Retorica şi teoria argumentării

Lector univ.drd. Silvia Săvulescu

Retorica şi teoria argumentării

Bucureşti 20001

Retorica şi teoria argumentării

CUPRINS

Cuvânt înainte Partea I. Retorica I. Retorica II. Curriculum historiae III. Retorica clasică IV. Figurile retorice V. Glosar de termeni retorici Partea a II-a. Teoria argumentării Vi. Argumentarea VII. Toposuri şi strategii argumentative VIII. Logică şi limbaj IX. Tipologia argumentelor X. Conectori argumentativi Anexă

Retorica şi teoria argumentării

CUVÂNT ÎNAINTE

Perspectiva actuală asupra retoricii pune accent pe importanţa acesteia în cadrul tuturor domeniilor de activitate şi, mai ales, în cadrul comunicării. Lumea în care trăim este cea a interacţiunii comunicative şi, în acest context, studiul retoricii este esenţial în trecerea eficientă de la era informaţională spre era comunicaţională. Cursul de faţă reprezintă o introducere în retorică şi teoria argumentării care îşi propune următoarele obiective: – prezentarea sistemului retoric dintr-o perspectivă istorică; – expunerea metodică a conceptelor de bază însoţită de definiţii şi, în cele mai multe cazuri, de exemple sau „indicaţii de lectură“ a termenilor atribuiţi acestora; – susţinerea textului prin note mai mult sau mai puţin extinse, pentru înţelegerea conceptelor de bază, şi glosare de termeni pentru noţiunile specializate; – o perspectivă diferită asupra structurii unor cursuri, organizate ca glosare pentru a facilita consultarea şi studiul terminologiei retorice; – stimularea interesului pentru aplicaţii în domeniul retoricii politice, mediatice, publicitare. Cursul încearcă să descrie câteva dintre axele majore ale retoricii, ca domeniu multi-, inter- şi transdisciplinar. De aceea, armonizarea perspectivelor din filosofie, logică, lingvistică generală, stilistică, poetică, teoria textului etc. a reprezentat o adevărată provocare. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, această lucrare îşi propune nu numai să prezinte cunoştinţe de specialitate, ci şi să-i deprindă pe studenţi cu reflecţia, critica şi analiza retorică, atât de importante într-o epocă în care „este imposibil să nu comunici“. Lector univ.drd. Silvia Săvulescu

Ce le-a înlocuit? Am crezut multă vreme că e dreptul. Tucidide Înainte exista sofistica. Omenirea nu renunţă aşa de uşor la dreptul ei de a schimba învăţătura vie în învăţătură moartă. chiar când nu ai nimic de spus. care sunt părţile unui discurs. Azi nu se mai învaţă sofistica şi retorica. Învăţau oamenii cum să gândeşti despre orice şi ce să răspunzi oricui. şi cum să spui ceva. Nu. Învăţau copiii cum să vorbeşti. s-a învăţat retorică. Pe urmă. ci lipsa de lămurire prin discuţie. veacuri întregi. e pedagogia.Retorica şi teoria argumentării Partea I RETORICA Nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte. făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea ce trebuie. Constantin Noica . Dar ceva trebuie să le fi luat locul.

Retorica şi teoria argumentării

I. RETORICA

Concepte de bază: retorică: definiţii; retorica rediviva; funcţiile retoricii; literatură, critică literară, teorie literară, poetică; logică; argumentare. 1. Definiţii şi delimitări Termenul „retorică“ se referă la evoluţia şi complexitatea unui fenomen care a caracterizat timp de mai bine de două mii de ani atât reflecţiile, cât şi practicile cuprinse, într-o măsură mai mică sau mai mare, în sfera conceptuală a acestei denumiri. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii marchează ansamblul ştiinţelor umane, de la filosofie la hermeneutică, de la comunicarea ştiinţifică la teoria figurilor de stil. Analiza câtorva definiţii ale termenului va arăta pe de o parte lipsa unei perspective unitare asupra sensului acestuia şi, pe de altă parte, faptul că adesea asupra conceptului se proiectează o viziune proprie (unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.). Dicţionarul explicativ al limbii române [DEX ’96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei sensuri principale: 1) „arta de a vorbi frumos“; 2) „arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales“; şi 3) „ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte“1. Dicţionarul de ştiinţe ale limbii2 [DSL, de aici înainte] propune următoarea definiţie: „Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă.“ Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţie substanţială – „retorica este tehnica discursurilor“ – şi o definiţie relaţională – „retorica este reversul dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor, fără să presupună o ştiinţă specială“3 [Retorica, I, 1]. Diderot insistă asupra a trei accepţii4 fundamentale în articolul „Retorică“ din Enciclopedie: 1) „vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine“; 2) „mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane“; 3) „elocinţă sau stil declamator al retorului“. Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva, care este „cheia de boltă a culturii noastre“5, deoarece „mai mult decât un set de reguli, [...] prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului“6. Ceea ce pare însă că domină definiţiile actuale propuse pentru retorică este trăsătura referitoare la implicarea profundă a acesteia în comunicare şi acţiune, în cotidian: „retorica este întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor“7. Perioada actuală aflată sub semnul globalizării pare să favorizeze perspectiva pragmatică asupra termenului definit iniţial ca „arta de a vorbi bine“, prin recunoaşterea faptului că „de la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică“8. Analiza definiţiilor de mai sus confirmă ideea că „retorica“ reprezintă un termen atribuit unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu întotdeauna delimitate cu precizie. Încercînd să facem o medie semantică a acestor definiţii

Retorica şi teoria argumentării

putem considera că cele mai importante valori atribuite conceptului „retorică“ sunt următoarele: – artă şi ştiinţă a elaborării discursului; – tehnică a ornării discursului; – disciplină, obiect de studiu; – practică socială. Retorica rediviva ocupă un loc central în cadrul procesului de comunicare actual, în care semnificaţia discursului se construieşte ca rezultantă a interacţiunii partenerilor (locutor/interlocutor; autor/lector, orator/auditor). Această perspectivă nouă susţine ideea conform căreia retorica nu mai este privită astăzi ca o „artă a ornamentării“ discursului, ci mai degrabă ca un mod firesc, „organic“ al producerii acestuia: „fie că vrem, fie că nu vrem, retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele sale forme şi construcţii, modificând modul nostru de gândire“9. Din acest punct de vedere, studiul retoricii şi al teoriei argumentării este esenţial pentru: – înţelegerea funcţionării discursului de orice tip (politic, mediatic, publicitar, didactic etc.); – facilitarea unei „lecturi“ critice a textelor politice, publicitare, mediatice conform unei grile de decodare care presupune instituirea unor mecanisme de apărare/imunizare în faţa manipulării; – producerea unor discursuri adecvate situaţiilor de comunicare într-o eră comunicaţională care a depăşit stadiul „informaţional“10. Unii autori consideră retorica o matrice a ştiinţelor umane care reflectă în fond spiritul fiecăruia şi normele culturale ale timpului: „…Retorica a întreţinut inevitabil raporturi pe cât de multiple pe atât de variate cu ideologia în general, cât şi cu ideologiile particulare. În măsura în care în ideologie putem face să intre orice cu puţin prea multă uşurinţă, înglobând în ea tot ceea ce nu este ştiinţă, nici epistemologie (religie, morală, artă, filosofie etc.), ar fi, desigur, mai comod să căutăm ceea ce nu este ideologie în retorică11. Retorica impregnează ansamblul relaţiilor sociale, transpare în procesul comunicării, al interacţiunii umane, în cursul dezbaterilor politice, al discuţiilor cotidiene sau mediatice, al justificărilor şi probatoriilor juridice sau în demonstraţii ştiinţifice şi virtuozităţi oratorice. Aşa cum arată D. Rovenţa-Frumuşani (2000, p. 12): „A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de expresie ca drept constituţional de bază. De aceea, în secolul al XX-lea, după căderea regimurilor totalitare, istoria retoricii se va confunda cu istoria politică.“ Această extraordinară implicare a retoricii în comunicare este susţinută şi de apariţia şi circulaţia frecventă a unor sintagme specializate: retorică generală12 sau generalizată, retorică restrânsă13, noua retorică, microretorică, retorică lingvistică, retorica imaginii14, retorica visului, retorica romanului, retorica titlului, retorica scriiturii, retorica poeziei, mesaj retoric, text retoric, retorică neagră15, retorică albă16 etc. 2. Funcţiile retoricii Unii autori17 consideră că retorica are patru funcţii esenţiale: 1) Funcţia persuasivă se axează pe diferite maniere18 de a convinge un auditor: – seducţia ca scop şi efect al retoricii;

Retorica şi teoria argumentării

– demonstraţia, care ţine de domeniul ştiinţelor; – argumentaţia din perspectiva logicii19, dar strâns legată de retorică; – manipularea20 ca zonă aflată la intersecţia psihologiei cu sociologia şi lingvistica. 2) Funcţia hermeneutică este privită ca o interpretare continuă a retoricii adversarului. 3) Funcţia euristică se referă la faptul că retorica propune soluţii în cazul problemelor care nu permit încadrarea acestora în tiparul certitudinii. 4) Funcţia pedagogică, explicativă, critică, priveşte retorica în calitatea sa de disciplină al cărei studiu permite descifrarea şi elaborarea textelor literare sau a discursurilor. Realizarea acestei funcţii presupune o activitate în două etape: prima, cea a demontării discursului public (politic, publicitar, mediatic), a doua, a re-montării şi a generării din perspectivă retorică şi argumentativă a textelor. S-ar mai putea adăuga şi funcţia revelatoare a idiolectului, precum şi funcţia metalingvistică. 5) Funcţia revelatoare a idiolectului se referă atât la faptul că retorica reflectă spiritul fiecăruia dintre noi, cât şi la aspectul întrepătrunderii dintre idiolecte (modul particular de exprimare a propriilor idei nu poate fi înţeles fără a accepta întrepătrunderea permanentă între idiolecte). 6) Funcţia metalingvistică: tratând codul, limbajul însuşi, se poate spune că retorica este înainte de toate o reflecţie asupra cuvântului (scris sau vorbit), o disciplină care studiază condiţiile unei comunicări mai eficace în cadrul unei limbi date. Aceasta presupune posibilitatea efectuării unei „alegeri“ între infinitele posibilităţi şi/sau subtilităţi ale limbajului. 3. Legăturile retoricii cu alte discipline Transformarea retoricii într-un fel de matrice a ştiinţelor umane21 face dificilă stabilirea unui inventar exhaustiv al relaţiilor retoricii cu alte discipline. O schiţă sumară a acestor conexiuni, interferenţe, suprapuneri sau identităţi între domenii pune în evidenţă în primul rând reintrarea retoricii în problematica filosofică. Retorica este strâns legată şi de lingvistică („ştiinţă-pilot“), precum şi de limba pe care se grefează. Este evidentă, de asemenea, legătura retoricii cu pragmatica22 şi teoria actelor de limbaj (formulată de J.L. Austin şi dezvoltată de J.R. Searle). Tratând conţinutul discursului, ea se află în relaţii strânse cu logica şi argumentaţia. Retorica este legată totodată de psihologie şi sociologie, mai ales din perspectiva realizării unor anumite strategii comunicaţionale23. În fine, o perspectivă istorică asupra retoricii a favorizat suprapuneri şi identităţi cu domeniul literaturii24, cu cel al criticii şi al teoriei literare, al poeticii. Retorica, prin părţile sale de enunţare (memoria şi declamarea), are numeroase zone de interferenţă cu ştiinţele cognitive şi oratoria25. Glosar Autor: persoana care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică sau publicistică. Problema autorului este legată de interpretarea sensului literal al textului şi de intentio auctoris (vezi şi U. Eco, Limitele interpretării, p. 29). În zilele noastre asistăm la disoluţia universului discursului pe care se formaseră conceptele centrale ale retoricii. Apar situaţii inedite, se poate vorbi despre disoluţia noţiunii de autor (cele mai multe din mesajele comunicării sociale nu au un autor determinat: vezi informaţiile de la radio, tv).

în cursul interacţiunii comunicaţionale. lexeme. c) mediator între expresia sonoră şi conţinutul noţional. simboluri alfanumerice. Limbă: a) Cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între ei (celelalte sisteme de comunicare se pot explicita cu ajutorul unei limbi naturale). morfeme. Interlocutor: destinatar. receptor care decodează mesajele transmise de un emiţător. d) convenţie adoptată de o comunitate umană în care îndeplineşte funcţiile de sistem de semne şi instituţie socială. Exemple de coduri: limbile naturale (care sunt coduri imperfecte datorită omofoniei. prin utilizarea unui anumit cod emiţătorul produce un mesaj transmis prin intermediul unui canal. interlocutorul îşi va asuma şi rolul de emiţător. prin care se transmit informaţii de la emiţător la receptor sau se transferă o informaţie dintr-un domeniu în altul. alfabetul Braille etc. Conţinut: aspectul cognitiv al semnului (mesajului) lingvistic. b) ansamblu de sisteme (foneme. Locutor: sinonim pentru emiţător (subiectul vorbitor. Cod: 1) Sistem convenţional format din ansamblul semne (inclusiv semnale şi simboluri) şi reguli de folosire a acestora. 2) În sociolingvistică: funcţie a relaţiilor sociale. a individului sau a grupului social. psiholingvistica. în sens restrâns). Emiţător: factor al procesului comunicării. de către o „putere“. dar este destinatarul unui mesaj. ambiguităţii şi faptului că semnificantul şi semnificatul nu se află în relaţie de corespondenţă totală). Discurs: 1) (La singular) Discursul se defineşte ca un anumit mod de înţelegere a limbajului. codul Morse. 2) (În sens larg) Discursul reprezintă o secvenţă continuă. se află în relaţii de interdependenţă cu sociolongvistica. Observaţie: se face o distincţie între emiţător şi sursa unui enunţ (cele două concepte nu sunt identice în cazul vorbirii indirecte. discursul public)/discurs independent faţă de situaţia de comunicare (discursul ştiinţific). Studii recente încearcă să definească şi să elaboreze o „retorică a lecturii“. cuvinte) aflate în relaţie unele cu celelalte (şi definite prin raportare unele la celelalte). polisemiei. Lingvistică: ştiinţa care studiază limba. Observaţie: aceasta este o definiţie din perspectiva opoziţiei dintre limbă şi vorbire/uzaj (în terminologia lui Saussure). b) discurs dependent de situaţia de comunicare (conversaţia. codul reprezintă o normă pentru comportamentul de rol. vorbirea.Retorica şi teoria argumentării Auditor: termen care desemnează rolul de receptor care nu intervine în conversaţie. de exemplu). Lectură: model relativ generalizat de decodare a textelor (în sens larg). o tipologie a discursurilor distinge următoarele clasificări: a) discurs centrat asupra emiţătorului (monolog)/discurs focalizat asupra destinatarului (dialog). Manipulare: fenomen de influenţare insidioasă. se caracterizează prin mobilitate accentuată şi printr-un puternic caracter individual. Idiolect: ansamblul deprinderilor lingvistice ale unui individ specifice unei perioade a existenţei acestuia. . informatica lingvistică („industriile limbii“). corespunde parţial cu semnificatul (şi este în opoziţie cu planul expresiei). structurată şi coerentă de propoziţii/fraze. limbajul. stilistica lingvistică. 3) Cod restrâns: mod ritual de comunicare în interiorul unei comunităţi restrânse. 3) (În sens restrâns) Discursul poate fi înţeles ca actualizare a textului. ca eveniment comunicativ. manifestat în cadrul unui comportament lingvistic.

J. cit. 80. 1996. 2. p. 1993. p. Editura IRI. cit. sau la trecut. Vezi şi P. 1972. şi numai trei genuri. Bucureşti. Portine arată că noţiunii de comunicare i se pot asocia trei funcţii: informare. independent de pasiuni. 10. 1978). Organon. 1974. Grupul m. apărând sau acuzând un învinovăţit – genul judiciar. Bucureşti. 11. Sensurile sunt citate de Robert în Dicţionarul analogic şi prezentate de Daniela Rovenţa-Frumuşani în Argumentarea. Ph. „La rhétorique restreinte“. Retorica poeziei. a găsi un moment de comunicare sau. neutră a strategiilor discursive. (în Apprendre à argumenter. Librairie Générale Française. Retorica apelează la pasiunile auditorului.. 1991. Editura All. afectat“. Analyse de discours et didactique des langues. Mircea Florian insistă în Introducerea la Topica (Aristotel. 2000. elocvenţă amplă. p. Definiţia dată de Michel Meyer (Questions de rhétorique. BELC. Paris. p. 4. şi sensurile cu marca diastratică „peiorativ“. Introduction à la rhétorique. La Roland Barthes. a şantajului). 5. 15. 1991. Rovenţa-Frumuşani. o «secţie» a dialecticii. 23) continuă din perspectiva discursului identitar: „[oamenii îşi] afirmă identitatea prin limbaj pentru a se regăsi. Editura Univers. 7. fiecare însă cu alte mijloace. dând un sfat – genul deliberativ. 16. Orator: persoană (cu însuşiri artistice: dicţie. 9. Retorica este o «ramură». Bucureşti. PUF. a se respinge. Seuil. p. Langage. DEX ’96 înregistrează. raison et seduction. exprimare şi argumentare. care vorbeşte în public. 3. pentru a constata că îi desparte un zid“. în Figures III. 24. Paris. La stylistique. 1998) asupra concepţiei aristotelice referitoare la retorică: „Retorica are trei genuri. Paris. Minguet. Paris. 18. 7. Michel Meyer. H. Traité du signe visuel. În general se poate vorbi de existenţa unui set de metode folosite în influenţare/coerciţie: a) exerciţiul puterii (care este adesea predominant faţă de celelalte şi include folosirea forţei. 6. volumul II.M. retor. fiindcă amândouă urmăresc să obţină prin cuvânt o convingere. PUF. p. op. Michel Meyer. elogiind sau blamând o persoană şi faptele sale – genul epidictic. Bucureşti. 14. op. d) manipularea. Pierre Guiraud. c) argumentaţia (care poate în mod real să modifice punctul de vedere al unei persoane). Genette. Modele şi strategii. p. Roland Barthes foloseşte termenul pentru a desemna strategiile manipulatoare ale discursului. 12. de asemenea. Seuil. Vezi DSL. 1972. 13..195. 5. sau la prezent. Breton. Grupul m. ă“: „(Despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic. . dimpotrivă. Klinkenberg. b) seducţia. termenul desemnează analiza critică. 11. să «persuadeze». dialectica – la silogism şi inducţie. fiindcă ţinta ei este să facă să triumfe o convingere prin discuţie“. p. Bibliografie şi note 1. afectată“ şi ale adjectivului „retoric. F. Retorică generală. 1997. gestică) care rosteşte un discurs. în D. 17. Editura Univers. după cum se referă la viitor. care ilustrează condiţii particulare de uz în limba comună ale substantivului „retorică“: “Declamaţie emfatică. Olivier Reboul. Edeline. G. Pour une rhétorique de l’image. 13. 2000. Paris. Paris. 8.Retorica şi teoria argumentării Metalingvistică: studiul codului lingvistic folosit într-un anume tip de comunicare.

chiar dacă utilizează aceleaşi principii logice. Retorica nu are totuşi ca obiectiv să repertorieze ansamblul figurilor şi al jocurilor de cuvinte. Retorica folosită în situaţii obişnuite serveşte adesea la disimularea sau la transformarea adevărului. Retorica intervine acolo unde logica. la o mai bună interpretare a textelor şi a discursului în sens larg. 21. Retorica literară. el semnifică „a forţa pe cineva să accepte o concluzie prin dezvoltarea unui argument valid“. Aici apare latura negativă a retoricii. Invers. întotdeauna sprijinindu-se pe figuri (care permit elaborarea imaginilor). Ea poate fi privită drept cunoaştere a procedeelor limbii caracteristice literaturii şi ajunge astfel. pragmatica are ca obiect „meaning minus semantics“ (S. În sfârşit. Această accepţiune a retoricii este mai răspândită decât sensul neutru potrivit căruia obiectivul retoricii este de a persuada. în relaţia cu semantica. la perfecţionarea mijloacelor de prezentare a anumitor idei. figura de stil. 5. ci cunoaşterea principalelor caracteristici ale acestora şi înţelegerea forţei lor. ea serveşte mai degrabă la demascarea anumitor principii ale acesteia. . cât şi după estomparea influenţei acesteia. aşa cum se manifestă ea azi în domeniul publicitar. 22. cu instrumentele sale – dialectica. cu o conotaţie de manipulare a celuilalt şi de destabilizare a unei situaţii (în general. Vezi Michel Meyer. Logica este indispensabilă în realizarea persuasiunii.). legate de domeniul puterii). retorica poate influenţa acea „parte“ a noastră care nu este câştigată prin raţionamentul pur. citat de D. la aplicarea unei grile de decodare pentru anumite discursuri. Retorica este un mijloc de persuasiune care acţionează atât în interdependenţă cu logica. dar într-un spirit logic. trebuie făcută o distincţie terminologică între a convinge şi a persuada. justul. permiţînd astfel o lectură mai bună şi/sau o „audiţie“ mai bună. p. După ce logica a convins spiritul. figura de gândire). romanul postmodern etc. Deoarece „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“. Retorica nu este o metodă de manipulare. 24. fără să modifice în mod necesar şi punctul său de vedere. Folosind cu precădere dezinformarea şi propaganda. cu multiple implicaţii interdisciplinare. 2000. frumosul. dar ea trebuie completată în cele mai multe cazuri de retorică. Termenul a convinge are o semnificaţie mai restrânsă. movere (a convinge). Retorica lasă stilisticii grija de a regrupa metodele utilizate în scopul de a capta atenţia lectorului sau a auditorului. retorica are ca ţinte binele. Retorica se face simţită în tehnica literară. chiar dacă uneori excesiv şi excentric (vezi James Joyce. 23. prin decodarea stilurilor şi procedeelor. cu ajutorul argumentelor alese cu grijă şi înlănţuite într-un sistem. Cambridge University Press. manipularea permite modificarea comportamentului unei persoane. 20. Pragmatics. Pragmatica este o lingvistică a uzului. retorica o înlocuieşte prin acţiunea triadei: docere (a interesa/a instrui). 1983). ele constituind calităţile morale subiacente de care trebuie să facă dovadă un orator sau un scriitor. silogismul – încearcă să treacă limita între a convinge şi a persuada.Retorica şi teoria argumentării 19. de exemplu. utilizând efecte diferite (figuri). 1988. ornamentaţia. care agrementează textul şi îl fac mai bogat în semnificaţii. Levinson. ea poate contribui la o exprimare cotidiană mai bună sau în cadrul profesional. juridic şi politic. expresivitatea şi privilegiază figura (figura de cuvânt. principii pe care Aristotel le consideră ca esenţiale. integrează un sistem de valori care cuprinde frumuseţea. delectare (a seduce). Rovenţa-Frumuşani. Cu toate că aceste cuvinte sunt în mod obişnuit folosite ca sinonime în vorbirea cotidiană. Manipularea este studiată în special în cadrul psihologiei sociale.

expresiei feţei şi calităţii vocii. probabil. „Dreapta şi stânga“. Se afirmă. cei înzestraţi cu convingeri şi vitalitate. audienţa nu poate aprecia clar ce este într-adevăr propriu gândirii unui politician sau ceea ce este o expresie a gândirii staff-ului său. sept. a titlurilor şi a subtitlurilor (ca intertext). „ştie să se exprime“) sau prin judecăţi indirecte. se recunosc în special după modul în care folosesc arta persuasiunii politice (Bernard Gardin. Astfel. Bucureşti. 24. Gabriela Pană Dindelegan. Istoricul Arthur Schlesinger consideră că declinul şi. Bucureşti. Toţi cei care îi folosesc nu dau impresia că vorbesc la întâmplare deoarece se înţeleg foarte bine între ei“. 2000. 333. Studii şi teste de evaluare a parametrilor receptării unor mesaje cuprinse în discursuri politice diverse au relevat importanţa pe care destinatarii o acordă expresivităţii. Ştiinţe ale limbii. ca o condiţie sine qua non a discursului politic – se datorează în special faptului că politicienii de astăzi sunt mai puţin angajaţi ideologic (vezi. dispariţia oratoriei – privită. că efectul discursului politic asupra receptorului depinde în cea mai mare măsură de eficacitatea discursivă. în timp ce 93% revine forţei opiniilor. sub forma citărilor orale. Noberto Bobbio. preferând să acorde o importanţă majoră doar tehnicii de comunicare („canalului“. Discours politique et expressivité. formulată magistral de filosoful grec Galen. renunţarea de către majoritatea actorilor politici la subtilităţile oratoriei pare a fi o opţiune greşită. Surse DSL: Angela Bidu-Vrănceanu. în mod tradiţional. Aceasta este definită indirect prin formulări „impresioniste“ care exprimă judecăţi asupra „formei“ ( „a vorbit bine“. în Los Angeles Herald Examiner. 1997. în Dilema. de exemplu. nr. Dicţionar general de ştiinţe. de obicei. Paris. şi nu de conceptele şi ideologia exprimate. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 1979). limbajului trupului. discursurile politice nu sunt scrise de cei ce la rostesc (ci alte instituţii de comunicare aferente acestora). consideră drept o explicaţie posibilă pentru prestaţiile oratorice lamentabile ale oamenilor politici ai zilelor noastre faptul că. Editura All. Mihaela Mancaş. Din această perspectivă. 1988). 1). Bucureşti. Modele şi strategii. a unor secvenţe discursive. Editura Univers Enciclopedic. problema distincţiei stânga-dreapta: „termenii de «dreapta» şi «stânga» continuă în aceşti ultimi ani de confuzie generală să deţină un rol important în limbajul politic. marii oameni politici. conform căreia „Nu ochii sunt oglinda sufletului. Argumentarea. ci vocea“ . Conklins. în presă. DEX ’96: Dicţionarul explicativ al limbii române.Retorica şi teoria argumentării 25. Daniela Rovenţa-Frumuşani. care se situează pe o poziţie clară de apărare a folosirii mijloacelor paralingvistice în discursul politic. Unii autori (Ellis E. Specialiştii deplâng faptul că politicienii ignoră regulile oratoriei. „ce orator!“. în Néologie et lexicologie. Aceasta înseamnă o renunţare la concepţia antică. în termenii lui McLuhan) şi nu modului (artei) în care se comunică: „They think only in terms of sounds bites“. Librairie Larousse. 1996. Editura Ştiinţifică. Cristina Călăraşu. În concluzie. p. . „Oratory? Today’s politicians have lost the fine art“. ediţia a II-a. în general. deoarece studiile ştiinţifice relevă faptul că „imaginea“ unui politician se datorează doar în proporţie de 7% conţinutului mesajului exprimat.

nici de torentul verbal al celor de mai înainte. . reluată de Cicero. Cicero. dar nu se distinge în nici unul. au existat oratorii simpli. şi concis. dar neşlefuiţi. Grecia antică. ordonată. Cu această ocazie. moderat. care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de revendicări (sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz conducătorii oraşelor siciliene. dimpotrivă. ca într-o cunună. pe Corax şi pe discipolul său Tisias3 ca cei dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura retorică (prin sistematizarea şi transmiterea modului de elaborare a acestor procedee). eleganţi printr-un discurs simplu. nu mai complicate. penetranţi. cauzele erau pledate de părţile interesate în faţa juriilor populare. alţii. nişte şuviţe. neoretorică. oratorul de mijloc. După o legendă. sumbră. dacă vrem adevărul. De oratore Concepte de bază: retorică. care se apropie de ambele stiluri. în Sicilia. adică spirituali. oarecum. în plus. fără a uita momentele de eclipsă sau de apoteoză. a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Istoria îi menţionează pe Empedocle din Agrigent2. Dar există. unii pledanţi au avut inspiraţia să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria..Retorica şi teoria argumentării II. În acest context social-politic. tiranul Siracuzei. în pofida aceleiaşi sărăcii a mijloacelor de expresie. Chr. nici perfect structurată şi nici frumos încheiată. şi nuanţează fiecare cuvântare prin intermediul unor podoabe modeste de cuvinte şi cugetări. Chr. discursurile oratorice ar fi existat şi înainte de atestările atribuite lui Corax şi Tisias. ca să zic aşa. care (fiindcă) nu se foloseşte nici de subtilitatea ultimilor. Căderea tiranilor. Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în litigiu. care este părtaş al unuia sau al celuilalt. care probau toate faptele şi le făceau mai limpezi. interpus între aceştia şi. au fost mai plăcuţi. Curriculum historiae Căci au existat oratori elevaţi. şi cu intenţie asemănători inculţilor şi nepricepuţilor. După mărturia lui Aristotel. demni de respect. 1. mai degrabă exclus. alţii printr-una sprintenă. redactarea de către Corax a manualului Technè rhétorikè4. variaţi. cu o strălucită profunzime a ideilor şi măreţie a cuvintelor. Cea mai bună introducere în studiul retoricii şi al teoriei argumentaţiei este poate istoria însăşi a domeniului. Originile Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î. relevarea momentelor importante. dar nu sub forma discursului supus unor reguli stricte de elaborare. retorică clasică. O datare relativă plasează în anul 460 î. impetuoşi. strălucitori. cum se spune. ca să spun aşa. sau adaugă. şi acesta este fluent în vorbire. deşi nu aduce nimic în afară de capacitate oratorică şi monotonie. cultivaţi şi decişi să mişte sufletele şi să le atragă – lucru pe care unii l-au făcut chiar printr-o cuvântare severă. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă. de deportări şi de exilări. neprelucrată. de la „miturile fondatoare“ până la impactul său în „era comunicaţională“ a secolului al XX-lea. în special cea a lui Trasibul din Siracuza1 în 465 î. deşi slab împodobiţi. în cadrul aceluiaşi stil unii au fost ingenioşi. a fost punctul de plecare al unei insurecţii generale. Hieron. Şi. marcat de frământări puternice. care constituia un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple edificatoare. Chr. bogaţi în idei şi mijloace de exprimare. finisată.

Chr. retorica se prezintă ca o metodă de compunere/compoziţie a discursului fixată în tipare clare. paralelisme între părţile frazei) şi cu figuri de gândire şi semantice (perifraze. Opera lui Lisias reprezintă un foarte bogat izvor de informaţii cu privire la perioada de la sfârşitul războiului peloponesiac. precum şi la cea imediat următoare înfrângerii Atenei. Această perspectivă estetică şi literară va îmbogăţi proza9. Chr. situândule între dialectică şi politică.) este cea în care apar experţii în practicile judiciare şi se impun meserii noi ca cele de logograf şi de synegoros11. ci este. Chr.) – şi de fondatorul celebrei şcoli de retorică din Rodos – Eschine13 (390–315 î. scriitor şi orator atenian. Chr. În acest context „Corax“ devine un termen tehnic5. judiciar. autorul celebrei maxime „omul este măsura tuturor lucrurilor“. preluat şi consacrat de terminologia retorică. dar legându-le de poetică. la legătura dintre expresiile complexe şi cele simple şi la posibilitatea negaţiei şi a falsului15. Epoca în care a trăit oratorul atenian Lisias10 (440/ 445–360 î. el este foarte posibil. ritm.). rimă.).). antiteze). 410 î.) – Discursul funebru (325 î.)12. 486–c. În opinia lui Isocrate. Perioada de maximă înflorire a elocinţei politice este marcată de activitatea lui Demostene (384–322 î. unde rosteşte un discurs în faţa adunării poporului. Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab argument în argumentul cel mai puternic. în a cărui viziune retorica este „arta care produce convingeri“. Noile concepţii asupra discursului şi elocinţei marchează începutul unei epoci care va acorda o importanţă covârşitoare cuvântului.). Retorica va fi apoi un domeniu privilegiat de sofişti. Hiperide (390–322 î. afirma dintr-o perspectivă relativistă şi sceptică faptul că orice subiect poate fi tratat după două teze opuse. de asemenea.) – Împotriva lui Leocrate –. o practică susţinută. Sofistul Protagoras din Abdera6 (c. o învăţare sistematică17.. Chr. cu alte cuvinte era vorba despre „producerea verosimilului“ ca armă a persuasiunii. „discurs“. Începând cu Aristotel (384–322 î. Chr.). într-adevăr. pentru a deveni orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii majore: aptitudini naturale. Chr. Isocrate a eliberat retorica de afilierea sofistică. retorul Gorgias8 părăseşte Sicilia şi vine la Atena. . Chr.). până atunci doar funcţională. care însemna să spui despre un lucru că este neverosimil pentru că. cu figuri de cuvânt (asonanţă. unde cel mai important reprezentant al epocii a fost Antiphon7 (480–411 î. Isocrate (Isokrates)16 (436–338 î. paronomază. Chr. Aristotel va reconsidera şi va recentra într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii. considerat primul orator judiciar al Greciei. Chr. îi va condamna pe sofişti pentru dispreţul la adresa adevărului şi a justiţiei şi se va orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propoziţiilor.Retorica şi teoria argumentării În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar „limbă“. Licurg (390–324 î. falacioase)14. Platon (428–347 î. dublată de folosirea unor scheme argumentative (în mare parte. Învăţământul sofistic se baza în principal pe retorică. a fost cel mai cunoscut şi cel mai influent retor al epocii sale. filosofic şi artistic. Se înregistrează un nou imbold în dezvoltarea retoricii judiciare în Grecia continentală. Retorica reprezenta în acea epocă un mijloc de a răspunde multiplelor provocări ale societăţii greceşti venite din partea domeniului educaţional. Profesor de elocinţă. Chr. Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelelor politice generate de abolirea regimurilor aristocratice. Acest moment este considerat cel al naşterii discursului epidictic şi al prozei artistice. În anul 427 î. Chr. le va completa. metafore.

a omiliei. fiind marcată şi guvernată de o puternică tendinţă stilistică. 5. Despre orator). om politic şi unul dintre cei mai mari oratori romani. retorică. Chr. Despre îndatoriri. cerând distrugerea ei. lucrări filosofice (Despre natura zeilor. Evul Mediu Evul Mediu a fost marcat de predicile Sfântului Toma d’Aquino. (106–43 î. În acelaşi timp. În această epocă. s-a ridicat în discursurile sale cu succes împotriva Cartaginei. Roma antică Cato cel Bătrân (234–149 î. În contextul politic al începutului de mileniu. Seneca20. Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democraţia ateniană şi de Cicero pentru republica romană fuseseră adaptate de Quintilian proiectului „civilizator“ al Imperiului roman. animatorul Conciliului de la Constanz (1363–1429). ale lui Vasile cel Mare (329–379). modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul Renaşterii în întreaga Europă şi în coloniile de peste mări. Chr.). Filipicele).). discursuri (Catilinarele. la epuizarea retoricii prin oficializarea statutului său de disciplină scolastică.Retorica şi teoria argumentării 2. ale Sfântului Augustin (354–430). Quintilian19 (30–98). În anul 63 î. arta discursului (ars bene dicendi în formularea lui Quintilian) ocupă un loc important. 3. om de stat şi scriitor roman.. Pliniu cel Tânăr22 vor fi continuatorii şi susţinătorii sistemului retoric ciceronian şi autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre. filosofia scolastică impune conceptul de trivium (gramatică. discursul va lua forma predicii obişnuite şi duminicale. a demascat conjuraţia lui Catilina împotriva Senatului. Opera sa cuprinde Origines şi De agricultura. în cele din urmă. retorica nu va rezista atacului din partea raţionalismului ştiinţific şi a cartezianismului. Marcus Tullius Cicero18. retorica este o disciplină încadrată în categoria „umanioarelor“. 4. Evul Mediu a contribuit la ruperea de realitate. Despre supremul bine şi supremul rău). la artificializarea şi. În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. în calitate de consul. oratorul trebuie să ştie „să instruiască (docere). a redactat numeroase lucrări despre retorică (Despre invenţiune. de denunţările vehemente ale călugărului Savonarola (1452–1498) din Florenţa lui Pietro de Medici sau de cele ale misticului francez Gerson. care devine fundamentul învăţăturii şi culturii din secolele V–VIII. a jurământului etc. Aceste norme vor fi preluate şi adaptate apoi de Sfântul Augustin şi de Părinţii Bisericii universului comunităţilor creştine. După o lungă cantonare în tradiţia antichităţii greco-romane şi apoi a Renaşterii. În acest context. Predicile Sfântului Ambrozie (340–397). Chr. . Este considerat cel mai mare orator roman şi una dintre figurile importante ale lumii antice. dialectică). În cadrul Occidentului creştin. retorica transmite Occidentului normele discursului în spaţiul public. Părinţii Bisericii De-a lungul secolelor. să farmece (delectare) şi să convingă (movere)“ (Sfântul Augustin). Grigorie din Nazianz şi ale lui Ioan Gură de Aur (334–407) reprezintă puncte de reper în evoluţia retoricii din această perioadă. Pliniu cel Bătrân21. Reforma şi Renaşterea23 Spaţiul anglo-saxon îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea teoretizărilor prin operele lui Leonard Cox (The Arte or Crafte of Rhethoryke – 1530?) şi ale scriitorului Thomas Wilson (The Arte of RhetoWrique – 1553) şi tratatele semnate de Pierre de Courcelles şi de André de Tonquelin. la Roma. care este considerată cea mai veche scriere latină în proză.

Elocinţa politică în epoca modernă este marcată de discursurile lui Giuseppe Garibaldi în Italia aflată în pragul reunificării sau ale liderului burgheziei republicane din Franţa sfârşitului de secol. istoria oratoriei consemnează discursurile (şi disputele politice) celebre ale primilor miniştri Bolingbroke (tory). şi. mai ales. Abordările teoretice se datorează prelatului scoţian Hugh Blair (Lectures on Rhetoric – 1783). celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de Paris ale lui Lacordaire). de proclamaţiile lui Napoleon şi elocinţa lui Benjamin Constant (1767–1830). claritatea. . Secolul al XIX-lea Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari (discursurile lui Frayssinous şi. 6. secolul al XIX-lea este cel care consemnează declinul retoricii clasice. Panegiricul Sfântului Francisc din Assisi. Deşi anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei (discursurile de tribunal. de dispariţia retoricii din programele de învăţământ după o tradiţie de sute de ani. călugărul dominican Jean Tauler (1297–1361). Oratoria înregistrează progrese remarcabile prin Cuvântările funebre ale lui Bossuet (1627–1704): Panegiricul Sfântului Paul. obţinute prin respectarea regulilor care guvernează diversele genuri. 7. În aceeaşi perioadă. în special. a conciziei şi a naturaleţei. Clasicismul24 Clasicismul francez al secolului al XVII-lea s-a caracterizat prin imitarea modelelor greco-romane şi a promovat ordinea. Secolul al XVIII-lea Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este jalonată de discursurile revoluţionare ale lui Danton. scriitorul Edgar Quinet (1803–1875) va încânta auditoriul de la Collège de France cu expunerea rafinată a concepţiilor sale filosofice şi istorice. Discurs asupra pedepsei cu moartea sau ale lui Mirabeau (1749– 1791).Retorica şi teoria argumentării O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să înregistreze predicile misticului panteist Meister Eckart (1260–1327) şi ale discipolului său. împotriva caracterului normativ-prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi a proliferării necontrolate a clasificărilor domeniului. Léon Gambetta. echilibrul. în plan pedagogic. În ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric. Acest recul al retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-l cita numai pe Victor Hugo: „Paix à la syntaxe/ Guerre à la rhétorique“) şi va fi urmat. precum şi teologului George Campbell (Elements of Rhetoric – 1828). îndreptat. autor al Încurajării pentru prinţi şi domni. Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie existenţa la începutul secolului al XIX-lea. Discurs asupra Fiinţei supreme. ale lui Luther (1483–1546) şi ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (1529–1615). începînd cu anul 1796. epoca romantică va promova un sistem de valori în care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii. Pe celălalt mal al Canalului Mânecii. de cameră). ale lui Robespierre (1758–1794) – Discurs asupra libertăţii presei. ca urmare a antiretorismului epocii. de barou. ale lui Robert Walpole sau ale lui William Pitt. 8.

ale logicii naturale şi ale teoriei discursului. acţiune) în discursuri persuasive noi care au o retorică proprie (de ex. Perioada actuală redescoperă şi pune în valoare diverse procedee (locuri comune. în anii 1960–1973. Cercetările actuale asupra argumentării încearcă să asigure un echilibru şi o armonizare între tendinţele neoretoricii. care cuprindea. a pledoariei. Glosar Discurs oratoric: text scris urmând legi şi tehnici de compoziţie precise (stabilite şi studiate de retorică). Jaurès. Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii. al stilisticii. „Logicile non-formale“26 au contribuit decisiv la schimbarea perspectivei asupra retoricii şi teoriei argumentării. Gérard Genette. improvizaţie. naraţiune. al teoriei argumentării. R. John F. destinat a fi pronunţat în faţa unui număr mare de auditori pe care încearcă să-i convingă. François Le Lionnais. Charles de Gaulle. F. Sistemul retoric al antichităţii se adaptează noilor împrejurări în cadrul mai larg al pragmaticii discursului. Secolul al XX-lea Istoria frământată a secolului al XX-lea consemnează discursurile politice ale lui Clémenceau. Şcoala franceză contemporană (T. Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca. beneficiind de progresele înregistrate în domeniul lingvisticii („ştiinţă-pilot“. a declaraţiei politice. Todorov. a expunerii etc. Roosevelt. pragmatism. Nicolae Titulescu. Martin Luther King. Genette) repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor. a rechizitoriului. Ceea ce pare să caracterizeze discursul oratoric al zilelor noastre este tendinţa spre simplitate. în special prin lucrările lui Roman Jakobson). printre membri pe Raymond Queneau. stereotipie. Mussolini. a panegiricului. Barthes. În jurul anilor şaizeci retorica renaşte. Neoretorica. Goebbels. figuri. Hitler. Marcel Duchamp şi Italo Calvino). Georges Perec.D. Luc Etienne. a complimentului. Spaţiul cultural francez este cadrul în care iau fiinţă centre de studiu care oferă o perspectivă nouă asupra retoricii şi a relaţiei directe cu „producerea“ textelor literare (cum ar fi de exemplu Oulipo – Ouvroir de Littérature Potentielle –. Grupul m propune prin lucrările sale fundamentale – Rhétorique générale şi Rhétorique de la poésie – o reinterpretare a figurilor bazată pe concepţia clasică a lui Quintilian asupra modalităţilor de realizare a figurilor25. Lausberg. al semioticii. Nicolas Ruwet. Jacques Bens şi chiar pe Jean Tardieu. îi numără printre fondatori şi teoreticieni pe Chaim Perelman. Concluzii: actualitatea retoricii Genul judiciar şi cel deliberativ supravieţuiesc sub forma declaraţiei. fără a recurge la constrângeri normative sau încorsetări în clasificări rigide. Fondatorii neoretoricii. a elogiului. a discursului (ca speech). a apologiei. ci se plasează sub o dublă determinare: pe de-o parte autoritatea morală a autorului şi a cauzei . discursul publicitar). G. redefinită din perspectiva teoriei argumentării. adecvare. a oraţiei funebre. Tzvetan Todorov.Retorica şi teoria argumentării 9. Persuasiunea (spre deosebire de demonstraţie) nu aparţine numai logosului. au corelat aspectele logice ale teoriei lor cu „logicile non-formale“ şi au repus în discuţie termenul de „evidenţă“ prin reconsiderarea plauzibilului şi a perechii consens/conflict. Kennedy. a conferinţei. a admonestării.

vezi şi M. prin verdictul judecătorilor. Aristotel afirmă în Sofistul că Empedocle a inventat retorica. 2. XI). Informaţii în: Cicero. Herodot. Dacă Tisias câştigă primul său proces. Trasibul (?–388 î. Empedocle din Agrigent a jucat un rol important în politica internă a Agrigentului. dacă îl pierde. 3. susţinând că nu are nici o datorie faţă de acesta. a abolit senatul. după reguli fixe şi valabile pentru toate minţile. La sfârşitul studiilor. Prima ipoteză: dacă are câştig de cauză. oratorul foloseşte mai degrabă entimema aluzivă şi metafora decât silogismul sau analogia. 67-68. a unor situaţii la care n-am fost martori. De aceea. 86-87. iar în ultimă instanţă verosimilul. . mentală. Cea de-a doua ipoteză: dacă pierde. 13: Studium eloquentiae proprium Athenarum. exilat de regimul oligarhic instaurat la Atena (404 î. cu fruntea încununată şi când îşi făcea apariţia într-un car tras de patru catâri albi“ (Diogenes Laertios. XI. cit. de unde a organizat o campanie victorioasă în urma căreia democraţia a fost restabilită la Atena (402 î. O anecdotă celebră pentru eficacitatea argumentării îi are ca actori pe Tisias şi maestrul său. care a fost aspru criticat atât de Platon. Marinescu-Himu. participant la războiul peloponesiac. ori câştig de cauză. op. care se pare că forma partea cea mai consistentă a tratatului lor.) sau Thrasybulos. prin înţelegerea iniţială. „…Fără să fi deschis o şcoală […]. Aporie. Normele de producere a discursului oratoric cer: a) ca discursul să fie adaptat la scopurile sale şi la auditorul său şi b) fiecare dintre părţile discursului să contribuie la realizarea funcţiei sale persuasive. Chr. profesa învăţătura sa constând din filosofie. „verosimilul“. Chr. 72-74. consta într-o refacere „noetică“. 58). iar Zenon dialectica. poezie. juridic. Editura pentru Literatură. atunci el îşi plăteşte maestrul. în discursul său. dar condiţia primirii unei retribuţii era ca elevul său să ajungă să stăpânească arta argumentării.Retorica şi teoria argumentării sale (ethos). În ambele cazuri Tisias nu-i datorează nimic lui Corax. a respins tirania şi a adoptat o constituţie democratică. ci de imaginea pe care şi-o conturează de fiecare dată şi pe care i-o sugerează avocatul priceput. VII. Brutus. 1969. Problemă greu sau chiar imposibil de rezolvat. deliberativ (vezi capitolul III). s-a refugiat la Teba. Empedocle acorda o atenţie deosebită punerii în scenă şi pregătirii auditoriului „…când trebuia să ia cuvântul în agora. (subl. nu-i datorează nimic. Contribuţia importantă a lui Corax şi Tisias la dezvoltarea oratoriei constă în faptul că au intuit valoarea persuasiunii şi „au scos în evidenţă «verosimilul sau to eikos». VIII. ns. Marinescu-Himu. iar convingerea pe care şi-o va forma va fi determinată nu de adevăr.). medicină şi magie chiar“. nu plăteşte. 155-6.). Chr. pentru că nu s-a probat eficienţa actului pedagogic. pe de altă parte sentimentele pe care le trezeşte în cei care formează auditorul discursului (pathos). refacere care se produce spontan în fiecare dintre noi. înveşmântat într-o haină de purpură. pentru a-şi atinge scopul. general şi om politic atenian. nu datorează nimic maestrului său. Tisias îi intentează proces lui Corax. (vezi M. Pagini alese din oratorii greci. Corax ar fi acceptat să-l înveţe pe Tisias tehnica argumentării în schimbul unei retribuţii. 48-49. cât şi de Aristotel.. Diodor. Rezultă de aici că judecătorul se va afla în ipostaza de a-şi da avizul asupra unor fapte pe care nu le cunoaşte decât prin datele contradictorii ale părţilor şi ale martorilor. Retorica antică distingea trei genuri ale discursului oratoric în funcţie de situaţia de enunţare şi de obiectivele sale: epidictic. Bibliografie şi note 1. şef al facţiunii populare. Procesul îi poate aduce lui Tisias ori pierdere.. VIII-IX).

astăzi pierdute. 12. . Chr. în care se concentrează metoda lui dialectică. Orator contemporan cu Demostene. Au rămas pe un papirus fragmente din discursul pentru propria sa apărare. Adevărul nu se discută. Cea de-a doua ipoteză: Tisias pierde procesul. Om politic şi orator atenian.). Asupra situaţiei din Chersones. elevul trebuie să plătească. 6. Vezi Împotriva lui Timarh (346 î. un discurs funebru. – ca operaţie majoră a argumentării (reluarea unui discurs de către un alt discurs. posibil. Prima ipoteză: Tisias cîştigă procesul. discursuri. I se mai atribuie. 9. facere şi re-facere discursivă). Tetralogie este un termen tehnic care desemnează scheme ce grupează patru discursuri: al acuzării. Asupra ambasadei necredincioase şi Pentru coroană. şi. Chr. Anecdota poate beneficia de o lectură multiplă: – ca reacţie a judecătorilor în faţa unei aporii. printre altele. 8. Retorica reţine termenii proză gorgianică (caracterizată prin simetrii. – ceea ce e mai important. Paris. opinia. bunul-simţ pot fi puse în discuţie. Eschine nu a exercitat meseria de logograf. replica acuzării. apoi devine un oponent al lui Demostene. Gorgias ar fi compus o lucrare menţionată de Isocrate (Despre natură). Seuil. peroraţii.). pronunţat împotriva unei persoane“. L’argumentation. al apărării. Doar verosimilul. tetralogii. homoioteleuta (cuvinte care au finalul asemănător). Chr. apreciat în termeni elogioşi de Tucidide. plauzibil“ se află în centrul retoricii. a combătut politica lui Filip II. de asemenea. metafore etc. Antilogiile şi Arta de a discuta. 5. 4.. 10. Protagoras este autorul a două lucrări. Împotriva legii lui Leptines. un discurs pythic. Chr. Împotriva lui Ctesifon (330 î. 11. paralelisme. Synegoros: avocat care îl seconda pe cel ce pleda şi căruia un artificiu de procedură îi permitea să ia cuvîntul după el. Cariera sa politică şi oratorică începe în 348 î. Chr. un Elogiu al Elenei şi o Apărare a lui Palamede. În ambele cazuri Tisias trebuie să-i plătească lui Corax. un discurs olimpic. când se numără printre adversarii lui Filip. Olinticele (349 î.Retorica şi teoria argumentării Corax îşi va construi contradiscursul reluând schema de argumentare a lui Tisias prin inversarea acesteia punct cu punct. Opera lui cuprindea exordii. Memo. Logograf: scriitor de meserie care redacta discursuri pe care acuzaţii le învăţau şi le declamau în faţa judecătorilor. discursurile Împotriva lui Eratostene. Printre principalele discursuri politice se numără Filipicele (351-341 î. homoiorcatarcta (cuvinte cu început asemănător). la stabilirea ca principală sarcină a argumentării aceea „de a încerca să descurce situaţiile în care se aplică norme eterogene“ (situaţii contradictorii apărute din obligaţiile ce ţin de contracte private şi se opun deciziilor justiţiei) – vezi Christian Plantin. Pentru apărarea lui Mantitheos. iar printre principalele pledoarii politice Împotriva lui Midias. prin lege. 7. lucrare comună.). potrivit înţelegerii iniţiale. Chr.). 1996. fragmente publicate în 1907. epilog (rezumat al faptelor) şi agon (termen metaforic atribuit părţii aflate între exordiu şi epilog). Corax şi elevul său Tisias au elaborat Technèrhétorikè. Asupra ambasadei necredincioase (343 î. aliteraţii. replica apărării. care cuprindea probabil trei părţi: exordiu (cu rolul de a-i flata pe judecători). va trebui să plătească stagiul de învăţătură. Opera sa cuprinde. asonanţe. Împotriva negustorilor de grâu.) şi „figurile lui Gorgias“: paromoia (cuvinte care corespund în locuri determinate în două fraze). perifraze. 13.). Această noţiune de „verosimil. Filipică a devenit termen comun cu sensul: „discurs violent şi cu caracter acuzator.

ritmuri ostentative sau metafore strălucitoare. Cicero insistă în De oratore. în care elogiază meritele patriei sale. că fără filosofie nu este posibil să se formeze oratorul pe care-l dorim. se remarcă printr-un stil sobru. fără termeni rari. despre subiecte interesante şi variate. pe lângă opera enciclopedică Istoria naturală. cit. ed. 4. 14. (Caius Plinius Secundus. a lui Filip II. Din această perspectivă învăţătura retorică reprezintă o şcoală de stil. retorica înseamnă o formă (oratio). 23–79) autor.. în Pagini alese din oratorii greci. la modele de . 22. În viziunea lui Isocrate. în Pagini alese din oratorii greci. 20. În Cratylos şi Sofistul. la figuri retorice. de gândire şi de viaţă. este şi autorul unor culegeri de exerciţii oratorice (Declamaţii pe teme juridice. asupra rolului filosofiei în formarea oratorului: „Să se considere. un subiect (quaestio) şi o energie (vis oratoris). subtil şi armonios. fără filosofie. cit. precis. Studenţilor li se dădeau modele de copiat la oricare din nivelurile lingvistice (de la ortografie la elemente gramaticale. p. 199. educaţia literară şi artistică în sens larg şi formarea în spiritul moralei sunt strâns legate. 21. printre cele mai importante lucruri. publicate. neologisme. 203). De fapt. Vezi discursul Asupra schimbului de bunuri. în care a susţinut unirea tuturor grecilor împotriva perşilor sub o conducere unică. ci să-l ajute aşa precum îl ajută gimnastica pe actor. 16.“ 19. şi Despre serbările panateene. 18. Autor al celor nouă cărţi de scrisori (Epistolarum libri novem) şi al Panegiricului împăratului Traian. Tot ceea ce suntem datorăm cuvântului: „Dacă trebuie să vorbim pe scurt despre puterea cuvântului vom constata că nimic din ceea ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvântul. Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) este autorul unui monumental tratat – 12 cărţi – despre arta retorică (De institutione oratoria). cât şi Quintilian îmbogăţesc sistemul retoric fără să-l modifice. care reflectă criza în care intrase polisul grecesc. Declamaţii deliberative). căci lucrurile mici sunt comparate adesea foarte direct cu cele importante.Retorica şi teoria argumentării 14. în special în oratorie şi dispută. Pentru Cicero. ceea ce se va înţelege mai bine după aceea. al unui tratat de oratorie (Cei ce învaţă) şi al unei lucrări în opt cărţi despre Incertitudinile limbajului. Lucius Annaeus Seneca – numit şi cel Bătrân sau Tatăl – (58–c. 23. (61 – 114). un mijloc de organizare a vieţii care se bazează pe învăţarea legilor discursului. Ideile sale. sophistes „expert“) excelau în arta comunicării publice. (Vezi în DFL: „sofismul leneş“. 41). Pliniu cel Bătrân. Retorica este. „sofismul omului cu mască“. om politic şi scriitor roman. Imitaţia a reprezentat la început o metodă pedagogică în Roma antică şi în curricula renascentiste. „sofismul socratic“). Contemporan şi prieten al împăratului Traian. Cuvântul este călăuza tuturor faptelor şi gândurilor noastre şi cei care au mai multă judecată cu atât mai mult ştiu să se folosească de cuvânt. Scrierile sale. 15. la stil. Pliniu cel Tânăr (Caius Plinius Caecilius Secundus). p. Conform DFL: „…învăţământul sofistic se rezuma cel mai adesea la retorică. fac din el un precursor al elenismului. Atât Cicero. (pretindem) nu să existe în aceasta chiar toate cele ce-i sunt necesare. Acest sistem va supravieţui până în secolul al XIX-lea. aşadar. Este autorul unor discursuri celebre: Panegiricul. clar. scriitor roman. nimeni nu poate vorbi mai pe larg şi cu o mai mare bogăţie de idei şi forme de exprimare. din punctul său de vedere.“ (Asupra schimbului de bunuri. Sofiştii (< gr. 17.. ed. combinată cu folosirea imprudent de încrezătoare a unei logici primitive şi adesea falacioase – a tertipurilor argumentative ce aveau să le aducă pentru mult timp sofiştilor o proastă faimă“.

Des Figures du Discours autres que les Tropes. Aceasta poate fi cel mai bine înţeleasă în termenii textului care conferă termenului faima sa: De duplici copia verborum ac rerum – Asupra dublei abundenţe de idei şi expresii (Erasmus). în acest caz. aceştia învăţau cum să exprime o idee dată într-o mulţime de feluri şi figuri (dezvoltând copia). Imitaţia reprezenta. cel mai faimos fiind cel care include sute de variaţiuni pe tema „scrisoarea dumneavoastră m-a încântat nespus“. Dicţionar de filozofie şi logică. Imitaţia constituia adesea un pericol în calea desăvârşirii educaţionale. cu titlu de exemplu. Burton. Bibliografie suplimentară . Editura Univers. La Rhétorique française. 25. 26. logica socială (Gabriel de Tarde). Gonseth). A doua parte a acestei cărţi îi învăţa pe studenţi cum să inventeze şi să dezvolte argumente. 1827. 1783. 1818. o arenă pragmatică în care subiecte de organizare şi de stil erau discutate simultan. cele mai vestite tratate franceze de retorică. Scopul educaţiei retorice renascentiste îl constituia dezvoltarea abilităţilor învăţăceilor de a descoperi subiecte şi a le transpune în formulări adecvate. în cadrul unui sistem vast de strategii argumentative. pe care trebuiau fie să le copieze forma originală pentru a o adapta unui nou conţinut. Lupasco). În cartea lui Erasmus. 1804.Retorica şi teoria argumentării organizare a discursului). 1978: René Bary. Logica sentimentelor (Theodule Armand Ribot). Bucureşti. totuşi. logica epistemică. La Rhétorique ou l’Art de parler. suprimareaadăugarea. Bernard Lamy. logica valorilor (Goblot). de asemenea. şi nu ca entităţi scolastice separate în curricula. a fost să asigure învăţăceilor metode prin care să se exprime.H. Sunt demne de menţionat în acest sens tratatele celebre ale lui Gibert. Leçons de Rhétorique et de Belles-Lettres. Dumarsais. permutarea. Intenţia acestei metode era să ofere un fel de suport de antrenare lingvistică pentru învăţăcei. 1730. Zadeh) etc. citate de Genette în Figuri. suprimarea. (Vezi Gideon O. Des Tropes. 1653. Hugh Blair. 1765. Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais. 1996-2000. Fontanier. ediţia a doua remaniată în 1822. Textul lui Erasmus conţine numeroase exemple de copia. Marele său merit. 1688. logica contradictorie (St. Rhétorique française. Un alt deziderat al instrucţiei retorice renascentiste îl reprezenta copia (sau abundenţa de cuvinte şi expresii). logica acţiunilor (G. discernământul copiştilor era foarte important). Crevier şi. pentru că putea conduce la imitaţia servilă a stilului unui singur autor (Cicero reprezenta modelul de predilecţie) sau la erori datorate copierii celor mai proaste trăsături ale unui model (şi. Domairon. Modalităţile de realizare a figurilor sunt: adăugarea.) 24. Surse lexicografice DFL – Antony Flew. sistemele gramaticii „floue“ (Lofti A. ediţia a IIa. von Wright). mai târziu. Manuel classique pour l’étude des Tropes. 1999. Rhétorique française. Bucureşti. modelul matematic (F. Crevier. Brigham Young University. ale lui Dumarsais şi Fontanier. fie să prezinte într-o nouă formă conţinutul original. Atenţia specială acordată retoricii în epocă este ilustrată şi de numărul mare al lucrărilor care i-au fost dedicate. logica normelor (Kalinowski). Iată. logicile deontice. Silva Rhetoricae. să integreze informaţia învăţată în direcţii specializate (cum ar fi gramatica şi retorica) şi să-i orienteze pe studenţi astfel încât să observe în detaliu metodele lingvistice specifice care au făcut ca anumite procedee să cunoască un succes remarcabil. Scopul copiei era să creeze un „stoc“ de subiecte şi de moduri în care acestea să fie enunţate astfel încât oratorul să dispună întotdeauna de materia necesară pentru orice situaţie comunicativă. Editura Humanitas.

PUF. 1984. Genèse. Éditions de l’Université de Bruxelles. 1982. La Rhétorique et la néorhétorique. La nouvelle rhétorique. Les Belles Lettres.Retorica şi teoria argumentării Vasile Florescu. perspectives. Chaïm Perelman et Lucie Olbrechts-Tyteca. 1958. . Traité de l’argumentation. évolution. Paris. Paris. Olivier Reboul. Que sais-je?. La Rhétorique.

ci ca pe un eveniment comunicativ marcat de o intenţie specifică. Sensul iniţial al termenului1 se referea la ceea ce produce sau inspiră comunicarea: un conflict. în retorica clasică. logos. o intenţie specifică. o ceremonie convenţională. dispositio. strategii persuasive. cele patru categorii ale schimbării (quadripartita ratio). pronuntatio. . dominarea ethosului supralicitează problema (morală) a subiectului. Discursurile şi textele sunt determinate de contextul istoric. cultural. Considerarea logosului ca instanţă supremă a condus spre o viziune carteziană asupra limbajului. agreabilă şi uşor de înţeles de cât mai mulţi. ci ca pe un fenomen aflat în relaţie strânsă cu contextul în care se produce. pentru a stabili legăturile şi a le prezenta sub o formă convingătoare. Din această perspectivă pragmatica foloseşte termenul context comunicativ4 cu referire la ansamblul factorilor care. Retorica clasică Concepte de bază: situaţia retorică. genuri retorice: judiciar. iar favorizarea pathosului este strâns legată de manipulare şi de propagandă. epidictic) De mai bine de două mii de ani retorica impregnează toate disciplinele. Deoarece situaţia retorică este strâns legată de profilul audienţei. deliberativ.Retorica şi teoria argumentării III. Strategii persuasive Strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos)6 şi ceilalţi (pathos)7 prin intermediul logosului8. de adecvare situaţională şi stilistică3 şi adresat unei audienţe specifice. Această triadă reprezintă tiparul pe care s-au grefat principalele modele lingvistice şi retorice din antichitate şi până astăzi. Situaţia retorică Retorica nu priveşte comunicarea ca pe o abstracţiune. pentru a degaja principalele argumente. patos. Orice ştiinţă. elocutio. memoria. termenul audienţă2 devine el însuşi un concept important în studiul retoricii. ethos. adecvate circumstanţelor/ situaţiilor de comunicare şi auditoriului căruia îi sunt destinate. Retorica nu priveşte discursul ca pe o abstracţiune. Ansamblul de determinări care condiţionează modul în care se organizează discursul poate fi definit ca situaţie retorică. Astfel. Orice preferinţă sau tendinţă de supraevaluare a uneia dintre componente poate conduce la dezechilibre comunicaţionale. influenţează semnificaţia acestora5. epidictic. în calitatea sa de ştiinţă a limbajului şi implicit şi a metalimbajului. Ramurile/genurile oratoriei (judiciar. orice domeniu de activitate recurge la retorică pentru a expune şi a formaliza o idee. dincolo de structura lingvistică a enunţurilor/mesajelor. deliberativ. Situaţia ideală presupunea „a comunica“ unei anumite audienţe un conţinut informativ într-o formă potrivită. temporal. Oratoria clasică distinge trei tipuri de discursuri. canoanele retoricii: inventio. audienţa. Modelul ideal este bineînţeles cel care asigură echilibrul perfect al celor trei componente.

viitor). ce hotărâri ai luat? O. In Catilinam. în sfârşit. prima etapă o constituia recunoaşterea tipului potrivit de oratorie. bine/rău. 2) oratoria deliberativă (sau legislativă). Ramurile oratoriei sunt strâns legate de procesele de stabilire/rezolvare a problemelor controversate9. în dezbateri. Exordiul din Cicero. ce moravuri! Senatul cunoaşte aceste lucruri. care simbolizează în acelaşi timp un sfârşit şi un început. Orientarea spre viitor a genului deliberativ reprezenta de fapt proiecţia acţiunii unor legi sau acţiuni politice11. participă la şedinţa publică. ce ai făcut ieri noapte. Genul deliberativ Numit adesea şi oratorie „legislativă“. 1 şi 2. nici acest loc foarte întărit destinat şedinţelor senatului. cât şi în elaborarea acestora. nici străjile oraşului. datorită faptului că se concentrează asupra situaţiilor sociale şi de comunicare în care persuasiunea joacă un rol important şi asupra unei largi categorii de intenţii (obiective.C. este un bun exemplu pentru ilustrarea genului judiciar: Până când. Aristotel asocia fiecărui tip de oratorie un aspect legat de timp (trecut.Retorica şi teoria argumentării oratoria era împărţită în trei ramuri: 1) oratoria judiciară. prezent. acesta totuşi trăieşte! Trăieşte? Ba mai mult. pe cine ai chemat la întrunire. consulul le vede. bărbaţi curajoşi. Atât în analiza discursurilor. avem impresia că facem destul pentru republică dacă evităm furia şi armele acestuia. avantajos. 3) oratoria epidictică (sau „demonstrativă“. scopuri). „ceremonială“). . rău. noi însă. o înnoire precum şi o schimbare. dezavantajos. ce timpuri! O. pe 20 ianuarie 1961: Suntem astăzi martori nu la victoria unui partid. Aristotel considera patru topice de invenţie speciale caracteristice. nici teama poporului. Am jurat în faţa voastră şi a Celui Atotputernic acelaşi solemn jurământ pe care l-au depus şi înaintaşii noştri acum o sută şaptezeci şi cinci de ani în urmă. Ele se dovedesc folositoare în analiza retorică. un număr de obiective şi locuri de invenţie adecvate: Este evident că aceste categorii nu acoperă toate tipurile posibile ale discursului (sau ale oratoriei). alege şi desemnează din ochi pentru omor pe fiecare dintre noi. vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp încă nebunia aceasta a ta îşi va bate joc de noi? Până la ce limită se va arunca îndrăzneala ta neînfrânată? Oare nu te-au impresionat deloc garda de noapte a Palatinului. Catilina. situate pe axele: bine. I. ci la sărbătorirea libertăţii. Iniţial era folosită doar în tribunal şi era orientată spre acuzare sau apărare10. care ţin de oratoria deliberativă. Kennedy la Washington D. unde ai fost. Un exemplu semnificativ pentru oratoria deliberativă îl constituie următorul fragment al „Discursului inaugural“ rostit de John F. Genul judiciar Oratoria judiciară aduce şi/sau produce argumente despre evenimente trecute în acord cu topicele de invenţie speciale descrise de Aristotel ca adecvate pentru această ramură a oratoriei la nivelul axelor just/injust. vine chiar în senat. nici adunarea tuturor oamenilor de bine. Oratoria deliberativă cuprindea în perioada clasică orice comunicare situată pe o poziţie pentru sau împotriva unei acţiuni (viitoare). nici chipurile şi privirile acestora? Nu înţelegi că planurile tale sunt descoperite? Nu vezi că deja conspiraţia ta este împiedicată prin cunoaşterea ei de către toţi aceştia? Consideri că vreunul dintre noi nu ştie ce ai făcut azi-noapte. genul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de vorbire specific mediilor/claselor politice.

luptăm acasă şi pretutindeni în această lume. Ceremoniile funerare sunt exemple tipice de actualizare a oratoriei epidictice. ci pentru că aşa este drept să fie. aceeaşi credinţă revoluţionară pentru care au luptat înaintaşii noştri ne animă şi astăzi. puţine sunt faptele pe care să nu le putem realiza împreună. Dacă suntem uniţi. Aristotel considera că „virtutea“ şi „viciul“ sunt topice speciale de invenţie care ţin de oratoria epidictică. nu suntem uniţi. şi asta nu pentru că şi comuniştii ar face acest lucru sau pentru că am avea nevoie de voturile lor. Republicilor surori cu noi. au sfârşit-o în stomacul acestuia. omul deţine în mâinile sale de muritor puterea de a înlătura toată sărăcia umană precum şi toate formele de viaţă umană. Celor mulţi care locuiesc pe această lume în colibe sau sate şi se chinuie să iasă din mizerie le făgăduim că îi vom ajuta. prosteşte. credinţa că drepturile omului sunt date nu de generozitatea statului. pentru a ajuta oamenii liberi şi guvernele libere să se descătuşeze de sărăcie. disciplinaţi de o pace grea şi amară. Oratoria epidictică este orientată spre ocazii publice. nu-i va putea salva nici pe cei puţini şi bogaţi. poate fi înţeleasă în tradiţia acestui gen. le promitem loialitatea prietenilor fideli. Toţi vecinii noştri să ştie că noi le vom fi alături împotriva agresiunii şi a subversiunilor. Poporul trebuie să ştie. Dar această revoluţie paşnică a speranţei nu trebuie să devină o pradă pentru puterile ostile. cei care s-au crezut. vom suporta orice povară. oriunde s-ar afla în America. acum. în manifestări diverse. născuţi în acest secol. pentru că nu vom putea face faţă grelelor provocări dacă. Să lăsăm cuvântul să meargă înainte şi să spunem prietenilor şi semenilor noştri că torţa a fost predată noii generaţii de americani. vom face faţă tuturor greutăţilor. Dar întotdeauna vom avea speranţa că îşi vor sprijini libertatea şi nu vor uita că. spre prezent (aici şi acum). domoliţi de război. Nu putem îndrăzni să uităm că noi suntem moştenitorii acelei dintâi revoluţii. Dacă o societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulţi şi nevoiaşi. Genul epidictic are adesea rolul de a intensifica adeziunea la valorile fără de care discursul care îndeamnă la acţiune nu ar putea să emoţioneze12. Vechilor noştri aliaţi. această ramură a oratoriei este adesea numită oratorie „ceremonială“ sau „demonstrativă“. Pentru aceasta şi multe altele ne angajăm solemn. Dacă suntem dezbinaţi. lunga istorie a encomium-urilor şi a invectivelor. de aceea. mândri de moştenirea trecutului şi fără dorinţa de a fi martori sau de a permite dispariţia acestor drepturi ale omului cărora naţiunea noastră le-a fost mereu credincioasă şi pentru care şi noi. Scopurile urmărite în cadrul oratoriei epidictice sunt de a lăuda sau de a blama şi. astăzi. ne vom ajuta prietenii. Şi totuşi. fie că ne vrea binele sau răul. Şi toate puterile să afle că această emisferă doreşte să rămână stăpână în casa ei. De aceea. ne vom opune oricărui duşman pentru a asigura supravieţuirea şi victoria libertăţii. Nu ne aşteptăm ca ele să ne susţină ideile. . puternici călărind pe spinarea unui tigru. Salutăm cu bucurie acele state care şi-au dobândit libertatea şi le încredinţăm că eliberarea lor de sub jugul colonial nu va fi înlocuită de o altă tiranie de oţel. le facem o promisiune specială: vom transforma vorbele noastre în fapte bune. ci de mâna lui Dumnezeu. atât cât este nevoie. într-o nouă alianţă întru progres.Retorica şi teoria argumentării Lumea s-a schimbat mult de atunci. la nevoie. puţine sunt faptele pe care le putem realiza. în trecut. cu care împărtăşim tradiţii culturale şi spirituale comune. aflate la sud de graniţa noastră. Genul epidictic Termenul grec epideicticos are sensul „potrivit pentru a fi arătat“. Pentru că. că vom plăti orice preţ.

cauza şi efectul. În retorica antică.Retorica şi teoria argumentării Un exemplu de text aparţinând acestui gen îl constituie fragmentul extras din discursul lui Charles de Gaulle rostit la BBC. gramaticale. Invenţiunea13 (inventio) Este legată de categoriile gândirii şi în relaţie cu locurile comune (gr. cum ar fi mimica. una şi aceeaşi speranţă. Deşi cele cinci canoane ale retoricii acoperă zone de interes în pedagogia retorică. adică discursul propriu-zis (inventio. Din spatele norului atît de greu de sânge şi de lacrimile noastre iată că a reapărut soarele măreţiei noastre. dispositio. peroraţie14. dar termenul şi-a lărgit sfera semantică incluzând toate consideraţiile legate de organizarea unui discurs (de mari dimensiuni). Cicero stabileşte legături între anumite strategii retorice şi părţile caracteristice oraţiunii/discursului. Elocuţiunea (elocutio) 4. Categoria inventio a reprezentat domeniul de intersecţie între retorică şi dialectică din punctul de vedere al încadrării în sistemul pedagogic. Numele latin dispositio înseamnă „plasare“. Retorica antică a impus o viziune conform căreia textul trebuie să fie pus în valoare de un ansamblu de elemente. 2. de la cele lingvistice. în Imperiu. acestea nu pot fi înţelese doar în cadrul educaţional al disciplinei retorice. De-a lungul secolelor tratatele de retorică au pus în evidenţă aceste cinci categorii. naraţiune. Inventio descrie latura argumentativă. discuţie sau confirmare. de exemplu. topoi) numite locuri ale invenţiei. la 6 iunie 1944: În naţiune. 1. comparaţia etc. Aceste categorii erau folosite în analiza critică a discursului şi ofereau modele în educaţia retorică ce viza însuşirea regulilor de generare a discursului. Invenţiunea este categoria retorică aflată în strânsă relaţie cu logosul. Dispositio în oraţia clasică cuprindea următoarele părţi: exordiu. Invenţiunea (inventio) 2. gestica. Memoria (memoria) 5. Aristotel definea în primul rând retorica drept invenţiune al cărei scop este să „descopere cele mai valabile mijloace de persuasiune“. memoria şi pronuntatio s-au bucurat de mai puţină atenţie. aspectul fizic sau vestimentaţia retorului. Categoriile (canoanele) retoricii clasice 1. retorica a fost redusă adesea la elocutio. Dispoziţiunea (dispositio) Această categorie priveşte modul în care se organizează un discurs sau un text. Dispoziţiunea (dispositio) 3. aceste categorii au avut parte de un tratament inegal dintr-o dublă perspectivă: calitativă şi cantitativă. elocutio). în exordium este necesar ca oratorul să-şi stabilească . cum ar fi. Astfel. Astfel. oratorice până la cele nonverbale. persuasivă a retoricii. Tratatele de retorică se opresc de asemenea asupra resurselor abilităţilor retorice specifice şi asupra tipurilor de exerciţii retorice concepute să promoveze aptitudinile lingvistice. Declamarea (pronuntatio) Canoanele retoricii clasice priveau atât actul enunţării (memoria şi pronuntatio). În competiţia dintre aceste discipline. cât şi regulile de construcţie ale enunţului. fiind orientată asupra a ceea ce autorul doreşte să spună mai degrabă decât asupra modului în care logosul poate fi spus. dispositio se referea doar la ordinea observabilă într-o oraţiune/discurs. în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă.

Din păcate. Din acest punct de vedere se poate spune că retorica nu este doar o clasificare amplă a figurilor. Elocuţiunea (elocutio)18 Reprezintă faza de redactare a unui discurs. Aceasta reprezintă faza de deschidere a unui discurs. cu funcţie esenţial fatică. Oratorul poate să insereze la început o prezentare a sa. de fraze şi cuvinte sinonime. ca şi maniera de a-l construi şi de a pune în evidenţă anumite puncte sunt diluate azi în tehnicile de compoziţie şi de dizertaţie. se recurge la apeluri emoţionale (pathos). punctul în care retorica se intersectează cu literatura. De aceea. În celelalte patru părţi ale oraţiunii/discursului se folosesc în special argumente logice (logos). la producerea efectelor de ritm (prozodie. Aceasta cere claritate. Peroraţia recurge adesea la procedee de amplificare (cu efect de insistenţă). ornare: a potrivi. perspectivă favorizată în anumite perioade şi care a făcut să fie percepută de mulţi ca o tehnică rebarbativă. de formulări patetice. dar şi la pathos pentru a provoca emoţii (mila. concizie. Acest expozeu trebuie să pară obiectiv: logosul va precumpăni faţă de ethos şi de pathos. ale psihologiei şi ale sociologiei. amplificarea15 care permite trecerea de la „cauză“ la „problemă“. 3. a asigura). indignarea) în cadrul oferit de acumulări şi cascade de argumente17 expuse simultan cu discutarea motivelor. de obicei. compoziţia generală şi planul discursului. Confirmarea recurge la logos.Retorica şi teoria argumentării autoritatea. Se utilizează exemple. credibilitate. putând fi mai extinsă sau mai restrânsă. de amintiri şi citate. Dispoziţiunea se referă la ordonarea acestor mijloace de persuasiune. În retorica clasică şi renascentistă. entimema. cuprinde un expozeu scurt şi clar al problemei care va fi tratată sau a tezei care va fi demonstrată. a redactării. Exordiul Partea de început a discursului. Discursul este organizat după legile logicii. Amplificarea cuprinde. adică ornamentarea însemna . Naraţiunea Reprezintă expunerea faptelor referitoare la subiectul tratat. un sistem eterogen de descrieri şi digresiuni16. Organizarea discursului. se recurge la aprecieri etice (legate de ethos). care depăşeşte sensurile de stil personal sau folosire figurativă a limbajului. omofonie). la înlănţuirea şi repartizarea argumentelor din care vor rezulta organizarea internă. sfera retoricii a fost adesea redusă la interpretarea stilului ca un înveliş atrăgător sau ornamentat al ideilor. În concluzie. Elocutio face apel în principal la figuri. stilul19 era privit ca ornamentare în sensul originar al cuvântului (lat. Peroraţia Este secvenţa compoziţională care încheie discursul. ci insistă asupra stilului. Confirmarea Regrupează ansamblul de probe şi este urmată de o respingere care distruge argumentele adverse. a organizării acestuia în detaliu. la apeluri emoţionale şi la o structură recapitulativă (în care se rezumă argumentaţia). Stilul reprezintă un concept complex. la alegerea şi dispunerea cuvintelor în fraze. Elocuţiunea nu priveşte metodele de prezentare orală a unui discurs.

precum şi de nevoia de a memoriza un discurs complet pentru a-l reprezenta23. memoria a fost adesea exclusă din retorică. . Totuşi. enumerarea). În acest scop. Este evident că acest canon reprezenta mai mult decât simpla învăţare a modului de memorizare a unui discurs redactat în scopul (re)prezentării acestuia. De aceea. scris sau oral. Stilul nu reprezintă un aspect opţional al discursului. Memoria nu înseamnă doar memorizare. memoria este atât de legată de nevoile de improvizaţie ale oratorului. mai ales datorită faptului că schemele de repetiţie servesc la producerea coerenţei şi a clarităţii. invenţiunii (şi. stilul este implicat în ethos21. anumite figuri ale discursului sunt hotărâtoare pentru a ajuta memoria (figurile de repetiţie. ci mai ales a modului în care audienţa va reţine cele comunicate prin intermediul discursului. Stilul este în mod predominant parte a logosului. pentru a fi folosite într-o ocazie dată. memoria22 părea să fie legată doar de mnemonică (mnemotehnică). Stilul este adesea apropiat de pathos20.Retorica şi teoria argumentării exprimarea ideilor în cuvinte şi expresii adecvate pentru îndeplinirea intenţiilor comunicative. în structura de adâncime. entimema etc. strâns legată de logos). fiind complementară simultan. ci şi o cerinţă pentru a deveni peritus dicendi. Declamarea este strâns legată de momentul stabilirii ethosului şi pentru îndeplinirea obiectivelor sale recurge la pathos. deoarece figurile de stil sunt adesea folosite pentru a convinge prin apeluri la emoţie. cât şi la aspectele performative ale comunicării. bine „antrenat“ în discursul public. Declamarea24 (pronuntatio) Adesea ignorată de studiile retorice. Canonul memoria se referă atât la pregătirea comunicării. adică de ansamblul procedeelor care ar putea să-l ajute pe oratorul în devenire să reţină discursul. deci. descrierea. Stilul este strâns legat de noţiunile retorice de decorum şi audienţă prin adecvarea mesajului la gândire şi a expresiei la un anumit public. 5. Memoria se referă şi la tehnica stocării locurilor comune sau a sistemului organizat de informaţii provenite din topicele de invenţiune. Memoria Iniţial. el este esenţial în retorică. Alături de declamare. Dar nu trebuie să se înţeleagă de aici că stilul se rezumă la a adăuga apeluri patetice sau etice la un conţinut central logic. De asemenea. deoarece forma lingvistică în care ceva este comunicat este parte a mesajului la fel ca şi conţinutul său (în termenii lui McLuhan: „mediul este mesajul“). pentru că stabileşte sau diminuează autoritatea. declamarea reprezenta în antichitate un domeniu de mare interes în cadrul exerciţiilor practice (exercitatio) şi cuprindea perspectiva asupra expunerii orale şi cea asupra folosirii gesturilor. dar sfera sa poate fi lărgită prin evidenţierea acelor laturi care privesc prezentarea publică a discursului. adesea condiţie pentru ca cel care are de-a face cu un vast cadru informaţional să-l comunice într-un mod adecvat şi eficient în raport cu circumstanţele şi audienţa. Declamarea25 se referea la aspectele orale ale retoricii folosite în contexte publice. Memoria nu este doar o problemă a oratorului. atribute incontestabile ale apelului la raţiune. credibilitatea autorului. 4. deşi a reprezentat o componentă esenţială a exerciţiului oratoric în antichitate. retorica are un repertoriu de figuri specifice care se bazează pe structuri logice ca silogismul. în special în cazul comunicării orale şi/sau improvizate.

– ca metode de imitaţie prin care un model poate fi transformat în ceva nou şi original. educaţie. Retorica a ocupat un loc de frunte ca disciplină în curricula greceşti şi romane. – ca metode pedagogice pentru dezvoltarea flexibilităţii retorice (vezi copia). Aceste categorii reprezintă de fapt alte mijloace pentru a cartografia domeniul retoricii – prin identificarea motivelor. propoziţii. – ca posibilităţi stilistice pentru tropi şi scheme. de producere/generare a textelor27. un act retic – de atribuie a unui sens şi a unei referinţe celor enunţate. obişnuinţelor. Cicero consideră că abilitatea retorică se circumscrie celor trei domenii: abilitate naturală sau talent (natura. Pedagogia retorică Vastul domeniu al retoricii a fost legat din antichitate şi până în zilele noastre de pedagogie. felicitarea. paragrafe. – ca strategii generative ale invenţiei. Glosar Act locuţionar: act de emitere a unor enunţuri care include un act fonetic. actele locuţionare nu depind de contextul comunicativ. Spre deosebire de actele ilocuţionare şi perlocuţionare. teorie sau artă (doctrina. solicitarea. Searle distinge: – acte reprezentative (exprimă angajarea emiţătorului faţă de adevărul aserţiunii: E frig afară).Retorica şi teoria argumentării Abilităţile retorice Retorica antică a fost preocupată de modul în care se manifestă abilităţile retorice. În De oratore. Au fost folosite: – drept categorii pentru a identifica schimbările în forma cuvintelor considerate vicii. scăderea (detractio). . Clasificarea actelor ilocuţionare din perspectiva lui J. inversarea (transmutatio). au fost propuse câteva strategii şi abordări. de-a lungul timpului. mulţumirea etc.R. în trivium medieval sau în curriculum-ul renascentist umanist. aserţiunea. ars). imitatio). Acestea reprezintă strategiile retorice fundamentale pentru manipularea şi variaţia discursului la diferite niveluri lingvistice: forma cuvintelor. Acestea se refereau la aspecte de analiză26. Act ilocuţionar: tip de componentă a structurii unui act de vorbire care asociază conţinutului propoziţional al unui enunţ o forţă (forţa ilocuţionară) determinată de intenţiile comunicative ale emiţătorului (de exemplu promisiunea. scăderea şi adăugirea (immutatio). caracteristicilor mentale sau prin abordarea din perspective multiple a vastului domeniu al retoricii. scolastică.). practică (exercitatio. Pentru optimizarea domeniului pedagogic. un act fatic – de rostire a unor cuvinte cu o anumită intonaţie şi într-o relaţie cu norma gramaticală –. Categoriile schimbării Cele patru categorii ale schimbării (qudripartita ratio) sunt: adăugirea (adiectio). de rostire a unor sunete. discurs în întregime etc. – acte directive (exprimă intenţia emiţătorului de a-l determina pe receptor să facă o anumită acţiune: Închide uşa!). de progymnasmata29 etc. în special în perioada clasică şi renascentistă. ingenium). de practică28. text.

3. Audienţa ca ansamblu de indivizi structurat în funcţie de factori de grup. Bibliografie şi note 1. . Vă declar admis la examen. vă declar căsătoriţi). Realizarea cu succes a acestei concordanţe exprimă competenţa comunicativă a emiţătorului. Jakobson. c) modurilor verbale imperative. a consola. Termenul grecesc kairos – ocazie (romanii foloseau termenul decorum) se referea la adecvarea discursului nu numai la subiectul dezbătut.Retorica şi teoria argumentării – acte comisive (exprimă angajarea emiţătorului faţă de realizarea unei acţiuni: Am să vin la întîlnire mâine). ci şi la audienţă. rolul şi statutul social al interlocutorului. a măguli. Adecvarea stilistică şi situaţională se referă la concordanţa între trei parametri: codul lingvistic folosit. cognitivă a limbajului. de mediul socio-cultural. prin interogaţii introduse de verbe modale: „Fă ce ţi-am spus!/ Vrei/ poţi să faci ce ţi-am spus?“ b) strategii de mascare a refuzului prin evitarea apariţiei negaţiei în răspuns: „Se pot mări pensiile în octombrie?/Cred că fondurile de pensii sunt la un nivel scăzut. – acte expresive (exprimă o anumită stare psihologică sau o atitudine prezente atât la nivelul emiţătorului. a persuada etc. Contextul comunicativ presupune următoarele elemente: – sociologice: contextul situaţional (identitatea. 2) indirect prin: a) strategii de evitare a imperativului. – psihologice: supoziţii referitoare la ceea ce participanţii consideră sau ştiu (fondul de presupoziţii comune). 4. se realizează simultan o stare de fapt: Declar şedinţa deschisă. într-un cadru spaţial şi temporal dat. Deşi sunt determinate de mecanisme extralingvistice. sigur. date referitoare la caracteristici spaţiale sau temporale ale situaţiei de comunicare). cât şi al receptorului: Îţi mulţumesc pentru întrebare). Vezi distincţia conceptuală între termenii masă/public/audienţă. a solicita. datele concrete ale situaţiei de comunicare şi registrul funcţional al limbajului cerut de această situaţie. a flata. Eficienţa sau ineficienţa actelor perlocuţionare se evaluează în funcţie de relaţia dintre efectul real produs asupra receptorului şi efectul scontat de emiţător. Dintr-o altă perspectivă. actele perlocuţionare pot fi desemnate de anumite verbe din seria a linişti. a mulţumi etc. orientarea spre context (identificat în mare cu aspectul la care se referă mesajul) determină funcţia referenţială. a convinge. într-un cadru instituţional. – acte declarative (acte prin care. 2. b) intonaţiei. pentru R. a cere. de elemente caracteristice de personalitate. Forţa ilocuţionară se exprimă: 1) direct prin intermediul: a) unor verbe ca a porunci.. d) adverbelor: negaţia (pentru refuz). de exemplu. precis (pentru promisiuni).“ Act perlocuţionar: act constituit de efectele pe care le produc enunţurile asupra receptorului. contextul reprezintă unul dintre cei şase factori esenţiali ai comunicării verbale. – lingvistice: locul unde se inserează enunţul în cadrul sistemului discursiv din care face parte. În virtutea calităţii de…. denotativă.

dezvoltare. Exemple numeroase pot fi date şi din spaţiul fostei Iugoslavii.„ (W. Se consideră că forţa acestor termeni rezidă tocmai în acest caracter „fuzzy“ care face posibilă folosirea lor ca elemente fireşti ale jocului politic. Contextul electoral impune folosirea termenului „voter/votant“ (căruia ar fi de neconceput în opinia autoarei să i te adresezi cu termenul „deutscher“): „…Şi când statul [german. p. De asemenea. „În schimb. filosof marxist. dar se acordă o preferinţă deosebită termenului „patriotic“. conservator. într-un foarte interesant articol „Language of general communication and concept compatibility“. Ceea ce în anumite cărţi mai vechi era desemnat ca duşman/inamic reprezintă astăzi (pentru unele ţări din Est) aliaţi occidentali. umanitar etc. palierele de semnificaţie actuale ale termenului „naţional/NATIONAL“ în Germania. termenul este acceptat. Winfried Schmitz-Esser exemplifică.“ Dacă se pot pune în evidenţă numeroase discordanţe conceptuale care sunt în mod direct determinate de cursul istoriei. Pentru mişcările studenţeşti din Germania anului 1968 s-au propus termeni ca „izbucnire de nemulţumire“ (outbreak of discontent). am adăuga noi. Adesea sensul depinde de autor. resursă. cât şi realizarea cunoaşterii şi reflecţia socială sunt elemente care acţionează împreună pentru determinarea conceptelor istorice. cit. Research Seminar Proceedings of the TIP/ISKO meeting. Se admite că atât percepţia comună asupra experienţei istorice. Ceea ce cuvântul „imperialism„ înseamnă în titlul Literatura germană în epoca imperialismului devine clar doar dacă se ştie că autorul este Georg Lukács. capital. . Astfel. dar şi în limbajul comun: liberalism. 15). se remarcă lipsa unui consens asupra definiţiilor semantice a multor termeni folosiţi în limbajul politic. Nici în acest caz nu pare a acţiona o regulă universală. op. fie o frecvenţă ridicată. n. Warsaw. denumirile locuitorilor Germaniei postbelice au evoluat de la Fellow citizen („tovarăşe cetăţean“ – în discursul politic al lui Willy Brandt) la „locuitor/inhabitant“ sau „cetăţean“. 11-22. unde schimbările politice au determinat fie apariţia unor termeni noi. pp. 1996) pe tema compatibilităţii conceptuale. în acelaşi timp există şi un număr mare de concepte care rămân neschimbate. în special în discursul politic şi în mass media. Unificarea celor două Germanii a impus un termen „la modă“ – Deutsch – care tinde să înlocuiască termenul „federal“ (dar care. Astăzi. Tot astfel. readuce în prim-plan numele naţiunii). „revoltă“ sau „revoluţie“ (din perspectiva intenţiilor iniţiatorilor) şi procesul de denumire a acestora constituie încă o problemă de dezbatere publică până în zilele noastre. n. după cele două conflagraţii mondiale purtate sub steagul naţionalist. În ceea ce priveşte folosirea sa în contexte care se referă la mişcările studenţeşti din preajma Congresului de la Viena.Retorica şi teoria argumentării 5. Schmitz-Esser. în Compatibility and Integration of Order System. putere. imperialismul definit de Max Weber abordează un cu totul alt fenomen istoric.] aşteaptă de la el/ea să fie un/o «patrio(a)t(ă) constituţional(ă)» şi nu un simplu patriot – este pentru a se asigura că el/ea este – medical vorbind – în afara oricărui pericol de contaminare revizionistă. Termenul „federal“ este determinat spaţial şi temporal (el are sensuri diferite după cum ne raportăm la Germania de dinainte de 1990 sau la Germania reunificată). a unor termeni altfel foarte rar folosiţi (cum ar fi „kosovar“). Uneori.. democraţie. termenul este folosit adecvat în condiţiile de calificativ aplicat revoltei împotriva lui Napoleon. fiind înlocuit de adjectivul preferat „federal“. termenul „naţional“ este evitat. sensul unui termen nu poate fi cu claritate înţeles deoarece fenomenul pe care-l desemnează este prea recent sau nu există destule informaţii asupra lui (vezi „evenimente“ în limba română actuală).

planul expresiei (Bühler) şi actele ilocuţionare (Austin). Pentru Bühler. încântă acasă. dacă nu ne-am cultiva spiritele prin studii literare. . dar de ce să-mi fie ruşine mie. Jakobson). celor potrivnice le oferă refugiu şi alinare. nici. îşi petrec nopţile cu noi. somnul nu m-a întârziat? [s. Locurile invenţiei servesc la stabilirea şi creşterea ethosului sau a credibilităţii oratorului în măsura în care sunt persuasive în mod logic şi în măsura în care se recurge la diferitele tipuri de argumente ale autorităţii. nici plăcerea nu m-a abătut. Dacă din perspectiva regimului comunist termenul cuprindea o referire la conceptul ambiguu democraţie. Cicero consideră că. Tipurile de ethos coresprunzătoare diferitelor etape ale vieţii sunt descrise de Stagirit în Retorica. şi urechile obosite de gălăgie să se odihnească. nu stânjenesc în afară. în perioada Războiului Rece. Pentru Aristotel (Etica nicomahică. sens privilegiat şi astăzi. trebuie menţionat că acesta era folosit într-o accepţie diferită (probabil „democraţie se referea la idealul egalităţii economice“) de definiţia democraţiei în ţările occidentale („o formă democratică de guvernământ presupune în mod normal existenţa şi competiţia partidelor politice. judecători. Ethosul desemnează modul care pune în relaţie de sinonimie parţială emiţătorul (R. 1139a) ethosul este de natură morală. Astfel. porţiunea iniţială a unui discurs (introducerea sau encomium) este locul în care se stabileşte credibilitatea oratorului în raport cu audienţa. şi nu intelectuală. n. Cicero. alegeri libere etc. încât niciodată nici tihna nu m-a ţinut departe de necazul sau folosul cuiva. mod (obişuit) de viaţă“. Pentru Quintilian. desfată bătrâneţea. Să le fie ruşine altora dacă s-au cufundat astfel în literatură încât nu sunt în stare nici să aducă nimic.“). Sau poate tu consideri fie că am putea avea la dispoziţie ceea ce declarăm zilnic în legătură cu o atât de mare varietate de subiecte. dar apelul la emoţii nu se poate reduce doar la acest nivel. 12-14. Grattius. şi include în diverse categorii tipurile de răspunsuri ale diferitelor grupuri la aceste procedee. de pe urma acesteia. în oratoria clasică. însă aceste studii literare hrănesc tinereţea. mărturisesc că mam dedicat întru totul acestor preocupări literare.] Căci celelalte preocupări nu sunt potrivite tuturor împrejurărilor. Pathos: termenul desemnează apelul la sentimente. Fiindcă ne oferă posibilitatea ca şi spiritul să se refacă de pe urma larmei din for. înfrumuseţează împrejurările favorabile. mai mult chiar. dacă nu le-am destinde prin aceleaşi studii? Eu. de ce suntem încântaţi într-o atât de mare măsură de acest om. 7. în schimb. VI. nici tuturor vârstelor. pathosul este un revelator al relaţiei stabilite cu audienţa. Ethos: – „caracter. care de atâţia ani trăiesc astfel.Retorica şi teoria argumentării Diferenţele de perspectivă pot determina apariţia a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi entitate extralingvistică. De exemplu. nici tuturor locurilor. Pro Archia poeta. 12 şi VII. stau cu noi la ţară. pathosul este determinant pentru persuasiune sau emoţie. 16: Nu vei întreba. Cicero recomanda folosirea pathosului în concluzia/finalul unui discurs. „East Germany“ şi „German Democratic Republic“ au fost folosite ca denumiri ale aceleiaşi entităţi statale. fie că spiritele ar putea suporta o încordare atât de mare. Pathosul reprezintă de asemenea categoria prin care se pot înţelege aspectele psihologice ale retoricii. Aristotel susţine că oratorul trebuie să apară simultan informat şi binevoitor asupra unui subiect. călătoresc cu noi. II. pentru folosul comun. nici să dezvăluie spre a fi văzut şi cunoscut. Retorica aristoteliană a propus o discuţie amplă asupra simulării emoţiilor. 6.

Jakobson centrează pe receptor acţiunea pathosului. volumul 5. un înger. Antoniu realizează aceasta atrăgând atenţia asupra fiecărei răni de pumnal prin apeluri patetice şi descrieri intense. Aristotel considera că orice comunicare ar putea fi realizată doar prin această strategie. a emoţiei în acelaşi timp cu subevaluarea logosului. a le califica şi a le judeca. iată. 8. pumnalul Cassius pe-aici L-a-înfipt şi pizmătăreţul de Casca. Mărturisiţi ce drag îi fuse Brutus Prea nobilului Cezar. sângele lui Cezar. În acest gen de discurs. Sau stasis. Vezi. Editura Univers. Buhler plasează denotaţia. exist este cu necesitate adevărat ori de câte ori rostesc asta sau o gândesc în sinea mea“ (Descartes. ironie etc. Discursul se referă la fapte din trecut. în timp ce Austin consideră specific acestei componente actul perlocuţionar. 1986): „Priviţi. ediţie îngrijită şi comentarii de Leon D.). de exemplu. Brutus pentru Cezar Era. Aşa câineşte. În acest scop se face deci apel la noţiuni de justiţie şi de injustiţie şi se utilizează ca procedee predilecte raţionamentul silogistic şi entimema. aposiopeză. auditoriul este în general un tribunal în care actorii principali sunt reprezentaţi de acuzare (vizată printr-un rechizitoriu) şi apărare (vizată prin pledoarie). Logosul desemnează recursul la raţiune. În simetrie cu logosul aristotelic. note de Virgiliu Ştefănescu-Drăgăneşti. În esenţă. Scoţînd-o.Retorica şi teoria argumentării R. Mai avan Nu l-a durut o altă lovitură Văzând pe Brutus că loveşte. Cezar De nerecunoştinţă doborât A fost mai mult decât de ascuţişul trădării…“ Retorica dispune de un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un răspuns emoţional (apostrofă. a mesajului. prin funcţia conativă. dirijează revărsarea mâniei acesteia asupra conspiratorilor prin procedee care acţionează pentru stimularea milei. 9. Afară năvăli să vadă dacă Iubitul Brutus ciocănise-n poartă. precum o ştiţi. Termenul grecesc logos este investit cu mai multe sensuri decât „raţiune“ şi desemnează şi „discurs/vorbire“. Opere complete. Iubitul Brutus pe aici înfipse Pumnalul lui şi lama blestemată. . O caracteristică a acestui gen o constituie modul formalizat de organizare a discursului (supus unor norme stricte) şi profilul „specializat“ al auditoriului. dar datorită „slăbiciunii“ omeneşti trebuie să se recurgă şi la celelalte două strategii. adresându-se mulţimii după moartea lui Cezar. iar Austin actele locuţionare. Aceste procedee sunt susţinute de aluzii la încălcarea unor valori general-umane ca prietenia (Shakespeare. Critica retoricii are tendinţa de a sublinia supraevaluarea pathosului. Zei. traducere de Tudor Vianu. 10. Leviţchi. Uitaţi-vă cum sfîşie mantaua. este vorba de a le stabili. 2]. Meditaţia a doua). Iuliu Cezar [III. fragmentul din Shakespeare în care Antoniu. Bucureşti. De exemplu celebra formulare a lui Descartes cogito ergo sum este concluzia la care se ajunge pe cale raţională prin argumentarea: „sunt.

economia. cronologică. Scopul principal al discursului politic de acest gen îl reprezintă luarea unor decizii şi dezbaterea „caracterului“ lor în termenii axei util-dăunător. Acest tip de discurs regrupează toate discursurile oficiale. calificat adesea ca discurs politic. De asemenea. discursul demonstrativ poate avea o vocaţie pedagogică. concluzie/peroratio. a găsi. Argumentarea se face adesea prin exemple cu o puternică forţă persuasivă. împărţirea/partitio. intensă. cum ar fi: – introducere (sau expoziţiune). probele şi argumentele. 14. alegerea cuvintelor din vocabularul uzual.Retorica şi teoria argumentării 11. celelalte nefiind decât maniere diferite de a-l prezenta. Acest gen de discurs este numit adesea discurs demonstrativ. – oratorul trebuie să fie alert. 16. – concluzie (sau peroraţie. respingerea/refutatio. deoarece un efect de stil trebuie să fie justificat de exigenţele persuasiunii. Este vorba deci aici de un singur argument puternic. De asemenea. a afla) reprezintă cercetarea cea mai exhaustiv posibilă de către autorul discursului a tuturor mijloacelor de persuasiune referitoare la tema discursului său. – dezvoltare (logică. dovada/confirmatio. invenire. ritmului frazelor. tehnicile de persuasiune. Pentru cele patru secvenţe ale dispoziţiunii (sau taxis) se mai folosesc şi următorii termeni echivalenţi: introducere/exordium. Acest tip de discurs. legislaţia etc. se adresează unei adunări. Dispunerea argumentelor într-un discurs este foarte importantă: se pot pune argumentele slabe la început şi cele puternice la sfârşit sau invers. – folosirea metaforelor şi a altor figuri cu condiţia ca ele să nu obscurizeze mesajul. se pot propune şi alte planuri-tip. . se poate adopta strategia care constă în a prezenta un argument. logica. În sfârşit. organică). din spectatori. 18. deznodământ). în general. Aceste mijloace sunt: subiectele. locurile. 15. dinamic. – imprimarea unui ritm frazelor care ar trebui să aibă să susţină semnificaţia enunţului. Amplificarea oratorică reprezintă procedeul folosit cu predilecţie. 13. scurtimii lor etc. incluzând encomium-ul şi vituperaţia. Amplificarea oratorică este arta de a găsi cele mai bune argumente şi de a le expune urmând o gradaţie de intensitate (ascendentă). apoi a relua argumentul sub o formă nouă. Auditoriul este format. O altă modalitate o constituie respectarea. imprevizibil. stabilirea faptelor/narratio. Invenţiunea (sau inventio sau heurésis < lat. apoi a respinge contraargumentele. De asemenea. Se blamează sau se laudă un om (sau o categorie de oameni). cald. 17. – excluderea figurilor inutile. – procesul de compoziţie trebuie să insiste asupra vivacităţii discursului. cu umor. bugetul. energic. diplomaţia. panegiricele. punându-se în evidenţă laturile frumoase sau urâte ale existenţei sau acţiunii acestora. care are funcţia de a distrage auditoriul. de exemplu. a ordinii homerice/nestoriene: puternice-slabeputernice. este posibil de a opune argumentele după schema teză-antiteză. Oratoria epidictică era exersată în cadrul pedagogiei retorice prin intermediul exerciţiilor progymnasmata. Câteva sfaturi utile pentru redactarea unui discurs se referă la: – evitarea arhaismelor şi a neologismelor. vezi climax. oraţiile funebre. de a-l indigna sau de a-l înduioşa. 12. unui senat. Se dau sfaturi pentru susţinerea/respingerea problemelor care privesc viaţa cetăţii sau a statului. tehnicile de amplificare. Digresiunea este o povestire sau o descriere vie.

22. amplificare. de mijloc. paronomaza ar trebui evitate. variaţii stilistice etc. calităţile stilului (terminologie descriptivă). în general. 24. În retorica clasică şi renascentistă. locuri comune. litota. înalt). imitaţie a stilului. 27. punerea în valoare a altor strategii/calităţi care privesc un ansamblu la a cărui coerenţă contribuie efectele vocii. niveluri ale stilului (jos. Printre figurile predilecte ale declamării se pot actualiza în cadrul discursului: – mimesis: imitaţia gesturilor. logică. el trebuie să ştie să emoţioneze prin gest şi prin expresiile feţei. repetiţia. citire cu voce tare. Analiză la nivelul lexicului de specialitate: gramatică. oratorul devine actor. privirea. Declamarea (sau pronuntiatio sau hypocrisis) reprezintă încununarea muncii retorice. idei. 28. compunerea propoziţiilor. termeni care sunt adecvaţi intenţiei retorice. – uşurinţa cu care un vorbitor poate folosi din memorie citate. epitropa. Gymnasmata (declamaţii) reprezenta o componentă importantă a pedagogiei retorice clasice şi renascentiste. respingere. Unele figuri de stil referitoare la ethos cum ar fi. un caracter secvenţial (fabulă. atribuită lui Cicero (Pseudo Cicero) memoria este definită ca „tezaurul lucrurilor inventate“ şi este pusă în legătură cu primul canon al retoricii. traduceri. – mycterismus: o parodie cu gesturi şi înfăţişare dispreţuitoare. descrierea. deoarece imprimă discursului o nuanţă artificială. memoria se află în relaţie cu sensibilitatea la contextul în care se comunică ceva (kairos) şi cu noţiunile de copia şi amplificare. În acest sens. O figură de stil referitoare la ethos este. analiză literară etc. tropi). pronunţării şi a exprimării cuiva. gymnasmata „exerciţii“) reprezenta un set de exerciţii rudimentare considerate utile pentru pregătirea studenţilor în retorică şi pentru crearea şi executarea/interpretarea oraţiilor/discursurilor practice complete. de exemplu. În opera Ad Herennium. 29. Elementele de progymnasmata asemănătoare erau grupate împreună iar exerciţiile aveau. problemele legate de stil erau împărţite astfel: alegerea cuvântului. parafrazări etc. diminuare. proverb. . analiză gramaticală şi sintactică.). naraţiune. Analiza retorică în termenii memoriei presupune explicarea sensurilor atribuite termenului: – gradul în care un vorbitor îşi aminteşte cu succes un discurs memorizat. retorică. – analiza metodelor pe care le foloseşte un vorbitor pentru ca mesajul său să fie reţinut de memoria celor care îl ascultă (mnemonică). – epenteza: adăugarea unei silabe sau a unei litere în mijlocul unui cuvînt. 25. La acest nivel. reprezintă un tip de metaplasmă folosit uneori pentru a facilita o articulare mai uşoară. – tasis: menţinerea sau încurajarea unei anumite pronunţii a unui cuvânt în special datorită sunetului său plăcut. inter se pugnantia etc.Retorica şi teoria argumentării 19. Progymnasmata (gr. frazelor. mimica. tehnicile gestuale. Prin exerciţii: copiere. de exemplu. 26. 20. – stabilirea unor apeluri directe la memorie sau menţionarea acesteia sau a unor termeni înrudiţi. 23. 21. Figuri de stil în relaţie cu pathosul: apostrofa. care afectează credibilitatea oratorului. pro „înainte“. enunţarea efectivă a discursului. Majoritatea exerciţiilor se corelau cu părţile oraţiei/discursului clasic. figurile de stil (scheme. epanortoza. Acestea se bazau pe imitaţie.

Retorica şi teoria argumentării confirmare. apărare/atac al unei legi etc.). . Exerciţiile erau construite pe principiul amplificării ca strategie retorică generală de organizare a discursului.

cu implicaţii asupra caracterului „natural“ al apariţiei sale în text. figură semantică. stilul subliniază. figură sintactică (metataxă). ci funcţionează ca vectori ai argumentării. Dintr-o altă perspectivă4. figură de gândire (metalogism). care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică. în mod necesar. figura este privită ca o „…deviere de la uzul lingvistic normal. după felul în care sunt conformate“2. Aceste calităţi par să se datoreze ideii de formă cu care figura este asociată în mod constant şi tradiţional. figură de sunet (metaplasmă). trop (metasemem). orice schemă şi figură trebuie înţeleasă ca „o schimbare făcută intenţionat în sens ori în cuvinte prin care ne abatem de la calea obişnuită şi simplă“1. Definiţiile contemporane ale figurii insistă asupra identificării acesteia cu o formă3 lingvistică ce poate fi izolată sau măcar identificată şi care poate juca un anumit rol în momentul inserării sale într-un discurs. Astfel. Figura reprezintă „orice formă dată expresiei unui gând“ şi atunci. Retorica a încercat de-a lungul istoriei să armonizeze perspective diferite asupra termenului „figură“. orice discurs conţine figuri retorice care nu „împodobesc“ textul. Michael Riffaterre Concepte de bază: figură. Figura nu este un simplu ornament al artei poetice: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul «propriu. semantice. sensul privilegiat în mod tradiţional considera figura drept „o schimbare raţională de sens sau de limbaj în raport cu modelul obişnuit şi simplu de a se exprima“ (şi. schimbare într-un anumit nivel al limbii. Retorica a desemnat prin termenul figură un ansamblu de fenomene sintactice. în ciuda diferenţelor dintre diversele taxonomii. Termenul „figură“ se caracterizează printr-o remarcabilă capacitate unificatoare şi omogenitate conceptuală. diferită ca grad de expresivitate ori persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. FIGURILE RETORICE Figura e purtătoare de absenţă şi de prezenţă. Definiţii şi delimitări Istoria retoricii consemnează până în secolul trecut un efort uriaş îndreptat spre identificarea şi clasificarea figurilor. Alte interpretări considerau figura dintr-un punct de vedere mai apropiat de cel contemporan.Retorica şi teoria argumentării IV. oricare ar fi ea. în acest caz. Blaise Pascal …Nu mai există limbă dincoace de aceste figuri… Roland Barthes Limba exprimă. pragmatice şi stilistice atât de variate încât secole de-a rândul nu s-a putut realiza un cadru coerent şi stabil care ar fi permis o descriere exhaustivă a acestora. dată unui gând. aşa cum corpurile au o atitudine diferită. literal» al termenilor . Perspectiva lui Quintilian surprinde specificul figurii: „forma.

sau mai plăcute decît modurile de a vorbi ce exprimă acelaşi fond de gândire fără să prezinte o modificare particulară“. . aranjamente de cuvinte în frază sau de fraze în perioadă (repetiţie. În Retorica către Herennius16 se introduce pentru prima oară distincţia conceptuală dintre figurile de cuvânt (verborum exornationes) – reprezentând modificări în interiorul sintagmei. Sau: „…efectul figurii (vivacitate. care constă în a semnifica ceva în virtutea construcţiei gramaticale. dar fiinţa lor nu poate fi desemnată decât prin aceea că fiecare figură este o figură aparte şi că figurile în general se deosebesc de expresiile non-figurate prin faptul că prezintă o modificare particulară. Tot Dumarsais încearcă să definească specificul figurilor care sunt „…moduri de a vorbi ce se disting de celelalte printr-o modificare particulară care face ca fiecare să fie redusă la o specie aparte şi care le face sau mai vii. şi limbajul cotidian este impregnat de acestea sau. nobleţe. dar expresiile figurate cunosc şi o modificare particulară care le este proprie. Statutul figurii nu a fost întotdeauna clar în spiritul tradiţiei retorice. sau mai nobile. climax – şi figurile de gândire (sententiarum exornationes). dar şi „mişcarea de la obişnuit la neobişnuit şi întoarcerea la un obişnuit de rang superior. Dumarsais10 surprinde statutul ambivalent al figurilor: „(Figurile) au mai întîi acea proprietate generală care se potriveşte tuturor frazelor şi tuturor combinaţiilor de cuvinte. numită figură“. gradaţie. retorica interpretează figurile ca fiind „moduri de a vorbi îndepărtate de cele naturale sau obişnuite“. Clasificarea figurilor retorice Orice cunoaştere este clasificare. cel al retoricii. „se fac mai multe figuri de stil într-o zi de târg la Hală decât se fac în mai multe zile de adunări academice9“ . Unii autori13 consideră că figurile. bazat pe uzajul «figurat» al termenilor şi pe structuri sintactice specifice. din perspectiva teoriei argumentării. produsă de argumentul care o controlează“. Genette8 surprinde paradoxul lui Fontanier. Astfel. pentru a cita formula clasică. Cu începere din antichitate. şi tocmai în virtutea acestei modificări particulare facem din fiecare fel de figură o specie aparte“11. John Dewey Istoria retoricii se confundă în unele perioade cu încercarea de a circumscrie într-o clasificare unitară ansamblul divers. se poate aprecia rolul unei figuri în discursul persuasiv14. „Modul natural/obişnuit“ de exprimare trebuie înţeles ca un mod simplu şi comun6 (Fontanier)7. ar trebui să se supună constrângerilor unor reguli. agrement) este uşor de calificat.)“ Unele interpretări5 consideră că „figurile de stil sunt mijloace de exprimare prin care se arată că lucrurile şi fiinţele pot să aibă însuşirile dorite de noi şi să se poarte ca şi cum le-ar avea într-adevăr sau prin care se pun în evidenţă părţile din expunerile scrise sau vorbite destinate să impresioneze în mod deosebit pe ascultători sau pe cititori“. figura reprezintă o „unitate retorică“12. asindet. care recunoaşte că nimic nu e mai comun decât folosirea figurilor. neomogen şi extrem de bogat al figurilor. În terminologia Retoricii generale propuse de Grupul µ.Retorica şi teoria argumentării este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu. Figurile pot avea o funcţie cognitivă („orice figură stă la dispoziţia cunoaşterii adevărului şi a recunoaşterii acestuia de către publicul destinatar“) şi îndeplinesc un rol important în comunicare15. pentru a asigura funcţionarea optimă a discursului retoric psihologic.

portretul. tmeză. o sintagmă sau o frază: alegoria. parabola. a2) silabice (ca în paronomază19). aluzie istorică. etc. antifraza. ironie). culturală. antanaclază). sunt legate de nivelul sonor al discursului (substanţa sonoră). simbolul. metateza. rima etc. a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată. dislocare. Principalele mecanisme prin care se realizează sunt: – permutarea (ca în inversiune23). paradoxul. DSL propune pentru această grupă următoarele subcategorii: – figuri propriu-zise (paralelismul sintactic. – tropi de un cuvânt (metonimie. palindromul). ironia. antiteza. polisindet. bazată sau nu pe simetrie (chiasm24 şi antimetateză25). personificarea. anaforă). care se bazează pe relaţia oratorului cu discursul său şi afectează structuri mai extinse ale textului (întreg discursul). prosopopeea33. repetiţia). apocopa. parigmenon. comparaţia. tabloul. sinecdoca. asonanţa. – sustragerea (elipsă26. reticenţa. Această subclasă este reprezentată de toate procedeele de deformare a semnificantului (afereza. licenţă30. hiperbat. bazată pe contiguitate logică cauză-efect. asindet). sinereza. şi metaforă31). se împart în: – tropi de mai multe cuvinte (personificare. Figurile de gândire Sînt figuri logice (metalogisme în terminologia Grupului µ). anticlimaxul. sincopa)22. deliberarea. Figurile de construcţie Sau figurile sintactice legate de structura frazei (metataxe în terminologia Grupului µ). enumerarea. litotă29. . Figuri de sunet17 În terminologia Grupului µ. calamburul. zeugmă. produsloc de origine. R. climaxul. 3. dar cu sens diferit (paronime20). Figuri semantice – tropi În terminologia Grupului µ. oximoronul. apostrofa32. a4) verbale (ca în antanaclază21). – seria metaforică: metafora explicită sau implicită. hiperbola. b) accidentele fonetice. paronomaza. şi nu doar un cuvânt. prosopopeea. eufemismul. c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii semantice (anagrama. antonomaza. ele se numesc metaplasme. – figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au implicaţii semantice (poliptoton. alegorie28. deliberarea34. epitetul. hipalagă. – construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent): asindet. 2. În cadrul acestei clase se disting: a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor elemente: a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia. elipsă. Tropii. anacolut. – repetiţia (epanalepsă27. 4. Jakobson propune clasificarea figurilor semantice în: – seria metonimică: metonimia. Dintr-o altă perspectivă. inversiune. identificaţi ca atare de Quintilian.Retorica şi teoria argumentării Astăzi se acceptă următoarea clasificare: 1.)18. pleonasmul. aceste figuri se numesc metasememe.

Retorica şi teoria argumentării

De-a lungul timpului, clasificările au suferit în permanenţă modificări care privesc atât numărul figurilor, cât şi încadrarea acestora într-o categorie sau alta. Autorii Retoricii generale disting patru clase: – metaplasme sau figuri formale; – metataxe sau figuri de sintaxă; – metasememe sau figuri care conţin modificări semantice, în parte numite şi tropi; – metalogisme, mai mult sau mai puţin asimilabile cu figurile de gândire. În afară de această împărţire care ţine seama de nivelul figurilor, retorica propune şi clasificări de tip: a) funcţional, discursul figurat urmăreşte să producă un efect asupra auditoriului şi realizarea sa ţine, conform teoriei retorice, de elocuţie şi stil; retoricienii pun accentul pe funcţiile sale estetice (ca ornament destinat să placă) sau argumentative (ca instrument eficace al unei intenţii persuasive). În perspectiva lui Cicero relaţia discursului figurat cu cele trei genuri de stil (simplu, măsurat şi înalt) se raportează la funcţiile discursului (a instrui, a plăcea, a emoţiona – docere, delectare, movere). Quintilian distinge între tropii care contribuie la exprimarea ideii (metafora, sinecdoca, metonimia) şi cei care înfrumuseţează discursul (alegoria, enigma, perifraza, hiperbola); b) morfologic, luându-se în considerare un număr restrâns de operaţii elementare, sa propus, începând cu Quintilian, distincţia dintre figurile formate: – prin adăugare de elemente (anafora, parenteza); – prin suprimare (asindetul, zeugma); – prin schimbarea ordinii cuvintelor (antiteza, paronomaza). Clasificarea35 cea mai simplă şi adecvată se referă însă la formele vizate: – figuri de cuvinte considerate în ceea ce priveşte semnificaţia lor (sau tropi); – figuri de cuvinte considerate în ceea ce priveşte forma lor (sau figuri de dicţie); – figuri care privesc ordinea şi numărul cuvintelor din frază (sau figuri de construcţie); – figuri referitoare la „alegerea şi potrivirea cuvintelor“ – Genette îl citează în acest sens pe Fontanier – (sau figuri de elocinţă); – figuri referitoare la o frază întreagă (sau figuri de stil); – figuri care se raportează la enunţ în întregul său (sau figuri de gândire). Alt tip de clasificare36 – cel semiologic – constă în a distinge figurile unele de altele prin atribuirea unei valori psihologice fiecăreia, în funcţie de caracterul devierii impus expresiei; valoarea poate fi: – impresivă – o anume figură urmează să provoace un anumit sentiment; – expresivă (o anumită figură este dictată de un anumit sentiment); – mixtă, îmbinând ambele perspective. Alte interpretări37 acordă o mai mică importanţă afectivităţii şi un mai mare interes imaginaţiei, normei culturale. Aceste retorici clasice tratează în esenţă (uneori în exclusivitate) despre acea parte a artei de a vorbi şi de a scrie pe care anticii o numeau elocutio (vezi capitolul III), adică despre tot ceea ce este legat de stil, a cărui principală resursă o constituie figurile. Această retorică a expresiei, străbună a semanticii şi a stilisticii moderne, este considerată şi numită adesea retorică. Nu trebuie uitat însă de existenţa celorlalte părţi ale retoricii antice, dispositio (arta de a combina marile unităţi ale discursului – retorică a compoziţiei) şi mai ales inventio (arta de a găsi argumente, retorică a conţinutului, culminând cu topica, repertoriul temelor).

Retorica şi teoria argumentării

Figurile retorice sunt legate strâns de modul de a exprima logosul şi apar ca elemente intrinseci în structura discursului. Unii autori38 afirmă în această privinţă că „există o «gândire», adică un sens, care este comună atât poeţilor buni, cât şi celor proşti, şi care se poate exprima printr-o mică frază uscată şi plată; şi există un mod de a o reda (Domairon39), care determină întreaga diferenţă…“: Discursul, care nu se adresează decât inteligenţei sufletului, nu este, chiar dacă îl considerăm din punctul de vedere al cuvintelor care îl transmit sufletului prin sensuri, un corp propriu-zis: el nu este deci propriu-zis o figură. Dar are totuşi, în diferitele sale feluri de a semnifica şi de a exprima, ceva analog cu diferenţele de formă şi de trăsături existente în adevăratele corpuri… Figurile discursului sunt trăsăturile, formele sunt întorsăturile… prin care discursul… se îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi fost exprimarea simplă şi comună (Fontanier, Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais, 1818). G. Genette redefineşte statutul de sistem al retoricii prin raportare la exemple din cadrul „ştiinţei-pilot“ – lingvistica: Se ştie, după exemplul lingvisticii, că acest fenomen al gradului zero40 cînd o absenţă de semnificant indică limpede un semnificat cunoscut, este semnul infailibil al existenţei unui sistem: deoarece e nevoie de un cod organizat de alternanţe vocalice pentru ca lipsa vocalei să aibă o funcţie distinctivă. Existenţa unei figuri zero, având valoare de figură a sublimului, arată că limbajul retoricii este îndeajuns de saturat de figuri pentru ca un loc vid să desemneze un sens plin: retorica este un sistem al figurilor41. Sau, dintr-o perspectivă identitară: „Figura nu e deci nimic altceva decât un sentiment al figurii, şi existenţa sa depinde în întregime de conştiinţa pe care o capătă sau nu cititorul în legătură cu ambiguitatea discursului ce i se propune.“42 În acest fel se ajunge la problema existenţei unui „cerc hermeneutic“ în retorică: valoarea unei figuri nu e dată de cuvintele care o compun, din moment ce ea depinde de o distanţă (écart) între aceste cuvinte şi cele pe care cititorul le percepe mental dincolo de ele „într-o perpetuă depăşire a lucrului scris“43. De aceea, instrumentul unui consens general din perspectiva spiritului clasic va fi „codul retoricii“, care constă mai întâi dintr-o listă, refăcută continuu, dar întotdeauna socotită drept exhaustivă, a figurilor cunoscute, apoi dintr-o clasificare a acestora după formă şi valoare, şi ea supusă unor neîncetate modificări, dar care tinde spre o organizare într-un sistem coerent şi funcţional. Problema pe care G. Genette o consideră centrală în istoria figurilor este „de ce figura semnifică mai mult decât expresia literală“. Tehnica acestor impuneri de sens poate fi redusă la ceea ce semiologia modernă numeşte conotaţie44. Concluzii Codul retoricii are sarcina „să inventarieze repertoriul figurilor şi să-i atribuie fiecăreia valoarea de conotaţie. O dată ieşită din vorbirea vie a invenţiei personale şi intrată în codul tradiţiei, fiecare figură nu mai are ca funcţie decât să notifice, în felul său propriu, calitatea poetică a discursului care o poartă“45. Retorica figurilor are ambiţia să stabilească un cod al conotaţiilor literare, sau ceea ce R. Barthes a numit semnele literaturii. De fiecare dată când foloseşte o figură recunoscută prin cod, scriitorul îşi însărcinează limbajul nu numai să-i „exprime gândirea“, ci şi să notifice o calitate epică, lirică, didactică, oratorică etc., să se desemneze pe sine însuşi ca limbaj literar şi să semnifice literatura. De aceea, retorica se preocupă prea puţin

Retorica şi teoria argumentării

de originalitatea sau de noutatea figurilor, care sunt calităţi ale vorbirii individuale şi care, sub acest raport, nu o privesc46. Genette consideră47 că „pentru noi, astăzi, opera retoricii nu mai are, în ceea ce priveşte conţinutul său, decât un interes istoric (de altfel subestimat). Idealul retoricii, la limită, ar fi să organizeze limbajul literar ca pe o a doua limbă în interiorul celei dintâi, în care evidenţa semnelor s-ar impune cu tot atâta strălucire ca şi sistemul dialectal al poeziei greceşti, în care folosirea dialectului doric însemna în mod absolut lirism, a celui atic, dramă, şi a celui ionic-eolian, epopee“48. Dacă în epoca actuală „funcţia auto-semnificantă a Literaturii nu mai trece prin codul figurilor, iar literatura modernă îşi are retorica sa proprie, care constă tocmai (cel puţin pentru moment) în refuzul retoricii49, cu totul altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte actualitatea figurilor în discursul public (în special în cel publicitar, jurnalistic şi politic). De cele mai multe ori succesul şi eficienţa acestor discursuri depind de alegerea figurilor. Studiul figurilor retorice este de mare interes atât pentru decriptarea50, cât şi pentru compunerea discursurilor. În concepţia lui Paulhan51 decriptarea este un proces care se desfăşoară în etape52: 1) Recunoaşterea discursului ca ansamblu de semne, sensuri şi semnificaţii care depinde în mod esenţial de competenţa lingvistică a receptorului. Această etapă nu presupune identificarea figurilor retorice; adesea prezenţa lor nu este sesizată din perspectiva realizării legăturii biunivoce termen-concept. 2) Analiza situaţiei paradoxale care se instalează ca urmare a prezenţei figurilor retorice în text; receptorul percepe figurile retorice ca un atentat la „logica bunului simţ“ atît în planul expresiei, cât şi al conţinutului. Căutarea temeiului situaţiei paradoxale se bazează pe credibilitatea pe care o acordă receptorul autorului discursului. 3) O ultimă etapă ar putea-o constitui refacerea globală a discursului prin „grila“ pe care au stabilit-o figurile retorice, percepute în cazul unei comunicări eficiente ca aparţinând simultan structurii şi texturii discursive. Eficienţa textului publicitar şi a discursului politic se datorează în mare măsură stilului înţeles ca manieră de a marca personalitatea emiţătorului prin folosirea unor procedee ale expresivităţii (caracteristică a enunţului la nivelul emoţional numită şi afectivitate). Stilul este, în formularea inspirată a lui Genette, „vrăjitorie evocatoare: cuvintele reînvie în carne şi oase, substantivul, în măreţia sa substanţială, adjectivul, veşmânt străveziu care îl acoperă şi îl colorează, şi verbul, înger al mişcării, ce dă primul impuls frazei.“53 Glosar Competenţă: termen care apare adesea cu determinări: competenţă lingvistică, competenţă pragmatică (sau comunicativă). Competenţa lingvistică reprezintă un termenmartor al gândirii lui N. Chomsky, care se referă la cunoaşterea internalizată a sistemului de norme/reguli specific unei limbi de către comunitatea de vorbitori nativi ai acesteia. Competenţa comunicativă presupune cunoaşterea internalizată a sistemului de norme/reguli lingvistice, interacţionale şi culturale de către un vorbitor nativ al unei limbi. Competenţa comunicativă asigură adecvarea la contexte de comunicare specifice. Discurs: termen complex care poate fi definit ca ansamblu de enunţuri ale unui emiţător, care se referă la un subiect unic (topic, în terminologia anglo-saxonă). Dintr-o perspectivă pragmatică, discursul reprezintă „o enunţare ce presupune un locutor şi un auditor, precum şi intenţia locutorului de a-l influenţa pe celălalt.“ (Benveniste).

Stilistică: disciplină lingvistică al cărei obiect de studiu îl reprezintă faptele de expresie ale limbajului organizat. Hjelmslev pune în relaţie forma expresiei şi forma conţinutului prin formularea: substanţa este manifestarea formei în materie. un ansamblu de variabile semantice care se realizează numai în discurs prin enunţare. Sens: ansamblu de unităţi semnificative care pot exista şi independent de enunţ. cunoscând numeroase interpretări (termen-martor). iar realizarea sa se face în şi prin context (verbal. Semnificaţia este un concept interdisciplinar (semantică. pragmatică). Abaterile de la uzul lingvistic normal se pot înregistra la orice nivel: accent. DSL îl citează pe Ch. în sensul că se îndepărtează de limbajul neutru printrun anume efect de diferenţiere şi de excentricitate“ (G. impulsiunile. „Stilul este desigur o deviere. fiind un intermediar între gândire şi sunete. genetică sau literară. care susţine că obiectul stilisticii este „studiul limbajului tuturor. caracterizat prin absenţa figurilor. la care se raportează exprimările marcate stilistic. adică limba tuturor ca mijloc de expresie şi acţiune“. Formă: a) forma ca decupaj al realităţii – Saussure. semantică. situaţional).Retorica şi teoria argumentării Alte interpretări ale discursului vizează echivalenţa sa cu: a) textul (în cadrul căreia perspectiva comunicaţională şi cea tematică coincid în general. Bally. p. Genette. în măsura în care el reflectă nu ideile. imagine acustică) şi un semnificat (concept. din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv. b) un ansamblu de texte (conversaţie) care ilustrează o interacţiune între două sau mai multe discursuri centrate în jurul unei singure teme şi alcătuite fiecare din mai multe texte (deoarece fiecare replică a schimbului conversaţional constituie o unitate comunicaţională. Grad zero (al scriiturii): conceptul a fost introdus de Roland Barthes. Bloomfield. sintaxă. morfologie. Majoritatea lingviştilor sunt de acord cu definiţia conform căreia sensul este rezultatul unei articulări a gândirii şi a materiei fonice în cadrul unui sistem lingvistic dat. limbajul ştiinţific pare a se apropia cel mai mult de gradul stilistic „zero“. ci emoţiile. sentimentele. voinţa. Semnificaţie: concept ce desemnează. consideră că orice afectare a stării psihice normale determină. Sensul este un concept ambiguu prin excelenţă.. şi deci un text. o îndepărtare de la uzul lingvistic normal iar orice abatere de la uzul lingvistic normal poate fi interpretată ca un indicator al unei emoţii. Le degré zéro de l’écriture (1953). în sine). op. b) forma considerată ca relativ echivalentă expresiei şi opusă sensului (conţinutului) – L. şi desemnează punctul de referinţă. cit. semnul lingvistic este reuniunea interdependentă între un semnificant (complex sonor. . reprezintă o constantă semantică ce se distinge în ansamblul de variabile ale semnificaţiei. 278). reprezentată de Leo Spitzer în filiaţia lui Benedetto Croce şi Kurt Vossler. din perspectiva comunicării. în plan expresiv. afectivitate. pronunţie. creatorul lingvisticii moderne. Semn: reuniunea (şi relaţia) dintre semnificant şi semnificat. are caracter binar (Saussure). Triunghiul semiotic propus de Ogden şi Richards ilustrează relaţia semnului lingvistic cu realitatea extralingvistică. nonverbal. de exemplu în cazul comunicării scrise). Expresivitate: caracteristică a enunţului la nivel emoţional. sens). Stilistica individuală.

1818. În această perspectivă. 1996. 36). p. Inst. Paris. Seuil. cit.. O figură care nu susţine „natural“ discursul argumentativ este mai degrabă figură de stil. XXII: „darul cel mai de preţ al graiului e să fie limpede. interpretarea textului este aceea de secvenţă lingvistică scrisă sau vorbită formând o unitate comunicaţională. p. dar orientarea clasificatoare a retoricii se bazează pe o teorie a figurilor ca „ansamblu de operaţii discursive de detaliu“. Ion Coteanu. 1990. „. op. 87). textul desemnează orice tip de unitate semiotică discursivă (text cinematografic. Bucureşti. ediţia a doua remaniată în 1822. 4. p. – în pragmatică. terminologie şi pentru alte discipline nelingvistice. Gérard Genette.. 1978. text video. rămânând totuşi limitat la aspectele semantice ale limbajului figurativ“. 9. 86. în general. 2. căruia i se atribuie mai multe definiţii. iar tropul reprezintă evocarea unui sens indirect (Tz. Poetica. – textul se află de cele mai multe ori în relaţie de sinonimie cu termenul „discurs“. Vezi Gheorghe Mihai. 10. Vezi DSL. Figuri. Editura All. fără să cadă în comun“. Se admite. Commentaire raisonné des Tropes de Dumarsais. 1827. O teorie a figurilor ar face obiectul a ceea ce G. Retorica tradiţională şi retorici moderne. IX.. 89). stilistică. Arta oratoriei. nu întotdeauna clar delimitate: – textul este identificat adesea cu discursul scris (în special cu opera literară). 1730. Genette a numit efectul unei „mişcări seculare de reducere a retoricii“. 11.). Acest specific formal al figurilor a impus perspectiva taxonomică adoptată de tradiţia retorică. 6. cit. Quintilian. Bibliografie şi note 1. vezi distincţia retorică/stilistică. Conform DSL. ca spaţiu intern al limbajului“ (G. 5. Bucureşti. p.. Bucureşti. Todorov). lexicografie. tropul se intersectează în anumite clasificări cu figura. compoziţie. („La rhétorique restreinte“. Manuel classique pour l’étude des Tropes. orat. . VIII. Fontanier. – în semiotică. Genette. 11-13. 14. onomasiologie. Editura Ştiinţifică. 3. „Spiritul retoricii se află în întregime în această conştiinţă a unui hiatus posibil între limbajul real (cel al poetului) şi un limbaj virtual (cel care ar fi folosit exprimarea simplă şi comună) pe care este de ajuns să-l restabilim prin gândire pentru a delimita un spaţiu de figură“ (G. op. că figurile apar şi în limbajul comun. Des Figures du Discours autres que les Tropes. Des Tropes. 1. Editura Univers. 13. pp. 8. Genette. Figuri. care ar conduce la o retorică „restrânsă“.. Text: concept multivalent. Dumarsais. lexicologie. Figures III. 6. text melodic/muzical etc. în timp ce figura are: iată-ne revenind la definiţia figurii ca distanţă dintre semn şi sens. 1998. Asupra acestui lucru atrăsese atenţia şi Aristotel. 7.Retorica şi teoria argumentării Conceptul reprezintă obiect de studiu pentru semantică. „Expresia simplă şi comună nu are formă. Trop: nume generic dat figurilor semantice. Quintilian. 326-327. 12.figura este o relaţie între două sau mai multe cuvinte co-prezente. Gramatică.

sinonim taxinomie (sau taxonomie)“. apocopă: de la mine pîn’ la tine. Afereză: Culae (Niculae). Afacerile sunt afaceri. Clasificarea se manifestă în următoarele activităţi: denumire. 23. 30. 19. (Aristotel. în lingvistică. 1-No. Analiza şi respingerea motivelor. Personificare extinsă. din toate punctele de vedere. Poezia se face critică şi critica poezie. 21. dacă pot să spun aşa etc. Ei cinară. în orice situaţie. de ape. 28. A lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune: Măriuca nu-mi era urâtă (Creangă). XXI 1457b7 lui Aristotel p. cu de aur vase. 31. organizaţional. de aproape borş cu ştir. Cine-mparte. 20. derivările. 34. separare.). op. Folosirea unei metafore sau a unui simbol în discursul narativ pentru expunerea unei idei abstracte (de exemplu. sortare. 27. creare de pattern-uri. Vezi Gheorghe Mihai. acelaşi efect retoric“). XXII 1458a 26-29). 29. 16. Figurile de cuvânt sau fonologice. moartea în Mioriţa). din această perspectivă. cuvinte-valiză. Licenţă: figură retorică des folosită în oratorie pentru a exprima în mod liber o idee care poate şoca auditoriul. separare. analiză. . De departe trandafir.Retorica şi teoria argumentării 15. 32. 25. No. pp. Poetica. în Knowledge Organization International Journal. p. 18. Some Myths. Filosofia mizeriei. generalizare. Poetica. 24. mizeria filosofiei. silabe accentuate) sau în asonanţă (vocala accentuată: „căci unde ajunge nu-i hotar“. iar „[…]caracteristica metaforei tocmai asta este: că exprimă lucruri cu noimă punând laolaltă absurdităţi (procedare imposibilă în vorbirea obişnuită. dar îngăduită în metaforă)“. scuzaţi-mi exprimarea. Bucureşti. linguri. propăşire/prăbuşire – în discursul de învestitură (Ilie Şerbănescu). filtrare. Ca în aliteraţie (consoane. Some Realities“. 2. fără activitatea constantă de clasificare“. Voi sunteţi urmaşii Romei? 33. scuză (iertaţi-mă pentru îndrăzneală. operaţie de repartizare a unităţilor lingvistice în clase care au aceleaşi proprietăţi lingvistice. definire. 94 (Aristotel. „Pentru a mijloci comunicarea retorică o figură trebuie să aibă disponibilităţi de reflecţie rezonabilă (!)“ şi depind de contextul situaţional („o figură recognoscibilă în structura sa nu produce în chip necesar. Ad Herennium. 35. 25. 1998) este definită ca „trecerea [epiphora] asupra unui obiect a numelui altui obiect“. (1998). de exemplu trouducteur (Céline). de exemplu). traditore. 326-327. argoul. 26. Repetare simultan cu interpunerea unor segmente: de munţi. Editura IRI. Enunţarea acesteia este pregătită în general de o formulă de atenuare. Unii autori (M. de ape şi iarăşi de munţi. cit. demarcare. Traduttore. Aceste formule pot deveni ticuri în exprimare (sunt frecvente în discursul televizat „liber“/live). prin ordonarea lor în clase stabilite pe baza unui criteriu sau a unor criterii dinainte precizat(e). „Classification: Some Fundamentals. mecanic)“. Satija. 32-35) consideră clasificarea drept o „activitate fundamentală a oricărui sistem (viu. parte-şi face. 22. „viaţa ar fi imposibilă. Clasificarea este definită în DSL ca „operaţie general ştiinţifică de sistematizare a faptelor.. Metafora în Poetica.P. 17.

Lamy supralicitează din perspectivă carteziană interpretarea psihologică (afectivă) a figurilor şi ajunge să caute în figuri „caracterul“ acesteia. – metonimii de instrument (o pană măiastră pentru un scriitor bun). – metonimii de semn (Tron pentru monarhie). ordonare. – metonimii patronale (Penaţii pentru casă). „Din moment ce este postulat acordul dintre starea de spirit a autorului. prezentând sensurile drept cauze şi/sau efecte. adică să-i dăm caracteristicile sentimentelor noastre (Lamy)“. Clasificarea figurilor retorice pune în evidenţă existenţa unor termeni-martor (specifici unor gânditori) pentru anumite subdiviziuni. identificare. . iar omului mânios să lovească de mai multe ori. şi cea a cititorului: „de vreme ce nu vorbim aproape niciodată decât pentru ca să ne comunicăm sentimentele şi ideile. grupare. – metonimii de efect (răzbunarea mâinii). pentru ca discursul nostru să fie eficace. – metonimii referitoare la legătura fizic/psihic (inima pentru iubire). compunere. (G.. Trebuie spus despre acest tip de clasificare că reprezintă o sistematizare de ordin pur logic. căutând pretutindeni ajutor etc. corelare etc. Genette consideră că în acest caz este vorba de o „semiologie inconştientă sau mascată“. – metonimii ale lucrului (peruca pentru omul care o poartă). Apostrofa: omul emoţionat se răsuceşte în toate părţile. – figuri prin legătură (abrupţia: figură cu legătură-zero). din moment ce ea traduce semnificaţiile în termeni de determinism. deci şi ordinea cuvintelor. – metonimii de conţinut (Cerul pentru Dumnezeu). Fontanier împarte metonimiile (sau tropii prin corespondenţă sau contiguitate. aranjare. Repetiţia: omului pasionat îi place să se repete. în terminologia lui Jakobson) în: – metonimii prin cauză (Bachus pentru vin). Hipotipoza: prezenţa obsedantă a obiectului iubit. Fontanier împarte figurile elocinţei în: – figuri prin extensie (epitet). „adică semnul unei pasiuni distincte“: Elipsa: o pasiune violentă vorbeşte atât de repede încât cuvintele nu o pot urma. p. cit. selectare. – figuri prin deducţie (sinionimia). În acest sens. Distribuţia: sunt enumerate părţile ce alcătuiesc obiectul pasiunii. Genette op. e evident că. Astfel. probare. el nu indică nimic asupra valorii semnificante a figurii sau a grupurilor de figuri considerate. 96). atribuire de ranguri. de exemplu. trebuie să-l figurăm. gradare. – figuri prin consonanţă (aliteraţia).Retorica şi teoria argumentării individualizare. sau a personajului. 36. – de loc de origine (Porticul pentru filosofia stoică). Hiperbata (inversiunea): emoţia răstoarnă ordinea lucrurilor. Epanortoza: omul pasionat îşi corectează neîncetat vorbirea pentru a-i spori forţa. categorizare.

Sobrietatea absolută a expresiei este marca unei extreme elevaţii a gândirii: „Sentimentele sublime sunt întotdeauna redate prin expresia cea mai simplă (Domairon). Genette este considerat unul dintre principalii reprezentanţi ai analizei structurale şi ai teoriei formelor literare..Retorica şi teoria argumentării 38. Domairon. Dumarsais asociază originea sensurilor figurate cu gustul care dirijează imaginaţia spre detalii. Nimic mai marcat decât această simplitate: este figura însăşi. desemnând obiectul prin mai multe elemente ale conjuncturii. II. dacă aş fi vrut să spun corabie. Figura poate să intre în uz fără să-şi piardă caracterul figurat (limba comună are şi ea retorica sa. op. Într-o notă la pagina 239. cit. iar ideea accesorie. îl descrie în chip mai agreabil şi mai energic“. G. 95. 94. şi că retorica mai cunoaşte de asemenea stilul simplu […]. „S-ar putea obiecta că stilul figurat nu reprezintă întregul stil.“ (G. Genette. p. cit. Geneza spune «Şi se făcu lumină». Genette op.. Genette. Dacă poezia este deviere de la limbă.. 97). a sublimului. Sartre. pp. 39. Genette op. 41. cit. cit. 2) semnificantul absent nu poate fi identificat.. 87. p.. opere principale: Figuri I (1966).. Situations. p. 38. Simplul nu este neapărat comun şi invers. şi nici măcar întreaga poezie. Genette. 42. p. de vreme ce ea este purtătoare deopotrivă de prezenţă şi de absenţă. 90).P. aş fi scris corabie. 43. op. dar retorica defineşte un uzaj literar care seamănă mai mult cu o limbă decît cu o vorbire“ (G. op. Genette reia discuţia despre statutul figurii ca deviere în relaţie profundă cu însăşi condiţia limbii şi se sprijină pe teoria lui De Brosses expusă în Traité de la formation mécanique des langues din 1765: Această trimitere a devierii (écart) stilistice la devierea (écartement) pe care se constituie orice limbaj poate părea simplă sofistică [. Rhétorique française. Genette schiţează condiţiile de existenţă ale figurii. şi a cărui valoare este perfect cunoscută. autorul vrea să spună (ceea ce echivalează de fapt cu o traducere în limbajul literal). 96-97) că „ele fac parte din limbajul pe care Natura îl inspiră tuturor oamenilor“. Figuri II (1969). De Brosses desemnează . p. cit. op. G. Astfel.. citat de G. cit. limba este deviere în raport cu totul şi mai ales cu ea însăşi.. Genette în Figuri. figura dispare atunci când: 1) semnificantul prezent este „literalizat“ de o conştiinţă antiretorică: când scriu pânză vreau să spun pânză. Cât despre absenţa riguroasă de figuri.“ 40. El propune în consecinţă o clasificare a figurilor din perspectiva imaginaţiei şi. 88). p. G. afirmând (G. Genette. Hugh Blair (vezi capitolul II) este adeptul originii naturale a figurilor. dar este în retorică ceea ce am numi astăzi un grad zero. şi-şi argumentează poziţia prin abundenţa tropilor în limbile „primitive“ (G. a pasiunii. Figuri III (1972). figura poate fi comună dar nu poate fi simplă. J. 1804. pe de altă parte. figurile reflectând un decupaj particular al realităţii: „numele ideii accesorii este adesea mai prezent în imaginaţie decât al ideii principale. adică un semn definit prin absenţa de semn. cu desăvârşire obligatorie.. Obligatorie şi rezervată: s-o foloseşti ca să exprimi sentimente sau situaţii mai puţin elevate ar fi o lipsă de gust. cit. ea există în mod efectiv. Genette încearcă să precizeze statutul semantic al figurii prin îndepărtarea unor confuzii la nivelul trăsăturilor diferenţiatoare: „…Definiţia figurii ca deviere faţă de uzaj se bazează pe o confuzie între uzaj şi literalitate: moduri de a vorbi simple şi comune.]. op.

cit. ce diferă pentru fiecare tip de figură (printr-un detaliu la sinecdocă.. cât şi de retorică. cât de mult aceste patru lucruri. de vreme ce foloseşte în legătură cu o masă un cuvânt rezervat corpului fiinţelor şi abate acest cuvânt de la semnificaţia sa iniţială. iar prezenţa ei reprezintă o semnificaţie secundă. Când folosesc cuvântul voile pentru a desemna o pânză de corabie. o „idee accesorie“. 97-98). Genette consideră statutul metaforei lexicalizate din perspectiva raportului diacronie-sincronie: Catacreza picior de masă este într-adevăr un trop. pp. poţi recunoaşte fără uimire.. de necesitate. Forma retorică este o suprafaţă. aparent . numai expresia figurată este prevăzută cu o formă. Catacreza este un trop impus de lipsa cuvântului propriu. G. sub textul său aparent. din lipsă de alte cuvinte: ea nu interesează codul sincronic al retoricii. după ce sau apropiat astfel de un centru comun. pe măsură ce observaţia înaintează. ea este concretă şi motivată. la corabie. 97-98: Un semn sau o suită de semne lingvistice nu alcătuiesc decât o linie. şi nu ideea principală. a acestui criteriu funcţional (orice figură este traductibilă) ne poate explica anumite anexări. în cursul istoriei limbilor dintre obiect. printr-o atenuare la litotă. abstractă (cuvântul desemnează nu un lucru ci un concept) şi univocă (desemnarea acestui concept este lipsită de ambiguitate): avem de-a face aici cu o simplă denotaţie.Orice figură este traductibilă şi îşi poartă cu sine traducerea. şi această formă lineară face obiectul gramaticii. şi deci „o anumită modalitate de viziune sau de intenţie“. cit. a sunetului şi a literei). de vreme ce alege pentru desemnarea corăbiei un detaliu material. după părerea lui progresivă (şi supărătoare). prin sinecdocă (parte pentru întreg). impusă de folosirea acelei figuri. această semnificaţie este arbitrară (nu există nici un raport natural între cuvânt şi lucru. această semnificaţie este mult mai bogată şi mai complexă: ea este ambiguă. Genette recunoaşte anumite inconsecvenţe: Aplicarea. o corabie. şi anumite refuzuri. conştientă sau nu. în limba primitivă a fiinţei reale. şi. de asemeni. piciorul mesei) este amplu analizat atât de lingvistică. şi ca figură. literal la pânză.) este însuşi sufletul figurii. Bary afirma că „natura este mai fertilă în lucruri decât suntem noi în termeni“. Genette surprinde în continuare esenţa figurii. printr-o asemănare la metaforă.. Această voile în loc de corabie înseamnă o denotaţie şi simultan o conotaţie a motivaţiei prin detaliu. pentru că alege un anumit detaliu (pânză) mai degrabă decât un altul (coca sau catargul) (op. deviază din nou printr-un sistem de derivaţie… 44. ca un filigran sau un palimpsest. pp. printr-o exagerare la hiperbolă etc. Statutul metaforelor lexicalizate de tipul catacrezei (foaie de hârtie. Genette op. şi în această calitate ea interesează istoria limbii (perspectiva diacronică). care sunt legate între ele printr-o simplă convenţie socială). cea pe care o delimitează cele două linii ale semnificantului prezent şi ale semnificantului absent […]. 45. idee. de vreme ce se referă deopotrivă. aparent abuzive. care constă în: …această motivaţie. este forţată. pentru că numai ea închide un spaţiu. Retorica este legată de această duplicitate a limbajului. a ideii. . devierea sensibilă imprimată semnificaţiei. oricât de mare ar fi arbitrariul…“ Când ai străpuns acel mister dificil (al unirii.Retorica şi teoria argumentării prin acest termen separarea. şi semnificanţi (fonic şi grafic): „Oricâte devieri ar fi în compunerea limbilor.. În privinţa delimitărilor impuse în sistemul figurilor de criteriul funcţional al traductibilităţii. vizând deci întregul prin mijlocirea părţii. Dar dacă folosesc acelaşi cuvânt voile pentru a desemna. Dar catacreza nu este un trop-figură din moment ce nu pot propune nici o traducere a cuvântului picior.

Bally. 48. 92). mai pur“. Domairon face din descriere un gen ale cărui patru specii sunt: hipotipoza. cit. 94). O figură de gândire (categorie marginală şi contestată. plângerea […] vor fi tot atâtea figuri pe care va trebui fără îndoială să le clasificăm după trăsăturile lor distinctive de răutate şi de violenţă. p. ibidem. op. „Ea se interesează doar de calitatea şi de universalitatea semnelor poetice. insulta. Genette remarcă faptul că libertatea de instaurare a figurilor are anumite limite: cele pe care le impune criteriul implicit (traductibilitatea). de faptul de a regăsi la nivelul secund al sistemului (literatura) transparenţa şi rigoarea care-l caracterizează pe primul (limba). 99). citat de Genette. deci avem de-a face cu o sinecdocă. concluzia ar fi aceasta: Ideea de a-i reînvia codul pentru a-l aplica la literatura noastră ar fi un anacronism steril. Şi Genette adaugă concesiv: Ceea ce putem reţine din vechea retorică nu este deci conţinutul. Paris. G. 50. „…insulta. spune. blamul... ele nu sunt deci traductibile. cit.“ (G.. Le Nouveau Commerce. îndemnul. dar vertiginos. Op. oferta. Fontanier se întreabă „deci sentimentul face figura?“ Dar atunci. (G. ideea sa paradoxală asupra Literaturii ca ordine întemeiată pe ambiguitatea semnelor. Genette op. ale retoricii. sfatul. Clasificările din anumite perioade au pus în evidenţă anumite erori. În aceste condiţii. falsă interogaţie etc. Traité des Figures ou la Rhétorique décryptée. în Du Marsais. cit. op. posografia şi topografia (G. Lamy o vede ca o variantă atenuată a hipotipozei (descrierea vorbeşte despre lucruri absente ca fiind absente) în timp ce hipotipoza se preface că ni le pune (pe cele absente) în faţa ochilor dar într-un mod care impresionează puternic spiritul. Descrierea era considerată în epoca clasică drept o figură („figură prin care prezentăm imaginea unui obiect“– Domairon). p.“ Ameninţarea. reproşul sunt conţinuturi şi nu moduri de exprimare. Genette. mulţumirea. există tot atâtea figuri noi câte sentimente sau pasiuni diferite există. 49. pasiunile pot să izbucnească. p. cit. 46. ci exemplul său. complimentul. G. p. . cit. Cominaţia nu este deci decât o pretinsă figură. 1977. 269-322. Şi aceasta nu pentru că nu am putea regăsi în unele texte moderne toate figurile vechii retorici: dar sistemul s-a dezacordat. lauda. (G. nu sensuri. sau de gingăşie şi de blîndeţe. Traducem cuvinte. că „expresivitatea tulbură linearitatea limbajului. Vezi în acest sens şi viziunea lui Ion Barbu asupra poeziei ca „joc secund. ibidem. Genette. făcând perceptibilă prezenţa unui semnificant (pânză) şi totodată absenţa unui alt semnificant (corabie)“. Genette. „Teroarea“ în terminologia lui Jean Paulhan. falsă naivitate.Retorica şi teoria argumentării timide. 47. cererea. Traité des tropes. reproşul. Atunci. p. forma. etopeea. căci în sensul cel mai riguros nu există decât figuri de expresie) nu poate fi considerată ca atare decât dacă este simulată sau afectată (falsă concesie.. Genette. pe spaţiul îngust. 90). care se deschide între două cuvinte cu acelaşi sens. linguşeala. şi funcţia semnificantă a figurilor a dispărut odată cu reţeaua de relaţii ce le articula în acest sistem. sau câte moduri diferite în care sentimentele. Genette op. în Langage et vie.). cum ar fi plasarea cominaţiei (= proferare de ameninţări) printre figurile de gândire. între două sensuri ale aceluiaşi cuvânt: între două limbajuri ale aceluiaşi limbaj.

Institutul European. Discursul puterii. Baudelaire. Genette op. cit. 328-345. 52. Iaşi. 321-328. Le poème du haschisch. p.Retorica şi teoria argumentării 51. Cf. pp.. . G. 53. 1999. partea a IV-a. Constantin Sălăvăstru. pp. 99.

Peters. dar au o structură stereotipă şi adesea figurată (pleonasmul. Glosarele. cât şi termeni folosiţi în analiza discursului (intertextul). Aristotel. Ele se studiază. Retorica are. şi existenţa sa depinde în întregime de conştiinţa pe care o capătă sau nu cititorul în legătură cu ambiguitatea discursului ce i se propune. aşadar. GLOSAR DE TERMENI RETORICI Învăţătura cere înzestrare şi exerciţiu. 1 Figura nu e deci nimic altceva decât un sentiment al figurii. tautologia etc. G. este bine ca el să (re)găsească repede o definiţie. un număr de copaci din pădurea care câteodată ameninţă să ne covârşească pe toţi“. Arta nu este nimic fără studiu şi nici studiul fără artă. mediatice de toate tipurile. un context. Observaţie: În glosar sunt înregistraţi atât unii termeni care denumesc greşeli de exprimare.Retorica şi teoria argumentării V. un exemplu. „prezentarea […] desprinde. o terminologie bogată. Genette Argument Retorica rediviva repune în discuţie problema figurilor retorice ca elemente intrinseci. Dacă admitem perspectiva lui Tzvetan Todorov conform căreia „puterea este în vîrful limbii“ putem considera studiul codului retoric ca o condiţie esenţială a realizării unei comunicări eficiente în toate domeniile. în special lingvistica. o indicaţie. Această terminologie poate deveni o adevărată obsesie în unele etape ale învăţării şi un obstacol în calea însuşirii cunoştinţelor. Această prezentare poate constitui şi o direcţie de studiu. Studiul acestui ansamblu vast pe care îl numim codul sau repertoriul sau sistemul figurilor se poate face în mai multe moduri. . Studiul figurilor poate fi considerat un instrument puternic în mâna celor implicaţi în crearea sau în decodarea multitudinii de texte politice. Sau. Ori de câte ori cititorul are nevoie. cum ar spune Francis E. Etica nicomahică. ca şi alte discipline ştiinţifice. anacolutul.). II. cu o lungă tradiţie. prin propunerea de a ne raporta la o strategie educaţională „prietenoasă“. Opţiunea prezentării figurilor retorice sub forma unui glosar (cu aşezarea termenilor în ordine alfabetică) se doreşte a fi o încercare de a evita pe cât este cu putinţă descurajarea în faţa numeroaselor denumiri complicate. organice ale discursului în special în epoca multimedia şi a magistralelor informaţiei. Obstacolul este reprezentat de faptul că „există în retorică o furie de a numi care este un mod de a se extinde şi justifica multiplicând obiectele cunoaşterii ei“1. în prefaţa la cartea sa Termenii filosofiei greceşti2. publicitare. învăţăm făcând. Protagoras Ceea ce avem de învăţat să facem. dicţionarele nu se citesc.

.Retorica şi teoria argumentării Glosar de termeni retorici Alegoria Figură de stil care se bazează pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea narativă a unei idei abstracte. într-un mod sugestiv. lexicogramaticală echivocă. (vezi „intertextualitate“). un personaj. „În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi lacrimile noastre iată că reapare soarele măreţiei noastre. deoarece sunt posibile două interpretări corecte.“ (J.“ (Charles de Gaulle. – istorică: Hannibal ante portas. Kennedy.“ (Charles de Gaulle. Noi avem putere pentru toată lumea. locuţiuni curente [2]: [1] multe şi mărunte. – literară: „Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de zăpadă. Discursul din 6 iunie 1944) Aliteraţia Figură care constă în repetarea aceluiaşi segment sonor (consoană sau silabă) la începutul unor cuvinte în frază.F. Spre umbra vechiului castel Când ea o să-i apară. Ambiguitatea Posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construcţie lingvistică. praf şi pulbere [2] ce-i în mână nu-i minciună Aluzia Folosirea unei construcţii lingvistice (cuvânt. expresii idiomatice. printr-o comparaţie subînţeleasă. text) care evocă. dar extrem de expresivă. marcate de anumite norme culturale la nivelul semnificaţiei. ca urmare a fenomenelor de omonimie şi polisemie. un eveniment. „Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară. „Veni.“ (Eminescu) Interpretări posibile: s-aprinde spre umbra/umbra o să-i apară. – mitologică: „Apolo-i profesor de mandolină/ Pan lecţii dă de limbile moderne“ (Arghezi) etc.. „În faţa acestui bastion al Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei germane.“ (Text publicitar pentru maşinile Romcar) Amfibologia Figură cu structură sintactică echivocă. Discursul inaugural) Apare şi în construcţii ale „gramaticii expresive“ [1]. vici. „Toată lumea aleargă după putere.“ (Eminescu). expresie. o situaţie etc. Discursul din 6 iunie 1944). vidi. Aluzia poate fi: – religioasă: Nu vă temeţi….“ (Iulius Caesar) „Let us go forth to lead the land we love. .

care. „Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. Statul cum a devenit acuma. we shall fight with growing confidence and growing strength in the air. fiindcă nu mai merge cu sistema asta. Finanţare. mă-nţelegi.“ (Charles de Gaulle.“ (Grigore Alexandrescu) „Şi astăzi tu de bunăvoie Fericită-n braţe cazi-mi. monşer. în Imperiu. We shall never surrender. Discursul din 6 iunie 1944) Anafora Procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii. eu după cum văz ce se petrece.“ (Eminescu) . sunt tare! Ia-mă cu tine!“ „We shall not flag or fail. că nu sunt prost. ascultă-mă pe mine. Investiţii). groaza!“ (Caragiale) Anadiploza Procedeu retoric care constă în a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la începutul frazei precedente. înţeleg şi eu atâta lucru. We shall fight in France. care.“ (Charles de Gaulle. Discursul din 6 iunie 1944) Anacolutul Eroare gramaticală constând în ruperea sau în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu o altă construcţie. inamicul detestat. „Este o criză. una şi aceeaşi speranţă. geminaţie. reduplicare. servants of fame.“ „Bueno cafee: sunt nouă.“ (Francis Bacon) „Distrugerea inamicului. în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă. inversiune (poetică). care. O piele frumoasă începe cu [săpunul] LUX..“ (Winston Churchill) Anastrofa Procedeu retoric care constă în răsturnarea (inversarea) ordinii obişnuite a cuvintelor în frază. „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. cum te gândeşti... we shall fight on the landing grounds. whatever the cost may be. „A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI (Societate de Asigurare. We shall go on to the end. figură a ambiguităţii. we shall fight in the fields and in the streets. te-apucă groaza. nu ştiţi. we shall fight on the seas and oceans. inamicul care ne striveşte şi ne întinează patria.. sunt proaspătă. inamicul lipsit de onoare. we shall fight on the beaches. we shall fight in the hills. and servants of business.“ „Men in great place are thrice servants: servants of the sovereign or state. că dv. we shall defend our island.Retorica şi teoria argumentării Amplificarea oratorică „În naţiune. Eu când am auzit asta a fost imposibil (pentru că nu am vrut) să plec.

dacă l-am avea. în acelaşi context.“ (Eminescu) Antimetateza Figură retorică prin care repetarea inversă a unei sintagme. luat în sensuri diferite. Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte. nu vrea să-mi ieie vamă. nu trebuie confundată cu chiasmul. „…principiul rău. Kennedy. „Patrioţii! Virtuoşii. „La prima oră / Cu ştiri de ultimă oră. Şezi strâmb şi grăieşte drept. propoziţii sau fraze se face cu modificare funcţiilor gramaticale şi a înţelesului.“ (J. „Ask not what your country can do for you. căci o meserie pozitivă e totdeauna onorabilă. „Se bate miezul nopţii în clopotul de aramă. este folosită cu un sens contrar celui uzual. ask what you can do for your country.“ (Eminescu) Antipalaga Abatere de la regula acordului. Afacerile sunt afaceri. Păcală) Antiparastaza Figură prin care se probează că faptul de care este acuzat vorbitorul este.“ (Eminescu) Antiptoza Figură realizată la nivel morfologic (clase şi categorii morfologice) prin substituire pe baza echivalenţei cazurilor (în general.F. nu mi-ar fi ruşine de el.“ (Eminescu) Curajosul! (despre o persoană fricoasă. Discursul inaugural) „…Pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunţii. ceva de laudă.Retorica şi teoria argumentării Antanaclaza Procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvânt. timidă) Urâto! (termen de adresare cu sensul „frumoaso“) Antilogia Figură prin care se stabileşte un echilibru între judecăţi opuse.“ (Negruzzi.“ (Naţional) Antifraza Figură retorică prin care o locuţiune. Tu rămâi la toate rece. . „Nu spera şi nu ai teamă. de te cheamă. o frază etc. Şi somnul. vameş vieţii. „Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent şi. Ce e val ca valul trece. ctitori de aşezăminte. dimpotrivă. De te-ndeamnă. pentru a obţine un efect ironic sau eufemistic (intonaţia joacă un rol important în realizarea figurii). genitiv-dativ).

figura admite şi substituirea inversă. personaje. O frumuseţe pentru o persoană (într-un anumit context de desemnare).Retorica şi teoria argumentării Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu. Iulius Cezar) „În sfârşit. 1969. Bucureşti. fac să fie un factor activ şi pozitiv în contemporaneitate. Numărul de burse nu pot depăşi jumătate… „Aceasta este raţiunea din totdeauna a teatrului. Editura pentru literatură. fenomene. ci totul trebuie recâştigat. Limba română de azi. 2000) Antirrhesis Figură care constă în respingerea puternică a opiniei cuiva sau în contestarea autorităţii/competenţei cuiva. vă va aduce de la aceasta la una înfloritoare? Dar această speranţă este împotriva judecăţii şi a naturii. dar fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare. Humanitas. Un Apollo/Adonis pentru un tânăr frumos. aţi ajuns atât de nechibzuiţi încât să credeţi că atitudinea voastră. II) Antonomaza Figură semantică ce constă în substituirea unui nume comun prin numele propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă. O Iudă pentru un trădător. nr. care va dus de la o stare de prosperitate la decădere.“ (Eminescu) Acest tip de abatere trebuie evitat în limbajul mass media.“ (Eminescu) . ceea ce-i asigură veşnicia. îi voi răspunde: am făcut-o nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică. Olintica a II-a. fără ca înţelegerea cuvântului să fie afectată. cinema[tograf]. situaţii. plasate în construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc.“ România liberă. Bucureşti. Porniţi aşadar la acţiune!“ (Demostene. 7731 (exemple preluate din Valeria Guţu Romalo. Antiteza Figură retorică bazată pe contrastul dintre două idei. vol. Acum. X nu este un comentator sportiv.»“ (Shakespeare. „Brutus: «Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a ridicat Brutus împotriva lui Cezar. îi dau preţ în viaţa socială. este un inginer de doi bani care crede că aplică algoritmul la jocul de fotbal. din cauza războiului nu ne-a mai rămas nimic din bunurile de mai înainte pe care le păstrăm. căci este cu mult mai uşor de a păstra ceea ce ai decât de a câştiga totul. 26. Corectitudine şi greşeală. 1969. Pagini alese din oratorii greci. „Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci să facem un curs întreg de literatură-furată. expresii etc. niciodat’ Apodioxis Figură care constă în respingerea unui argument absurd. Apocopa Figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi constă în scurtarea unui cuvânt prin îndepărtarea unei vocale sau a unei silabe finale.

a emoţiei (frică. pleci în lume unde vrei!“ Arhaismul Cuvânt. dubitaţie.»“ (Luca. să spună sau să facă). „Dar dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc înainte de toate: dumneavoastră. formă fonetică sau gramaticală a unui cuvânt ori construcţie de limbă ieşite din uz. mi-e ruşine. Iulius Cezar) Se poate considera că apostrofa retoricii clasice corespunde astăzi personalizării (excesive) din domeniul publicităţii. Discurs cu ocazia promulgării Legii privind restituirea terenurilor agricole şi pădurilor. restul fiind considerat de prisos sau omis din cauza grabei. exaltare) sau a modestiei. obştilor [învechit şi popular conform DEX’96]. şi-n tăcere Aştept acum la mine să se-ntoarcă.“ (Shakespeare. „Fiindcă Nescafé tu bei. ţăranilor.“ (Shakespeare.“ (Eminescu) . proprietarilor care azi vă redobândiţi drepturile…“ (Emil Constantinescu. 2) Mustrare sau interpelare (pe un ton dur). „Ispravnicul şi-a zis: «Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap. lângă Cezar. nu pot. rimă vocalică. indiferent de consoanele învecinate. 10 ianuarie 2000) Asonanţa Procedeu retoric bazat pe identitatea vocalică a silabelor finale tonice dintr-un vers/frază. clar izvorând din fântâne. „Pieptul de dor.“ (Eminescu) Aporia Exprimare a îndoielii (adesea simulată) prin care un locutor apare nesigur (la nivelul a ceea ce ar trebui să gîndească. Inima mi-a coborât În raclă. „Antoniu: Iertare-ţi cer. să cerşesc. „[Antoniu îşi întrerupe discursul:] O. „Apele plâng. 16) Aposiopeza Figură care constă în întreruperea bruscă a enunţului. o lut însângerat Prea blând m-arăt cu-aceşti casapi ai tăi! Eşti rămăşiţa celui mai de seamă Bărbat ce a trecut cândva prin veacuri. Iulius Cezar) Apostrofa 1) Figură retorică prin care autorul/vorbitorul/personajul se adresează direct unei persoane (sau unui obiect personificat).Retorica şi teoria argumentării Apokinu Figură de inversiune în care un segment sintactic intră simultan în relaţie cu doi termeni. Iertare. judecată! Omul te-a pierdut. fruntea de gânduri ţi-e plină.

. Reuşita acestui procedeu este determinată de sesizarea de către destinatar a pastişei sau a parodiei şi de recunoaşterea tipului de discurs vizat. „Dumnezeu i-a binecuvântat. peste păsările cerului. şi supuneţi-l. nici de două.“ (Demostene. Ş-acela dintre oameni devină cel dintâi Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă. umpleţi pământul. vici. Autorismul (corec]ia) Figură care constă în rectificarea. acest lucru se poate întâmpla oricărui om. înmulţiţi-vă. ce-ar vrea ca să mă râdă. S-asculte orice gură. Ca figură de compoziţie brahiologia reflectă tendinţa spre economie de expresie.Retorica şi teoria argumentării Asindetul (asindeton) Figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor (mai rar. C-ai fost om cum sunt şi dânşii…“ (Eminescu) „…Să se ajungă-aici! Mort doar de două luni! Nu. şi stăpâniţi peste peştii mării. retractarea. redefinirea unor judecăţi (fie pentru a amenda o frază pe care cineva tocmai a spus-o. Ai carte. „C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi.»“ (Geneza 1:28) Brahilogia1 Figură care constă în scurtarea sau contragerea unităţilor enunţului prin subînţelegere şi chiar prin elipsă. şi a prepoziţiilor) pentru a conferi dinamism textului. Hamlet) Binecuvântarea/benedictio Figură prin care se adresează urări de prosperitate ori se laudă cineva sau ceva (invocând adesea numele divinităţii). Veni. ai parte. Puteri să puie-n brâul ce-ar sta să mă ucidă. Pentru coroană) Autoimprecaţia Blestem autoadresat prin care se garantează o afirmaţie sau un angajament. munţii mari.“ (Eminescu) Autoparodia Se bazează adesea pe interferarea unor tipuri discursive diverse. fie pentru a explica de ce o anumită formulare nu este corectă). „Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare. „Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă. Preoţi. şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.“ (Shakespeare. vidi. „Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei. având ca rezultat intertextualitatea de tip publicitar. şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi. dacă aşa este voinţa zeilor.

Brahilogia2 (< Gr. confident al tuturor marilor politicieni ai timpului…“ (Gaston Boissier. Se poate realiza prin: – metonimie (proces semantic de contiguitate): limbă (idiom). Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala. Cicero şi prietenii săi. logos = cuvânt. Caracterul Figură de compoziţie care constă în redarea trăsăturilor morale ale unui tip uman. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Bate fierul pînă e cald şi fă tot lucrul la vremea lui. gură (persoană la masă). – sinecdocă (relaţie semantică parte-întreg): pânză (corabie). tocite. căci pentru Behehe vei pierde şi pe Mihoho. p. grăsun (porc). Păsărele mii Şi stele făclii“ (predicatul am avut este subînţeles). aur. „…Atticus. Maşina! (atenţie. vorbire): figură de compoziţie prin care se realizează un discurs concis folosindu-se maxime (sentinţe) sau proverbe. Ce Dumnezeu? Nici câine. (Negruzzi. nici tu casă. singur cuc. cap (persoană: 1000 de lei de cap). De vrei să trăieşti bine şi să ai ticnă. Păcală) (Antimetateză + epanadiploză = repetiţie în anaforă şi în epiforă. Gura! (taci din gură). cristalizate. 1977. lăutari.) Brevilocvenţa Procedeu sintactic care constă în formularea concisă a propoziţiei/frazei. Se bazează pe efecte generate de surpriză şi plăcere (nu se urmăreşte în mod special satira). să te sileşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară. vine maşina). Editura Univers. reuşind a ocoli cu abilitate şi calm capcanele laşităţii dar şi tentaţiile curajului. argint (bani de…). Bucureşti. pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunţii. exprimând regretul. provenită dintr-o metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens – la origine figurativ – s-a pierdut prin uz. brachys = scurt. Unele construcţii de acest tip au un caracter relativ fix. nici ogar. ciuda. Butada Figură care constă într-un joc de cuvinte prin care vorbitorul realizează în finalul unui enunţ o glumă spirituală. nici căuta cai morţi să le iei potcoavele.Retorica şi teoria argumentării Păsări. dar din păcate s-a întors de acolo mai mult viu decât mort. nici tu prieteni. decepţia (adesea simulate). catacrezele se mai numesc şi figuri împietrite. cunoscător desăvârşit al limitelor firii omeneşti. . Se realizează adesea prin intermediul unei figuri simple cum ar fi antimetateza: S-a dus la Karlsbad mai mult mort decât viu. prin imprimarea unui caracter obscur discursului datorită conciziei excesive brahilogia poate deveni un viciu de vorbire. 9) Catacreza Figură „gramaticalizată“ sau figură semantică lexicalizată.

fără a fi plecat în această misiune şi nici să merg ca sol fără a-i convinge pe tebani. redarea etapelor de percepere a realităţii) sau în gradaţie descendentă (anticlimax). 26 iunie 1963) „Orice gând ai. Nu m-am mulţumit nici cu propunerea scrisă. fuge.“ (Eminescu) Climaxul Figură sintactică.“ (Alecsandri) „O. cu-alte raiuri.. Cât suntem încă pe pace. de sub pas“ (Blaga) „Explică-ţi trecutul. împărate. şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare.. atunci când imaginea unui obiect evoluează de la dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă: „. adesea nu este percepută de către destinatar ca o ironie fină. tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele. o zi. Dimpotrivă. eu nu m-am mărginit la aceasta şi am făcut o propunere scrisă. de la început până la sfârşit am urmat linia mea de conduită şi cu toată inima m-am devotat vouă pentru a lupta împotriva pericolelor care ameninţau cetatea noastră. zboară. Discurs în Berlinul de Vest.“ . mizeria filosofiei.. „Apoi cu degetele aspre... formă de enumerare realizată în gradaţie ascendentă sau intensivă (când începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari): „Saltă baba. „Toate-s vechi şi nouă toate. Femeie între stele şi stea între femei. şi oricum vei fi sosit. te văd.» Lass’sie nach Berlin en kommen! Să vină la Berlin! [Aplauze puternice şi strigăte de urale. eu îţi zic: «Bine-ai venit!»“ (Eminescu) Chiasmul Figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal sau verbal (după schema AB – BA). te cuget. dar ne permite să facem progrese economice. comunismul este un sistem diabolic. trăieşte-ţi prezentul cunoscându-ţi viitorul!“ (text publicitar pentru Tarot) „Înşirând aceste lucruri şi altele de acelaşi fel. te-aud.“ „Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei..“ „Să faci din viaţa mea un vis.încă un an.Retorica şi teoria argumentării Categoria Figură prin care se scot la iveală anumite defecte/acţiuni ale adversarului. un ceas.“ „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte. din visul meu o viaţă.“ (Arghezi) Filosofia mizeriei. am coborât de la tribună. După ce toţi m-au aprobat.]“ (John F. cu alţi zei“ (Eminescu. Arse de şpan şi de rugină roase. „Şi mai sunt câţiva care chiar spun: «da.. şi nu s-a mai auzit nici un glas împotrivă. groase.. Kennedy. Poţi să negi…? Să discutăm despre nenumăratele tale minciuni? Despre afacerile tale necurate? Charientismul Replică ironică dată unui interlocutor (orgolios).

) Cominaţia Figură prin care se formulează un avertisment la adresa auditorului. care propovăduieşti: «Să nu furi». precum. „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. „Ah! – zice unul – spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?“ (Eminescu) Se disting: Anacoenosis (a cere opinia judecătorilor sau a audienţei): „Acum dar – Zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda. Inter se pugnantia (folosirea adresării directe pentru a condamna pe cineva în faţa audienţei. judecaţi voi între Mine şi via Mea!“ (Isaiia 5:3) Anthypophora (figură de gândire în care cineva cere şi apoi dă imediat răspunsul la propria întrebare): Sunt toţi politicienii corupţi? Cu siguranţă. insistând asupra contradicţiilor existente în caracterul persoanei respective. „Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ. figură legată de narratio. furi?“ (Romani 2:21) Sermocinatio (dramatizarea dialogului mai multor persoane de către una singură. cit. Dar să trăieşti astfel. pe tine însuţi nu te înveţi? Tu.Retorica şi teoria argumentării (Demostene. cum). declamare la persoana I pentru altcineva. Concatenaţia Citatul enunţ dezvoltat în care termenii-cheie din segmentele iniţiale sunt reluaţi în cele următoare. Să părăseşti zâmbind amicii. ed. cel isteţ ca un proverb. finul Pepelei. când te vei stinge.“ (Eminescu) . în oratorie).“ „S-a dus Pann.“ (Eminescu) Comunicarea/communicatio Termen generic pentru figurile care constau în simularea consultării auditorului cu privire la aprecierea unor fapte. care înveţi pe alţii. te-au salutat zâmbind. încât. nu. adesea este vorba despre contradicţii între vorbele şi faptele unei persoane): „Tu deci. Sinonim: dialogism. Ameninţarea poate fi ipotetică şi/sau aluzivă. Amici ce te-aşteptau. ce te-or plânge.“ (Eminescu) Comparaţia Figură semantică ce constă în apropierea a doi termeni – A (comparat) şi B (comparant) – prin intermediul unui adverb care semnifică asemănarea lor totală sau parţială (ca. „Plângând tu ai venit pe-acest pământ. Pentru coroană.

cu efect puternic. motive etc. construită abil. Dar dacă faci răul. El este în slujba lui Dumnezeu. e o şcoală Unde-nveţi numai durere. aspecte. .“ (Eminescu) Conjuncţia figură care combină observaţii rezultate din asocierea unor aspecte contradictorii ale vieţii. că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? [aluzie] Azi deseori femeia. pe cînd în subînţelegere termenul omis este unul singur (şi cunoscut). Cronografia figură de compoziţie care constă în descrierea cadrului temporal al unui eveniment. care se bazează pe enumerarea ostentativă a unor fapte. Diasirmul (diasyrmus) ironie caustică şi umilitoare. Elipsa figură care constă în contragerea enunţului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziţii ce se poate deduce liber din context sau situaţie. 4-5) Diafora repetiţia unui nume comun în aşa fel încât să îndeplinească două funcţii logice: să să desemneze o persoană şi calităţile conotate de numele/titlul persoanei. înjosire şi spoială.“ (text publicitar) Epanalepsa figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) în diferite poziţii (iniţială. Încă una şi mă duc. ca şi lumea. A susţine că putem stăvili corupţia e ca şi cum am cere unui câine să renunţe la a mai fura ouă.Retorica şi teoria argumentării Conglobaţia Replică tăioasă. Apare adesea în unele construcţii stereotipe expresive: tânără de condiţie (bună) de când lumea (există. ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. mediană. „El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai din frica pedepsei. ci şi din îndemnul cugetului. Dirimens copulatio echilibrare sau opunere a faptelor astfel încât să se preîntâmpine argumentarea care ar putea acuza de părtinire. teme-te. în general prin comparaţie ridicolă. În elipsă termenul omis poate diferi. căci nu degeaba poartă sabia. Elipsa nu se confundă cu subînţelegerea (în care termenul omis se află în acelaşi context).“ (Romani: 13. „Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ – ce se-mparte cu frăţie între doi sau trei amanţi Ce? să-ngâni pe coardă dulce. este) „Ciuc. finală) ale unităţii sintactice. în acelaşi context. Preşedintele nu este preşedinte cînd patronează corupţia.

în versuri (de obicei catrene). crude sau impudice […]. pentru fiecare din noi. sau de a se reconsidera importanţa sa. Ibrăileanu) „Noul ARIEL – nu doar curat.“ (Bacovia) Epanortoza figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai înainte în acelaşi enunţ.“ (Maiorescu) „Voim ca piesele. domnilor deputaţi. Pavelescu. care se bazează pe exploatarea ambiguităţii. aluziei. care duce la construcţii metaforice ori simbolice.“ (C. de nu vor avea valoare estetică mare. când este vorba să ne orientăm în viaţa publică: este greutatea că.“ (G. de principii. „În 1931. antitezei.“ (Franklin D. cea etică să fie absolută. Hitler a ocupat Austria – fără avertizare. Titulescu) Eufemismul3 „Procedeu lexical constând din atenuarea expresiei unei idei prin substituire sau perifrază. de curente parţiale mai mici. visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe. Italia a invadat Etiopia – fără avertizare. un cuvînt. Japonia a invadat Manciuria – fără avertizare. o expresie etc. Stă cât vrei. să alegem pe cea mai importantă. În 1935. de necesităţi reale ce par a se impune. acum 10 ani. uneori cu valoare onomastică […]. cu caracter uşor satiric. ci să şi folosească. pe cea mai urgentă şi să o deosebim de aceea care mai poate aştepta. Ca figură. text publicitar) Epigrama sinteză compoziţională a unor figuri specifice. „Este o mare greutate.“ (DSL) . În 1938. în retorică. Corectarea enunţului poate conduce adesea la modificarea sensului. b) în evitarea unor expresii insultătoare sau care ar putea fi interpretate astfel. prin jocuri de cuvinte cu structură de poantă: „Nu fug ca tine după glorii Dar în postumele-ţi memorii Precum de-atâţia ani susţii… De-o fi talentul să mă poarte Ar fi dovada că îţi ţii Cuvântul numai după moarte. ba. c) în tabuurile sociale sau religioase.Retorica şi teoria argumentării „Salonul alb. nu numai să placă. metaforei. paronomazei. ci impecabil de curat. figură de gândire bazată pe acest procedeu […]. Lui N. mai bine zicând. cu scopul de a se corecta. de cuvinte ce se aruncă şi. înainte de toate să folosească. Teama? De nici o culoare!“ (Wella. în nămolul. Roosevelt) „Culoarea vine când vrei.“ (text publicitar) Epifora figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt/grup de cuvinte la sfârşitul unor fraze succesive. în mulţimea de idei. comparaţiei etc. Eufemismul apare: a) pentru evitarea unor expresii triviale. prin înlocuire. Dispare când vrei. eufemismul este de cele mai multe ori utilizat ca rezultat al unui tab.

“ „FNI – Un avantaj uriaş pentru investitori. les pieds et les poings liés [a fi legat de mâini şi de picioare].“ (Cicero. Distincţia şi ţinuta parlamentarului au impresionat audienţa. Discursul din 6 iunie 1944) Exortarea/exortaţia figură care constă în a adresa încurajări. „[Duşmanul] se va agăţa de pământul nostru cât mai mult timp posibil. „Este vorba despre distrugerea inamicului…“ (Charles de Gaulle. de la malurile Nilului la Bizerte. s-a obişnuit cu înfrîngerea.“ (Charles de Gaulle. Discursul din 6 iunie 1944) Injoncţiunea/injonctivul ordin precis. datoria simplă şi sacră este să lupte cu toate mijloacele pe care le au.) „Perfecti oratoris moderatione et sapientia. În lexicul hiperbolic predomină adjectivele cu sens de superlativ.“ (Charles de Gaulle.Retorica şi teoria argumentării a da ortul popii (pentru a muri) Necuratul (pentru diavol) Exemplul (exemplum) Întăreşte demonstraţia prin procedee literare care urmăresc efecte patetice. unui dialect. „Pentru fiii Franţei.“ „Arctic – noi îngheţăm şi Ecuatorul. Discursul din 6 Iunie 1944) . Expresiile idiomatice sunt adesea intraductibile. îndemnuri unei persoane sau unui grup prin formulări patetice. Dar. Discursul din 6 iunie 1944) Hendiada raportul atributiv este transformat într-unul de coordonare. orice ar fi ei.“ Hiperbola este adesea asociată cu alte figuri care îi măresc expresivitatea (metaforă.“ Idiomatic care aparţine unei limbi. De oratore) Hiperbola Figură a exagerării care se realizează prin mărirea imaginii obiectului peste limitele sale fireşti. De la Stalingrad la Ternopol. a trecut deja mult timp de când nu mai este decât o fiară care dă înapoi. formal. oriunde ar fi ei. le bon ordre dans la bataille exige plusieurs conditions. „Pour la nation qui se bat.“ (Charles de Gaulle.“ „Noul PUR Universal – detergentul cu o mie de feţe. de la Tunis la Roma. (În loc de: Ţinuta distinsă a parlamentarului a impresionat audienţa. contre l’oppresseur armé jusqu’aux dents. personificare): „Energia Universului – în bateriile auto Solite. comparaţie. „Cola Cao – o excelentă băutură de cacao.

.. este tristă. visa. duşmanul [. de exemplu. în acelaşi discurs (sentenţios).Retorica şi teoria argumentării Intertextualitatea4 Parametru de caracterizare a unui text literar la nivelul relaţiei (intenţionate sau nu) pe care acesta o stabileşte cu texte anterioare. este adesea încadrată de formule de scuză. Intertextul ansamblul fragmentelor citate într-un corpus dat. dispreţuitoare. violentă la adresa unui eveniment sau a unei persoane. înlocuirea lui A1 prin A2 nu va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui S1 şi S2. – permiteţi-mi această digresiune. Discursul din 6 Iunie 1944) „Veni. de douleurs. „În Iaşi. dar şi o serie de diferenţe între cele două părţi ale metaforei. astfel încât să se înţeleagă mai mult decât se spune în enunţ.“ (Mircea Coşea) Izocolonul Figură care se bazează pe folosirea.“ [atâtea lupte. dar poate fi o republică a corcoduşelor. a unor cuvinte cu lungimi asemănătoare şi aflate în relaţii de omofonie. [Citate din cântecul Rezistenţei]: „În această seară.“ (Text publicitar) Ironia figură de gândire constând într-o expresie lingvistică care introduce în mod disimulat o apreciere negativă. „Bucuria părinţilor n-a fost proastă“ [în loc de „a fost mare“ (Creangă) Metafora5 Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept comparaţie implicită („comparaţie prescurtată“). dar adevărată! – În Iaşi n-avem nici un negustor român. şocantă pentru auditoriu. vidi.] şi al lacrimilor.“ (Charles de Gaulle.. de fureurs. „România nu poate fi numită totuşi o ţară bananieră pentru singurul motiv că bananele nu au fost încă aclimatizate..] va afla preţul sângelui [. Impresia de deosebire dintre termenul propriu şi metaforă nu . [Ea] înaltă… cât un dop. atâta furie. atâtea dureri] (Charles de Gaulle. nici unul!“ (Caragiale) Litota figură care constă în atenuarea expresiei unei idei (ca efect al modestiei). „De combats.. Mecanismul semantic al metaforei este următorul: dacă A1 (cu sensul S1) este termenul metaforizat (substituit) şi A2 (cu sensul S2) termenul metaforic (substituent). Discursul din 6 iunie 1944) Licenţa figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o idee incomodă.. „…În constituirea metaforei se stabilesc două serii de reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată şi cuvântul metaforic.

. Churchill) Metonimia figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen.“ (texte publicitare) Parigmenon figură de repetiţie realizată prin utilizarea în enunţ a mai multor derivate de la acelaşi radical: „A trăi făr-a iubi Mă mir ce trai o mai fi!“ . „O! de ai fi luat aminte la poruncile mele atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării.“ (W. oul sau găina? – Răspunsul corect: Avicola Buftea.“ „FLIT – mor insectele după el. ferro et igni (lat. Oximoronul evocare în aceeaşi sintagmă a unor însuşiri contradictorii. A bea câteva pahare. prin care se enunţă ca adevărată o idee ce contrazice opinia generală (comună).“ (Philippide) „From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic. căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o unificare totală de sens. Cf. A trăi din munca cuiva.) A băut un Cotnari. „Relaxare nu înseamnă deconectare.“ (Caragiale) Optaţia enunţarea exclamativă a unei dorinţe care este privită ca soluţie (sau răsplată) a unei situaţii. A trece prin foc şi sabie.“ „Ce-a fost mai întâi. înrudită cu antiteza şi ironia.] „Curat murdar.Retorica şi teoria argumentării trebuie ştearsă printr-o prea mare asemănare. A fi în primăvara vieţii. Are un Picasso.. bazată pe o relaţie logică de contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia. Festina lente [Grăbeşte-te încet. an iron curtain has descended across the continent.“ (DSL) Metafora cunoaşte două forme principale: 1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia): A1 este A2: „O raclă mare-i lumea“ (Eminescu) 2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia): A2 în locul lui A1: „În piaţa public-a simţirii noastre.“ (Isaiia 48:18) Paradoxul figură a ambiguităţii. Relaxare înseamnă conectare.

părintele istoriei (Herodot). muncă laborioasă (lat. traditore. . paronime). din cauza unor anumite interdicţii. uleiului de maşină i se adaugă aditiv. Dar în vara asta e timpul să trăieşti blondul la maxim! Blondul plin de viaţă. a adormi pe veci. Kalos „frumos“).“ (Eminescu) „Este chiar el însuşi în persoană. „Eu ţi-s frate. apporter „a aduce“). a revenit din nou. a convieţui laolaltă/împreună. Traduttore. a-şi trăi viaţa. caligrafie frumoasă (gr. cronos „timp“). 5. legi ce urmează a fi abolite în urma iniţiativei parlamentare a….Retorica şi teoria argumentării Paronomaza Repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (în general. a aduce aportul (fr.. s’avancer „a se apropia de un punct“). realizarea acestuia s-a realizat cu….“ (Alecsandri) „Cobori în jos. liberă şi independentă. a avansa înainte (fr. colaborare reciprocă. nu poate fi utilizat: Ucigă-l crucea/toaca. capitala Franţei (Paris). mijloace mass media (Cf. s-a sinucis singur. labor „muncă“). Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!“ (Caragiale) a cronometra timpul (gr. tu mi-eşti frate În noi doi un suflet bate. a avea posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct cu marfa. a vedea cu (proprii) săi ochi. O vară în culoarea care te prinde!“ (Wellaton. Cel de pe comoară (eufemisme pentru „diavol“) „…compartimentul unde nu intră decât o persoană“ (Caragiale) a se săvârşi din viaţă. a se bifurca în două. a prezice viitorul. prosperă şi înfloritoare. mass media of communication). zeiţa înţelepciunii (Atena) Perifraza eufemistică constă în înlocuirea unui nume de obiect/noţiune/persoană care. text publicitar) Pleonasmul figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru exprimarea unor idei sau imagini. luceafăr blând Alunecând pe-o rază. trecerea în viaţa cea veşnică Personificarea figură de stil prin care se atribuie unui obiect concret sau unui concept abstract trăsături ale fiinţelor vii. tabuuri. prevăzut în prevederea nr. Perifraza figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea comunica în cuvinte mai puţine sau într-unul singur.. „Aşa cum m-a învăţat [detergentul] Dosia“ (text publicitar) „Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o culoare frumoasă. propăşire/prăbuşire. Oraşul etern (Roma). a îngheţa de frig. figură de gândire bazată pe repetarea a două sau mai multe cuvinte care au acelaşi sens sau care aparţin aceleiaşi sfere semantice.

ed. depăşind limitele unei figuri izolate. Călinescu) „Femeia tot femeie. 1993. Editura Humanitas.Retorica şi teoria argumentării Prosopopeea formă extinsă a personificării care.“ (G. Figuri. are caracterul unei strategii narative caracterizând integral un text. Bibliografie şi note 1. cum ar fi Luceafărul (Eminescu). Ce e al tău e al tău. 2. cit. . îl las acolo. „El e preşedinte şi puternic“ [în loc de El e preşedinte şi e puternic]. Proverbul învăţătură morală populară. 93). contribuie la sporirea forţei persuasive a acestuia. Bucureşti. „Este vorba despre distrugerea inamicului. inamicul care ne striveşte şi ne întinează patria. Termenii filosofiei greceşti. „Ce e bun e bun. p. datorită caracterului său sentenţios. Negruzzi) nu-i frumos ce e frumos. în loc să se bucure.“ (Connex – Serviciul SMS) Repetiţia figură sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de două sau mai multe ori a unei secvenţe (sunet. eliptică. grup de cuvinte).. rimată. alege AFI!“ „Spune-mi ce mesaje primeşti ca să-ţi spun cine eşti.“ (Charles de Gaulle. Fii înţelept. Connex GSM. „Cum îţi aşterni.“ (Rebreanu) „Nu-l vând. formulată într-o expresie concisă. dragă domnule… Un Cezanne e un Cezanne. acţiuni etc.“ (C. ea se sperie. Tautologia6 figură care constă în repetarea cuvântului cu rol de nume predicativ sau a oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: A este A. Peters. Genette. Francis E. e frumos ce-mi place mie. vorbeşte ca să vorbească Zeugma figură sintactică ce constă în folosirea unică a unui cuvînt comun mai multor membri ai frazei. Inserat ca atare (nemodificat) în textul discursului. Istoria ieroglifică (Cantemir). a mers cât a mers.“ (texte publicitare) „Crima nu e politică… Crima e crimă. zise Lăpuşneanu zâmbind. inamicul detestat. Genette face aprecierea aceasta într-un context diferit. inamicul fără onoare. aşa dormi. Discursul din 6 iunie 1944) Tabloul figură de compoziţie care se bazează pe descrierea detaliată a unor evenimente. dar semnificaţia poate fi extinsă şi la nivel terminologic (vezi G. a căror desfăşurare este încadrată spaţio-temporal. este o formă de elipsă. metaforică. cuvânt.

Tendinţa spre neutralizarea conotaţiei negative a războiului este şi un reflex al căderii în desuetitudine a războiului clasic (neinformaţional). deoarece în structura sa nu se mai regăseşte nici un element evocator al războiului. ceea ce conduce în cele din urmă la a considera că „a controla imaginea devine valoarea care calcă totul în picioare“. deşi evenimentele recente din Iugoslavia par a infirma acest lucru. „Contractul cu România“. Ultimul termen apare ca rezultat al unui tabu. . în timpul primului război mondial. politica guvernelor în domeniu). 5. ca ornamente retorice care reprezintă. Deconectarea de la realităţile neplăcute se realizează printr-o terminologie complexă. a primit diferite desemnări. în funcţie de ideologia care o promovează. sintagmă care. Astfel. Anumite schimbări de perspectivă asupra unor concepte sau instituţii atrag după sine modificări terminologice care tind spre semnificaţii neutre. ministerele de război se transformă în ministere ale apărării (prin actualizarea unei componente a războiului care reprezintă. Folosirea eufemismelor cu valoare onomastică poate reflecta uneori cinismul prost disimulat al unui guvern pacificator care denumeşte o rachetă cu mare putere distructivă „Peace keeper“. pe plan terminologic se manifestă o tendinţă de mascare a evenimentelor din această sferă prin diferite eufemisme. că aceeaşi realitate poate fi descrisă semantic. Inexactităţile terminologice din discursul politic sunt preluate şi răspândite cu generozitate de presă. fără să sufere o revoluţie conceptuală. în consecinţă. „Contractul cu bucureştenii“. Françoise Thom susţinea. Schimbarea perspectivelor presupune existenţa unor pseudosinonime a căror aplicabilitate ţine seama de contextul extralingvistic şi de intenţiile de comunicare adecvate acestuia. care aparţine jargonului juridic-militar şi. evenimente etc. are avantajul de a fi mai „opac“. în Limba de lemn. Astfel. în moduri diferite: „a cunoaşte spaţiul extraterestru“ implica. O strategie discursivă destul de frecvent folosită în discursul politic al propagandei constă în folosirea eufemismelor în scopul liniştirii publicului sau al „cosmetizării“ unor fapte. Aaron Delwiche descrie evoluţia sintagmei „traumă provocată de război“ în acest secol. Analizele tradiţionale asupra limbajului politic au acordat o mică importanţă studiului metaforelor. 4. care duc la construcţii metaforice ori simbolice. cum ar fi: „Lista lui Coşea“ sau „Cronica une morţi anunţate“ (Gabriel García Márquez). neplăcute. în perioada divizării lumii în două blocuri militare. Acelaşi statut îl are şi titlul jurnalistic care reproduce ca intertext alte titluri cu un anumit prestigiu în lumea culturală.Retorica şi teoria argumentării 3. cel puţin la nivelul intenţiilor.J. care cunoaşte diferite realizări sinonimice. Tot în categoria eufemismelor onomastice intră şi desemnările „afective“ ale bombelor nucleare din al doilea război mondial – „Little Boy“ şi „Fat Boy“. la „oboseală provocată de luptă (combat fatigue)“ în cea de-a doua conflagraţie mondială şi la „afecţiune datorată stressului posttraumatic (post-traumatic stress disorder)“ în timpul războiului din Vietnam. Datorită conotaţiilor negative ce însoţesc războiul. Titlul operei/programului politic(e) poate fi interpretabil uneori din perspectiva intertextualităţii – ca aluzie la un tezaur cultural existent în memoria receptorului şi care se realizează ca intertext sub diferite forme. Rousseau. interpretate. în contextul unui război. două faţete conceptuale – „a explora spaţiul cosmic“ (tendinţă spre neutralitate lingvistică pentru americani) şi „a cuceri spaţiul cosmic“ pentru sovietici (ca expresie a unei ideologii războinice). de la „şoc cauzat de explozie (shell shock)“. de cele mai multe ori. Ca intertext-imitaţie parţială. „pierderi civile“ este înlocuit cu „pagube colaterale“. în fond. o problemă de stil şi un aspect superficial al discursului politic. „Contractul cu americanii“ (propus de Newt Gingrich) reprezintă aluzii evidente la Contractul social al lui J.

1995. 3) Dintr-o anumită perspectivă. Uneori se pun în evidenţă registre banale. dacă limbile nu au destule cuvinte pentru a exprima bogăţia ideilor. 6. Flammarion. religios etc. să supraevalueze rolul metaforei. pp. ea trebuie integrată şi interpretată în sistemul din care face parte. Metaforele ar reprezenta deci o manieră de a gândi analogic. O analiză sistematică a imaginilor folosite de un om politic dezvăluie o reţea semnificativă de teme. Des tropes ou des differents sens (1730). conceptelor. 77). analiza metaforelor dintr-un discurs poate demonstra o preferinţă a omului politic pentru unul sau mai multe domenii (care ţin de registre diverse. un mijloc de cunoaştere pe care îl utilizăm constant şi care face apel atât la imaginaţie cât şi la raţiune (interpretare echivalentă cu considerarea metaforei epistemologice în discursul ştiinţific). 2) Metafora poate suplini lipsurile lexicului. asociaţii stabile etc. Paris. Pornind de la constatarea faptului că discursul politic abundă în metafore. cum ar fi cel militar. se dezvăluie…“ Studiul discursului unui actor politic trebuie să stabilească un „inventar“ al metaforelor folosite pentru a evidenţia un sistem de imagini mai mult sau mai puţin organizat ori mai mult sau mai puţin stabil. dar revelatorii pentru concepţia omului politic despre acţiune şi autoritate. deoarece par să spună uneori ceva diferit şi totuşi spun acelaşi lucru şi în esenţă semnifică altceva sau pot să semnifice altceva“ (Ludwig Wittgenstein citându-l pe Lessing (despre Biblie). Imaginile reprezintă deci o necesitate a comunicării şi o sursă a creativităţii lexicale. 1988. cât şi ca bogăţie a semnificaţiilor şi complexitate a asociaţiilor. în Însemnări postume 1914-1915. jucându-se cu cuvinte. dezagreabile. în special din perspectiva absolutizării observaţiei potrivit căreia „oamenii politici îşi aleg imaginile din domeniile care le sunt familiare sau care îi obsedează. „. 43. pe deplin saturat de tautologii. sau care selectează cu predilecţie elemente cosmice. sentimentelor etc. dar din acelea ce exersează puterea de pătrundere. deci sunt folosite pentru disimularea propriilor concepţii politice. În concluzie. Registrele care se plasează în prim-planul imagistic se conturează ca un domeniu coerent al discursului. 1995. Bucureşti. Editura Humanitas. Astfel. 51-61) asupra discursului politic au încercat. o metaforă nu poate fi considerată izolat. Les métaphores du général de Gaulle. triste sau care contravin modestiei“ (Dumarsais.Mai adaugă la acestea înveşmântarea şi stilul […]. pp. motive.). ideile agresive. atât ca importanţă cantitativă. nr. ale naturii etc.. retorica este considerată un element esenţial al limbajului şi al gîndirii. din contră. retorica clasică propune trei explicaţii posibile ale fenomenului: 1) Imaginile servesc la „a deghiza conceptele negative. . 28-29).Retorica şi teoria argumentării Noile perspective (Dominique Labbé. p. Mots.. ei se descoperă.

deoarece o bună înţelegere asupra chestiunilor teoretice şi moral-practice nu poate fi obţinută nici deductiv. Jürgen Habermas .Retorica şi teoria argumentării Partea a II-a TEORIA ARGUMENTĂRII Teoria argumentării trebuie realizată în forma unei „logici informale”. nici prin evidenţe empirice.

teoria argumentării este considerată ca parte constitutivă a sistemului retoric2.. tipologia conectorilor argumentativi. silogism categoric. iar definiţia sa depinde de perspectiva adoptată. logică şi limbaj: argument. post hoc ergo propter hoc. propoziţie. insulta. ipostaziere. deducţie. şi extind aria cercetării spre surprinderea fenomenului la nivelul cotidianului.1 Dintr-o perspectivă tradiţională. toposuri şi strategii argumentative.. silogism. argumentum ad ignorantiam. operator argumentativ. pregătirea auditorului. argumentum ad misericordiam. argumentum ad verecundiam. argumentum ex concessis. . în limba naturală. ignoratio entelechi. concluzie. falsa analogie. în special ale teoriei actelor de limbaj5. inducţie. argumentul urii. conector argumentativ. deoarece mecanismele procesului de argumentare aparţin limbilor naturale. Pornind de la constatarea că. De aceea. argumentarea stabileşte o relaţie între 1. Tendinţele recente în studiul argumentării integrează descoperirile pragmaticii. un vorbitor reuşeşte să extragă concluzii valabile dintr-un enunţ. Introducere Teoria argumentării poate fi definită ca studiu al tehnicilor discursive ale raţionamentului practic. folosind o anumită limbă. ARGUMENTAREA Concepte de bază: argumentare. Definiţia poate fi îmbogăţită prin evidenţierea „canalului“ astfel: argumentarea reprezintă o strategie prin care. argumentum a pari. silogism alternativ. prin care un individ urmăreşte să determine sau să sporească adeziunea celorlalţi la anumite idei sau opinii ale sale. argumentul bâtei. narativ. argumentum ex silentio. pe când cele ale demonstraţiei aparţin logicii7. discurs argumentativ. 1. petitio principii. descriptiv. elaborarea unei argumentări. perspectiva modernă asupra argumentării încearcă să realizeze punctul comun al intersecţiei acestor două direcţii de cercetare4. tipologia argumentelor: argumentul autorităţii. argumentum ad personam. argumentum ad hominem. paralogism. Argumentarea nu trebuie confundată cu demonstraţia logică a adevărului unui enunţ sau a validităţii unui raţionament. inferenţă.n argumente şi o concluzie. Altfel spus. procesele argumentative sunt impregnate de retorică şi logică. epicherema. efect de persuasiune. argumentum a tuto. paralogism de compoziţie. argumentarea reprezintă un proces de justificare logică a unei propoziţii. analogie.Retorica şi teoria argumentării VI. raţionament. termenul aparţine unui lexic specializat interdisciplinar. silogism ipotetic.6 Definiţii Argumentarea Termenul „argumentare“ acoperă sfera conceptuală a unui domeniu aflat la intersecţia retoricii cu logica şi lingvistica. Ea s-a dezvoltat însă şi în cadrul ştiinţific al logicii3. argument. argumentum ad judicium. actorii argumentării. Din punctul de vedere al logicii.

a dezbaterilor. cotidiană sau specializată (în diferite domenii ale acţiunii sau cunoaşterii). probabil sau posibil între colocutori. argumentul întrebării deschise25. Ea caută să influenţeze. Este evident deci că stilul folosit într-o argumentaţie va fi determinant în relaţia orator/auditor sau scriitor/cititori29. argumentul îndoielii20.Retorica şi teoria argumentării 2. argumentul celui de-al treilea om. Argumentul poate fi definit deci ca variabilă independentă a funcţiei predicative. Modalităţile de articulare a premiselor pot fi mai mult sau mai puţin complexe. de natură intelectuală şi socială. care indică obiectele şi indivizii de care depind proprietăţile şi relaţiile (adică predicatele15). argumentul transcendental27. să transforme sau să întărească credinţele/comportamentele ţintelor (colocutori). o argumentare este o suită de enunţuri [E1. E2… deci En]. astfel încât En se formulează sau este afirmat pe baza enunţurilor din jur9. argumentul poate fi interpretat ca variabilă independentă a unei funcţii. argumentul decalajului temporal21.11 Argumentarea reprezintă prin excelenţă marca situaţiilor dialogale12. de asemenea. un ansamblu de tehnici de legitimare a credinţelor şi a comportamentelor. nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile să convingă pe toată lumea. argumentul henologic24. Din perspectiva lingvisticii. propoziţie considerată ca adevărată şi luată în considerare pentru demonstrarea altei propoziţii14. argumentul gradelor de perfecţiune. În limbajul natural. ceea ce sugerează că argumentarea este motivată printr-un dezacord real. argumentul teleologic26. argumentarea reprezintă o activitate verbală. sau ca o 2. argumentul moral în favoarea existenţei lui Dumnezeu19. argumentul grămezii. nu întotdeauna delimitate cu precizie: 1. ceea ce nu exclude importanţa ei în cadrul contextelor monologale13 (deliberare interioară). argumentul fizico-teologic22. În general. emiţătorul urmăreşte să obţină acordul unuia sau mai multor colocutori. argumentul cazului paradigmatic23. prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii. Aceasta poate fi interpretată şi în termenii pragmaticii astfel: prin formularea unui ansamblu (coerent) de enunţuri. a înlănţuirii replicilor. Dincolo de perspectivele teoretice din care este privită argumentarea. cel care îşi construieşte discursul trebuie să se adapteze la public. argumentarea poate fi comună. Dintr-o perspectivă opusă. Argumentarea se supune întotdeauna legilor adecvării contextuale28. adresându-se unei/unor persoane în particular. Termenul „argument“ intră şi în alcătuirea unor sintagme consacrate de tip termenmartor16 din istoria logicii şi a filosofiei care desemnează anumite tipuri de raţionamente17: argumentul ontologic18. este suficient să existe un ansamblu de enunţuri adevărate în vecinătatea unui enunţ fals pentru a transfera asupra enunţului fals aparenţa sau „tenta“ adevărului10.8 Argumentarea reprezintă. Nu există o argumentare-tip pentru un subiect dat. argumentarea se sprijină pe paraverbal şi pe implicit. . Din punctul de vedere al cadrului în care se desfăşoară. Argumentul Termenului „argument“ îi pot fi atribuite mai multe definiţii. Înţelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emiţătorul încearcă să-şi influenţeze colocutorii conferă oricărei forme discursive o forţă argumentativă inerentă.

Bibliografie şi note 1. pentru a atinge un enunţ situat pe o anumită scală a acceptabilităţii (concluzia). şi artificiale (intrinseci)37.A. cercetarea secolului XX va aduce contribuţii importante la studierea argumentării în cadrul privilegiat al logicii prin contribuţiile lui C. Blair şi R. 3. el trebuie să se sprijine pe probe (lat. adică modul de inserare a semnelor pe axa sintagmatică a combinării. Argumentarea reprezintă o operaţie care se sprijină pe un enunţ acceptat (argumentul). se poate vorbi de prezenţa terţilor31. Emiţătorul şi destinatarul sunt termenii de bază în cadrul teoriei ce are ca obiect de studiu actele de vorbire. Informal Logic. „Adversarii“ unui duel argumentativ sunt desemnaţi adesea prin termeni marcaţi de imprecizie. Astfel. În cazul în care schimburile argumentative depăşesc cadrul partenerilor direct implicaţi. 1980 (promotorii conceptului de logică nonformală). a unui discurs şi a unui contradiscurs orientate de aceeaşi întrebare/problemă32. probationes). O tipologie a probelor distinge: probe naturale/extrinseci. A argumenta se reduce în ultimă instanţă la a adresa unui interlocutor un argument (un raţionament bun) pentru a-l face să admită o concluzie şi pentru a-l determina să adopte comportamente adecvate acesteia. din perspectivă lingvistică.Retorica şi teoria argumentării Actorii argumentării Actorii situaţiei argumentative sunt desemnaţi diferit în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul interacţiunii comunicative. evidente (fapte expuse) sau ieşite din context36. 5. Din punctul de vedere al retoricii.L. Perspectivă privilegiată de Aristotel în Retorica şi nuanţată în Ad Herennium (operă atribuită lui Cicero). într-un mod polemic sau cooperativ. Argumentarea ca macroact de limbaj reprezintă o orientare pragmatică ce acoperă în lingvistică o diversitate de probleme studiate în cadrul următoarelor discipline: – pragmatica conversaţională – centrată pe studiul unui caz aparte de interacţiune comunicativă: conversaţia. Semiotica – studiul sistemelor de semne şi al transmiterii semnificaţiei (semiotica semnificării şi semiotica comunicării) armonizează trei direcţii de cercetare: – semantica – având drept obiect controversata problemă a sensului. Johnson. J.H. Elaborarea unei argumentări Pentru ca discursul să fie acceptat şi să i se acorde atenţie din partea auditoriului. enunţurile sunt produse de un locutor pentru un interlocutor. 4. Argumentarea legată de structura interacţiunii verbale este o confruntare. Fallacies. principalul actor al argumentării este oratorul care se adresează publicului (auditoriu). Analitice). reîncadrarea realului34 şi apelul la autoritate35. Pe direcţia iniţiată de Aristotel (Topice. – sintaxa – care studiază relaţiile dintre semne. Pregătirea auditoriului În faza de pregătire a auditoriului discursul este dominat de argumentele încadrării: apel la presupoziţii comune33. 1970. a relaţiilor dintre semne şi referenţi (realitatea extralingvistică). . ca oponent şi preopinent30. – pragmatica – centrată pe studiul utilizării sistemului limbii în diferite situaţii de comunicare. 2. Hamblin.

Predicatele pot fi: a) cu un argument: Socrate este filosof: f(x). Unele pot avea caracter sofistic. – demonstraţia se încadrează în obiectivitate. în general. Problema a fost reluată din diverse perspective de Descartes. 13. Sfântul Anselm.y).). Din punctul de vedere al dialogului. – argumentarea poate deveni convingătoare prin utilizarea unor figuri retorice (repetiţie. Kant. Este important de subliniat că prin argumentare dezacordul este anticipat (intuit) de emiţător şi poate fi prevenit sau eliminat. 7. 17. O. insistenţă etc. lucru care nu este valabil în cazul demonstraţiei. 18. – pragmatica sociologică şi filosofică a „acţiunii comunicaţionale“ (J. să fie crezută ea trebuie să fie înconjurată de un pic de adevăr.-B. E2…] că toţi A sunt B şi că toţi B sunt C. Grize). 12. 6. – pragmatica ilocuţionară sau teoria actelor de vorbire. Caz în care îndeplineşte rolul de termen-martor al formării sau al evoluţiei conceptului desemnat. prin intermediul inferenţei (sau al „legii de trecere“). 15. 19. Principalele niveluri de opoziţie care se pot distinge sunt următoarele: – argumentarea lasă receptorului libertatea de alegere. b) cu două argumente: Platon este discipolul lui Socrate: f(x. din punctul de vedere al lui Kant. 11. cvasiparadoxal etc. 9. J. John Searle). 16. care este mai mare decât ceea ce poate fi gândit ca neexistent“. „X vorbeşte“ etc. pentru a demonstra că „X este om“ se invocă propoziţii (re)cunoscute ca adevărate de tipul „X gîndeşte“. de exemplu. „binele suprem este o stare de lucruri în care fericirea e distribuită riguros . De exemplu. – logica pragmatică (G.Retorica şi teoria argumentării – pragmatica enunţiativă sau lingvistica enunţării – axată pe caracteristicile enunţului şi analiza relaţiei emiţător/receptor/situaţie de comunicare (Emile Benveniste).C. Habermas). 8. – argumentarea şi analiza conversaţiei. De exemplu: dacă mă întreb dacă toţi A sunt C şi dacă găsesc în baza de enunţuri [E1. 10. aplicată în special dialogurilor cu caracter normativprescriptiv. concluzia ei este definitivă: vezi quod erat demonstrandum (qed) – „ceea ce era de demonstrat“ – şi quod erat demonstratum – „ceea ce s-a demonstrat“. Frege. vezi şi nota următoare. Din punctul de vedere al monologului argumentarea reprezintă orice discurs analizabil în funcţie de termenii schemei argumentative minimale date-concluzie. Argument dezvoltat pentru prima dată de un filozof scolastic. care studiază preferenţial tipologia actelor ilocuţionare şi efectele lor asupra interlocutorului (speech-acts theory în terminologia lui John Austin. Anscombre. Vignaux. Principalele direcţii de cercetare sunt: – pragma-dialectica. Pe această situaţie se bazează constatarea că. Ducrot). pentru ca o calomnie în viaţa politică. 14. – pragmatica lingvistică „integrată“ în limbă (J. argumentarea este specifică pentru orice discurs produs într-un context de dezbatere (orientată de o întrebare/problemă). Acest argument reprezenta o încercare de a dovedi că existenţa conceptului de Dumnezeu implică cu necesitate existenţa lui Dumnezeu: „căci poate fi conceput că există ceva ce nu poate fi gândit ca neexistent. Argument care încerca să susţină ideea potrivit căreia. Există însă şi discursuri pur informative. Această definiţie acoperă sfera conceptuală a termenului inferenţă silogistică. atunci pot trage concluzia că toţi A sunt C.

dar credeţi-mă că…“). ergo cogito. op.E. 3) Sum. antevorbitor. chiar cu preţul redefinirii cuvintelor prin diverse strategii („prin cuvântul x înţeleg…“. 32. cit. 26. Stabilirea complicităţii cu interlocutorul este adesea detectabilă prin expresii lingvistice ca „ştiţi ca şi mine că…“. Recadrajul/reîncadrarea realului constă în a modifica situaţia argumentativă pentru a o apropia de opinia care se doreşte a fi împărtăşită. Oratorul poate afişa certitudinea de a împărtăşi aceleaşi opinii cu publicul („de a-l avea la degetul mic“). am trăit asta…“. cit. Unul dintre cele mai populare argumente tradiţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu. afirmă ceva înaintea alteia. cit. ed. Oponent: opozant.).Retorica şi teoria argumentării proporţional cu virtutea morală“ (vezi Anthony Flew. Raţionament formulat de Descartes: 1) Dubito.) 22. Limitele interpretării. O argumentare presupune. asupra unui principiu (altfel ne aflăm în faţa unui veritabil dialog al surzilor). nonviolenţa etc. Este unul dintre termenii clasificării tripartite (propuse de Kant) în problema încercărilor posibile de dovedire a existenţei lui Dumnezeu. Inclusiv adecvare faţă de auditoriu. prin extensie: adversar de opinii. folosim cuvântul x în sensul…“). 24. Dicţionar de filozofie şi logică. Toţi membrii unui public martor interesat de schimbul verbal dintre adversari. 20.). Argument care se referă la „credibilitatea percepţiei obiectelor fizice reale“. 2) Cogito. Argument folosit în argumentarea utilizată pentru a afla care este sensul propoziţiei despre care se ştie că e adevărată. (Vezi formularea propusă de B. . „credeţi-mă. Denumire alternativă atribuită argumentului gradelor de perfecţiune în favoarea existenţei lui Dumnezeu. care porneşte de la observaţii privind integrarea şi regularitatea şi ajunge la concluzia că acestea nu pot fi decât opera unui Proiectant (vezi Antony Flew. 31. Vezi şi Umberto Eco. că cel puţin un acord s-a stabilit între orator şi public asupra unei opinii. ergo sum. 21. „sunteţi de acord asupra faptului că…“. op. 30. Se repune astfel în discuţie problema a ceea ce înţelege un actor al argumentării din discursul celuilalt. Bucureşti. Editura Humanitas. Raţionament prin care din faptul că sensul unui cuvânt este dat prin referire la cazuri paradigmatice se conchide că este imposibil să nu existe exemple de lucruri desemnate de cuvântul respectiv. 28. cunoaşte bine acest gen de probleme“) sau la strategii politicoase („nu am experienţa dumneavoastră. op. 23. Moore pentru a dovedi că orice definiţie propusă pentru „bun“ conduce la eşec deoarece conceptul de „bun“ este nedefinibil prin faptul că toate întrebările de forma „este Y bun?“ sunt deschise în acelaşi sens (în condiţiile în care definiţia are forma „X este Y“). 25. 1999). 29. Preopinent: persoană care emite o părere. cit. Apelul/recursul la autoritate este folosit mai ales în situaţiile în care se vorbeşte de experienţa personală („credeţi-mă. Vezi Antony Flew. 33. vă spun din experienţa mea“…) sau când se recurge la o mărturie directă („aveţi încredere în el. respectul pentru celălalt. 34. de altfel. Test introdus de G. Russell în Antony Flew. 35. 27. ergo Deus est. Apelul la presupoziţii comune constă în a activa o valoare prezentă la auditor (respectul pentru valori.

poncife. – argumentul a contrario: proba este înlocuită de o aserţiune inversă13. . tortura. Acestea ţin de arta oratorului. noţiuni. 37. Locurile cele mai frecvent utilizate se numesc locuri comune. – coraxul – în care se consideră că un argument este falacios fiindcă este prea probabil. categorie. „Topoi“ înseamnă ad litteram „locuri pentru a găsi lucruri“. contradicţie). contrarii. – legătura între întreg şi părţi: grup şi individ. nu în ultimul rând. – argumentul ad ignoratiam: i se lasă adversarului grija de a dovedi contrariul (Dovediţi-mi că…). – legătura între antecedent şi consecinţă: pune în discuţie legile cauzalităţii15. Toposul se caracterizează prin generalitate. genul şi speciile sale7. circumstanţe. Topicele comune5 se referă la: definiţie6. primele având un aspect general. jurământul. În cadrul invenţiei retorice. relaţie (cauză/efect8. de creativitatea. fenomene. – terţul exclus: acolo unde calea de mijloc nu este posibilă14. Retorica clasică (Aristotel) furnizează ca exemple în acest sens legile. Aristotel le-a împărţit pe acestea în subiecte de invenţie „obişnuite. – argumentul a fortiori: „cu cea mai mare dreptate“. – amalgamul: se consideră ca aparţinând aceleiaşi categorii. mărturii (declaraţii). Deşi topicele de invenţie au reprezentat elemente esenţiale pentru generarea discursului în tradiţia retoricii. sunt create prin şi în discurs. – argumentul direcţiei18 – în care imaginea angrenajului este asociată acestui loc. antecedent/consecinţă9. de stăpânirea tehnicii. – argumentul ab utilitate: constă în a face să se creadă că opinia interlocutorului i-ar dăuna acestuia dacă ar fi pusă în practică. obiecte diferite. etichetare (cel care omoară este un asasin). convenţiile. TOPOSURI {I STRATEGII ARGUMENTATIVE Topicele (locurile)1 Topicele reprezintă puncte de vedere generale sau „comune“2 mai multor subiecte de raţionament. Principalele topice folosite în argumentare sunt: – regula de justiţie: a trata la fel lucrurile asemănătoare.Retorica şi teoria argumentării 36. – legătura între act şi persoană prin definire. maxime sau proverbe10 etc. pattern) pentru a găsi întotdeauna anumite lucruri de spus despre un subiect. ele au suferit în anumite perioade (din antichitatea clasică până în secolul al XVII-lea) o concurenţă serioasă din partea imitaţiei (imitatio)11. tipar. topicele sau topoi sunt categorii de bază ale relaţiei dintre idei care pot servi ca model (şablon. admisibilitate4 şi gradualitate. iar celelalte fiind specifice celor trei ramuri ale oratoriei. – indiferenţa celor interesaţi16. clişee şi pot deveni mai puţin percutante dacă folosirea lor este sistematică şi stereotipă12. de talentul personal. – argumentul continuităţii17. comune“ şi „speciale“. comparaţie. Ele pot constitui argumente3 „de-a gata“ pe care oratorul le poate plasa în diferite secvenţe ale discursului său. de metoda şi. VII.

în care tema tratată este supusă analizei multiple pe diferite axe. a sincerităţii24 şi bunăvoinţei25 etc. a citatelor. constituind una dintre premise. care poate oferi un punct de sprijin important. Cf. argumentele sunt împărţite în trei subcategorii sau familii22: Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv şi moral (atitudinile pe care trebuie să le ia un orator pentru a inspira încredere auditoriului său). de localizare – la nivelul memoriei individuale şi colective – a unor idei admise în mod general. apreciindu-se că este prea naiv sau prea extins pentru a fi dezvoltat. topoi (sg. – replica: se întoarce argumentul interlocutorului împotriva lui. culoarea albă pentru puritate. cauzale. gr. propoziţia poate fi validată într-un argument silogistic ca propoziţie adevărată. – ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irosiţi. – antanaclaza sau reflecţia: se reiau cuvintele interlocutorului dându-li-se o altă semnificaţie. al condiţiei joase a adversarului. topos). – mărturia: propoziţia nu se bazează pe o observaţie. a asociaţiilor consacrate (cum ar fi. Argumentele Un argument reprezintă o aserţiune care are ca funcţie. destinate să trezească emoţii. relaţiile cauză-efect. regula reciprocităţii. balanţa pentru justiţie. etimologice. – apodioxis/tipul apodictic: se respinge un argument fără a fi discutat. loci (sg. În anumite clasificări. 2. lat. de exemplu. Aceşti termeni trimit la noţiunea de plasare. care se bazează pe implicaţia logică27. pasiuni şi sentimente. Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv. – descalificarea: se refuză argumentul pe motivul josniciei.). să fie deci adaptate profilului psihologic publicului vizat26. din diferite perspective sau puncte de vedere31. cum ar fi cea a bunului simţ23. – schema radiară. justificarea sau explicarea unei alte aserţiuni. Argumentele legate de logos se adresează raţiunii şi pot fi: – deductive. . Bibliografie şi note 1. toate argumentele converg spre aceeaşi concluzie30. a conceptelor. – subterfugiul: se vorbeşte despre lucruri fără legătură cu problema în cauză.29 Tipologia metodelor de argumentaţie distinge: – forma exhaustivă. Realizările argumentative folosesc pe scară largă deducţia20 şi analogia21. se amână inserarea sa în discurs sau se respinge pentru mai târziu19. ci pe creditul unei persoane care mărturiseşte. profitabil în dinamica discursului. într-un raţionament. ca metodă algoritmică care vizează epuizarea argumentelor. – suspendarea: dacă punctul în discuţie este delicat.Retorica şi teoria argumentării – martorul fictiv: se face apel la un arbitru obiectiv/imparţial/imaginar. locus communis). Printre locurile obişnuite le regăsim pe cele: – ale modestiei. opozitive etc. – analogice28. – ale timpului care lipseşte sau care nu trebuie irosit („toate la timpul lor“). Oratorul poate selecta diverse strategii. al violenţei. crucea pentru sfinţenie etc.

cit. să accepte provocările. relaţia. Definiţia reprezintă un „procedeu general prin care se explicitează valoarea unui concept“ (DSL). fiindcă se ajunge la indivizi. 4) propriul. sintagmă. – ale promisiunii nerespectate. Locurile pot fi comparabile cu scenariile culturale care permit protagoniştilor unei interacţiuni comunicative să se repereze. Istoria Logicii. pasiunea“ (vezi Anton Dumitriu. p.“). locul. până când diviziunea nu mai poate fi continuată. situaţia. Procedeul prin care se obţine definiţia unui lucru. cuprinzând un număr foarte mare de specii diferite în unitatea lui. este cel mai puţin determinat. 5. 3. Cele 10 categorii aristotelice reprezintă „…esenţele universale ale lucrurilor. 2) regula reciprocităţii definiţiei: subiectul şi predicatul trebuie să aibă aceeaşi extensiune şi deci să poată fi substituiţi unul altuia (condiţia pascaliană a definiţiei). I. calitatea.. cel mai general. adică esenţa lui.Retorica şi teoria argumentării – ale cantităţii. 1993. timpul. cit. – ale invocării a ceea ce este preferabil faţă de ceea ce nu este. cit. 5. Iniţial. unicităţii („nu trăim decât o dată“). – ale respectului pentru persoana umană („nu suntem maşini.. Genul arată ce este un lucru. p. Există cinci categorii de predicate (quinque voces): 1) genul este conceptul. tip de argument folosit în discursurile specializate: juridic. – ale copilăriei nefericite care explică un act violent. – ale libertăţii de expresie („pot să spun ce vreau… este democraţie. acţiunea. Bucureşti. Definiţia constă din gen şi diferenţe. cantitatea. Moeschler. nu?“). „comun“ era opus la origine lui „specific“. animale etc. el este primul răspuns. in D. În Logica lui Aristotel. – ale muncii care justifică anumite acţiuni („eu muncesc. 4. ediţia a III-a.101b). 92). – ale realismului („să rămânem cu picioarele pe pământ“) etc. este următorul: pentru a obţine expresia esenţei trebuie să divizăm genul în speciile lui iar speciile în subspecii. – ale lipsei de strategie. calităţii. definiţia este „o expresie care exprimă esenţa unui lucru“ (Topica. 201). . caracterele distinctive (de exemplu. op. la întrebarea „ce este?“. 3) diferenţa specifică. p. Nimeni nu împiedică un locutor să afirme : «Plouă. I. Toposul este o regulă îndeobşte admisă datorită realizării unor asocieri la nivelul simţului comun. parafrază). 68. închizând în el cea mai mare generalitate. Rovenţa-Frumuşani. deliberativ. să se plaseze într-un anumit „orizont de aşteptare“.definitio – „delimitare“. Editura Tehnică. am să ies să mă plimb» – comportament non conform doxei“ (J. epidictic. adică cel mai sărac în conţinut. „Aceasta nu înseamnă că argumentarea nu poate beneficia de creativitatea subiectului vorbitor […]. 6. categoriile sunt universale pretutindeni şi întotdeauna: esenţa. 2) specia este determinată de genul căruia îi aparţine şi de diferenţa care o caracterizează. vol. Definiţia arată ce anume este un lucru. Aristotel enunţă astfel regulile definiţiei: 1) aceasta trebuie să convină numai definitului. posesia.. [care] exprimă modul cel mai general de a fi al lucrurilor […]. nu gîndesc…“). Orice definiţie se bazează pe postulatul că este posibil să se găsească o expresie semantic echivalentă cu unitatea respectivă (cuvânt. op. 3) prin accident nu se poate defini. om: animal [gen] + raţional [diferenţă]). Din lat.

al cărei rezultat este un autonim (autonimia = relaţia dintre un semn şi propria lui definiţie. Raţionament în care se trece de la judecăţi cu un anumit grad de generalitate la judecăţi cu acelaşi grad de generalitate sau la judecăţi cu un grad mai mic de generalitate: a>c b>c . „Dacă cedezi o dată vei ceda întotdeauna. sg. Diferenţa faţă de topicul cauză-efect constă în faptul că ceea ce urmează poate să nu fie cauzat de ceea ce l-a precedat. 12. a unui precept sau a unei generalizari pline de miez.“ 8. formulată în parafraze mai mult sau mai puţin complexe. f. de conţinut (într-o formă concisă) pentru a oferi credibilitate spuselor (afirmaţiilor) cuiva. generalitate): democraţie. „Ce am început trebuie continuat pentru a nu fi fost zadarnice sacrificiile făcute. pentru care parafraza cere o identitate totală (în matematică.“ 18. Un topic de invenţie în care anumite calitaţi ale unui lucru sunt evidenţiate prin apartenenţa sa la o anumită clasă mai cuprinzătoare. „Nu trebuie să fii mai catolic decât Papa. „O uşă trebuie să fie ori deschisă.“ 14. interes naţional etc. cenzură. care reprezintă echivalentul (autonimul) cuvântului-intrare sau al cuvântului-titlu.“ 20. s. 11. manevră.“ 15. dar va avea cu siguranţa legătură cu aceste condiţii determinante ale acţiunii. „Mai bine să râdem decât să plângem. fie de la o sintagmă (sau de la o unitate textuală ) la denumirea sa. 7. De fapt. Definiţia corespunde unei operaţii metalingvistice sau este rezultatul ei. 16. Folosirea unei zicale bine cunoscute. conspiraţie. Topicele trebuie să facă deci obiectul unei alegeri judicioase dublate de inventivitate pentru a elabora un discurs eficient.“ 17. machiavelism etc. „Vom discuta aceste probleme mai pe larg altă dată. de exemplu: casă – „clădire care serveşte drept locuinţă“. Discursul politic actual foloseşte cu predilecţie atât locurile care trimit la ideea de complot. definiţia ostensivă sau referenţială. ori închisă. 13. posibilă numai pentru concepte care permit indicarea lucrului pe care semnul îl denotă etc. Există mai multe tipuri de definiţii: definiţia ştiinţifică. 10.). se discută pe seama faptului că practica (obiceiul) şi pedagogia imitării justifică mai bine din punct de vedere istoric structura retoricii decât o fac categoriile abstracte ale subiectelor (topicelor) de invenţie. Definiţia reprezintă astfel o relaţie de identitate între definit şi definitor.Retorica şi teoria argumentării 5) accidentul. pornind fie de la un termen spre definiţia sa (în expansiune). Este lesne de înţeles pericolul de a folosi frecvent aceste locuri comune. Foarte asemănător cu relaţia cauză/efect. tulburarea ordinii publice ar trebui aspru pedepsită. cât şi pe cele care susţin valori cu grad înalt de acceptabilitate (universalitate. Ansamblul constituit din acest tip de cuvinte este supus unui proces intens de uzură. 9. De exemplu: „Ca şi în cazul altor delicte împotriva societaţii. Topic de invenţie în care se iau în considerare efectele unei anumite cauze şi/sau cauzele care au contribuit la un anumit efect. „Nu poţi face omletă fără a sparge ouă“. acest loc de invenţie indică evenimente sau consecinţe ale acestora din perspectiva unei acţiuni desfăşurate în anumite condiţii.. maşinaţiune.“ 19. definiţia lexicografică. terminologii). Forma tipică de realizare a topicului constă în propoziţia „dacă… atunci“ şi este asociată cu forma de argumentaţie specifică – entimema. logică.

) posibilitatea ca ele să prezinte asemănări şi în alte privinţe.. Trebuie să arate că este gata să-şi ajute auditorul. definiţie.Retorica şi teoria argumentării a>c 21. loc. condiţii/standard de viaţă. pathos-receptor. politic. 25. Adică să fie capabil să dea sfaturi raţionale şi pertinente. manieră. rasă. scopuri. sex. Trebuie să exprime ceea ce gândeşte sau ceea ce ştie. exemplul. . frica. comparaţie. dezvoltare. Raţionament care constă în a infera din asemănarea – în anumite privinţe – a două lucruri (fenomene. cu referiri la începuturi. „Cine are drepturi are şi datorii. ştiinţific etc.“ 28. filozofic. moment. mijloace. origine. cultural. religios. Faţetele pot ţine de domeniul istoric. 24. ura. caracter. 31. 23. – cele care se referă la circumstanţe: cauză. comparaţia. „Progresul trebuie să fie mondial sau să nu fie deloc. 29. Dialaga reprezintă discursul tipic care se desfăşoară după această metodă. ipoteze etc. mod de viaţă. Se poate stabili astfel o paralelă cu funcţiile descrise de R. procese etc.). logos-mesaj. economic. În acest caz se face apel la următoarele locuri comune: – cele care ţin de persoană (vârstă. 26. Se bazează pe asemănare şi utilizează metafora. antecedente etc. 22. Jakobson: ethosemiţător. Trebuie să suscite mânia. – cele care privesc problema în discuţie considerată în ansamblu şi fragmentar. etic. mila… 27. psihologic. educaţie.“ 30. gusturi etc. social. starea de siguranţă.

În cele ce urmează vom considera propoziţia ca o asamblare de cuvinte care exprimă o aserţiune (propoziţie declarativă). 1. în timp ce respingerea închide dialogul. numite premise. atribuit unui emiţător colectiv: se ştie că…7 Relaţia respingere8-obiecţie în cadrul acţiunii argumentative poate fi privită din perspectiva menţinerii sau închiderii comunicării. adesea de tip proverbial. Definiţia interdisciplinară pune în relaţie autonomia formală cu trăsături legate de autonomia de comunicare şi/sau cu cele legate de condiţiile de adevăr. Politicienii sunt corupţi. de dat factual (prezentat ca) incontestabil. El permite ca acestea să fie prezentate sub forma propoziţiilor înlănţuite ţinând cont de reguli stabilite şi în acord cu planul de ansamblu al discursului. astfel încât dacă premisele sunt adevărate concluzia este adevărată sau cu mare probabilitate adevărată“ şi ca „formă logică corespunzătoare procesului de trecere de la premise la concluzie“9. Definiţia inspirată de logica clasică: „propoziţia este o comunicare completă în care se spune ceva despre subiect cu ajutorul predicatului“ (DSL). nu întotdeauna delimitate clar. verbul de legătură (copula) şi termenul predicat. o diferenţă de nivel între enunţul argument şi enunţul concluzie şi atribuie datelor iniţiale un sens argumentativ pe care nu îl aveau înainte6. pe care destinatarul argumentării poate. Inferenţa4 poate fi definită ca: – proces de trecere de la premise la concluzie. silogismul11 şi entimema. inferenţă Cei trei termeni se caracterizează prin diferenţe de statut lingvistic. Inferenţa presupune întotdeauna un salt. care cuprinde rezultatele finale“ cuprinde trăsătura comună de „plasare la sfârşit“. evident. Logica şi dialectica sprijină raţionamentul în procesul argumentativ12. Definiţia concluziei2 ca „încheiere a unui şir de judecăţi“ sau ca „ultima parte a unei expuneri sau a unei opere. Astfel. – relaţie între premise şi concluzie5. LOGICĂ ŞI LIMBAJ Argument. concluzie. Modurile de raţionament cel mai frecvent folosite în argumentaţie sunt: inducţia10. Argumentul are statutul de credinţă (prezentată ca) împărtăşită. să îl respingă1.Retorica şi teoria argumentării VIII. 2. ceea ce nu are un corespondent general în realitatea cotidiană3. deci continuarea dialogului. la o propoziţie numită concluzie. Inferenţa poate fi pusă adesea în relaţie cu expresia unui adevăr general. Raţionamentul reprezintă de fapt asamblarea argumentelor într-o structură coerentă. Raţionamentul Raţionamentul poate fi definit ca „proces de trecere de la unele propoziţii. cognitiv şi din punctul de vedere al modului de acţiune. . obiecţia solicită un răspuns. Propoziţia Termenul „propoziţie“ cunoaşte mai multe sensuri. deducţia. O propoziţie13 cuprinde trei părţi: termenul subiect.

Analogia Reprezintă o varietate a inducţiei. Se bazează pe o comparaţie sau o asemănare. O inducţie este perfectă doar când este posibil de verificat că ceea ce propoziţia afirmă este valid în toate cazurile de observaţie. Am putea deci să ne sprijinim pe această definiţie pentru a dovedi că generalizarea unui exemplu nu este validă. nu suntem absolut siguri de universalitatea ei). Reguli: – dacă o propoziţie este adevărată. Inducţia Anumite propoziţii sunt intuitive şi se plasează în afara logicii. Chiar şi propoziţia „legea gravitaţiei este universală“ este o inducţie imperfectă (ea nu e nici falacioasă. atunci subalterna particulară care e dedusă din aceasta este şi ea adevărată. Ea poate fi deci afirmativă sau negativă. de la un exemplu. dar validitatea sa nu a fost examinată în toate cazurile. Propoziţiile care privesc o parte a unui ansamblu sunt particulare. Ea nu . avem o aserţiune generală bazată pe un grup de exemple particulare.Retorica şi teoria argumentării Politicienii = termenul subiect. În orice exemplu de inducţie (generalizare). – din două propoziţii contrare. Toţi politicienii sunt corupţi = pua Nici un politician nu este corupt = pun Unii politicieni sunt corupţi = ppa Unii politicieni nu sunt corupţi = ppn 1) şi 4) sunt contradictorii 1) şi 2) sunt contrare 3) şi 4) sunt subcontrare şi subalterne (ele sunt deduse din alte propoziţii). de ansamblu sunt universale. Numărul de inducţii perfecte pe care le facem este relativ redus. care reprezintă de fapt aserţiunea însăşi. una trebuie să fie falsă şi cealaltă adevărată. Se trece. Un adevăr intuitiv nu cere nici o probă. propoziţia sa contradictorie trebuie să fie falsă. ar trebui introdusă o specificare: Toţi politicienii sunt corupţi sau unii politicieni sunt corupţi. este o inducţie. de la particular la general („Tot cei care încep cu bere vor bea într-o zi băuturi mai tari“) sau de la particular la particular („Dacă nu eşti tu. Sunt = verb. despre care se face o aserţiune. corupţi = predicat. Propoziţiile care privesc aspecte generale. Tot ceea ce pleacă de la o observaţie particulară. Cea mai obişnuită formă de analogie este aserţiunea că un lucru sau altul este adevărat pentru că este asemănător cu un alt lucru recunoscut ca adevărat. Politicienii sunt corupţi este o propoziţie căreia îi lipseşte precizia. O propoziţie afirmă sau neagă ceva. Analogia se bazează pe ideea conform căreia un anumit grad de asemănare între două lucruri la un anumit nivel implică similitudini de ordin general între acestea. este deci fratele tău“). Toţi şi unii caracterizează aspectul cantitativ al propoziţiei. – dacă o propoziţie universală este adevărată. dar ambele pot fi false. din punct de vedere strict logic. Acele propoziţii care sunt sub observaţie directă sunt dovedite prin inducţie. nici inexactă. cu ajutorul inducţiei. „Toţi politicienii sunt corupţi“ este un exemplu de inducţie imperfectă.

(Concluzie) Cele trei propoziţii conţin întotdeauna. Avem aici patru termeni: persoanele care studiază/elevi/Ion/persoană care frecventează liceul. (Premisa minoră) 3. Pentru a face un silogism valid. (Premisa majoră) 2. Termenul mediu poate fi identificat ştiindu-se că este prezent în cele două premise. Ion este o persoană care frecventează liceul. în exemplul nostru): – un termen major („fiinţe raţionale“). – concluzia. – un termen minor („Socrate“). Termenul median trebuie să fie prezent în cel puţin una dintre premise. Deducţia Este o metodă de raţionament prin care propoziţiile sunt stabilite nu printr-o observaţie directă a faptelor. Ion este o persoană care frecventează liceul. Toţi oamenii sunt fiinţe raţionale. cele trei părţi sunt: – premisa majoră. Lassie e un câine. – un termen mediu („oamenii“). Deci Lassie este un animal. Toate persoanele care studiază sunt elevi. Deducţia pleacă deci de la general (citat în prima propoziţie) pentru a merge spre particular. Toţi câinii sunt animale. în total. – premisa minoră. Deci Ion este elev. în exemplul nostru). şi nu în concluzie (oamenii. Prezenţa termenului median este raţiunea acestei reguli. Socrate este un om. Socrate. Deci Ion este elev. Deci Socrate este o fiinţă raţională. . în particular în aceea în care se afirmă sau se neagă ceva asupra ansamblului de care depinde termenul median. fiinţe raţionale.Retorica şi teoria argumentării furnizează niciodată probe în sensul strict. În funcţie de ordinea în care acestea apar în mod obişnuit. ci prin referire la alte propoziţii deja stabilite. ci doar o probabilitate: „comparaison n’est pas raison“ (asemănarea nu este argument). 1. numărul de termeni ar trebui redus la trei: Toate persoanele care frecventează liceul sunt elevi. Silogisme Silogismul categoric Este un sistem logic constituit din trei propoziţii astfel încât una dintre ele să fie implicată de celelalte două. Este vorba în acest caz despre un termen distribuit. trei termeni (oamenii. Nu există nici un termen care să lege „Ion“ şi „elevi“. Regulile formale ale silogismului Un silogism este compus din trei şi numai trei termeni.

Atunci. Un silogism nu poate afirma nimic în concluzie care să nu fie implicat într-una dintre premise: Toţi mincinoşii sunt laşi. Construcţia inversă va genera un argument falacios: . 2. Deci plouă. Plecând de la două premise particulare nu este posibilă nici o concluzie. dar nu este distribuit. dar nici o premisă a acestui termen nu este distribuită sau utilizată de toată lumea. Nu ies afară. Eroarea provocată de un termen nedistribuit este responsabilă de multe greşeli de raţionament care generează alte tipuri de erori formale. Pentru un rezultat corect. căci nici o premisă nu spune ceva ce ar fi în legătură cu toţi politicienii. concluzia trebuie să fie particulară. concluzia va afirma consecinţa sau. Dacă nu plouă. Termenul mediu este „politicieni“. atunci Q Structura completă a silogismului este deci: Dacă P. Nu plouă. Eroarea provine din faptul că termenul „laş“ apare în concluzie. Plecând de la două premise negative nu este posibilă nici o concluzie. Patru reguli de mai mică însemnătate ale silogismului se enunţă astfel: 1. iar propoziţia în ansamblul ei realizează o relaţie de implicaţie între cele două. este imposibil de a stabili o relaţie între ceilalţi doi termeni: Unii dintre prietenii mei sunt politicieni. „Unii oameni sunt fiinţe raţionale“ nu are termen distribuit. Nici un termen nu poate apărea în concluzie dacă nu a fost distribuit cel puţin o dată într-una dintre premise. Atâta timp cât termenul median nu este distribuit într-una dintre premise. premisa minoră trebuie să confirme antecedenta sau să nege consecinţa. Unii politicieni sunt oameni celebri. voi ieşi afară. Deci nici un gentleman nu este laş. atunci Q P Atunci Q Dacă nu plouă. Dacă una dintre premise este negativă. Deci unii dintre prietenii mei sunt oameni celebri. Atunci ies afară. Nici un gentleman nu este mincinos. 3. concluzia trebuie să fie negativă 4. Premisa majoră conţine două aserţiuni. ies afară. şi la fel pentru negaţie. în cel de-al doilea caz. antecedenta şi consecinţa. Formula sa este dată de expresia: Dacă P. va nega antecedenta.Retorica şi teoria argumentării „Toţi românii sunt ospitalieri“: se ştie că întreaga clasă a românilor este alcătuită din oameni ospitalieri. Teoria silogismului ipotetic constă în a spune că adevărul exprimat de antecedentă implică adevărul exprimat prin consecinţă. Dacă una dintre premise este particulară. nu ştim nimic în ceea ce priveşte toţi oamenii sau toate fiinţele raţionale. Silogismul ipotetic Silogismul ipotetic are ca premisă majoră o propoziţie conţinând o aserţiune ipotetică (sau condiţională).

trimite la o eroare numită „disjuncţie imperfectă“. Deci nu ies afară. dacă ar fi posibil ca asinul să fie un hibrid cal-măgar. silogismul ar încălca a doua regulă. dacă ea respinge o alternativă. Imediat după aceea am suferit un accident. voi ieşi afară. cele două posibilităţi se exclud una pe alta. Cu toate că o cauză dată implică întotdeauna un anumit efect. 2) A fi sigur că toate alternativele posibile au fost luate în calcul. concluzia trebuie să o respingă pe cealaltă. Asinul e un măgar. Biblia ne spune că Dumnezeu există. Se ajunge la concluzie fără a trece printr-un proces de argumentare. Un silogism de acest tip. Premisa minoră este o propoziţie categorică care acceptă sau respinge una dintre alternative. în care alegerea nu se bazează pe excluderea uneia dintre posibilităţi. Post hoc. Stabilirea unei secvenţe temporale nu este suficientă. . trebuie de asemenea să fie vorba despre o legătură cauzală care să poată fi demonstrată. nici măgar“). ştiindu-se că pot fi mai multe cauze pentru un singur efect. pentru că nu au fost enumerate toate posibilităţile. ergo propter hoc14 Acest argument falacios este postulatul conform căruia un eveniment care survine în urma altuia este în mod necesar rezultatul primului. Condiţiile silogismului alternativ se referă la: 1) A fi sigur că alternativele propuse se exclud reciproc. astfel că afirmarea uneia implică negarea celeilalte („nici cal. Plouă. Argumente falacioase comune Petitio principii Petitio principii reprezintă un raţionament vicios care constă în a considera ca adevărat obiectul însuşi al problemei (a afirma într-una dintre premise ceea ce este de presupus a fi dovedit în concluzie). un silogism în care nu sunt date toate alegerile posibile trimite la o eroare numită „enumerare incompletă“. Deci Dumnezeu există. Silogismul alternativ În acest caz premisa majoră este o propoziţie alternativă. Asinul nu este un cal. Biblia a fost dictată de Dumnezeu. Deci când îţi taie drumul o pisică neagră înseamnă că îţi va merge prost. nici măgar. Totuşi. Dacă premisa minoră acceptă una dintre alternative. A dovedi fenomenul cauză-efect este mult mai complicat şi necesită o utilizare precaută a regulilor de investigare inductivă.Retorica şi teoria argumentării Dacă nu plouă. concluzia trebuie să o accepte pe cealaltă: Asinul e ori un cal ori un măgar. Relaţia de implicaţie nu este în mod necesar simetrică. Superstiţiile15 se bazează în marea lor majoritate pe acest sofism: O pisică neagră mi-a tăiat drumul în momentul în care voiam să trec strada. un efect dat nu implică întotdeauna o anumită cauză. Dacă se întâmplă ca asinul să nu fie nici cal.

ştiinţa sunt entităţi ai căror reprezentanţi vorbesc aceeaşi limbă16. cum. Concluzia desprinsă dintr-un text este adesea plasată la început. cel puţin formal. „Cercetătorii în medicină au descoperit că…“. de ce. 3. – un discurs este respins atunci când este abandonat de emiţător (şi astfel dispare din interacţiunea discursivă). În realitate. 10. formei. Caz în care. 7. enunţurile care reprezintă concluzii se prezintă sub trei forme lingvistice principale: – enunţ la indicativ prezent: „Lucrurile sunt cu siguranţă astfel“ (concluzie de tip constatativ). raţionament prin care se trece de la . „Ştiinţa spune…“. intonaţiei care trebuie să susţină firesc logosul. Metodă de raţionament prin care se inferează o lege generală sau un principiu pornind de la cazuri particulare observate. în care bara orizontală delimitează premisele de concluzie. când. Această eroare apare în multe argumente care încep cu: „Istoria ne învaţă că…“. topice). unde. inedite. pentru a asigura legătura între probleme. – enunţ injonctiv: „Să facem deci asta“. 5. 4. Ipoteza prezentă în aceste expuneri este că istoria. În consecinţă. ea permite apelul la principii. terminologii etc. direcţii de cercetare. la convenţii admise într-o comunitate lingvistică (locuri comune. „Ce trebuie să gândim?“. medicina. Figurile de gândire şi figurile de stil sunt frecvent utilizate pentru a elabora o argumentaţie. 8. sunt mulţi specialişti ai domeniilor respective care nu sunt întotdeauna de acord asupra anumitor probleme.17 De aceea. Bibliografie şi note 1. Implicaţia inferenţială reprezintă tipul de relaţie de implicaţie între judecăţi. Se reprezintă ca o succesiune de propoziţii pe verticală. ce. Concluzii Printre tehnicile de căutare şi de organizare a argumentelor se numără şi cele care vizează schema cine. în mod normal. Concluzia joacă un rol important. Postulat fundamental al argumentării discursive. precedând sistemul argumentelor (caz frecvent în articolele de presă). credinţe etc. Termenul „inferenţă“ este folosit adesea şi ca sinonim pentru „raţionament“. Fiind adesea implicită. „Respingere“ este un termen care se aplică următoarelor situaţii: – un discurs este respins atunci când se demonstrează că este fals. – enunţ la viitor indicativ – exprimă un fapt aleatoriu dar a cărui realizare este foarte probabilă (ţinând seama de ambiguitatea enunţurilor). Concluziile apar în urma unei operaţii argumentative ce permite transferul unor comportamente verificate asupra unor situaţii. el trebuie să justifice acest refuz (şi să aducă probe de susţinere a refuzului). în luarea deciziilor şi contribuie la construirea unui răspuns la trei tipuri fundamentale de întrebări organizate pe axele gândire-acţiune-credinţă: „Ce trebuie să credem?“. 6. altfel spus. 2. idei. 9. „Ce trebuie să facem?“.Retorica şi teoria argumentării Ipostazierea Este o eroare care constă în a considera un obiect care are o existenţă conceptuală sau imaginară ca o realitate concretă. ar fi mult mai adecvate formulările: „Anumiţi istorici consideră că“. „Mulţi oameni de ştiinţă cred că“. noi. cunoştinţe. „Medicina a descoperit…“. O argumentare eficientă va acorda în acelaşi timp o mare atenţie stilului.

Modul de dispunere a termenilor în premise determină figura silogismului. Structuri şi strategii. mediu. Singurul punct comun între direcţiile de investigare grupate sub denumirea de «analiză a discursului» îl constituie recunoaşterea validităţii de discurs coerent şi incoerent. Silogismul categoric reprezintă silogismul cu judecăţi categorice. 14. referitoare la analiza structurii schimburilor verbale (Coulthard. 1977 etc. iar M este termenul mediu (care figurează în ambele premise. „După aceasta.“ „Unii S sunt P. s-ar putea adăuga şi Petöfi (ed. Acest tip de argument falacios este determinat însă de presiunea unor norme culturale (care adesea iau forma superstiţiilor). 1972. Adică „la unison“. 11. Conversaţia. cum ar fi cercetările europene de gramatică a textului (van Dijk. ele sunt specifice unor anumite spaţii culturale. Judecăţile poartă denumirile de premisă majoră. Absenţa raţionamentului nu implică absenţa sensului. anumite lucruri fiind enunţate. În logică doar frazele/enunţurile declarative sunt propoziţii. Sinclair. în care se asertează premisele şi se formulează prin conjuncţia deci concluzia. Montgomery. de Beaugrande. Fanshel. Observaţie: aceste „argumente“ nu sunt universale. deci din cauza aceasta. 1981.).“ . Labov. Dresîsler. Editura All.).Retorica şi teoria argumentării constatări despre cazurile singulare dintr-o mulţime de obiecte la aserţiuni despre toate cazurile. Pomeranz. anumite texte pot fi generate după o anumită „logică“ şi pot căpăta un sens. concluzie. premisă minoră. Astfel. a oglinzii sparte etc. Vezi. fără referire la o lingua franca.“ „Unii S nu sunt P. Există patru posibilităţi. dar nu şi în concluzie). 17. Brazil. minor. cum ar fi semnificaţia numărului 13.) şi cele de orientare interacţionistă. inducţie matematică. 13. de exemplu. şi desemnează prin analiză conversaţională orientarea iniţiată de un grup de etnometodologi americani (Sacks. Bucureşti. următorul citat dintr-o lucrare de specialitate care pune în evidenţă deosebiri de terminologie şi de abordare a aceluiaşi subiect (Liliana IonescuRuxăndoiu. dar modul practic de abordare a problemelor coerenţei prezintă mari deosebiri. În formularea lui Aristotel: „un discurs în care. Schelgoff. Există mai multe tipuri de inducţie: inducţie descendentă. 1979. 1977. Jefferson. a pisicii negre. 1978). orice «altceva» decât ceea ce s-a enunţat decurge cu necesitate din cele enunţate“. 1981 etc.“ 12. inducţie transfinită. 16. 1999): „Levinson consideră reprezentative pentru analiza discursului cercetări foarte diferite ca fundamentare teoretică şi ca metodologie. vezi Schenkein (ed.). nu sunt propoziţii frazele/enunţurile interogative. imperative sau volitive. reprezentate de diagrama următoare: În care S şi P sunt termeni.).“ 15. iar termenii sunt determinaţi de adjectivele major. în Coulthard. Silogismul poate fi considerat o schemă deductivă. Propoziţiile categorice avându-l pe S ca subiect sunt: „Toţi S sunt P. Montgomery (eds.“ „Nici un S nu e P.

Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea accentului de la problemă la persoană. Domeniul de validitate a acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în zilele noastre o miză socială şi culturală majoră“. fiindcă A susţine P. Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din perspectiva atacului împotriva autorităţii (în cele mai multe cazuri se suprapune cu atacul împotriva persoanei). – contradicţie între normă şi realitate10. precisă la individualitatea. Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie autoritatea citată3. în sprijinul unei poziţii. reperabile şi controlabile.Retorica şi teoria argumentării IX. Autoritatea reprezintă fie un punct de sprijin. instituţionale. ceea ce echivalează cu „a argumenta în sistemul de credinţe şi valori al adversarului. „excelenţă“ în cercetare)4. Argumentum ab invidia (argumentul urii) demonstraţie falsă care. sub pretextul apărării adevărului. Respingerea argumentului ad hominem este foarte productivă. fie un refugiu pentru cel ce argumentează2. ştiinţifice. critica tinde a aduce autoritatea la surse umane. Argumentum a contrario mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu. având schema: dacă lui A îi corespunde B. Argumentul autorităţii1 este un argument de confirmare având următoarea formă canonică: P. a unei instanţe învestite cu autoritate. „Autorităţile“ în diferite domenii beneficiază de existenţa unui sistem de norme de evaluare şi de control a activităţii lor (control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi. iar A este o autoritate în materie. în general. în sens larg. urmăreşte să provoace ură împotriva părerilor altora sau să-i compromită pe nedrept. Se disting mai multe căi de realizare: – contradicţia la nivelul cuvintelor8 (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului. implicit. lui non-A este probabil să-i convină non-B. Unii autori5 consideră că „. atac cu referire strictă. doctrina adversarului. prestigiu în opinia comună. – contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/credinţelor9. afirmaţii etc. TIPOLOGIA ARGUMENTELOR Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii) mod de argumentare care constă în invocarea... emise.. Se poate vorbi despre argumentum ad hominem întotdeauna când este vorba despre adevărul unei aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la trăsăturile negative ale persoanei care le susţine. a degaja contradicţii şi a crea disonanţe“. Unii cercetători7 arată că cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea adversarului în contradicţie cu el însuşi. – contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor. . în momente diferite). Argumentum ad hominem (privitor la om[ul cu care se discută])6 Mod de argumentare care constă în a-i opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele mai puţin probabile admise de acesta. oponentul recunoaşte această autoritate.

Retorica şi teoria argumentării Argumentum ad personam (atacul la persoană/atac personal) Reprezintă o variantă a argumentării ad hominem şi constă într-un atac personal asupra adversarului (ad personam vs. regulile de politeţe. Acest tip de argument reprezintă din perspectiva lui Locke singura formă validă de argumentare. bazându-se pe judecata asupra naturii lucrurilor. ad hominem). Insulta Deşi deontologia interacţiunilor sociale. cu atât mai mult) Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi asupra altui caz. Acest tip de argument se organizează pe o schemă argumentativă inadecvată care se bazează pe a susţine că un punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o autoritate (a cărei reputaţie nu este de obicei obţinută în domeniul în discuţie)13. spre deosebire de argumentum ad hominem. Efectele acestui tip de argumentare pot declanşa o reacţie simetrică (adversarul îşi pierde calmul. se constată că insulta este adesea prezentă în dezbaterea publică. Strategia se bazează pe solicitarea ca adversarul să admită ca probă ceea ce i se prezintă sau. Argumentum ad misericordiam Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale. recurgând şi el la atacul personal). este singurul care poate conduce la cunoaştere. sunt prescriptivnormative (se interzice insulta adresată interlocutorului/adversarului). . Argumentum ad ignorantiam (argumentare asupra ignoran]ei) Mod de argumentare care constă „în folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii“ (Locke). formularea unor aluzii în termeni negativi. Argumentum ad verecundiam (argument care face apel la respect) Mod de argumentare în care se recurge la respectul adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke). deoarece. argumentum ad ignorantiam şi argumentum ad verecundiam. dacă nu. transferul discursului din planul general al argumentării în plan personal. Mecanismul acestei argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură cu aspecte ce nu ţin de problema în discuţie („hors de propos“). Insulta care la prima vedere nu pare să fie o problemă de argumentare invalidează adesea interlocutorul. Argumentum ad judicium (bazat pe judecata asupra naturii lucrurilor) Mod de argumentare constând în „folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii“ (Locke). care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a fi „cu atât mai adevărat“14. iar atacul la persoană influenţează dezbaterea. Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic. Dezbaterea electorală reprezintă cadrul predilect pentru manifestarea atacului la persoană11. să furnizeze la rândul lui o probă (mai bună)12. Acest tip de argumentare este strâns legat de administrarea de (sau demonstrarea prin) probe.

Argumentum ex silentio (prin tăcere) Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului. din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri. în vederea demonstraţiei. Ecundum quid (generalizare pripită) Folosire incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii producerii unor evenimente prin generalizări bazate pe observaţii disparate. Argumentum ex concessis (prin concesie) Mod de argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese. ceea ce este echivalent cu a considera admisă însăşi teza de demonstrat. Post hoc ergo propter hoc (după aceasta. Falsa analogie Constă în a folosi incorect schema argumentativă a analogiei. Paralogismul de compoziţie Se bazează pe confuzia legată de sistemul parte/întreg: întregului i se atribuie o proprietate a unei părţi. se bazează pe demonstrarea sau respingerea altei probleme decât cea care face subiectul discuţiei. Argumentum baculinum/argumentum ad baculum (argumentul bâtei) Mod de argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui argument. fără a fi îndeplinite condiţiile unei comparaţii corecte. .Retorica şi teoria argumentării Acest tip de argumentare este frecvent folosit în discursurile politice. desemna posibilitatea dovedirii existenţei lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă16. un echivalent sau un sinonim a ceea ce se urmăreşte a fi demonstrat. electorale şi publicitare şi se axează pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia15. iniţial. deci din cauza aceasta) Sofism prin „falsitatea cauzei“ care constă în confuzia dintre consecuţie şi cauzalitate (vezi mai sus). cu precizarea că aceasta se află într-o formă uşor diferită17 (vezi mai sus). insuficiente. Ignoratio entelechi (ignorarea subiectului/argumenta]ie nepertinentă) Sofism care constă în neluarea în consideraţie tocmai a problemei care trebuie dovedită împotriva unui adversar. Argumentum a tuto Mod de argumentare analogică bazat pe transferul de certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce nu are acelaşi grad de certitudine. care nu neagă afirmaţia enunţată. Petitio principii (întoarcerea la enun]ul iniţial) Eroare logică care foloseşte. nereprezentative. Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal) Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un alt caz.

Termenul apare şi în expresiile: – falaccia dictionis/sofism in dictionem (= sofisme lingvistice) – în limbaj echivoc. Sofismul Numit şi paralogism. Soritul19 Este o înlănţuire de argumente a cărei concluzie reia un termen din primul şi din ultimul argument. considerând că o condiţie necesară este şi suficientă. . Paralogismul ambiguităţii Se bazează pe exploatarea ambiguităţii referenţiale. stil prolix. Dilema Silogism cu premise ipotetice disjunctive20. care nu ar avea consecinţele neplăcute ale celorlalte două. – falaccia/sofism extra dictionem (sofism extralingvistic). Trebuie să fie o a treia cale. Există două moduri de a respinge o dilemă: – a fi cucerit de una dintre alternative. Or libertatea o avem din naştere. parataxă.Retorica şi teoria argumentării Argumentum ad consequentiam Se bazează pe folosirea unei scheme argumentative cauzale neadecvate care conduce la respingerea unei perspective descrise datorită consecinţelor sale indezirabile. petitio principii. – a evita alternativele: se încearcă să se arate că nu au fost expuse toate alternativele enumerate. sintactice. argumentul baculinic etc. Falaccia este un sinonim pentru sofism. o soluţie intermediară. Un frate nu se trădează niciodată. semantice şi pragmatice18. Dacă nu o ştim este pentru că suntem ignoranţi. ceea ce înseamnă a accepta una dintre alternative. Deci nu pot să trădez pe nimeni. dar a nega raţionamentul cauzal pe care îl implică. Afirmarea consecinţei Paralogism care se bazează pe confuzia condiţiilor necesare şi suficiente. Sofismul este adesea folosit în manipulare (se încearcă deci inducerea deliberată a unei erori). apelul la autoritate. O dilemă la care nu se poate răspunde printr-unul dintre aceste raţionamente este o falsă dilemă.). dar care este înşelător de fapt deoarece se bazează pe diferitele sensuri ale unui cuvânt. Presa se adresează ignoranţilor. se pleacă de la premise false: error fundamentalis. Paralogismul sperietoarei Constă în a atribui un punct de vedere fictiv celeilalte părţi sau în a deforma neadecvat propriul punct de vedere. Presa ne face mai liberi. contravine regulii de a organiza atacul asupra punctului de vedere al adversarului respectând condiţiile enunţării sale. Toţi oamenii îmi sunt fraţi. se ajunge astfel la demonstrarea unui lucru şi a contrariului său. este o formă de silogism care pare logic. ignoratio entelechi (se întâlneşte frecvent în atacul la persoană.

2. pp. „după cum o arată teoria lui Einstein“. Plantin (1996. Deci vaca este carnivoră. Epicherema Este o probă. Vaca este un animal. Diferenţa între adevăr şi validitate Cei mai mulţi dintre logicieni folosesc termenii „valid“ şi „nevalid“ pentru a indica dacă argumentaţia se prezintă sub o formă corectă. Plantin (1996. mai mult decât a se supune legilor reflecţiei. un exemplu. oricine ştie că prima premisă este falsă. şi nu la fiecare dintre propoziţiile sale. . Bibliografie şi note 1. însoţind o argumentare. minoră sau concluzia şi se presupune că propoziţia lipsă ar putea fi furnizată de cel care argumentează21 („Gândesc. ale religiei (dacă susţin şi completează alte argumente). Paralogismul Sofism realizat fără intenţia de a induce în eroare. 88 şi urm. deci exist“).) face o distincţie între argumentele autorităţii manifestate direct de interlocutor şi autoritatea citată de interlocutor pentru a susţine spusele sale. Studiul paralogismelor a stimulat cunoaşterea şi definirea mai exactă a sensurilor diferite ale aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte diferite. a priori o premisă. Aceste paralogisme se organizează în jurul unei zone legate în special de exigenţele metodei ştiinţifice: circumstanţele enunţării enunţului nu trebuie să intervină asupra valorii de adevăr a enunţului. se datorează mai ales folosirii improprii a limbajului. 88) consideră că „motivul de a crede (sau a face) P nu mai este căutat în exactitatea lui P. O argumentare completă. trebuie să conţină ceva recunoscut unanim. – opinia autorităţii (în materie). p. 2. Perelman analizează următoarele forme ale argumentului autorităţii: – opinia comună : „după cum se ştie“. Propoziţia care lipseşte poate fi premisa majoră. Toate animalele sunt carnivore. – tezele filozofiei. Deci preşedintele este muritor. în adecvarea sa la realitate aşa cum este sau ar trebui să fie. În teoria argumentării paralogismele pot fi reduse la un singur principiu organizator: ele ţin de prezenţa „omului în limbă“. 3. „se ştie că“. Preşedintele este un om.Retorica şi teoria argumentării Entimema Tip de argument deductiv în care una dintre cele trei propoziţii este omisă sau suprimată pentru a se evita un silogism greoi. Toţi oamenii sunt muritori. Se consideră că influenţa argumentării depinde esenţial de felul în care considerăm adevărul aserţiunii. Aceşti termeni se aplică la argumentare în ansamblul său. ci în faptul că este admis de o persoană care are rolul de garant al exactităţii sale“. este validă în plan formal. Argumentaţia: 1. Totuşi. de prezenţa argumentatorilor în argumentare. se pun în valoare personalităţi/surse ale căror cunoştinţe în domeniul care priveşte subiectul în chestiune sunt considerate ca reper definitiv: „după cum a afirmat laureatul Premiului Nobel“.

Din . „stat rezidual“. Conotaţia autoritară: folosirea cu predilecţie a unor termeni poate indica o anumită apartenenţă ideologică a emiţătorului şi permite să se observe zona „spectrului politic“ în limitele căreia acesta se plasează).). enunţul 2) redă mai exact semnificaţia enunţului 1). termenii din această categorie impresionează audienţa. de exemplu. Ceea ce autoritatea a zis cu adevărat: în acest caz problema autorităţii se pune din perspectiva răspunsului la întrebarea: „În ce condiţii «A spune/a spus că P» este adevărat?“ În suita de enunţuri: 1) „FPS a restructurat uzina x“. În cele mai multe cazuri. 2) „FPS a trimis în şomaj o parte din lucrătorii uzinei x“. putându-se vorbi de o manifestare „terminologică“ a autorităţii („interes naţional“. „stat al bunăstării“ etc. Autoritatea citată poate fi raportată la: a.5 miliarde de ani“). credeţi-mă…“) sau cînd se face apel la o mărturie directă („acordaţi-i încrederea. Locutori infailibili în anumite condiţii: – autoritatea pur lingvistică ce se referă la faptul că orice vorbitor al limbii este învestit cu această formă de autoritate (prin posibilitatea de a formula enunţuri performative de tipul „vă promit că vin“). b. specialişti. – mărturii: martorul cere să fie crezut datorită raportării sale speciale la eveniment. care poate fi respins cu argumentul religios („Geneza ne spune că lumea s-a format acum n ani“). dar mi se pare că…“). „a restructura“ reprezentând eticheta conceptuală sub care autoritatea prezintă un fapt neplăcut (trimiterea în şomaj). Problema redării enunţurilor emise de o autoritate priveşte. – autoritatea de drept: dacă preşedintele parlamentului declară şedinţa deschisă. şi admite postulatul „interlocutorul este veridic“ (exemplificând cu o situaţie interacţională banală: la întrebarea „Cât e ceasul?“ interlocutorul este crezut pe cuvânt. cât şi de carisma personală. domeniul jurnalistic (care foloseşte diverse modalităţi. Opinia (de exemplu: „Majoritatea românilor cred că reforma face progrese. de exemplu mass media (nu discutăm aici diferenţele de credibilitate dintre televiziune. „economie liberală“. Ştiinţa. – „actori autoritari anonimi“: Înţelepciunea. Include sursele credibile. 4. istorice etc. în general. nu se solicită arătarea cadranului). Ştiinţa însăşi poate fi invocată în dispute ca argument de autoritate. Acest tip de argument reflectă supoziţia că ar fi un semn de aroganţă să te împotriveşti autorităţii („dacă profesorul a zis…“). Deci situaţia se ameliorează“). cum ar fi trecerea de la stilul direct la stilul indirect şi discursul raportat). presa scrisă. „capitalism“.). În cazul unei dispute privind. vârsta Pământului se poate invoca argumentul ştiinţific („Geologia situează formarea Universului acum circa 4. c. – accesul privilegiat la informaţii: locutorul se bucură de autoritate în ceea ce priveşte starea sa interioară. – experţi.Retorica şi teoria argumentării Recursul la autoritate este folosit şi atunci când se vorbeşte despre experienţa personală („aceste lucruri le-am trăit. el ştie bine acest gen de probleme“) sau la inocenţa presupusă a auditorului („nu am experienţa dvs. Obiceiul/Cutuma. dacă locutorul afirmă că îl doare ceva. nimeni nu ştie mai bine decât el acest lucru. 3. Surse autorizate: – oameni obişnuiţi: în această calitate fiecare dispune de o autoritate condiţionată atât de rolul său social. Timpul. condiţiile de acceptare a mărturiilor sunt reglementate de norme juridice. radio etc. avem de-a face cu un enunţ performativ instituţional. d. prin chiar acest fapt şedinţa este deschisă. Cuvintele creează starea de lucruri.

Argumentările ad hominem. în afara intereselor celor care participă la interacţiunea verbală. oponentul a demonstrat că locutorul. ad ignorantiam argumentării ad rem. experţi etc. critici de artă. în cazul problemei privind intervenţia internaţională într-o ţară aflată în stare de război civil. Astfel. 5. 7.“) dar şi de un atac de invalidare a interlocutorului. . nu ce face popa“. Plantin . al textelor sacre. al dogmei. 6. Locke opune argumentarea ad hominem. ad verecundiam. pe vremea când era preşedinte. pentru a-i ţine într-un soi de respect care să-i împiedice să-i contrazică “ (Eseu filozofic privind înţelegerea umană. 10. în domeniul ştiinţei şi tehnicii. s-ar adresa judecăţii (argument ad judicium). În general se constată structuri paralele: pe de o parte autorităţi în materie (doctori. ad verecundiam. şi concluzia sa (p). ci se face trimitere la probele existente în lucrări de specialitate). 93. 11. care imprimă un sens argumentativ dezbaterii („nici nu ştiţi sensul sintagmei «gestionarea deşeurilor urbane»“). În cazul unei probleme de tipul: „competenţa în gestionarea deşeurilor menajere“. expresiile. independent de poziţia participanţilor la dezbatere.) şi. de anumite cercuri interesate etc. în cazul problemei privind reducerea mandatului prezidenţial de la 7 la 4 ani. a susţinut că durata de 7 ani este absolut necesară pentru consolidarea instituţiilor statului. Plantin. argumentul de autoritate constituie „o probă externă“ (în sensul că nu se parcurg toate probele care conduc la o concluzie. ad ignorantiam au ca punct comun faptul că ele nu sunt analizabile în afara interacţiunii şi. c). Obiecţia oponentului se bazează pe argumentul unei posibile extinderi a conflictului în regiune (a). b. pe cale de consecinţă. apoi schema argumentativă va pune în relaţie directă extinderea conflictului cu ameninţarea pe care o reprezintă pentru securitatea ţării (b) şi cu faptul unanim admis că intervenţia este necesară în asemenea cazuri (c). în condiţiile în care fumezi tu însuţi (chiar dacă se interiorizează contradicţia şi se exprimă prin enunţuri de tipul „nu faceţi ca mine“). frazele locutorului pentru a produce un efect de corectitudine în dezbatere. trebuie sau să le reformuleze. op. locutorul (fost preşedinte) se declară într-o dezbatere electorală de acord cu reducerea mandatului la 5 ani. 84 şi urm. Locke (1632-1704) opune argumentării ştiinţifice trei tipuri de argumentare „de care oamenii sunt obişnuiţi să se servească în procesul de înţelegere cu ceilalţi. pp. al textelor fondatoare etc. neputând să susţină şi propoziţiile (a. „sunteţi un incapabil manipulat de presă. al revelaţiei.cit. Punerea în contradicţie apelează întotdeauna la un „montaj“ făcut de oponent care reia termenii. Oponentul îi atrage atenţia că într-o declaraţie anterioară. la fondul dezbaterii. 1690). cel puţin. adversarii se pot folosi de replici insultătoare („terminaţi cu prostiile“.. autorităţi „dogmatice“ (care vorbesc în numele divinităţii. marcat de respectarea formală a declaraţiilor adversarului. De exemplu. la obiect. Locke arată că această formă de argumentare este singura capabilă de a influenţa în sens pozitiv cunoaşterea. sau să treacă la o clarificare a sistemului său de convingeri. pentru a-i antrena în propriile sentimente sau. op . Este un tip de ilustrare a expresiei româneşti „faci ce zice popa. Aceasta ar pune în joc doar capacităţile de cunoaştere. pe de altă parte. locutorul declară că nu este de acord cu această acţiune (p). Deci locutorul ar trebui să aprobe (de pe acum) intervenţia. p.).. De exemplu.Retorica şi teoria argumentării acest punct de vedere. 8. care se referă la lucrurile în sine. cit. Un exemplu îl constituie relaţia de contradicţie între a protesta sau a cere altora să nu fumeze (din perspectiva unei norme medicale ce s-a impus în urma evaluării efectelor tabagimului). 9.

. Ed. p. (Argumentarea prin absenţa probei este redată. (De aceea se mai numeşte şi „argumentul dublei ierarhii“. De fapt. 15.). „Este grav să acuzaţi astfel în stânga şi în dreapta. iremediabil (pierderea vieţii). „Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului. o subclasă a diamantelor. 14. – cel ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi decide de a accepta un rău mai mic (pierderea bunurilor materiale. moralitate ireproşabilă. cultură. cât şi sugerarea unei căi posibile de a evita punerea în practică a ameninţării sunt emise simultan. Acest tip de argument este considerat un paralogism datorită faptului că încalcă regulile dezbaterii prin impunerea unei scheme care nu are legătură cu subiectul în discuţie. care nu lasă urme“). „Nu este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraş. În multe cazuri. Grotendorst (La Nouvelle Dialectique. Măsuraţi-vă cuvintele!“. ceea ce echivalează cu o argumentare asupra unei noncunoaşteri: se respinge argumentul advers pentru că nu există nici un fapt care să demonstreze valabilitatea sa: „Aţi făcut acest lucru anume pentru a mă enerva!“. trebuie să fie foarte scumpe“. 1996. Singura „raţiune“ pe care cineva se poate baza în acest caz este aceea că dacă nu se răspunde afirmativ la o astfel de solicitare ameninţarea implicită poate fi pusă în aplicare. prin care locutorul se prezintă ca un om obişnuit. în următorii termeni: „Se produce o faptă gravă. Structura argumentului „bâtei“ este deci următoarea: – atât ameninţarea. – radicalizarea eşecului apărării. acest tip de argumentare ia forma unei „argumentări prin absenţa probei“. Deci divinitatea există/nu există“). Kimé. cu atât mai mult va avea grijă de oameni“ (Leibniz). 16. – apărarea punctului de vedere prin mijloace persuasive care nu ţin de domeniul argumentării. Acest termen desemnează orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin constrîngerea interlocutorului. În ciuda cercetărilor. banii). – acuzaţia de intenţie („Vă va fi greu să demonstraţi că nu aţi făcut acest lucru cu intenţie„). profesionalism. Grotendorst (vezi Mariana Tuţescu. execelenţă în activitate etc. vinovaţii sunt liberi. Van Eemeren şi G. Van Eemeren şi G. pentru a evita producerea unui rău mai mare. La baza organizării sale stă un silogism de tipul: „Dacă toate diamantele nobile sunt foarte scumpe. Nu se poate dovedi existenţa/inexistenţa divinităţii. După Fr. Acest tip de argument poate fi pus în legătură cu „toposul gradual“ (din perspectiva lui O. aceste argumente au următoarele forme: – transfer al sarcinii de a proba ceva prin solicitarea ca oponentul să demonstreze că punctul de vedere propus este greşit („Dovediţi existenţa divinităţii. ci de cel al punerii în valoare a calităţilor personale (reputaţie.). 236) consideră că se pot distinge două variante ale acestui argument: – eschivarea de la constrângerile impuse de probarea unui punct de vedere prin impunerea propriei persoane drept garant al acestuia. 13. vinovaţii aparţin serviciilor secrete. atunci a fortiori briliantele. Din perspectiva paralogismului etic. argumentum ad misericordiam reprezintă o strategie populistă. O somaţie de tipul „Banii sau viaţa!“ are o semnificaţie „argumentativă “ care este evident discutabilă.Retorica şi teoria argumentării 12. cit. Ducrot) şi cu toate fenomenele discursive în care apar scheme ierarhice. în terminologia lui Perelman). Paris. iar astăzi întreg poporul este incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria?“ (Isocrate). în special în stilul jurnalistic. Fr. concluzionând că un punct de vedere este adevărat doar în virtutea faptului că punctul de vedere opus nu a fost susţinut în mod convingător. op. unor forţe oculte etc.

fiindcă nu suport să muncesc în astfel de condiţii şi voi sfârşi prin a mă deprofesionaliza“. R. 20. în dilema de tipul „dacă critic serviciul care mi s-a oferit îmi pierd job-ul.). premisa majoră este alcătuită din două propoziţii ipotetice (începând cu „dacă…“. Dacă este o adevărată dilemă. Distincţia între petitio principii şi circulus vitiosus (cerc vicios) constă în faptul că. Se disting următoarele tipuri: a) dilema simplă constructivă. Premisa majoră „Toţi politicienii din Moldova sunt buni preşedinţi“ a fost omisă.Retorica şi teoria argumentării Caracteristica acestui tip de interacţiune pare a fi faptul că ameninţarea nu trebuie să fie anterioară interacţiunii adversarilor. Sau polisilogism. 17. c) dilema complexă constructivă. „X va fi un bun preşedinte fiindcă este originar din Moldova. . vom fi în mod obligatoriu atinşi de una dintre alternative. în circulus vitiosus este vorba despre două propoziţii care se deduc fiecare una din cealaltă. 21. b) dilema simplă distructivă. a îngrijirii postoperatorii etc. cit. 19. pentru că va trebui să o alegem pe una dintre ele.). în argumentare. numite alternative). în timp ce premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii disjunctive. Dacă nu fac nici o critică îl pierd de asemenea. a formulărilor neclare. Grootendorst. Cele două alternative antrenează consecinţe neplăcute. Van Eemeren. în timp ce în petitio principii circularitatea se stabileşte între variantele de expresie ale uneia şi aceleiaşi propoziţii. în cazul practicii medicale.“ Avem premisa minoră şi concluzia. 18. op. Această situaţie nu poate fi echivalată cu cea referitoare la (schimbul de) servicii (cum ar fi. d) dilema complexă distructivă. De exemplu. plata unei consultaţii. susceptibile de a conduce la confuzii (vezi Fr. Acest paralogism se află în relaţie strânsă cu folosirea procedeelor de obscurizare a textului care contravin regulii de interzicere.

pentru că acest fapt este strict dependent de acţiunile şi de sistemele de valori ale celor cu care venim în contact“. Brown şi S. menţinerea imaginii fiecăruia dintre noi presupune cooperarea. complementar cu principiul cooperării.Retorica şi teoria argumentării ANEXĂ 1. Conceptul de imagine/face în pragmatică. Ca într-o operaţie vectorială. Aprecierea măsurii în care un act de limbaj afectează eul interlocutorului se realizează în funcţie de trei variabile extralingvistice: – distanţa socială (relaţie simetrică. exprimând direcţia exercitării controlului comunicării. Strategia comunicativă reprezintă o „formă de comportament comunicativ bazată pe manipularea structurilor interacţionale şi a mijloacelor verbale de concretizare a acestora în vederea atingerii obiectivelor urmărite“. 107). determinată de atribute sociale stabile. Pragmatica defineşte politeţea în relaţie cu sentimentul responsabilităţii faţă de locutor (faţă de celălalt) în tot cursul interacţiunii verbale. – gradul de interferenţă al actului comunicativ (în raport cu dorinţa de autonomie sau de aprobare a colocutorului). . reprezentând o preluare şi adecvare a aceleiaşi noţiuni propuse de Goffman (1967). citându-l pe Green (1989. – puterea (relaţie asimetrică. dificil de tradus acceptabil în limba română) desemnează „imaginea publică a eului individual. Aplicarea principiului politeţii în comunicare determină alegerea strategică a modalităţilor de expresie lingvistică (în funcţie de datele concrete ale situaţiei de comunicare). Contextul comunicaţional concret poate determina recurgerea la forme directe sau indirecte de transmitere a intenţiilor comunicative. propusă de P. poate fi înţeles în termenii unui „conflict implicit între dorinţa fiecăruia de a se bucura de aprecierea şi de acordul semenilor săi (positive face) […] şi dorinţa de a acţiona conform propriilor principii şi intenţii (negative face)“. configurată în termenii unor atribute sociale acceptate de alţii. Levinson (1987). Regulile de politeţe în comunicare Sensul uzual al politeţii se referă la respectarea unor norme de comportament într-o comunitate dată. Principiul politeţii reprezintă un principiu de bază în pragmatică. Pragmatica dispune de o teorie coerentă a politeţii. rezultanta acestor variabile îi permite emiţătorului să decidă asupra nivelului optim de politeţe pentru performarea unui act verbal şi să aleagă strategia adecvată (politeţe pozitivă/negativă). Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (1999. p. la acţiuni redresive implicite sau explicite etc. 144) consideră că acest concept. Goffman. preluat din cercetările de sociologie a comunicării ale lui E. dinspre emiţător spre receptor). care se bazează pe conceptul de face/imagine. Acţiunea acestui principiu se manifestă la nivelul reglementării comunicării în sensul menţinerii echilibrului social şi al unor relaţii de bunăvoinţă între colocutori. p. de frecvenţa schimburilor verbale şi de domeniile în care aceasta se realizează).

de tip anticipativ. Strategiile politeţii pozitive şi negative se caracterizează prin exprimarea fără echivoc a intenţiilor de comunicare. cum ar fi: – formularea directă de scuze. Politeţea negativă va acţiona în direcţia menţinerii distanţelor. Maxima modestiei constă în minimalizarea gesturilor proprii de generozitate (Nu e mare lucru. – abordarea unor subiecte de discuţie sigure (conversaţia fatică). în fine. a raporturilor de cooperare. centrate asupra emiţătorului şi receptorului. – gluma. adică. – diversele tipuri de mişcări de sprijinire a actului interacţioanl de bază (mişcările de motivare a ofertei emiţătorului. Maxima generozităţii reprezintă una din strategiile impersonalizării emiţătorului (Se poate face ceva pentru sinistraţi faţă de Pot să fac ceva pentru sinistraţi). Maxima acordului. Strategiile politeţii negative presupun apelul la mecanisme specifice de atenuare a prejudiciului adus interlocutorului. formulate de G. 2. a punctelor comune cu acesta. Asemenea efecte pot fi prevenite şi/sau atenuate prin selectarea mijloacelor şi formelor de comunicare. cea mai mare parte a strategiilor comunicative sunt: 1. iar 5 şi 6 acţionează simetric asupra emiţătorului şi receptorului. uite ce). se poate aprecia că acţiunea principiului politeţii este în mod necesar legată de un comportament strategic. politeţea pozitivă are un sens integrativ. Din această categorie fac parte: – schimburile preliminare. aşa. bazate pe predicţii asupra atitudinii şi a reacţiei colocutorului. de tip aditiv. Maxima aprobării. prin formulări indirecte ale solicitărilor. iar strategiile sale se caracterizează prin sublinierea puternică a aprobării şi interesului faţă de tot ceea ce este legat de persoana receptorului. În timp ce maximele 1. – procedurile care exprimă ezitarea.Retorica şi teoria argumentării După clasificarea propusă în DSL. maximele 2 şi 4 se resfrâng asupra emiţătorului. constând în multiplicarea actelor care compun mişcarea de bază într-o intervenţie comunicativă. . Maxima simpatiei. constituind cadrul comportării deferente. Leech (1983): Maxima tactului cere diminuarea expresiei neajunsurilor unei acţiuni din perspectiva receptorului. Din perspectiva efectului unei intenţii de comunicare asupra relaţiilor sociale.N. de amplificare a informaţiei despre ofertă şi de dezarmare a receptorului). vreau să spun. Principiul politeţii are un număr de maxime subordonate. care frânează relaţiile sociale. DSL consideră că cele mai importante strategii ale politeţii pozitive sunt: – folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenenţa colocutorului la acelaşi grup (noi). – reluarea (integral sau parţial) a replicilor interlocutorului. nu am făcut mai nimic pentru el). ştii (ce). 3 sunt centrate asupra receptorului. tatonarea (de exemplu în limba română aceste proceduri implică apelul la elemente ca: păi. în forme interogative introduse cu verbe modale: (vrei să închizi uşa? faţă de închide uşa!). – evitarea exprimării directe a dezacordului. În acest sens.

Maxima calităţii poate fi definită astfel: încearcă să faci astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată şi anume: – să nu spui ceea ce crezi că este fals. poate adecva permanent semnificaţiile în funcţie de atitudinea receptorului. – impersonalizarea enunţurilor. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului respectiv (să nu fie nici insuficientă. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate. – folosirea excesivă a unor cuvinte-cheie din punct de vedere ideologic. 2. – să nu spui ceva despre care nu ai date adecvate. în contrast cu exagerarea valorii interlocutorului. pe parcurs. redundanţă). la momentul la care are loc. – nu face intervenţia ta mai informativă decât este nevoie. Maxima relevanţei cere ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se coreleze cu celelalte şi să fie strict legată de tema în discuţie. Aceste maxime sunt: Maxima cantităţii reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un schimb verbal. Repetarea formelor lipsite de sens diminuează capacitatea receptorilor de a-şi îndrepta atenţia spre realitate. să fie aşa cum se cere de către scopul convenit sau direcţia discuţiei la care participi. un mod în care o comunitate vede lumea. Principala cale prin care această maximă este încălcată se referă la: – lipsa „informativităţii“ (clişee. – reducerea gradului de interferenţă prin folosirea unor construcţii restrictive sau a litotei. Orice grilă lingvistică reprezintă nu numai un rezultat al experienţei sociale ci şi. condiţiile de bază ale folosirii eficiente şi efective a limbajului în comunicarea umană sunt determinate de un principiu al cooperării care poate fi definit astfel: „Contribuţia ta. Maximele conversa]ionale ale lui Grice (1975) Maxima este termenul atribuit. în pragmatică. În opinia lui Grice (1975). – exprimarea indirectă a intenţiilor comunicative care se realizează în special prin folosirea figurilor de stil. În acest fel emiţătorul are pe de o parte posibilitatea de a-şi declina responsabilitatea pentru anumite afirmaţii şi. – repetarea conceptelor cu sfere referenţiale de aplicare identice. Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. pe de altă parte. Avantajul acestora constă în ambiguitatea pe care o creează. ceea ce determină o . Cele două principii fundamentale ale interacţiunii verbale – principiul cooperativ şi principiul politeţii – subsumează un număr de maxime specifice. Gazdar. Maxima cantităţii poate fi definită astfel: – intervenţia ta să fie atât de informativă pe cât necesar. unei cerinţe particulare ce decurge dintr-un anumit principiu.“ Maximele principiului cooperării descriu mijloacele raţionale care asigură eficienţa conversaţiei.Retorica şi teoria argumentării – diminuarea propriei personalităţi. Levinson. nici excesivă). Maxima relevanţei este adesea încălcată prin adăugarea unor propoziţii generalizatoare inutile la ceea ce ar trebui să fie doar o indicaţie specifică. în cadrul în care ea are loc.

Maxima manierei se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal. Editura All. Erving Goffman. Principles of Pragmatics. Bibliografie specială Sorin Alexandrescu. Brown. John Searle. Editura Univers. Cambridge University Press. fie la nivel social. altfel comunicarea nu ar fi posibilă [vezi DSL]. Discursul puterii. Daniela Rovenţa-Frumuşani. 1998. în consecinţă. Essays on Face-to-face Behavior. Doubleday. Argumentarea. Gheorghe Mihai. Editura All. reclamând claritate (evitarea obscurităţii expresiei. H. Editura All Educaţional. Leech. o reducere a capacităţii de reacţie imediată şi adecvată. Modele şi strategii. Levinson. London – New York. 1998. Bucureşti. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Conversaţia. 1983. Interaction Ritual. a ambiguităţii şi a prolixităţii). 1999. Cambridge University Press. S. Structuri şi strategii. G. 1987. 1970. Longman. 1999. Garden City. 1967. 2000.N. Politeness. Some Universals in Language Usage. precum şi structurarea logică a enunţurilor. Paradoxul român. ci faptul că receptorul interpretează întotdeauna enunţurile interlocutorilor conformându-se maximelor la un nivel de profunzime. P. Grice propune o interpretare flexibilă a acestor maxime. fie la nivel individual. . Iaşi. subliniind că esenţial nu este faptul că emiţătorul ar respecta întocmai aceste maxime. Bucureşti.Retorica şi teoria argumentării degradare a mijloacelor de recepţie şi. Institutul european. Aceasta înseamnă o deformare prin folosirea „vorbăriei goale“ a două dintre cele mai importante componente ale comportamentului uman: grilele cognitive şi mijloacele de reacţie. NY. P. Retorica tradiţională şi retorici moderne. Constantin Sălăvăstru. Speech Acts. An Essay in the Philosophy of Language.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful