You are on page 1of 28

Poveºti din patria mea

Anna Panã

Sentimente
acã ar fi sã o descriem pe Anna întrun singur cuvânt, acesta ar fi "sentimente". Pare a fi o femeie sensibilã. Puteþi citi sentimentele pe faþa ei, în miºcarea ei ºi tonul vocii în timp ce vorbeºte. În principal: iubire, tandreþe, cãldurã ºi bunãtate. Se poate spune cã este toate aceste emoþii ºi cât de "prea dulce" ar suna, este personificarea lor. Când vezi aceastã femeie sociabilã ºi vorbãreaþã este dificil sã þi-o imaginezi singurã. Albumul de fotografii este plin de imagini de familie, portrete de prieteni, rude, copii. Este plin de fotografii de grup din tabere de iarnã la ski ºi excursii montane. Anna vorbeºte despre trecut, cu ochii strãlucind. Ea a fost a doua fiicã într-o familie maghiarã din Micloºoara, un mic sat la 40 km de Braºov. - E celebru din cauza castelului, vizitat de Prinþul Charles. El vine în sat de 2 sau 3 ori pe an. Am poze de la una dintre aceste vizite. A fost musafirul mamei mele – prezintã ea cu mândrie fotografiile din grãdina în care Prinþul Charles bea palincã înconjurat de rudele ei. Dar înainte ca Prinþul Charles sã fie interesat de viaþa de zi cu zi a micului sat româno-maghiar (îi place sã meargã pe jos prin sat ºi sã priveascã ... vacile care se întorc de la pãscut), castelul din Micloºoara a fost locul de joacã preferat pentru Ana ºi prietenii ei. κi aminteºte bine jocurile din copilãrie, cum ar fi "brutar ºi pâine": copiii aºezaþi pe un rând erau pâinile ºi unul era brutarul. Brutarul încerca sã-i facã pe ceilalþi copii sã zâmbeascã pentru a le arãta cã sunt încã "pâine necoaptã". Cei care începeau sã râdã, pierdeau. Ultimul care nu zâmbea câ º tiga º i devenea noul brutar. De asemenea ºi-a amintit cã mai jucau “ziua nunþii”. Anna era de obicei mireasa. - Poate

D

pentru cã am avut mereu pãrul lung? Zâmbeºte. Poate. Dar privind în timp arãta mai mult ca o predicþie pentru viitorul ei. Adesea, în timpul conversaþiei noastre, ea subliniazã cã familia, soþul ºi copiii au fost valoarea cea mai importantã din viaþa ei. Al doilea vis mare a fost sã devinã profesor. Pentru îndeplinirea scopului a trebuit sã aºtepte 20 de ani sã se mute într-un oraº mai mare ºi ... sã-ºi schimbe ocupaþia. Dupã ºcoala generalã, a început liceul la Baraolt (la 10 km de Miclo º oara cu autobuzul). A studiat la profil uman- Era o lume a fetelor. Am avut doar 6 bãieþi în clasã. Din fericire, la profilul real erau mai mulþi bãieþi decât fete, deci la petreceri toatã lumea avea partener de dans. - ªi dansul, la acel moment era foarte important în România. Toatã lumea ºtia sã danseze. A început sã înveþe la grãdiniþã ºi a continuat la ºcoalã. Mulþumitã acestui lucru Anna ºtie sã danseze dansuri populare, precum ºi dansuri de societate. - Acum câþiva ani, la nunta fiicei mele, am dansat valsul meu preferat cu soþul meu. Am fost atât de frumoºi, încât ceilalþi s-au oprit sã ne

priveascã. ªi-a cunoscut soþul la locul de muncã, într-o fabricã de transport din Braºov. Toate familia ei s-a mutat aici, atunci când ea avea 18 ani, din cauza muncii tatãlui ei (A primit un post bun la fabrica de Autocamioane. L-am urmat cu toþii.) Anna a început sã studieze tehnologie ºi design. În acelaºi timp ea a lucrat în aceeaºi fabricã ca ºi tatãl ei. A fost responsabilã cu desenarea pieselor pentru camioane. - Cu Ioan, a fost dragoste la prima vedere – Încã îºi aminteºte prima întâlnire, pe 8 martie – Ne-am întâlnit lângã Lacul Noua. El mã aºtepta cu trandafiri roºii. Am fost prieteni un an, dupã care ne-am cãsãtorit ºi am petrecut impreuna 37 de ani fericiþi. Avem 2 copii minunati. ªi am adoptato pe Andreea. A fost un om bun! - Se pierde în visare cu ochii deschiºi pentru un moment. Au fost vremuri bune pentru ea. Era tânãrã, fericitã ºi îndragostitã. În Braºov lucrurile nu se schimbau foarte repede. Un magazin era în

acelaºi loc ani de zile, cu aceleaºi produse ºi proprietari. Era un oraº multilingv. Toatã lumea ºtia limba românã, maghiarã ºi germanã. Cinci cinematografe difuzau filme americane (am fost la "Love Story" de 6 ori!), aproape la fel de des ca pe cele româneºti. Femeile îl iubeau pe Alain Delon, bãrbaþii le admirau pe Sofia Loren sau Liz Taylor. La TV erau doar douã programe, difuzate numai 2 ore pe zi (uneori cele douã ore erau reportaje de la întâlnirile lui Ceauºescu), astfel încât oamenii erau mai apropiaþi. Când la televizor erau desenele animate (numai 10 minute în fiecare zi), toate locuri de joacã se goleau într-un minut. La acel moment, Anna nu regreta nimic, pentru cã nu ºtia cã ar putea fi o viaþã mai bunã decât cea de familie, întâlniri cu prietenii sau cãlãtorii cu grupul pe munþi. Dacã avea nevoie de ceva, de obicei, erau lucruri pe care le putea înlocui cu ceva similar fãcut de ea. Singurul punct slab a fost locul ei de muncã – plictisitor, prea multã matematicã ºi fizicã. Am visat sã fiu profesoarã încã din adolescenþã. Iubesc copiii! Am fost babysitter pentru toþi copiii din sat. - Dar profesorul care preda tehnica trebuia sã fie un bun muzician ºi pictor, sau cel puþin sã fi terminat cursuri de muzicã. Chiar daca Anna este talentatã în artã plasticã, ea nu ºtia sã cânte la niciun instrument ºi nu a gãsit nici cursuri. A trebuit sã-ºi amâne visele. Dar a fost încãpãþânatã! În 1989 revoluþia a schimbat nu numai lucruri mari, cum ar fi sistemul politic, dar, de asemenea, lucruri mici, cum ar fi regulile pentru profesori. În 2 ani Anna terminat cursurile pedagogice ºi a devenit profesor pentru urmãtorii 16 ani. Din fericire pentru elevii ei viitori! Ea predat croitorie ºi lucru manual la copii din clasa a 5-a pânã în clasa a 8-a. Atunci când vorbeºte despre elevii ei - am încercat întotdeauna sã îi înþeleg, sã îi tratez ca pe adulþi, într-un mod serios, sã acord atenþie viselor, nevoilor sau problemelor lor - puteþi fi siguri cã îi plãceau copiii ºi nu sunt doar vorbe. Pe de altã parte, tablouri mici, cu dedicaþie pentru "cel mai bun profesor" sau "cel mai bun prieten", primite de la elevii sãi, aratã cã ºi ei îi împãrtãºeau sentimentele. Apoi, brusc, îºi adunã umerii ca ºi când ar vrea sã-ºi scuture amintirile. Se întoarce la raft cu un caiet gros, jurnalul pe care l-a scris de doi ani pentru fiica ei, Andreea. - Prima amintire din copilãrie este de obicei de la vârsta de 5 ani. Vreau sã pãstrez aceste

momente speciale din viaþa Andreei de dinainte de 5 ani. - Anna documenteazã cu scrupulozitate viaþa fiicei ei. Paginile de jurnal sunt cu totul acoperite de litere drepte, bine proporþionate, care spun poveºti despre maturizarea Andreea ºi sentimentele Annei. Între ele, sunt imagini, desene ºi bilete, tot felul de suveniruri care descriu premierele Andreei: prima cãlãtorie cu trenul, prima vizita la muzeu, primul desen, primul pom de Crãciun. - Acum Andreea are 12 ani ºi nu o intereseazã rãdãcinile ei. Într-o zi, în viitor, ea va citi ºi va descoperi trecutul ei - sperã ea. Sunt norocoasã - spune ea în încheierea conversaþiei - Nu am avut o viaþã grea. Dimpotrivã, a fost frumoasã. Care este secretul? Mai am un suflet de copil ºi încerc sã-mi amintesc doar lucrurile bune.

Aneta Sava

Sportiva
neta are picioare puternice ºi un stil modern. Poza ei aminteºte de feþele marcate în monede antice, pe care apar imaginile împãraþilor romani ºi greci. Gândirea ei este clarvãzãtoare ºi miºcãrile definite. Poate ca siguranþa personalã poate explica de ce ea a fost cea mai rapidã din familie. Aneta a fost o alergãtoare talentatã în tinereþe, pasiune de la care nu a renunþat nici în prezent. De fapt mãrturiseºte cã a fost fata alintatã a familiei. Primele

A

amintiri sunt vesele. κi aminteºte cã practica sporturi ºi multe jocuri în aer liber. Pãrinþii ei au lucrat în industria oþelului ºi, împreunã cu fraþii sãi, obiºnuia sã se joace în vagoanele vechi ignorând interdicþiile pãrinþilor. Aneta îºi reaminteºte cã aceºtia au fost câþiva ani fericiþi ºi fãrã griji. Când a terminat ºcoala primarã, s-a mutat la Brãila, unde a trãit pânã a terminat liceul. În timpul anilor sãi de ºcoalã, Aneta a trãit departe de casã, dar, pe vremea respectivã, era o tendinþã normalã sã mergi într-un oraº mai mare sã studiezi, dacã erai dintr-un oraº mic sau de la þarã. În oraºele mai mari, facilitãþile ºi modul de predare erau mai avansate. Când a terminat liceul, s-a întors în oraºul sãu natal, unde a lucrat cinci ani, ca educatoare la cre ºã. A avut o viaþã fericitã în comunitatea ei în aceºti ani, pe care ºi-i aminteºte ca o învãþãturã valoroasã. Dupã aceastã experienþã, a decis sã se mute la Braº ov, unde a urmat un curs de calculatoare. Ca mai toþi angajaþii din fabrici ºi uzine comuniste, Aneta a participat la campanii de educare privind educaþia militarã ºi sãnãtate, oferite de guvernul acelor vremuri. În ciuda acestor experienþe, niciodatã nu a renuntat la una dintre cele mai apreciate abilitãþi ale sale: atletismul. De fapt, Aneta a câºtigat premiul întâi într-o cursã localã în Braºov, acum 22 de ani, la crosul 15 Noiembrie din Braºov. Am început sã particip la competiþii la 57 de ani ºi de atunci alerg în fiecare an la cros, cursa de 5 kilometri. Am peste 30 de medalii, premiul I la

grupa mea de vârstã ºi am avut ocazia sã alerg atât la Crosul 15 Noiembrie, cât ºi la olimpiadele braºovene ºi crosul Hospice. Am întrebat-o când a fost cel mai greu, a zâmbit ºi a rãspuns cã la început, pentru cã atunci ºia mãsurat de fapt forþele ºi a descoperit cã la orice vârstã sportul înseamnã sãnãtate este egal cu vârstã lungã. Bineînþeles cã a contat ºi faptul cã am fãcut handbal de amatori în liceu. În fiecare an merg la cros sã verific dacã mai rezist sau nu... imaginaþi-vã cã anul acesta împlinesc 70 de ani! Având în vedere trecutul Anetei, ne-am putea întreba dacã încã mai continuã în acelaºi ritm. Desigur ca da. L-a întâlnit pe George soþul ei în timp ce lucra. De atunci trãiesc o cãsnicie lungã ºi fericitã, împreunã cu fiul lor ºi doi nepoþi. În prezent, Aneta are o viaþã activã, se implica în diverse activitãþi în comunitatea localã, se întâlneºte cu alte persoane ºi discutã aspectele sociale sau politice.

George Sava

Constructorul
eorge s-a nãscut în 1941 la Bacãu. În primii sãi ani a trãit la þarã împreunã cu familia sa. Pãrinþii lui erau agricultori ºi George, de foarte mic, a ajutat cu treburile casnice. El a fost cel mai tânãr dintre cei trei fraþi ºi copilãria lui nu a fost uºoarã. Mama sa a murit când el avea patru ani ºi de atunci a fost responsabil pentru o parte din treburile casnice, pe lângã ºcoalã. Când era copil, România încã era o monarhie. În satul sãu, doar un profesor avea ceas ºi oamenii mãsurau timpul prin metode rudimentare. Chiar ºi oamenii care nu aveau cunoºtinþe specifice despre legile naturii, îºi organizau

G

zilele, fãrã nici o informaþie cu privire la ore ºi minute. Pentru ei, viaþa era diferitã ºi timpul avea un alt înþeles. De asemenea, lucratul pãmântului era greu pentru cã nu existau instrumente specializate. Fermierii foloseau metode manuale în lipsa unor tehnologii agricole avansate. Timpul a trecut, iar atunci când George a terminat clasa a ºaptea, s-a mutat la Galaþi sã urmeze cursurile ªcolii Profesionale de Construcþii Navale. Dupa terminarea ºcolii de trei ani, a lucrat în fabricã, la ºantierul naval ºi a urmat în acelaºi timp cursurile serale de liceu, care aveau loc seara. A urmat o nouã mutare, mai aproape de casã, la Adjud, ca profesor de matematicã ºi director al ºcolii generale de 8 ani, urmatã de stagiul mlitar la grãniceri. Apoi a ajuns la Iaºi, unde a urmat timp de trei ani ªcoala tehnicã de construcþii, continuatã cu Facultatea de Construcþii Civile, pentru încã patru ani. ªi cum pe vremea respectivã la finalizarea facultãþii primeai repartiþie, a fost repartizat la "Trustul de Construcþii Braºov", de unde s-a pensionat, la vârsta de 65 de ani. George crede cã a avut o viaþã fericitã, în ciuda dificultãþilor, în tinereþe, "în acele timpuri oamenii au avut de lucru, au fost activi, perioada comunistã a fost uºoarã, am avut toþi locuri de muncã." Cu toate acestea, dupã revoluþia din 1989, compania s-a închis ºi peste 500 de oameni ºi-au pierdut locurile de muncã.

În timp ce lucra la "Trustul de Construcþii Braºov" ºi-a întâlnit soþia, pe Aneta. Ei au lucrat în departamente diferite, dar de când s-au întâlnit, nu s-au mai despãrþit, au un copil ºi doi nepoþi. Amândoi participã la diverse programe oferite de comunitatea localã din Braºov ºi duc o viaþã foarte activã, bucurându-se de pensie. Posibil astãzi George se bucurã de confortul pe care nu l-a avut în tinereþe. Cu toate acestea este o persoanã optimistã ºi gãseºte întotdeauna motive sã gândeascã pozitiv.

Anna Haitã

Ochi sincer de artist
nna locuieºte la primul etaj al unui bloc vechi, din perioada comunistã. La prima vedere, mobilierul este aranjat cu grijã ºi ramele fotografiilor de familie atârnate în unghiuri drepte sunt bine aliniate cu linia verticalã de la colþuri. Fiicele sale sunt bastionul vieþii sale. Predominã nuanþele ro º iatice ºi unele culori pastelate, iar simplitatea ornamentelor se datoreazã mai degrabã unui sentiment subtil de ordine decât economiei de mijloace. În general atmosfera este familiarã, prietenoasã ºi liniºtitã. Cu toate acestea, dupã prima impresie se fac vizibile unele detalii care descriu caracterul sãu perfect. Toate camerele din casã conþin modeste relicve ºi opere de artã fãcute de ea însãºi. În camera principalã are o micã colecþie de maºini în miniaturã, iar în sala de mese existã niºte rame brodate cu o mie de culori. Spaþiul este important, dar amintirile ei intense ºi profunde merita încã un articol bun despre istoria vieþii sale. Timpul nu a estompat amintirile pe care Anna le-a trãit în tinereþea sa. Dureazã doar zece secunde sã-ºi aducã aminte întâmplãri, chiar ºi pe cele care au avut loc cu mai mult de treizeci de ani în urmã ºi prin care îi place sã se descrie: "În timpul copilãriei mele am fost foarte curajoasã" ºi continuã prezentându-ne activitãþile la care a participat, precum dansul sau patinajul sau modul în care îºi punea la punct vecinul cu patru ani mai mare, atunci când o deranja, arãtându-i cu determinare ieºirea "ªtii unde este uºa." Cu toate acestea talentul ei cel mai bun a fost artele plastice. Îi

A

plãceau toate propunerile legate de creativitate, în special pictura. În prezent are multe tablouri cu peisaje din Transilvania ºi o ortografie excelentã, cu unghiuri largi ºi curbe vertiginoase, care descriu caracterul original ºi deschis al Annei. Aºa cum se întâmplã adesea în multe familii tradiþionale, apropiaþii Annei, familia ºi prietenii ei, au jucat un rol important în educaþia ºi cultura sa. Tatãl ei a fost gestionar, ºi, împreunã cu sora ei, se jucau unul dintre cele mai vechi jocuri: schimbul de mãrfuri. În plus, situaþia familialã i-a permis sã se bucure de o copilãrie purã, fãrã colþuri întunecate.

Anna spune cã niciodatã nu s-a plictisit în timpul copilãriei sale. S-a nãscut în Braºov ºi întotdeauna a trãit aici. Când a crescut, caracterul sãu artistic ºi sensibil s-a dezvoltat ºi a descoperit treptat noii stimuli pe care oraºul i le oferea. Obiºnuia sã se joace pe dealul unde acum este Universitatea Transilvania. Aerul curat ºi peisajul natural iau dat ºansa sã-ºi dezvolte talentul artistic. Dupã terminarea ºcolii generale, a urmat liceul Unirea timp de patru ani. Pe parcursul acestor ani i-a cunoscut pe Leither Arthur ºi Pulgor Sándor, ambii profesori de desen care i-au instruit ºi dezvoltat dragostea faþã de picturã ºi graficã. κi aduce aminte de excursiile prin diferite zone ale oraºului. Fãceau vizite regulate pentru a cãuta inspiraþia artisticã ºi a imortaliza detalii ale peisajelor. La terminarea liceului, Anna a vrut sã meargã la ºcoala de artã, dar în cele din urmã cariera sa a luat o altã direcþie. Din motive practice, a lucrat într-o zonã diferitã de cea a artelor, dar niciodatã nu a renunþat la una dintre cele mai mari înclinaþii sale: sã picteze peisaje colorate ºi sã priveascã lucrãri ale unor artiºti preferati, cum ar fi ªtefan Luchian.

Unul dintre punctele culminante ale vieþii a fost cãsãtoria sa. Anna l-a cunoscut pe soþul ei la locul lor de muncã. S-au cãsãtorit în 1976 ºi în 1977 s-a nãscut Laura, prima dintre cele douã fiice, ºi în 1980, Cristina. Anna are amintiri frumoase despre trecutul sãu: spune cã nu avea nevoie de lucruri mari, de anumite merite sã simtã recunoºtinþã necondiþionatã faþã de viaþã. E aproape un privilegiu sa-i vezi zâmbetul, când privirea i se îndreaptã spre fereastrã ºi buzele ei povestesc cum se distreazã dând de mâncare ºi fotografiind pãsãrile care stau acolo toatã dimineaþa. Spune cã, în general, a avut o viaþã fericitã. Poate cã încã mai existã oameni care nu-ºi dau seama foarte bine de unde vine averea ºi ce înseamnã. Seara, îºi bea ceaiul în sufragerie, locul în care îºi þine cele mai multe dintre desene ºi amintiri. Amurgul îi subliniazã silueta, râsul, ridurile de la ochi ºi colþurile buzelor sale afectate de timp. Norocul nu este al bogaþilor.

Neonila Popescu

Comerciantul
eonila pare timidã ºi liniºtitã. De obicei preferã sã aºtepte ºi sã asculte punctele de vedere ale altora. Când cineva vorbeºte, ea respectã cu sfinþenie vorbitorul pânã când considerã cã este rândul ei. Apoi Neonila, foarte liniºtitã, începe discursul sãu calm. Vocea ei ar putea fi comparatã cu un fir lung ºi fragil. Încet, începe sã þese cuvintele sale frumoase ºi fãrã pauzã. ªi totuºi, cu numãrul de povestiri din tinere?ea sa ar putea tricota un fular lung ºi cãlduros, ca primãvara.

N

Neonila sau Nela, cum ne roagã sã îi spunem, s-a nãscut în Vâlcea, în comuna Dãnicei, în 1939. În timpul copilãriei sale mergea aproximativ ºapte km pe jos de acasã pânã la ºcoalã. Pe drum, când i se fãcea foame, ºi-o potolea cu fructe de prin livezile întâlnite în cale. Aceastã perioadã a vieþii sale nu a fost tocmai confortabilã pentru ea, deºi s-a nãscut într-o familie binecuvântatã. Trãind la þarã, pãrinþii ei aveau animale (capre, oi, gãini, vaci ºi porci) ºi ea o ajuta pe mama ei sã le hrãneascã. κi aminteºte cum mergea cu oile la pãscut ºi uneori acestea se pierdeau… Nela a fãcut parte dintr-o familie numeroasã având nouã fraþi ºi surori ºi cu toate cã nu a fost cea mai mare a avut responsabilitãþile cele mai mari… dar Nela nu se plânge, spunând cã în ciuda acestui lucru, a avut o viaþã bunã. Jumãtate din liceu l-a fãcut la Vâlcea, jumãtate la Braºov. Apoi s-a angajat în uzina Tractorul pentru aproape 5 ani, dupã care a fost gestionara unui aprozar ºi apoi vânzãtoare de bilete de loterie. Aici vindea bilete pe care cumpãrãtorul trebuia sã le rãzuiascã pentru a afla dacã a câºtigat ceva. Un bun moment pentru a-ºi pune în practicã talentul comercial moºtenit de la mama sa ºi de a face strategii originale pentru a vinde cât mai multe bilete. Nela are multe de povestit de pe vremea cînd lucra la Loto. Una din amintirile plãcute a fost când într-o dupã-amiazã, înainte de a închide, un client a intrat in loterie întrebând dacã mai poate cumpãra un bilet, ºi chiar dacã ini?ial ea a zis

cã îi pare rãu dar este închis dupã insisten?ele persoanei ea a decis sã îl lase sã tragã un bilet de loto. Norocul clientului, biletul era câºtigãtor. Clientul a câºtigat un milion de lei! De-a lungul vieþii a avut sprijin de la familia sa. Tatãl sãu a fost primar iar mama avea o prãvãlie în localitate ºi ea îºi aminteºte, cu un zâmbet, între mândrie ºi melancolie, cum de multe ori, când mama o lãsa sã vândã în prãvãlie, dãdea marfa gratis oamenilor, pentru cã familia ei avea destule. Nela a ºtiut întotdeauna echilibrul fin între a da ºi a primi. Prin amintirile sale este explicitã diferenþa între viziunea comercialã ºi partea umanitarã. Dacã viaþa Neonilei ar putea fi explicatã prin imaginea unei balanþe, aceasta ar reprezenta braþele sale, care mãsoarã proporþiile cu înþelepciune ºi marcheazã echilibrul.

Viorica Gyulai

Pãpusi traditionale
ra o vineri rece de sfârºit de noiembrie. Mã gândeam cã va fi o zi normalã. Pânã când am intrat într-un bloc din Braºov, care pãrea luat dintr-un film vechi... E minunat... uimitor... minunat a spus Olga, colega mea, de mai multe ori. Acest bloc are o istorie mare ºi vrea sã ne spunã ceva... îl miros... îl simt... ªi eram acolo, în faþa apartamentului, am bãtut la uºã ºi am aºteptat ca cineva sã ne deschidã. Uºa s-a deschis ºi Viorica a apãrut în faþa noastrã cu ochii ei frumoºi, pãrul lung, alb ºi un zâmbet minunat. Mi-a adus aminte de un munte frumos, plin de zãpadã albã ºi un cer albastru.

E

Cât de mulþi oameni au un muzeu în casa lor? Sau cât de mulþi oameni au ºansa de a se întâlni cu cineva foarte tradiþional? Acesta a fost cazul nostru ºi am fost norocoºi cã am întâlnit-o pe Viorica. Casa ei era micã, dar curatã. Nu era doar o casã, ci un muzeu deschis, foarte surprinzãtor pentru mine. A colectat în timp obiecte din naturã ºi le-a transformat în animale ºi alte obiecte decorative. Dar partea cea mai impresionantã din colecþiile ei a fost expoziþia de pãpuºi. Viorica face rochii speciale pentru toate mãrimile de pãpuºi, de exemplu, ea a fãcut rochii tipice din Ungaria, Maramureº sau Sãcele pentru mai mult de 80

pãpuºi. Alãturi de pãpuºi, are o mulþime de plante ºi o colecþie de ceramicã. ªi am început sã mã gândesc cã aceastã casã ar fi paradisul pentru o mulþime de copii. Cu Viorica nu poþi începe sã vorbeºti în mod direct. Mai întâi, trebuie sã stai jos, sã bei ceva, dupã regulile româneºti de politeþe, dupã care poþi începe conversaþia. Desigur, prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: când ai început sã faci asta? - Am început acest lucru în 1956, când am fost în clasa întâi la ºcoalã. Am învãþat de la mama mea, care fãcea artizanat ºi am fãcut propriile mele creaþii. - Cât timp este nevoie pentru a lucra cu o pãpuºã? - Depinde de material ºi dimensiunea pãpuºii - a rãspuns. Este extraordinar modul în care a învãþat de la mama ei ºi s-a perfectionat, pentru cã acum oamenii din jurul meu nu mai vor sã înveþe sau sã facã diverse lucruri, m-am gândit în sinea mea. Sã petrecem timpul cu Viorica a fost un moment frumos. Când Olga a început sã îi facã poze, s-a uitat la aparatul de fotografiat, apoi la oglindã, ºi-a îndreptat pãrul ºi a spus "supermodel"! I-a dat chiar sfaturi colegei mele - vino, fã-mi poza de aici, pentru cã lumina vine din spatele meu - ºi tot împreunã am început sã râdem. În timpul sesiunii foto, ea ºi-a schimbat hainele, ºi-a pus pãlãrie tradiþionalã pe cap ºi a pozat. Olga a întrebat: poþi sã zâmbeºti, te rog? Ea a rãspuns: cheese! Dupã ºedinþa foto, ne-am uitat împreunã la pozele ei vechi. Întotdeauna m-am simþit ciudat privind poze vechi. A fost foarte dornicã sã ne arate fiecare imagine ºi sã ne spunã poveºtile lor. S-a nãscut în Braºov în 1949, pãrinþii provin însã din Turcheº, un sat care acum este parte a oraºului Sãcele. S-a cãsãtorit la 20 de ani, ºi-a cunoscut soþul în casa mãtuºii ei ºi a lucrat timp de 35 de ani, în aceeaºi companie. Ea a iubit întotdeauna pãpuºile ºi la un moment dat, unul dintre vecinii ei i-a spus cã ar fi trebui sã le îmbrace în haine tradiþionale. În biserica evanghelicã a întâlnit o femeie, Margareta, care a ajutato? sã organizeze prima ei expoziþie în Sãcele, în 2011, la Fundaþia Interculturala Model Freinet, unde ºi-a putut arãta abilitãþile ei tuturor.

Viorica este tipul de femeie activã ºi creativã. Aºa a fost toatã viaþa. În trei ani ea a fãcut peste 100 de bucãþi de macrame! Iubitoare a naturii, a fost la plimbãri, de unde a colectat diferite crengi, cu forme interesante. Cu creativitatea ei de neoprit, ea a transformat aceste crengi în diferite obiecte decorative. De asemenea, ea a fãcut rochii pentru pãpuºi din rafia de la plasele de portocale ºi ceapã... ºi cizme cu

pinteni, ºerpi, pãsãri sau pãlãrii. Am vãzut, de asemenea, fotografiile ei de cãlãtorie de prin Transilvania, timp în care am mâncat niºte prãjituri tradiþionale sãrate. Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul în timpul vizitei noastre la casa Vioricãi. Este o femeie care a învãþat multe în viaþã, a vãzut o mulþime de lucruri ºi nu a renunþat niciodatã la hobby-urile ei. Timp de douã ore am fost transportaþi într-o maºinã a timpului ... a atins viaþa oamenilor ºi ne-am întors la ziua de azi. Am plecat din apartamentul Vioricãi, i-am spus “la revedere” ºi când am început sã mergem pe stradã ea ne-a strigat de la fereastrã ºi ne-a fãcut cu mâna, atât de caldã ºi dulce!

Acest proiect a fost finanþat cu sprijinul Comisiei Europene. Aceastã publicaþie reflectã numai punctul de vedere al autorului ºi Comisia nu este responsabilã pentru eventuala utilizare a informaþiilor pe care le conþine.

"Memorias da minha terra" este o ini þiativã de tineret transnaþionalã , care a facilitat contactul între generaþii ( tineri ºi vârstnici ) ºi culturi ( portughezã ºi românã ) , crescând totodatã voluntariatul în rândul tinerilor, ca o oportunitate pentru autodezvoltare ºi dobândire a unor noi competenþe. În timpul proiectului douã grupuri de tineri au pregãtit diferite activitãþi de timp liber pentru seniori în zonele Famalicão ºi Braºov. Broºura prezintã 6 poveºti de viaþã de la 6 seniori din Braºov, implicaþi în proiectul nostru ca o reamintire a faptului cã viaþa este frumoasã ºi plinã de culori , la orice vârstã . Texte: Carmen Blazquez , Olga Medrzejewska , Oðulcan Önder. Traducere: Alexandra Rãcureanu , Carmen Budileanu. Fotografii: Olga Medrzejewska , Sadýk Sercan Yilmaz. Design: Lucian Popa.