NEUROPSIHOLOGIE Note de curs

RELAŢIA PSIHIC-CREIER

Relaţia dintre psihic şi creier reprezintă obiectul de studiu al neuropsihologiei. Neuropsihologia studiază cum modificările de la nivelul creierului afectează comportamentul

(ex. cum ablaţia (extirparea) regiunilor prefrontale ale creierului, la om, îi va modifica acestuia capacităţile intelectuale sau caracterul; cum ablaţia regiunilor infero-temporale ale creierului maimuţei va influenţa percepţia şi memoria vizuală; cum ablaţia unor porţiuni din cortexul cerebral la şobolani va modifica învăţarea unui labirinit cu mai multe locuri înfundate). Aceste exemple se referă la experimente de laborator, dar neuropsihologia poate studia şi alte fenomene, produse natural (ex. la începutul capitolului Bazele biologice ale psihologiei din Introducerea în psihologie Atkinson & Hilgard, ed. a XlV-a, este prezentat cazul unui angajat al căilor ferate, Phineas Gage, care, în 1848, a suferit „un accident oribil şi a rămas numai o umbră a celui care fusese până atunci" . Un ax de fier cu lungimea de peste un metru a pătruns, în urma unei explozii, prin obrazul stâng, apoi prin spatele ochiului stâng şi a ieşit din craniu prin creştetul capului lui Gage, fiind găsit la câţiva metri de angajat, acoperit de sânge şi resturi de creier. Gage a supravieţuit, în chip miraculos, iar după mai bine de o lună de trudă a reuşit să se întoarcă acasă. Insă, dintr-un bărbat blând şi rezervat, Gage ajunsese acum zgomotos şi impulsiv, cu preferinţe pentru lucruri vulgare. A ajuns, până la urmă, un vagabond şi a murit în 1860 de epilepsie). In general, în neuropsihologie se diferenţiază: neuropsihologia clinică, neuropsihologia experimentală, neurologia comportamentului şi neuropsihologia cognitivă. Evidenţierea şi afirmarea legăturii dintre cele două entităţi (psihic şi creier) se realizează abia în antichitatea târzie, doar cu câteva secole înaintea erei noastre şi mult mai târziu decât apariţia conştientizării şi analizării psihicului. In sec. V î.e.n., Hippocrate (cca. 460 - 370 î.e.n.) şi Kroton considerau că creierul este sediul gândirii, al raţiunii în general, a proceselor cognitive intelectuale, procesele afective fiind localizate în inimă. Această concepţie este cea mai populară, specifică, de regulă, simţului comun („n-ai inimă!", „ce-ți trece prin cap" etc.), dar asta nu înseamnă că erau departe de adevăr, în special în ceea ce priveşte funcţiile intelectuale. Mai târziu, Galen (129 – 217 e.n.) formulează prima ipoteză despre o localizare directă a funcţiilor şi proceselor psihice în structurile cerebrale. El considera că impresiile din lumea externă pătrund, în forma fluidelor, prin ochi, în ventriculii cerebrali, unde se grupează cu lichidele vitale sosite din ficat, transformându-se în fluide psihice (pneuma psihikon sau pneuma loghistikon). Ideea a fost revoluţionară pentru vremea respectivă, dar, desigur, astăzi este naivă. Credinţa că lichidul care irigă ventriculii cerebrali constituie substratul material nemijlocit al psihicului a dominat peste un mileniu şi jumătate. In sec. XVII, Rene Descartes (1596-1650) avansează ipoteza că întregul nostru psihic este situat în glanda epifiză, situată central la baza emisferelor cerebrale, poziţie care-i conferă, în opinia lui, rolul de dispecer al spiritelor animale, purtătoarele psihicului. Incepând cu anatomistul german Meyer (1779), apare bine postulată ideea localizării distincte a proceselor psihice, adică fiecare funcţie psihică putea fi găsită într-o anumită parte a creierului. Ideea a fost conturată mai bine de Franz Josef Gall (1758-1828), care consideră că în spirit există facultăţi separate (inteligenţa, memoria, percepţia etc.), iar fiecare din aceste facultăţi ar avea localizări precise în anumite regiuni ale creierului. Gall considera că oasele cutiei craniene se vor dezvolta în raport cu nivelul de dezvoltare al cortexului şi este suficientă palparea craniului pentru a examina cortexul. Metoda lui s-a numit iniţial cranioscopie, apoi frenologie. Ideea lui Gall atrage atenţia, pentru prima dată, asupra caracterului diferenţiat al scoarţei cerebrale care nu mai este un simplu conglomerat de neuroni, iar ideea sa a direcţionat mai bine de 100 de ani de cercetări localizaţioniste asupra creierului.

Cercetările clinice ale lui Paul Broca (1824-1880) şi ale lui Carl Wernicke (1848-1904) au condus la primele descoperiri concrete asupra legăturii dintre anumite arii (ce le poartă numele) şi funcţia psihică a limbajului. Broca descoperă că, la pacienţii săi cu deficienţe grave de vorbire, era lezată porţiunea posterioară (piciorul) a circumvoluţiunii frontale inferioare din emisfera stângă. A numit această tulburare afazie motorie. Wernicke, în 1871, descoperă că pacienţii săi aveau lezată circumvoluţiunea temporală superioară tot din emisfera stângă. Respectivii pacienţi nu puteau înţelege limbajul oral (afazie senzorială). A urmat apoi o explozie de studii localizaţioniste. Cercetările lui Betz (1874) asupra neuronilor piramidali giganţi (care îi poartă numele) asociaţi cu mişcarea, experimentele lui Munk (1881) asupra recunoaşterii vizuale, prin extirparea unor porţiuni din lobii occipitali, precum şi alte multe cercetări, l-au condus pe Vogt (1951) la realizarea unui model topic al organizării funcţionale a creierului. În timpul celui de-al doilea război mondial, având acces la examinarea răniţilor, Luria (1947) întăreşte ideea că orice funcţie psihică se leagă de anumite structuri sau formaţiuni cerebrale, dar nu acceptă ideea unei localizări precise, punctiforme, drept care formulează ipoteza localizării dinamice. Luria nu respinge ideea că unele funcţii psihice, cum ar fi cele senzoriale, au o localizare precisă, dar postulează că cele superioare nu au o localizare precisă, ci depind de mai multe formaţiuni cerebrale. Gazzaniga şi Sperry (1967, 1970) au demonstrat, pentru prima dată, specializarea funcţională a celor două emisfere cerebrale. Modelul creat de cei doi poartă numele de splitbrain (creier divizat). Modelul neuroatanomic vizează atât structurile şi formaţiunile anatomice în sine, cât şi legăturile dintre acestea, care sunt la fel de importante, lezarea lor ducând la efecte psihocomportamentale specifice. În concluzie, orientarea neuroanatomică localizaționistă susţine următoarele: * Fiecare funcţie psihică are o reprezentare cerebrală separată; * Centrele corticale se leagă între ele prin fascicule de substanţă albă (nervi); * Efectele neuropsihopatologice variază în funcţie de lezarea centrilor, a substanţei albe sau a ambelor. Modelul localizaţionist nu a putut dobândi o recunoaştere unanimă. Dacă datele şi argumentele sale referitoare la localizarea funcţiilor psihice simple (senzoriale şi motorii) sunt azi suficient de convingătoare, cele referitoare la localizarea funcţiilor psihice superioare (gândire, memorie, imaginaţie, motivaţie, voinţă) stârnesc încă nedumerire şi îndoială. Astfel, începe disputa dintre Pierre Flourens (1794-1867) şi Gall. Am văzut modelul localizaţionist al lui Gall. Flourens observă, prin extirparea unor porţiuni cerebrale la porumbel, că, după trecerea unui anumit interval de timp, tulburările apărute iniţial se diminuează sau chiar dispar. Aceasta se explică prin faptul că o altă porţiune cerebrală poate prelua funcţiile celei extirpate (compensare). Fenomenul compensării se desfăşura la fel, indiferent de porţiunea extirpată. Modelul lui Flourens se numeşte echipotenţialism. Spre deosebire de localizaţionismul lui Gall, care era pur speculativ, echipotenţialismul lui Flourens se bazează pe date empirice, experimentale. Flourens face totuşi greşeala de a extrapola datele obţinute la porumbel şi asupra omului, neluând în considerare primitivitatea creierului de porumbel în comparaţie cu cel uman. Prin urmare, echipotenţialismul afirmă că scoarţa cerebrală funcţionează ca un tot amorf, nediferenţiat, în ciuda complexităţii ei, iar lezarea diferitelor porţiuni poate provoca tulburări, atât în sfera senzorială, cât şi în cea intelectuală.

În primele zile după operaţie. Mozaicul reprezintă desfăşurarea unui anumit proces psihic prin modificarea permanentă a tabloului electric (tabloul activismului bioelectric). 3) evoluţia este trecerea de la automat la voluntar. Deci. Pe baza acestor date. funcţiile psihice apar şi se manifestă ca rezultat al interacţiunii dintre excitaţie şi inhibiţie. dinamica corticală. esenţială este întinderea zonei lezate şi nu localizarea ei.teoria gestaltistă. funcţia psihică trebuie considerată ca un lanţ de operaţii şi verigi legate între ele pe baza efectului . iar cel echipotenţialist . Evoluţia ulterioară a neuropsihologiei a demonstrat că. . care. se va efectua după următoarea schemă: 1) evoluţia este trecerea de la mai puţin organizat la organizat. Acesta efectua experimente pe cobai. o dată cu şi pe măsura apariţiei şi dezvoltării funcţiei înseşi. * în tulburările funcţionale. rămase integre. ambele formând o unitate dinamică evolutivă. interacţiune care se desfăşoară pe un spaţiu întins. ______________________________________ În plan psihologic. la Anohin. plin de puncte luminoase care se sting şi se aprind extrem de rapid (fenomendemonstrat cu tehnicile de imagistică corticală). aceasta ar arăta ca un mozaic. Lashley a constatat că gradul şi durata de realizare a compensării depindeau de mărimea suprafeţei extirpate. Treptat. animalele erau dezorientate. Pavlov a introdus termenul de mozaic. funcţiile psihice nu pot fi suprapuse în mod nemijlocit peste structura anatomică a creierului (ex. ele fiind compensate prin preluarea funcţiei de către alte zone. cuprinzând un număr mare de puncte şi zone neuronale. Rolul principal al funcţionării psihice revine dinamicii corticale. John Hughlings Jackson (1835-1911) şi Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936) au impus perspectiva genetic-evoluţionistă în înţelegerea relaţiei dintre psihic şi creier. într-o manieră plastică. * tulburările funcţionale provocate de leziuni sau focare limitate ale creierului au caracter tranzitoriu. în sine. elaborează conceptul de sistem funcţional. predeterminat. Din acest punct de vedere. aceste tulburări se diminuau. în final. 2) evoluţia este trecerea de la simplu la complex. atât localizaţionismul îngust. dacă am putea vizualiza scoarţa cerebrală. ci se constituie în cursul evoluţiei filo. prezentând şi tulburări de coordonare motorie. Lashley realizează forma completă a modelului echipotenţialist clasic. este inertă. care reprezintă. care permite o mai bună înţelegere a integrării neuropsihologice. Constituirea funcţiilor psihice. postulând următoarele: * nu există o legătură directă şi stabilă (predeterminată) între natura tulburării şi locul leziunii cerebrale. proceselor fundamentale ale acesteia (excitaţia şi inhibiţia). Funcţia psihică devine. apreciind ideile lui Jackson. modelul îngust localizaţionist ia ca suport teoria asociaţionistă. Din acest punct de vedere. comportamentul ajungând la un nivel de eficienţă bun.În sprijinul echipotenţialismului aduce dovezi Goltz (între 1876 şi 1881) și Kark Lashley (1929). Mai mult. Perspectiva geneticevoluţionistă susţine că funcţia se integrează în structură.nu se puteau orienta în spaţiu -. cărora le extirpa porţiuni de diverse mărimi din creier şi le urmărea evoluţia tabloului comportamental în sarcina labirintului. un creier nu gândeşte prin simplul fapt că există). nici o funcţie psihică nu trebuie privită ca un dat şi nici raportată la o structură anume. arată Jackson.şi ontogenetice. cât şi echipotenţialismul nu oferă răspunsuri corecte şi exhaustive la toate întrebările pe care le ridică raportul psihic-creier. Prin urmare. Anohin (1935. 1940). Fundamentul acestei perspective se bazează pe constatarea clinică a lui Jackson că o funcţie psihologică nu se pierde niciodată complet în urma unei leziuni cerebrale. un instrument de adaptare a individului la mediu. Această perspectivă arată că mecanismul neuronal al unei funcţii psihice nu este înnăscut.

Integrarea funcţiilor psihice se face secvenţial. 2) un compartiment motor (efectorii). Anatomic. pe baza cercetărilor asupra formaţiunii reticulate. deschise (structuri alocate limbajului. cât şi pe orizontală. corticale şi cele nespecificice. Pentru acestea. plasticitatea funcţională a structurilor cerebrale şi gradele de libertate combinatorică proprii neuronilor ce alcătuiesc diferite structuri şi zone ale creierului. putând apoi ajuta la condiţionarea reacţiilor organismului într-un moment viitor. Astăzi. trebuie interpretată ca expresie şi rezultat al activităţii reflexe a creierului ca sistem. urechi. ajungem să delimităm în interiorul sistemului nervos central (SNC) două mari tipuri de structuri: specializate. Moruzzi şi Magoun (1949) au arătat. subcorticale. unde pot crea o reacţie imediată sau pot fi memorate pentru un timp de ordinul minutelor.R. Cercetările întreprinse după anii '60 (Eccles. 3) un compartiment asociativ-integrativ (ariile de asociaţie. iar de la acestea. Botez) au demonstrat caracterul modular al organizării structural-funcţionale a scoarţei cerebrale. Mai târziu. în ansamblu. la cele terţiare şi quaternare (supraordonate). gândirii. gradul de complexitate al funcţiilor psihice. de la ariile primare la cele secundare. De aici. trebuie să ţinem cont de: succesiunea formării funcţiilor psihice şi a structurilor neuronale în filo. motivaţiei.adaptativ. se pot împărţi şi funcţiile psihice în: funcţii cu localizare precisă şi invariantă (funcţiile senzoriale şi motorii) şi funcţii cu localizare relativă. anilor. Borgen. neuropsihologia concepe realizarea oricărei funcţii psihice ca interacţiune între structurile neuronale specifice. dobândită (restul).) şi nespecializate. Wernicke.000 de neuroni dispuşi în coloane. în problema raportului psihic-creier. a dezvoltat şi argumentat schema logică şi operaţională a localizărilor dinamice. trebuie să distingem un aspect fundamental şi unul secundar: Aspectul fundamental se referă la faptul că nici un proces psihic nu poate apare în afara creierului sau în afara funcţionării lui sub influenţa unor informaţii exterioare. El a arătat că. Aspectul secundar ridică probleme de găsire a mecanismului prin care se realizează un proces psihic şi de determinare a nivelului anatomic la care se integrează o funcţie psihică. Semnalele senzoriale venite pe calea organelor de recepţie (ochi. aria Broca. aceasta presupunând admiterea legăturilor şi interacţiunilor. Pribram. Bernstein (1947) a demonstrat pe larg caracterul sistemic-ierarhizat al actelor motorii. imaginaţiei. modulul este un subansamblu de aproximativ 10. 99% din informaţiile senzoriale cu care este „bombardat" creierul sunt eliminate ca fiind nesemnificative sau neimportante. săptămânilor. atât pe verticală. că o funcţie psihică include şi mecanisme nespecifice. organizarea psihică. subcorticale. Prin urmare. limbă etc. A. după 1960. corticale şi subcorticale). în interiorul cărora se stabilesc complexe raporturi funcţionale între input-urile excitatorii şi cele inhibitorii.Luria (1902-1977). Astfel. . STRUCTURA MICROSCOPICĂ ŞI BIOCHIMIA SISTEMULUI NERVOS Structura generală a SN cuprinde trei componente principale: 1) un compartiment senzorial (receptorii senzoriali). închise (ex.). emoţiei etc.) sunt transmise către zona de asociaţie. ariile vizuale etc.şi ontogeneză.

Neuronii răspund la stimuli. un satelit nucleolar. Deşi variază considerabil ca formă şi mărime. 2) nivelul subcortical (cerebral inferior). Aceste trei sarcini fac posibilă existenţa proceselor psihice.1). ei au caracteristici comune. dar aceasta numai în SNP. nu suferă mitoze . lizozomii. Nucleul este cel mai important element al neuronului. Corpul celular este centrul metabolic al neuronului şi conţine nucleul şi citoplasma. care transportă impulsuri de la o parte la alta a SN – ex: transmiterea informaţiei senzoriale la creier şi formarea senzaţiei). glande sau muşchi. iar cele care pleacă de la SNC către muşchi şi organele efectoare se numesc eferenţe. NEURONUL Neuronii sunt celule care acţionează ca unităţi de transmitere a informaţiei în interiorul SN şi. Axonii variază în lungime de la micrometri la metri şi transportă impulsuri nervoase de la soma către periferie. Neuronii deţin secretul funcţionării creierului şi sunt responsabili pentru existenţa conştiinţei. reticulul endoplasmatic şi corpusculi Nissl. după completa dezvoltare a SN. în SNC nici măcar aceştia neavând posibilitatea de regenerare. aparatul Golgi. Dendritele sunt scurte şi transportă impulsul nervos către corpul celular. In interiorul unui axon sunt prezente două tipuri de fluxuri de lichide (axoplasmice): fluxul axoplasmic anterograd (de la soma la periferie) şi fluxul axoplasmic retrograd (de la periferie către soma). In SN se găsesc neuroni dispuşi în serii longitudinale sau în legături de tip serial. doar la femeie. pentru menţinerea structurii axonale şi pentru sinteza şi eliberarea . neuronii se împart în neuroni senzitivi (transmit impulsurile nervoase de la receptori la SNC). Nucleul conţine nucleoplasma. Există trei niveluri principale ale SNC. o celulă specializată care transmite impulsuri neuronale (mesaje) altor neuroni. acesta. Circuitele reflexe se pot suprapune cu părţi ale circuitelor somatice aferente (de releu). dar.SNC uman a moştenit capacităţi funcţionale speciale din fiecare etapă evolutivă a dezvoltării. excitabilitatea (capacitatea de a răspunde la un stimul. Un neuron tipic este format din corp celular (soma) şi procesele protoplasmatice (dendrite şi un axon) (fig. Citoplasma conţine organitele celulare obişnuite: mitocondriile.nu se poate reproduce. Transportul axoplasmic anterograd este vital pentru creşterea axonului în cursul dezvoltării. Cele două proprietăţi fundamentale ale organismelor vii. Axonii sunt singurele componente ale neuronilor care se pot regenera. prin manisfestări caracteristice) şi conductibilitatea (capacitatea de a transporta semnale) ating cea mai mare dezvoltare la SNC uman. Aranjamentul serial formează două tipuri de circuite: reflex (transportă impulsuri care conduc la un răspuns involuntar – ex: reflexul rotulian) şi de releu (circuitul somatic aferent general. fiecare cu caracteristici funcţionale specifice: 1) nivelul măduvei spinării. deşi au multe caracteristici în comun cu alte celule din corp. După funcţia lor generală. un pigment numit cromatină. neuroni motori (transmit semnalele eferente de la SNC la muşchi şi glande) şi neuroni de asociaţie sau intercalari (primesc semnalele de la neuronii senzitivi şi le transmit altor neuroni). 3) nivelul cortical (cerebral superior). Unitatea de bază a SN este neuronul. 2. prezintă şi caracteristici speciale care le permit să îndeplinească sarcina de transmitere a informaţiei. Semnalele ce sosesc către SNC sunt numite aferențe. un nucleol proeminent şi. transportă semnale şi procesează informaţie.

care nu se mai folosesc. Dezvoltarea și plasticitatea sinaptică Sinapsele nu sunt statice. acesta declanşează secreţia unui neurotransmitător. al dendritelor sau al altui axon). deoarece sinaptogeneza (adică formarea noilor sinapse) este pregnantă la copii. Transportul axoplasmic retrograd are importanţă clinică. rezultatul sinapselor. Din această cauză este recomandat ca stimularea copiilor să fie făcută prin mijloace cât mai diverse. Mielina este dispusă de-a lungul unui axon sub forma mai multor straturi -cu cât mai multe. numite şi butoni terminali. deoarece sinapsele (create). c) multipolari: toate celelalte celule din SN sunt multipolare. față de neurogeneză. pot fi înlocuite. . Evoluția cognitivă (procesele gândirii etc. fără dendrite şi se găsesc aproape numai în ganglionii spinali şi pe post de receptori în piele. Când un impuls neuronal coboară prin axon şi ajunge la butonii terminali. crește numărul sinapselor cu peste 10%. Un singur nerv poate conţine atât axoni ai neuronilor senzitivi. care aproape că dispare dupa naștere (majoritatea neuronilor se produc înainte de naștere). Sinapsele pot fi chimice (transferul se face prin intermediul neurotransmiţătorilor) sau electrice (cu ajutorul unor canale apoase deschise care conduc impulsul electric). Ele iși pot modifica permanent funcționalitatea.) este strâns legată de dezvoltarea sinapselor. Un nerv este un fascicul format din axoni lungi care aparţin mai multor sute de neuroni. o substanţă chimică eliberată în fanta sinaptică cu rolul de a stimula sau inhiba următorul neuron. 35-40 de zile.neurotransmiţătorilor. Mielina este o substanţă grasă. practic. celulă musculară sau glandulară (fig. prin intermediul cărora se realizează sinapsa cu următorul neuron.20 dendrite (fiecare putând avea mai multe ramuri) şi un axon. Nu este un produs al celulelor nervoase. se distrug în timp. b) bipolari: prezintă un axon şi o dendrită şi sunt dispuşi numai la nivelul căilor auditive. In funcţie de procesele protoplasmatice. crescând astfel viteza de transmitere a impulsului nervos. având între 1 . mai ales până la vârsta adultă. de culoare albă (un fosfolipid) care acoperă axonii unor anumiţi neuroni pe care îi izolează electric.2). vestibulare şi vizuale. pot crește sau scade în numar. nu sunt niște porți din fier prin care trec mediatorii. neuronii pot fi: a) unipolari: conţin doar axonul. Majoritatea sinapselor sunt chimice. Procesele psihice sunt. Este important ca stimularea să se mențină. Între butonul terminal şi următoarea celulă nervoasă există un mic spaţiu numit fantă sinaptică. cu atât mai bine. La capătul unui axon se găsesc nişte terminaţii. ci al unor celule de susţinere (oligodendrocite în SNC şi Schwann în SNP). 2. cu un muşchi sau cu o glandă. fiind calea pe care intră toxinele şi virusurile în SNC. cât şi ai neuronilor motori. legătura dintre un buton terminal şi un alt neuron (la nivelul corpului celular. SINAPSA Sinapsa este joncţiunea. Dacă. Plasticitatea sinaptică constă în principal în trei lucruri:  calitatea și cantitatea mesagerilor eliberați  calitatea și numărul receptorilor postsinaptici  modificarea dimensiunii fantei sinaptice Lezarea sau distrugerea sinapsei duce la refacerea acesteia în aprox. se trece de la un mediu banal la unul complex.

dopamină  sinapse serotoninergice .GABA Din punct de vedere structural:  tipul I. respectiv un număr de stimuli se pot suma spațial în cazul în care acționează concomitent  fenomenul de postdescărcare = după o stimulare.și postsinaptice:  axo-dendritice  axo-somatice  axo-axonice  dendro-dendritice  somato-somatice  dendro-somatice Particularități ale transmiterii sinaptice  propagarea impulsului nervos se face într-o singură direcție  apare o întârziere sinaptică de circa 0. după care se face o pauză. neuronul va fi mai sensibil pentru o perioadă de timp  vulnerabilitatea la hipoxie = în lipsa oxigenului nu se mai realizează transmiterea sinaptică. descărcările scad în frecvență  facilitarea posttetanică = dacă se stimulează o sinapsă în mod repetat și rapid. se mai numesc și gap junction) Din punct de vedere al neurotransmițatorului:  sinapse colinergice – (nerotransmițătorul = acetilcolina)  sinapse adrenergice . sinapse axo-somatice. cu o fantă mai îngustă. continuă descărcarea pentru o vreme. pentru a fi pregătit în momentul în care trebuie transmis semnalul .mediatorii sunt produși atât la nivelul butonului terminal. sinapse axo-dendritice (între un axon și o dendrită). sinapse cu o fantă de 2nm (ex gap junctions) Din punct de vedere al părților pre. cu o fantă mai mare de 30 nm  tipul II.noradrenalină (norepinefrina)  sinapse dopaminergice .  stocarea mediatorului .  sinteza mediatorului .serotonină  sinapse gabaergice . au o fantă sinaptică foarte redusă (2nm).Clasificarea sinapselor Din punct de vedere al modalității de transmitere:  sinapse chimice  sinapse electrice (foarte rare. deoarece fără oxigen nu se pot sintetiza unele substanțe . de 20 nm  tipul III. Mecanismul transmiterii sinaptice Se desfășoară în 6 etape.ex ATP-ul  sumarea temporală și spațială = o serie de stimuli slabi veniți unul după altul se pot suma și crea o descărcare. cât și în corpul celular.mediatorul se stochează în principal în butonul terminal.5 ms  oboseala sinaptică = după o stimulare repetitivă a unei sinapse excitatorii.

difuzia extrasinaptică (inactivarea în afara spațiului sinaptic) și recaptarea (captarea mediatorului de zona presinaptică). Au terminaţii vasculare care înconjoară capilarele.    eliberarea mediatorului . alte vezicule. se presupune că oligodendrocitele au şi un rol de hrănire. Astrocitele formează un înveliş acoperitor numit membrană limitantă externă sau membrană glială. veziculele goale vor fi "reciclate" apoi prin încorporarea lor în membrană. La nivelul SNC. 2. Fig. Celulele microgliale sunt fagocite ce iau naştere din macrofage şi înglobează resturile rezultate din lezarea. Macroglia este compusă din patru tipuri de celule: astrocite şi oligodendrocite la nivelul SNC şi celule Schwann şi capsulare la nivelul SNP.când depolarizarea neuronului presinaptic (care a primit la rândul lui un semnal) ajunge la butonul terminal și determină exoctioza. . ceea ce determină modificări în structura postsinaptică.2). din care se vor forma. Fiecare impuls poate fi: blocat. la un moment dat. Oligodendrocitele pot îmbrăca. Aceasta se poate realiza prin inactivarea enzimatică postsinaptică sau transsinaptică (prin enzime care distrug mediatorul). ce permite trecerea selectivă a substanţelor din sângele circulant în SNC. de asemenea. nu formează mielină. Schema sinapsei la nivelul corpului celular CELULELE GLIALE O mare parte din celulele SN nu sunt neuroni.se face prin cuplarea moleculei de mediator cu receptorul specific. De curând. adică expulzarea conținutului veziculelelor. Polarizarea este principiul fiziologic al sinapsei care face ca direcţia impulsului să fie întotdeauna de la axon către următorul neuron. infecţiile sau bolile SNC. Astrocitele sunt celule cu formă de stea (astro-). cele mai numeroase ale SNC.2. formând o spirală strânsă (fig. care se dispun în jurul axonilor. 2. Astrocitele sunt cele mai afectate de iradierea SNC şi sunt primele care fac neoplasmă (tumori). Teaca de mielină se formează cu ajutorul proceselor oligodendrocitelor. captarea postsinaptică (captarea în citoplasma postsinaptică și inactivarea sa). microgliale şi macrogliale. Oligodendrocitele sunt celule gliale a căror funcţie principală este formarea şi menţinerea mielinei la nivelul SNC. inactivarea mediatorului . Celulele ependimale tapetează cavităţile pline cu fluid (ventriculii cerebrali) şi canalul central al măduvei spinării. traversarea spațiului sinaptic acțiunea postsinaptică . ci celule care asigură protecţia sau hrănirea (trofia) neuronilor. în acest caz. transformat în impulsuri repetitive sau integrat alături de impulsurile provenite de la alţi neuroni. deosebim trei categorii de celule gliale: ependimale. şi corpii neuronali dar.este importantă pentru ca circuitul să se poată relua la apariția unui nou stimul. ajutând creşterea nervoasă ce poate promova creşterea axonilor afectaţi din SNC. formând bariera hemato-encefalică. Acestea sunt: a) celule osoase care formează cutia craniană şi coloana vertebrală şi b) celule de susţinere (gliale). Celulele (neuro)gliale înconjoară neuronii şi se află în proporţie de 10 până la de 50 de ori mare decât neuronii din SNC al vertebratelor.

Între cele două suprafeţe (exterioară şi interioară) ale membranelor tuturor celulelor din organism există potenţiale electrice. o membrană proteică şi foloseşte ca sursă de energie acidul adenozintrifosfat (ATP). Între cei doi poli apare o diferenţă de potenţial. Potenţialul de acţiune este un impuls electrochimic. ATP este produs de către mitocondrii. membrana este permeabilă faţă de ionii de K+. ceea ce are ca efect un transfer energic de ioni dintr-o parte în alta.1). şi Ca+. Această diferenţă de potenţial este dată de distribuţia inegală a concentraţiei de ioni pe cele două părţi ale membranei. care devine membrana presinaptică şi membrana celulei nervoase. Fiecare canal ionic este selectiv.K (pompa sodiupotasiu). acestea fiind esenţiale pentru transmiterea semnalelor de-a lungul suprafeţelor celulare.de regenerare a axonilor distruşi (numai cei din SNP având această capacitate (se presupune că nu se regenerează şi la nivelul SNC tocmai datorită lipsei celulelor Schwann)).şi extracelular. care tind să se concentreze în interiorul neuronului. însuşi impulsul nervos. Ca urmare a creşterii permeabilităţii. Cl-. Cei mai importanţi ioni transportaţi de aceste proteine sunt Na+. Căile de acces de pe suprafaţa membranei se numesc canale ionice şi sunt nişte molecule proteice care formează pori.Celulele Schwann sunt corespondentele oligodendrocitelor la nivelul SNP. POTENŢIALUL DE MEMBRANĂ CELULARĂ În cadrul unei sinapse sunt implicate două membrane: membrana butonului terminal. Transportul ionic celular nu ar avea nici o valoare dacă fluxul n-ar fi controlat şi dacă toate cele câteva mii de canale ionice dintr-o membrană ar fi deschise tot timpul. membrana celulară nu este permeabilă pentru ionii de Na+ şi aceştia se găsesc în concentraţii mari în afara neuronilor. Neuronii sunt capabili să genereze. In schimb. Spre deosebire de oligodendrocite. propriile impulsuri electrochimice care variază rapid. Celulele capsulare constituie elemente gliale ce înconjoară corpii neuronilor la nivelul ganglionilor senzoriali şi autonomi. Mecanismul care asigură transportul activ al ionilor de Na+ în afară şi al ionilor de K+ din exterior în interior în perioada de repaus poartă numele de pompa Na+ . K+. permiţând unui singur tip de ion să treacă prin el când este deschis. celulele Schwann înconjoară doar parţial axonul mielinizat. neuronul se „descarcă". mai exact. Potenţialul de acţiune este crucial pentru propagarea la distanţă. provocând o depolarizare electrică. In stare de repaus.K+ este. se produce polarizarea electrică a membranei (un pol negativ în interior şi unul pozitiv în exterior). Celulele Schwann au încă un rol foarte important . mielina este întreruptă. Datorită distribuţiei inegale a diferiţilor ioni în mediul intra. de fapt. Pompa Na+ . este o sită vie care lasă să treacă anumite substanţe. la nivelul membranelor. fiecare neuron . 2. un înveliş care separă conţinutul celulei de lichidul extern. dând naştere unui potenţial de acţiune. valoarea medie a acestui potenţial este de -70 mV. Membrana plasmatică este un perete viu. La celulele nervoase ale vertebratelor. formând ariile numite nodurile lui Ranvier (fig. care pleacă din corpul celulei şi coboară până la terminaţiile axonului (butonii terminali). care devine membrana postsinaptică. combustibilul universal al tuturor celulelor (o moleculă de ATP permite expulzarea a 2-3 ioni de sodiu). Ca urmare. Între fiecare celulă Schwann. diferenţa de potenţial dintre interiorul şi exteriorul celulei se reduce. iar pe altele le reţine. fapt de mare importanţă pentru funcţionarea celulelor musculare şi nervoase. O stimulare (mecanică. chimică sau electrică) suficient de puternică determină creşterea locală a permeabilităţii membranei. care poartă denumirea de potenţial de repaus. intercelular.

1. în general. ceea ce conduce la creşterea numărului de receptori inhibitori sau reducerea numărului de receptori excitatori. Un singur neuron generează un potenţial de acţiune când excitaţia care ajunge la el prin multiple sinapse depăşeşte un anumit prag. Pentru excitaţie se produce: 1) deschiderea canalelor de sodiu pentru a permite pătrunderea unui număr mare de sarcini electrice pozitive în interiorul celulei postsinaptice. Din acest punct de vedere. neurotransmiţătorii sunt împărţiţi în două grupe: 1) neurotransmiţători cu moleculă mică şi acţiune rapidă (tabelul 2. iar alţii de a-l inhiba. Veziculele sinaptice sunt mici structuri sferice care conţin neurotransmiţători. Neuronii nu realizează contact direct în cadrul sinapselor. sau prin ambele 3) diverse modificări ale metabolismului intern al neuronului postsinaptic. iar în urma trecerii potenţialului de acţiune. la creşterea numărului de receptori membranari excitatori sau scăderea numărului de receptori membranari inhibitori. Această cuplare declanşează o schimbare directă în permeabilitatea canalelor ionice în neuronul receptor. neuronul emite sau nu un potenţial de acţiune. Această caracteristică a neuronului se numeşte principiul tot-sau-nimic. Când un potenţial de acţiune coboară de-a lungul axonului şi ajunge la butonii terminali. Viteza propagării semnalului este facilitată de mielina. pe care îi eliberează în fanta sinaptică la primirea impulsului nervos. 200 a căror acţiune nu se cunoaşte încă. Au fost descoperiţi în jur de 70 de neurotransmiţători.axonii mai mari au. în funcţie de diametrul axonului . unii receptori postsinaptici au rolul de a excita neuronul postinaptic. fiecare neuron eliberând una sau chiar mai multe. Dacă nu se atinge acest prag minim. Astfel. modul de funcţionare al SNC este asemănător cu codul binar al calculatoarelor (0 şi 1). canalele de Na+ se închid în urma sa şi pompele ionice intră în acţiune pentru a reduce membrana celulară la potenţialul de repaus. semnalul fiind nevoit să treacă prin fanta sinaptică. acesta stimulează veziculele sinaptice.) 2) neurotransmiţători cu moleculă mare şi acţiune lentă sau neuropeptide. Pentru inhibiţie se produce: 1) deschiderea canalelor ionice de clor din membrana postsinaptică. De regulă. 2) creşterea conductanţei ionilor de potasiu spre exteriorul neuronului 3) activarea unor receptori care inhibă funcţiile metabolice celulare. Unii neurotransmiţători au efect excitator pentru anumiţi receptori şi inhibitor pentru alţii. Depolarizarea se propagă în jos de-a lungul axonului. care conduc la stimularea activităţii celulare sau. în urma informaţiilor primite din sinapse. în unele cazuri. Neurotransmiţătorii se cuplează cu receptorii. atunci neuronul nu creează un potenţial de acţiune. Viteza potenţialului de acţiune este de la 3 la 320 de km/h. o propagare mai mare.acţionând ca un nou amplificator al acestui semnal. deoarece moleculele receptoare sunt diferite. nişte proteine localizate în membrana postsinaptică. 2) scăderea conducerii prin canalele de clor sau potasiu. . care îşi diminuează intensitatea datorită distanţei. Atunci când primesc un impuls. NEUROTRANSMIŢĂTORII In SN sunt produse numeroase substanţe neurotransmiţătoare. a căror acţiune se cunoaşte şi până la cca.

În SNP este implicată în realizarea sinapselor pre. adică de a le provoca o contracţie.Tabelul 2. poate activa şi receptori inhibitori. creşterea nivelului de alertă. provoca moartea bolnavului. dar medicina modernă are metode pentru a controla boala. însă. Efectul psihologic al norepinefrinei este legat de controlul de ansamblu al activităţii şi al stării de dispoziţie. ACh are un rol excitator. Cu cât boala avansează. în SNC. Norepinefrina este o monoamină. De cele mai multe ori. Este secretată în multe regiuni. care corelează cu scăderea producţiei de ACh din hipocamp. ceea ce conferă efectul psihologic stimulativ al acestor droguri. Altă boală în care este implicată ACh este boala Alzheimer. derivat al dopaminei şi este secretată. . Neurotransmiţători cu moleculă mică şi acţiune rapidă Clasa Clasa I Clasa a II-a Monoamine Neurotransmitătorul Acetilcolină (ACh) Norepinefrina (noradrenalina) Epinefrina (adrenalina) Dopamina (DA) Serotonina (5-HT) Histamina Acidul gamma-aminobutiric (GABA) Glicina Glutamatul Oxidul nitric (NO) Clasa a III-a Aminoacizi Clasa a IV-a Acetilcolina (ACh) a fost primul neurotransmiţător descoperit (1914. în anumite regiuni. cu atât hipocampul produce mai puţină ACh. în creier. În majoritatea ariilor cerebrale unde acţionează. norepinefrina are rol excitator. unicul cu moleculă mică şi acţiune rapidă care nu este nici aminoacid. dar poate avea şi un rol inhibitor. neuronii receptori rămânând activaţi pentru perioade mai lungi de timp. Cocaina şi amfetaminele prelungesc acţiunea norepinefrinei. de exemplu inhibiţia inimii realizată de nervii vagi (SNV parasimpatic). În trecut.1. însă nu şi pentru a o vindeca. stimulând anumite organe şi inhibând altele. două sisteme colinergice (care produc ACh) majore: unul reticulat ascendent (continuare a formaţiunii reticulate din trunchiul cerebral) şi altul limbic (centrat pe hipocamp). Henry Hallett Dale). anumiţi neuroni din ganglionii bazali. Această demenţă se caracterizează prin deficienţe cognitive. dar mai ales de cortexul motor.şi postganglionare (SNV simpatic). realizând. Anticorpii care blochează receptorii ACh cauzează miastenia gravis. Acţiunea centrală (din SNC) a activităţii ACh se manifestă sub forma trezirii corticale şi comportamentale şi asupra memoriei. de exemplu. S-au identificat. o boală caracterizată prin oboseală şi slăbirea tonusului muscular. nici derivat de aminoacid. neuronii motori ai muşchilor scheletici și unii neuroni din SNV. de numeroşi neuroni situaţi în trunchiul cerebral (în special la nivelul punţii) şi hipotalamus. în special mnezice. Acţiunea fiziologică a ACh asupra muşchilor este de a-i activa.

excitatorii. iar GABA . joacă un rol important în reglarea dispoziţiei. fiind un mediator excitator. Este secretată de nucleii rafeului median din mezencefal şi se proiectează asupra multor regiuni ale SNC. cauzând. La nivelul neuronului postsinaptic. . aspartatul. în special la nivelul coarnelor posterioare ale măduvei spinării şi în hipotalamus. cale implicată în memorie şi cogniţie). ganglionii bazali şi alte zone corticale. hipofiza). 2) din apropierea substanţei negre până la bulbul olfactiv al sistemului limbic (foarte afectată în cazul schizofreniei. Nu se cunoaşte precis rolul aspartatului.principalul inhibitor. dar şi în alţi nuclei cerebrali. ca şi norepinefrina. precum şi în multe arii corticale. controlează permeabilitatea vaselor de sânge şi musculatura netedă şi are un rol important în funcţionarea glandelor exocrine. antidepresivele nefiind altceva decât substanţe care inhibă reabsorbţia 5-HT. Glutamatul este probabil secretat de terminaţiile presinaptice din numeroase căi senzitive. Are un rol important în diminuarea reacţiilor inflamatorii. mişcări necontrolate. Există cel puţin trei căi secretoare de DA: 1) de la substanţa neagră din trunchiul cerebral la ganglionii bazali (cale responsabilă şi foarte afectată în cazul bolii Parkinson. practic. Epinefrina şi norepinefrina sunt catecolamine. cerebel. se distrug neuronii GABA-ergici care coordonează mişcarea. La nivelul măduvei spinării. stimularea inimii. dar poate fi depistat şi în alte ţesuturi. bolnavii. 3) în hipotalamus (neuroni implicaţi în controlul secreţiei glandei pituitare. prin urmare. Glicina este secretată în principal la nivelul sinapselor medulare şi este posibil să acţioneze mereu ca mediator inhibitor. prin urmare. Serotonina (5-HT) este o monoamină care. ci este sintetizat aproape instantaneu când este necesar şi difuzează spre exteriorul terminaţiilor presinaptice pe parcursul unui interval de câteva secunde. nu alterează potenţialul de membrană. Acidul gamma-aminobutiric (GABA) este sintetizat din glutamat şi este prezent în concentraţie foarte mare la nivelul SNC. De asemenea. însă au. hormon secretat de glanda suprarenală şi mediator simpatic. Nu se ştiu foarte multe în legătură cu activitatea lor ca neurotransmiţători. In maladia Huntington. 5-HT are un rol şi în reglarea somnului. glicina şi GABA sunt patru din cei 20 de aminoacizi comuni tuturor celulelor. NO nu este preformat şi stocat în veziculele din butonii terminali presinaptici. nu au DA în creier). Aminoacizii sunt constituenţi celulari universali şi sunt. Din histamina derivă două peptide. un rol modulator asupra activităţii altor neuroni. Glutamatul. asupra SNV simpatic: vasoconstricţie (îngustarea vaselor sanguine). determină efecte similare norepinefrinei. pentru un interval de câteva secunde sau minute funcţiile metabolice intracelulare care influenţează excitabilitatea neuronală. cu siguranţă. Nivelurile scăzute de 5-HT sunt asociate cu depresia. bronhodilataţie şi unele efecte metabolice. cum este cazul altor neurotransmiţători. acţionează ca un inhibitor al căilor de transmitere a durerii. produşi în toate celulele nervoase. Dopamina (DA) este o monoamină din clasa catecolaminelor. Histamina se găseşte în hipotalamus. ci modifică. Glutamatul este considerat principalul modulator excitator al sinapselor SNC. dar se presupune că este tot unul excitator. precum şi în tratamentul bulimiei. Oxidul nitric (NO) este un gaz. Principalul modulator inhibitor este secretat de măduva spinării.Epinefrina. secretat în special de terminaţiile nervoase din zone ale creierului responsabile pentru comportamentul pe termen lung şi pentru memorie. medicamentele pentru această boală blocând descărcarea DA. un sindrom ereditar care se activează pe la 40 de ani.

peptidele pot avea atât rol excitator. Peptida vasoactivă intestinală. de regulă.2. în anumite privinţe. care sunt sintetizate. Peptidele pot acţiona ca neurotransmiţători (în regiunile cerebrale implicate în percepţia durerii). cu o rată de numai câţiva cm/zi. In neuroni.2. Insulina ca factor de creștere I și II Somatostatine Somatostatinul. sub formă de granule secretorii. în butonii terminali. peptidele iau naștere la nivelul reticulului endoplasmatic (din corpul celular). Enkefaline. au fost descoperite mai mult de 50 de peptide. Glaucagonul. ANATOMIA FUNCŢIONALA A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL UMAN . Când acţionează la distanţă. Ele se găsesc în glanda pituitară. Ulterior. sunt similare cu enkefalina. Tabelul 2. de glaucagon. cât şi rol inhibitor. de obicei. In 1975. prin transport axonal. beta. Apoi au fost descoperite alte opioide numite endorfine. ca modulatoare şi au rol în reglarea răspunsurilor la stress. Există mai multe familii de peptide.Peptidele reprezintă o clasă complet diferită de neurotransmiţători. peptidele se numesc hormoni. au un rol important şi în controlul secreţiei de insulina. ajută la menţinerea comportamentului normal. Factorul de eliberare a hormonului de creștere (GHrH). Neurofizinele Secretina. Familia Opioide Neurohipofizare Secretine Peptidele Opicortine. iar când acţionează local se numesc neurotransmiţători. Studierea peptidelor este importantă şi pentru faptul că acestea sunt implicate în mecanismele sensibilităţii şi emoţiilor. lente şi. care sunt sintetizaţi diferit şi ale căror acţiuni sunt. Oxitocina. Peptida inhibitoare gastrică. Opioidele acţionează ca şi opium-ul pentru a înlătura durerea sau cauza somnolenţă. îndreptându-se lent. hormoni tiroidieni şi suprarenali și intervin și în funcţia glandelor sexuale. către terminaţiile axonale (butonii terminali). Spre deosebire de substanţele din prima categorie. Cele mai importante familii de neuropeptide. B etaendorfinele sunt mult mai puternice decât morfina şi reprezintă un factor de eliberare pentru hormonul de creştere şi prolactină. de unde se îndreaptă către aparatul Golgi. semnificativ diferite de acţiunile neurotransmiţătorilor cu moleculă mică. şi gamma endorfine. care sunt de trei feluri: alfa. Colecistochinina Din punct de vedere al transmiterii impulsului nervos. unde are loc definitivarea procesului de formare. cercetătorii au descoperit că în creier se secretă o substanţă asemănătoare ca efect cu morfina (enkefalina). părăsesc aparatul Golgi. Dinorfina Vasopresina. unele din cele mai importante fiind prezentate în tabelul 2. Peptida izoleucinamida histidinică Insuline Insulina. Polipeptida pancreatică Gastrine Gastrina.

sistemul nervos periferic (SNP) SNC se compune din: . 4) diencefalul 5) telencefalul SNC este susținut și protejat de către meninge. trebuie să folosim termeni care să indice direcțiile spațiale. cu două straturi). meningele exterior (dura mater) şi cel inferior (pia mater) se unesc şi formează o teacă ce acoperă nervii cranieni și spinali. mușchi și suprafața corpului . este bogat vascularizată şi conţine vase mici ce irigă SNC).sistemul nervos somatic. în mod normal. este prezentă doar în SNC.3) .sistemul nervos central (SNC) și . descrise în funcție de nevrax. care transportă mesaje la și de la receptorii organelor de simț. Arahnoida.GENERALITĂȚ I Pentru a înţelege comportamentul uman este necesar să investigăm modul de organizare funcţională şi anatomică a sistemului nervos (SN). la mijloc arahnoida (o membrană subţire. care asigură coordonarea funcționării organelor interne și glandelor La rândul său. Cea mai simplă delimitare (topografică) împarte SN în două componente: . 3) cerebelul. o linie imaginară trasată de la măduva spinării spre partea frontală a creierului.creier . Pentru a descrie o structură anatomică atât de complexă precum este creierul. 2) trunchiul cerebral. SNV se împarte în: . La exterior se situează dura mater (o membrană fibroasă puternică.măduva spinării SNP se compune din: . Spaţiul situat între pia mater şi arahnoida se numeşte spaţiul subarahnoid şi este umplut cu un lichid numit lichidul cerebrospinal (LCS).sistemul nervos vegetativ sau autonom (SNV/SNA). Direcțiile din SN sunt. În afara SNC. trei membrane conjunctive situate între creier și oasele craniene și între măduva spinării și coloana vetebrală.sistemul nervos parasimpatic SNC al adultului poate fi îmărțit în cinci diviziuni: 1) măduva spinării. delicată ce înconjoară SNC). 3. Criteriile de delimitare a segmentelor și formațiunilor care alcătuiesc SN sunt diverse. Meningele SNP este acoperit cu două meninge. Acesta dispune de o arhitectură complexă.sistemul nervos simpatic . precum și ganglionii periferici. guvernată de seturi relativ simple de principii funcţionale. împreună cu şantul ei asociat de LCS. iar la interior pia mater (o membrană subţire ce înveleşte intim SNC. organizațtionale şi de dezvoltare. (fig.

care sunt conectate cu cel de-al III-lea ventricul (V3).5. În partea superioară. Fiind scufundat în lichid.4).3. Ventriculii cerebrali. printr-o secţiune transversală. deoarece funcţiile principale ale măduvei spinării sunt de a trimite fibre . Structura internă a măduvei spinării relevă. Direcţiile de orientare spaţială a SNC.Anterior sau ventral Fig. este situată în coloana vertebrală şi este formaţiunea cea mai veche filogenetic. 3.). LCS reduce. Coloana vertebrală prezintă 33 sau 34 de vertebre. reducând astfel presiunea asupra bazei.secţiunea sagitală sau mediosagitală (de exemplu. 1. motiv pentru care. Din fericire. la exterior. vom avea. terminându-se printr-un con . În partea de jos. 12 toracice. MĂDUVA SPINĂRII Măduva spinării este componenta SNC cea mai de jos (distal inferioară). dura mater formează sacul dural (locul unde se fac puncţiile lombare). diviziunea emisferelor). acesta a trebuit să fie tăiat. de asemenea. 5 lombare şi 4 sau 5 coccigiene. de regulă. 3.5). atunci când este scos din cutia craniană. Fig. iar considerabila lui greutate (aprox. Creierul este foarte fragil şi moale. împărţit în trei regiuni: 1) rombencefal sau creierul posterior (toate structurile aflate în partea posterioară a creierului. substanţa cenuşie în interior şi substanţa albă. pline cu LCS. creierul uman nici nu-şi poate suporta propria greutate. Creierul este. 2) mezencefal sau creierul mijlociu (partea de mijloc a creierului) şi 3) prozenecefal sau creierul anterior (structurile localizate în partea anterioară a creierului). când este la locul lui. împărţite în cinci regiuni: 7 vertebre cervicale. la care se adaugă o construcţie delicată. care conectează diferite părţi ale corpului cu SNC. de la vertebra Atlas (C1) până la a doua vertebră lombară (L2). în care acesta pluteşte. Ventriculii cerebrali sunt nişte „scobituri". este bine protejat. Măduva spinării este compusă din 31 de segmente. Astfel. Ventriculul IV este unit cu V3 prin apeductul cerebral sau apeductul lui Sylvius (fig. 3.conul medular (fig. nişte camere interconectate. 3. iar în plan vertical . cere ca acesta să fie protejat de şocuri. Secţionarea SN nu se face la întâmplare. dar nu se foloseşte terminologia aceasta). şi şocurile pe care le-ar resimţi SNC la întoarcerea rapidă a capului. împrejurul celei cenuşii. Cele mai mari sunt ventriculele laterale (ventriculul I şi II. se turteşte. Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit şi se întinde pe o lungime de aproximativ 43-45 cm. 3. iar fiecare segment dă naştere la câte o pereche de nervi spinali. De fapt.400 gr.!). cât mai aproape de măduvă).6). Pereţii V3 divid partea înconjurătoare a creierului în jumătăţi simetrice. în plan orizontal secţiunea transversală. greutatea creierului este amortizată semnificativ (ajunge până la 80 gr. Această dispunere nu este una întâmplătoare. datorită LCS din spaţiul subarahnoid. măduva spinării se continuă cu trunchiul cerebral şi este înconjurată de cele trei meninge (arahnoida este locul în care se produc cele mai multe tumori). Secţiunea frontală desparte partea frontală a creierului pentru a vizualiza structurile interne (fig. Pentru a descoperi ce se află în interiorul SN. ci în anumite moduri standard.

Laminele furnizează o identificare mai precisă a ariilor substanţei cenuşii şi sunt foarte folositoare în descrierea locaţiilor originilor sau terminaţiilor căilor funcţionale. denumite cordoane. tracturi ascendente (spinocerebelos dorsal. înconjurând substanţa cenuşie. posterioare şi laterale. pentru realizarea acestor funcţii. coarnele anterioare (ventrale). spino-tectal) şi tracturi de asociaţie (intersegmentar lateral). Substanţa albă. astfel: conul posterior conţine laminele I-IV. iar axonii lor părăsesc măduva prin rădăcinile anterioare. Neuronii substanţei cenușii sunt aşeazaţi stratificat. lamina VII. Transportă impulsuri senzoriale. Cordoanele laterale. în principal. 3.motorii către efectori (muşchi şi glande) şi de a capta şi transmite către creier informaţiile venite pe calea somatosenzorială (de la receptorii senzoriali). Rădăcinile anterioare şi cele . ale zonelor intermediare. Există zece lamine. Cordoanele posterioare sunt situate între şanţul posteromedial şi coarnele posterioare. reticulospinal lateral). iar câţiva trimit proiecţii spre creier. Zonele intermediare sunt situate între coarnele anterioare şi cele posterioare şi sunt alcătuite din neuroni de asociaţie. zona intermediară este. cordoanele pot fi anterioare. de formă triunghiulară. Aceasta o face să fie divizată în patru mari regiuni: coarnele posterioare (dorsale). căpătând un aspect laminar. motiv pentru care zona intermediară devine partea de asociaţie a măduvei. Cordoanele anterioare sunt situate între şanţul median anterior şi coarnele anterioare şi conţin fibre nervoase (fascicule de axoni) care conduc impulsuri motorii. de captare şi transmitere a semnalelor. rubro-spinal. Coarnele laterale sunt nişte mici extensii. Coarnele posterioare conţin grupuri de neuroni ce primesc impulsuri senzoriale de la rădăcinile posterioare (ale nervilor). iar rădăcina posterioară în ganglionul spinal. Lamina X este aria comisurală din jurul canalului central. Conţin corpi neuronali ai preganglionilor din sistemul nervos simpatic (SNV). este normal să existe substanţă albă la exterior (pentru captare şi transmisie) şi substanţă cenuşie la interior (pentru prelucrarea informaţiei). iar conul anterior conţine o parte din lamina VII şi laminele VIII-X.7). Majoritatea axonilor acestor neuroni nu părăsesc măduva. O altă particularitate a structurii anatomice interne a măduvei este dispunerea substanţei cenuşii în formă de H sau de fluture (fig. zonele intermediare şi coarnele laterale. La fel ca şi coarnele substanţei cenuşii. vestibulospinal. spinotalamic lateral. numerotate dinspre posterior către anterior. ceea ce înseamnă că coarnele posterioare reprezintă partea senzorială a substanţei cenuşii spinale. este divizată în trei regiuni. Prin urmare. olivospinal. Ele dispun de două tipuri de tracturi (mănunchiuri de nervi) ascendente (Goll şi Burdach) şi descendente. Coarnele anterioare conţin grupuri de neuroni ce au rol în mişcările voluntare. spinocerebelos ventral. situate între coarnele anterioare şi cele posterioare. Rădăcina anterioară îşi are originea reală în neuronii motori (care fac sinapsă cu muşchii scheletici sau netezi prin axonii din nerv) din cornul anterior. Nervii spinali se ataşează (în afară de primul şi ultimul) de măduva spinării prin rădăcinile anterioare (ventrale) şi cele posterioare (dorsale). conţin tracturi descendente (corticospinal/ piramidal încrucişat. Se ocupă de funcţionarea SNV simpatic.

de durere . de unde este preluată de neuronii asociativi şi transmisă neuronilor motori din coarnele anterioare. cum ar fi nucleii bazali sau talamusul). Tracturile motorii de la creier la muşchi sunt de două feluri: 1) tractul piramidal (corticospinal) 2) extra-piramidal (tracturi provenite de la alte structuri cerebrale. Există două mari căi senzoriale ce trec prin măduva spinării şi ajung la creier: 1) sensibilitatea cutanată (receptorii senzoriali din piele transmit. când ne este testat reflexul rotulian (cu ciocănelul în genunchi). Căile motorii transmit impulsuri de la creier sau chiar din măduvă (situaţie în care avem de-a face cu reflexe) către muşchi sau organele efectoare. coordonarea mişcărilor şi a tonusului muscular. Fibră nervoasă senzitivă (aferentă) Fibră nervoasă motorie (eferentă) Fig. Patologia măduvei spinării Leziunile nervilor periferici (spinali) dau naştere la tulburări motorii. Informaţia senzorială pătrunde prin coarnele posterioare. Mişcările involuntare ţin de activitatea musculară în legătură cu poziţia corpului şi echilibrul. luând calea diferitelor zone din corp. întreruperea buclei reflexelor spinale. 3. informaţia senzorială provocată de lovitura ciocănelului călătoreşte prin intermediul căii senzitive (aferente) a nervului spre partea noastră din spate.8). 2) neuronii asociativi din măduva spinării 3) neuronii motori Un act reflex este un răspuns imediat la un stimul. Mişcările provocate pot fi voluntare (semnalele provin din structurile superioare ale creierului) sau involuntare (de la structurile subcorticale sau măduva spinării). 3. Mecanismul de funcţionare a reflexului spinal. tulburări senzoriale sau ambele. Cea mai răspândită cauză este spondiloza. prin nervi. care provoacă o mişcare. De exemplu.8. Acestea se compun din trei elemente: 1) neuroniii senzitivi. radix . Lezarea unei rădăcini dorsale produce abolirea impulsurilor senzoriale care vin către măduvă şi. Aceste leziuni se grupează sub numele de neuropatie periferică. care apoi se ramifică. .Radiculopatia (lat. termice. implict. Aceasta poate fi: . Lezarea unor rădăcini ventrale produce deficite în răspunsul motor. care provoacă lezarea uneia sau mai multor rădăcini nervoase. La nivelul măduvei se poate constata şi o anumită autonomie motorie (adică mişcări care nu sunt provocate de structurile cerebrale) care constă în reflexele spinale. semnalele de atingere. subcorticale.algice . ce va veni pe calea motorie (eferentă) la doi muşchi care vor împinge partea de jos a piciorului înainte şi vor retrage genunchiul (fig.3. formând nervii spinali.7).posterioare se unesc imediat după ganglionul spinal (fig.rădăcină) este rezultatul lezării unei rădăcini nervoase.la emisfera contralateral) 2) sensibilitatea proprioceptivă (semnalele ajung la emisfera cerebrală contralateral şi la emisfera cerebeloasă ipsilaterală). unde intră în măduva spinării şi provoacă un răspuns imediat.

de asemenea. prin intermediul căreia comunică emisferele cerebrale). fiecare structură având substructurile ei (fig. agresivitatea (auto. de care este despărţit printr-o comisură (zonă plină de fibre nervoase.9. Structura internă a trunchiului cerebral este asemănătoare cu cea a măduvei spinării. puntea lui Varolio sau pur şi simplu puntea) şi mezencefalul (fig. 3. protejat de cele trei meninge. De jos în sus acestea sunt : bulbul rahidian (sau medulla oblongata). * Tumorile medulare apar în interiorul substanţei cenuşii sau albe şi sunt. pons (protuberanța.10). Eforturile psihologice de recuperare sunt necesare. Există diferite moduri de a diviza creierul în substructuri anatomice. înconjurată de substanţă albă. adesea. un mare și susținut efort. confuzia. Patologia măduvei spinării poate fi însoțită de simptome precum depresia. metastaze. de către cerebel. să afecteze nervii periferici. . Unele deficienţe de vitamine.sau hetero-).Mononeuropatia reprezintă deficitul ce reflectă lezarea unui singur nerv periferic.Polineuropatia include deficite senzoriale şi motorii care reflectă lezarea mai multor nervi periferici. * Inflamaţia rădăcinilor nervilor spinali provoacă diverste tipuri de dureri nevralgice sau mialgice (reumatismul) legate de pierderea sensibilităţii. nxietatea.9). 3. adică prezintă substanţă cenuşie la interior. Pe suprafaţa trunchiului cerebral se găseşte originea aparentă a ultimelor zece perechi de nervi cranieni (III-XII) (fig. cerebel.) Trunchiul cerebral este partea cea mai de jos a creierului. TRUNCHIUL CEREBRAL Creierul este cea de-a doua mare componentă a SNC.. apatia. De asemenea. In partea superioară a trunchiului cerebral se află diencefalul. Neuropatia periferică survine deseori la diabetici sau la persoanele care suferă de boli autoimune precum artrita reumatoidă sau lupus. bolnavul poate acuza probleme de tonus muscular şi pot apărea paraliziile parţiale (para-pareză) sau care implică muşchii tuturor membrelor (tetrapareză). în partea posterioară. cel mai frecvent el fiind împăr țit în: trunchiul cerebral. Alte afecţiuni ale măduvei spinării: * Tumorile subdurale sunt excrescenţe ce apar sub dura mater. Acesta se află în prelungirea măduvei spinării şi este situat în cutia craniană. * Tumori vasculare (pe vasele de sânge). Trunchiul cerebral este alcătuit din componente supraetajate. aflându-se în continuarea măduvei spinării şi este acoperit. De asemnea. se află . cu care este conectat prin mase extrem de mari de fibre nervoase ce formează trei perechi de pedunculi cerebeloşi. de lungă durată şi implică. diencefal şi telencefal. medicamente şi alcoolismul pot. Cele mai frecvente cauze sunt traumatismele (loviturile fizice puternice). cât și a psihoterapeutului. de cele mai multe ori. 3. în centrul trunchiului cerebral. atât din partea pacientului.

iar prin fragmentarea coloanelor laterale nucleii vegetativi. vag (X). bulbul are şi nuclei proprii. vizibilă din care iese nervul.cenuşie la interior şi albă la exterior. şi unele tracturi ascendente (senzoriale) se decusează la nivelul bulbului. în măduva spinării. Structura internă a bulbului este asemănătoare cu cea a măduvei spinării din mai multe puncte de vedere. Are forma unui trunchi de con. se află emergenţa aparentă a nervului vestibulocohlear (VIII). De asemenea. prezintă o structură diferită în porţiunea superioară faţă de cea inferioară. nucleul vestibulocohlear (VIII). Nucleii formaţi prin segmentare se numesc echivalenţi (celor din măduvă). trecând dintr-o parte în cealaltă (în proporţie de 80%). Faţa posterioară. care se întinde de la bulbul rahidian până la partea superioară a mezencefalului. o parte din nucleul trigemenului (V). nucleul solitar. Însă decusaţia piramidală din bulb şi decusaţia unor căi ascendente (senzitive) fac ca substanţa cenuşie să fie fragmentată. nucleul glosofaringean (IX). Prin fragmentarea coloanelor posterioare se formează nucleii senzitivi. dând naştere unor mici insule sau nuclei (conglomerate de corpi neuronali). cu baza mică (diametru . prin care circulă impulsuri nervoase descendente (motorii). bulbul prezintă patru feţe: una anterioară. una posterioară şi două laterale. un element central alungit. Pe feţele laterale se găsesc rădăcinile nervului glosofaringean (IX) şi vag (X). se găsesc piramidele bulbare. în principal din cel al dispunerii substanţelor nervoase . literal. Pe faţa anterioară. În afară de aceştia. care nu este vizibilă.2 cm) înspre punte. Aici se găsesc nucleii de origine ai nervilor: glosofaringean (IX). precum şi olivele bulbare. îşi are originea aparentă nervul abducens (VI). senzoriale) se separă. se încrucişează la nivelul bulbului. În partea inferioară. care pleacă din zonele superioare. În partea superioară. părţi componente ale tractului piramidal (corticospinal). În partea superioară. situându-se deasupra şi în prelungirea măduvei spinării. care conţin un nucleu de substanţă cenuşie. structura este asemănătoare cu cea a cordoanelor posterioare din măduva spinării. Neuronii motori. Acest lucru face ca emisfera dreaptă să controleze mişcările din partea stângă a corpului. formând astfel decusaţia piramidală. iar tractul Goll devenind piramida bulbară posterioară. fiind acoperită de cerebel. de o parte şi de alta a şanţului median anterior. mai jos.1. Între piramidele şi olivele bulbare se găseşte originea aparentă a nervului hipoglos (XII). Bulbul rahidian (BR) este partea cea mai de jos a trunchiului cerebral. împrejurul celei cenuşii. Imediat deasupra piramidelor bulbare. . de care este despărţit prin şanţul bulbo-pontin (un şanţ transversal). spre deosebire de cea din măduva spinării. fasciculele Goll şi Burdach (tracturi ascendente. ajunge până la punte. La exterior. Deasupra olivei bulbare se găseşte emergenţa aparentă a nervului facial (VII). iar altele. tractul Burdach prelungindu-se cu pedunculul cerebelos inferior. în şanţul bulbopontin. Nucleii senzitivi sunt: nucleul vag (X). În partea superioară (a feţei posterioare) se găseşte planseul ventriculului IV.25 cm) înspre măduvă şi baza mare (d . prin fragmentarea coloanelor anterioare se formeză nucleii motori. Bulbul rahidian (medulla oblongata) Termenul de medulla oblongata ar însemna.formaţiunea sau subtanţa reticulată. iar emisfera stângă pe cele din partea dreaptă. Originea aparentă diferă de cea reală. accesoriu (XI) şi hipoglos (XII). iar deasupra emergenţei nervului glosofaringean. iar cea reală este reprezentată de nucleii aflaţi în interior. prima fiind porţiunea exterioară. Lungimea BR este de aproximativ 3 cm.

talamus şi măduva spinării. rubrospinal. Ea ocupă centrul întregului trunchi cerebral. centri ai unor reacţii de apărare (strănutul. prin urmare. fiind. cu precădere. . ai căror neuroni sunt difuzi şi interconectaţi. Formaţiunea reticulată primeşte numeroase informaţii senzoriale şi proiectează axoni către scoarţa cerebrală. formând fasciculul longitudinal medial. Oliva bulbară este un nucleu ce are conexiuni importante cu: cerebelul. olivospinal. tectospinal. Principalele funcţii ale BR sunt: 1) funcţia reflexă (de asociaţie). trezire (reacţia de orientare a atenţiei). plămâni şi organe abdominale). creierul mare şi măduva spinării. centrul salivaţiei. Tracturile ascendente. Tracturile bulbare sunt de două feluri : 1) de trecere (asecendente ş i descendente) şi de asociaţie şi 2) proprii. ceea ce indică faptul că are o mare importanţă în funcţionarea organismului. prin intermediul formaţiunii reticulate. Formaţiunea reticulată este implicată în coordonarea muşchilor scheletici. sunt: Goll. Substanţa albă a bulbului este formată din fibre mielinizate. Funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii activităţii psihice se realizează. Bulbul rahidian este o structură anatomică nervoasă ce reuneşte o multitudine de nuclei şi fascicule nervoase. Funcţia de conducere constă în transmiterea: 1) între zonele receptoare şi centrii superiori ai sensibilităţii (aferenţi) şi 2) între centrii de comandă (motori) şi organele efectoare corespunzătoare. corpii striaţi. 2) funcţia de conducere nervoasă (substanţa albă) 3) funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii activităţii psihice Funcţia reflexă este responsabilă pentru controlul unor centri vitali: centrul respirator (funcţie parasimpatică). vag (X) şi accesoriu (XI). centrul suptului. vestibulospinal (prin formaţiunea reticulata). pornind la baza BR şi ajungând până la limita superioară a mezencefalului. Tracturile descendente provin din structurile anatomice situate desupra bulbului: tractul piramidal (corticospinal). nucleul roşu(din mezencefal). clipitul. mişcare şi diverse reflexe vitale. Desigur. centrul cardiac (asigură relaxarea inimii). formând o reţea complexă. centrul vasomotor (asigură dilatarea şi constricţia vaselor sanguine). voma) şi centri de reglare a tonusului muscular (intensificarea acestuia). care este situat posterior lemniscului medial. Burdach. Formaţiunea reticulată este o structură alcătuită din mulţi nuclei (peste 90). reticulospinal. spinocerebelos şi spinotalamic. coordonarea activităţii organelor (SNV) şi în atenţia selectivă. punte şi mezencefal. tonus muscular.Nucleii motori sunt: nucleul nervului hipoglos (XII) şi nucleu ambiguu al nervilor glosofaringean (IX). Tracturile asociative se reunesc în bulb. tusea. implicaţi în procesarea sensibilităţii proprioceptive. grupate sub formă de tracturi. Este un nucleu care face parte din sistemul extrapiramidal şi participă la realizarea mişcărilor involuntare. centrul deglutiţiei (înghiţirii). 1) se realizează prin intermediul tracturilor ascendente şi 2) prin intermediul tracturilor descendente. Fibrele proprii îşi au originea în bulb şi sunt descrise sub forma diferitelor grupări. Nucleii proprii sunt cei în care sfârşesc tracturi-le Goll şi Burdach. Joacă un rol important pentru somn. ce provin din măduvă. Nucleii vegetativi sunt: nucleul solitar inferior (trimite fibre eferente către glandele salivare prin intermediul nervului XII) şi nucleul dorsal al nervului vag (trimite fibre eferente la inimă.

rubroolivar. deasupra bulbului rahidian şi dedesuptul mezencefalului. constituit din fibre acustice. Lemniscul medial (panglica lui Reil) este format din fibre ascendente. pons este despărţită de mezencefal prin şanţul pontopeduncular. îşi au originea nervii: V (trigemen motor şi senzitiv). în parte. numite piramidele pontine. Corpul trapezoid este format din fibre transverse. reticulospinal) şi. În pons. care pornesc din punte şi se pierd în pedunculii cerebeloşi mijlocii. se întinde de la o emisferă cerebeloasă la alta. Substanţa cenuşie a piciorului conţine nucleii fibrelor nervoase transversale (din substanţa albă a piciorului) şi nuclei în care se termină unele fibre longitudinale care vin de la scoarţa cerebrală (cortico-pontine). tectospinal. una posterioară şi două laterale. se obervă o încrucişare de fibre. împrejurul substanţei cenuşii. Piciorul conţine substanţă albă şi substanţă cenuşie. Substanţa albă a calotei cuprinde 1) fibre ascendente medulare (Goll şi Burdach) care se duc spre cerebel (tractul spinocereelos). Structura internă prezintă aceeaşi organizare ca măduva spinării şi bulbul rahidian substanţa cenuşie la interior şi substanţa albă la exterior. VIII (vestibulocohlear). Secţionând transversal puntea. Substanţa cenuşie este fragmentată în nuclei. iar în partea sa laterală se găseşte lemniscul lateral. are o formă triunghiulară şi constituie jumătatea superioară a planşeului ventriculului IV. substanţă cenuşie şi substanţă (formaţiune) reticulată. la exterior. La limita dintre pons şi pedunculii cerebeloşi mijlocii se află emergenţa aparentă a nervului trigemen (V). fasciculul longitudinal medial. Este situată anterior de cerebel. pons prezintă. de la măduvă şi bulb spre tectum (din mezencefal) şi talamus. Fasciculul longitudinal medial conţine fibre ascendente şi descendente. iar în partea inferioară este despărţită de bulb prin şanţul bulbopontin. lemniscul medial) şi bulbare (corticopontinocerebeloase) şi 2) fibre descendente corticale (tractul piramidal). Pons îndeplineşte două funcţii: . distingem două părţi: 1) piciorul (situat anterior) şi 2) calota (situată posterior). prelungiri ale piramidelor bulbare. o faţă anterioară. Pe mijlocul feţei anterioare. VII (facial). Feţele laterale se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii. Lateral. numită rafeu. Pe marginile şanţului apar două umflături. care împarte pons în două părţi simetrice. Ca şi bulbul rahidian. Acest fascicul este o cale importantă de conducere a impulsurilor legate de mişcările de orientare a ochilor.Pons (puntea lui Varolio) Pons este o formaţiune nervoasă care apare la mamifere şi este cel mai dezvoltată la om. de la cerebel. În partea superioară. care pornesc din scoarţa cerebrală şi se termină în pons (corticopontine) sau în măduva spinării (corticospinale) și transversale. Calota (sau tegmentul) este formată din substanţă albă. constituind o parte a căilor de conducere auditive. spre nucleii subcorticali (tractul spinotalamic. Este aşezat central. capului şi gâtului. Faţa posterioară este acoperită de cerebel. subcorticale (rubrospinal. iar substanţa albă este predominantă la acest nivel al trunchiului cerebral. Substanţa albă a piciorului conţine două tipuri de fibre nervoase: longitudinale. există un şanţ longitudinal numit şanţul bazilar. VI (abducens). Cele două părţi sunt despărţite de corpul trapezoid. Pe linia mediană.

1) Pedunculii cerebrali (tegmentul + picioarele pedunculare) conţin substanţă albă şi cenuşie (fig. Lemniscul lateral conţine fibre care se opresc în coliculii cvadrigemeni. Intre picior şi tegment se află şanţul lateral al mezencefalului. . în profunzimea căreia se găseşte substanţa perforată posterioară. de care se desparte prin şanţul pontopeduncular. iar în partea rostrală. Tegmentumul (calota) este format din substanţă albă şi cenuşie şi este cuprins între tectum şi crus cerebri. Pe faţa posterioară se găseşte lama cvadrigeminală (tectum mezencefalic) care conţine coliculii cvadrigemeni. Intre tegmentum şi crus cerebri se află substanţa neagră. iar altele urcă spre talamus. fosa interpedunculară este delimitată de picioarele pedunculilor cerebrali (crus cerebri).12). In părţile laterale. Faţa posterioară nu este vizibilă. audiooculogir întoarcerea capului după sursa sonoră sau luminoasă. corticopontine) şi în măduvă (piramidale). Picioarele pedunculilor (crus cerebri) sunt alcătuite numai din substanţă albă. tegmentul mezencefalic se continuă cu tegmentul pontin. care sunt continuări ale tractului piramidal. tonusul muscular) 2) funcţie de conducere (asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul extern şi cel intern al organismului către centrii subcorticali şi corticali şi a mesajelor de comandă în sens descendent către muşchi şi organele efectoare şi este îndeplinită prin intermediul fasciculelor nervoase). a feţei. 2) şi formează pedunculii cerebrali (lat. reprezentând fascicule de fibre nervoase care pornesc din scoarţa cerebrală şi ajung în pons şi bulb (geniculate. Are o faţă anterioară. 3. dispuşi sub formă de două perechi a câte doi coliculi . In partea de jos. de care este despărţit printr-un plan care uneşte comisura posterioară a creierului (o zonă foarte largă ce conţine fibre nervoase care transmit informaţia între emisfere) cu marginea posterioară a corpilor mamilari. iar cea mai mare parte ajung la corpul geniculat medial al talamusului. În secţiune transversală se determină trei regiuni ale mezencefalului 1) tectum sau lama cvadri-gemenă. 3. una posterioară şi două laterale.superiori şi inferiori. mişcarea laterală a globilor oculari. situată deasupra punţii. din măduva spinării. Substanţa albă este alcătuită din fibre ce pleacă din talamus şi hipotalamus. Feţele laterale corespund tegmentului şi piciorului peduncular. controlul mimicii expresive. Unele fibre ale sale se opresc în substanţa neagră. la mijloc 3) crus cerebri sau picioarele pedunculilor cerebrali. 2) tegmentum sau calota. fiind acoperită de partea superioară a cerebelului şi de lobii occipitali. se pierde în diencefal. în partea anterioară (fig. salivar. posterior de porţiunea laterală a substanţei negre (fig. 3. şi dedesuptul diencefalului. sudoripar şi sebaceu ale feţei şi capului.1) funcţie reflexă (reflexul lacrimal. pedunculus -picioruş) Faţa anterioară este singura vizibilă. corneran. masticator. Mezencefalul este o structură anatomică ce înconjoară apeductul cerebral (Sylvius). pons şi fibre care pornesc sau se opresc din şi în nucleii mezencefalului. pe mijloc se găseşte fosa interpedunculară. Lemniscul medial din pons se prelungeşte în substanţa albă a tegmentului mezencefalic.12).10). Mezencefalul (creierul mijlociu) Mezencefalul este cea de-a treia structură anatomică nervoasă a trunchiului cerebral. în partea posterioară.

Eferenţele sunt trimise atât către structurile corticale. reflexele de redresare şi distribuţia normală a tonusului muscular. cât şi substanţa neagră controlează tonusul muscular. bulb şi măduvă. De asemenea. reflex care precedă şi facilitează percepţia auditivă. în parte.Fasciculul longitudinal medial reprezintă o importantă cale de legătură între nucleii trunchiului cerebral. Coliculii cvadrigemeni inferiori se situează sub cei superiori. au dimensiuni ceva mai reduse şi formă ovală. nucleul intercrural. VII. Au rol în realizarea reflexelor de orientare la stimuli auditivi. Este o componentă importantă a tracturilor extrapiramidale. Per ansamblu. tectonuclear şi tectospinal. şi în nuclei specifici mezencefalului. fiecare colicul trimite eferențe către cel opus şi către cel superior. cât şi cu cele inferioare. Se conectează cu corpii geniculaţi laterali (ai talamusului). Primesc aferențe de la măduva spinării şi de la lemniscul lateral (auditive). în structura lor. . nucleul oculomotorului (III). nucleul tractului mezencefalic al trigemenului (V). atât substanţă albă. Nucleul roşu (Stilling) este situat deasupra substanţei negre. auditive şi olfactive. către pons. substanţă albă şi substanţă cenuşie dispuse alternativ. tractul central al tegmentului sau fasciculul central al calotei. Printre substanţa albă şi substanţa cenuşie se găseşte formaţiunea reticulată. nucleul dorsal al tegmentului. motiv pentru care se numeşte periapeductală. Este situat în partea ventrală a substanţei cenuşii centrale şi are un rol foarte important în coordonarea mişcărilor ochilor. In substanţa albă a tegmentului se mai găsesc: tractul spinotalamic. rezultă că substanţa neagră are un rol important în integrarea senzorială şi în reglarea mişcărilor fine. Trimit eferențe către corpii geniculaţi mediali (din talamus). Are conexiuni atât cu formaţiunile superioare. Substanţa neagră este cel mai mare nucleu al mezencefalului. Coliculii cvadrigemeni superiori au. primesc aferențe şi de la măduvă (spinotectal). Tectumul are. în compoziţia sa. cât şi substanţă cenuşie. cerebelotegmental. are o structură compactă şi formă de semilună. nucleul interstitial (centrul subcortical al mişcărilor verticale şi rotatorii ale ochilor). Conţin substanţă cenuşie la interior şi substanţă albă la exterior. la rândul ei. are o formă ovală şi este roşu datorită împregnării corpilor celulari cu oxizi de fier şi prezenţei numeroaselor vase mici de sânge. Atât nucleul roşu. Substanţa cenuşie a tegmentului este dispusă. de la care primesc aferențe optice (tractul geniculotectal) şi de la lobul occipital (corticotectal). Substanţa neagră primeşte aferențe (impulsuri senzoriale) de la toată suprafaţa corpului şi de la organele vizuale. însă activitatea lui este subordonată. Din conexiunile pe care le stabileşte. cât şi către cele subcorticale. Trimit eferențe către nucleii nervilor cranieni din trunchiul cerebral (III. având rolul de a inhiba centri bulbari şi medulari. 2) Tectumul mezencefalic este format din lama cvadrigemenă cu doi coliculi superiori şi doi inferiori (cvadrigemeni). mezencefalul îndeplineşte funcţii legate de reflexele de orientare. în jurul apeductului cerebral (Sylvius). In substanţa cenuşie a tegmentului se mai găsesc: nucleul trohlearului (IV). nucleul lui Darkschewitsch. Au rolul de a regla automat mişcările oculare şi a celor implicate în orientarea şi concetrarea vizuală. capului şi trunchiului. XI) şi către măduva spinării. controlului centrilor extrapiramdali superiori şi scoarţei cerebrale. Numele de cvadrigemeni (patru gemeni) se datorează structurii asemănătoare a celor patru coliculi.

2) nuclei mediali cu axoni lungi ascendenţi şi descendenţi. Fig. Astfel. prin acţiunea sa asupra neuronilor din coarnele anterioare ale măduvei spinării (tractul reticulospinal). Actualmente. şi coborând. Acestea se mai găsesc. iar funcţionarea normală a SRAA este asociată cu starea de veghe şi atenţia.). iar în 1954 i-au fost descrişi (Olszewski) 98 de nuclei a căror funcţie nu este cunoscută. pe care l-a descris. cerebeloasă şi vestibulară şi facilitează (SRAD) sau inhibă (SRID) activitatea musculară.) de existenţa acestuia. până la diencefal şi cortex. Se pare că un axon aparţinând FR poate intra în contact cu 27. fiecare din ele având o componentă activatoare şi una inhibitoare. în literatura. se află o reţea complexă de neroni ce poartă numele de formaţiune sau substanţă reticulata. FR a fost descrisă ca simplă substanţă de sprijin. descendente şi cu nucleii nervilor cranieni. SRAA a fost descoperit de Moruzzi şi Magoun (1949). dar şi funcţii psihice . SRAA se întinde de la trunchiul cerebral până la scoarţa cerebrală şi are o activitate tonică (menţine starea de veghe) şi o activitate fazică (activarea difuză a scoarţei la acţiunea unui stimul). voinţa. se formează patru sisteme: sistemul reticulat activator /inhibitor ascendent (SRAA/ SRIA) şi sistemul reticulat activator /inhibitor descendent (SRAD/ SRID). SNV.motivaţia. în partea inferioară. De atunci. . extrapiramidală. studiile au arătat că este implicată în multe alte funcţii. laureat al Premiului Nobel pentru Medicină sau Fiziologie şi considerat unul dintre fondatorii neuroştiinţelor.Formaţiunea reticulată (FR) Printre tracturile şi nucleii ce se află în interiorul trunchiului cerebral. SRAA şi SRIA sunt reciproc conectate şi acţionează în mod continuu. sugerează asocierea acesteia cu căile ascendente. în 1972. 4) nucleii rafeului cu rol în tonusul muscular. gândirea etc. Bremer. Orice disfuncţie a SRAA (în sensul scăderii activităţii) duce la somnolenţă permanentă. FR se găseşte la toate cele trei niveluri ale trunchiului cerebral. SRIA nu este un sistem la fel de sigur ca SRAA însă datele experimentale şi clinice l-au convins pe Leon Dănăilă (1933. A fost descoperită în 1911 de către Santiago Ramon Cajal (1852-1834). SRD primeşte impulsuri de origine corticală. 3.13). 5) nucleii lui Nauta. 3. FR primeşte aferențe din toate părţile SN şi exercită influenţe aproape asupra fiecărei funcţii a SNC. Sager şi colaboratorii săi deosebesc cinci grupe de nuclei: 1) nuclei care au legături numai cu cerebelul. Într-adevăr.500 de alţi neuroni! Această capacitate face din FR o substanţă cu rol fundamental în transmiterea şi difuzarea rapidă a informaţiilor. de specialitate cu numele de activare de fond (tonică) şi activare indusă sau provocată (fazică). iar veghea şi somnul. SRD are rol în controlul tonusului muscular. Prin urmare. Lezarea SRIA duce la apariţia sindromului de logoree şi hiperkinezie. până la măduva spinării. împreună cu întreaga gamă de aspecte intermediare curprinsă între ele. rezultă din competiţia funcţională a celor două sisteme (şi alte sisteme sunt implicate în aceste două stări -sistemul endocrin. 3) nuclei laterali cu rol de recepţie şi asociaţie. se vorbeşte de două tipuri de FR: 1) formaţiunea reticulata ascendentă şi 2) formaţiunea reticulata descendentă. 1935). alertarea cortexului de către SRAA este urmată de alertarea SRD de către cortex. că are proiecţii către centrii superiori (F. în partea superioară. care au demonstrat că animalele adormite pot fi trezite prin excitarea FR de la nivelul trunchiului cerebral şi de la nivelul diencefalului. În 1965.13. Când a fost descoperită. urcând. Aşezarea centrală a FR în interiorul trunchiului cerebral (fig. Prin urmare. circulator. Olszewski). Dispunerea FR în interiorul trunchiului cerebral (cf.

In concluzie. Un exemplu de leziune extraaxială este tumora numită neuronimul de acustic. Acesta se dezvoltă din celulele Schwann ale nervului vestibulocohlear (VIII). sunt numite extraaxiale. formaţiunea reticulată cu rol în activarea cerebrală şi apeductul cerebral (Sylvius). la care se adaugă tremor sau mişcări involuntare contralaterale (hemicoree) atribuite lezării nucleului roşu. ce afectează meningele sau nervii cranieni. nervii cranieni din jur şi cerebelul. iar cele situate în afara trunchiului cerebral. pareză facială periferică. menționăm: * Sindromul Weber: paralizia nervului oculomotor (III) prin lezarea fibrelor emergente ale nervului. Leziunile care afectează direct ţesutul trunchiului cerebral se numesc intraaxiale sau parenchimale. care conduce lichidul cerebrospinal. Trebuie cunoascută specializarea funcţională a fiecărei substructuri anatomice pentru a corela simptomele cu zona afectată . localizările reale şi aparente ale nervilor etc. abcese cerebeloase. după care începe să comprime (apese) trunchiul cerebral. serotonina şi cel puţin 40 de peptide. Pacientul semnalează pierderea auzului. ataxie (imposibilitatea de a coordona mişcările precise) şi tremor intenţional (la mişcările voluntare). punte şi mezencefal. * Sindromul Claude: paralizie ipsilaterală de nerv oculomotor.aferențele şi eferenţele care circulă prin bulb. .Neuronii FR sunt importante surse de secreţii ale unor neurotransmiţători. fie prin comprimare. fie prin infiltrare secundară a acestuia. Acesta conţine nucleii nervilor cranieni şi fibrele acestora. precum şi tonifierea psihică şi musculară. cum ar fi: noradrenalina. Acestea pot fi: meningioame (tumoră benignă care se dezvoltă pe arahnoidă). * Sindromul Fowille peduncular : sindrom Weber asociat cu paralizia privirii laterale. fără afectarea nervului oculomotor. Efectele unei leziuni pot fi ipsilaterale (pe aceeaşi parte) sau contralaterale (pe partea opusă). Patologia trunchiului cerebral Trunchiul cerebral este structura anatomică ce conţine cea mai mare parte a componentelor vitale din întregul SNC. Între sindroamele mezencefalului. * Sindromul tegmental central: paralizie de nerv oculomotor. FR este o substanţă nervoasă care controlează starea de somn şi de veghe. apărută din astrocite). diminuarea reflexului cornean (de închiderea a pleaopelor la stimulări puternice sau nocive). Mai întâi. pot fi unilaterale şi bilaterale. provocată de lezarea nucleului sau fibrelor nervului. De asemenea. neurinomul afectează nervul acustic (VIII). * Sindromul Benedikt: paralizie ipsilaterală de nerv oculomotor şi din mişcări involuntare contralate-rale. dopamina. * Sindromul nucleului roşu Foix: mişcări involuntare şi tulburări de sensibilitate. Majoritatea leziunilor bulbului şi punţii sunt vasculare (sunt necesare cunoştinţe despre sistemul vascular cerebral pentru a înţelege aceste tipuri de leziuni). bolnavul privind spre partea sănătoasă. Şi alte procese expansive mari de fosă craniană posterioară pot duce la apariţia simptomelor de trunchi cerebral. astrocitoame (tumoră de diverse malignităţi. ependinoamele (tumori dezvoltate din celulele ependimale) de ventricul IV etc. tracturile senzoriale lungi ascendente şi descendente corticale şi subcorticale.

bolnavul poate spune nume de persoane şi fapte prezentate sau petrecute în faza totală de akinezie şi mutism. Sindromul se caracterizează prin hipermnezie (exagerarea evocării faptelor trecute). Patologia formaţiunii reticulate Vizează în principal 2 sindroame: mutismul akinetic şi sindromul de logoree şi hiperkinezie. trunchiul cerebral are o structură uniformă (fig. care au observat că starea bolnavilor poate avea şi un aspect opus mutismului akinetic. hiperkinezie fără logoree. ci doar incapabil de a reacţiona. cât şi postoperator la bolnavii cu diverse leziuni de tip tumoral sau vascular. exagerarea atenţiei. Sindromul lui von Monakov (sindromul senzitiv al calotei): paralizia ipsilaterală a nervului oculomotor şi apariţia hemiansteziei şi hemiparesteziilor contralateral.14).). Sindromul Perinauld: paralizia mişcării de verticalitate a ochilor. leziunea FR mai poate conduce şi la rigiditate a tonusului muscular. Pe lângă aceste sindroame. a reflexului de orientare (bolnavul întoarce capul şi tresare la o mulţime de stimuli nesemnificativi). bolnavul nu poate exprima dacă îi place sau nu ce mănâncă. dar. în cadrul celorlalte două mari categorii de sindroame). Un aspect foarte important este că bolnavul nu este paralizat. mobilitate exagerată. în funcţie de întinderea şi localizarea leziunii. de tonus muscular (sindromul locusului niger). Bolnavul ţine ochii deschişi. pe lângă mutismul akinetic de origine reticulata. Acest sindrom apare atât preoperator. este acoperit de tectum sau lama cvadrigemenă alcătuită din coliculii cvadrigemeni inferiori şi superiori. pons şi mezencefal. este acoperit de cerebel. diverse forme de anestezii. Sindromul de logoree şi hiperkinezie a fost descris de Dănăilă şi Arseni (1977). comună tuturor celor trei componente şi care conţine nucleii nervilor cranieni. iar la nivelul mezencefalului. dar nu are nici un răspuns emoţional sau motor la încercările examinatorului de a comunica cu el şi nici faţă de tot ce se petrece în jur. hiperkinezie cu mutism). caracterizată prin lipsa de răspuns la întrebări (mutism) şi imobilitate a capului şi corpului (akinezie). 3.a. respectiv logoree („trăncăneală" excesivă) şi hiperkinezie (hiperactivitate motorie) sau alte fenomene intermediare (logoree fără hiperkinezie. Astfel.cauză a mişcării) este o tulburare permanentă sau intermitentă a stării de conştientă. ritmul somn-veghe este păstrat şi este posibilă alimentaţia pasivă. Tegmentumul . O divizare alternativă a componentelor şi histochimia trunchiului cerebral În pofida unor diferenţe structurale ce apar între medulla oblongata. Se pare că mutismul akinetic este provocat de lezarea SRAA. hipertonicitate. kinetikos . avem: * Tegmentumul sau calota. de regulă. somn foarte puţin (2-3 ore din 24). dereglării ale posturii corpului ş. Benedikt etc. Există. spre obiectele prezentate şi spre sursa de zgomot. Bolnavul poate păstra raţionamente normale. paralizii şi mişcări involuntare ipsilaterale şi contralaterale (implicate. partea cea mai veche filogenetic. simţ critic ascuţit. La nivelul bulbului şi punţii.* * * Sindromul nucleului roşu de tip inferior (Benedikt) paralizie ipsilaterală de nerv oculomotor. Reflexul de orientare este păstrat în ciuda imobilităţii totale. deglutiţia fiind în stare relativ bună. cele mai multe sindroame sunt legate de paralizia nervului oculomotor (Claude. Sintetizând. îi deplasează spre examinator. Mutismul akinetic (gr. În cazul episoadelor intermitente. şi un mutism akinetic de origine frontală sau cingulară (cortexul frontal). * Sindromul locusului niger (substanţa neagră): tulburări de tonus muscular. desigur.

3. mai ridicată în substanţa cenuşie (în special în nucleii nervilor cranieni și porţiunea inferioră a olivelor).reprezintă partea posterioară a bulbului şi punţii. Trunchiul cerebral prezintă şi o chemoarhitectură a enzimelor metabolice.14. dar la niveul mezencefalului. S-a descoperit că trunchiul cerebral conţine fier. Majoritatea acestor nervi mediază funcţiile senzoriale sau motorii ale capului şi gâtului. şi în ceea ce priveşte compoziţia chimică. * Tracturile descendente (motorii) constituie partea anterioră a trunchiului cerebral. piramidele pontine) în pons şi crus cerebri (picioarele pediculilor cerebrali) la nivelul mezencefalului. responsabilă pentru culoarea aproape roşie a acestui nucleu). Fierul se găseşte în neuroni şi în celulele gliale. Analiza histochimică relevă prezenţa unui conţinut bogat de norepinefrină în tegmentumul mezencefalic şi o cantitate semnificativ mai mică în tectum şi în tegmentumul bulbar. Se numeşte vag pentru că nu inervează o zonă precisă. Dopamina se găseşte din plin în substanţa neagră şi foarte puţin în restul trunchiului cerebral. sub formă de mici particule. Fig. iar prezenţa fierului este o caracteristică a tractului extrapiramidal. Delimitarea ariilor în funcţie de structura chimică pe care o prezintă se numeşte chemoarhitectură. acesta este partea de mijloc. Acestea formează piramidele la nivelul bulbului. Activitatea enzimelor oxidante este. Neurotransmiţătorii şi enzimele necesare pentru sinteza acestora au următoarea chemoarhitectură: neuroni catecolaminergici (secretă norepinefrină. Regiunile trunchiului cerebral diferă. piciorul (bulbul pontin. cea posterioară fiind reprezentată de tectum. Distribuirea enzimelor este caracteristică fiecărei arii cenuşii şi se foloseşte denumirea de pattern enzimal. Nervii cranieni Există 12 perechi de nervi cranieni. epinefrină şi dopamină) şi serotoninergici se află în nucleii specifi ai tegmentumului. din care 10 intră în trunchiul cerebral sau ies din acesta (în afară de I şi II). în parte. Nervul vag (X) controlează funcţiile organelor din cavitatea toracică şi abdominală. şi în nucleul roşu (prezenţa fierului aici se face. ramificaţiile sale fiind . Divizarea pe verticală a trunchiului cerebral. de asemenea. în special în substanţa neagră şi. în general. într-o măsură mai mică. iar în nucleii nervilor cranieni se găsesc neuroni colinergici.

submandibulare. pierderea gustului (posterior). mucoaselor cavităţii bucale şi nazale. Tabelul 3. sinusului frontal şi structurile profunde ale capului). visceral aferent special (invervează mugurii gustativi din 1/3 posterioară a limbii).). motorii şi vegetative (glosofaringean. Patologie: rigidate a mişcărilor oculare. contralateral (din stânga pentru ochiul drept şi invers). Porneşte din nucleul abducens aflat în partea posterioară a punţii. paralizia muşchilor masticatori. fixă. strânge pleoapele. V Trigemen Nerv special visceral eferent (iese din punte şi inervează muşchii masticaţiei) şi somatic aferent general (la nivelul feţei. singura cale senzorială care nu face sinapsă precorticală. Iese din trunchiul cerebral prin şantul interpeduncular al mezencefalului. III). XI) sau motorii şi vegetative (oculomotor. Nervii cranieni. Patologie: hemipareza abducens. emergenţa din trunchiul cerebral şi patologie I Mediatorul modalităţii senzoriale olfactive (miros). Patologie: hemianestezie facială şi a mucoasei cavităţii nazale şi bucale. XII). cohlearul -surzenie. VI Abducens Nerv somatic eferent general care inervează muşchiul drept lateral al ochiului. nevralgie trigeminală (durere acută -junghi. Patologie: vestibularul . atîrnarea pleaopei (ptosis). II Optic Nerv special somatic aferent care mediază vederea şi reflexele pupilare la lumină. din partea dorsală a mezencefalului. visceral eferent general (glandele lacrimale. VII Facial Nerv somatic aferent general (inervează suprafaţa posterioară externă a urechii). visceral eferent Olfactiv . Iese. IV Trohlear Nerv somatic general eferent care inervează muşchiul oblic superior (mişcări oculare). funcţii. Iese din partea dorsală a punţii. Este un nerv visceral aferent alcătuit din axonii nemielinizaţi ai neuronilor bipolari din mucoasa nazală (epiteliul olfactiv). VIII Vestibulocohlear Nerv somatic aferent special cu două subdiviziuni funcţionale: un nerv vestibular (menţinerea echilibrului şi balansului) şi unul cohlear (mediază auzul). Un nerv optic secţionat nu se reface (orbire). Unii nervi sunt asociaţi numai cu funcţiile senzoriale (optic. visceral aferent special (mugurii gustativi din partea anterioară a limbii). sublinguale) şi visceral eferent special (muşchii expresiilor faciale). iar alţii pot avea o combinaţie de funcţii. III Oculomotor Nerv somatic eferent visceral care mişcă globul ocular. mişcarea involuntară a ochilor. diplopie (vederă dublă) verticală etc. Patologie: paralizie facială.repetată în una sau mai multe ramuri ale nervului). neurinomul de acustic. pierderea reflexului corneean. pierderea funcţiei lacrimale. senzoriale. pupilă dilatată. Acestea pot fi: senzoriale şi motorii (trigemen. în talamus.împrăştiate prin cavităţile toracică şi abdominală. V). Patologie: paralizia oculomotorie. acomodează globul pentru vedere optimă. devierea fălcii pe partea afectată.dezechilibru. visceral aferent general (mucoasa cavităţii bucale ş. IX Glosofaringean Nerv somatic aferent general (inervează o parte a urechii externe). ameţeală.a. Tipuri. visceral aferent general (palat şi pereţii faringelui). uscăciunea gurii. strabism convergent. diplopie orizontală. alţii doar cu funcţiile motorii (hipoglos. II). pierderea reflexului corneean.1.

conexiuni corticosubcorticale şi altele. cerebelul se divide în: arhicerebel (lobul flocculonodular). pierderea gustului în partea posterioară.). visceral aferent special (muguri gustativi din regiunea epiglotică). trahee. cerebelus . paralizia laringelui. paralizia muşchiului trapezoid (lăsarea umerilor). se află cerebelul (lat. divizarea suprafeţei în şanţuri şi circumvoluţii. unde celula predominantă este cea piramidală (neuronul motor). visceral eferent general (inervează glanda parotidă care elimină salivă). în scoarţa cerebeloasă. Diferenţele se referă la îngustimea circumvoluţiilor. Nerv somatic aferent general (urechea externă şi membrana timpanului). împărţit în diviziunea accesorie (craniană) . Patologie: paralizia muşchiului sternocleidomastoidian (dificulate în întoarcerea capului pe partea opusă). puţin deasupra bulbului rahidian şi acoperit de lobii occipitali. Denumirea de creieraş se datorează aspectului său. creieraş). 3. Iese din bulb.iese din coarnele ventrale al C1-C6. delimitat de cel anterior prin fisura primară ) şi lobul flocculonodular (cel mai mic. Cerebelul apare destul de târziu din punct de vedere filogenetic. CEBEBELUL În partea posterioară a trunchiului cerebral. Vermisul este o structură ce prezintă circumvoluţii transverse inelate (de unde îşi ia şi numele de vermis. laringe. anestezie. Patologie: disfonie (cauzată de paralizie ipsilaterală a faringelui şi laringelui). Din punct de vedere filogenetic şi funcţional.X Vag XI Accesoriu XII Hipoglos special (ridicarea faringelui în timpul deglutiţiei). cu aspect striat (fig. o structură anatomică de formă ovală. dominantă este celula Purkinje. lobul posterior (cel mai mare. 3.iese din bulb şi spinală . existenţa fibrelor de proiecţie. laringelui.17). Patologie: hemipareza limbii. dat de Galen) situată între cele două emisfere cerebeloase (fig. protruzia limbii pe partea afectată.cereier mic. visceral eferent special (muşchii faringelui. la dispunerea mai ordonată a acestora la cerebel şi la uniformitatea structurii corticale a cerebelului. . tipul de structura internă. toracelui şi stomacului). pierderea reflexului de tuse Nerv visceral eferent special (mediază mişcările capului şi umerilor şi inervează muşchii larigeali).16): lobul anterior (situat cel mai aproape de trunchiul cerebral). destul de asemănător cu cel al creierului mare (cerebrum). pierderea reflexului faringean. esofag. abdomen). disfagie. Patologie: disfagie. Nerv somatic eferent general: mediază mişcarea limbii prin inervarea muşchilor interni şi externi ai acesteia. visceral aferent general (faringe. esofagului etc. devierea boltei palatine. 3. Spre deosebire de scoarţa cerebrală. Pe suprafaţa vermisului şi pe suprafaţa emisferelor se pot distinge lobuli (lobi mici). visceral eferent general (interiorul gâtului. Cerebelul (ca şi cerebrum) are două emisfere. Asemănările dintre cerebel şi cerebrum constau în: lipsa emergențelor nervilor cranieni. întâlnindu-se abia la reptile. paleocerebel (spinocerebel) şi neocerebel (cerebrocerebel). Aceste emisfere sunt împărţite în trei lobi (fig.9). aşezat caudal şi separat de lobul posterior prin fisura posterolateral). torace.

3. atât în vermis. iar axonii lor şi axonii neuronilor Golgi sunt orientaţi în sus. aceştia din urmă dând naştere fibrelor eferente ale cerebelului. trunchiul cerebral şi structurile cerebrale superioare. Aceşti nuclei se găsesc. intermediar) este alcătuit din celule Purkinje . trunchiul cerebral şi măduva spinării. Scoarţa cerebeloasă sau cortexul cerebelos prezintă o organizare neuronală stratificată (fig. eferenţele nucleilor profunzi cerebeloşi. care provin din măduva spinării. formă de pară şi sunt aşezate unele lângă altele într-un singur strat. sub forma unor nuclei (nucleii cerebeloşi profunzi) înconjuraţi de substanţă albă. Cerebelul văzut de sus (A) şi de jos (B) Fiecare lobul de pe vermis se continuă cu unul de pe emisfere. prin mecanismele de inhibiţie. folosind neurotransmiţătorul GABA. că aceşti neuroni sunt implicaţi şi în unele forme de învăţare motorie. Se presupune. Există trei tipuri de nuclei cerebeloşi profunzi: . Un exemplu de lobul este amigdala (fig. cât şi în emisferele cerebeloase. de asemenea.17). acestea din urmă transmiţând impulsul mai departe.celule tipice cerebelului. Activitatea neuronilor Purkinje este determinată de două aferențe excitatorii: fibrele muşchiulare şi fibrele căţărătoare. de funcţionarea neuronilor Purkinje. Structura internă a cerebelului prezintă substanţă cenuşie dispusă la exterior pentru a forma scoarţa cerebeloasă. Axonii şi dendritele celulelor stelate nu părăsesc acest strat.18). care conţin singurii axoni eferenţi din scoarţă. Singurul neuron excitator de la nivelul cortexului cerebelos este neuronul granular. In acest strat se mai găsesc şi dendritele neuronilor Purkinje din stratul Purkinje.Fig. dar şi în profunzime. Prin urmare. Cel de-al doilea tip de aferent e se realizează prin intermediul fibrelor căţărătoare care fac sinapsă cu celulele Purkinje. Eferenţele neuronilor Purkinje inhibă neuronii nucleilor cerebeloşi. principalul rol al scoarţei cerebeloase este de a regla fin. în principal. 1) Stratul molecular este situat la exterior şi este populat. 3. Nucleii cerebeloşi profunzi sunt situaţi în profunzimea cerebelului. Axonii celulelor Purkinje reprezintă singurele fibre eferente ale cortexului cerebelos. 3) Stratul granular (intern) conţine celule granulate şi celule Golgi. 2) Stratul Purkinje (ganglionar. 3. Dendritele celulelor granulate au formă de gheară. Există două tipuri de aferențe către scoarţa cerebeloasă. Fibrele căţărătoare au originea la nivelul nucleilor olivari din bulbul rahidian. precum nici dendritele celulelor în formă de coş. In acest strat. mici spaţii unde neuronii stratului granular fac sinapsă cu fibrele muşchiulare (/ramificate). Funcţiile scoarţei cerebeloase. ajungând până la stratul molecular. în principal. axonii celulelor granulare şi ai celulelor Golgi. Primul este cel realizat la nivelul glomerulilor (prin intermediul fibrelor muşchiulare). trspectiv: stratul molecular. Neuronii stelaţi şi cei în formă de coş inhibă neuronii Purkinje. Golgi şi celulele granulare. fiind înconjuraţi de substanţa albă. în formă de coş. se mai găsesc şi glomeruli. Toţi neuronii Purkinje sunt inhibitori. şi primesc aferențe de la două surse: cortexul cerebelos (neuronii Purkinje) şi tracturile aferente cerebeloase (căţărătoare şi muşchiulare). cu celule cu formă de coş şi celule stelate. stratul ganglionar (Purkinje) şi stratul granular şi conţin cinci tipuri de neuroni: stelaţi. la nucleii cerebeloşi. iar neuronii Golgi inhibă celulele granulare.17. Purkinje. Sunt legate. Aceşti neuroni au dimensiuni mari (50-80 mm). iar fibrele muşchiulare provin din regiunile cerebrale superioare. sub formă de perechi.

Funcţiile cerebelului sunt legate. Pentru finalizarea mişcării. menit să integreze toate informaţiile legate de mişcare şi postură. din nucleii dinţaţi şi ajung la măduva spinării.unul în stânga. Se poate deduce de aici că o coordonare rapidă şi alternativă a acestor impulsuri facilitează mişcările fine voluntare. De asemenea. controlul tonusului muscular şi menţinerea şi controlul echilibrului. impulsuri nervoase de tip „oprit" pentru muşchii antagonişi (care se opun efectului muşchilor agonişti). trimit aferențe către nucleul roşu (din mezencefal) şi talamus (nucleul ventrolateral). Aceasta înseamnă că el primeşte aferențe de la toate regiunile SNC asociate cu mişcarea (măduvă. în mare parte. sunt cei mai voluminoşi. iar mai nou. talamus şi scoarţa cerebrală. prelucrează semnalele şi trimite înapoi un feedback. 2) Nucleii globulari sau interpuşi: situaţi în emisferele cerebeloase . trunchiul cerebral. fibre care pornesc. talamus şi globus pallidus (componentă a ganglionilor bazali). desenatul). de asociere și corticocerebeloase (leagă scoarţa cerebrală de cerebel). Cerebelul contribuie la executarea mişcărilor fine. precise şi voluntare (care ţin în special de apucare şi manipulare a obiectelor. se crede că ar avea şi un rol cognitiv. ei mediază impulsurile mişcărilor voluntare de la cerebrum (creierul mare). Cele trei funcţii clasice ale cerebelului (Gordon Holmes. lateral de nucleii fastigiali. cei mai mari şi trimit eferențe către nucleul roşu. comisurale. în principal. Cerebelul este un centru integrativ important. impulsuri nervoase de tip „pornit" pentru muşchii agonişti (care provoacă mişcarea) şi. 1930) sunt: coordonarea activităţii motorii. * Fibrele comisurale: sunt relativ scurte. în învăţarea motorie. Fiecare mişcare are la bază acţiunea coordonată a unor grupe musculare. ele asigurând comunicarea între zonele simetric opuse ale emisferelor cerebeloase (intermisferică). Impulsurile pentru aceste mişcări pornesc din scoarţa cerebrală şi sunt coordonate de către cerebel.Fibre de proiecţie: sunt cele mai lungi şi asigură comunicare cerebelului cu celelalte componente ale SNC. * Fibrele de asociere: sunt foarte scurte. altul în dreapta -. Legăturile cerebelului cu restul SNC se fac prin intermediul celor trei perechi de fibre nervoase mari numite pedunculi cerebeloşi: 1) Pedunculii cerebeloşi superiori (brachium conjun-ctivum) fac legătura între cerebel şi mezencefal. simultan. talamus. cerebelul va transmite impulsuri de „oprit" pentru agonişti şi impulsuri de „pornit" pentru antagonişti. aproximativ în centrul emisferelor cerebeloase. deoarece asigură comunicarea intraemisferică (între două locaţii din aceeaşi emisferă) sau de la scoarţa cerebeloasă la nucleii cerebeloşi profunzi. scoarţa cerebrală).1) Nucleii fastigiali : situaţi în vermis şi au legături aferente şi eferente cu nucleii vestibulari din bulbul rahidian şi cu formaţiunea reticulată. conţin fibre pontocerebeloase. Din acest punct de vedere. Cerebelul are rolul de a genera rapid. conţin mai multe fibre eferente decât aferente. ex. care din punct de vedere funcţional se împart în: . trunchi. care trec prin punte şi ajung la cerebel. 2) Pedunculii cerebeloşi mijlocii (brachium pontis) leagă cerebelul de punte. 3) Nucleii dinţaţi sau dantelaţi: situaţi lateral de nucleii globulari. la debutul unui act motor. putem vedea funcţiile cerebelului ca pe un ajutor dat scoarţei cerebrale. Substanţa albă a cerebelului este formată din fibre mielinizate. de activitatea motorie. se presupune că ar conţine un . 3) Pedunculii cerebeloşi inferiori (corpi restiformi) conţin fibre aferente (vestibulare şi proprioceptive) şi eferente (motorii) spre măduvă şi bulb.

în principal. iar afectarea membrelor inferioare este mai puţin răspândită. doar o pereche de membre este afectată. mişcările depăşesc. * Spinocerebelul (paleocerebelul) coordonează mişcările segmentelor distale (depărtate) ale membrelor. Primele afecţiuni cerebeloase au fost descrise de către Gordon Holmes. Unii cercetători avansează ipoteza că cerebelul ar avea un rol şi în iniţierea cuvântului şi a limbajului.mişcările voluntare ale unei persoane cu leziune cerebeloasă sunt inexacte. labele. O leziune cerebeloasă reapărută poate duce la disfuncţii. . altele slab. între anii 1920 şi 1930: . în mod conştient. ipsilateral leziunii. de a le da precizie. dar acest caz este mai rar. Se mai numeşte tremor de acţiune şi este cauzat de incapacitatea cerebelului de a „atenua" mişcările. în principal. * Ataxia se reflectă. oscilante. Lezarea cerebelului face ca scoarţa cerebrală să nu poată anticipa cât de ample trebuie să fie mişcările. de obicei. Pacienţii au și dificultatea de a sta în picioare (în ortostatism). De cele mai multe ori. a unei mişcări compensatorii. Bolnavul manifestă pierderea rezistenţei la mişcări pasive. responsabili fiind. au mai fost descoperite şi alte sindroame: disartria (vorbire dezorganizată. nistagmus cerebelos (tremorul globilor oculari la încercarea de a fixa privirea undeva în lateral) şi disdiadocochinezia (progresia ordonată a mişcărilor nu se poate realiza). * Tremorul intenţional . Patologia cerebelului Pentru a produce o disfuncţie gravă şi permanentă a cerebelului. Există trei arii funcţionale cerebeloase cu rol în controlul motor: * Vestibulocerebelul (lobul flocculonodular) controlează mişcările corpului cu rol în menţinerea echilibrului. inabilitatea opririi rapide a mişcării unui membru şi reflexe pendulare (atârnarea membrelor). Pe lângă aceste afectări. neuronii Purkinje. de exemplu.Cerebrocerebelul (neocerebelul) are legături de tip feedback cu scoarţa cerebrală pentru planificarea mişcărilor voluntare ale corpului şi membrelor (proces denumit formarea „imaginii motorii"). nu va reuşi. în care unele silabe sunt pronunţate puternic. Cercetările experimentale arată că cerebelul este implicat în învăţarea motorie.mecanism de modelare a transmiterii impulsurilor nervoase senzoriale către scoarţa cerebrală (proprioceptive. mâinile şi degetele. astfel încât vorbirea devinte neinteligibilă). altele prelungite şi altele scurte. leziunea trebuie să implice cel puţin unul din cei trei nuclei cerebeloşi profunzi (dinţat. care determină scăderea tonusului musculaturii membrelor. iar cortexul cerebral transmite impulsuri nervoase în exces pentru efectuarea. globular sau fastigial). întârzierea răspunsului de efectuare a unor mişcări rapide. prin erori în efectuarea mişcărilor (dismetrie). Sunt afectaţi în special nucleul dinţat şi cel globular. dacă bolnavului i se cere să-şi atingă nasul cu mâna.Hipotonia este datorată pierderii funcţiei de facilitare pe care cerebelul o exercită asupra scoarţei cerebrale şi asupra trunchiului cerebral. vestibulare şi tactile) şi că ar avea un rol de reglare a funcţiilor vegetative ale organismului. . In consecinţă. în special atunci când se apropie de ţinta intenţională. în general funcţiile fiind preluate de către scoarţa cerebrală. atingând o porţiune de deasupra sau de dedesuptul nasului. limita intenţională. O leziune cerebeloasă produce afectări ipsilaterale ale membrelor.

câte unul de fiecare parte). 3. 3. 3.9).DIENCEFALUL Diencefalul este o structură anatomică majoră.20). 3.cameră lăuntrică) reprezintă partea dorsală a diencefalului (motiv pentru care se mai întâlneşte în literatura de specialitate cu numele de talamus dorsal). 2. In cele mai multe tratate. 3. epi = în spate. dispune şi de conexiuni cu nucleii subcorticali. 3. situată deasupra şi în continuarea mezencefalului. Talamusul este conectat masiv şi reciproc cu cortexul cerebral (adică trimite eferențe şi primeşte aferențe de la cortex). Primeşte aferențe de la corpii mamilari (tractul mamilotalamic) şi trimite eferen țe către cortexul cingulat şi cortexul cerebral.5). Corpii talamici sunt legaţi prin adeziunea intertalamică (fig. care se mai numesc şi corpi optici. de materie cenuşie. În raport cu ventriculul III. Este situat aproape în mijlocul emisferelor cerebrale. Grupul nuclear median. 3.19. . sub = dedesupt). diencefalul mai conţine şi metatalamus. iar limitele laterale sunt date de bandetele optice. 3. Talamusul este alcătuit din doi corpi ovoizi (identici. epitalamus şi subtalamus (meta = deasupra. coada nucleului caudat. 3. In această formulă. limita anterioară este dată de chiasma optică. thalamos . iar în partea inferioară este acoperit de mezencefal. care este în afara lamei). Fig. fiind acoperit în totalitate de acestea. subtalamus şi talamus) şi hipotalamus. este rotunjită şi pătrunde în ventriculii laterali (fig. diencefalul este împărţit în două mari diviziuni: talamus şi hipotalamus (fig. Partea anterioară a creierului este cea unde se află coada nucleului caudat (detaliu topografic). Limita posterioară este dată de comisura poste-roară şi de corpii mamilari. localizat sub căptuşeala ventriculului III. Substanţa cenuşie a talamusului este împărţită în cinci grupe de nuclei (fig. Talamusul Talamusul (gr. Se mai numeşte şi pulvinar.20).9.20).19). Este despărţit de hipotalamus prin şanţul hipotalamic. De asemenea. ce îşi iau numele în funcţie de localizarea spaţială: 1. se va vorbi despre aceste componente în unităţiile următoare). epi-. diencefalul devine compus din talamencefal (meta-. se conectează cu hipotalamusul şi substanţa cenuşie periapeductală (mezencefal).19. 3.19). ce trece prin ventriculul III. fig. Pe lângă acestea. dedesuptul telencefalului şi în jurul ventriculului III (fig. Secţiune transversală prin baza creierului ce relevă poziţionarea talamusului şi a altor componente aflate în vecinătate. Extremitatea posterioară este mai voluminoasă decât cea anterioară (fig. Grupul nuclear anterior (nucleii anteriori şi lateral dorsal) este separat de restul talamusului prin lama medulară internă (în afară de nucleul lateral dorsal. cu toate că ei reprezintă un mecanism de releu pentru toate sensibilităţile în afară de cea olfactivă. stria terminală şi braţul posterior al capsulei interne (fig. talamusul se află pe feţele laterale ale acestuia (fig.

Grupele nucleare sunt împărţite în anterior. In funcţie de conexiunile cu scoarţa cerebrală. se pot diferenţia două tipuri de nuclei talamici: nuclei specifici şi nuclei nesepecifici. hipotalamus şi mezencefal şi primesc aferențe de la cerebel şi unele tracturi ascendente ale trunchiului cerebral. fiecare primeşte impulsuri de la o singură modalitate senzorială.ventral posterolateral. nu localizate precis. Sunt. aceasta fiind o grupare întâlnită mai ales în literatura anglo-saxonă. Lamina medulară Fig.lateral posterior. VP . Nucleii talamici. VPM . VI ventral intermedial. VL . medial.20). LD -. în principal. include majoritatea substanţei cenuşii mediale şi nucleul dorsal medial care trimite eferențe către cortexul frontal şi cel motor. corpii geniculaţi mediali primesc impulsuri auditive. VA . Nucleii specifici sunt în legătură cu diferite modalităţi senzoriale şi se proiectează pe arii corticale specifice. conectată cu lobul temporal şi cel parietal. unele din acestea terminându-se în nucleii talamici. deoarece se bazează pe împărţirea talamusul în trei părţi (lateral. 3.3. Nucleii reticulari tapează suprafaţa externă a talamusului. nucleii din corpii geniculaţi laterali primesc impulsuri vizuale pe care le trimit către cortexul vizual primar. Grupul nuclear medial este situat intern de lama medulară internă. pe care le trimit către cortexul auditiv primar). au eferenţe către corpul striat şi intervin în fenomenele de trezire. cuprins între lama medulară externă şi cea internă.lateral dorsal.ventral posteromedial.20. nucleii intralaminari şi reticulari. pe care le proiectează într-o zonă corticală specifică de la care primeşte un impuls recurent (ex.ventral posterior. Nucleii intralaminari au legături reciproce şi organizate cu cortexul. VPL . Trebuie menţionat că nu toate aferențele primite de către talamus ajung la scoarţa cerebrală. talamusul dispune şi de eferenţe subcorticale (nucleii intramediali şi ventriculari) şi eferenţe asociative (nucleii laterali). natura şi funcţiile relaţiilor nespecifice dintre talamus şi cortex sunt necunoscute. . medial şi lateral (fig. pulvinarul este o masă nucleară mare.ventral lateral. 4. Eferenţele asociative fac legătura între nucleii talamici şi au puţine aferențe. Informaţia senzorială a nucleilor specifici reprezintă prima etapă a percepţiei. In general. LP . Se mai numesc nuclei de transmitere. ca în cazul nucleilor specifici. primeşte aferențe senzoriale de la piele şi trimite eferențe către lobul parietal 5. Nu este la fel de complexă ca gruparea iniţială. deși datele experimentale şi clinice arată că talamusul joacă un rol capital în funcţionarea creierului. însă este mai uşor de reţinut. se întinde de la partea anterioară până la pulvinar (partea posterioară). Grupul nuclear posterior include pulvinarul şi corpii geniculaţi (laterali şi mediali). Pe lângă eferenţele corticale. Eferenţele subcorticale pleacă spre sistemul limbic. anterior) de către lamina medulară internă. Nucleii nespecifici trimit proiecţii difuze către scoarţa cerebrală. Grupul nuclear lateral. urmând ca scoarţa cerebrală să dea detalii de finețe.ventral anterior.3.

care mediază modificările endocrine şi viscerale şi care primesc. nespecifici.Porţiunile majore de substanţă albă ale talamusului sunt reprezentate de radiaţiile talamice. cât şi una spaţială. Patologia talamusului Principala afectare a talamusului se numeşte sindromul talamic (descris de către Dejerine şi Roussy. răspunsuri scurte. Sensibilitatea superficială (de la suprafaţă) poate să nu fie afectată deoarece are o reprezentare bilaterală în talamus. Bolnavul manifestă şi o percepţie eronată a corpului. împărţind talamusul (vezi mai sus) în trei părţi (anterioară. deficienţe în orientarea spaţială. de asemenea nespecific. Afazia talamică este un sindrom caracterizat prin tulburări ale fluenţei verbale (încetinire) şi tulburări ale expresiilor faciale. Sindromul de neglijenţă talamică implică atât o neglijenţă motorie. talamusul joacă un rol şi în mecanismele motivaţiei. In acest circuit. în acelaşi timp. Prin raporturile sale cu hipotalamusul. reticular). Spre deosebire de alte afazii. Funcţiile talamusului sunt. Datele clinice arată că există influenţe ale talamusului şi în ceea ce priveşte memoria şi limbajul. iar funcţia de transmitere difuză. Lamina medulară externă este situată pe suprafaţa laterală a talamusului şi conţine nucleul reticular. Există o terapie prin stimulare verbală. * Hemipareză contralateral. de tip arsură. Este dezagreabilă. Presupune o afectare persistentă a memoriei logice şi a capacităţii de asociere. nespecifică a semnalelor nervoase se realizează prin intermediul nucleilor nespecifici (intralaminar. voce slabă. persistentă.20). Neglijenţa spaţială este legată în special de analizatorul vizual. discurs uneori incoerent. Se manifestă printr-o deviere a privirii spre dreapta şi refuzul de a explora spaţiul din stânga. în principal. Acesta este constituit din mai multe simptome: * Hemianestezie contralateral (lipsa senzaţiilor pe o jumătate din suprafaţa corpului. 3.Tulburări de gust. care face să dispară doar parţial neglijenţa. la unele specii de animale fiind şi ultima. * Durere centrală (a capului) foarte intensă. talamusul este o componentă a ciruitului Papez al emoţiei. In ce priveşte percepţia. . posterioară). cea talamică are o evoluţie bună. lama medulară internă şi lama medulară externă. talamusul are şi o funcţie legată de afectivitate. De asemenea. care se poate simţi într-un întreg corp talamic afectat. impulsuri corticale prin hipocamp. talamusul reprezintă prima etapă a integrării senzoriale care formează percepţia. medială. Prin urmare. Radiaţiile talamice (corona radiata) sunt fibre nervoase care pornesc din talamus şi ajung în cortexul cerebral. uneori. în afară de ceea ce priveşte memoria cuvintelor. Funcţia de releu se realizează prin intermediul nucleilor specifici (fig. stimulii emoţionali ajung la talamus şi hipotalamus. cea de releu a căilor sensibilităţii (în afară de cea olfactivă) şi cea de activare difuză a scoarţei. Lamina medulară internă se bifurcă în porţiunea sa anterioară. debit încetinit şi sacadat. trecând prin capsula internă. spontaneitate excesivă a limbajului (spune . * Tremor intenţional datorat lezării nucleului lateral ventral sau a aferențelor sale. In profunzimea ei se găsesc nucleii intralaminari. Neglijenţa motorie se manifestă prin imposibilitatea bolnavului de a-şi utiliza o jumătate din corp perfect funcţională. * Ataxia membrelor inferioare (imposibilitatea de a efectua mişcări precise cu picioarele) -legată de tulburarea sensibilităţii profunde. jumătatea opusă leziunii talamice) apare imediat după o hemoragie talamică. 1906). probleme de tip apraxie constructivă (dificultăţi în a pune lucrurile împreună). apare în perioada de ameliorare a hemoragiei sau infarctului talamic şi se accentuează la stress şi oboseală.

Stern. între corpul calos şi coliculii cvadrigemeni superiori.minimă. lumina pătrunde direct către epifiza. indiferenţă faţă de propria persoană şi faţă de anturaj. Este alcătuit din glanda pineală sau epifiza. al cărei precursor este 5-HT (serotonina). aici se termină tracturile vizuale (nervul optic). Metatalamusul Metatalamusul este alcătuit din corpii geniculaţi (mediali şi laterali) şi ocupă o poziţie subtalamică posterioară (fig. Funcţia talamusului în afectivitate pare a fi amplificarea sau diminuarea intensităţii emoţiilor. 1939) se manifestă prin pierderea spontaneităţii motorii şi a iniţiativei verbale. comisura posterioară (epitalamică) şi aparatul habenular. 3. La vertebratele inferioare este un organ fotosenzitiv (modifică ritmurile noapte-zi ale organismului. de la corpul geniculat lateral mai pleacă fibre cu rol reflex spre coliculii cvadrigemeni inferiori. numele de pineală provine de la asemănarea cu un con de brad) este aşezată între coliculii cvadrigemeni superiori.lucruri nesemnificative din senin). Celulele epifizei se numesc pinealocite şi au funcţia de a transforma informaţia luminoasă în informaţie endocrină. Pe lângă aceste radiaţii. importantă în copilărie. Secreţia de melatonină scade continuu de-a lungul .maximă. Glanda pineală (epiphysis cerebri. care ajung la scoarţa cerebrală (mecanismul de releu pentru sensibilitatea vizuală). Demenţa talamică apare după lezarea bilaterală a conexiunilor talamusului cu cortexul cerebral şi a circuitelor hipocampo-talamo-cingulare. în funcţie de anotimp. La acest nivel se află centrul vizual primar. dar numai partea dorsală trimite eferențe către scoarţa cerebrală. un deficit de învăţare ce priveşte materialul verbal şi cel vizual. asupra gonadelor (hormonii sexuali). fiind observat hipergonadism la copiii care o au lezată. poate influenţa întregul sistem endocrin. Cauza cea mai frecventă a demenţei talamice este infarctul bilateral. Demenţa talamică (Schuster. Este. Tulburările afective se pot observa în cadrul manifestărilor motorii sau expresive talamusul intervine în circuitul Papez al emoţiilor. ci includ aceste două perechi de nuclei în structura talamusului (dorsal). datorită conexiunilor cu hipofiza. prin urmare. Corpii geniculaţi laterali se leagă de coliculii cvadrigemeni superiori. 1936. după care se calcifică. anumite forme de amnezie şi dezorientare spaţio-temporală. Corpii geniculaţi mediali se leagă de coliculii cvadrigemeni inferiori. iar la vertebratele superioare. prin conexiunile sale cu sistemul limbic. Are rol important în creştere și. La vertebratele inferioare. Concentraţia de 5-HT este supusă variaţiilor circadiene (zinoapte): ziua . Hormonul principal secretat de către epifiză este melatonina. aceasta pătrunde prin ochi. absenţa oricărei reacţii afective. noaptea . mormăieli neinteligibile. Epitalamusul Epitalamusul (talamusul „din spate") se află în partea superioară a diencefalului. apatie.20). gesturi stereotipice. iar eferenţele formează radiaţii optice. Corpul geniculat lateral se compune din două părţi: partea ventrală (cea mai veche filogenetic) şi partea dorsală (nouă. filogentic). Majoritatea tratatelor nu vorbesc despre metatalamus. Epifiza are o acţiune antigonadotropică (face ca maturizarea sexuală să nu aibă loc până la pubertate). în funcţie de lumina pe care o primeşte) şi are o influenţă. la om. Ambele părţi primesc aferențe vizuale.

* influenţarea pozitivă a somnului. leziunile nucleului subtalamic dau naştere unor mişcări involuntare violente şi persistente ale braţului contralateral sau chiar hemibalism (mişcarea jumătăţii corpului). nucleul roşu. dar se presupune că există. dificultate în concentrare). habenula este un sistem-releu pentru impulsurile olfactive. * efect inhibitor al tumorilor canceroase. alcătuită din nucleii habenulari (intern şi extern) şi multă substanţă albă prin care se conectează cu alte regiuni subcorticale. de culoarea cafelei cu lapte. oboseală. Subtalamusul Subtalamusul este continuarea tegmentumului mezencefalic şi conţine nuclei ai sistemului extrapiramidal (zona incerta. care sunt transmise către nucleii salivatori din trunchiul cerebral. se presupune că mirosul influenţează aportul de hrană dorit. Are legături reciproce cu nucleul subtalamic şi primeşte aferențe (în segmentul medial) din substanţa neagră. Datorită legăturilor sale. Nu s-a demonstrat un efect antigonadotrop al melatoninei. globus pallidus). Alte roluri ale melatoninei sunt: * modularea excitabilităţii cerebrale. la pacienţii cu boala Parkinson. . In acest fel. Unii autori au constatat legături reciproce cu talamusul. nucleul subtalamic. La om. reprezintă locul de integrare al centrilor de control motor. Segmentele sunt interconectate prin fibre şi conectate cu putamenul şi nucleul caudat. Globus pallidus este situat lateral şi este împărţit de o lamelă de fibre mielinizate într-un segment lateral (extern) şi unul medial (intern).vieţii. motiv pentru care poate fi considerat zona motorie a diencefalului. Limita superioară este dată de talamus (dorsal). Primeşte aferențe de la globus pallidus (partea laterală) pe calea fasciculului subtalamic şi trimite eferenţe tot către globus pallidus (partea caudală a segmentului medial). Aparatul habenular (habenula) conţine substanţă cenuşie. Se presupune că este o staţie de releu pentru fibrele descendente ale globului palid. Zona incerta are legături cu talamusul. hipotalamusul şi cu căile piramidale. nucleul subtalamic. substanţa neagră şi hipotalamusul. împreună cu conexiunile sale cu corpul striat şi tegmentumul mezencefalic. Acest sindrom poartă numele de sindromul corpului lui Luys. Eliminarea bilaterală cauzează dereglări psihice (sindromul post-comoţional: iritabilitate. Nucleul subtalamic. elimină înţepenirea musculară contralateral şi reduce tremorul. Nucleul subtalamic (corpul lui Luys) este un nucleu lenticular biconvex. Eliminarea unilaterală a pallidumului. Funcţiile subtalamusului sunt în legătură cu motricitatea.

Hipotalamusul Cea de-a doua componentă majoră a diencefalului. Conexiunile hipotalamusului cu celelalte componente ale SNC. dedesuptul talamusului. Se împart. Rostral de corpii mamilari (formă de sân). Grupul nuclear anterior (nucleul paraventricular şi nucleul supraoptic) secretă hormoni care sunt transportaţi la hipofiza. cât şi cu sistemul endocrin prin intermediul hipofizei. Este despărţit de talamus prin şanţul hipotalamic. în zona mijlocie a creierului. care formează proeminenţa corpului mamilar. 2. dat fiind faptul că ocupă mai puţin de 1% din suprafaţa creierului şi controlează nenumărate funcţii ale organismului. Hipotalamusul este compus din 22 de nuclei mici (substanţă cenuşie). Hipotalamusul este o structură fascinantă. hipotalamusul. locul în care se încrucişează parţial fibrele nervului optic). multe fibre nervoase care-l traversează în lung şi în lat (substanţă albă) şi glanda pituitară. este aşezată la baza creierului. în patru grupe : 1. Limita anterioară este dată de lamina terminală . de la nucleul amigdaloid prin stria terminalis şi de la hipocamp prin fornix). mai poate fi împărţit în: porţiunea supraoptică (anterior. Fiecare nucleu hipotalamic îndeplineşte o anumită funcţie. de care se leagă glanda pituitară (hipofiza). porţiunea tuberală (dorsal de porţiunea supraoptică) şi porţiunea mamilară (posterior. de obicei. Este singura porţiune a diencefalului care apare la suprafaţă. Între chiasma optică şi comisura anterioară se găseşte aria supraoptică. Hipotalamusul dispune de conexiuni interne (intermediare) şi conexiuni externe (cu celelate componente ale SNC). care constituie limita superioară şi posterioară a hipotalamusului. 3. nucleul dorsomedial şi nucleul infundibular sau arcuat). Principalele căi aferente ale hipotalamusului provin: * de la sistemul limbic (mai specific. De asemenea. înspre partea anterioară a acestuia. 4.marginea anterioară a ventriculului III. Grupul nuclear posterior (nucleii mamilari: medial. numită tuber cinereum. deasupra chiasmei optice. . În partea cea mai de jos a tuber cinereum se prinde tija pituitarei sau infundibulum. Grupul nuclear lateral (nucleii tuberali laterali şi nucleul tuberomamilar). deasupra corpilor mamilari). apare o zonă bombată în direcţie inferioară. fac din acesta o structură nervoasă de importanţă crucială pentru funcţionarea sistemului psihic şi a organismului. Grupul nuclear mijlociu (nucleul ventromedial. Este o componentă intermediară între talamus şi scoarţa cerebrală şi între talamus şi SNV. Nucleii hipotalamici sunt dispuşi sub formă de mozaic şi sunt destul de greu de identificat. Poate fi împărţit în: hipotalamus puternic mielinizat (corpii mamilari) şi hipotalamus slab mielinizat (restul hipotalamusului).

fie prin semnale nervoase. . numită pars intermedia (regiune intermediară). Eliberarea majorităţii hormonilor hipofizari se află sub controlul hipotalamusului. toate organele şi ţesuturile organismului. implicit. Cele mai importante căi eferente ale hipotalamusului sunt : * tractul hipotalamicohipofizar (fasciculul supraopticohipofizar. * de la talamus (nucleii mediali şi anteriori) şi de la subtalamus (tractul palidohipotalamic).5-1 grame. * tractul mamilotalamic care se proiectează pe grupul nuclear anterior. mediul intern al corpului este reglat de către trei mari sisteme: 1) sistemul endocrin (SE).* pe calea fasciculului telencefalic medial (informaţii de la scoarţă şi alte structuri subcorticale. Prin intermediul hipotalamusului. Din punct de vedere fiziologic. fuga şi împerecherea). datorită acestor legături. Deşi hipotalamusul este o structură relativ mică. Practic. 1. Fiziologia hipotalamusului. * calea amigdaloidă ventrală care conţine fibre eferente către nucleul amigdaloid. Funcţiile hipofizei sunt strâns legate de conexiunile cu hipotalamusul. * tractul mamilotegmental se îndreaptă către substanţa cenuşie din mezencefal (periapeductală) şi către nucleul interpeduncular. semnalele luminoase pot influenţa sistemul vegetativ (ritmul circadian şi somnveghe) şi endocrin. substanţa reticulată şi substanţa albă). hrănirea. * fasciculul longitudinal dorsal. scoarţa are efect excitator şi inhibitor asupra hipotalamusului. este una destul de importantă. Controlul SE este realizat de către hipotalamus prin intermediul hipofizei. ce se realizează prin intermediul tijei pituitare sau infundibulum. 2) sistemul nervos vegetativ. întregul creier (de fapt. Controlul . hipotalamusul realizează controlul homeostaziei (=menţinerea aproximativ constantă a parametrilor mediului intern). pe care acesta îl exercită fie prin mecanisme hormonale. 3) sistemul motivațional. dar neuronii care o controlează direct sunt concentraţi în hipotalamus. care trimite fibre către coliculii cvadrigemeni. * tractul tuberohipofizar ce conţine fibre care pleacă de la porţiunea tuberală şi ajung la neurohipofiză. pe această cale mai ajung şi semnale olfactive şi din principalii centri visceromotori ai trunchiului cerebral). In linii mari. motiv pentru care hipofiza îşi reduce la un nivel extrem de mic secreţiile dacă este mutată din locul ei de sub hipotalamus. la toţi nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral şi la formaţiunea reticulată. paraventriculohipofizar şi tubero-infundibular) * tractul hipotalamicohabenular (legături cu epitalamusul şi. hipofiza poate fi împărţită în două regiuni distincte: hipofiza anterioară (adenohipofiza sau lobul anterior al glandei pituitare) şi hipofiza posterioară (neurohipofiza sau lobul neural al hipofizei). cu epifiza). Glanda pituitară sau hipofiza este un organ de dimensiuni mici (diametru de aproximativ 1 cm) şi o greutate de 0. situat într-o cavitate osoasă de la nivelul bazei craniului numită şaua turcească. * de la trunchiul cerebral (tegmentul mezencefalic. lemniscul medial. mai mult sau mai puţin) este implicat în homeostazie.de la globii oculari (fibre retionotalamice) prin rădăcina chiasmei optice. În literatura anglo-saxonă se afirmă că hipotalamusul controlează cei patru F: fighting. Intre cele două zone ale hipofizei se află o arie de dimensiuni reduse (aproape inexistentă la om). feeding. Aceşti patru F reprezintă comportamentele necesare pentru supravieţuirea speciei. fleeing and matching (lupta.

suprarenala. tahicardie. precum şi de activitatea hormonală a variatelor organe ţintă (tiroida.release factors) şi hormoni inhibitori care controlează secreţia hormonilor din adenohipofiză. eliberează oxitocină şi vasopresină (hormonul antidiuretic . Neurohipofiza. Distrugerea hipotalamusului . nu secretă nici un hormon. controlul SE se realizeză în două moduri: în mod direct (prin secreţia produşilor neuroendocrini în circulaţia generală cu ajutorul vaselor sangvine ce străbat neurohipofiza). iar sistemul tuberoinfundibular conţine dopamină (DA) care nu acţionează asupra hipofizei. piloerecţie. 2. neuronii hipotalamici participă la patru clase de reflexe: 1) reflexe convenţionale (input şi output neurale). Astfel. Infundibulul conţine o concentraţie mare de acetilcolină (ACh).ADH). neurotensina etc. angiotensina II. de unde ajung în adenohipofiza. Printr-un mecanism de tip feed-back. Se observă reacţii ca: dilatarea pupilelor. Neuronii neuroendocrini parvocelulari (din nucleul preoptic. iar hipotalamusul poate fi influenţat şi de hormonii hipofizari prin tractul tubero-infundibular şi sistemul port. 3) reflexe în care inputul este umoral şi outputul este neural şi 4) reflexe în care inputul şi outputul sunt umorale. Transportul factorilor de eliberare şi inhibiţie către adenohipofiză se face prin intermediul sistemului port hipotalamico-hipofizar. intensificând activităţile somatice şi metabolice caracteristice stresului emoţional. atacului şi fugii. Gradul de activitate al acestor neuroni particulari ai hipotalamusului depinde de stimulii neurali dinăuntrul şi din afara organismului. betaendorfina. dar nu se cunoaşte efectul fiziologic. reglându-le secreţia. Ea este alcătuită din pituicite şi are un rol structural. enkefalina. ovarele). Hipotalamusul are aferențe şi eferențe neurale (fascicule nervoase) şi umorale (hormoni). alcătuit din vase sanguine mici. vor elibera hormoni în circulaţia generală). In afara hormonilor reglatori (eliberatori şi inhibitori) ai hipotalamusului. a unui număr important de fibre şi tracturi care îşi au originea în hipotalamus. alături de factorii de eliberare şi de inhibiţie. se mai găsesc şi alte peptide: opioide. Un comportament tipic implică mai mult de unul din aceste reflexe (exe. 2) reflexe în care inputul este neural şi outputul este umoral. spre deosebire de adenohipofiza. localizaţi în nucleul supraoptic şi în cel paraventricular. aceşti hormoni stimulatori sau inhibitori acţionează asupra celulelor glandulare. Pentru unele din aceste peptide se cunoaşte structura. Hipotalamusul este cel mai important centru subcortical de reglare a activităţii simpatice şi parasimpatice. Prin urmare. Adenohipofiza secretă şase hormoni importanţi. paraventricular. substanţa P. Fiecare neuron secretă mai mult de o peptidă. Neuronii neuroendocrini magnocelulari. arcuat. creşterea tensiunii arteriale etc. în mod indirect (prin deversarea factorilor de eliberare sau inhibiţie în sistemul port hipotalamico-hipofizar. hipotalamusul şi hipofiza sunt influenţate de hormonii secretaţi de organele ţintă. regiunea bazală medială) sintetizează şi secretă hormoni eliberatori (factori de eliberare . Această funcţie asigură menţinerea unei stări interne adecvate supravieţuirii organismului. tuberal.endocrin este mediat de către două clase de neuroni peptidergici neuroendocrini: parvocelulari (cu celulă mică) şi magnocelulari (cu celulă mare). Odată ajunşi în adenohipofiză. Controlul activităţii simpatice este legat de zona laterală şi de zona posterioară. Stimularea acestor regiuni activează partea toracico-lombară. emoţia are un input senzorial (neural) şi ouputuri motorii viscerale (neurale) şi endocrine (hormonale)). de susţinere. ale cărei celule. Controlul SNV.

Controlul sistemului motivational. cum ar fi corpii mamilari. Reglarea temperaturii corpului este realizată exclusiv de către hipotalamus. de dragoste. Stările motivaţionale reprezintă impulsuri sau stimulente determinate de anumite condiţii interne. Vârsta are un rol important. în cazul foamei. hipotalamusul nu intervine. Implică mecanisme şi comportamente complexe. de asemenea. 3) dilatarea sau constricţia vaselor sanguine care rezultă în risipirea şi. iar la bătrâni apare degradarea. gastrointestinale şi în epilepsia diencefalică care vor fi discutate ceva mai jos. Pentru reglarea temperaturii este necesară integrarea a cel puţin patru procese asociate cu funcţiile endocrine şi vegetative ale hipotalamusul: 1) sesizarea creşterii sau scăderii temperaturii din sânge de către neuronii sensibili la temperatură (termoreceptori). a căror intensitate şi direcţionalitate are drept scop reglarea temperaturii corporale. în cadrul sindromului hipotalamic.posterior produce letargie. scăderea tensiunii arteriale şi mioză. care conduce la secreţia de TSH a adenohipofizei. care împing animalele şi omul la acţiune sau direcţionează comportamentul voluntar în vederea satisfacerii unor necesităţi corporale. Mecanismul funcţionează prin măsurarea valorilor anumitor parametri şi compararea lor cu o valoare etalon. ulcere acute şi perforarea acestora după lezarea hipotalamusului. Partea anterioară este centrul implicat în risipirea căldurii. a tonusului tractului digestiv şi vezical şi. Dacă cele două valori sunt egale. deoarece la bebeluşi funcţia homeostatică nu este reglată decât parţial din interior. restul fiind pus pe seama adultului. iar cea posterioară în producerea căldurii. complexe. simptomele se pot agrava.nu include trebuinţe de securitate. creşterea acidului gastric. rezultând secreţia hormonilor tiroidieni pentru creşterea ratei metabolice. Acest control fiziologic de reglare a variabilelor homeostatice permite organizarea gândirii noastre şi cu privire la unele sisteme mai evoluate. iar dacă nu sunt egale. stările motivaţionale sunt mai puţin corelate cu factorii externi şi mai degrabă cu homeostazia internă (motivaţia fiziologică . glicemia scăzută semnalează o dereglare sau o stimulare exterioară: vederea sau mirosirea hranei). Cushing a observat că excitarea hipotalamusului anterior provoacă o hipermotiliate a tractului gastrointestinal şi o grăbire a evacuării. 3. Hipotalamusul este implicat în numeroase afecţiuni cardiovasculare. respectiv. convingeri etc. conservarea căldurii. Hipotalamusul exercită un mecanism de control de tip servomecanism care controlează mărimile. . ocazional. Dacă este lezată partea anterioară se ajunge la hipertermie cronică. respiratorii. In principiu.). vasodilataţie periferică. Dacă leziunea se întinde şi asupra altor regiuni. somn anormal şi scăderea temperaturii datorată diminuării generale a activităţii somatice viscerale. satisfacerea foamei. a obţinut experimental tulburări ale stomacului şi duodenului. 2) elibrarea TRH de către hipotalamus. setei şi cerinţelor sexuale. iar dacă este lezată partea posterioară se ajunge le hipotermie rapidă în condiţii vitrege de mediu. apar senzaţiile specifice sau sunt rezolvate direct de către hipotalamus (ex. aspiraţii. Controlul activităţii parasimpatice se află în relaţie directă cu zona anterioară şi cu zona medială a hipotalamusului. Stimularea acestor regiuni duce la creşterea răspunsurilor autonome sacrate şi vagale (ale nervului vag) caracterizate prin bradicardie.

funcţii ce includ diferite forme de comportament emoţional. care prin reacţie chimică cu o substanţă din sânge. cum ar fi amigdala. Reproducere şi funcţii sexuale. Cu alte cuvinte. scuipat. când animalul este în stare de furie defensivă. cum ar fi reglarea metabolismului (glucidic. fie cu ajutorul glandelor sudoripare. Hipotalamusul este implicat şi în alte funcţii foarte importante. chiar în condiţiile hrănirii forţate). Aceasta este setea extracelulară. produce angiotensina. protidic. lezarea bilaterală produce afagie şi moarte. In afară de hipotalamus. creând senzaţie de sete. Pisica. Aceasta se manifestă prin piloerecţie. din plămâni şi în toate cazurile vine din circuitul sanguin. care este determintă de dishidratarea celulară provocată de concentraţiile crescute de sare. Evacuarea apei se face fie cu ajutorul rinichilor (urina). mai există şi setea intracelulară. înlocuim apa din sânge. Neuronii din nucleul preoptic şi ventromedial sunt sensibili la estrogen şi androgen şi declanşează producţia de hormoni corespunzători (GnRH) ce controlează producţia şi eliberarea de gonadotropine din hipofiza anterioară. ce în mod normal nu atacă un şoarece. Această formă de agresivitatea este asemănătoarea cu cea naturală a pisicilor când pândesc un şoarece.4) activarea unor comportamente motorii ca gâfâiala (pentru risipirea căldurii) sau tremuratul (pentru conservarea căldurii). în urma stimulării. Reglarea setei este legată de eliberarea ADH (antidiuretic hormone / vasopresina) de către nucleii supraoptic şi paraventricular în circuitul sanguin de la nivelul neurohipofizei. Acţiunea ADH-ului face ca rinichii să păstreze apa. sub aspectul acestor forme de agresivitate. lezarea produce hiperfagie şi obezitate) şi 2) grupul nuclear lateral (centrul hrănirii. când pisica se simte în pericol. somnului etc. Reacţia este defensivă în esenţă şi apare. fie sub formă de vapori. Când bem. S-a demonstrat că stimularea nucleului paraventricular activează un mecanism care induce retenţia apei din rinichi. reducând concentraţia de sare. lovirea obiectelor mobile din jur. Receptorii presiunii din rinichi. muşcându-l de partea dorsală a gâtului. în loc să o transforme în urină. ceea ce permite apei să revină în neuroni şi alte celule. Reglarea foamei şi a aportului de hrană se află sub controlul a doi centri hipotalamici: 1) nucleul ventromedial şi ţesutul înconjurător (centrul saţietăţii. reglarea comportamentului afectiv. Alte funcţii ale hipotalamusului. hormon care activează neuronii din structurile profunde ale creierului. hipocampul. reglarea memoriei. reglarea ritmului circadian. în mod natural. rinichii sunt impulsionaţi să elibereze renină. Apa din organism este stocată în celule şi în afara celulelor (în sânge şi alte fluide). va pândi şi îl va ataca pe aceasta. Stimularea părţii laterale a hipotalamusului provoacă o formă diferită de comportament agresiv. inimă şi vasele de sânge mari detectează pierderea de apă şi activează neuronii senzoriali care transmit un semnal celor din hipotalamus. în reacţia de furie defensivă sunt implicate şi alte structuri cerebrale. un comportament de tipul atacului prădătorilor. ureic). precum şi de acţiunea monoaminelor. retragerea urechilor pe spate. pe care o ştim cu toţii. în special datorită experimentelor pe pisici). Pe lângă ea. Atacul de prădător este influenţat şi de conexiunile (directe sau indirecte) cu sistemul limbic. Stimularea părţii mediale a hipotalamusului pisicii provoacă o manifestare de furie defensivă. mârâit. se . De asemenea. Partea laterală şi partea medială a hipotalamusului se inhibă una pe cealaltă. Acesta este motivul pentru care consumul sării provoacă sete. lipidic. determinându-i să elibereze ADH. Reglarea comportamentului afectiv Hipotalamusul are un rol în reglarea cardiovasculară şi a altor funcţii autonomice (vegetative) ale SN. integrate în diferite regiuni hipotalamice (identificate. aria septală şi cortexul prefrontal.

Somnul este controlat. Cercetări ulterioare au arătat că somnul prelungit a fost produs mai degrabă datorită întreruperii tracturilor care vin de la formaţiunea reticulată decât lezării nucleilor hipotalamici. iar cea laterală va fi în stare de repaus şi invers pentru atacul de prădător. Lezarea hipotalamusului sau a sistemului port hipofizar conduce la reducerea secreţiei tuturor hormonilor adenohipofizei. putând fi scurtate sau prelungite. la băieţi. Tulburările hipotalamusului pot rezulta din leziuni specifice cauzate de tulburări vasculare. Prin urmare. Este posibil ca aria preoptică să joace un rol important în ritmul circadian al eliberărilor de LH (luteinizant hormone) din adenohipofiză. Prin urmare. cu excepţia PRL. Experimențele făcute pe şobolani au arătat că lezarea hipotalamusului posterior produce perioade prelungite de somn. toracice şi pubiene). hipotiroidism (TSH) şi anomalii ale ciclului sistemului reproducător (GnRH). Ritmul circadian este un ciclu de comportamente sau modificări fiziologice care durează aproximativ 24 de ore. . la băieţi . de regulă. apar pe planşeul ventriculului III sau pe glanda pituitară. corticosteron şi melatonină. Pubertatea precoce se referă la spermatogeneza şi secreţia prea timpurie de androgen. lipsa menstruaţiei şi a părului pubian. Cele mai cunoscute simptome sunt hipogonadismul şi pubertatea precoce. Reacţia de fugă. Tulburările sistemului endocrin sunt consecinţa absenţei hormonilor reglatori hipotalamici. care conduce la întârzierea dezvoltării caracteristicilor sexuale secundare (la fete . somn). simptomele întâlnite vor fi: hiposuprarenalism (legat de ACTH).subdezvoltarea sânilor. deoarece neuronii GnRH (gonadotrope realeasing hormone) sunt localizaţi în această regiune.va excita puternic zona medială. Activitatea ritmului circadian poate fi divizată în două faze: faza activă şi faza inactivă (odihnă. ce influenţează adenohipofiza. pentru a regla ciclul somn/veghe. Patologia hipotalamusului Distrugerea ţesutului nervos hipotalamic poate provoca diverse tulburări ale funcţiilor prezentate mai sus. lipsa pilozităţii faciale. somnolenţă şi diabet insipid. tulburarea sexuală este uşoară şi trece repede (este recuperată de cealaltă parte). Aceste ritmuri hormonale sunt asociate cu ritmurile circadiene pentru temperatura corpului şi comportamentul sexual. care. hipogonadismul este asociat cu obezitate. Studii recente sugerează că aria preoptică şi substantia innominata funcţionează împreună cu alte regiuni colinergice şi monaminergice din formaţiunea reticulata. la fete. şi apariţia menstruaţiei şi secreţiei prea timpurii a estrogenului. Dacă apare o traumă mecanică unilateral. Hipogonadismul reprezintă un deficit de secreţii de gonade. Dezvoltarea sexuală este tulburată în cazul anumitor leziuni ale hipotalamusului. iar euforia este uneori considerată ca fiind provocată tot de hipotalamus. Apatia este asociată cu lezarea tracturilor simpatice ale hipotalamusului. Nucleul suprachiasmatic (legat de cel supraoptic şi în partea anterioară) primeşte impulsuri retinale (de la ochi) care par să fie foarte importante pentru controlul ritmurilor circadiene ale unor hormoni sexuali. doar în cazul leziunilor bilaterale există tulburări intense legate de dezvoltarea funcţiilor sexuale. De obicei. Pisica încearcă disperată să iasă din cuşcă. Această reacţie este influenţată de fibrele ascendente provenite de la substanţa cenuşie periapeductală din mezencefal. scăpare (fleeing) este provocată prin stimularea mai multor părţi ale hipotalamusului. de substanţa reticulată şi de hipotalamus. inflamaţia ţesutului hipotalamic sau tumori. Relaţiile dintre cele două faze diferă după condiţiile de antrenament.subdezvoltarea organelor genitale. în principal.

respiraţia încetinea.Tulburările legate de control SNV includ tulburări cardiovasculare. fie prin stabilirea unui centru anormal inferior. tulburări respiratorii. apare prin lezarea unor nuclei din hipotalamusul anterior. faţa şi braţele se înroşeau. Cele mai frecvente afecţiuni sunt edemul pulmonar (acumularea apei în plămâni) şi hemoragia pulmonară. constă în creşterea necontrolată a temperaturii corpului ca urmare a producerii de căldură. Tulburările gastro-intestinale produse de către hipotalamus includ. este o urmare a hipersecreţiei de CRH (corticotropine releasing hormone) din nucleii hipotalamici. Diagnosticul de epilepsie diencefalică este cel mai bine justificat la pacienţii care au o disfuncţie hipotalamică precis identificată. transpira. Epilepsia diencefalică a fost descrisă pentru prima oară de către Penfield (1929). * Hipertermia paroxistă are caracter episodic şi se manifestă prin frisoane cu înalte croşete febrile (pusee de creştere a temperaturii) şi alte fenomene vegetative. variate tipuri de aritmii cardiace. Rezultă din lezarea sau disfuncţia centrilor integratori şi efectori ai termoreglării din hipotalamusul posterior şi mezencefalul rostral. Fluctuaţia trebuie să fie mai mare de ±2°C pentru a putea vorbi de poikilotermie. tulburări gastro-intestinale şi epilepsia diencefalică. modificări EKG. indiferent de temperatura ambientală. la un pacient care prezenta dureri de cap şi două tipuri de crize. Diagnosticarea se face prin eliminarea altor posibile afecţiuni. Hipotermia susţinută se produce prin lezarea hipotalamusului anterior şi apare foarte rar în patologie. Pentru a fi produsă o poikilotermie. Experimentele pe animale au arătat că leziunile nucleilor tuberali provoacă eroziuni superficiale sau ulceraţii ale mucoasei gastrice. care. din care unele pot simula un infarct miocardic acut. Tulburările respiratorii sunt foarte frecvente în cadrul sindromului hipotalamic. la rândul ei. Tulburările cardiovasculare sunt corelate deseori cu afecţiunile hipotalamusului şi ale trunchiului cerebral. mai frecventă fiind hipotermia paroxistă . hipotermie susţinută. hemoragiile gastrice şi ulceraţiile. Aceasta se întâmplă deoarece hipotalamusul anterior conţine neuroni care comandă ciclul şi ritmul respirator. la bolnavii fără antecedente cardiace. hipertermie paroxistă. Tulburări ale controlului termic. Febra hipotalamică se manifestă prin creşterea neregulată a temperaturii corpului. In primul tip de criză pacientul acuza ameţeală şi avea tendinţa de a cădea. hipotermie paroxistă. Unii pacienţi nu sunt surpinşi de condiţia lor şi nu arată nici un semn de disconfort sau activitate reglatorie la stresul termic. temperatură centrală mai ridicată decât temperatura periferică. în principal. * Hipotermia susţinută apare fie prin lezarea mecanismelor de producere a căldurii. * Hipertermia susţinută reprezintă perturbarea mecanismelor de pierdere a căldurii şi stimularea mecanismelor de producere a ei. In cel de-al doilea tip. Hipertensiunea pare să fie provocată de secreţia excesivă de ACTH (adrenocorticotrope hormone). lezarea trebuie să fie bilaterală. * Poikilotermia reprezintă incapacitatea menţinerii temperaturii centrale la un nivel constant. Leziuni gastrice asemănătoare au fost semnalate şi la pacienţii cu diverse leziuni intracraniene. Dintre acestea amintim hipertensiunea. hipertermie susţinută. îi curgea salivă din gură şi îi ieşeau ochii în afară (exoftalmie). lipsa transpiraţiei. în absenţa hiperacidităţii (ulcere Cushing) care este condiţia normală a ulcerului. Sindromul termic hipotalamic apare în condiţii legate de diferite afecţiuni ale hipotalamusului şi este prezent în 5 forme: poikilotermie.

diminuarea activităţii cerebrale. hipoventilaţie. hiperactivitate în pofida slăbirii. scăderea temperaturii corpului până la 32°C. pare a avea caracter ereditar şi nu prezintă mereu leziune hipotalamică vizibilă. Până la vârsta de un an. In condiţiile variaţiei aportului alimentar apar mecanisme ce aduc greutatea la nivelul normal (normalul organismului). Este asociată cu mişcări oculare nistagmoide. de amenoree şi de alte tulburări endocrine (ex. Este însoţită de scăderea în greutate. TELENCEFALUL . În absenţa ADH.constă în episoade de scădere a temperaturii corpului. apa nu este reabsorbită de către rinichi. 3.* Hipotermia paroxistă . iritabilitate (la copii) sau. hiperfagie. lăcrimare. Sindromul Babinski-Frohlich: obezitate şi infantilism genital. glucide şi proteine. Mecanismele de producere şi eliberare a căldurii funcţionează normal. hipotalamusul nu controlează aportul de lipide. Sindromul Prader-Labhart-Willi: obezitate. ataxie. Tulburări ale foamei şi aportului de hrană Comportamentul la foame este legat în mare măsură de menţinerea greutăţii corporale la o valoare relativ fixă. apatie. sau permanent. comportament afectiv inadecvat. moderate (32-24°C). 2. Experimental. aritmie cardiacă. predispoziţie pentru diabet zaharat. dar pentru valoarea de 32°C! Hipotermiile paroxiste pot fi: uşoare (35-32°C). anorexia este considerată o boală psihică. când este dat de lezarea eminenţei mediale a tuber cinereum sau a hipotalamusului anterior. la nivelul neurohipofizei (hipofiza anterioară). Hipotermia paroxistă gravă este ireversibilă. ci şi în reglarea calităţii acesteia prin aportul de lipide. Emacierea reprezintă lipsa foamei urmată de scăderea în greutate. grave (sub 24°C). deformaţii craniene şi dentare. cu o frecvenţă variabilă în funcţie de zi. hipogonadism. hipotensiune. provoacă comă şi deces prin fibrilaţie ventriculară. malformaţii congenitale (polidactilie). provocat de lezarea hipotalamusului bazal şi medial. iar producţia urinară este extrem de ridicată. Simptome asociate: oboseală. s-a demonstrat că lezarea bilaterală a nucleilor ventromediali duce la obezitate. Sindromul Lawrence-Moon-Bardet-Biedl: obezitate. iar iritabilitatea şi chiar furia au tins să ia locul euforiei şi hiperactivităţii. produsă de nucleul supraoptic şi cel paraventricular şi eliberată direct în circuitul sangvin. emacierea a cedat astfel încât copii au devenit obezi hipotalamici. Diabetul insipid (DI). poikilotermie). peste 2 ani. Debutează brusc prin transpiraţie. In puţinele cazuri de supravieţuire. o tulburare a echilibrului hidric. când este dat de o leziune a infundibulumului. DI poate fi temporar. dimpotrivă. Sindromul lipidic apare în cazul lezării bazei hipotalamice şi prezintă trei variante : 1. Hipotalamusul nu are rol numai în reglarea cantităţii de hrană. Durează de la câteva minute la câteva zile. înroşirea pielii. survine ca urmare a absenţei vasopresinei (ADH). nu este ereditar. cel mai probabil. deficienţă mintală. dar poate apărea şi ca urmare a dereglării funcţiilor hipotalamice. Lezarea hipotalamusului lateral produce afagie şi emaciere. hipogonadism. a revenit apetitul. In general. statură mică.

23) sunt: * Scizura laterală (scizura lui Sylvius). In partea inferioară. Sunt alcătuite din: sistemul limbic. iar extremitatea anterioară a lobului temporal formează polul temporal (fig.23.27). Este delimitat superior de scizura lui Sylvius şi de aceeaşi prelungire imaginară a acesteia care delimitează şi lobul parietal. o importantă arie motorie.Telecenfalul reprezintă. este delimit de (ramul posterior al şantul(ui) lateral şi o prelungire posterioară imaginară a acestuia.26). substanţa albă la interior şi scoarţa cerebrală. Cele trei şanţuri majore. iar la femei aproximativ 1.3. planificare şi comunicare verbală (centrul inteligenţei umane) (experiența lui Phineas Gage). Se compune din emisferele cerebrale. 3. restul fiind ascuns în sciziuri şi fisuri. fiecare emisferă are şi câte trei margini: superioară (superomedială). comisurile şi cavităţile lor. Ele sunt separate de către fisura cerebrală longitudinală sau fisura interemisferică. formează aria funcţională primară (senzoriomotorie). lobul parietal şi lobul occipital. inferolaterală şi inferomedială (între suprafaţa internă şi cea medială).26) şi inferioară sau bazală (fig. 3. cât şi cele extrapiramidale. prin care este unit de scizura parieto-occipitală. Emisferele cerebrale reprezintă cea mai voluminoasă masă nervoasă a întregului SN.25) sau laterală este adaptată convexităţii cutiei craniene şi este brăzdată de numeroase cirumvoluţii (girusuri) separate între ele de şanţuri (scizuri sau sulcusuri). La vârsta de 6 ani. În partea anterioară. judecată. internă sau medială (fig.25). raţiune. Lobul frontal Fig.24 Insula Lobul frontal reprezintă porţiunea cea mai anterioară a emisferelor cerebrale. la om. afectivitate. Fig. De aici pleacă atât tracturile piramidale.25 Kg. Imediat în partea anterioară a şanţului central se află girusul precentral. Suprafaţa laterală este împărţită de două şanţuri în trei . Imediat în partea posterioară a şcizurii lui Rolando se află girusul postcentral. girusul precentral este delimitat de şantul precentral. Fiecare emisferă are trei feţe: externă sau superolaterală (fig.25. lobul temporal. Funcţiile lobului frontal includ iniţierea mişcărilor voluntare. 3. De asemenea. Lobul parietal este aşezat posterior de scizura lui Rolando şi se întinde până la scizura parieto-occipitală. la cea posterioară . sub porţiunea posterioară a lobului anterior. ganglionii bazali. Impreună cu girusul precentral. * Scizura parieto-occipitală (scizura perpendiculară externă). cel mai proeminent şi cel mai evoluat segement al sistemului nervos central (SNC).4 Kg. Aceasta răspunde la senzaţiile cutanate şi proprioceptiv-kinestezice de pe suprafaţa întregului corp. fig. Aria cortexului cerebral uman este de aproximativ 2200 cm2. 3. * Scizura centrală (scizura lui Rolando). şi sunt conectate prin intermediul corpului calos. mediază răspunsuri legate de memorie. o importantă arie senzorială. despărţită de lobul parietal de către scizura lui Rolando şi de lobul temporal de către scizura lui Sylvius. Lobii cerebrali. 3. La extremitatea anterioară a emisferei se află polul frontal. 3. Lobul temporal este situat sub lobul parietal şi. Se mai numeşte şi creierul mare sau cerebrum. la exterior. parţial. De asemenea. alcătuită din substanţă cenuşie. atinge greutatea creierului adultului: la bărbaţi aproximativ 1. O treime din această arie este vizibilă la suprafaţă. 3. Suprafaţa externă (fig. 3. analiza superioară a datelor senzoriale şi provocarea răspunsurilor specifice personalităţii. care împart emisferele cerebrale în patru lobi cerebrali (lobul frontal.polul occipital.

în afară de faptul că integrează unele activităţi cerebrale se pare că are rol şi în memorie. De asemenea. La om. Insula (lui Reil) a rămas fixă de-a lungul evoluţiei filogenetice. Structurile anatomice ale sistemului limbic înconjoară diencefalul (fig.spleniul corpului calos. Insula (lui Reil) este un lob care nu se observă la suprafaţa emisferelor. fiind acoperită de neocortexul înconjurător. Partea anterioară este împărţită de şanţuri puţin adânci în trei sau patru girusuri (circumvoluţii) scurte. paralel de fisura cerebrală. Suprafaţa insulei este divizată. Regiunea posterioară este traversată de două şanţuri: scizura parieto-occipitală care desparte lobul occipital de lobul parietal şi scizura calcarină a lobului occipital. şanţul cingulat. se mai poate observa girusul inferior al lobului temporal şi girusul parahipocampic. Partea posterioară este traversată de către şanţul colateral şi şanţul occipitotemporal. Suprafaţa medială este vizibilă printr-o secţiune mediosagitală a creierului. Restul suprafeţei este împărţită de un şanţ în formă de H (orbital) în patru girusuri orbitale (anterior. Dedesuptul lobului occipital se află cerebelul. 3. de către şanţul central al insulei.27) este delimitată de scizura lui Sylvius într-o parte anterioară. în partea anterioară (împarte zona respectivă în exterioară şi inferioară). posterior. Se poate observa corpul calos. Principala funcţie a lobului occipital ţine de percepţia vizuală. fornixul. Suprafaţa inferioară (fig. 3. In partea anterioară. iar posterior de acesta . mai mică şi una posterioară.26). fiecare zonă având funcţii distincte. cea mai mare formaţiune de substanţă albă a emisferelor cerebrale. 3. poartă denumirea colectivă de sistem limbic sau lob limbic (limb = margine). 3. Cortexul auditiv primar pare a fi localizat în girusurile lui Henschl. din girusul temporal superior. ci mai degrabă un grup de nuclei şi arii corticale cu funcţii .3. Sistemul limbic nu este o structură organizată topic. acoperit de bulbul şi tractul olfactiv (în fig.27 se poate vedea bulbul şi tractul în partea dreaptă şi şanţul în partea stângă).circumvoluţiuni paralele (girusul temporal superior. împreună cu zonele sale marginale şi conexiunile sale cu centri subcorticali. este voluminoasă şi se dezvoltă din cortexul olfactiv. care desparte cele două emisfere (fig. într-o porţiune anterioară (mai mare) şi una posterioară (mai mică). sub şanţul cingulat.24). iar partea posterioară este constituită dintr-un singur girus lung.27-A) şi unele fac parte din acesta (ex. In partea posteromedial se poate observa istmul girusului cingulat. mijlociu şi inferior).hipotalamusul). sub corpul calos etc. Şanţul rinal are direcţia celui colateral şi separă lobul temporal de uncus. Lobul occipital se află cel mai posterior. Se ştiu puţine despre funcţiile sale. mai mare. Medial de aceste formaţiuni se află girus rectus. lateral şi medial). divizat adesea la capătul său posterior. fiind situat în profunzimea şanţului lateral (fig. Funcţia principală a lobului temporal este percepţia semnalelor sonore. Sistemul (lobul) limbic Părţile vechi din punct de vedere filogenetic ale telencefalului. pe măsură ce acesta din urmă s-a dezvoltat. înapoia liniei arbitrare care uneşte şanţul parietooccipital cu incizura preoccipital. girusul cingulat. se află şanţul olfactiv. de care este separat prin tentorium cerebelli (cortul cerebelului).

sistemul limbic pare să inhibe unele din aceste comportamente instinctive. La mamifere. care se continuă cu subiculumul. de memorie şi de controlul SNV. mărimea şi densitatea celulelor. La exterior.3. 1958). numit fimbria hipocampului. reprezentat de fiecare parte a creierului de către un inel cortical. pentru a caracteriza structurile primitive ale telencefalului ce formează un inel în jurul trunchiului cerebral.2. Câmpul CA1: conţine celule piramidale mici. (A) Localizarea structurilor sistemului limbic în cadrul emisferelor cerebrale. structurile incerte. Celebrul circuit emoţional al lui Papez (1937). care. vezi hipotalamusul) prin intermediul unor comportamente stereotipe. În partea inferioară. hippokampos). funcţiile componentelor sistemului limbic ţin de controlul comportamentului emoţional şi motivational. aşezate cel mai aproape de subiculum. Conține 2 părți principale cornul lui Ammon și girusul dințat. care includea şi sistemul limbic. Animalele care au un sistem limbic slab dezvoltat (peştii. Fig. vagi şi divers definite. a trezit interesul asupra acestuia din urmă. (B) Hipocampul și amigdala HIPOCAMPUL Hipocampul este localizat în profunzimea lobului temporal. Sistemul limbic include hipotalamusul şi un grup de structuri interconectate ale telencefalului (girusul cingulat. Concret. septul. Broca a folosit pentru prima dată termenul de lob limbic (1878). parahipocampic. Pe partea dorsală a hipocampului (cornul lui Ammon) se află un strat gros de fibre. Şanţul hipocampic separă girusul dinţat de girusul parahipocampic (cortexul entorinal).7. se continuă cu cornul lui Ammon. a mai fost numit creierul emoţional sau visceral (MacLean. aria paraolfactivă. Acesta sunt: 1. mai ales în cazul epilepsiei de lob temporal (se mai numeşte sectorul lui Sommer). reptilele etc. fugă şi împerechere (cei patru F. hipocampul este acoperit de un strat de fibre numit alveus. Hipocampul este o componentă majoră a creierului la oameni și mamifere.asemănătoare. Cele patru părţi (câmpuri). Cornul lui Ammon este subdivizat în patru părţi. . În jurul ariilor subcorticale ale sistemului limbic este situat cortexul limbic. Face parte din sistemul limbic și are rol important în memoria de lungă durată și în memoria în spa țiu. la rândul lui. pătrunzând în ventriculul lateral. hipocampul şi amigdala. atac. în cadrul căreia intră hipocampul propriu-zis (cornul lui Ammon). formaţiunea hipocampică este acoperită de către girusul parahipocampic sau cortexul entorinal. celulele sunt predispuse la anoxie (cantitate inadecvată de oxigen în ţesut). În general. . permiţând organismului să fie mai flexibil şi mai capabil să se adapteze la mediu. în funcţie de întindere. nucleul talamic anterior. subcalosal. porţiuni ale ganglioni bazali. Multe structuri ale sistemului limbic au formă arcuită şi sunt situate între diencefal şi cortexul cerebral. La fel ca și cortexul cerebral este o structură pereche. neuroanatomia foloseşte termenul de formaţiune hipocampică. Numele de hipocamp se datorează asemănării acestei structuri cu un căluţ sau un monstru de mare (gr. notate cu CA (de la cornu ammonis) au forma literei C. Sub fimbria se află girusul dinţat. girusul dinţat şi subiculumul.) desfăşoară activităţile de hrănire.

2. Câmpul CA2: o bandă lungă de celule piramidale mari, situate între CA1 şi CA3; 3. Câmpul CA3: o bandă largă de celule piramidale situată între CA2 şi CA4; 4. Câmpul CA4: formează zona internă a girusului dinţat (mai nou, se pune problema dacă se poate delimita regiunea CA4 de regiunea CA3). Celulele hipocampului sunt repartizate şi în straturi. Astfel, de la suprafaţă spre interior sunt: 1) stratul plexiform şi alveus, care conţin fibre eferente (din neuronii piramidali) şi aferente (de la cortexul entorinal); 2) stratum oriens, care conţine dendritele bazale ale neuronilor piramidali şi celule în formă de coş care au efect inhibitor asupra celulelor piramidale; 3) stratul piramidal 4) stratul radiatum şi lacunosum-moleculare, care conţin dendritele apicale (din vârf) ale neuronilor piramidali Girusul dinţat este o structură corticală cu trei straturi, a cărui tip principal de celule sunt neuronii granulari (aceştia alcătuind stratul granular). Axonii celulelor granulare (fibre muşchiulare) fac sinapsă cu celulele piramidale din CA3. In profunzimea stratului granular se află un strat polimorf, alcătuit din celule piramidale modificate, iar extern de stratul granular se află stratul molecular, alcătuit, în principal, din axonii fibrelor aferente hipocampice. Stratul molecular este situat lângă stratul molecular al hipocampului. Conexiunile hipocampului. Cea mai importantă aferență a hipocampului este alcătuită din fibrele care provin de la cortexul entorinal. Pe această cale, în hipocamp ajung fibre de la centrii olfactivi primari, de la corpul amigdaloid şi diverse regiuni ale neocortexului. Legături directe între bulbul olfactiv şi hipocamp nu au fost demonstrate. Hipocampul mai primeşte aferențe de la girusul cingulat, în principal în subiculum. Prin fornix, se primesc inputuri de la aria septală. Alte surse aferente includ cortexul prefrontal, regiunea premamilară şi substanţa reticulată. Prin inputurile provenite de la diferite regiuni, hipocampul poate reacţiona ca un releu la evenimentele ce au loc în neocortex şi trunchiul cerebral, transmiţând informaţii despre aceste evenimente la hipotalamus, care provoacă modificări viscerale sau emoţionale la acestea. In afară de câteva fibre care părăsesc hipocampul prin stria logitudinală, majoritatea eferenţelor hipocampice iau calea fornixului. Fornixul are o parte precomisurală şi una postcomisulară. Fornixul precomisular conţine fibre care se termină în septum, în aria preoptică şi în hipotalamus. Fornixul postcomisular conţine fibre care se termină în corpii mamilari (predominant în nucleul medial al corpilor mamilari), în nucleii talamici anteriori şi în hipotalamus. Unele fibre ale fornixului se extind până la substanţa cenuşie a mezencefalului. Circuitul lui Papez are ca punct de plecare hipocampul. Impulsurile hipocampice ajung la corpii mamilari pe calea fornixului. De aici, pleacă prin fasciculul lui Vicq d'Azyr (tractul mamilotalamic) către nucleii anteriori ai talamusului, iar mai departe, este trimis către girusul cingulat. De la girusul cingulat, impulsul ajunge la cortexul entorinal pe calea cingulumului (mănunchi de fibre cinguloentorinale). De aici, ajunge înapoi în hipocamp. James Papez (1883 – 1958) a descris acest circuit în 1937 (A proposed mechanism of emotion), observând calea pe care o urmează virusul rabiei în creierul unei pisici. Acest circuit este implicat în emoţie, după cum arată şi numele articolului lui Papez, dar s-a descoperit că are un rol şi în stocarea informaţiilor (memorie).
Fig. 3.29. Schema bloc a conexiunilor sistemului limbic. Săgeţile îngroşate indică circuitul lui Papez (conexiunile interne), iar săgeţile subţiri indică conexiunile descrise mai recent (externe).

Fornixul este alcătuit din fibrele hipocampice aferente şi eferente, care se arcuiesc în jurul părţii rostrale, caudale şi superioare ale talamusului. Este compus dintr-o parte caudală lăţită - crura sau crus, o suprafaţă superioară compactă - corpul şi o parte care se arcuieşte peste partea rostrală a talamusului şi trece prin hipotalamus, ajungând la corpii mamilari - coloanele. Fornixul emisferei drepte comunică cu fornixul emisferei stângi prin comisura fornixului. Fiziopatologia formaţiunii hipocampice. Funcţiile formaţiunii hipocampice includ anumite forme de învăţare şi memorare, controlul agresivităţii şi al funcţiilor vegetative şi endocrine. Memoria şi învăţarea au fost asociate cu funcţionarea formaţiunii hipocampice în urma studiilor realizate atât pe animale, cât şi pe oameni. În cazul animalelor, s-a descoperit că hipocampul generează un ritm teta când animalul se apropie de o ţintă sau în diferitele faze ale condiţionării clasice sau operante. Alte studii au arătat că animalele cu leziuni hipocampice continuă să ofere acelaşi răspuns într-o situaţie de învăţare, chiar dacă acesta nu este cel bun. De asemenea, animalul îşi pierde şi capacitatea de a amâna răspunsul. La om, se pare că, mai ales în primele stadii ale dezvoltării creierului uman, hipocampul are un rol important în luarea deciziilor, prin stabilirea importanţei impulsurilor senzoriale aferente (acesta fiind stimulat de aproape orice senzaţie a subiectului). Prin urmare, dacă hipocampul stabileşte că un anumit semnal aferent este important, atunci informaţia respectivă va fi reţinută şi memorată. Astfel, o persoană se obişnuieşte rapid cu stimulii indiferenţi şi reţine orice experienţă senzorială care induce senzaţia de plăcere sau durere (condiţionare operantă). Hipocampul este implicat în toate aspectele memoriei declarative, cum ar fi memoria semantică (concepte), memoria episodică (întâmplări şi succesiunea lor cronologică) şi memoria spaţială (recunoaşterea localizării spaţiale). Se crede că hipocampul este responsabil pentru transmiterea informaţiilor din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată. În orice caz, în absenţa hipocampului, consolidarea pe termen lung a informaţiilor reţinute (verbale, simbolice sau spaţiale) este redusă sau irealizabilă. Sindromul amnezic (Korsakoff) este una din cele mai timpurii forme de tulburări ale memoriei care implică formaţiunea hipocampică. Starea de amnezie (după cum a fost definită original de către Th. Ribot), include amnezia anterogradă, amnezia retrogradă, confabulația, alături de lipsa iniţiativei, spontaneității şi intuiţiei. Agresivitatea şi furia par a fi modulate de către formaţiunea hipocampică. Stimularea electrică (la pisică) a părţii hipocampice aflate cel mai aproape de amigdală (spre polul temporal) facilitează comportamentul de tipul atacului prădătorului, iar stimularea părţii aproapiate de aria septală inhibă acest comportament. Este important faptul că aria septală primeşte aferențe de la hipocamp şi trimite eferențe către hipotalamus. Din acest motiv, se presupune că joacă rolul de releu pentru semnalele care pleacă din hipocamp pentru modularea comportamentelor agresive provocate de către hipotalamus. La om, au fost evidenţiate comportamente agresive legate de leziunile, tumorile şi epilepsia care afectează hipocampul. Cele mai frecvente comportamente de acest fel sunt ostilitatea şi actele explozive de violenţă fizică. Unele funcţii endocrine sunt modulate de către hipocamp, fapt realizat datorită conexiunilor cu hipotalamusul. Prin proiecţiile sale asupra nucleului ventromedial, hipocampul poate inhiba secreţia de ACTH (hormon adrenocorticotrop). Se presupune că hipocampul este sensibil la nivelurile hormonale şi acţionează ca un mecanism de feedback asupra hipofizei.

AMIGDALA

Amigdala (corpul amigdaloid, complexul nuclear amigdaloid, nucleul amigdaloid) este o formaţiune alcătuită din numeroşi nuclei mici, fiind localizată imediat inferior de cortexul cerebral al lobului temporal. Prezintă numeroase conexiuni bidirecţionale cu hipotalamusul, precum şi cu alte arii ale sistemului limbic. Funcţional, amigdala se împarte în două regiuni nucleare: nucleii corticomediali (în care se termină o diviziune principală a tractului olfactiv ; are ataşat un nucleu de talie mică) şi nucleii bazolaterali (foarte dezvoltaţi la primate şi om şi nu are legătură cu sensibilitatea olfactivă). Conexiunile amigdalei. Amigdala primeşte aferențe de la toate regiunile sistemului limbic, precum şi de la neocortexul lobilor temporali, parietali şi occipitali. Primeşte informaţii senzoriale olfactive de la bulbul olfactiv şi informaţii senzoriale auditive şi vizuale de la ariile corticale specifice. Datorită acestor conexiuni multiple, amigdala a fost numită „fereastra" prin care sistemul limbic recepţionează informaţii despre mediul înconjurător. Cele mai importante eferențe ale amigdalei se proiectează pe hipotalamus prin căile striei terminale (care porneşte din nucleii corticomediali) şi calea amidgdalofugală ventrală (care porneşte din nucleii bazolaterali). De asemenea, trimite înapoi informaţii către zonele corticale de unde primeşte impulsuri vizuale şi auditive, către alte zone ale sistemului limbic, către talamus şi către substanţa cenuşie periapeductală din mezencefal. Funcţiile amigdalei. Dintre toate componentele sistemului limbic, amigdala exercită cel mai puternic control asupra proceselor viscerale (vegetative) ale hipotalamusului. Studiile au arătat că amigdala este implicată în agresivitate şi furie, hrănire, funcţii cardiovasculare, endocrine, mişcări somatice şi memoria afectivă. Stimularea electrică a amigdalei produce reacţii asemănătoare cu cele produse de stimularea electrică a hipotalamusului: creşterea sau scăderea tensiunii arteriale şi a pulsului, a secreţiei gastrointestinale, micţiune, dilatarea pupilelor, piloerecţie şi secreţia diferiţilor hormoni ai adenohipofizei (în special FSH, LH şi ACTH). Mişcările involuntare provocate de stimularea electrică a amigdalei cuprind: ridicarea capului sau a întregului corp, mişcări circulare, diferite tipuri de mişcări asociate cu mirosirea şi înghiţirea alimentelor (linsul buzelor, masticaţia, salivaţia). Reacţii de agresivitate şi furie asemănătoare celor generate prin stimularea hipotalamusului. Reacţii sexuale - fi erecţia, mişcările copulatorii, ejacularea, ovulaţia, contracţiile uterine sau travaliul prematur, pot fi, de asemenea, provocate. La oameni, stimularea electrică poate evoca diferite tipuri de amintiri cu încărcătură afectivă. Deci, amigdala este implicată și în memoria afectivă. Patologia amigdalei. Distrugerea experimentală (la maimuţe) a porţiunilor anterioare a lobilor temporali (care includ amigdalele) induce modificări comportamentale reunite sub numele de sindromul KlUver-Bucy. La animal, se manifestă prin: lipsa reacţiei de teamă la orice, curiozitate extremă faţă de orice, uitare rapidă, tendinţe orale (bagă tot ce găseşte în gură şi chiar încearcă să înghită), hipersexualitate (încearcă să copuleze cu orice fiinţă, indiferent de vârstă, sex sau specie). Leziuni similare sunt întâlnite rar la om, iar simptomele sunt destul de asemănătoare. Epilepsia temporală (de lob temporal) pare a fi legată şi de leziunile amigdalei. Însă nu poate fi atribuită în totalitate acesteia sau unei alte componente a lobului temporal. Criza epileptică se datorează unui dezechilibru între excitaţie şi inhibiţie la nivelul unor zone nucleare, care provoacă o descărcare excesivă a neuronilor. În epilepsia temporală se constată următoarele simptome: 1) modificări viscerale: disconfort epigastric (în partea de sus a abdomenului) şi toracic, greaţă, palpitaţii, paloare sau înroşire facială, tahipnee (accelerare a ritmului respiraţiei) sau apnee

(întreruperea temporară a respiraţiei). senzaţie de familiaritate (deja-vu). globus pallidus (fig.caudat. evenimentelor). 3. putamen şi palid) formează corpul striat. depresie. reacţii de apărare şi. putamen. care împreună cu sistemul piramidal este responsabil de controlul motor. Nucleul caudat şi putamenul formează neostriatumul. Majoritatea fibrelor senzoriale şi motorii care fac legătura între cortexul cerebral şi măduva spinării trec prin spaţiul dintre nucleii striaţi. Ultima componentă. ceilalţi doi nuclei fiind localizaţi în subtalamus (nucleul subtalamic) şi în mezencefal (substanţa neagră). 3. capul se îngustează şi se continuă cu corpul nucleului caudat. globus pallidus (paleostriatum) şi putamenul formează nucleul lentiform. partea cea mai voluminoasă a nucleului caudat. Corpul nucleului caudat Coada nucleului caudat Fig. ganglia). Nucleul lentiform (putamen + globus pallidus. Corpul striat include nucleii bazali dispuşi în interiorul emisferelor cerebrale. 4) tulburări mnezice (de memorie): senzaţie de înstrăinare (nerecunoaşterea obiectelor. 3. 3) iluzii perceptive (de tip distorsiune): vizuale. Localizarea nucleilor striaţi (nucleii bazali din interiorul emisferelor cerebrale). este cea mai subţire. ca şi cerebelul. 3. Vârful piramidei se află în apropiata vecinătate a talamusului.30). fig. sentiment de singurătate. excitaţie erotică). auditive.30) are forma literei C şi este dispus de-a lungul ventriculului lateral. voioşie. Nucleul caudat (fig. mai rar. aflată în dreptul insulei. In partea rostrală a talamusului se găseşte capul nucleului caudat. substanţa neagră şi nucleul subtalamic. defecaţie şi micţiune involuntară. salivaţie excesivă.30) are forma unei piramide cu baza triunghiulară. eructaţie (râgâială).30. numit capsula internă. fac parte din sistemul motor extrapiramidal. ganglionii bazali sunt reprezentaţi de nucleul caudat. iar neostriatumul şi nucleul lentiform (deci cei trei nuclei . Posterior. Aria de asociaţie premotorie şi suplimentară . Nucleii bazali Nucleii bazali (ganglioni bazali. coada nucleului caudat. olfactive (mai rar). de care este despărţită de capsula externă şi claustrum (o lamă de substanţă cenuşie cu funcţie necunoscută). De fiecare parte a creierului. emoţii pozitive (veselie. se arcuişte în partea posterioară a talamusului şi ajunge la amigdală. 2) modificări afective: teamă (de la foarte uşoară la foarte intensă).

rigiditate musculară). glutamatul etc.mişcări involuntare de tip coree. 3. hemibalism. în special. Un rol asemănător are şi DA (dopamina). nucleul caudat şi putamen. Deoarece circuitele de feedback care au traiect de la cortex spre nucleii bazali şi înapoi la cortex conţin neuroni GABA-ergici. Aferențe provenite.plănuirea. Circuitele nonmotorii ale nucleilor bazali sunt: circuitul prefrontal (cu rol în plănuirea conştientă a mişcărilor). care par a modula aspecte non-motorii ale comportamentului. atetoză. De exemplu. un sistem secundar al controlului mişcărilor (sistemul principal este cel piramidal. circuitul prefrontal poate modula iniţierea şi încetarea unor funcţii cognitive (ex. deoarece GABA (acidul gamaaminobutiric) este principalul neurotransmiţător inhibitor. De asemenea. Alţi neurotransmiţători eliberaţi la nivelul nucleilor bazali sunt: ACh (acetilcolina). Similaritatea anatomică dintre cele trei circuite non-motorii şi cel motor sugerează că şi funcţionarea lor este asemănătoare. 3. principalele eferenţe pornesc din paleostriatum. ticuri şi hipotonie musculară mai mult sau mai puţin accentuată) sau hipokinetic (bradikinezie . stimulează componente specifice din nucleii bazali şi talamus şi se termină înapoi în scoarţa cerebrală. Conexiuni interne reciproce între striat şi substanţa neagră. Se poate observa şi funcţia motorie a acestor nuclei.31): 1. însă aceştia sunt implicaţi şi în alte circuite cortico-subcorticale. alcătuit din tracturile corticospinale). Nucleii bazali fac parte din sistemul extrapiramidal. toate ariile corticale proiectează către nucleii bazali) prin capsula internă şi externă şi de la talamus (de la nucleii intralaminari). nucleii bazali au fost asociaţi cu funcţia de modulare a iniţierii mişcărilor (realizată de către cortexul motor). Analog.trei tipuri de conexiuni ale nucleilor bazali (fig. în special către talamus şi scoarţa cerebrală. Conexiunile nucleilor bazali . . având efect inhibitor. Nucleii bazali sunt notaţi cu litere îngro şate. atenţia şi memoria de lucru (de scurtă durată)). circuitul limbic poate modula stările afective şi motivaţia. Patologia nucleilor bazali In linii mari. celelalte facând sinapsă la nivelul acestuia. De regulă. 3. acestea sunt circuite de feedback negativ. Acest feedback negativ oferă stabilitate sistemelor pentru controlul motor. nucleul roşu. Eferenţe: neostriatumul trimite.31. iar paleostriatumul către talamus. tremor. formaţiunea reticulată şi oliva bulbară. Aceste circuite paralele pornesc din diferite zone ale cortexului. Schema bloc conexiunilor nucleilor bazali. norepinefrina. circuitul limbic (cu un rol presupus în modularea emoţiilor) şi circuitul oculomotor (cu rol în modularea mişcărilor oculare). lezarea circuitului motor poate duce la disfuncţii de tip hiperkinetic (diskinezie . între globus pallidum şi nucleul subtalamic (tot reciproce) şi o proiecţie masivă neostriato-pallidală . tulburarea funcţiilor cognitve şi afective prezente în boala Parkinson şi Huntington (vezi patologia) poate fi datorată disfuncțiilor acestor circuite non-motorii.lentoarea mişcărilor şi hipertonie musculară . enkefalina.Mușchi Fig. datorată acestor conexiuni. de la cortexul cerebral (virtual. 5-HT (serotonina). care face legătura între substanţa neagră. 2. Funcţiile nucleilor bazali.

20 de ani. Tremorul involuntar (de repaus). este asociată cu tulburări cardiace. Tremorul patologic poate fi: tremor de repaus (3. (Hemi)Balismul este o mişcare involuntară violentă. după Boala Alzheimer. uneori fiind însoţită şi de demenţă. Bradikinezia este adesea mai neplăcută decât celelalte două simptome motorii. Simptomele motorii includ tremor de repaus (3-6 Hz). boala Huntington şi sindromul Tourette. după care se vin decă).lipsa aproape totală a mişcărilor) şi hipertonie (rigiditate) musculară. boala Parkinson apare între 50 şi 70 de ani şi este fatală în 10. tremor postural (6-11 Hz) şi tremor intenţional sau kinetic (37 Hz). Coreea Sydenham apare în copilărie sau adolescenţă (7-13 ani). de regulă. sunete simple („ghrm". de o hipotonie musculară exagerată (membre balante). şi cea mai importantă afecţiune a nucleilor bazali. muşchii feţei şi gâtului. Afectează. deoarece. Tremorul poate fi fiziologic (7-11 Hz) sau patologic. atetoza de leziunile pallidumului. cea mai comună formă de diskinezie. Boala Parkinson (paralizia agitantă) este a doua cea mai întâlnită boală degenerativă a SN. bolnavul trebuie să îşi concentreze toată energia pentru a efectua chiar şi o mişcare simplă. evoluează câţiva ani. mişcărilor complexe (dat din cap. uneori. Ticurile sunt mişcări bruşte. în formele severe (akinezie). ecolalie . Descrisă în anul 1817 de către James Parkinson (1755-1824) sub numele de paralizie agitantă. umflarea nărilor. mai rar. stress şi anxietate şi diminuat de mişcările voluntare. Ticurile sunt specifice copilăriei şi. (de regulă) stereotipe. substanţelor psihoactive. În medie.5-7 Hz). capul şi gâtul. Tremorul fiziologic este slab sesizabil cu ochiul liber. care apar brusc şi se inserează printre mişcările voluntare. oscilatorii în raport cu un punct fix. de regulă. ridicarea şi coborârea umerilor etc.repetarea cuvintelor). lătrat) şi sunete complexe (sughiţ. nu persistă mai departe. Coreea este provocată de lezări mici şi multiple ale putamenului. Tulburările complexe datorate leziunilor nucleilor bazali sunt boala Parkinson. De regulă. apar în jurul ochilor şi gurii şi se pot extinde către gât şi umeri. De obicei. de regulă. de tip vermiform (ca viermele). mârâit.Mişcările de tip coreiform (coreea) sunt mişcări involuntare ample. specific în Parkinsonism. Dacă totuşi persistă. Sunt accentuate de emoţii şi mişcări voluntare şi dispar în timpul somnului.). Afectează mai ales extremităţile şi arată de parcă pacientul ar număra bani. dificultăţi mari la iniţierea mişcărilor (bradikinezie. dar se poate amplifica datorită emoţiilor. stereotipice. care afectează atât muşchii agonişti. până la akinezie . Fenomenul de roată dinţată este caracterizat de . Hipertonia musculară este caracterizată de rezistenţă la mişcările pasive. care poate merge. rapide. oboselii. Atetoza constă în mişcări lente. iar balismul de leziunile subtalamusului. oboseală. Ticuri pot fi de tipul mişcărilor simple (clipit. Coreea poate fi de tip Sydenham (acută) sau de tip Huntington (cronică). în special în zonele extremităţilor şi gâtului. continue. Este amplificat de emoţii. cât şi pe cei antagonişti. cuprinde şi muşchii proximali ai membrelor. hipoglicemiei etc. iar tulburările de tonus lipsesc. se diminuează în intensitate şi frecvenţă. această boală este caracterizată de o serie de simptome motorii. cum ar fi a ridica mâna. Tremorul. este caracterizat de mişcări involuntare ritmice. e prezent mereu în starea de veghe. Ele se însoţesc. care afectează muşchii extremităţilor şi. sărit). uneori. ce implică simultan mai multe grupe musculare. de tip balistic care cuprinde membrele contralaterale leziunii. spre deosebire de tremorul intenţional provocat de lezarea cerebelului. extremităţile şi.

De asemenea. sforăit. imposibilitatea de a păstra postura erectă pentru mai mult timp.a Tulburările cognitive (demenţa) implică afectarea memoriei de lucru (scurtă durată). capacităţii de a plănui. mai ales pentru bradikinezie. lipsa acestei inhibiţii determină activarea excesivă a muşchilor de către aceşti nuclei. se mai pot observa: apariţia rapidă a somnolenţei. inhibaţi. coprolalie (limbaj obscen). Coreea (componenta motorie a bolii) se caracterizează prin mişcări bruşte. Pe lângă aceste simptome.modificări periodice ale tonusului muscular datorate tremorului adiacent şi poate fi observat şi simţit la mişcarea extremităţilor. în special a celor din cortexul cerebral (care este implicat în funcţiile cognitive). Demenţa din boala Huntington pare a nu fi cauzată de distrugerea neuronilor GABAergici. Scoarţa cerebrală . devin hiperactivi. tulburări vegetative (hiper-salivaţie. Este o boală degenerativă ce cauzează moartea în 10-20 de ani. de către Gilles de la Tourette (1857-1904). Baza neurofiziologică a sindromului Tourette este dată de afectarea neuronilor dopaminergici ai nucleului striat. cum ar fi schizofrenia sau tulburarea sociopată. în stare normală de către DA din substanţa neagră. spontaneităţii etc. descris pentru prima dată în 1884. izolate la început. cognitive şi comportamentale. un tic motor. Ticurile sunt adesea însoţite de tulburări comportamentale. Sindromul Tourette. cum ar fi tulburarea obsesiv-compulsivă. descrisă prima dată în 1872. este un sidrom rar şi sever. înlăturării răspunsurilor nonpertinente. ecopraxie (imitaţia unor acte). Cauza distrugerii neuronilor dopaminergici este necunoscută. ecolalie (tendinţa de a repeta cuvinte sau propoziţii auzite recent). constipaţie) ş. Nu se cunoaşte tratament. „îngheţări" temporare tulburări de vorbire şi de scris (uşoare). se crede că responsabilă este şi distrugerea neuronilor dopaminergici din sistemul limbic. pe baza unor pacienţi ai bunicului şi tatălui său. transmiţând încontinuu impulsuri excitatorii către aproape toţi muşchii corpului. aplecarea capului înainte. Nucleul caudat şi putamenul. Este caracterizată de deficienţe motorii. apare între doi şi 14 ani. era confundată cu tulburări psihice. care ulterior cuprind tot corpul. Tulburările afective includ aplatizarea afectivă (indiferenţa). desigur. Primul simptom. Coreea Huntington este o afecţiune ereditară care debutează la 30-40 de ani. stereotipia activităţii (intenţionată). depresie asociată cu lipsa de activitate. Boala Huntington (coreea Huntington sau coreea cronică). Defectul genetic care provoacă Huntington este localizat pe braţul scurt al cromozomului 4. De obicei. In mod normal. apatie etc. lipsa controlului impulsurilor şi lipsa atenţiei. de către George Huntington (1850-1916). Cauza fiziologică a acestor mişcări este dată de distrugerea majorităţii neuronilor GABA-ergici (care secretă acid gamaaminobutiric) din nucleul caudat şi putamen şi ai neuronilor colinergici (care secretă acetilcolină) din numeroase alte arii cerebrale. ci colinergici. Tulburările motorii se datorează pierderii progresive de neuroni dopamingergici (care produc DA) din substanţa neagră. care implică multiple ticuri: strănut. terminaţiile axonale ale neuronilor GABA-ergici inhibă globus pallidus şi substanţa neagră şi. datorită simptomelor psihice extrem de importante.

Sunt împărţiţi în două mari categorii: 1) Neuroni piramidali: mici (cu efecte tonice). Aranjamentul celular al oricărei regiuni corticale poate fi subdivizat în unităţi funcţionale numite coloane corticale (fig. Altele. iar aferențele provin de la alte coloane (fibre de asociaţie) sau de la arii senzoriale periferice.Scoarţa cerebrală (cortexul cerebral) reprezintă etajul cel mai superior al SNC. Deşi reprezintă. format din neuroni motori mijlocii şi mari. unii sunt excitatori. forma şi numărul de neuroni. integrarea şi procesarea cognitivă (percepţia. orizontali nevrogliformi şi granulari (celulele lui Martinotti). 50) (ex. care diferă de la o regiune la alta. care pot avea origine în aceeaşi emisferă (fibrele de asociaţie) sau în emisfera opusă (corpul calos). Aria corticală reprezintă aproximativ 220 cm2. fuziformi. In funcţie de structura celulară. format din neuroni mici senzitivi şi stratul intern (piramidal). 2) Neuroni stelaţi sau granulari au de obicei axoni scurţi şi funcţionează. 33 % din total. aria somatoestezică. cortexul cerebral se împarte în: * paleocortex sau allocortex: conţine două straturi de celule . eliberând GABA. Este o structură apărută târziu.6 până la 100 de miliarde ! Celulele gliale sunt cam de vreo zece ori mai multe. din punct de vedere filogenetic. în principal. reprezintă circa 66% din populaţia neuronală corticală. iar alţii sunt inhibitori. Neuronii cortexului cerebral pot avea legături cu alţi aproximativ 10.stratul extern (granular). pot fi în formă de coş. * neocortex sau izocortex: conţine şase straturi delimitate între ele în funcţie de mărimea. 3. diencefal etc.000 de neuroni. însă. cea mai importantă componentă a SNC. aria vizuală etc.). coloane corticale METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE ÎN NEUROPSIHOLOGIE . numărul de neuroni este estimat pentru fiecare coloană în jurul a 2500.34). dau naştere aproape tuturor fibrelor eferente ale cortexului. provin de la diverse zone subcorticale (trunchiul cerebral. funcţiile sale sunt cel mai puţin cunoscute. împreună cu neuronii fuziformi. aceştia din urmă ajungând până acolo încât pot fi observaţi cu ochiul liber. Se cunosc. aria motorie. acoperind emisferele cerebrale şi fiind brăzdată de girusuri şi scizuri. mijlocii sau giganţi (Betz). iar cortexul cerebral uman reprezintă apogeul dezvoltării filogenetice. în număr mai mic. Numărul neuronilor scoarţei cerebrale nu se cunoaşte precis. eliberând glutamat. de densitatea fibrelor mielinizate şi de funcţiile specifice Funcţiile superioare şi complexe ale cortexului cerebral se datorează organizării celulare a acestuia. Scoarţa cerebrală este împărţită într-o multitudine de arii funcţionale (Broadmann a găsit cca. dintre care aproximativ 100 sunt piramidali. efectele provocate de lezarea scoarţei sau de stimularea specifică a anumitor zone (ex.)). iar volumul este de aproximativ 300 cm3.) sau corticale. gândirea etc. Aceşti neuroni piramidali reprezintă eferenţele unei coloane. ca interneuroni care transmit impulsuri nervoase numai pe distanţe scurte în interiorul cortexului cerebral. Cele mai multe aferențe ale cortexului cerebral provin de la talamus. de departe. literatura fiind plină de estimări ce merg de la 2.

Traseul ritmic al acestuia este dependent de integritatea funcţională a structurilor subcorticale. β (beta). Gradul de complexitate şi specificitate al răspunsurilor provocate este direct proporţional cu nivelul ierarhic la care se situeză zona stimulată. Utilizarea acestui procedeu ca instrument de control sau de manipulare comportamentală este condiţionată de rezolvarea prealabilă a unor probleme serioase de ordin etic. SN permite utilizarea a două seturi de tehnici de investigare: stimularea şi înregistrarea electrică şi stimularea şi înregistrarea chimică. Şocurile electroconvulsive reprezintă stimularea electrică cea mai intensă şi este folosită uneori în tratamentul bolnavilor depresivi. Inregistrarea poatea fi făcută pe un singur neuron sau pe populaţii de mii de neuroni (cum este în cazul potenţialelor evocate). într-o lucrare publicată în 1929. Această activitate continuă a milioane de neuroni apare în două variante: sincronizată şi desincronizată. Totuşi. care pot fi atât de subţiri încât să permită stimularea unui singur neuron. cu ajutorul electrozilor. care activează sute sau mii de celule nervoase. acesta necesitând stimularea coordonată a prea multor puncte la diverse nivele cerebrale. Electroencefalografia (EEG) este cea mai frecvent utilizată în practica clinică curentă şi se realizează cu ajutorul unor electrozi aplicaţi pe scalp. după diferite montaje. potenţialele evocate. în special a celor piramidali. prin diverse tehnici electrofiziologice (electroencefalografia. Se înregistrează în zonele posterioare ale creierului adult în stare de veghe. de către Bartholow. electrocorticografia. politic şi social. prima înregistrare a ritmurilor bioelectrice a fost realizată de către psihiatrul german Hans Berger (1924). de origine corticală. metode anatomice şi metode psihologice. în stare de repaos . Stimularea electrică este o tehnică ce urmăreşte mimarea activităţii naturale a creierului şi este cunoscută de foarte mult timp (a fost aplicată. θ (teta) * Ritmul α are o frecvenţă de 8-13 Hz. EEG este extrem de uşor şi rapid de realizat. Cu ajutorul EEG se obţin informaţii despre patru tipuri de ritmuri (biocurenţi) cerebrale: α (alfa). La om. Semnalul EEG este. prin acest mijloc nu acoperim decât părţile laterale ale emisferelor cerebrale. Metode şi tehnici fiziologice Având două modalităţi de transmitere a informaţiei (electrică şi chimică). stereoelectroencefalografia. Tehnica electrozilor implantaţi a furnizat date valoroase cu privire la fiziologia creierului. Δ (delta). pentru a acoperi toată suprafaţa capului. regiunea mediană şi cea inferioară a cortexului nefiind cuprinse. Stimularea de la distanţă (telemetrică) a relevat date aberante. Stimularea localizată se realizează cu ajutorul electrozilor cu un singur fir. electroencefalografia cuantificată). există trei mari categorii de metode: metode fiziologice. cercetătorul obţinând date asemănătoare cu cele de la stimularea pe animale). de regulă. Înregistrarea electrică este o metodă ce permite înregistrarea activităţii electrice naturale a creierului şi este realizată. nu produce senzaţii neplăcute şi nu are contraindicaţii. de asemenea.Pentru a cerceta relaţia dintre psihic şi creier. provenind din sumaţia potenţialelor postsinaptice ale neuronilor. o durată de 80-120 ms şi o amplitudine de 25-100 µV. la om. Comportamentul natural uman nu poate fi înlocuit de stimulare. în 1874. Pentru studii comportamentale se utilizează electrozi mai mari.

Înregistrările şi stimulările talamusului au adus informaţii neuropsihologice cu privire la rolul structurilor acestuia în limbaj şi memorie. Este un ritm de activare. Orice excitaţie (luminoasă. latenţa depinzând de localizarea exactă a electrodului înregistrator. Aceste unde apar în zonele temporale şi frontale. efort de atenţie. În vederea acestui scop. În clinică. nu trebuie să depăşească 10-15% din totalul undelor înregistrate. ele sunt mascate şi pot fi puse în evidenţă numai după suprimarea ritmurilor α printr-un excitant psihosenzorial. care se manifestă prin descărcări electrice anormale. Răspunsurile apar la câteva milisescunde de la aplicarea stimulului. * Ritmul Δ este constituit din unde cu frecvenţă de 0. în mod repetitiv. Normal. hipersincrone. Marea utilitate a EEG este în studiul şi diagnosticul epilepsiei. este mai puţin labil şi dispare la excitaţiile tactile. * Ritmul θ este constituit din frecvenţe de 4-7 Hz şi amplitudine de 30-70 µV. excesive şi intermitente. activitate psihică) anihilează ritmul α (reacţie de oprire). Electrocorticografia se referă la înregistrarea activităţii electrice cerebrale. după efectuarea unor craniotomii. cu ajutorul electrozilor aplicaţi direct pe cortexul cerebral. Deoarece creierul are o activitate permanentă. dar şi la adulţi în timpul somnului (Non-REM). care permite degajarea potenţialelor de voltaj mic. este ritmul dominant). * Ritmul β este constituit din unde cu frecvenţa de 14-25 Hz şi o amplitudine de 10-30 µV (în medie jumate din α. poate indica perturbări ale activităţii electrice subcorticale) sau polimorf (asemănător β. auditive şi somatosenzitive. Cel mai adesea.5-3 Hz şi amplitudine de 50-100 µV. se utilizează frecvent potenţiale evocate vizuale. Potenţialele evocate sunt reacţii electrice evocate în SN de stimuli externi specifici. potenţialele evocate sunt preluate din cortex cu ajutorul electrozilor plasaţi direct pe scalp. poate indica tulburări ale activităţii electrice corticale). marcate pe EEG. Apare în special la copiii mici (< 4 ani). dar poate fi prezent şi la adulţi sau. psihosenzorială. la nivelul părţii centrale a lobilor temporali şi a regiunii din jurul ventriculului III au contribuit la explorarea . se prezintă subiectului stimulul de studiat. Este generat de către formaţiunile subcorticale. este imposibil a deosebi un potenţial evocat singular de activitatea de fond. în caz de somnolenţă.cu ochii închişi şi se atenuează sau se blochează la deschiderea ochilor (este denumit ritmul relaxării). dar ele pot fi înregistrate şi cu ajutorul unei singure unităţi. Poate fi monomorf (asemănător α. Foarte neregulate şi dispersate printre ritmurile α . la nivelul cortexului cerebral. Valorile mari ale ritmului θ indică procese patologice în straturile cerebrale profunde. Stereoelectroencefalografia cu electrozi implantaţi în profunzime a permis efectuarea unor studii asupra mişcărilor anormale în cursul talamotomiilor. Apare mai ales la copii (în jurul a patru ani. după care se face o medie a răspunsurilor. Înregistrările la nivelul părţii ventromediane a lobilor frontali. la nivelul regiunilor temporale.

Stimularea şi înregistrarea chimică se face cu ajutorul substanţelor halucinogene (mescalină. în condiţiile mediului natural de viaţă. dinamice etc.substratului anatomic al emoţiilor umane. stereotipii. care a adus o contribuţie decisivă la înţelegerea obiectiv-ştiinţifică a raportului psihic-creier. cât şi omul se confruntă frecvent cu situaţii problematice de diferite grade de complexitate. de întârziere.) şi a medicamentelor cu efect de modificare a comportamentului şi trăirilor psihologice (antidepresive. deoarece ele mijlocesc şi facilitează atingerea obiectivului adaptativ final. au permis şi stabilirea unor legături între anumite fenomene comportamentale şi localizarea lor anatomică (ex. Acest fapt relevă că. prin introducerea termenului de condiţionare instrumentală sau operantă. Analiza lor furnizează informaţii cu privire la modul general de funcţionare a creierului şi la organizarea comportamentului. anxiolitice. Pentru aceasta. al fiziologiei SN. a activităţii reflexe. Acestea au dus la elaborarea teoriei temperamentale dinamice. Acţiunile acestor substanțe diferă în funcție de locul acțiunii: în timp ce unele acţionează la nivelul sinapsei. Electroencefalografia cuantificată se foloseşte pentru studiile de lateralizare ale proceselor psihice. Psihofarmacologia cuprinde două mari domenii. Metoda condiţionării a dus la determinarea legilor generale ale formării şi consolidării reflexelor condiţionate de diferite tipuri (simple. orice substanţă medicamentoasă ce acţionează asupra creierului acţionează şi asupra comportamentului și constituie o metodă de stimulare chimică. Tot cu această metodă. opium. fundamental. Este puţin folosită. altele acţionează asupra membranei neuronale prin scădere excitabilităţii acesteia (anestezicele). care se interpun între motivaţia subiectului şi obiectul corespunzător satisfacerii ei. LSD etc. realizate în zona lombară sau suboccipitală și urmărește compoziţia sa chimică şi prezenţa unor particule virale sau microbiene. metoda este utilizată în studiul epilepsiei şi în tratamentul bolii Parkinson. Analiza lichidului cefalorahidian (cerebrospinal) se face prin puncţii. respectiv forţa. semnalizare şi legătură temporară.). Metode fiziologice globale. în timp ce al doilea are în vedere utilizarea medicamentelor ca unelte de investigare a funcţiilor cerebrale legate de comportament.). meningoencefalită sau hemoragie cerebrală (şi nu numai). la studiile asupra asimetriei funcţionale (deseori contestate). a devenit posibilă controlarea efectelor comportamentale ale medicamentelor în conjuncţie cu transmiţătorii şi receptorii sinaptici. Astăzi. iar altele interferează cu metabolismul neurotransmiţătorilor. Primul se ocupă de mecanismele de acţiune ale medicamentelor utilizate în clinica psihiatrică. morfină. de diferenţiere. dar şi la analiza neurodinamică a altor structuri de personalitate. Skinner perfecţionează metoda condiţionării. În principiu. echilibrul şi mobilitatea. Introducând noţiunile de reflex condiţionat. pentru depistarea şi clasificarea noilor psihotrope. dezvoltându-se astfel psihofarmacologia sau aşa-numita farmacologie comportamentală. De asemenea. Meritul trecerii de la cercetarea artificial-segmetară la cea sistemic-naturală. iar în psihofarmacologie. agresivitate şi hipocamp). s-au putut identifica şi determina proprietăţile naturale ale celor două procese fundamentale (excitaţia şi inhibiţia). el a pus bazele unui capitol nou. Pe măsura acumulării experienţei privind neurotrasmiterea sinaptică la nivel cerebral. analgezice etc. îi revine lui Pavlov. . Este principala modalitate de confirmare sau infirmare a diagnosticului de meningită. atât animalul. Aceste acte se numesc instrumentale sau operante. omul sau animalul trebuie să-şi formeze pe loc acte comportamentale adecvate surmontării obstacolelor ce se impun între organism şi obiect.

pregătire etc. La om.). cercetătorul având direct o leziune provocată şi trebuind să stabilească doar corelatul psihocomportamental (cum au făcut Wernicke.a. Principiul funcţionalităţii . tehnica neurotoxinelor etc. pe de altă parte.Metode şi tehnici anatomice Metoda leziunilor anatomice. pe de-o parte drumul de la simplu la complex şi. a fiecărui proces psihic trebuie folosite sarcini specifice. în scopuri de diagnostic. Penfield ş. electric. principiul gradaţiei. să ţină seama de diferenţele interindividuale (vârstă. Metoda leziunilor anatomice vizează relaţia dintre o regiune circumscrisă a creierului lezat şi deficienţele cognitiv-comportamentale ce apar în urma lezării. aceasta vizează determinarea specializării funcţionale a diferitelor structuri şi zone ale creierului şi stabilirea legăturii dintre acestea şi diferitele funcţii psihice.verificabilitatea prin alte metode clinice (fiziologice. Broca. leziunea mai poate fi produsă şi de o boală neurologică sau de o intervenţie chirurgicală. imagistice. deoarece localizarea tulburărilor unei funcţii psihice oarecare nu este totuna cu localizarea funcţiei respective normale. principiul obiectivității.). prin implantarea granulelor radioactive. principiul funcţionalităţii dinamice. coagulare. a unor indicatori şi parametri de ordin cantitativ şi calitativ exteriorizabili şi măsurabili. mai nou. injectării cu alcool. tabloul postoperator imediat şi tabloul postoperator îndepărtat. Lobotomia (rar utilizată) se referă la distrugerea fizică a unui lob cerebral. diversificate şi diferenţiate. Pentru explorarea. Principiul obiectivității presupune: a) stabilirea. sex. Metode neuropatologice. Mai concret. aspiraţiei. biochimice etc. Principiul gradaţiei presupune că explorarea oricărui proces psihic trebuie să urmeze. iar leucotomia are drept scop secţionarea unor căi comune dintre diferite porţiuni ale creierului.imagistica prin rezonanţă magnetică IRM / MRI) se folosesc şi pentru a determina ariile cerebrale activate în timpul solicitării unor procese psihice. pentru fiecare probă. . c) predictabilitatea . Totuşi. metodele neuroradiologice (de imagistică corticală .orice probă neuro-psihologică aplicată cu metoda neuropatologică trebuie să aibă o construcţie problematică (trebuie să pună subiectul în contextul unei mici procesualităţi). Principiul adecvării. care să permită diferenţierea tipurilor de tulburări. Jackson. La baza acestei metode trebuie să stea anumite principii: principiul adecvării.). trunchiul cerebral etc. nu trebuie să ne pripim în a face corelaţii.). De aceea. Orice afecţiune patologică a creierului provoacă tulburări corespunzătoare în plan psihocomportamental. electrofiziologice. metodele neuropatologice se folosesc de un material „servit ca pe tavă". Examinarea neuroradiologică se foloseşte în general pentru depistarea sindroamelor. refrigerare focală. Trebuie consemnate cel puţin trei momente ale dinamicii tulburării: tabloul preoperator. Leziunea înseamnă înlăturarea unei mici porţiuni dintr-o structură anatomică pin diverse metode: cu ajutorul bisturiului. b) posibilitatea de verificare a datelor în situaţii similiare. Ablaţia se referă la îndepărtarea unei întregi componente anatomice (cortexul.

1927) implică radiografii craniene. IRM utilizează variaţiile semnalelor produse de proton în corp în condiţiile în care capul pacientului este introdus într-un camp magnetic puternic (fig. iar în neuropsihiatrie. Tomografia cu pozitroni (PET . a activităţii circuitelor cerebrale. tomografie computerizată (TC). TC se bazează pe iradierea creierului din toate unghiurile cu raze X şi pe relevarea diferenţelor de densitate. care combină tehnologia calculatorelor cu razele Rontgen. ale auzului şi în căutarea unui focar epileptogen. În momentul de faţă sunt efectuate mai ales studii privind stimulările vizuale. Este o metodă sofisticată. Tomografia computerizată (tomodensitometria sau scanografia) a revoluţionat neurologia. atât normale. ale memoriei. Imagistica funcţională prin rezonanţă magnetică (fIRM sau fMRI . dar. se foloseşte pentru sprijinirea ipotezei diagnostice de demenţă non-organică. Pe clişeele simple (imagini standard) ale craniului pot fi evidenţiate leziuni osoase. în leziunile degenerative cerebrale în depistarea precoce a tumorile maligne sau benigne. meningiomul. angiografie. în leziunile craniene infecţioase. pentru evidenţierea tumorilor.3. precum craniofaringiomul. descoperite din greşeală de către Wilhelm Conrad Rontgen. o vedere tridimensională. Radiografia nu trebuie repetată des. cu o rezoluţie anatomică şi temporală neegalată până acum (fig. Se pot realiza secţiuni virtuale care permit vizualizarea detaliilor structurii masei cerebrale (materia cenuşie. Mai nou. corpi străini intracranieni şi calcifieri intracraniene patologice determinate de leziuni. primitive sau metastazice.). deoarece razele X sunt nocive şi pot determina apariţia meningioamelor! Angiografia cerebrală (Egas Moniz. scleroza tuberoasă. pentru că nu utilizează raze X şi nici substanţe radioactive. Aceasta nu produce efecte secundare nocive. Tehnica permite măsurarea efectelor magnetice foarte slabe asupra ţesuturilor. de contrast. Angiografiei clinice i se adaugă. Tehnica fIRM permite stabilirea unei hărţi a funcţionării creierului uman. Cu ajutorul unui computer se obţine o imagine de o precizie . Un computer reconstruieşte secţiunile bidimensionale oferind.positron emission tomography) foloseşte un dispozitiv prin care se autoradiografiază ţesuturile. tehnica fIRM este folosită şi în detectarea minciunilor. acum. neurochirurgia şi neuroradiologia. permiţând vizualizarea directă a creierului. în final. cisticercoza etc. Radiografia foloseşte razele X. în momentul injectării în artere a unei substanţe de contrast. pentru ghidarea intervenţiilor exploratorii ale neurochirurgului etc. nitrogen 13. 4. efectuate în secvenţă rapidă.engleză) constă în utilizarea IRM pentru a vizualiza regiunile anatomice cerebrale unde se concentrează activităţile cognitive sau motorii. cât şi patologice. glucoza radioactivă (oxigenul şi glucoza sunt consumate cu predilecţie de către creier).3. opace. 4. carbon 11. ceea ce face posibilă vizualizarea anatomiei organelor situate în profunzime. Mecanismul de semnalizare a activităţii cerebrale se bazează pe creşterea cantităţii de sânge în zona respectivă şi pe creşterea oxigenării acelui sânge. fIRM Radiografia permite examinarea obiectivă a oaselor şi a unor ţesuturi moi din corpul uman. prin injectarea unor substanţe de contrast (radioizotopi): oxigen 15. mai ales. în 1895.Neuroradiologia dispune de radiografie. ale limbajului. cât şi a celor patologice. pentru evidenţierea deplasărilor. oligodendrogliomul.). atât a structurilor cerebrale normale. consecinţă a nevoilor metabolice crescute în zonă. Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) este cea mai sofisticată unealtă imagistică din toate timpurile. materia albă) cu precizie milimetrică. Este des utilizată în cazurile de traumatism cranian. de fracţiuni de secundă. Se foloseşte. IRM. încă. angiografia prin rezonanţă magnetică.

Metodele psihologice obiective sunt centrate pe relevarea. În acest scop. intereselor şi disponibilităţilor creatoare ale persoanei. trebuie să cercetăm etapele genetice anterioare pe care le-a parcurs. complexitatea extraordinară a sistemului psihic uman a făcut necesară elaborarea unei game largi de metode şi procedee de cercetare. dar şi pentru studierea altor funcţii cognitive sau pentru măsurarea debitului sangvin cerebral. o importanţă metodologică majoră pentru neuropsihologie o au următoarele: legea dezvoltării. legea interacţiunii dialectice dintre cauzele şi factorii externi. Între acestea. Metoda experimentală şi de laborator presupune un control riguros al variabilei independente şi al condiţiilor de desfăşurare a experimentului (metodă studiată pe larg în cursul de psihologie experimentală). Pentru a înţelege un proces psihic aflat la un anumit nivel de structurare şi integrare. pe de-o parte. testul de inteligenţă generală Binet-Simon. metoda testelor. Astfel. Metoda genetică şi comparată are la bază principiul fundamental al devenirii şi evoluţiei. realizarea celei mai simple mişcării sau reacţii putând implica acţiunea unui număr mare de componente psihice (ex. şi condiţiile interne (inclusiv factorii ereditari). pentru a ne aduce aminte un cuvânt. ceea ce duce la dificultăţi în alegerea și interpretarea acestora (ex. legea heterocroniei. ci trebuie să le implice. PET se foloseşte în studiul zonelor cerebrale implicate în vorbire. compunere. testul Eysenck etc). Metoda analizei produselor activităţii se foloseşte pentru cunoaşterea motivaţiilor. Prin aplicarea metodei genetice au putut fi descoperite legi fundamentale ale organizării psihice. cu adevărat ştiinţifice. în aproape orice fel de memorare). legea stadialităţii. metoda genetică şi comparată. construcţie de obiecte etc. Metode psihologice Investigarea neuropsihologică nu trebuie să se rezume la metodele neurologice de investigare (analizate mai sus). în cazul cuvintelor cu sens. Testul poate fi utilizat atât ca instrument de diagnosticare. testul aperceptiv tematic (TAT). folosim mecanismul de reactualizare al memoriei. legea heteronomiei. O problemă în legătură cu testele este numărul lor imens (se estimează peste 10.000). Din punctul de vedere al cercetării. însă acesta implică aportul gândirii. şi pe cele psihologice. . predeterminat şi imuabil. precum şi asocieri verbale. cât şi ca instrument de cercetare neuropsihologică. Printre acestea. dar şi asocieri imagistice. Acest lucru nu este deloc simplu. cu scopul de a distinge anormalitatea de normalitate şi realizarea mai eficientă a orientării şi selecţiei profesionale. Metoda testelor a fost introdusă în neuropsihologie pentru a determina nivelul dezvoltării mintale generale. potrivit căruia organizarea psihică nu trebuie interpretată ca ceva dat. pe de altă parte. înregistrarea şi analiza cât mai veridică şi mai fină a structurii şi dinamicii actelor comportamentale. metoda experimentului şi de laborator. desigur. 4 par a fi esenţiale pentru investigarea neuropsihologică: metoda analizei produselor activităţii. se recurge la sarcini de desen. Rorsarch. ci ca un produs al evoluţiei filogenetice şi ontogenetice. fără de care astăzi este de neconceput elaborarea unei teorii psihologice generalizate.remarcabilă. 16-PF (Cattell).

un stadiu actual pregăteşte apariţia unui nou stadiu. Erikson a demonstrat aşa-numita stadialitate psihosocială (confruntarea dintre trebuinţele individului şi ceea ce-i oferă societatea). Piaget a demonstrat stadialitatea inteligenţei. Anatomie clinică. Neuroscience at a Glance. Freud a demonstrat stadialitatea centrării şi satisfacerii libidoului. S. Iaşi. Bucureşti Barker. Editura Medicală. De-a lungul vieţii. BIBLIOGRAFIE Albu. Tratat de neurologie. ajungând la o stadialitate psihosexuală. corelată cu trecerea de la un nivel inferior la unul superior în organizarea structural-funcţională a creierului (ex. Polirom. precum şi faptul că devenirea nu este încheiată. diferite componente ating niveluri diferite de dezvoltare (văz mai bun decât auz. ea are două postulate de bază: 1) în interiorul sistemului psihic al unei persoane. Legea a fost demonstrată de cercetători celebri ce au investigat cu precădere anumite laturi ale vieţii psihice. Sindroamele neurologice. omul avansează de la o interacţiune biologică/fiziologică între persoana lui şi mediu. Psihologie experimentală. adică comportamentul său va deveni din ce în ce mai bine stăpânit de structurile psihice superioare. Metoda logico-matematică. desfăşurarea lor de la simplu la complex. Bucureşti Aniţei. Blackwell Science Ltd. Legea heteronomiei reflectă caracterul eterogen şi contradictoriu al dezvoltării psihice la nivel intraindividual şi interindividual. adică. RA. la una din ce în ce mai psihologică. R (2004). gândire abstractă mai bună decât concretă etc. Legea stadialităţii surprinde caracterul gradual al formării şi dezvoltării tuturor funcţiilor şi proceselor psihice.Legea devenirii susţine că psihicul devine. II. Barasi. a III-a.) 2) una şi aceeaşi funcţie sau structură psihică are niveluri diferite de dezvoltare la doi sau mai mulţi indivizi. . mecanismele perceptive se formează şi se dezvoltă înainte de cele ale gândirii). logico-formală şi cibernetică se foloseşte în situaţiile în care ne propunem să modelăm un anume proces psihic. postulează caracterul derivat. se formează în timp. de la organizare slabă la organizare mai bună. Piaget a arătat că stadiile nu se omit şi nu se inversează deoarece între ele există interacţiuni necesare genetic. procese şi structuri psihice se constituie şi se consolidează la momente diferite de timp (ex. experienţa anterioară şi stările actuale de necesitate (motivaţia). de influenţele externe şi mai ales de interacţinea dintre aceste influenţe şi caracteristicile sistemului endocrin. implicit. Prin urmare. Arseni. ed. devenit al psihicului. vol. C (1980) (coord. Un aspect esenţial pe care îl relevă legea dezvoltării este sensul ascendent al transformărilor.). MJ (1999). I. Legea interacţiunii dialectice dintre cauzele şi factorii externi şi condiţiile interne postulează că procesul devenirii şi dezvoltării sistemului psihic uman este declanşat şi determinat. Wallon a demonstrat stadialitatea dezvoltării afective. mielinizarea). Georgia. Editura ALL. asigurând condiţiile ca în stadiul următor să se producă o serie de transformări. este optimizabilă şi variabilă. Legea heterocroniei postulează că diferitele funcţii. Important de sublinat este faptul că trecerea de la un stadiu la altul în planul dezvoltării psihocomportamentale este susţinută şi. Neal. Oxford. M (2007). deci. pe toată durata lui.

Hall. Neuroanatomie generală şi clinică. C (2007). New York.. HN (eds. A. GR (2005). Tratat de neuropsihologie. Smith. Cârmaciu...Lippincott Williams & Wilkins. Editura Tehnică. Bucureşti. JE (2006). The Atrium. Netter. EE. A. Clinical Neuropsychology West Sussex. IQ (2003). Blackwell Publishing. Oxford University Press. Elements of Molecular Neurobiology. www. B. M (coord. (2003). C. M (2006). vol. Rohkamm. Thieme.. Bucureşti. Nolen-Hoeksema. New York. A. Ed. McNeil. 3: Nervous System and Sensory Organs.) (2007). Editura Corint. Biller. Editura Medicală. Smith. Atlas of Human Anatomy.How It Works – The Nervous System. Editura Medicală. Vol.. & Olteanu. Color Atlas of Neurology.) (1996). Borosanu A. Kischka U. R (2004). CT. JE (eds. M (2003). Bucureşti. Color Atlas of Human Anatomy. Niţă. BL. Essential Neuroscience. Clinical Anatomy. Elsevier Inc. ed. Tratat de fiziologie a omului. Bucureşti. 3rd ed. K (2001). A (2004). Fredrickson. Press. Brazis. Fundamentals of Human Neuropsychology. Freeman-Worth.. R. Your Body . Fundamental Neuroscience for Basic and Clinical Applications. New York. Ciornei. Elsevier Limited Dănăilă. Siegel. Miu. Neuroștiințe. Chichester. Lippincott Williams & Wilkins. Chelsea House Publishers. C. Editura Medicală Callisto. New York. Neuropsihologie clinică şi neurologia comportamentului.Philadelphia. 5th ed. a 11-a. New York. (2006) De la neurobiologie la neuropsihologie. Kolb. FH (2006). Dacia. Sapru. Elsevier-Saunders. Whishaw. John Wiley and Sons Ltd. Constanța Botez. 5th ed.I+II. Philadelphia. London Evans-Martin. C.org . 11th ed. Niculescu. Localization in Clinical Neurology. Masdeu. CUM. Human Anatomy. Mashall JC (2003) Handbook of Clinical Neuropsychology. John Wiley and Sons Ltd. I. Voiculescu. Goldstein. Editura Medicală Callisto.) (2006). W. Bucureşti. Guyton. Young. Walsh K (2005) Walsh’s Neuropsychology – A Clinical Approach Edition. Anatomia şi fiziologia omului: compendiu. J (2007). Golu. L. LH. 5th edition. FF (2005). Haines. Frotscher. Grant. Elsevier Inc. A. West Sussex.. Southern Gate. 4th ed. Berescu M. Thieme. 3 rd ed. Vol. Darby D.. S. AC. Halligan PW.Bălăceanu-Stolnici C. 9th ed. DE (ed. Spain. Introducere în psihologie. Waugh. Cluj-Napoca. Bucureşti Ellis. Ross and Wilson . B. Young PH (2000). McGraw-Hill. JC.Anatomy and Physiology in Health and Illness.Fundației „Andrei Șaguna”. PW. Oxford Kahle. Van de Graaff. Loftus.anatomyatlases.) (2004). H (2006). I: Dezvoltarea sistemului nervos. De la mecanisme moleculare și celulare la comportament și evoluție. 6th ed. Sălăvăstru. PA.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful