii. document ce prevedea că în recuperarea datoriei externe pe care o are de plătit un stat faţă de creditorii dintr-un alt stat nu trebuie să se recurgă la forţa armată. Creditorii străini. nu trebuiau să beneficieze de tratament preferenţial în raport cu cei interni. Exista însă şi o excepţie semnificativă. Este vorba despre aşa-numita Convenţie Parker ( Convenţia privind limitarea utilizării forţei pentru recuperarea debitelor contractate). Riscurile pe care şi le asumau cei din urmă ( şi despăgubirile de care puteau beneficia) erau valabile şi pentru cei din afara ţării. desfăşurată la Haga în 1907. De multe ori izbucneau chiar conflicte militare. sau nu ar pune în aplicare deciziile acesteia. situaţia în care statul debitor refuza încredinţarea disputei spre soluţionare unei comisii de arbitraj. Unele state debitoare ( Argentina) au denunţat orice implicare străină în chestiunile financiare interne. 32 .statale. în această logică. Sub aspect juridic. întrucât astfel s-ar găsi pretexte pentru acţiuni agresive de cotropire. în asemenea situaţii urma să se stabilească în ce măsură statul creditor putea impune statelor insolvabile din punct de vedere financiar măsuri de coerciţie. măsuri care le diminua credibilitatea politică în ţară.

La începutul secolului al XVI-lea. justiţie. În secolul al XIX-lea. Concomitent se înmulţesc reuniunile politice 33 . în vremea Pontificatului lui Inocentiu al VIII. Chiar din 1487. Ministerele de externe au reprezentat instituţiile fundamentale. chiar şi la începutul veacului următor. Este perioada în care organizarea lor internă oferă perspectiva a numeroase similitudini. Deşi necesitatea contactelor diplomatice şi a reprezentării permanente a suveranilor sau statelor la nivel de înalţi oficiali nu constituie o invenţie propriu-zisă a timpurilor moderne. Statul absolutist din veacul al XVIII-lea a oferit inclusiv necesităţilor specifice instrumentării politicii externe numeroşi funcţionari. funcţiona deja în cancelaria pontificală un secretariat preocupat de raporturile cu statele seculare ale Europei. Începuturile sunt evident dificil de identificat cu precizie. exista la Roma un Secretariat Apostolic. s-au constituit organisme consultative pentru anumite domenii: finanţe. dar se poate aprecia că tocmai în această densă perioadă a istoriei s-au produs cele mai semnificative mutaţii în domeniu. ministerele de externe şi-au definitivat formula organizatorică iniţiată în Europa şi Statele Unite ale Americii în secolul anterior. Ministerele de externe Lumea modernă a cunoscut evoluţii spectaculoase şi în privinţa organizării sau a instituţionalizării relaţiilor internaţionale. Ministerele de externe şi serviciul diplomatic . comerţ sau afaceri străine. iar profesionalismul angajaţilor se îmbunătăţeşte constant. uzanţele tradiţionale în materie de reprezentare şi protocol au suportat schimbări esenţiale. Cadrul juridic internaţional. Întrucât suveranii îşi asumau competenţe administrative pe care singuri nu le puteau onora. la fel ca şi întreaga semnificaţie a activităţii sau imaginii unui veritabil diplomat. armată. adoptat şi concretizat cele mai importante hotărâri în materie de politici internaţionale. Ele au iniţiat. Pretutindeni exista un departament politic ( cea mai importantă secţiune a ministerului) împărţit uneori după coordonate geografice. Evoluţia lor s-a dovedit a fi extrem de lentă.IV Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Evoluţia lor a reprezentat un proces supus mai curând hazardului şi diferă în general de la o parte la alta a Europei. birocraţi sau chiar specialişti. politic şi tehnic implicate în politica externă a statelor moderne. organizarea unor astfel de departamente rămăsese încă în stadiu incipient. care se îngrijea de corespondenţa oficială.lea. Cu toate acestea.

Este vorba despre o perioadă în care trimiterea unor reprezentanţi pe lângă curţile străine devenise o obişnuinţă pentru curtea de la Versailles. În textul documentului se arăta . Pentru coordonarea acestor veritabili „agenţi”. conferinţe. succesorul cu origini germane al temutului Talleyrand. agitaţie. Secretariatul de stat pentru afaceri externe a preluat acum şi sarcina supravegherii consulatelor (1793). ultima avea în vedere segmentul administrativ ( protocol. în ciuda faptului că în fruntea departamentului s-au perindat persoane înzestrate cu viziune şi talent. Este evident că în secolul al XVIII-lea. O nouă încercare de organizare a ministerului sa produs în interimatul de scurtă durată al ministrului Reinhard (iulie-noiembrie 1799).că angajaţii secţiunii politice trebuiau să analizeze toate depeşele provenite de la misiunile diplomatice franceze. În timpul Revoluţiei. Franţa secolului al XVII-lea oferă cea mai timpurie dovadă a funcţionării unui departament modern de relaţii externe. miniştrii de externe sau chiar ambasadorii din posturile de maximă importanţă în străinătate. regii Franţei au dispus de un serviciu independent. Atribuţiile funcţionarilor din minister au fost totuşi strict delimitate printr-un decret emis la 9 ianuarie 1812. Printr-o ordonanţă adoptată în 1626. În vreme ce prima secţiune se preocupa de chestiunile „marii politici” iar a doua de problemele comerţului extern. cel care avea să se păstreze şi în perioada domniei lui Napoleon. Congresele perioadei 1814-1821 sunt un exemplu ilustrativ. care ulterior avea însă să revină Departamentului Marinei. din ce în ce mai mult. paşapoarte. serviciul de încifrare a corespondenţei).internaţionale ( congrese. evoluţia ministerului se poate caracteriza prin termenii: schimbare. treptat. lumea 34 . În afara Curiei Papale sau a Veneţiei. fiecare nou ministru de externe are propriile idei şi încearcă să satisfacă prin favoruri setea de afirmare a celor ce îi sunt apropiaţi. activitatea acestui departament s-a extins considerabil. Ea semnifica însă mai curând o revenire la sistemul anului 1789. să elaboreze instrucţiuni pentru agenţii externi şi negociatorii din străinătate. Personalul a sporit numeric şi s-a specializat tot mai strict. a fost numit un secretariat pentru afaceri externe. Fiecare fracţiune politică nouă. Toate aceste secţiuni au fost apoi împărţite în câte două sub-diviziuni. cea comercială. să transmită note de informare guvernelor altor ţări. etc) la care participă o vreme şefii de stat dar. liderii de cabinet.între altele. El a fost împărţit în trei secţiuni importante: secţiunea politică. confuzie. Ministerul francez de externe a cunoscut o nouă tendinţă de reorganizare în vremea restauraţiei ( 1825). cancelaria şi arhiva. arhivă. care se ghidau după coordonate geografice: diviziunea nordică ( Marea Britanie.

germană. dar s-au mai evidenţiat şi alte personaje mai puţin cunoscute. diplomat de carieră şi bun cunoscător al problemelor Orientului. din decembrie 1848 şi până în anul 1866. fostul ambasador în Rusia. Coulaincourt. temporar suspendat în 1848 şi reinventat în 1856 sub denumirea de sub-secţiunea America şi Indochina. Alexandru Walewski ( 1855-1860). Danemarca) şi diviziunea meridională ( Spania. cel care a îndeplinit de patru ori ( cu intermitenţe) funcţia de ministru de externe. fiindcă cei mai mulţi dintre ei nu acceptau linia politicii sale externe. Portuigalia. Cel mai longeviv mandat din perioada 1830-1878 a aparţinut lui Fr. în intervalul 1830-1840. adept al unei politici pacifiste şi mai mereu atent la relaţiile sale cu regele. prietenul personal al ţarului Alexandru I. Jean Baptiste Nampére de Champagny. cel care şi-a rezervat responsabilităţi ample de politică externă din poziţia de preşedinte al Republicii ( 1871-1873) şi. 35 . Grecia. ulterior.propria ascensiune mai mult preţioasei sale înrudiri pe linie paternă ( fiul nelegitim al lui Napoleon I) decât propriilor merite. Ulterior. Napoleon al III-lea obişnuia să schimbe relativ repede miniştrii de externe. Guizot (1840-1848). Imperiul Otoman sau Maroc). portofoliul externelor a fost ocupat şi de câteva figuri aparte: poetul Alphonse de Lamartine ( februarie-mai 1848). filozoful Alexis de Toqueville ( iunie-noiembrie 1849). iar personalul selectat aparţine în general nobilimii sau burgheziei din Franţa. Elveţia. Rusia. statele italiene. Olanda. ministru de externe. I-a urmat Edouard Thouvenel (1860-1862). Cel mai important personaj al perioadei pare să fi fost totuşi Drouyn de Louis. Franţa a beneficiat de numeroşi miniştrii de externe mai ales în perioade de instabilitate guvernamentală. Între acestea merită amintit numele lui Reinhard ( originar din Würtenberg). Funcţionarii de la Paris şi cei din serviciul diplomatic extern erau de obicei divizaţi. s-au schimbat în Franţa nu mai puţin de 13 guverne. Maret Duce de Bassano. singurul german care a condus vreodată ministerul de externe francez. Începând din anul 1844 s-a înfiinţat şi un birou pentru afacerile americane. În timpul domniei lui Napoleon I Bonaparte s-a impus personalitatea celebrului Talleyrand. Mult timp nu a existat un concurs pentru ocuparea acestor funcţii. În perioada densă a celei de a treia Republici se remarcă numele lui Adolphe Thiers. datora – se pare. Erfurt sau Viena. Bayonne. Suedia. mai ales în privinţa susţinerii mişcărilor naţionale sau a acţiunilor revoluţionare. un alt nume de referinţă. În timpul celei de a doua Republici. fost ministru la Viena dar şi ministru de interne. cel care în calitate de secretar de stat îl însoţise pe împărat pretutindeni şi luase parte la tratatativele de la Tilsit.

Al doilea subsecretar prezenta politica externă a şefului de departament în camera inferioară a Parlamentului. Primul era responsabil de funcţionarea generală a Office-ului. Asemenea multora dintre whigi. secţiunea America ( SUA. Unul dintre cei mai importanţi a fost distinsul viconte Palmerston (1830-1851). Se ştie că în 1865 el supraveghea 4 din cele 5 secţiuni politice ale departamentului: secţiunea franceză ( Franţa. În perioada cuprinsă între 1855 şi 1865. politica externă a Marii Britanii a fost condusă doar de nouă secretari stat. Secretarul cu probleme parlamentare supraveghea doar secţiunea Germania ( Austria. dacă cel din urmă. Primul secretar de stat a fost Sir Charles James Fox. el a fost şi prim ministru. Belgia. format din diplomaţi de profesie. Poziţia primului subsecretar era mai importantă. Subsecretarii de stat ai perioadei 1830-1878 nu au exercitat o influenţă deosebită asupra politicii externe engleze. Olanda şi Suedia). Grecia. din pricina originilor sociale nobile. Turcia. secţiunea Spania ( Spania. Madagascar). Stabilitatea funcţiei era de altfel o condiţie a succesului în perioada unui mandat. Era un mare rutinat şi beneficia în Europa de o imagine 36 . nu se regăsea decât în componenţa camerei superioare. Au existat doi subsecretari. Mexic. Nicaragua. 1865-1866. 1868-1870). el nu agrea dominaţia austriacă asupra Italiei. subsecretarul Edmund Hammond a deţinut această funcţie vreme de aproape 20 de ani în intervalul 1854-1873. Foreign Office-ul a luat fiinţă în anul 1782 prin unificarea a două principale departamente ce se ocupau de politica externă. începând di jurul anului 1830. China. Momentul reprezenta concretizarea unei tendinţe mai vechi. în ciuda perioadei îndelungate în care şi-au exercitat funcţia. Tot din secolul al XVIII-lea s-a instituit şi funcţia de subsecretar. cu scurte intermitenţe. Prusia. Elveţia. Vreme de peste cinci decenii. explicit afirmată. Respectat pentru calităţile sale. pentru că fiecare lider al Foreign Office-ului avea nevoie de experienţa şi rutina lui. Portugalia. Africa de Nord. S-au dovedit doar simplii servanţi rutinaţi ai şefilor lor. el a încercat să o înlăture.În Marea Britanie. a îndeplinit de trei ori funcţia de secretar de stat la Foreign Office ( 18531858. Siam). secţiunea Turcia ( Rusia. Japonia. Principala lui misiune era redactarea conceptelor (ciorne) sau a instrucţiunilor pentru reprezentanţii diplomatici din exterior. lordul Clarendon. Un alt nume de rezonanţă. cu rolul de a-l consilia pe rege pe teme de politică externă. de constituire a unui consiliu. În afara acestor secţiuni mai exista încă una destinată consulatelor şi comerţului cu sclavi. fiecare cu responsabilităţi diferite. America Centrală şi de Sud). Danemarca. El supravieţuia de obicei schimbărilor de guvern. Orientul Mijlociu). Zadarnic însă.

La mijlocul anului 1850. cel care avea să deţină vreme de peste 40 de ani funcţia de cancelar de stat al curţii ( Haus-Hof und Staatskanzler). Organismul a fost reorganizat în anul 1721. Lordul Clarendon s-a opus ferm. ministrul numea un singur aspirant care trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să fie un om de onoare cu o bună sănătate şi abilitate în a scrie cât mai frumos ( stil şi formă). fapt ce făcea necesară angajarea unor oameni de încredere. prefacerile interne erau. Administrarea politicii externe era însă o misiune extrem de delicată. India şi afacerile coloniale erau conduse de ministere autonome. Influenţa Coroanei s-a diminuat odată cu trecerea anilor. iar începând din 1750 politica externă a Monarhiei a beneficiat de o anumită continuitate prin eficienţa acţiunilor prinţului Wenzel von Kaunitz Rietberger. Parlamentul britanic a intervenit şi el frecvent în adoptarea celor mai importante decizii ( declaraţii de război. Aşa cum la Viena cancelaria de stat administra 37 . Parlamentul britanic se angaja ca personalul din minister şi serviciul diplomatic să fie selectat printr-o prealabilă examinare.) Selectarea angajaţilor ministerului s-a dovedit a fi până prin anii ́70 ai secolului o problemă de relaţii şi patronaj. invocând argumente ce ţineau de confidenţialitatea muncii în acest departament. Regina Victoria a încercat să interpreteze in extenso aceste prevederi şi a pretins chiar să îi parvină cele mai importante instrucţiuni politice înainte de a fi expediate în străinătate. să înţeleagă bine limba franceză şi să poată efectua traduceri. Abia din 1856 s-a introdus examenul pentru ocuparea posturilor mai puţin însemnate.foarte respectată. Toate chestiunile importante se discutau în cabinet. printr-o ordonanţă a Cabinetului ( Order in Council). împăratul Josif I a acceptat în anul 1709 constituirea unui comitet format din nouă membrii. celorlalţi miniştrii le era mai greu să se poată amesteca. în cazul Monarhiei de Habsburg. În teritoriile Habsburgilor din Europa Centrală. Dintre candidaţii admişi la acest nivel. Cu cât primul ministru şi secretarul de stat îşi armonizau mai bine punctele de vedere. Austria/Austro-Ungaria. După cum indică şi denumirea acestei funcţii. În 1870. pentru că împăratul nu se impunea doar stăpân peste teritoriile Casei de Habsburg ci şi în calitatea de suveran al Sfântului Imperiu Roman. Politica externă a Marii Britanii s-a construit într-un mod pluralist. de a încuraja şi de a avertiza”. crize internaţionale. Walter Bogehot (istoric) puncta pe la 1867 că prerogativele monarhului în materie de politică externă sunt „dreptul de a fi consultat. în afara situaţiilor frecvent întâlnite în care ea solicita date concrete despre activitatea Office-ului. sistemul de patronaj a fost abolit. dar excepţiile au continuat totuşi să apară. strâns legate de cele externe. etc.

Este vorba despre contele Buol von Schauenstein. iar punctul culminant al carierei sale poate fi reperat în preajma anului 1830. Poziţia de drept a ministrului de externe s-a complicat foarte mult după instituirea dualismului. de numele căruia se leagă însă primul eşec răsunător de politică externă a Austriei în secolul al XIX-lea: prestaţia lamentabilă în contextul evenimentelor prilejuite de războiul Crimeii şi Congresul de la Paris. Marea politică şi serviciul consular au rămas separate. care prevedea că diplomaţii se subordonau ambelor instituţii. Rivalitatea dintre cele două cancelarii s-a încheiat în anul 1790 odată cu parafarea unei înţelegeri. iar în problemele teritoriilor Casei de Habsburg instrucţiunile veneau din partea lui Staatskanzlei. pentru că starea deplorabilă a politicii externe a Dublei Monarhii îl încuraja să cedeze bucuros o parte din responsabilităţile enorme. Comune au devenit chestiunile vamale şi problemele de comerţ exterior. La fel se întâmpla şi în cazul drepturilor internaţionale ale supuşilor. iar personalitatea aproape anihilată de voinţa Kaizerului. Înainte şi după instituirea dualismului. împăratul deţinea cuvântul cel mai important. ambele părţi ale imperiului urmau să se înţeleagă. El milita pentru formarea unui imperiu centraleuropean de 70 de milioane de germani. dreptul de interpelare a ministrului de externe a revenit delegaţiilor alese de către cele două parlamente. Metternich a dominat scena politică a Europei până în 1848. Numărul lor este în general redus. instrucţiunile proveneau de la Reichskanzlei. dar a eşuat tocmai în satisfacerea exigenţelor legate de ultimul cuvânt: diplomat într-adevăr a 38 . Dacă decizia sa se dovedea greşită. În aceste condiţii. al serviciului poştal sau al circulaţiei persoanelor. Felix Schwarzenberg ( 1848-1852) a fost printre puţinii care dispuneau de o concepţie politică. În secolul al XIX-lea nu s-au evidenţiat prea mulţi miniştrii de externe. libertatea lui de acţiune era practic drastic limitată.politica externă a Monarhiei. mai exista şi o cancelarie imperială ( Reichskanzlei). Ministrul de externe era de fapt şi ministru al Casei imperiale. Consiliul de miniştrii s-a preocupat mai puţin cu chestiunile de politică externă. În chestiunile determinante. I-a urmat un alt personaj interesant. cel care în asemenea situaţii era practic demis. împăratul s-a temut că va pierde controlul exclusiv asupra politicii externe. Atunci când. la fiecare zece ani. după 1867. condusă de arhiepiscopul de Mainz şi preocupată de interesele sau reprezentarea imperiului în general. cel care fusese recomandat Kaizerului drept un „diplomat de carieră”. răspunzător devenea ministrul de externe. condus de Austria. asupra cărora. Pentru chestiunile referitoare la imperiu. Neliniştile lui nu au durat prea mult. Între succesori.

Tendinţa politicii sale externe vădit îndreptată împotriva Prusiei a fost respinsă de maghiarul Iulius Andrassy (1871-1879). până în 1885. Mulţi dintre funcţionarii ministerului şi ai serviciului diplomatic urmau în prealabil cariera consulară. departamentul 39 . El a încercat să menţină cu orice preţ poziţia de mare putere a Austriei în Europa. limba franceză sau italiană. referitoare la chestiuni de drept internaţional (Rechtsabteilung). candidaţii trebuiau să deţină cunoştinţe de drept internaţional public. istoria diplomaţiei. cu rare excepţii. create încă din 1723. În 1728 exista un Departament al Afacerilor Externe. paşapoarte. care reprezenta o secţiune a instituţiilor centrale ale statului prusac. Ministerul de externe de la Viena a fost mult timp apanajul unor personaje cu origine etnică din afara lumii germane. extrădări. foarte numeroşi după înfăptuirea dualismului. Potrivit unor prevederi adoptate în anul 1851. Pe lângă maghiari.fost. şi în special Frederic cel Mare. lucrurile sunt însă ceva mai clare. cel care a reuşit cu adevărat să înfăptuiască ceva: alianţa cu Germania. instituţia a cooptat funcţionari din rândul celorlalte popoare ale Monarhiei şi chiar „străini” din Belgia. în ciuda faptului că ideea dualismului reprezenta de fapt semnalul că boala deja se instalase. privită ca o contrapondere la tendinţele Rusiei de expansiune în Balcani. condiţiile admiterii în posturi erau strict reglementate. Franţa sau Spania. violarea frontierei de stat. Acest departament se preocupa strict de politica externă. Această structură a rămas valabilă. protecţia pesoanei şi a proprietăţii. Regii Prusiei. iar activitatea funcţionarilor se împărţea între două secţiuni: una politică şi alta care aborda diverse probleme din afara domeniului marii politici (tratate de comerţ. Pentru epoca lui Bismarck. etc). emigraţie. Reformele propuse de Stein sau Hardenberg preconizau constituirea în fruntea statului a unor oficii de resort cu competenţe mai clar definite. Spre deosebire de situaţia Marii Britanii. Perioada dualismului a adus în prim plan şi personalitatea lui Franz Ferdinand Graf von Beust ( 1866-1871). Pentru pregătirea lor în vederea ocupării postului de consul exista din 1754 „Academia Orientală”. Prusia / Germania. au condus politica externă din chiar propriul lor cabinet. Istoria ministerului de externe al Prusiei până la formarea Bundului nord-german sau a Imperiului în 1871 nu este foarte clar cunoscută. O primă consecinţă a reprezentat-o apariţia propriu-zisă a unui minister de externe organizat după principii moderne în anul 1810. Peste numai cinci ani ( 1890). denumit din 1733 Kabinetministerium. cînd s-a instituit o a treia secţiune. ceea ce în cazul Angliei sau al Franţei nu se întâmpla. dar nu i-a reuşit în nici un fel cariera.

ministerul de externe al Prusiei era deja în măsură să reprezinte afacerile străine ale Bundului. un singur ministru. În timpul războiului Crimeii. O parte a atribuţiunilor erau mai curând de natură domestică ( interne) şi vizau relaţiile cu comercianţii străini în Rusia. se putea dovedi chiar mai influent sau competent decât cancelarul. chiar primul lider al acestui departament ( I. Încă din 1549 funcţiona aşa . Rusia a stabilit şi întreţinut relaţii diplomatice permanente cu puterile străine odată cu epoca lui Petru cel Mare. Începând din 1862. Bismarck a hotărât transformarea Ministerului într-un oficiu (Amt). El a încercat să pună în practică ideea dualismului prusiano-austriac dar a eşuat datorită poziţiei rigide a lui Felix Schwarzenberg. În afara figurii deja legendare a lui Bismarck. Pe lângă funcţionarii proveniţi din Prusia ( în continuare majoritari). iar diplomaţii Prusiei acreditaţi în exterior se preocupau şi de chestiunile generale de interes pentru Alianţa nord-germană. Până în luna ianuarie 1870. în posturi au mai pătruns şi reprezentaţi ai altor state germane. în anumite cazuri. merită să amintim de abilitatea lui Bernhard von Bülow sau de spontaneitatea lui Kiderlen Wächter.numitul posolskii prikaz ( un departament al ambasadorilor). care. Anterior. pentru ca să existe numai un singur individ responsabil. Ar fi poate necesar de amintit mandatul de scurtă durată ( 1848-1850) al lui Joseph Maria von Radowitz. în jurul anului 1701 deja numărul lor se dublase. Totuşi. de fapt însuşi cancelarul. politica externă a Prusiei a intrat practic în atribuţiile lui Otto von Bismarck.M. Între anii 1850-1858. Viskovaky) era un birocrat (asemenea succesorilor) şi nu se preocupa doar de diplomaţie sau politică externă. el a adoptat o poziţie apropiată puterilor occidentale. Înainte de anul 1700 nu au 40 . Dintre miniştrii de externe ai Prusiei din perioada 1830. Din motive de natură politică. de această dată consacrată problemelor coloniale (Kolonialabteilung). o intenţie rămasă totuşi neconcretizată datorită camarilei filo-ruse de la Curte. mai curând un organism administrativ decât o instanţă abilitată să desfăşoare politică externă. încercările au fost mai curând lacunare. o primă importantă încercare de sistematizare a chestiunilor externe. cel care a îndeplinit funcţia de preşedinte al consiliului de miniştrii şi ministru de externe. în fruntea ministerului s-a aflat Otto Freiherrn Manteuffel. Odată cu formarea Alianţei nord-germane ( 1867) şi a Reich-ului în 1871 s-a schimbat şi componenţa ministerului de externe. La conducerea afacerilor curente ale Auswärtige Amt se afla un secretar de stat.1848 nici unul nu reţine în mod deosebit atenţia. Dacă la începutul secolului al XVI-lea în componenţa sa existau doar 20 de clerici.cuprinde o nouă secţiune.

legăturile cu alte ministere. problemele coloniştilor germani. în sens modern. În cazul lui Gorceakov. incluzând Egiptul. astfel încât Nesselrode a trebuit în final să părăsească postul imediat după Congresul de la Paris. În primul ei departament se discutau problemele Imperiului Otoman. Hanatul Buhara şi în sfârşit China. Noul suveran. Serbia. pe lângă secţiunea destinată străinilor şi cea colonială. Schimbarea de pe tronul Rusiei produsă în 1855 l-a afectat din plin. În anul 1832. când. circhizi. Continuitatea şi supunerea faţă de politica ţarului au fost tendinţele cele mai viu exprimate. Existau practic mai mulţi angajaţi în minister decât toţi secretarii statelor europene luaţi la un loc. a ministerului de externe a fost reglementată printr-un Manifest al ţarului Alexandru I din septembrie 1802. Nesselrode. nu s-a dovedit prea docil. Cu timpul. mulţi dintre ei fără vreo sarcină propriu-zisă. Între liderii diplomaţiei ruse din această perioadă trebuie amintit numele lui Graf Karl Nesselrode (1816-1856) sau cel al lui Aleksandr Mihailovici Gorceakov ( 1856-1882). Ea corespundea secţiunii politice din cadrul ministerului de externe al Prusiei. El număra însă la cea vreme peste 700 de angajaţi. Muntenegru) dar şi Grecia sau Persia. A doua secţiune avea în vedere afaceri interne. probleme de drept internaţional public referitoare la statutul juridic al străinilor care trăiau în ţară. Între cele nouă „colegii” ministeriale care s-au format în anul 1717 la porunca ţarului exista şi unul pentru afacerile externe. regiunile populate de turkmeni. tema esenţială a strategiei sale politice era revizuirea prevederilor păcii de la Paris (1856).existat aşadar servicii abilitate care să se preocupe de afacerile externe. s-a aflat în post 40 de ani. Raporturile acestuia cu miniştrii de 41 . în special clauzele referitoare la neutralitatea Mării Negre şi cedarea unei părţi din Basarabia. ai cărui strămoşi au emigrat prin 1740 în Rusia din regiunea Rinului de Jos. ţarul Nicolae I a dispus şi el restructurarea ministerului pe secţiuni: prima secţiune era de fapt Cancelaria ministerului ( sau secţia de relaţii cu străinătatea). a mai apărut încă una – cea asiatică (1819). Principatele Dunărene ( Moldova. O altă sub-secţiune se preocupa de problemele teritoriului situat strict la Est de Marea Caspică. Politica externă a Rusiei în epoca modernă a fost condusă practic de către ţar. Valahia. Definitivarea organizării. pe la 1868. O a treia secţiune se preocupa cu problemele de personal şi contabilitate. Ministerul de externe al Rusiei s-a dovedit în secolul al XIX-lea o instituţie mai puţin accesibilă chiar şi elitei boiereşti. consulatele străine din Rusia. încă mai existau 306 posturi în schema de personal a instituţiei. iar situaţia s-a menţinut şi în secolul al XIXlea. ţarul Alexandru al II-lea.

Reprezentanţii diplomatici au fost încadraţi în trei grupe distincte: ambasadorii. la scurt timp avea să izbucnească un conflict. Congresul a adoptat la 19 martie 1815 o reglementare specială în legătură cu rangurile reprezentanţilor diplomatici. O pondere însemnată în adoptarea deciziilor importante de politică externă au avut.doi împăraţi. Chiar din epoca Renaşterii misiunile temporare din timpurile medievale au fost înlocuite cu misiuni permanente. Au fost prezenţi – cum se ştie. dincolo de voinţa lui Nesselrode. între trimişi şi însărcinaţii cu afaceri s-a interpus o nouă categorie. Serviciul diplomatic. a miniştrilor rezidenţi. peste o sută de principi şi două sute de diplomaţi. În preajma acestei reuniuni diplomatice şefilor de misiune diplomatică li se acorda deja o importanţă enormă în plan politic. trimis de către ţar. care au încercat să reorganizeze pe calea tratativelor raporturile de putere într-o lume europeană răvăşită de cei peste 25 de ani de războaie. Printr-o nouă reglementare adoptată de Congresul de la Aachen în anul 1818. general şi amiral la începutul anului 1853. Mutaţiile cele mai importante la nivelul reglementării schimburilor de diplomaţi s-au produs însă odată cu elaborarea Actului final al Congresului de la Viena (1815). Menşikov. Momentul a depăşit. şase regi. Rezultatul misiunii este cunoscut.externe erau raporturi de subordonare. trimişii sau agenţii. rămânând în vigoare chiar până după al II-lea război mondial. Puteau fi apelaţi cu exprimarea 42 . din acest punct de vedere. ca să poarte tratative la Constantinopol în februarie 1853. Retragerea lui Nesselrode în 1855. începând de prin anii 50 ai secolului al XIX-lea. influenţa politică a celor de altă origine etnică decât cea rusă a slăbit mult. şi alte personalităţi. semnifica sfârşitul unei ere. Un exemplu ilustrativ este Aleksandr S. intrat în istorie sub denumirea de războiul Crimeii. Imperiul Otoman). în strălucire toate reuniunile precedente. odată cu ascensiunea ideologiei panslaviste. În afara controversatelor dispute politice. mai ales cele din anturajul ţarului. în cazul Rusiei. iar schimburile la nivel de reprezentanţi diplomatici s-au extins cu rapiditate chiar şi în spaţii geografice unde acest fapt părea mai puţin realizabil (Rusia. însărcinaţii cu afaceri. Ambasadorii erau reprezentanţi personali ai şefilor de state. Serviciul diplomatic modern este produsul unor secole de evoluţie. Dacă în timpul domniei ţarilor Alexandru I şi Nicolae I în fruntea ministerului au ocupat funcţii de conducere funcţionari care sub aspect etnic nu erau tocmai „ruşi”. de altfel. care ulterior a fost preluată de majoritatea statelor europene.

militari. Ei erau acreditaţi pe lângă suveranii străini şi semnificau echivalentul internuntiului papal în diplomaţia Sfântului Scaun. Ei erau acreditaţi pe lângă ministerele de externe şi nu pe lângă suverani. au dobândit rapid o importanţă în creştere. practica s-a generalizat. ataşaţii comerciali sau cei culturali. pe lângă structura clasică a serviciului diplomatic extern au mai apărut şi alte funcţii: ataşatul militar. culturali). tacticile de luptă) au devenit chestiuni de real interes ce au presupus tot mai mult comunicarea între diferitele state. Alături de aceştia. iar schimbul de ataşaţi militari a devenit o obişnuinţă. Începând din anul 1805. consulii (care nu aparţineau propriu-zis serviciului diplomatic ci celui consular) îndeplineau atribuţii administrative şi se preocupau doar limitat de chestiuni politice. echilibrul puterii navale şi sporirea efectivelor militare terestre. La fel se poate aprecia că s-au petrecut lucrurile şi în cazul cooperării economice sau a schimburilor culturale. Agenţii diplomatici reprezintă categoria de reprezentare diplomatică cel mai des uzitată în epoca modernă. Începând cu războiul Crimeii. ataşatul marinei. într-o perioadă în care diplomaţia putea semnifica şi efortul de răspândi în alte ţări informaţii cu privire la tradiţia cultura sau limba naţională.„excelenţă” şi îndeplineau o funcţie similară cu cea a legaţilor papali ( trimişi ocazionali) sau nunţii apostolici. comisarii sau delegaţii) nu îndeplineau prerogativele specifice unui şef de misiune diplomatică. deşi nu erau cu totul noi. Prusia a trimis şi ea un căpitan pe lângă legaţia din Paris ( Ignaz Heinrich von Cler). pe lângă ambasada franceză de la Viena a fost numit un căpitan cu rolul de a trimite informaţii despre armata austriacă la Paris. Miniştrii rezidenţi au fost utilizaţi în circuitul diplomatic de către statele mici iar însărcinaţii cu afaceri erau folosiţi pentru acoperire unui cerc restrâns al afacerilor diplomatice curente. începând mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial. Aspectele de ordin militar (noile arme. care îi înlocuiau pe agenţii diplomatici sau pe ambasadori pe perioada absenţei lor trecătoare. relaţiile internaţionale în Europa sunt tot mai influenţate de o serie de factori (economici. Necesitatea acumulării unor informaţii militare consistente a devenit încă de atunci evidentă. Cu timpul. O categorie distinctă era şi aceea a însărcinaţilor cu afaceri interimari. În anul 1830. Progresele semnificative ale tehnologiei maritime şi 43 . Peste numai un an ( 1806). primul său ataşat militar veritabil. Funcţia ataşatului militar a fost gândită încă din perioada războaielor napoleoniene. În acest fel. pe lângă ministerul de externe francez există un birou care colectează detalii despre armatele sau flotele străine. care. Celelalte ranguri de reprezentare (agenţii.

poate chiar în cazul Franţei despre care ştim că acorda încă din 1842 un număr de 12 burse guvernamentale pentru instruirea fiilor de şeic sau emir din Liban. Yokohama. 44 . el se află în contact cu ministerul de externe din statul rezident. În Germania doar abia în anul1906 s-a înfiinţat un departament de profil în ministerul de externe. nu mai puţin de 27 observatori ( ofiţeri) străini luaseră parte la manevrele armatei ruse din Manciuria. pentru administrarea sumelor destinate sprijinirii şcolilor germane din afară ( Reichsschulfonds). În Franţa. Importanţa factorilor economici în derularea raporturilor internaţionale este ilustrată. pe lângă diferitele reprezentanţe diplomatice. chiar şi în acest caz. Marea Britanie l-a delegat pe Joseph Crowie în această funcţie la Paris. Board of Trade Journal ( 1886) . Misiunea unui diplomat era aceea de a apăra interesele statului său pe lângă Curtea sau guvernul faţă de care a fost acreditat. în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905). iar în Alexandria în anul următor. La începutul secolului următor. Bulletin consulaire francois ( 1877). astfel de ataşaţi sunt tot mai prezenţi la Berlin. În privinţa ataşaţilor comerciali. aşa-numita diplomaţie culturală nu a reprezentat totuşi decât un factor minor în peisajul relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. de apariţia încă din secolul al XIX-lea a unor publicaţii care consemnau impresii ale consulilor despre profilul economic al ţărilor în care rezidau ( Annales du commerce extèrieur ( 1843). Pekin. Viena. între altele. Se estimează chiar că în preajma anului 1914 existau deja peste 300 de ataşaţi militari. La rândul ei. În mod firesc. În cazuri speciale. chiar dacă proveneau în general din rândurile elitei nobiliare. Înainte de 1914 abia dacă putem discuta despre diplomaţia culturală. acreditaţi în structura reprezentanţelor diplomatice. ataşaţii militari au trebuit să-şi subordoneze activitatea orientării politice a ministerului de externe. Ei nu erau propriu-zis diplomaţi. Începând de prin anii 60 ai secolului al XIX-lea şi-au făcut apariţia tot mai insistent şi primii ataşaţi ai marinei. Abia în anul 1880.militare au demonstrat că războaiele necesită arme sau metode tot mai laborioase. pentru care era necesar un studiu atent. Madrid. se poate afirma că aceştia au apărut relativ târziu. Totuşi. din anul 1882 a început să funcţioneze o direcţie a consulatelor şi a afacerilor comerciale (Direction des Consulat et des affaires commerciales). Deşi natura activităţii lor era propriuzis militară şi au existat permanent fricţiuni (dispute). Nu este deloc surprinzător faptul că într-o eră a înarmărilor. el solicită audienţă la suveran. un seminar iezuit avea să se deschidă la Beirut în 1909. Este drept însă că au mai existat şi excepţii. Constantinopol.

La 5 septembrie 1917. se măsurau după calitatea şi cantitatea informaţiilor furnizate. Era evident un bun prilej de a demonstra cât de barbară devenise diplomaţia germană. aceste rapoarte nu trebuiau să reflecte valenţe interpretative ci caracteristici pur narative. Karl Ludwig Graf von Luxburg ( 1872-1956). Imaginea diplomaţilor a avut în unele perioade mult de suferit. Sociabilitatea şi capacitatea de a comunica s-au dovedit mereu trăsături definitorii. ca guvernul german să scufunde „fără urmă” toate vasele argentiniene şi l-a caracterizat pe noul ministru de externe argentinian Honario Pueyrredon drept „un porc anglofil”. În Germania guvernată de Bismarck . în timpul primului război mondial. consilier şi ghid de călătorie. Un asemenea pas exprimă însă existenţa unei relaţii conflictuale între două sau mai multe state. afacerea Luxburg din 1917. În calitate de organizator al unor astfel de momente. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea domina încă presupunerea că un diplomat este de fapt un spion. de obicei statul care a trimis diplomatul respectiv trebuie să îl retragă. 45 . a cerut. Tot diplomaţilor acreditaţi în străinătate le revenea un rol important şi în organizarea vizitelor suveranilor sau ale altor şefi de stat. Argentina era un stat neutru iar publicarea acestei depeşe a contribuit decisiv la iritarea spiritelor.Activitatea de rutină a diplomaţilor este aceea de a redacta rapoarte în legătură cu situaţia politică. spre exemplu. În această ipostază diplomatul este în egală măsură politician. Dimensiunea lor trebuia drastic redusă. printr-o depeşă cifrată. Conţinutul şi mai ales maniera de redactare a acestor rapoarte diplomatice diferă foarte mult de la un caz la altul. între altele. economică sau socială din ţara respectivă. Din acest motiv. chiar valoarea unui diplomat. Principalele aptitudini şi. şeful de misiune diplomatică devenea responsabil de toate detaliile legate de protocol. În această situaţie. Incidentul s-a stins doar prin buna cooperare dintre preşedintele argentinian Hipolito Irigoyen şi secretarul de stat german Richard von Kühlmann. Trimisul german la Buenos Aires. mijlocitor. în acest sens. Depeşa a fost interceptată de serviciile secrete americane şi publicată în presa internaţională. Luxburg a fost declarat persona non grata şi a părăsit definitiv serviciul diplomatic în luna mai 1918. etc. era raportor şi persoană de contact pentru liderul statului pe care îl reprezenta. în multe cazuri. stadiul relaţiilor bilaterale. Este vorba mai ales de cazurile ( e drept extrem de rare) în care un diplomat este declarat persona non grata. în vreme ce concizia şi veridicitatea informaţiilor erau determinante. A rămas celebră. în anumite situaţii puteau să apară şi conflicte. maestru de ceremonii.

femeile au jucat uneori chiar un rol important. scria în 1859 în „ Memoriile” sale. Mereu departe de propria ţară. ei trăiau într-un fel de comuniune de destin. dorinţe şi reprezentări. care promovează propriile principii. al cărei scop trebuia să fie menţinerea păcii. În anul 1643 i s-a încredinţat din partea cardinalului Mazarin (urmaşul lui Richelieu în calitatea de şef al guvernului) misiunea de a ridica obiecţiuni împotriva unei căsătorii deja proiectate între o prinţesă franceză şi regele polonez Ladislau al VIII-lea. Acest gen de percepţie. un cerc închis. era strict rezervată bărbaţilor deşi au existat numeroase situaţii în care s-au făcut remarcate femei. El aprecia că politica externă se confundă cu interesele unui sistem gigantic al marii aristocraţii din Anglia. dar în perioada ce a urmat Congresului de la Viena din 1815 nu s-a mai întâmplat la fel. a fost schiţată în 1858. văduva mareşalului Jean Baptiste de Guébriant (1602-1643). ministrul de externe francez. şi de deputatul englez John Bright. o categorie privilegiată care părea mai puţin racordată la mutaţiile pe care le propunea un secol al burgheziei şi al reformelor liberale. Esta vorba despre doamna Peneè du Bec. vedea în diplomaţia europeană o întreprindere pur corporatistă. În Europa timpurilor moderne putem admite totuşi că a existat cel puţin un caz în care unei femei i s-a încredinţat deplina demnitate şi titlul de ambasador pentru a conduce tratative. că diplomaţii de carieră reprezintă în Europa o grupare autonomă. Majoritatea diplomaţilor activi în perioada modernă proveneau din rândul aristocraţiei iar admiterea lor în posturi nu era mereu condiţionată de examen. Mult mai numeroase şi uneori „convingătoare” au rămas momentele de implicare „neoficială” a unor doamne din elita 46 . recrutată din rândurile aristocraţiei. Acum predomină stereotipul unei caste exclusiviste. altfel destul de răspândită. o comunitate de interese şi comportamente clar definite. această percepţie este mult slăbită. Un manual de drept internaţional public semnala pe la 1870 abilitatea femeilor de a îndeplini funcţii de reprezentare.care adună informaţii secrete despre o ţară străină în folosul ţării lui. Cariera propriu-zisă. Diplomaţii acreditaţi în străinătate formau. În diplomaţia practicată de statele absolutiste din secolul al XVIII-lea. Harold Nicolson. În secolul al XIXlea. Fr. într-un discurs rostit la Birmingham. Guizot. în tipicul unei tradiţii consacrată vreme de mai multe secole. deşi din paginile sale reiese clar că în principiu viaţa publică rămâne domeniul de competenţă al bărbaţilor cărora ar trebui să la revină exclusiv afacerile de stat. prin prisma apartenenţei la o anumită bază socială şi a educaţiei dobândite. subsecretar de stat. o lume apropiată ca identitate corpului ofiţeresc sau al marinei.

mai ales după demiterea lui Bismarck. între care pot fi amintiţi Metternich sau Guillaume Guizot ministru de externe şi prezident al cabinetului francez. îi dispreţuia pe diplomaţi şi parlamentari. soţia adorabilă a ambasadorului rus la Londra şi Berlin ( prinţul Cristoph Lieven) dar şi „iubita” de taină a mai multor oameni de stat. acest aspect era de multe ori dependent de relaţia personală cu ministrul de externe sau şeful statului. Citea rapoartele diplomatice şi se implica direct. astfel încât diplomaţii aflaţi la distanţe mai mari puteau fi „observaţi” cu aceeaşi lejeritate ca şi cei din Europa. Pentru o perioadă.socială în diplomaţie. activitatea sa specială ( speziale Aufgabe). în nota predecesorilor săi. în schimbarea sau numirea unor diplomaţi. Au devenit cunoscute mult timp aventurile vestitei principese Lieven (1784-1857). Era adeptul diplomaţiei personale şi considera că personalul de la Wilhelmstrasse trebuie să-i îndeplinească riguros ordinele. spre exemplu. Îi plăcea să conducă într-un mod autoritar. Bismarck considera Auswärtige Amt propriul domeniu de excelenţă. 47 . Împăratul Wilhelm al II-lea. etc) aveau însă să rezolve acest impediment. În cazul Germaniei. calea ferată. În general. distanţele mari puteau reprezenta un impediment serios în calea unei comunicări normale. Libertatea de manifestare a diplomaţilor era şi ea condiţionată de mai mulţi factori. iar ceilalţi diplomaţi i se subordonau orbeşte. liniile de navigaţie ale vaselor cu abur. Uneori totul depindea de caracterul celor care luau cu adevărat decizii. Inovaţiile tehnicii moderne (telegraful. în absenţa mijloacelor tehnice moderne care puteau asigura o fluidizare eficientă a corespondenţei. astfel încât diplomaţilor din locaţiile îndepărtate li se putea oferi „din necesitate” o mai mare libertate de negociere.

De la aşa-numitele „războaie de cabinet” (conflicte între suverani şi armatele lor de mercenari) specifice secolului al XVIII-lea. preocupările pentru identificarea cauzelor acestui flagel şi combaterea izbucnirii sale s-au intensificat considerabil. Cât priveşte sistemul anarhic internaţional şi dezideratul instituţionalizării păcii universale. O distincţie greu de aplicat în practica obişnuită. Cele mai multe au fost cauzate de impactul Revoluţiei Franceze şi al hegemoniei napoleoniene asupra Europei. Thomas Hobbes. spionându-şi neîncetat vecinii. războiul franco-prusac 18701871). pentru că în războaie fiecare combatant crede în justeţea cauzei sale. cauza esenţială a războiului a fost identificată fie în natura anarhică a societăţii internaţionale şi absenţa unui organism internaţional capabil să impună respectarea păcii.” Până la mijlocul secolului al XVII-lea politica internaţională a fost serios preocupată de distincţia tradiţională între războiul just şi cel injust. regii. altele au fost confruntări mai mici (războiul Crimeii 1853-1856. care însă au marcat caracterul schimbător al puterii. sunt într-o rivalitate continuă şi în postura unor gladiatori. S-a modificat mai întâi tipologia clasică a conflictelor militare. necesar pentru atingerea unor finalităţi ce nu sunt accesibile prin mijloace paşnice. În tot acest timp. s-a trecut la un nou tip de război. În secolul al XVIII-lea s-a vehiculat tot mai mult ideea că fiecare război ar trebui acceptat ca şi cum ar fi just de ambele părţi. precum şi persoanele cu autoritate suverană. În secolul al XIX-lea s-au produs cele mai spectaculoase transformări în privinţa desfăşurării războaielor.V Cadrul juridic internaţional . în lucrarea sa Leviathan. Unele au luat forma unor confruntări generale ( au implicat toate marile puteri). nu a reprezentat o reuşită. ceea ce reprezintă o stare de război. fie în însăşi natura firii omeneşti. războiul şi instrumentarea păcii. mai scurt ca durată şi mai intens ca desfăşurare. fortăreţe şi tunuri la frontierele regatelor lor. În perioada modernă. Reglementarea disputelor internaţionale. Războiul a fost mereu un instrument al politicii. independent de justeţea originilor sale. Istoria universală este punctată de războaie. este de observat că nici măcar crearea Ligii Naţiunilor. Sub aspect teoretic. Dreptul internaţional a acceptat războiul ca pe o relaţie legitimă între state. mai ales datorită valoroaselor contribuţii aparţinând lui Henri 48 . datorită independenţei lor. avându-şi armele aţintite şi ochii fixaţi unul asupra altuia. arăta că: „în toate timpurile. înnoirile s-au resimţit la fel de acut. după experienţa tristă a ororilor Marelui Război.

a preluat principiile flexibilităţii şi mobilităţii. între anii 1832-1834). Ambii au fost implicaţi în războaiele napoleoniene. ea este inteligenţa.. mai ales în cazul Rusiei sau al Europei Occidentale.scria el. Memorabile au rămas însă consideraţiile sale pe marginea relaţiei dintre politică şi război. ce ilustrau teoretizarea acestor principii într-o manieră uşor învechită.” În vremuri de război.” Conducerea războaielor trebuia însă strict subordonată factorilor poltici: „ Politica a zămislit războiul. ea intervine decisiv de la începutul şi până la sfârşitul războiului. Ea depindea de circumstanţele războiului şi constituia un sprijin auxiliar. pe care comandanţii trupelor angajate în război trebuiau să le aplice. El considera că o concentrare pe cât posibil mai strânsă a tuturor forţelor întrun singur punct al teatrului de război şi distrugerea liniilor de aprovizionare a inamicului asigură succesul bătăliei.Baron de Jomini (1779-1869) sau Carl von Clausewitz. Consideraţiile sale sunt împovărate însă de prezenţa a numeroase tabele şi diagrame. ci de strategii militare în măsură să neutralizeze inamicul. 1830). iar lucrările reprezentative au fost publicate cam în aceeaşi perioadă: Jomini. Vom Kriege ( apărută postum. Pentru atingerea acestui scop. „Războiul – consemna Clausewitz. monarhul şi cercul său restrâns de consilieri planifica desfăşurarea unui 49 . Clausewitz insista asupra mobilităţii trupelor. Nu rămâne decât ca punctele de vedere ale militarilor să se subordoneze celor ale politicienilor”. însă în războaie este pe deplin independentă faţă de ea. Strategia lucrează cel mai bine în slujba politicii. Précis de l’art de guerre ( Petersburg. inamicul trebuie să devină inofensiv. Principala teză a baronului de Jomini viza strategia.se foloseşte de război pentru atingerea scopurilor sale. Spre deosebire de el. Până nu cu mult timp în urmă. Clausewitz.nu este altceva decât continuarea politicii cu alte mijloace. Secolul al XIX-lea a fost martorul formării armatelor naţionale. El reprezintă un act de autoritate prin care adversarii sunt constrânşi să îndeplinească voinţa noastră. Jomini rămâne însă unul dintre părinţii ştiinţei militare. nu era timp pentru discursuri politice. Tot el a combătut însă primatul politicii în condiţii de război: „ Politica. Moltke agrea ideea împărţirii armatei în corpuri separate şi acorda responsabilităţi sporite comandanţilor de pe front. Acest postulat a fost însă aspru contestat chiar de către unul dintre iluştrii săi discipoli: Helmuth von Moltke. el considera că strategia nu reprezenta o învăţătură şi cu atât mai puţin o ştiinţă. iar războiul nu este decât instrumentul ……. odată cu noile posibilităţi create de diversificarea mijloacelor de transport. De la Clausewitz . Spre deosebire de Jomini.

ea era cea mai înapoiată armată dintre armatele puterilor europene. Mobilizarea maselor s-a dovedit un succes. Cu toate acestea. Jumătate 50 . erau mult mai eficiente. în cazul Angliei. între marile puteri ale continentului. obişnuiţi cu realităţile locale şi condiţiile de climă. Situaţia s-a modificat însă odată cu războaiele purtate de Franţa Revoluţionară împotriva coaliţiilor europene.război. Conflictele se purtau între armate de profesionişti.000 şi 900. În anii ce au urmat Congresului de la Viena se poate observa revenirea în toată Europa la sistemul armatelor de profesionişti. Ideea armatelor permanente şi a războiului popular s-a impus totuşi cu dificultate în secolul al XIX-lea. Efectivele sale pe timp de pace variau undeva între 800. Populaţia. începând de la jumătatea secolului al XIX-lea numărul de combatanţi a scăzut dramatic în cazul Angliei şi al Austriei. cariera armelor era o profesie. reprimarea unor revolte locale. Pentru ei. doar în Marea Britanie. Serviciul militar obligatoriu s-a impus mai greu în Europa. Cea mai numeroasă armată continentală a rămas însă tot timpul cea a Rusiei. Datorită poziţiei geografice. Pentru principalele raţiuni de securitate ( protejarea coloniilor. mai ales. Soldaţii îşi sacrificau viaţa pentru o cauză proprie şi nu pentru satisfacerea orgoliilor unor suverani. Armata britanică răspundea în faţa Parlamentului şi nu a suveranului pentru acţiunile sale. întreţinute cu costuri uriaşe. dar slăbiciunile proveneau din structura socială. importanţa opiniei publice nu putea fi neglijată. iar trupele formate din recruţii proveniţi din colonii. Până la războiul Crimeii. Armata trebuia să redevină un instrument la îndemâna suveranilor. etc) acest gen de obligaţie nu era potrivit. Clausewitz a recunoscut primul superioritatea acestui nou tip de armată comparativ cu structurile militare învechite ale Vechiului Regim. atâta vreme cât naţiunea se implica în războaie pentru a lupta în favoarea propriilor idealuri . a Germaniei. el părea lipsit de sens. Soldaţii obişnuiţi britanici erau lefegii. dar armata nu a beneficiat mult timp de instruire şi dotare pe măsura sacrificiilor dovedite. cum erau înarmarea sau aprovizionarea. dar a înregistrat creşteri în situaţia Franţei şi. Parlamentul aproba bugetul necesar cheltuielilor militare şi discuta până în cele mai mici detalii problemele stringente. Supuşii monarhului ( poporul ) participau la război doar în condiţii excepţionale. Potenţialul demografic al Rusiei era practic inepuizabil.000 de combatanţi. flota juca un rol determinant în strategiile de apărare. Sub raport numeric. iar serviciul militar o şansă de a-şi întregi veniturile. nu era pregătită să accepte un astfel de compromis. la sfârşitul secolului al XIX-lea. care vreme de sute de ani nu mai suportase distrugerile unui război purtat pe propriul teritoriu. În aceste condiţii.

După ce serveau în armată 25 de ani. Stau mărturie pierderile suferite de austrieci la Königgrätz în 1866. Olanda. începând cu anul 1874. Principalul beneficiar al acestor prevederi a devenit în secolul al XVIII-lea Anglia. Începuturile reformei sunt legate de iniţiativele ministrului Dimitrii A. Miliutin. Guvernele stabile pe timp de pace oferă infinit mai multe oportunităţi de afaceri sau comenzi decât administraţiile nevoite să facă faţă războiului. Un alt aspect ce a preocupat guvernele în condiţiile schimbărilor febrile produse în desfăşurarea războaielor din epoca modernă a fost şi reglementarea neutralităţii. Căile ferate şi progresele în materie de comunicaţii ( telegraful ) au scimbat viziunile tradiţionale asupra războiului. Şi sub aspectul înzestrării. au schimbat profund configuraţia tactică a războaielor.dintre soldaţi erau recrutaţi din rândul ţărănimii. iar principala înnoire a fost introducerea progresivă a serviciului militar obligatoriu. înzestraţi cu arme cu percutor. Este însă interesant de observat că nu a fost mereu în interesul general al firmelor de armament să stimuleze războiul . nu pot fi confiscate dacă sunt transportate pe vapoare ale neutrilor. La scurt timp după încheierea păcii din Westphalia. Abolirea iobăgiei în 1861 a creat premisele necesare implementării unui sistem de apărare modern şi în cazul Rusiei. exceptând produsele de contrabandă. Supremaţia sa maritimă s-a consolidat şi datorită legii neutralităţii. aceştia deveneau oameni liberi. Marii proprietari erau obligaţi ca în fiecare an să pună la dispoziţia armatei pentru instruire un număr de 5 sau 6 ţărani dintr-un total de 1000 de iobagi. aceste 51 . Acest principiu stabilea că mărfurile statelor beligerante. Armamentul modern a oferit europenilor un avantaj hotărâtor în luptele purtate cu băştinaşii din colonii. a reuşit să încheie o serie de tratate potrivit principiului „free ships. bunuri libere”). în faţa infanteriştilor prusaci. Invenţiile şi îmbunătăţirile care au fost combinate unele cu altele. s-au îmbunătăţit condiţiile de aprovizionare şi asistenţă medicală. Mobilizarea şi transportul trupelor s-a făcut rapid. care dispunea de o impresionantă flotă de comerţ. în timp ce mărfurile statelor neutre transportate pe vapoare ale beligeranţilor nu erau protejate. În războiul de secesiune american 90% dintre răniţi erau victime ale armelor de foc şi doar 10% ale baionetelor. care până la reforma din 1860 a cunoscut iobăgia. În timpul războaielor napoleoniene. Soldaţii dispuşi în formaţiuni compacte au devenit ţinte sigure de la distanţe din ce în ce mai mari. Practic în stare de război nu exista armată de rezervă. Utilizarea baionetei a regresat profund. calitatea armatelor a suportat anumite schimbări. free goods” ( „ vase libere.

Paradoxal rămâne faptul că o nouă etapă în elaborarea cadrului juridic internaţional referitor la statutul neutrilor. iar Napoleon a răspuns prin decretarea din Berlin a celebrei blocade continentale. Cu timpul s-au impus. adversari sau prieteni. S-a adoptat regula „free ships. A putut vedea cum peste 300. conform căreia soldaţii fugari. Jean Henri Dunant. este legată tot de o iniţiativă a Rusiei. Englezii nu s-au sfiit să decreteze blocada comercială împotriva Europei de la gurile Elbei până la Brest. se proclama libertatea de navigaţie a statelor neutre chiar şi în proximitatea regiunilor de coastă ale beligeranţilor. Primele încercări sistematice de îmbunătăţire a condiţiilor de război s-au datorat unui filantrop din Geneva. violată frecvent în timpul războaielor proscrisului. J. Puterile reprezentate la Congresul de la Viena au recunoscut şi garantat neutralitatea Elveţiei. martorul ocular al atrocităţilor comise în timpul celebrei confruntări de la Solferino (1859). lăsând pe câmpul de luptă trupurile complet neglijate ale unor compatrioţi ce au pierit în condiţii oribile de 52 . Peste numai câteva decenii. deşi nu fără anumite reţineri. Rusia a lucrat în permanenţă pentru subminarea ei. Afectată enorm de această decizie. Nobila idee proclamată de Revoluţia Franceză. printr-o declaraţie elaborată de ministrul de externe danez Bernstorff. iar în aceste state oamenii nu sunt inamici decât în mod accidental. în secolul al XVIII-lea acordurile internaţionale în această privinţă au fost relativ puţine şi complet ineficiente. El a a devenit. în mod cu totul accidental. o convenţie specială semnată la 20 noiembrie 1815 a inclus unele prevederi importante referitoare la neutralitate. să impună.000 de soldaţi francezi sau austrieci au luptat până la sacrificiul suprem. în cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a luat decizia neutralităţii Mării Negre. Evoluţia conflictelor militare internaţionale a presupus însă tot mai multe sacrificii atât pentru beligeranţi cât şi pentru statele neutre. după multe eforturi. După înfrângerea şi exilarea definitivă a lui Napoleon. Rousseau Contractul social ( 1762) se preciza că războiul nu este o relaţie între indivizi ci între state. trebuie trataţi cu omenie. Deşi chiar în lucrarea lui J. Soldaţii şi populaţia civilă au avut de suferit enorm de pe urma înmulţirii războaielor şi creşterii gradului lor de complexitate.prevederi au fost practic lipsite de orice importanţă. dar închis oricăror manevre militare. a fost relativ repede uitată. cu ocazia semnării Tratatului de la Londra renunţarea la aceste prevederi. un set de măsuri menite a submina comerţul englez. free goods” şi s-a cerut renunţarea la blocada comercială în timp de război. iar în 1871 a reuşit. care devenea un spaţiu deschis activităţilor comerciale. măsuri concrete de umanizare a războiului. În anul 1870.

ambulanţelor.suferinţă. El a fost adoptat de un congres al plenipotenţiarilor guvernamentali întruniţi la Geneva în 1864. Semnul distinct al noii asociaţii preconizate era crucea roşie pe fundal alb. cu participarea majorităţii statelor europene. La Geneva s-a înfiinţat un comitet de organizare a unei conferinţe internaţionale la nivel de reprezentanţi guvernamentali. spitalelor militare şi personalului medical. Convenţia de la Geneva. a proclamat neutralitatea răniţilor. culorile drapelului elveţian inversate. Din acest motiv. Dunant a propus constituirea unei organizaţii internaţionale. s-a convenit crearea unor organizaţii nonguvernamentale naţionale. Iniţiativa. care a produs o vie impresie printre contemporani. a adoptat simbolul Crucii Roşii. deloc surprinzătoare ţinând seama de situaţia financiară a Rusiei din acel 53 . Aproximativ în aceeaşi perioadă în care se elabora Convenţia de la Geneva. Preşedintele american Abraham Lincoln a aprobat celebrul ordin 100. Delegaţii nu erau mandataţi să subscrie nici unui fel de hotărâre care ar fi obligat în vreun fel sau altul guvernele pe care le reprezentau. oficial intitulată Convetion for the Amelioration of the Condition of the wounted in Armies in the Field. inclusiv marile puteri. O nouă iniţiativă în direcţia umanizării războiului s-a produs cu ocazia unei conferinţe internaţionale. delegaţia Rusiei a propus unele măsuri de dezarmare. la invitaţia Consiluilui Federal elveţian. Au existat evident şi anumite imperfecţiuni în textul convenţiei. care. spitalelor militare şi a personalului medival. Cu acest prilej. intitulat Instruction for the Goverment of Armies of the United States in the Field. Impresiile sale au fost publicate într-un mic volum. Cu toate acestea. acreditaţi să dezbată această chestiune. Prevederile ei nu acopereau şi situaţia războiului maritim sau protecţia prizonierilor de război. o primă încercare de reglementare a conduitei armatei pe câmpul de luptă prin reguli scrise precise. rămasă fără rezultate semnificative a fost reluată în 1899 de ţarul Nicolae al II-lea. s-a angajat la respectarea libertăţii persoanelor private care se îngrijeau de răniţi. intitulat Un Souvenir de Solferino ( 1862). Crucea Roşie avea să devină una dintre cele mai influente instituţii umanitare din lume. în colaborare cu diferite guverne. convocată de ţarul Alexandru al II-lea la Bruxelles. cel care a propus convocarea primei conferinţe asupra păcii de la Haga ( 1899). să fie pregătită în caz de război să acorde asistenţă medicală răniţilor şi soldaţilor bolnavi. s-a produs şi o altă iniţiativă meritorie. Conferinţa s-a întrunit în luna octombrie 1863 la Geneva. Conferinţa a mai recomandat şi un program extrem de ambiţios referitor la asigurarea protecţiei internaţionale a răniţilor. conectate apoi la o asociaţie internaţională.

moment. Şi această propunere a fost respinsă, însă în perspectiva stabilirii unei Curţi Permanente de Arbitraj, conferinţa a adoptat două convenţii de o mare importanţă pentru derularea războaielor. Prima dintre ele viza legile şi cutumele războiului pe uscat statutul prizonierilor de război, cărora li se proteja viaţa, sănătatea şi proprietatea; exerciţiul puterii militare în teritoriul inamic. În această ultimă privinţă, convenţia limita puterea ocupantului la obligaţia de a asigura respectarea legilor, onoarei familiei, dreptului la viaţă şi proprietate, respectarea convingerilor religioase. Cea de a doua convenţie urmărea adaptarea principiilor Conferinţei de la Geneva la condiţiile războiului maritim. Documentul viza buna funcţionare a spitalelor de pe vapoare şi extinderea statutului de prizonier de război pentru persoanele bolnave, rănite sau naufragiate, care, în condiţii de război, ajungeau în mâinile unuia dintre beligeranţi. Aceste convenţii au fost suplimentate cu trei declaraţii, care interziceau folosirea gloanţelor explozive (dumdum); lansarea proiectilelor explozive din baloane ( interzisă pentru o perioadă de 5 ani); utilizarea gazului asfixiant. Cele două convenţii şi declaraţiile subsecvente se aplicau doar acolo unde toţi beligeranţii erau parte contractantă ( clauza participării generale). Cea de a doua Conferinţă asupra păcii desfăşurată la Haga în 1907 ( la iniţiativa Statelor Unite) a produs noi reglementări în direcţia umanizării războiului. Trei dintre acordurile semnate cu acest prilej amendau convenţiile primei conferinţe. Două înţelegeri se refereau la drepturile şi obligaţiile neutrilor în războiul pe apă şi pe uscat; iar în altă înţelegere se stipula că declaraţia de război trebuia să preceadă declanşarea ostilităţilor militare (Convenţia Porter). . În majoritatea lor, toate aceste iniţiative au fost neglijate pe în desfăşurarea propriu-zisă a conflictelor. Războaiele au continuat să uimească prin cruzimea şi numărul imens al atrocităţilor. Aceeaşi soartă au avut-o şi principalele proiecte pacifiste, sau eforturile, în plan juridic, de instituire a practicilor medierii internaţionale sau a arbitrajului. Aceasta nu înseamnă că ele nu merită fie şi o sumară investigaţie istorică. Confruntată în permanenţă cu războaie, omenirea a căutat mijloace pentru ca pacea să se poată menţine, iar recurgerea la forţă să nu reprezinte decât un fel de ultima ratio în evoluţia raporturilor internaţionale. În istoria modernă, cel puţin până la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a putut observa că războiul a continuat să reprezinte o realitate greu de înlăturat din relaţiile dintre statele lumii. Au existat mereu proiecte, majoritatea fanteziste, de instituirea a păcii permanente. În epoca modernă cele mai timpurii datează de la începutul secolului al XVII-lea. Ducele de Sully, principalul ministru al regelui 54

Henric al IV-lea al Franţei, preconiza o Europă unită, formată din state apropiate ca dimensiune şi putere ( monarhii ereditare; monarhii elective; republici). Un consiliu general permanent format din reprezentanţii acestor state ( membrii aleşi la un interval de trei ani) urma să delibereze în privinţă chestiunilor politice sau religioase de pe continent. Disputele dintre statele Uniunii urmau a fi reglementate de o Curte Internaţională, ai cărei membrii erau numiţi de Consiliu. Refuzul de a accepta arbitrajul acestei instanţe implica măsuri de coerciţie împotriva statului recalcitrant. Acest gen de acţiuni erau încredinţate unei forţe armate internaţionale la care participau toate statele Uniunii după puterea de care dispuneau. Cam în aceeaşi perioadă, un alt proiect fantezist apărea în Franţa. El aparţinut unui magistrat parizian, Emeric Crucè, şi a fost publicat în 1632 în lucrarea Le Nouveau Cynèe. Conducătorii statelor erau avertizaţi în privinţa pericolelor pe care le implică pierderea unui război. Pacea Europei putea fi salvată prin întrunirea ( de preferinţă la Veneţia) unui Congres al ambasadorilor care îi reprezentau pe suverani şi liderii celor mai importante republici, inclusiv Veneţia şi cantoanele helvete. Disputele internaţionale trebuiau supuse judecăţii acestui congres, rebelii urmând a se discredita în faţa majorităţii. Adunarea preconizată de Emeric Crucè urma includă nu doar capetele încoronate ale Europei creştine, ci şi pe liderii de altă religie ( sultanul din Constantinopol, conducătorii Persiei, Prester John -legendarul conducător al Etiopiei). Evident că şi acest proiect a rămas impracticabil. Cauzele sunt prea evidente pentru a mai fi analizate acum. Idea că marii suverani din Asia sau Africa ( Japonia, India, Maroc) puteau fi convinşi să trimită ambasadori la un Congres de acest gen era în mod cert utopică. Deşi nici un alt gânditor din secolul al XVII-lea nu a mai întocmit vreun proiect de amploarea celor elaborate de Sully sau Crucè, speculaţiile referitoare la reconstrucţia europeană, pornind de la ideea păcii perpetue au continuat. Ele se regăsesc în numeroase opere literare abordând această temă, scrierile lui Erasmus de Rotterdam; Paracelsus, Sebastian Franck), dar şi în cunoscutul Eseu cu privire la pacea prezentă şi viitoare a Europei, publicat în1693 de William Penn. El relua ideea combaterii sistemului anarhic european prin instituirea unei federaţii de state (incluzând Rusia şi Turcia), condusă de un Consilui Suprem ( Dietă) în cadrul căruia importanţa voturilor era direct proporţională cu suma veniturilor realizate de fiecare stat membru din comerţul său extern. În ciuda caracterului fantezist, asemenea proiecte s-au multiplicat în veacul următor. Cele mai multe dintre proiectele de organizare a păcii în sistemul internaţional din secolul al 55

XVIII-lea rămân tributare ideologiei iluminismului. Se considera că politica statelor europene este un produs al orgoliilor şi ambiţiilor egoiste, al fricii şi neîncrederii în care au evoluat până atunci. Atâta timp cât această situaţie va persista, statele bătrânului continent vor continua să se confrunte unele cu altele şi să ruineze viaţa şi proprietatea indivizilor. Echilibrul puterii nu reprezenta o garanţie deplină asupra păcii, de aceea era necesară identificarea unei autorităţi supreme care să controleze conduita statelor pe arena disputelor internaţionale. Asemenea indivizilor în starea naturală, statele trebuiau să cedeze o parte din atributele lor suverane unor organisme ( societăţi) internaţionale, să încheie între ele un fel de contract social, care să le garanteze liniştea şi securitatea. Abatele de Saint Pierre a produs cel mai influent dintre proiectele de acest gen ale veacului. În lucrarea intitulată Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe (1713), el propunea menţinerea status-quo-ului rezultat din pacea de la Utrecht, la pregătirea căreia participase din poziţia de secretar. Statele creştine ar fi putut constitui o federaţie menită a împiedica izbucnirea războaielor de orice fel. Această federaţie urma să recunoască toate formele de guvernământ existente; o adunare permanentă, formată din delegaţi ai suveranilor ( Senatul) deţinea autoritatea supremă. Doar statele puternice aveau dreptul de a vota, cele mai mici se constituiau în grupuri pentru a putea lua decizii. Disputele erau judecate de către Senat, iar părţile divergente trebuiau să se supună inclusiv prin folosirea forţei. Proiectul abatelui de Saint Pierre demonstra incompatibilitatea dintre război şi demnitatea morală a omului, absurditatea sa filozofică şi morală. Un caracter ceva mai realist pare să fi avut proiectul gândit de Immanuel Kant, publicat sub forma unui eseu intitulat Zum ewige Friede ( 1795). Instituirea păcii pe continent presupunea îndeplinirea anumitor condiţii: desfiinţarea armatelor permanente; extinderea regimurilor politice constituţionale; multiplicarea formei republicane de guvernământ ( în mod aparte separarea puterii executive de cea legislativă). O confederaţie a statelor libere va putea astfel folosi cu mai mult succes prevederile dreptului ginţilor. Kant a fost un admirator al revoluţiilor din America sau Franţa. Soluţia preconizată de el nu presupunea constituirea vreunei structuri supranaţionale care să dicteze termenii păcii pe continent. El era convins că obiectivul păcii generale poate fi atins doar prin prefaceri instituţionale în interiorul statelor. Esenţială rămânea nu atât organizarea sau instituţionalizarea raporturilor dintre state pe calea păcii eterne, cât

56

Un prim nucleu mai consistent al mişcării pacifiste a acţionat în perioada 18301850 mai ales în Anglia. onoarea şi siguranţa acestuia nu pot face obiectul deciziilor unor instanţe autonome. unele extrem de spectaculoase. Ei invocau argumente de natură economică. scrisori ce urmau a fi publicate în gazetele americane. Între ordinea din interiorul statelor şi ordinea internaţională exista o puternică legătură. I s-a răspuns că ideea nu poate fi acceptată pentru că chestiunile ce privesc interesele majore ale unui stat. Proiectul său a fost respins cu un număr de 176 de voturi împotrivă faţă de numai 79 pentru. Paris (1849). învăţători. Richard Cobden este poate reprezentantul cel mai cunoscut. îngrijoraţi de impactul teribil al războaielor asupra societăţii. etc). Asociaţiile pacifiste publicau organe de presă ( „ The Friend of Peace”. pentru a-i convinge pe factorii politici de consecinţele tragice ale războaielor. sau Frankfurt (1850). iar principala chestiune dezbătută a vizat măsura în care războiul de orice fel este sau nu îndreptăţit.” Pentru a limita isteria războiului s-au tipărit şi expediat spre America scrisori cu mesaj pacifist semnate de subiecţi britanici. Participanţii la acest congres au expediat o rezoluţie. profesori. Franţa sau Statele Germane. Secolul al XIX-lea a debutat sub impactul organizării mişcărilor pacifiste.intenţia de a le moraliza. Au urmat apoi de alte asemenea congrese la Bruxelles în 1848. Primele societăţi pacifiste s-au constituit în Statele Unite ( New York Peace Society. unui număr de 54 de guverne ale lumii. organizau competiţii literare şi congrese. Statele şi puterile din veacul al XIX-lea erau depozitare ale unei suveranităţi absolute astfel încât ele acceptau cu greu ideea medierii 57 . Peace Society Ohio) şi Marea Britanie ( London Peace Society). de manifestare. Cu timpul. În anul 1849. Primul congres internaţional s-a ţinut la Londra în 1843. Cu ocazia conflictului de frontieră dintre Canada şi Statele Unite ( Diferendul Oregon) mişcarea pacifistă a patentat o nouă manieră de exprimare: „ Manuscript Letters . socială sau religioasă. Nu au lipsit desigur nici alte forme. prin care cereau renunţarea la război ca instrument de reglementare a disputelor dintre state şi includerea clauzelor de arbitraj în tratatele internaţionale. Fondatorii lor erau oameni obişnuiţi (comercianţi. el a prezentat în faţa Camerei Comunelor un proiect prin care solicita guvernului britanic să nu încheie tratate cu puterile străine fără a include clauza obligativităţii de a da curs arbitrajului internaţional în cazul unor dispute. „Herald of Peace”). mişcarea s-a extins în Europa şi a devenit una mai bine organizată.

Un alt incident la fel de celebru a vizat atribuirea Golfului Delagoa. Peste 58 . dar ideea de mediere internaţională a disputelor s-a păstrat. Teritoriul fusese descoperit de portughezi chiar din secolul al XVI-lea.internaţionale sau a arbitrajului. Primul tratat internaţional ce conţinea o clauză referitoare la arbitraj s-a încheiat în 1794 între Statele Unite şi Marea Britanie ( Tratatul Jay). mai întâi. o parte a vechii colonii portugheze Guineea ( astăzi Guinea Bissau). El a fost de nenumărate ori invocat ca precedent. octombrie 1872. Statele Unite au apelat adeseori la arbitrajul internaţional. partea ofensată trebuia. atunci toate părţile contractante urmau să se coalizeze pentru a impune agresorului respectul faţă de lege. În Africa. iar în cazul în care vreme de trei ani nu s-ar fi ajuns la nici un acord. au existat numeroase litigii de frontieră. A fost mai întâi disputa pe marginea insulei Bolama. Conflictul a durat mai mulţi ani. Era prevăzută constituirea unor comisii mixte care trebuiau să lucreze pentru reglementarea divergenţelor existente între cele două state. S-a stabilit că insula aparţine de drept Portugaliei. Frontierele Canadei au reprezentat mai mereu un subiect de controversă. a unei federaţii mondiale sau parlament mondial) au avut-o în vedere. Până în ani jurul anului 1880 statisticile indică peste 87 de tratate care conţineau o astfel de clauză. Practica se incetăţenise deja. La jumătatea veacului următor ( în 1842) britanicii au decretat luarea în stăpânire a acestei insule. ( noiembrie 1831-disputa privind frontiera de nord. Şi în America Latină. În 1822 şi-a făcut apariţia în Golf un corp expediţionar britanic cu misiunea de a efectua măsurători. Portughezii au intrat în posesia ei la jumătatea secolului al XVIII-lea. Cea mai mare parte a disputelor internaţionale viza chestiuni teritoriale sau de natură economică. prin medierea preşedintelui american Grant. disputele dintre Anglia şi Portugalia au făcut şi ele obiectul arbitrajului internaţional.disputa privind graniţa din Pacific). apărute după încheierea păcii de la Versailles. De cele mai multe ori ele s-au reglat prin războaie şi nu prin apelul la arbitrajul internaţional. Acest tratat a oferit principalul suport juridic în chestiunea arbitrajului internaţional o bună parte din epoca modernă. după ce mai multe foste colonii au devenit state independente. să supună cazul unui „aranjament amical” sau unor „discuţii legale”. Numeroase propuneri ale mişcării pentru pace ( crearea unei federaţii europene a popoarelor. Chiar cu prilejul încheierii păcii din Westphalia se precizase că la orice violare a tratatului. Chestiunea nu era însă nouă. în partea de sud a coloniei portugheze Mozambic. dar chestiunea s-a reglementat abia în anul 1869. Este evident că acest gen de acţiune colectivă nu a fost vreodată aplicată.

ar fi dorit chiar mai mult decât a propus Clarendon. După ani de tergiversări şi tensiuni. Lorenz. Marii Britanii. prin care chestiunea era destinată spre soluţionare unui arbitru internaţional. poate cel mai cunoscut. O anumită faimă a dobândit vaporul Alabama. în baza căreia îşi vor susţine mai târziu propriile revendicări. Reprezentanţii acestora. unii deplasaţi special la Paris. în cadrul Congresului de la Paris. drepturile în privinţa pescuitului). iar chestiunea în sine nu reprezintă un prilej de a solicita medierea internaţiuonală. Disputa s-a reglementat prin medierea internaţională. întrucât statele din Sud construiau vapoare în şantierele navale britanice. Anglia a accepta ideea arbitrajului în cazul Alabama. total fantezistă pentru acele vremuri. între Anglia şi statele americane din Nord existau suficiente motive de tensiune. şi le foloseau apoi împotriva Uniunii. guvernul condus de Gladstone a acceptat să semneze la 8 mai 1870 un tratat la Washington. iar câştig de cauză a avut şi de această dată Portugalia. Elveţiei. Italiei şi Braziliei) iar deliberările s-au desfăşurat la Geneva din ianuarie şi până în septembrie 1872. În plină desfăşurare a războiului civil. Statelor Unite în chestiunea Alabama. de a impune chiar obligativitatea arbitrajului 59 . drepturile de navigaţie pe râul St. Se vehicula ideea. acuzând marea Britanie că nu-şi respectă neutralitatea declarată faţă de beligeranţi. În timpul războiului american de secesiune. ministrul englez de externe ( Clarendon) a propus o rezoluţie. britanicii au încheiat o înţelegere cu băştinaşii.numai un an ( 1823). el a provocat Uniunii pierderi însemnate. Problema medierii internaţionale şi a arbitrajului a preocupat însă şi alte puteri europene. La 14 septembrie 1872 s-a stabilit că guvernul britanic a încălcat obligaţiile sale de neutralitate şi trebuie să achite Statelor Unite despăgubiri de până la 15 milioane de dolari. care a fost lansat la apă în 1862 din portul Liverpool sub comanda căpitanului Raphael Semmes. datorită faptului că ea descoperise acest teritoriu. S-a constituit un adevărat juriu format din 5 membrii ( câte unul din partea Statelor Unite. Un alt caz. Guvernul de la Washington a protestat în repetate rânduri împotriva acestei metode. Clarendon a fost influenţat în elaborarea documentului de asociaţii pacifiste din Anglia. de arbitraj internaţional a opus Marea Britanie. La 14 aprilie 1856. conform căreia statele angajate în dispute deosebite trebuiau mai întâi să apeleze la medierea internaţională şi apoi să recurgă la arme.. pentru că relaţiile cu Statele Unite erau practic îngheţate şi rămăseseră în discuţie şi alte chestiuni de mare interes ( delimitarea frontierei în Canada. Primele reacţii ale guvernului britanic indicau faptul că livrarea vasului Alabama nu a produs nici o lezare a neutralităţii.

ci din mari pasiuni. Multiplicând la infinit aceste opinii. S-a considerat mult timp că la începuturile modernităţii politice opinia publică nu a fost suficient de bine conturată. Generalul american Sherman se pronunţa pentru războiul total. Istoricul Treitschke considera că războiul nu va fi niciodată eradicat prin tribunale de arbitraj. s-ar fi dovedit oricum prea difuză sau insuficient informată pentru a exercita presiuni consistente asupra politicienilor. dar cu totul inutil. pentru ca lumea să nu se scufunde în materialism. Helmuth von Moltke găsea şi el că pacea perpetuă este asemenea unui vis frumos. Conceptul de opinie publică rămâne încă destul de dificil de definit pentru epoca modernă. Lordul Palmerston identifica în 60 .şi nu a medierii internaţionale. Abia în cadrul Primei Conferinţa asupra Păcii de la Haga ( !899) s-a încercat ceva mai mult prin proiectul instituirii unei Curţi internaţionale de Arbitraj. Presa şi opinia publică. iar Leopold von Gerlach aprecia că pacea nu se poate menţine. nu este greu să ne imaginăm ororile ce aveau ruşinos să triumfe în veacul al XX-lea. în paralel cu ritmul trepidant al înnoirilor. Nu puţini erau chiar cei ce nu se sfiau să-i prezinte virtuţile. pornind de la constatarea cinică a faptului că cruzimea nu se poate rafina. Preferinţa noastră înclină spre a reţine nu atât o definiţie sau alta cât ceea ce oamenii de stat ai epocii au intuit în raport cu semnificaţiile sale. iar în măsura în care s-a manifestat. VI Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. În secolul al XIX-lea războiul a fost perceput însă ca un fapt legitim de atingere a unor scopuri politice. iar războiul reprezintă o verigă a ordinii mondiale prescrisă chiar de Dumnezeu. În marile crize internaţionale ce au urmat s-a invocat mereu această Declaraţie. atâta timp cât războaiele nu izbucnesc din complicate raporturi juridice. el a rămas o realitate dramatică în existenţa omenirii. care să distrugă şi populaţia civilă. În ciuda acestor iniţiative generoase. Încercarea de a defini cât mai precis înţelesul conceptului de opinie publică în epoca modernă ar întâmpina dificultăţi insurmontabile. într-o lume în care mijloacele de exprimare se diversifică. rămasă şi în perioada ce a urmat Congresului la stadiul de deziderat. Observatorii înclină adesea să desconsidere efectele opiniei publice asupra factorilor de decizie în politica externă pentru că ele sunt de obicei mai greu de demonstrat. Era de fapt o iniţiativă lipsită de putere.

iar cea din urmă s-a situat mai mereu într-o relaţie de ambivalenţă cu politica externă a statelor. au existat şi numeroase solicitări privind exerciţiul unui control parlamentar mai strict al politicii externe. opinia publică putea fi cu uşurinţă controlată de factorii guvernamentali. diferite interpelări ale miniştrilor) organismele reprezentative au putut exprima anumite puncte de vedere legate de politica externă. Regimul politic al „monarhiei din iulie” a permis. imagini sau scrieri.” Opinia publică s-a exprimat prin cuvinte. se poate afirma. că în Europa şi Statele Unite influenţa opiniei publice asupra politicii externe a crescut exponenţial de la un deceniu la altul. În cazul Austro-Ungariei. Rusia şi Prusia. dezbaterile s-au axat tot mai evident pe chestiunile interne. care beneficiau de dreptul de a formula observaţii şi critici în legătură cu actele politicii externe.opinia publică o veritabilă forţă motrice pentru societate. după cum o dovedeşte votarea legislaţiei de apărare şi a creditelor de război de la începutul anului 1870. într-un mod diferenţiat de la un caz la altul. Potrivit constituţiei Prusiei şi chiar celei a Reich-ului proclamat după 1871. Mijloacele de informare. Odată cu proclamarea celei de a treia republici franceze. În primul deceniu al celui de-al doilea imperiu. Impactul opiniei publice asupra actelor de politică externă trebuie totuşi evaluat cu anumite reţineri. Este însă adevărat că influenţa Camerei în această direcţie era foarte redusă. ministrul de externe era interpelat de delegaţiile parlamentare comune. foile volante sau cărţile tipărite s-au dovedit formatoare de opinie publică. dezbaterea pe ordinea de zi a Camerei a tuturor chestiunilor de interes din agenda relaţiilor externe. iar Metternich vedea în ea „cel mai puternic mijloc în viaţa socială. Dacă până în 1848. Pe căi indirecte ( votarea bugetului. Din 61 . în special presa. Între marile puteri. Au existat însă şi excepţii. statele cu o atitudine extrem de rigidă în privinţa influenţei opiniei publice asupra politicii externe au rămas în principal Austria. în situaţii ce necesită totuşi analize amănunţite de la caz la caz. Deşi spiritul veacului înclina spre modelul diplomaţiei secrete sau al combinaţiilor de cabinet specifice secolului al XVIIIlea. structurile parlamentare reprezentative nu jucau vreun rol însemnat în privinţa deliberărilor despre politica externă. Parlamentul din Franţa devenise un organism menit a-l aclama pe împărat. În general. După 1860. temele de politică externă au cunoscut o oarecare revigorare în dezbaterile Camerei. în cazul Franţei. ulterior situaţia s-a complicat. cel puţin pentru secolul al XIXlea. răspunsul formulat la discursul rostit de suveran cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare. pentru că regele şi guvernul conduceau fără prea mari presiuni destinele politicii externe franceze.

perspectiva controlului parlamentar al actelor politicii externe. guvernul Aberdeen a trebuit să demisioneze. În alte situaţii ( 62 . Adunarea Legislativă a propus. condus de liberali. El s-a putut realiza prin constituirea unor comisii parlamentare cu rolul de a supraveghea conduita diplomaţiei şi actele politicii externe. Printr-o simplă moţiune de cenzură. în ciuda opoziţiei din Camera Comunelor. Convenţia a desfiinţat chiar ministerul de externe şi l-a înlocuit cu o Comisie de Relaţii Externe. fapt ce nu a permis un control eficient al Parlamentului faţă de mecanismele de funcţionare ale diplomaţiei. Câţiva ani mai târziu. în octombrie 1791. S-au înregistrat şi dispute. 18391841). orice deputat putea solicita introducerea pe ordinea de zi a dezbaterilor. documente justificative la adresa unor acte de politică externă. situaţia Marii Britanii reprezintă un caz cu totul aparte. subordonată Comitetului Salvării Publice. cu rolul de a mobiliza opinia publică în vederea dezbaterii temelor de politică externă. au fost supuse discuţiilor din Parlament delicata „chestiune” a Belgiei sau crizele din Orientul Apropiat ( 1832-1833. analiza unor chestiuni de politică externă. guvernul Palmerston a cedat remuşcărilor produse de atentatul lui Orsini asupra lui Napoleon al III-lea şi a propus înăsprirea legislaţiei privind supravegherea străinilor. în faţa căruia urma să răspundă pentru actele sale ministrul de externe. În anul 1858 s-a constituit un comitet neoficial pentru afaceri externe. în aprilie 1794. au fost publicate regulat începând de la jumătatea secolului al XIX-lea. înfiinţarea unui comitet diplomatic permanent. Tot în Anglia aveau să se tipărească şi primele cărţi colorate. Ocazional asemenea iniţiative au existat şi în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea. În primele trei decenii ale secolului. ci sub imboldul presiunilor din Camera Comunelor. În Anglia. Ele au apărut iniţial ( până în anul 1880) nu pe fondul unei iniţiative guvernamentale. la jumătatea secolului al XIX-lea. s-a resimţit acut nevoia unui control parlamentar ceva mai exigent. Multe dintre documente se refereau la tratative diplomatice deja finalizate. Modelul l-a reprezentat un prim organism cu astfel de atribuţii instituit în Statele Unite ale Americii ( Foreign Relations Comitee of the American Senat). iar în februarie 1858. dar ideea nu era complet nouă pentru statele din Europa. Pe măsură ce relaţiile internaţionale au devenit tot mai tensionate. Cărţile albastre. Chiar în timpul revoluţiei franceze. pe fondul dezbaterilor aprinse legate de războiul împotriva Rusiei din Peninsula Crimeea. În ianuarie 1855. lordul Clarendon s-a temut de o posibilă iniţiativă de acest gen orchestrată de grupul liberalilor radicali din Camera Comunelor. mai ales în anii ce au precedat declanşarea primului război mondial.

La Berlin implicarea împăratului Wilhelm al II-lea în actele politicii externe devenise deja proverbială. peste voinţa secretarului de stat Kiderlen Wächter. a procedat în acest fel în cazul trimiterii prinţului Lichnowski. când ministrul de finanţe era interpelat pe seama bugetului. reiese cu claritate că ministrul de externe nu putea fi decât executantul fidel al proiectelor suveranului. folosind cenzura sau alte tipuri de interdicţii. Pentru o îndelungată perioadă. pe acela care îmi este confident. În 1912. Constituţia americană a inclus chiar din anul 1790 un amendament. acolo unde John Milton susţinea libertatea presei într-o lucrare ( Areopagitica) publicată în 1644. Între altele.” Cât priveşte situaţia din Rusia. Presa a fost utilizată ca instrument al guvernării. îmi îndeplineşte ordinele. Alte măsuri restrictive au fost eliminate începând din 1794. se ştie că el influenţa direct numirea în posturi importante a ambasadorilor Germaniei. de altfel gestul. După Revoluţia Glorioasă de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a desfiinţat cenzura preventivă. care interzicea orice limitare a libertăţii presei. în calitate de ambasador la Londra. Constituţia imperială oferea relativ puţine mijloace în exercitarea propriu-zisă a unui control parlamentar. se ştie că nimeni nu a reuşit în vreun moment să se substituie voinţei ţarului. Însuşi longevivul Gorceakov. ca şi în cel al Rusiei sau Austro-Ungariei. Şi-a justificat. cel care o gândeşte ( ţarul) şi cancelarul care o execută. Secolul al XIX-lea a relevat importanţa opiniei publice dar şi a presei în formarea ei. prin cuvinte pline de semnificaţii: „ Eu am trimis ambasadorul meu la Londra. în timpul domniei ţarului Nicolae al II-lea. recunoştea. autorităţile seculare dar şi instanţele puterii ecleziastice au încercat să limiteze circulaţia cuvântului scris.cazul Germaniei) presiunile instituţiei parlamentare pentru controlul actelor politicii externe au fost neglijabile. se supune voinţei mele. obligaţia ca orice text scris să fie examinat înaintea publicării de către poliţie. potrivit instrucţiunilor pe care le primeşte de le mine. În cazul Germaniei. Situaţia nu s-a modificat nici măcar după adoptarea constituţiei din 1906. influenţa instituţiei monarhice asupra politicii externe s-a dovedit mai însemnată decât cea a forurilor parlamentare. Şi Revoluţia franceză a 63 . Primele succese s-au înregistrat în Anglia. Presa a reprezentat de la descoperirea tiparului cel mai eficient mijloc de a transmite gânduri şi idei opiniei publice. că doar doi oameni cunosc politica externă a Rusiei. Duma aborda subiecte de politică externă doar tangenţial şi numai o singură dată pe an. La fel de timpurie este însă şi reacţia societăţii pentru promovarea libertăţii de exprimare. Întrun raport din 1837.

printr-un decret emis în 1852. numărul relativ mare al analfabeţilor. Lajos Kossuth a criticat mult timp în Anglia şi în Statele Unite politica guvernelor din Austria şi a întreţinut anumite intrigi internaţionale. tirajul ziarelor s-a menţinut la cote reduse. Posteritatea. Ar fi scris chiar articole publicate în ziare favorabile guvernului sub protecţia anonimatului. iniţiativele s-au 64 . tocmai într-un secol al vorbelor. acolo unde măsurile administrative nu prezintă suficient de multe garanţii. el a încercat să influenţeze opinia publică folosind acest instrument.„ cu greu va putea crede că noi am considerat liniştea drept o armă eficientă pentru a o opune adversarilor noştri zgomotoşi. ziarul francez „ La Presse” a încercat să reducă din costuri. ci şi un împătimit cititor de presă. Carta constituţională din 1814 l-a repus în aplicare. După ce a preluat el însuşi destinele politicii externe. Friedrich von Schlegel. Napoleon al III-lea a limitat drastic libertatea presei. În cazul Austriei. În primele decenii ale secolului al XIX-lea. Metternich era înconjurat de colaboratori foarte valoroşi ( Josif von Pilat. Importanţa presei în formarea opiniei publice. mai ales în chestiuni sensibile de politică externă a fost observată de guvernele puterilor europene. dar în timpul celei de a treia Republici a fost adoptată una dintre cele mai progresiste legi ale presei din Europa. doar în Federaţia nord-americană şi în cazul Angliei sau Belgiei ( ultima după 1831) libertatea presei devenise un drept constituţional neîngrădit. Ceva mai târziu.” A şi acţionat în consecinţă. A dispreţui opinia publică era un gest la fel de periculos ca şi denigrarea valorilor morale. Odată cu revoluţia din iulie. pătrunde în cele mai ascunse cotloane.promovat principiul libertăţii presei. În perioada petrecută la Paris în calitate de agent al Austriei. Motivele erau probabil costurile ridicate de tipărire ( pentru prima dată. pentru mulţi dintre revoluţionarii europeni sau refugiaţii politici. asemenea religiei. instituind însă anumite pedepse în cazul exceselor. Deloc întâmplător. dar regimul politic instituit de Napoleon a abolit acest drept. Metternich nu a fost doar un opozant renumit al publicaţiilor de factură liberală. Metternich îi scria ( 1808) ministrului de externe Stadion despre lipsa de preocupare a guvernului în a furniza informaţii „corecte” presei germane. aceste state au devenit un fel de paradis al emigrării. Parisul a devenit însă în scurt timp un punct de atracţie continuă pentru revoluţionarii din toată Europa. În mai multe rânduri. Adam Müller) care lucrau în sensul formării anumitor curente de opinie. Considera opinia publică drept cel mai puternic dintre toate mijloacele care. Friedrich von Genz.spunea el. şi în Franţa cenzura asupra presei s-a mai relaxat. Cu toate acestea. publicând în paginile sale reclame).

amânarea războiului dintre Sardinia şi Austria la începutul lui 1859. rezultă din rapoarte că Napoleon ar fi acţionat sub presiunea opiniei publice ( refuzul de a interveni militar împotriva Prusiei după confruntarea de la Königgrätz. Napoleon al III-lea dispunea de un instrumentar divers utilizat pentru influenţarea opiniei publice în probleme de politică externă. Tot cu ocazia tratativelor purtate la Viena în 1815.diversificat. Acest gen de iniţiative s-a răspândit cu rapiditate printre oamenii de stat ai secolului al XIX-lea. Personal. apărută la 22 decembrie 1859. Întreaga ceremonie a fost cu grijă pregătită la catedrala Sf. În teritoriu. Politica de presă din această perioadă este suficient de bine cunoscută. declaraţia de război adresată Bundului nord-german după telegrama de la Ems cu ocazia candidaturii lui Leopold von Hohenzollern la tronul Spaniei). Apogeul manifestărilor a fost atins cu ocazia recviemului solemn din 1815. În 1815. Gentz supraveghea atent conţinutul principalelor publicaţii. retragerea trupelor franceze din Roma în 1867. Napoleon al III-lea a folosit şi practica plebiscitelor pentru consultarea şi influenţarea opiniei publice. el a solicitat rapoarte detaliate din partea celor 28 de procurori sau a celor 87 de prefecţi sau a şefilor poliţiei din Paris. Istoricul american Lynn M. Talleyrand pregătea şi el o veritabilă ofensivă propagandistică. chiar dacă Talleyrand îi scria lui Ludovic al XVIII-lea că aceste costuri sunt absolut necesare. El a constatat că în opt situaţii iniţiativele împăratului au fost pe deplin acceptate ( încheierea păcii din 1855/1856 după cucerirea Sevastopolului. Ştefan. în plină desfăşurare a pregătirilor pentru convocarea unui congres la care urma să se discute chestiunea italiană. în memoria regelui răpus de revoluţie. Napoleon al III-lea a scris chiar anumite broşuri ce abordau chestiuni ale politicii externe. utilizat în 65 . ce trebuiau să apară în presa străină. Este vorba despre un procedeu. Case a studiat amănunţit rapoartele primite de la procurorii generali de Napoleon al III-lea. ambasadorul austriac de la Londra încerca să utilizeze anumite ziare britanice pentru a trezi reacţii ostile la adresa politicii lui Castlereagh şi a-i slăbi poziţia în timpul tratativelor. protestul în favoarea autonomiei Poloniei din 1863. În timpul Congresului de la Viena. iar cheltuielile vor fi fost destul de mari. cu origini în desfăşurarea Revoluţiei franceze. Probabil cea mai cunoscută este scrierea intitulată Le Pope et le Congres. Ludovic al XVI-lea. etc. În alte trei situaţii. Mai multe dintre actele sale de politică externă au făcut obiectul reacţiilor opiniei publice. ). Din dorinţa de a influenţa opinia publică din afara statelor germane a oferit sume de bani unor gazete de limbă franceză ( „ Journal de Francfort”) şi tot el a trimis ambasadorilor articole atent redactate.

Presa era în general dependentă financiar de subvenţiile autorităţilor ( Gazeta „Grajdanin”. mergeau până la arestări sau deportări în Siberia.000 de franci pentru câştigarea a nu mai puţin de 50 ziare. cu referinţă la problema anexării Neapolelui. Modenei şi Romagnei la Sardinia. unele cu un rol foarte important în formarea opiniei publice ( Le Figaro. Atitudinea sa preponderent antigermană şi pro-franceză. Agenţia Havas). Au sporit proporţional şi sumele destinate coruperii presei străine. Le Petit Parisien. Publicaţiile din Moscova sau Sankt Petersburg reprezentau un spaţiu predilect destinat confruntării opiniilor. În perioada crizei bulgare din perioada 1885-1886. În Germania. foarte numeroase. traduse în principalele limbi de circulaţie. O direcţie importantă viza mai ales contracararea politicii Rusiei în Balcani. în 1866 respectiv 1870 odată cu ocazia unirii Veneţiei şi a Romei cu Italia). În absenţa unui regim constituţional. politica de presă a cancelariei imperiale era o componentă a politicii externe promovată la Auswärtige Amt înainte de 1914. au vizat înăsprirea cenzurii. Toscanei. Chiar şi în cazul Rusiei numai în perioada mai . presa tindea să suplinească rolul parlamentului şi al partidelor politice. Acolo unde s-au înfiinţat.octombrie 1905 s-au cheltuit peste 200. corpul ofiţerilor. editată între 1870 şi 1914 de prinţul Meşcerski. Cu timpul.secolul al XIX-lea cu diferite prilejuri: în 1860. audienţa uriaşă ( ziarul era citit zilnic de către ţar. Supravegherea presei era una strictă iar pedepsele. Asia Mică şi Extremul Orient. cercurile de afaceri mai importante) justificau eforturile. Parmei. birourile de presă au devenit prezenţe obişnuite în schemele de organizare a ministerelor de externe. Autorităţile de la Berlin au încercat chiar să „corupă” cel mai influent ziar cu tendinţe naţionaliste din Rusia („Novoe Wremja”). Ea forma sau dirija opinia publică proprie şi adopta măsuri pentru manipularea celei din străinătate.000 de ruble pe an). chiar dacă agenţii germani nu au reuşit să modifice radical conduita politică 66 . Le Temps. În timpul celui de-al doilea Imperiu francez. campania de presă antigermană sau ant-austriacă a grăbit dizolvarea Alianţei celor Trei Împăraţi. periodice sau agenţii de presă din Franţa. Reglementările adoptate după asasinarea ţarului în 1881. era finanţată de Curte cu sume de până la 80. Impactul campaniilor de presă în Rusia asupra relaţiilor internaţionale s-a dovedit destul de consistent. ele în general dispuneau de personal insuficient iar eficienţa era redusă de prezenţa la conducerea lor a unor oficiali guvernamentali şi nu a jurnaliştilor. unii miniştrii de externe ( Drouyn de Lhuys) dispuneau de un birou special de presă care se ocupa cu trimiterea către ambasade şi legaţii a unor articole formatoare de opinie publică.

Cătălin Turliuc (coord. Macmillan Publishing Company. 67 . în schimbul renunţării pentru câteva săptămâni la atacurile antigermane). Relaţii internaţionale. Cuza". Allan Cassels. Classic readings of international relations. Concepts and Issues. Şcoli. London Routlege.  Studenţii vor prezenta până la data examinării un referat despre caracteristicile politicii internaţionale în secolele XIX si XX după următoarea structură : sisteme internaţionale . 2001.pluralism. conflictele globale şi organizarea păcii  Bibliografie selectivă Evans Graham. New York. International relations theory: realism. Ideology and international Relations in the Modern World. Wodsworth Publishing Company. Epoca modernă. Traducere de Anca Irina Ionescu. Iaşi. s-a reuşit coruperea redacţiei cu faimoasa sumă de 10. Iaşi. Viotti. în timpul crizei bosniace din 1908. curente. Toronto. *** David Boucher. Curs special. Traducere de Diana Istrătescu. Stefano Guzzini. I.). 2000. Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale.). Iaşi. Averbery. Realism şi relaţii internaţionale. Bucureşti. 1993. Povestea fără sfârşit a unei morţi anunţate: realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică internaţională. 1993. 1996. Political Theories of international Relations. Williams Phil ( editor). Martin Griffiths. Editura Ziua. Cliveti. Dicţionar de relaţii internaţionale. Editura Universal Dalsi. Editura Universităţii "Al. Paul R. gânditori. Belmont. ( Cu destule eforturi. 1996.iniţială a gazetei. Morality and international relations. 1998. Gh. Editura Cantes. Oxford.000 ruble lunar. 2003. dinamica alianţelor. globalism. 1999. Bucureşti. Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Wright Moorhead (red. 2001.

Între război şi pace. Eric Hobsbawm. PUF. I. Sugestii pentru o "istorie totală". Politica de putere. Diplomaţia. Era Capitalului (1848-1875). Viorica Moisuc. Istoria relaţiilor internaţionale. II. 2003. 68 . Bucureşti. Kenneth N. Libraire Armand Colin. Pierre Renouvin. Şcoli şi instituţii. Era Imperiului (1875-1914). Introduction a l' histoire des relations internationales. Bucureşti. 2001. Idem. Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1939. 2002.). Editura Fundaţiei "România de mâine". Jean – Remy Bezias. L. Raymond Aron. 1959-1960. Vasile Cristian. Era Revoluţiilor (1789-1848). Bădărău. Bucureşti-Chişinău. 2004. H. 1998. Martin Wight. 2007. Istoria ca lectură a lumii. Librairie Hachette. Profesorului Al. Năstasă. Histoire de relations internationales ( publièe sous la direction de Pierre Renouvin). III. Editura Arc. Iaşi. 1970. Editura C. Relaţiile internaţionale în istoria modernă. Paris. Paris. Diplomaţia.Vlad Constantin. 1997. Mircea Maliţa. 1822. Editura Institutului European. Vie politique et relations internationales. Omul. O analiză teoretică. Paris. Paris. Paris. Editura Institutului European. Manuel diplomatique aux Precis des droits et des functions des agents diplomatique suivi d'un Recueil d' actes et d'offices. 1964. Henry Kissinger. L. Istoria relaţiilor internaţionale. 1966. Editura Didactică şi Pedagogică. 2002. Charles de Martens. 2001. Iaşi. Traducere de Diana Sălceanu. Beck. 1975. în G.B. Bucureşti. Paris. (coord. Idem. J. 1968. Bucureşti. L'Europe de 1815 à nous jours. Waltz. Chişinău. Iaşi. Paix et guerre entre les nations. Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani. Boicu. Duroselle. statul şi războiul. Editura Fundaţiei "România de mâine". Tome V-VII. Bucureşti. Ètudes d' histoire des relations internationales.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful