SÂNGELE TEMNIŢEI

PREFAŢĂ LA CÂNTECE DIN TEMNIŢĂ În aprigele mele belciuge, piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, Întâi pân-la glezne, apoi pân-la gât. Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte, lespedea temniţei, cu gângănii mărunte, şi-am să dispar în grozava ei guşă, în mugetul ei subteran şi-n cenuşă. Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare, de tine, sălbatice, viule soare, din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală, aceste cântece în pielea goală, şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze, s-alerge, să topăie şi să necheze, slobode, aspre, neţesălate deloc, ca nişte cârlane fugare în stepe de foc . . .

ZĂBRELE Inimă, - viaţa plesneşte afară auzi-o, din toate păstăile ei . . . Aici gem zăvoare şi zornăie chei, oftează la uşi drugii grei şi lacătul rage-njunghiat ca o fiară. Inimă, -soarele-afară se-mbată şi sparge-n beţii oglinzi şi brăţări . . .
1

Aici, în celule zăcute-n uitări, soarele pute şi stăruie-n nări ca un hoit într-o groapă uitată . . . Inimă, - dragostea cheamă şi joacă, afară, cu ţâţele goale, pe străzi . . . Aici, ca strivit sub capacu-unei lăzi, sângele urlă, năuc, după prăzi şi carnea scrâşneşte, buimacă . . . Inimă, - vremea e gârlă zbârlită, auzi-o cum curge afară pe scoc . . . Aici, vremea-i stâncă, giganticu-i bloc stă peste noi ca un munte de foc . . . Dă-mi târnăcoape, dă-mi dinamită, s-o facă să sară din loc ! ZILE Marţi, Vineri, Sâmbătă, Luni, zile neutre, fără de formă, ca o ceaţă enormă, peste genuni. Stau în timpul groaznic de gol, cu tălpile-n vecuri lichide, ca-n ocean un atol, bătut de vânturi toride . . . Marţi, Miercuri, Vineri . . . Ce zi o fi oare ? Săptămâna e-o namilă moartă, lunile mele nu trec prin calendare, insula mea nu-i pe nici o hartă . . .
2

Luni, Joi . . . Toate una ca alta, cum seamăna balta cu balta, cum seamănă scaeţii din şanţuri . . . Toate numai lacăt şi lanţuri, numai lacăt şi lanţuri. Bună dimineaţa, celulă, noapte bună, zăbrele, sparge-v-aş, ca un dulău, în măsele, rupe-te-aş cu dinţii, celulă . . . Temniţă, temniţă, turbată căţea, cum ţi-ar da foc inima mea ! Viaţă, viaţă de-afară, zăludă, cum joci în somnul meu paparudă ! . . . Luni, Miercuri, Joi . . . Duceţi-vă dracului, zile-mpuţite, zile stătute. De-aici, din gura veacului cin-să vă numere negrele sute ? RUGĂCIUNE DIN CELULĂ Doamne, păzeşte-mă, Doamne, ai milă . . . Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei. În noaptea mea şi-a lăsat Amintirea prăsilă toate năpârcile ei. Nu mai pot s-o îndur, dezmăţata. Iese de peste tot, din pereţi, şi-mi zvârle-n culcuş cu lopata urzici, şi cărbuni şi scaeţi. Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura nu pot să-i mai rabde pojarul.
3

Mă zvârcolesc ca pe plită ţiparul, atât de cumplită-i arsura . . . Seacă-mă, Doamne, de-aduceri aminte, aşa cum seci, vara, puhoaiele, şi nopţile mele aprinse despoaie-le, cum, toamna, pădurea o despui de veşminte. Fii şi Tu, Doamne, o singură dată, ucigaş şi tâlhar la răscruci : jefuieşte-mi rădvanul meu cu năluci şi strânge-mi trecutul de beregată . . . Pradă-mi tot cerul, hoţeşte-mi toţi anii, cum m-ai fura de arginţi şi podoabe . . . Vreau să fiu sterp, cum sunt bolovanii, şi gol cum e stânca pe labe. Cremene-n mine, -n osândă, -n omăt, muşchiul tăcerii să mă înece, furtunile dorului să dea îndărăt, rupte din piatra mea rece. FOAMEA Lacătul a gemut din făptura-i întreagă, gardianul zăvorul a tras şi-n celulă-am rămas eu şi foamea slăbănoagă. Singuri stăm faţă în faţă. O văd ca prin ceaţă cum se despoaie fără ruşine şi ţopăie, cu buricul la mine.
4

Aş omorî cu pumnul, ca pe-o târfă, năluca-i de oase şi piele, dar braţul ăsta-i şomoiog de cârpă, şi degetele nu sunt ale mele . . . Terciul muced de mămăligă în vis a fost parcă. Dinţii încă vor să se-nfigă în blid şi-n lingura bearcă. Î-aş linge peretelui galbenul lapte, cu limbă aspră de mâţă. Pernele astea de urdă m-aţâţă, stelele-afară-s ca perele copapte. Aş ronţăi moloz, din unghere, aş suge un colţ de saltea . . . Deschide-te, sobă, ca o cişmea, gâlgâietoare de miere . . . De ce nu se face – aşa o lumină, să văd că-n pragul celulei răsare Maica Domnului c-o strachină mare, cu lapte şi azimă plină . . . Doamne, cum s-or ospăta alţii : mormane de carne şi pâine . . . Ah, zodia mea, de fiară, de câine, cum mi-au spurcat-o sfinţii, înalţii ! . . . Beregata mi-e plină de scame, tulbure somnul mi-e numai lipie . . . Fire-ai să fii, puşcărie, mămăliga mă-sii de foame !

5

CUMETRI DE SINGURĂTATE Dragi prieteni de singurătate, când celula cu beznă se-ncarcă, ploşniţă sură, guzgane cumnate, mătuşă libarcă. Şi voi, lighioane surate, păienjeni, păduchi şi gândaci, numai voi, din pereţii posaci, călcaţi cu inimi de frate prin orele mele înveninate . . . Când ghilotina tăcerii pe gât îmi lasă grozavu-i tăiş, cumetri, daţi buzna cruciş şi pieziş, să ţineţi mormântului meu deurât. Sugeţi-mi somnul, tristeţile şi deznădejdea mea nesătulă ; dragi camarazi de celulă, roadeţi-mi nopţile, beţi-le . . . Purice, purice, măi, uşurelul vântului, potcovit cu văzduh, azurat titirez, uhu, uhu, ploşniţă, greaua pămâmtului, grav calculată ca un burghez. Şi tu, chiţorane poete, aventurier şi boem, şi tu, gândac, vagabond pe comete, complici de-ntuneric, vă chem . . . Înnoadă, înnoadă, păianjene-n plasă şi pentru mine o lacrimă deasă. Vino, păduche, vino şi bea
6

sufletul meu, jelania mea. Tu, ploşniţă, suge-mi, suge-mi din plin, măceşul din sânge, spin lângă spin, iar tu, şobolane, vino să-mi spui care mi-I gustul oftatului, şi cum miroase – a flori ? a otravă ?inima asta bolnavă. ŢIGARĂ Te-ascund în pumn de azi dimineaţă şi pe furiş pe mângâi adânc, noaptea-aşteptând ca să-ţi beau, să-ţi mănânc carnea de văzduh, pădureaţă. Şi-acuma, când celula mi-I beată de umbre şi lună, ca o livadă, în mâna în friguri tu tremuri toată, sălbatică, tânără pradă. Haină ţigară, cerească ţigară, lung, tâlhăreşte-ţi desmierd pielea subţire de domnişoară şi jocul zvelt ca un cerb . . . Înfulec pierzaniaţi brună, cu foame zbârlită de lup şi-o căldare amară de lună, fierbinte, îmi spumegă-n trup. Tutun negru, negru ca părul muierii vărsat în culcuş, pătimaş, trezite-n piept, toate lăutele fierii le zvârcoleşti subt arcuş ucigaş.
7

Ptiu, ce osândă, ce porcărie ! . . . cum năvăleşte inima asta cu tot trecutul, cu toată năpasta, cu veninoasa ei vijelie ! . . . Nu, nu vreau asta, ţigară . . . eu vreau uitarea să mă îngroape, vreau pâclă groasă, vreau piatră de moară, pe adormite, vechi ape . . . Nu vreau să se urce din mine amar, nici calde furtuni, nici geamăt de orgă . . . Mă-mpuţi cu-amintiri, spurcată mahorcă, şi scuip şi te muşc şi înjur . . . ÎN FIECE NOAPTE În fiece noapte, din spaţii lichide, la uşa celulei opreşte, gemând, o cotiugă. Din ea se dă jos, o umbră cu glugă : -Sunt Amintirea, deschide . . . O îmbrâncesc, o alung, îi spun ticăloase cuvinte ; ea râde, mă dă la o parte, nu-I pasă, mi-ncarcă-n cotiugă anii, şi pleacă-nainte, pe uliţa ei somnoroasă . . . În fiece noapte, la gratii de fier, vine Tristeţea şi lung îşi întinde, spre mine, rânjind, zbilţul ei de hingher, şi-n zbilţu-i nemernic mă prinde. Simt pe grumaz strânsoarea rotundă, mă zvârcolesc şi mă zbat cu smuciri de dulău :
8

-Slăbeşte, Tristeţe, puţin, zbilţul tău . . . Dar laţul mai crunt, mai adânc, se afundă . . . Şi-n fiece noapte, -n celula cu febre, ţunând, uruind, pe vinete şine, ţi-aud, Desnădejde, venind peste mine trenul tău negru, -ncărcat cu tenebre. Vagoanele-ţi duduie, grele, prin noaptea de-asfalt, şi-aştept, Desnădejde, la cantoane de jale, şi-n fice noapte, c-un ţipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc subt roţile tale . . . ZODIE Nopţi la rând urmăresc prin vizetă beznele, beznele, beznele . . . Odinioară, citeam stelele. Lesne le buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară şi-o visam scrisă cu litere-nalte, citeţe. Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară, să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe . . . Cum caută azi ochiul, cu duşmănie, steaua nemernică şi blestemată ! Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată, cum ar rupe-o cu dinţii, din puşcărie ! . . . Maică, măicuţă albă, măicuţă bună, când îmi coseai, surâzând, azur şi pieptere, ghiceai tu zilele mele cu ghiare ? Maică, măicuţă bună,
9

piciului tău cu părul de lună îi sărutai mânuţele albe plăpândele, îi alungai lacrima, negura, pândele, şi ţi-l visai în rădvan de coji de alună, prinţ călărind pe furtună . . . Acum ţi-l rod toate osândele şi temniţele toate, flămândele. Taică, tăicuţule, taică, îţi aminteşti de şcolarul bălai, cu bereta lui marinară, pe care-l duceai, pe subt basm, pe subt rai, de mână, la şcoala primară ? Unchiaşule, tu nu ştiai că zâmbetul tău se coboară pe-o ticăloasă osândă de fiară. Tăicuţule, taică, feciorul tău se zbate ca o lupoaică, se zvârcoleşte şi urlă în cuşcă, şi zgârie drugii şi-i muşcă . . . O, ce alb era totul, odinioară ! Alb patul cu îngeri, albă şcoală primară, albă duminica, albă vacanţa, alb jocul cu ţurca, şi mingea . . . Au rămas otreapa şi zdreanţa, scuipatul, ocna, funingea. Şi din ţâncul vostru, firav ca lumina, nu se mai vede decât jivina, jivina din temniţa asta turbată . . . Jeliţi-mă, maică şi tată.
10

SÂNGELE TEMNIŢEI Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, ascult, ascult cum sângele temniţei, ca un mare tumult, ca un geamăt abrupt, curge pe dedesubt, curge torent de veninuri amare, ţinut în pământ sub zăvoare. Sângele temniţei, prizonier, gâlgâie-n cruntă durere pe sub piatră şi pe sub fier, pe sub osândă, pe sub zăcere, prin subterane artere. Lipesc urechea jos şi-l aud : uneori fierbe un muget fierbinte, plânge, plânge în fund de morminte . . . Alteori ţipă, sălbatec şi crud ca o aprigă poftă de viaţă, sau şuieră-a ispită răzleaţă, cu brânciul ei aţâţător la jaf, la omor . . . Sub marii amari bolovani, cineva urlă de-o mie de ani, cineva cântă de-un veac, cineva n-are geamăt, nici leac, altul cheamă şi cheamă, altul blesteamă, altul cu-ntreg cuţitul ucide granitul . . .
11

Sub marii, amari bolovani, sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. Aud, aud, cu urechea pe piatra plecată, gârla lui răsculată. Îi simt, îi simt smoala aprinsă, fonta lichidă, otravă toridă. Şi carnea mea trosneşte deodată, din zăvoare drăceşti, prind mădularele să se deschidă ca nişte uşi, ca nişte fereşti : -Intră, sânge al temniţei, intră, vino din funduri nepământeşti, vino să mă cotropeşti . . . Îl chem, îl chem, iar şi iar, şi sângele temniţei vine, vine şi urcă în mine, clocotitor de pojar. Sângele temniţei urcă în mine cu neodihnitul lui zvon, din fier, din iad, din beton . . . Şi sângele temniţei sparge belciuge, şi urcă în mine şi muge, şi fierbe şi geme şi plânge, crâncenul temniţei sânge. Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, şi când, pe urmă, roşul torent se trage din mine, îndărăt, în ciment, cu sângele temniţei greu mă trag din mine şi eu,
12

şi plec cu el, cu grozavu-i şuvoi, sub ciment, înapoi . . . CARTE POŞTALĂ Dragă, Pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu ? Ce să-ţi spun ? Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară ? Are ochii ca ai tăi ? Tot aşa trişti ? Cum e afară ? E soare ? E cer ? E tutun ? Aici, stau de vorbă cu celula mea pe.ndelete, o-ntreb de voi, o desmierd, apoi o zgârii, o muşc, o blestem Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete, Şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem. Tot aşa e noaptea şi pe la voi ? Afundă ca hruba, cu luna ca un stârv spânzurat de-o prăjină ? . . . De-o să mă ducă la altă puşcărie cu duba, Nu mai căutaţi nemernica mea vizuină. Uită-mă tu, să mă uite fetiţa. Aşa e osânda, te-astupă cu piatră, te rupe de toate . . . Nu-l mai aşteptaţi pe tăticu. L-a înghiţit ocna, flămânda. Mai am unsprezece ani şi jumătate . . .

ÎNCEPUT DE PRIMĂVARĂ Îeşim îmbrânciţi la corvoadă afară, dar brânciurile, azi, sunt mai moi.
13

În aer suspină ceva ce te-nfioară, parc-ar foşni un seraf peste noi. Băltoacele se fac mai albastre, mai pure, şi pietrele goale palpită. Adie miresme de vis, de pădure, şi de femeie iubită. Sudalmele-acum nu mai par aşa crunte, şi gardienii ne-njură, cu-o rază de soare pe frunte, cu-n zâmbet pe gură. Tragem mai leneş căruţa prea plină şi-n simple sfinţenii de vite, rumegăm ca şi ele lumină de-ameţim de zări bănuite. O clipă proptiţi pe-o lopată, pe-o rangă, stăm muţi cu privirea-nainte. O clipă inima noastră pare o creangă, legănând aduceri aminte. Şi iar sub povară urnim cu tristeţe ; şi nu ştim ce-n drum ne doboară, osânda pe tâmple, sudoarea pe feţe, sau, doar, o prea grea primăvară. Şi giontul ne-ndeamnă, sudalma ne-mbie. Şi cum ne tot frângem în mari opintiri, pe umerii noştri soarele scrie cruci de lumină subţiri. Şi unu iar cade şi iar se înhamă, şi-n crâncena trudă făr-de răgaz, subţire şi moale ca o sfântă năframă
14

vântul ne şterge chinul pe-obraz. NESOMN Sub mine e o plită urizicătoare. Nesomnul atârnă-n tavan, de cârlige. Păianjene, -mi sfârâi pe-obraz ca o vâltoare, ploşniţă, muşcătura ta frige. Fierbe neastâmpărul, vâlvoi, fără diguri, fără zăgazuri, cu toată năvala . . . Fire-aţi ale dracului, friguri, şi voi, ceasuri groase ca smoala. Veghea mă arde cu jordii, mă taie, mă ronţăie până-n ciolane. Celula năpusteşte pe mine ciocane, răngi, fierăstraie. Ha, gândurile mele ridică spinări ţepoase, sculate, cum au mistreţii, le-aud cum se freacă de toţi pereţii . . . Deasupra mea, jindul ascute frigări. Iată şi pofta duşmancă, mi-arată şolduri, sparge viori . . . Din sânii pernii-aş muşca până-n zori, şi din pătura neagră ca o ţigancă. Ah, prinde-mi inima, domnule prim-gardian, pune-mi-o-n lanţuri, vrea să evadeze, a fugit printre paznici, a sărit metereze, bag-o în carceră grea, de catran . . . Fii atent, gardian, ia măsuri severe,
15

nu vezi ? prin vizetă mă biciuie-ntruna aceeaşi privelişte, o ştiu de cinci ere : plopul şi luna, iar plopul, iar luna. Mă, plopule, lumânarea ta, pari o ţigară, aşa arzi subţire, drept, fără văpăi. Şi curul domnişoarei luni, ce-obraznic iese-n afară ! Cum l-aş învineţi în bătăi ! VORBITOR M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată . . . Oftând veniseşi la vorbitor. Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată, şi-n piept ningea cu fulgi de cocor. Nu m-ai strâns la piept, tată, nu miţai dat mâna (acest lucru e strict interzis). Dar s-a făcut tăcere moale ca lâna, peste noi cădea cerul ucis. Şoapta ţi-a fremătat doar atât : -Măi băiete . . . Între noi, gardianul sever, lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete, osânda cu sârma de fier. Cum mă priveai ! Îţi sta numai pulbere-n faţă din odrasla cu zâmbet puţin. Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă şi din putregaiuri de chin . . . Dincolo, erai tu : mâna ta veştedă, tată, ce-mi desena urşi de ghiaţă pe geam. Obazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată, sub lampă, când “teme” scriam . . .
16

Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere, în aer s-a rupt – creangă de lut. Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere, şi-n vis m-am plecat s-o sărut. Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate sângerau şi zvâcneau întrebări. Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate, cu piepturi umflate de zări. Întrebau ochii : -Băiete, ce cruntă ursită spoi cu fiere obrazul tău ? Răspundea fruntea :-Bătrânule, ocna-i cumplită, sălbatec sunt, crâncen şi rău . . . Sfios, printre noi umblau aduceri aminte în vârfuri de paşi, ca pe.un preş. Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte, cu mari scuturări de cireş. Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră plină de vorbe fără de glas . . . Apoi gardianul : -S-a sfârşit sfertul de oră ! M-am ridicat de la iconostas. Pumnii mi s-au umflat de ţigări de la tine, tată, ai spus ceva ca un fum, şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine, m-a prins sub molozu-i postum . . . Gardianul m-a-mpins iar în celula haină, prin febre să te văd cum pleci, ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină, un băietan cu ochii de rai . . .
17

CÂNTEC DIN MLAŞTINĂ Chiţorane, chiţorane, noi, din smârcul ăsta crunt, ştim că viaţa uragan e şi că îngeri nu mai sunt. Ştim, lungit pe trei fotolii, doarme Dumnezeu, săracul, într-un rai mâncat de molii ce s-o da de-a berbeleacul. Chiţorane, basmul cade şi cad rodiile-n hău, parcă dinţii tăi le-ar roade, rumeguş de fierăstrău . . . Stăm privind din putregaie peste noi scaeţii sterpi, pe când visul se jupoaie ca o piele de pe şerpi . . . Măi, şi, totuşi, să viseze îi stă bine cărnii biete, făcând tumbe pe trapeze şi pe şubrede cornete. Din adânc de chin besmetic, din celule, din morminte, tot le-am smulge câte-un petic zilelor cu trup fierbinte. Tot le-am cere-o muşcătură, viaţă, guşterilor tăi, tot te-am săruta pe gură, târfă plină de văpăi . . . Tu, în găuri şi-n dezastre ne-ai dat brânciuri, şi-n băltoace.
18

Noi, din gemetele noastre, imnuri crâncene ţi-am face. Ah, cum te-am trozni în braţe, de la şolduri la călcâi . . . Dar tu joci pentru paiaţe, pui azurul pe momâi. Stele-arunci ca mingi de tenis unora ce nu le prind, burtă-verzi, proptiţi în penis, trec prin crinii tăi, dormind. ÎNTUNEREC Se umflă ca marea neguri saline, mângâi pe coapse goluri rotunde. Strig, -strigătul Mă caută numai pe Mine, pipăi, -numai tristul meu sânge răspunde. În jurul Meu, lumea aşteaptă să fie. Sunt Marele singur, stăpân absolut pe Nimic. Pentru Mine Vecia dansează, în gol, din buric, şi mă pofteşte la neagra ei feciorie. Tot aşa singur în tăceri fără toarte, o fi fost şi Dumnezeu în genunu ; nici trăznete-n jur, nici furtuni, nici măcar Moarte. Trebuie, poate, să suflu duh împrejur, prin Mine-nceputul cel mare să-nceapă . . . Întind braţul drept în golul cel pur : Facă-se cer ! Facă-se apă ! -Viaţă, arată-te ! Moarte, înhaţ-o !
19

Mişunaţi, voi, gângănii, surpaţi-vă stele ! . . . Tăcerea sălbatecă numai c-un braţ o culc, îmblânzită, la tălpile Mele. Sub Mine aud cum se rupe himenul candoarei supreme . . . La semnul Meu, celula apare din Vreme, şi viaţa ei ca un stup e. Tavanul se freacă la ochi, şoarecii rod, pereţii scâncesc, purecii sar până-n lună, şi Eu Mă plimb peste ei, prin genună, pe aerianul Meu pod. Duh sfânt al celulei care palpită, o cresc ca pe-un cosmos unic . . . Numai pe tine, Tristeţe cumplită, n-am vrut să te scot din Nimic. Şi, totuşi, eşti : creşti în Mine adâncă, îţi simt şi-n carne burghiul rămas, -ca un cancer năpraznic, care-Mi mănâncă trupul de Dumnezeu, ceas de ceas. CÂNTEC DE NUNTĂ Vâră-mi junghiul tău, tristeţe, creşte-mi, jale, ca o bubă . . . Patru gardieni în dubă m-au tot dus pe căi răzleţe. M-au tot dus la neagra nuntă, să mă-ngroape, să m-ascundă, unde-i negura mai cruntă, unde-i ocna mai afundă.
20

Şi tu, Temniţă-mireasă, m-aşteptai cu masă mare : numai lacrimi în pahare, iar în bliduri fiere deasă. Temniţă, miresă slută, spulbera-ţi-ar vântul praful, c-ai pus moartea cu taraful să ne zică din lăută. Sună-ţi, diblă, bărzăunul, a oftare, a jelanii . . . Stă în capul mesei unul : lacătul proptit cu anii. Ah, Boleşniţa, lălâia, cu vin roşu vrea să-nchine ! Foamea, Oftica şi Râia şed la masă lângă mine . . . Fă, mireaso, fă, spurcato, ploşniţele ţi-s nuntaşii ; sârba nunţii mi-ai jucat-o cu tâlharii, cu vieţaşii . . . Şi-n celulă-ntins-ai lesne pat de nuntă şi.ndrăgire, doisprezece ani în bezne să-mi sugi carnea mea de mire. Doisprezece ani, subt şale putregaiul să-ţi frământ, şi duhoarea gurii tale să ţi-o port în piept mormânt . . .
21

Cântă-mi, Moarte, din lăută, zi-mi cântarea cea mai cruntă, pentru cea mai neagră nuntă, cu mireasa cea mai slută ! . . . PROGRAM ZILNIC La 6, sună-n poarta-ntâia trezirea pentru vizuine. Ies hoţii galbeni ca lămâia, să-şi spele faţa prin latrine. Îi văd, grămezi, în soare lânced, plecaţi pe străchini împuţite, cum hăpăiesc din terciul rânced ca nişte fiare hămesite. Şi eu iau terciul, printre dreve, şi-n ochi îmi ard aceleaşi lame . . . Lihnirea asta din ce ev e ? De câte mii de ani mi-e foame ? Pe ceafă-mi stă proptit bârlogul. Lung, scârţăi din ciolane goale, Şi doar Urâtul, şontorogul, îmi dă, în cârji, mereu târcoale. Tavanul pururi îl măsor, el mi-este cerul, orizontul . . . Sânger de poftă de mahorcă, trecutu-mi face semn cu ghiontul. La prânz, m-arunc peste fasole ca vulturii pe-un stârv ce coace . . . Sus, dintr-un maldăr de corole
22

mă vede Duhul Sfânt, şi tace. Afară, zornăie vieţaşii, se plimbă-n lanţ şi-n disciplină, şi,cum prin fier îşi mută paşii le sună inima-n rugină . . . Tu, carcero, şi tu, osândo, pe trup îmi creşteţi ca feriga. La 5, mi-azvârlă mămăliga, şi iar turbez, înfulecând-o. Şi iar rup carnea de pe mine, să-mi pipăi viaţa pân-la oase . . . Apoi, după program, la 6, La rând, numărătoarea vine. Mă schimbă-n cifră gardienii, să iasă număru –n registru. Iar ţipă lacătul sinistru şi iar mă ronţăie vedenii . . . Cu beznele mă-nec şi spinii în mari torente nesătule. Alături, dorm, oftând, vecinii, şi-n somnul lor din vechi celule miroase-a fân cosit şi-a cimbru, apare-n zâmbet Prea-Curata, sau ard un phalos – corn de zimbru – şi-un viol mai roşu ca muşcata.

23

HAINE ROŞII Haine de temniţă, roşii, cu vine ca smoala pe ele . . . Mi s-au făcut carne pe oase, mi s-au făcut piele. Din teaca lor vie nu pot să mă smulg şi să fug, fiece muşchi are-un lacăt, fiece os un belciug . . . Haine de temniţă, haine de flăcări şi de noroi, parcă vin din măceluri şi din mocirle cu voi. Mă văd în băltoace : sunt ca un diavol căzut de departe din alte tărâmuri, din lună, din vreo cometă, din Marte. Vărgat ca jivina din jungle virgine, m-arunc peste mine, sălbatec, în salturi feline. Cu mlădiere vicleană de ierburi şi trestii, am pânde şi lunecări şi târâşuri de bestii . . . Dar, după o noapte de plâns, de nesomn şi de febre, cum stau şi privesc dungile voastre-nroşite şi negre, pricep : v-am stropit cu sângele meu din artere şi cu şiroaie de lacrimi şi fiere . . . FECIOR DE HOAŢĂ În pavilionul de femei, peste noapte, scrâşnind a născut una din hoaţe. Luna şi-a scos ţâţele pline cu lapte şi-a vrut să ia pruncul în braţe. S-au repezit toate hoaţele celelalte, să-nfăşure plodu-ntr-o veche broboadă . . . Şoareci, prin colţuri, se sfătuiau ce să roadă, afar’ mergeau stele pe picioroange înalte.
24

Păingi coborau pe sfori să vadă lehuza, greu duhnea după uşă hârdăul. Noaptea, în grabă, îşi desprindea dintr-un nasture bluza, hoaţele cântau în urări : -“Fă, să-ţi trăiască flăcăul !”. . . Iar tu zâmbeai, făcutule din chiparoase, fraged născutule în puşcărie . . . Pe rând te strângeau la piept muieri ticăloase, să-ţi pipăie zăpada trandafirie . . . Şi tu zâmbeai, în odaia rău duhnitoare, prunc al osândei, odraslă de hoaţă . . . Zâmbetul ăsta-l vei lua cu tine în via-ă, nu vei târî doar oftatul ca un lanţ de picioare ! Mâine, fecior de târfă ţi-or spune unii, alţii şi-or aminti c-ai fost născut după gratii. Trântit la pământ de viscolul galben al lunii, tu nu-ţi vei cunoaşte numele tatii. Poate şi tu vei hoţi ca maică-ta, mâine, copilul tău va izbi, într-o noapte cu glugă. Poate pentru inele, sau doar pentru-o pâine, temniţa lacomă o să te sugă . . . Sau, poate, vei fi ca un cireş la rusalii, tânăr şi plin de rumene fructe. Vei pescui din oceanele tale coralii, şi-ai vrea să treci peste veac pe mari viaducte. Şi, poate, vei vrea peste tot să te-mparţi, să te dărui, să legi chiar şi rănile stelelor în alte ţinuturi. Lumina o vei lua de piept ca s-o scuturi, auru-i greu să cadă în pumnii pricărui . . . Şi-atuncea vor spune la fel : -“Iată fiul de hoaţă !”
25

Ţi-or pune ca maică-ti fierul roşu pe frunte, şi-n lanţuri şi-n brânci te-or aduce temniţei crunte, să te faci bestie, ură şi ceaţă . . . ŞI-ACOLO SUS, ÎN VĂZDUH . . . Şi-acolo sus, în văzduh, de bună seamă, temniţe sunt şi ocne destule, şi după uşi de granit şi aramă zac, ferecate, celule . . . În spaţii se-aud, uneori, plânsete-ncete, noaptea, apar sus pe boltă, dreve de foc, şi ochi osândiţi se ivesc la vizete, lacrimi să verse şi nenoroc. Alteori, zangăt de lanţuri stă să coboare din slăvi, peste frunţile noastre. Chei se-nvârtesc în lacăte-albastre şi scârţâie-aeriene zăvoare. Sunt temniţe sus, ne fac semn, ne dau de veste . . . Eu stau şi culeg depărtatul lor zvon, şi parcă zăresc dupăgratii celeste surâsu-ţi, Cervantes, şi tifla-ţi, Villon. Sunteţi acolo, verilor, fraţilor, în carcere strâmte, de nestemate . . . Salut, smintiţilor splendizi, salut deşuchiaţilor, Ave, nălucilor întemniţate ! Încă şi-acolo, pentru păcatul cel mare, jupânul secol vă bate cu pietre ? Şi-acolo vor să te suie în spânzurătoare, Vere François, ilustru cumetre ?
26

Sau, stând sub zăvoare, sublime pramatii, Villon şi Cervantes, dragi derbedei, puneţi celulele-n strung şi, prin gratii, aruncaţi Europei scântei ? Poate în temniţă, sus, faceţi aur sintetic, - alchimistul Cervantes, pungaşul Villon – v-o fi învăţat meşteşugul tot un eretic : Maistorul Vis, iscusitul Patron . . . Sunt temniţe sus şi sunt carcere-nchise. De-acolo, din nori, haimanale divine, daţi lumii cu tifle, fabricaţi paradise, sau, fraţi de păcat, lăcrimaţi peste mine. Da, noaptea târziu, plângeţi şi voi la zăbrele. Atunci, din celula-mi lumească scot palmele-afară, lacrima voastră de flăcări să-mi cadă în ele şi să se facă inel, ori brăţară . . . LIBERTATE Veacuri, lungit, ţeapăn pe spate, rumeg vedenia ta, Libertate. Sălbatec, îţi ling flacăra, aurul, ca sartea în bulgăre, taurul . . . Zănatec ţi-e, Libertate, strigoiul, când joacă pe spinii mei tontoroiul. E-un joc îndrăcit de căluşari şi de iele, pe dumicatele mele, pe somnul meu de vitriol, pe arşiţa cu care mă scol.
27

M-acopăr cu pătura, cu rogojina . . . Îmi arzi întunericul, îmi frigi lumina. Când stai în mine, amară şi groasă, ca drojdia de cafea în ceaşcă rămasă, când mi te pipăi, prin febrele mele, subţire în glezne, dulce la piele. Ah, cu ce foame fecundă-aş pătrunde între coapsele tale rotunde . . . Cum ţi-aş intra în amiezele-ţi vaste, ca un cuţit între coaste ! În visteria ta zăvorâtă vreau să răzbat cu dinamită. Hămesit după tine, de zile, de ani, te-aş sparge ca pe-o casă de bani. Cu gură de lup, cu şperacle, cu chei, cu unelte, te-aş jefui de fulgere zvelte ! Cumplit te mai vor, Libertate, poftele mele-aţâţate ! . . . Din talerul tău plin cu smaragde fierbunţi, aş îmbuca, mârâind printre dinţi ca o lupoaică turbată sfâşiind un hoit de mânzată . . . Şi, totuşi, ce teamă zbârlită şi stranie de tine mă prinde, sfântă pierzanie ! Mi-e teamă de toate exploziile tale, mi-e frică de grindina bucuriilor goale. Mi-e frică de puhoaiele lor revărsate, de trăznetele tale, o, Libertate ! . . . Atât de crunt te râvnesc, că mi-e groază să nu mă, strivească enorma-ţi amiază.
28

Mi-e frică de teribilu-ţi soare să nu mă omoare, să nu mă îngroape de viu, sub mormane spăimântătoarele lui uragane . . . Strâng pleoapele . . . Liber, afară, cu nările-n vânt ca o fiară. Liber, ca o sălbăticiune, în păduri, în oraşe, în uriaşa-ţi minune, liber, sub lavele tale toride . . . Libertate, văzduhul tău m-ar ucide ! Nu, n-am să pot îndura, Libertate, năpraznica ta voluptate. Domnilor paznici, opriţi-mă-aici, în celula mea cu urzici, în somnul meu cu vitriol, în mlaştina mea, în nămol. Trageţi zăvorul puternic, încuiaţi lacătul bine . . . Libertate, mi-e frică de tine. TOAMNA ÎN TEMNIŢĂ Toamnei, în temniţă, nu-i vedem lămpile-aprinse. Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii, şi-o pipăim pe-ntuneric ca orbii, printre zăbrele, cu mâinile-ntinse . . . Toamna, în temniţă, n-o vedem niciodată. Dar noaptea-auzim cum tuşesc celule, alături, şi-o simţim lunecând ca o căţea mare, roşcată, momită să lingă sângele cald, vomitat de sub pături. Ziua, poate ni-i dor de parcuri fastuoase cu steaguri de purpură şi steme regale . . .
29

Seara, -ascultăm şiruind bzrniţe negre în oase, şi-om muri fericiţi într-un pat alb prin spitale. Toamna, în temniţă, n-o vedem niciodată, o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii . . . O, de-ar intra printre gratii, o frunză incendiată, i-am duce la buze pâlpâirea văpăii, apoi am pune-o în piept şi-am scoate inima afară, şi inima veche ploii i-am da-o, s-o ia şi s-o joace prin mahalale uitate şi pe maidane sărace, unde, desculţi, anii noştri în bile jucau, odinioară . . . CÂND VOI MURI Când voi muri în temniţa asta spurcată, strivit de strigoii celulei şi de milenii, or singur punându-mi o sfoară de beregată, în moartea mea nu vor fi duioşii, nici sfinţenii. Nici un heruv nu-mi va fi lunecat peste faţă, morţii să-i dea împăcare, surâs şi blândeţe. Îngerii mei au fost osândiţi la ocnă pe viaţă, sau spânzuraţi, ca hoţii, prin pieţe. Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit şi-n dezgusturi, trupu-ntreg o să-mi stea răşchirat ca o ghiară. Din inimă s-o ridica o mireasmă amară De foare de soc, de cucută, de brusturi. Şi ura, în ochi, mi-o-mpietri şfichiuiri de negre curele, obrazul lumii să-l fulgere ca o biciuşcă. Dinţii rânjiţi părea-vor că rup şi că muşcă Din toate năpastele mele.
30

Şi mâinile parc-or sta gata de trânta cea mare, cu pumnii grei să izbească-ntr-un piept de furtună, sau viaţa s-o prindă de gât şi s-o pună în viaţa mea, în genunchi, să-mi ceară iertare. Vânăt de silă şi ură, leşu-mi sălbatec nu va fi luminat de raiuri boltite . . . Cei ce-or intra în celulă, vor merge ca pe jăratec pe urletul meu, ca pe cuie, ca pe cuţite. Şi-am să las în celulă o baltă de lacrimi sărată, şi vor aduce căldări, smârcul amar să mi-l strângă. Zadarnic s-o umple cu plâns găleată după găleată, Din ciment vor musti lacrimi noi şi pereţii mereu au să plângă. Şi-un scuipat, cât mai gros, repezit cuputere-n tavan, am să las, să-mpietrescă pe veacuri ca stalactita. Prin el, vreau să-mi ţintui de-a pururi ursita, sus, pe un cer decăzut şi duşman . . . SĂRAC SUNT, DOAMNE . . . Sărac sunt, Doamne, sărac . . . Sărac în celulă, sărac întru toate. Săeac sunt, Doamne, sărac, şi bucuriile Tale-s bogate. Să mă apropii de ele nu pot, nu mă lasă. Lihnit sunt şi foamea mă taie : vreau sâmburii ce-Ţi cad de la masă, vreau tot ce arunci la gunoaie. Din toate minunile Tale, nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.
31

Pentru-osânditul calic ai numai ziduri în pieile goale . . . Departe, departe, -ntr-o ţară-azurată cu soarele ca o fântână, Doamne, era un zugrav altădată, bătrân în bojdeuca-i bătrână. Sărac era, Doamne, şi-n ruga-i neghioabă cu jind Îţi cerea şi cu frică, un sturz sau o mierlă să-i dai în cocioabă, să-i cânte-n tristeţea-i calică. Ofta după zboruri, tânjea să le-asculte, să le dezmierde viersul suav . . . De-atâta vechi dor şi oftaturi prea multe, Pasăre-l porecleau pe zugrav ! (1) Şi nu putea calicul să-şi cumpere un piţigoi, cel puţin, un sticlete . . . Dar, Doamne, văpsele i-ai dat să-şi astâmpere dorul, cu ele, pe un perete. Şi-a prins să-şi văpsească bordeiul în grabă. zburau şi foşneau cintezoi cântăreţi, grauri de aur ieşeau din pereţi, aripi şi cer se vărsau în cocioabă . . . De ce nu-s şi eu ca zugravul sărac ? De ce nu-mi dai, Doamne, şi mie, văpsele, în celula săracă să-mi fac chipuri şi umbre şi rândunele ? O jimblă-aş picta, ca o fată mezină, aş pune zări de jur împrejur, şi lâng-o cinzeacă de tescovină
32

aş da o bidinea de azur. Poate aş şti, ca zugravul povestei, aur şi cer din pereţi să deschid. Poate, din ani, aş scoate chipul nevestei Şi l-aş pune să plângă pe zid. Şi-aş scrie, pe var, şi osândele mele, să geamă, să ardă, veac după veac. Din sânge şi fiere mi-aş face văpsele . . . Sărac sunt, Doamne, sărac. (1) Paolo Ucello, pictor italian din Florenţa Renaşterii. FRIG Curge, curge, din nesecate cişmele, Frigul, Frigul, teribilul frig. Printre zăbrele dârdâie ziua de ţipirig, drevele clănţănesc din măsele. Chelălăie lacătul, afară la uşă, ca o spinare de bivol stă pătura sură. Inima mi-a fumegat, o vreme, pe gură, şi s-a stins în cenuşă. Mi-e frig, mi-e frig, - vreau să urlu, să zbier, cu ţipăt metalic de fierăstraie. Ţipătu-nţepeneşte în ger, ca o momâie de paie. S-a zgribulit patul, celula e de hârtie, ghetele-au tremur şi mârâit de potăi . . . Mi-e frig. M-aş vrea opărit cu leşie,
33

aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi. Peste tot, în ciolane, în vine, frigul temniţei asmute zăvozi. Zdernţe de piele se deslipesc de pe mine ca nişte hălci de moloz. Ah, cum mă deşiră grozavele haite, reci, lucii, colţoase ! . . . Carnea ar vrea să se vaite, dar se desface, felii de pe oase. Degetele mi se rup cu pocnete seci, aşchii de stalactită. Peste picioare, mi-au trecut camioane, tractoare, şi gleznele mi-au căzut, undeva, într-un beci. Mi-e frig, mi-e frig, MI-E FRIG, MI-E FRIG ! Aş scrie pe ziduri crunt testament : -Grijania mă-sii de Frig ! . . . Sângele scheaună : mi-e frig, mi-e frig, apoi se scurge jos, în ciment . . . Foamea, jindul, poftele nu mă mai dor, mi s-a făcut ţurţuri sub piele. Până şi lupii urilor mele au degerat în zănoagele lor . . . SPITAL PENITENCIAR (reportaj liric) “Salonul” este vânăt, şi vbineţi condamnaţii . . . Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observaţii şi caligrafiată, alăturea stă boala.
34

5 ani, 8 ani sau 10, se-nşiră-n toată sala, “munci silnice” îşi varsă plămânii-n scuipătoare, o “temniţă grea” coace zemoase plăgi murdare, un preventiv scânceşte, vieţaşii îl înjură. Furiş, mahorca-i scoasă de sub salteaua sură şi fumul se îngroaşă cu tusea deopotrivă, în duh de năduşeală, de iod şi de salivă. Strâmbi, când se-ntorc în paturi, bolnavilor le pare că tot aud un zangăt de lanţuri la picioare ; când urcă termometrul, în geamăt de vedenii, văd, parcă, îmbrâncindu-i în dubă, gardienii . . . Ssst ! domnii medici intră în sălile de-alături, chiştocurile, supte sălbatec, fug sub pături, surd mormăind se pleacă severele halate, peste puroaie scurse şi cărnuri îngălate ; bolnavii-şi sug obrazul, gem lung şi fiecare în vorbe stinse spune că-l doare rău şi moare, şi toţi tuşesc ori scuipă, cu spaime de jivine, “don doftor” să nu creadă că s-au făcut mai bine. Solemn, “vizita” trece în secţii mai departe, ţigările pitite ies din saltele sparte, şi scofâlciţi de foame, hoţii lihniţi aşteaptă să li se-mpartă pâinea cleioasă şi necoaptă . . . II Seara, vin gardienii, scriind condici grave”ieşiţii” şi “prezenţii” osândelor bolnave, Şi pun la uşă drugi, năpraznice zăvoare. Saloanele cu febre par nişte cuşti cu fiare. Atunci apar din mâneci vechi cărţi de joc jegoase.
35

Plămânii trag plugare şi glume ticăloase, bolnavii ies din paturi, tiptil, ca din bârloage, se strâng şi râd în grupuri diforme şi oloage, beţi de-amintiri scârnave şi şoapte-ntărâtate despre bătăi, sau despre muieri încălecate . . . Unii-ncleştează pumnii şi stau aşa, scrâşnind, alţii fac socoteala pedegete, cu jind, cât mai e oare până duminică, să vină la vorbitor nevasta, cu ceapă şi slănină . . . Barbutul zvârle zaruri şi-njurături pe jos, şi când îşi stinge becul obrazul ofticos, târziu, câte-o nălucă tot bâjbâie, pe vine, să fure pâine-ascunsă sub pernele vecine, sub pături, hoţii tineri se masturbează-n friguri, şi visul – râu de flăcări – se varsă peste diguri . . . Fetid şi putred, somnul miroase-a pansamente, dar pernele vibrează, prin aripi transparente, şi, unul după altul, nemernicele paturi fug pe fereastr-afară, în lacrimi şi oftaturi şi-n noapte zboară-acasă, la ţânci şi la neveste, plutind pe sub acada miresmelor celeste. COLIND Hai şi noi, hoţilor, hai apărgătorilor, în ceata colindătorilor. Hai, nemâncaţilor, prin temniţa mare, sunaţi din lanţuri urare. Hai cu colindul, cu pluguşorul . . . Să geamă buhaiul ca dorul, jalea troznească din bice de foc,
36

grâul stelelor s-aducă noroc. Din sângele osândelor, hai, ticăloşilor, - în zori, la cântatul cocoşilor – sorcovă neagră să ne croim, lumea cu lacrimi s-o sorcovim . . . Hai şi noi cu sorcova, pe sub cer, pe undeva. Doamne, pe la uşa Ta. Sorcova, neagra, cu Râia şi cu Pelagra, cu Lingoarea ţiitoarea, cu Foamea-mireasa şi păduchioasa, cu lanţul-boierul care-şi sună fierul, cu Zăvorul, domnişorul, şi cu Lacătul-turbatul, mânca-l-ar bubatul . . . Cu astea te sorcovim, pe la noi prin ţintirim, îţi cântăm sub rai, haini, uscaţi şi vâlvoi de spini, arşi de jale şi năpastă ca nucii trăzniţi în ţeastă, stătuţi şi golani de-o mie de ani . . . Câte cuie pe casă, atâtea nopţi am plâns cu pucioasă. Câţi gândaci pe sub odăi,
37

de-atâtea ori am gemut vâlvătăi. Dar-ar Noul An, la noapte să ningă fasole şi lapte, să cadă din Rai tutun şi mălai cât pe boltă stele, în pozunare lovele, câte ploşniţe grase ţoale şi garoase . . . Din celule, ca din racle, Doamne, Îţi cerem şperacle, cleşti şi scule, să troznească ocna ca o iască, să-i pleznească fiarele, să crape zăvoarele, lacătul să sară, să iasă hoţii afară . . . Temniţa toată, rămână cu oftica, într-o rână, cu păingii şi chiţcanii, înghiţi-o-ar anii ! .. . Hai şi noi cu sorcova, pe sub cer, pe undeva, Doamne, pe la uşa Ta. Pentru vorbele spurcate, colind şi păcate, Doamne, Împărate, cum eşti Tu, pe-un tron de sloi, cam zăltat şi cam ciocoi, nu Te supăra pe noi !
38

CÂNTEC DE URĂ Tu, Doamne, ce împreuni în holde prescura şi cu bălegarul, când ziua caldă ca un şold e şi cu lumina ca paharul, Tu, Milostivul ; şi Tu, Bunul, ce-n coropişniţi pui veninul şi-ngraşi cu suc de crini tăunul, răsfeţi urzica şi-nalţi spinul, Tu, care ciobăneşti cereşte Libărcile din duşumele, Părinte-Sfânt, blagosloveşte, zâmbind, şi holda urii mele. Din cruntele seminţe pline, ale durerii ne-mpăcate şi din gunoaiele din mine, ea creşte-naltă şi se zbate. În smârcul ocnei împuţite şi-n rănile-mi mereu ferile, ea-nfige rădăcini cumplite cu guşi grozave de reptile . . . Celula gâlgâie, în noapte, de seva plânsului ce-ngraşă hainele tulpini răscoapte cu pârgă neagră şi vrăjmaşă. Aud, ţinându-mi răsuflarea, cum prind, mugind, să se ridice Amarul, Jalea, Disperarea, În lungi, însângerate spice.
39

E-un clocot surd şi-o grea foşnire de lanuri aspre şi barbare. Dă-i suferinţei unduire, dă-i, Doamne, urii mele, soare ! Vreau o recoltă-nveninată, suflată-n lacrimi şi-n aramă . . . Nu mă-nvăţa să iert vreodată, şi rodul urii fă-l să geamă. Să-i ardă mâna, cu pucioasă, cui spicul crâncen mi l-o frânge . . . Din orice paai catran să iasă, din orice bob să curgă sânge . . . 281 Numărul celulei mele. Numărul hainei vărgate. Numărul cheii turbate intrând în lacăt, scrâşnind din măsele, ronţăind ciolanele mele şi oasele Veciei uscate. Numărul meu de fiară. Numărul care arde mereu pe cuşca mea milenară. Numărul plânsului meu, numărul sângelui meu. Îl simt bătut în piept cu ciocane, îl simt înfipt în piroane . . . adânc, adânc, până-n inima-adâncă,
40

şi încă, şi încă mai adânc, mai departe, până în moarte. Două sute optzeci şi unu . . . Numărul ca un blestem, Cu el înfulec tutunul, cu el hăpăi ciorba, cu el dorm ghem, cu el scuip flăcări şi gem, cu el fierb în lavă. Îl văd zugrăvit enorm, cu otravă, pe somnul meu, până-n stele . . . Numărul zodiei mele. Două sute optzeci şi unu. până-n celulă, la mine, alte două sute optzeci, de lanţuri, de cuşti, de jivine, zăngăne, hăpăie, urlă ca mine, alte două sute optzeci de bestii, cu ghiare haine, zgârie pietrele reci, gâtuie viaţa, ca mine, rup hălci din aduceri aminte, muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte, se izbesc de pereţi ca nişte lilieci sau doar putrezesc înainte, ca nişte morminte ; alţi două sute optezci . . . Două sute optzeci şi unu. Numărul cu care mă târâi prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâi . . . Două sute optzeci şi unu.
41

Numărul cu care râd ca nebunu’, scriu coapse şi sexe pe zid, şi-n fiece clipă ucid . . . SCRISOAREA TATII Fiule, fiule, lungă e calea . . . Ca-n basm pân-la tine sunt mări şi ţări, trenuri, păduri, jandarmi şi ocări, şi stele ce nu ne ştiu jalea. Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă proptită cu dinţii în beregată. Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă pe cer, ca doi luceferi de piatră. Mănânc : eşti în lingura mea. Fac un pas : şchioapeţi alături în fiare. Aprind o văpaie la iconostas : cad lacrimile tale din lumânare. Prin somn, vine lanţul tău, blestematul, cu mari zornăieli să mă scoale. - Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul, Ferecă-mi mie gleznele goale. Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul ? Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată ? Plecat peste neagra-i fântână sărată, seca-i-aş, goli-i-aş veninul . . . Uneori, noaptea, maică-ta vine, cu paşi de iarbă din ţintirim : - Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine, temniţa-n lacrimi adânci s-o topim . . .
42

CURGERE Pe sub timpul de cremene seacă, curg ca o gârlă împuţită şi rea. Sălcii bătrâne s-apleacă, - nopţile – pe curgerea mea. Mă sfâşii în stâncile lunilor, ca vântul de munţii cumpliţi. Năpârcilor, zilelor, anilor, căpcăunilor, mă sugeţi, mă bateţi, mă goliţi . . . Nu-mi mai umblă prin inimă nimeni, în somn nici un pas nu mai ninge. Rar, în zeama neagră de chimen, lacrima mea se aprinde, se stinge. Ah, hoitul meu iară şi iară se face moloz pe podele . . . Mereu fluviul temniţei mi-l ia şi mi-l cară departe. În iad sau în stele. Curge gunoiul meu, curge-ntruna . . . Vin scâncete lungi din basme, din ieri. Hoţii, la gratii, poftind muieri, încalecă luna. HALUCINAŢII Seara, când vântul se-ntoarce acasă, ca un cocon, ca un boier, în trăsura lui somnoroasă,
43

l-aştept după drevele mele de fier, şi-acolo, lângă cer, îl depoi de giubeaua lui de mătasă. Cheia trozneşte în broasca amară, mă subţiez printre gratii, afară. Hoţii vin în cer după mine, cu mâinile pe carabine. Atunci mă reped să-l omor pe Jupânul luceafăr, pe-acest domnişor cu juvaere păgâne : - Dă-mi colierul, Jupâne, brăţările dă-mi, şi agatele, şi inelele tale, spurcatele . . . Punga ta grea de rubine, zvârle-o, s-o am pentru mine, şi-aruncă aur la toţi ceilalţi treizeci de hoţi . . . Şi noaptea, când arde văzduhul sălbatec, tâlhărescul meu şuier adună toate celulele cu somn de jăratec. - Hai, spărgători, împreună, hai, derbedei, hai golani : porţile raiului bătute-s cu bani, şi dac-om intra pe ferestre în lună, în beciul ei de mărgean, ne-om îmbăta cu trascău şi alean. Iar dincolo, în funduri de somn şi de veac, hoţilor, ne-aşteaptă-n iatac, ne-aşteaptă-o muiere, pe fiecare, cu pântec de miere şi de uitare, şi cu sărutul adânc, ca un lac
44

IN MEMORIAM Pe deţinutul sinucis ieri dimineaţă toţi îl răsfaţă. Toţi i-ar da o ţigare, Don-Prim nu-l mai înjură în treacăt, şi nu mai trebuie lacăt, nici lanţ de picioare. O soră sau cumnată, l-a îmbrăcat în cămaşă curată şi însuşi Septembrie-i pune pe piept calda lui moliciune, ca şi cum ar picura o fântână de borangic şi de lână. Acum are tâmple cereşti, pline de-o mare dulceaţă, parcă nu pleacă din viaţă, parcă intră-n poveşti . . . Azi, porţile temniţei larg s-au deschis pentru deţinutul sinucis : începând de la orele zece e liber să plece. E liber ? paznicii se-ncruntară : Putem să-l lăsăm pe poartă afară ? Cum, nimeni nu se mai teme Că osânda şi-a sfârşit prea devreme ? Vieţaşilor nu le vine să creadă, toţi se reped la gratii să vadă cum gardienii din poartă nu-l îmbrâncesc şi nu-l ceartă,
45

ci se descoperă mut că trece un deţinut . . . Temniţa auie : Pleacă, pleacă . . . Iisuse, Tu ai trimis cotiuga asta săracă să ia pe cel sinucis ? Ai loc şi pentru noi, condamnaţii ? Pentru noi, ticăloşii, scuipaţii, gunoaiele, lepădăturile, se mai îndură Scripturile ? În basmul unde-Ţi lunecă paşii e voie şi pentru noi, puşcăriaşii ? Deschizi rare uşile stelelor Tale la pramatii, la haimanale ? Sau şi acolo, la Tine, sunt lanţuri, gardieni şi suspine ? Sau şi-acolo, pentru furi şi mişei, ai gratii, lacăte, chei, şi poate, şi-acolo-n celule albastre, câte-un nemernic din turmele noastre supără iarăşi pe bunul Tată şi, în osânda lui blestemată, se sinucideîncă o dată . . . CÂNTEC DE HOŢ Fă-mi, Doamne, fereastra uşă. lanţurile nuieluăî . . . Bocet de temniţă. Prinde, Doamne, vremea-n palmă şi n-o mai lăsa să doarmă, dă-o-n grânci de-a berbeleacul
46

că-mi sunt nopţile cât veacul, zilele duţmanele, clipele hainele sunt ca mărăcinele . . . Fă-mi, Doamne, fereastra uşă, cătuşele nuieluşă, drevele sfori de mătase şi cheile chiparoase. Lanţurile arde-le ca flacăra joardele ; gratiile când le ating fă-le aţe de paing ; chile, neunsele, să zboare ca frunzele. Temniţa face-o-ai, face, cât un ou, cât o găoace ; nici de-a lungul, nici de-a latul, să nu-ncapă-n ea oftatul. Poarta mare cu zăvoare fă-o drum, fă-o cărare, lacătele de ocale : bulgări de zăpadămoale, să vină din cer o ploaie lacătele să le-nmoaie ; să răsară soarele să-ndoaie zăvoarele ; lacrimile-amarele să topească fiarele ; şi jalea ca meliţa să meliţe temniţa.

47

FOAMETE Foametea zgâlţâie temniţa ca un crivăţ de mare turbare. Vieţaşii cad din picioare, sunt numai jind, numai gură, foame şi ură. Ciciţi, pe brânci, într-o rână, ar mesteca mărăcini şi ţărână. Ochii se-mplântă-n uşa duşmană ca nişte cuţite-ntr-o rană ; poate tot va să vie fiertura cu duh de leşie. Din zori la amiază, fiara lihnită stă trează, şi când, fumegând, nemernica zeamă cu abur de mlaştină-i cheamă, blidele tremură-n mâini şi toată haita de câini îmbrâncindu-se, gata să cadă, se-aruncă, gemând, peste pradă . . . Orice suspin, orice vorbă mămăligă şi ciorbă ; ciosvârte de pâine ies de pe buze şi crapă în aer ca nişte obuze. Peste zoaie, pestew gunoaie, strigoii strâmbi se-nconvoaie ; pentru o umbră de praz, ghiara se repede-n grumaz ; pentru un puregai de cotor, pumnul face omor . . .
48

În supa turbată, holbată veşnic în beregată, pofte crâncene se coc . . . Ca un trăznet de foc, pântecariţa rupe din şale despică, suge, jumoale. Măcel par latrine şi zahanale. În duhori ticăloase, pe vine, gându-nfulecă hartane haine, sfârtecă, -nghite, sfâşie hălci nălucite de carne vie . . . Noaptea-n celule de fier, tâlhăreşte, Foamea scrâşneşte, pândeşte, pe carabină, la drumul mare, şi cere Mâncare ! Zilnic, sub pietrele reci, pe masa de tablă din beci, alt stârv, ca un vultur năpraznic, se pregăteşte de praznic : cu pliscul, cu ghiara, stă parcă s-apuce, taine şi bezne să-mbuce. Aşa, încleştat şi fugit de osândă, hoitul din pivniţă rânjeşte la pândă, sălbatec, cu dinţii, cu mâinile bete, muşcă din moarte cu sete . . . MOLIMĂ Dintr-un păduche, dintr-un grăunte, ne-a crescut pân’la piept, pân’la frunte, şi-acum spumegă, muge şi tună, ca o vâltoare nebună . . .
49

Prinşi în şuvoiul molimei sure, supţi ca de-un lacom nămol, luptăm cu-ndârjire să nu ne fure vâlvoiul fluviu de vitriol. Ieri noapte, as’noapte torentu-a cărat dintre noi trupuri coapte, răscoapte, răsfierte în smoală, în venin şi în boală. Torentul încă mai cară pe unii până diseară : pe mine, pe tine, pe el . . . Măcel fără sânge şi fără oţel. Spaima ne-a umflat coastele, ne-a dilatat piepturile, ne-a lungit braţele, ne-a ascuţit unghiile, a pus în noi aprigă vlagă, şi noi, slăbănogii, uscaţii, ne-agăţăm cu-o ghiară de spaţii, cu alta, de-o umbră beteagă . . . Mâinile noastre se prind de gratii, de uşi, de pereţi, de răgăliile putredei vieţi, de-un fir de păianjen stingher, de-o stea ce tremură-n cer . . . Ne-am vrea prin găuri, afund ca sobolii, să nu ne-ajungă puhoaiele bolii. Ne-am vrea ca ploşniţele pitite-n zid, să nu ne zmulgă înecul torid.
50

Privim încleştaţi în pândă grozavă cum gâlgâie năpraznica lavă, plină de hoituri albastre, prin faţa celulelor noastre. Crunt paznic cu paşii-n pâslari, străbătând coridoare . . . Moartea-şi târăşte picioarele pe săli, pe subt spaimele mari. Din strachini, din vânăta zeamă, morţii se strâmbă şi cheamă. O lingură sorbim, de cenuşă, şi molima râcâie-afară, la uşă. Muşcăm din coaja uscată, şi hoituri ne-apucă de beregată. O duşcă sălcie de apă, şi leşurile au răsfiert în ulcior, ca-ntr-o groapă . . . Tutunul miroase a cadavre cleiose. Palmele noastre duhnesc a stârv omenesc. Din perne, din pături, din paie, urcă un duhnet ca o vâlvătaie şi temniţa pute, prin ziduri bătrâne, a morţii de ieri şi-a morţii de măine . . . Şi când zgâlţâiţi de vedenii, cădem, în somn ca-ntr-o mlaştină grea de blestem, din duşumele începe să crească, întâi cât o boabă de linte, apoi cât o fiară drăcească monstru de fontă fierbinte, roşu, sălbatec, aprins, suind pe perete-nainte,
51

crâncen, teribil duşman, trecând prin tavan ne-ncăpând nicăieri -nici în văzduh, nici în iad, nici în cer – fără leac, fără timp, fără loc, uriaşul Păduche de foc . . . PLIMBARE ÎN CERC Din moartea noastră-nchisă în milenii ne scot în curtea hâdă gardienii. Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă ne învârtim într-o circumferinţă. Călcăm absenţi, - mecanice cadenţe – făcând maneju-acestei penitenţe, reglementar, sub cerul ca o zdreanţă păşim toţi, unul după altul, la distanţă. Cu mâini de mort, cu feţe de mumie, strigoi în uniformă pământie, în geometria cercului tăcerii, tăcem, cum ne ordonă temnicerii. Ce veşted pare-n ziua incoloră văzduhul jumătăţilor de oră, ce sec e basmul lumii şi ce slut e când paşii dau ocol în trei minute. Cum universul-ntreg încape-n bliduri, în micul nostru cosmos dintre ziduri şi cum măsura vremii n-o mai bate decât în rostul pâinii.nfulecate . . . Azi nu ne pasă dacă mai tresaltă
52

destinul nostru searbăd ca o baltă, cum nu ne pasă dacă-i luni sau miercuri, domesticiţi geometricelor cercuri. Ieri, ne sugeau aducerile-aminte ; azi nu ne pasă de ce-a fost-nainte . . . cu ochii grei şi supţi de suferinţă, ne-mpleticim într-o circumferinţă. PENITENCIAR Ciorba pute-a mormânt. Uneori, un chip de madonă pluteşte în zeama din blid. Gardienii bombănesc, înjură, ordonă, creşte umbram domnului “Prim” proiectată pe zid. Speriaţi de tăceri, trec sfioşi condamnaţii, ochii aleargă pe jos după mucuri fumate şi după-o coajă uscată de libertate. Paşii lor nu se aud, calcă prin spaţii. Lin traversează nemărgirea, Şchioapătă-ncet, urmăriţi de gardianul sever, parcă de glezne trag amintirea, sau, poate, eternitatea de fier . . . La 5, mămăliga. La 6, ca-ntotdeauna, închiderea. Lacătul. După zăbrele, hoţii sparg case de bani, sus, în stele, pumnii toţi asasinează luna . . . Târziu, tâmpla unuia – numai jind, numai dor – stă de vorbă cu Dumnezeu, sus, la gratii . . . În visul osândiţilor e joi, şi e vorbitor, şi vin cu ţigări nevestele şi-odraslele tatii . . .
53

CUPRINS Prefaţă la cântece din temniţă . . . . . . . . Zăbrele . . . . . . . . . . . . . . . …………… Zile…………………………. Rugăciune din celulă………………….. Foamea………………………………… Cumetri de singurătate………………… Ţigară………………………………….. În fiecare noapte………………………. Zodie…………………………………… Sângele temniţei……………………….. Carte poştală…………………………… Început de primăvară…………………... Nesomn………………………………… Vorbitor………………………………… Cântec din mlaştină…………………….. Întunerec………………………………… Cântec de nuntă…………………………. Program zilnic…………………………… Haine roşii………………………………. Fecior de hoaţă………………………….. Şi-acolo sus, în văzduh…………………. Libertate………………………………… Toamna în temniţă……………………… Când voi muri…………………………… Sărac sunt, Doamne……………………… Frig……………………………………… Spital penitenciar……………………….. Colind…………………………………… Cântec de ură……………………………. 281…………………………………….. Scrisoarea tatii………………………… Curgere……………………………….. Halucinaţii……………………………. In memoriam………………………….
54

1 1 2 3 4 6 7 8 9 11 13 13 15 16 18 19 20 22 24 24 26 27 29 30 31 33 34 36 39 40 42 43 43 45

Cântec de hoţ…………………………. Foamete………………………………. Molimă……………………………….. Plimbare în cerc………………………. Penitenciar…………………………….

46 47 49 52 53

55

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful