You are on page 1of 2

Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia Poezia Umbra lui Mircea.

La Cozia de Grigore Alexandrescu a apărut în primul număr al revistei Dacia literară, tema ei fiind evocarea trecutul istoric în spiritul ideilor paşoptiste. Titlul poeziei este alcătuit din două părţi separate prin punct. Prima parte a titlului indică obiectul evocării(personalitatea istorică a domnitorului Mircea cel Bătrân), iar cea de-a doua – spaţiul în care are loc aceasta(la mănăstirea unde se află mormântul marelui domn, dar şi unde a fost compusă poezia - „La Cozia”). Poezia este alcătuită din şaisprezece strofe cu versuri ample ce pot fi grupate în trei secvenţe: primele 12 strofe compun prima secvenţă formată din cadrul romantic căruia i se asociază o atmosferă misteroasă ce permite evocarea trecutului (figura istorică a lui Mircea cel Bătrân); a doua secvenţă (următoarele două strofe) este o meditaţie asupra războiului, iar ultima secvenţă (strofele XV şi XVI) reprezintă revenirea la solemnitatea iniţială. Opera este construită prin amalgamarea speciilor, ceea ce îi conferă un spirit romantic. Astfel, primele şapte strofe compun un pastel romantic, imaginea iniţială declanşând incursiunea în trecut. În această primă secvenţă predomină imaginile vizuale şi dinamice: umbrele turnurilor stau aplecate peste undele şi valurile Oltului care lovesc ritmic „Zidul vechi al mănăstirei”, singurul element auditiv al înserării. Sugestia înfiorării nopţii este creată de asonanţa vocalei „u” urmată de consoane nazale şi surde: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”. De asemenea, forma reflexivă a verbelor la prezent „se întind” şi „se prelungesc” sugerează mişcarea şi expansiunea, iar imaginile dinamice care dezvăluie o natură sălbatică sunt reprezentate de structurile „valuri mândre”, „generaţii spumegate”, „în cadenţă îl izbesc”. În strofa a doua se remarcă prezenţa unor imagini simbolice ale trecutului, elementul fantastic tipic romantic fiind învierea umbrelor: „De pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se cobor”. Cadrul fantastic impresionează chiar şi natura: „Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă se strecoară/ O suflare, care trece ca prin vine un fior”. Primul vers din strofa a doua realizează amplificarea cadrului nocturn, specific romantismului, prin atmosfera misterioasă care induce emoţie şi înfiorare. Enumerarea complementelor circumstanţiale de loc „dintr-o peşteră”, „din râpă”, „de pe muchie”, „de pe stâncă”, „printre iarbă” şi a verbelor de mişcare conjugate la prezentul etern care vizează înscrierea fenomenului într-un tipar mitic („iese”, „împresoară”, „se cobor”, „se mişcă”, „trece”) generează „ceasul nălucirei”, momentul apariţiei fantomei. Propoziţiile principale, eliptice, precum şi punctele de suspensie prezintă, în mod gradat, apropierea nălucii şi sugerează atmosfera de solemnitate. În stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului personificat, recurgând la vocativ şi la o interogaţie retorică: „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ [...] Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? ”. Întrebările retorice din strofa a şasea îi oferă eului poetic prilejul de a compara figura lui Mircea cel Bătrân cu alte personalităţi istorice, precum Traian sau Decebal. Ultima strofă a primei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod român, iar elementele naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea – personificate, îl recunosc şi

1

cât şi prin verbe: „mirarea” (admiraţia). Atitudinea antirăzboinică a dus la întâia apariţie a unui trecut care nu e elogiat. sub conducerea unor domnitori patrioţi. La Cozia de Grigore Alexandrescu dezvăluie un lirism pur şi sincer care-i oferă originalitate şi valoare desăvârşită. Totodată. Mircea! Oltul repetează”. accentuează ideea continuităţii luptei pentru libertate şi independenţă a poporului român. Prezentul este. muzicalitatea poemului este oferită de ritmul iambic. Privită în ansamblu. Trecutul este măreţ („vremi de fapte strălucite”). asigurând pace şi linişte omenirii. apar elemente de odă şi de imn (strofele VIII-XII) prin care se evocă trecutul. La nivel prozodic. Prin cea de-a treia secvenţă (ultimele două strofe) poezia se încheie simetric. 2 . superior datorită progresului şi civilizaţiei care au înfrăţit naţiile „prin ştiinţe şi prin arte”. Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru istoria noastră naţională. „norod” (popor) şi în finalul ultimului vers al secvenţei „au stat” este folosit cu sensul de au existat. Mircea şi Mhai. norii se adună la apus. În următoarele strofe se omagiază râvna neobosită a lui Mircea cel Bătrân în lupta pentru libertatea şi independenţa ţării. Reluarea motivului iniţial. spargerea „cadenţată” a valurilor Oltului de zidurile mândre ale lăcaşului bisericesc realizează finalul în care trecutul şi prezentul (pregătind viitorul) devin dimensiunile aceluiaşi timp universal. Savoarea arhaică a exprimării e realizată atât prin substantive. astfel. umbră veche!”(primul substantiv este un arhaism semantic folosit cu sensul de „a saluta”). Următoarea secvenţă este o meditaţie (specifică romantismului) asupra scurgerii timpului. a fost nobilă şi mare”. care moartea îl iubeşte” sau „a cerului urgie”. poezia Umbra lui Mircea. Tot în prima secvenţă. rima încrucişată şi măsura inegală a versurilor. Eul poetic se adresează direct voievodului cu sintagma cu iz arhaic „sărutare. peste apele Oltului domneşte întunericul de nepătruns şi umbra evocată reintră în mormânt. „pricină” (scop). identificându-se astfel pe lângă motivul umbrei şi cel al comuniunii omului cu natura. se evocă şi un alt moment istoric: faptul că soţia lui Mihai Viteazul este şi ea înmormântată la Mănăstirea Cozia.îi repetă numele cu admiraţie:„Mircea! îmi răspunde dealul. un exemplu în acest sens fiind epitetul triplu „Întreprinderea-ţi fu dreaptă. dar şi plin de tristeţe şi amărăciune din pricina multelor războiului comparat cu un „bici groaznec. apare din nou cadrul solemn al naturii în care mantia nopţii se întinde peste dealurile din preajmă.