You are on page 1of 4

Mihai Eminescu Poezia de inspiraţie filozofică

„Fără ȋndoială, şi cunoaşterea morţii, şi considerarea durerii şi a mizeriei vieţii dau imboldul cel mai puternic spre reflecţia filozofică şi explicarea metafizică a lumii. Dacă viaţa noastră n-ar avea sfârşit şi ar fifară durere, poate că nimănui nu i-ar veni ȋn minte să se ȋntrebe de ce e făcută lumea aşa cum e făcută." ( Arthur Schopenhauer)

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii române, creator al unei opere care străbate timpul cu forţa nealterată, trăind ȋntr-o perpetuă actualitate. Influenţa copleşitoare a poetului avea să vină din ȋnălţarea filozofică şi frumuseţea expresivă a unei opera exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaştere a spiritualităţii nationale, ȋn afara căreia nu există creaţie durabilă. El ȋnsuşi s-a proiectat cu voinţă şi neclintire ȋn sfera specificului românesc, spre care a adus ȋntregul univers de inteligenţă şi sensibilitate europeană. Temele cel mai des ȋntâlnite ȋn opera să filozofică sunt: timpul ( Glossă, Scrisoarea I), geneza şi stingerea universului (Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), condiţia omului de geniu (Luceafărul), cunoaşterea prin contemplare (Glossă) şi moartea. Poetul porneşte ȋn gândirea sa de la Kant, de la care împrumută ideea de timp şi spaţiu ca forme ale cunoaşterii omeneşti, dar ale căror categorii le reduce la una singură: cauzalitatea. Kant susţine că, ȋn formele accesibile cunoaşterii omeneşti, lumea nu este decât o reprezentare a subiectului. Pentru el, ȋntre subiect şi obiect nu există o diferentă de esentă: atât piatra, cât şi savantul care o studiază sunt transpunerea ȋn lumea fenomenală a unei realităţi ce se află dincolo de ei, realitate care cade ȋn afara determinabilului. Schopenhauer defineşte această realitate ca fiind voinţa. Conform lui Schopenhauer, puntea peste abisul dintre voinţă şi fenomen o reprezintă ideile, care obiectivizează voinţa. De aici ajungem la problema geniului, acela ce a aflat că există ȋn noi ceva mai adânc decât noi ȋnşine, ceva ce constă ȋntr-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depăşeşte limita cerută de voinţă, ȋn serviciul căreia s-a născut. Un instrument indispensabil al geniului este fantezia, care completează şi definitivează datele obtinute prin intuiţie. Pentru Eminescu, cosmogonia este o temă literară aflată ȋn prelungirea temei mitologice. Deoarece poetul priveşte timpul ca fiind relativ, el nu atribuie segmentelor temporale autonomie, definind o epocă a genezei universului, a mitologiei şi o epocă istorică. Caracteristică poeziei eminesciene este voinţa de a exista. Aceasta este for ța ce mişcă universul. Ȋn concepţia lui Eminescu, numai formele eterne sunt „reale", iar indivizii sunt „accidente" ale veşnicei deveniri. Atât la Schopenhauer, cât şi la Eminescu apare ideea de singurătate a geniului. El reprezintă descătuşarea prin artă, trece peste cunoaşterea relativă şi abstractă şi se reaşază ȋn indiferenţa obiectului atemporal. Geniul devine inapt de a mai gândi precum ceilalţi oameni,

Eminescu proiecteaza o imagine poetică a cosmosului. sunt ca firişoarele de praf plutind ȋntr-o rază de lumina care pătrunde ȋntr-o cameră obscură: „Cum s-o stinge. Glasul dacului. Geneza reprezintă tulburarea „păcii" de către un punct creator ce devine „tată" şi transformă haosul ȋn „mumă" a lumii. nici nefiinţă. indefinit („prăpastie". urmată de ieşirea planetelor de pe orbite şi de dispariţia stelelor. o creaţie neȋmplinită a zeului. sfârşitul lumii. Haosul este sugerat prin ȋmperecherea absenţelor: „La-nceput. detaliile vieţii sale se pierd. mai ȋntâi ca o moarte termică a sistemului solar. care devine apoi pretext al unei satire sarcastice ȋmpotriva societăţii mediocre. Ȋn viziunea poetului. de ȋntunecarea orizonturilor cosmice. invizibil („ȋntuneric ca o mare făr-o rază"). Eminescu consideră că până şi geniul. ai mecanismelor egoiste. Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică. incapabili să-i accepte superioritatea. voinţă şi conştiinţă de sine („n-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă").". „nu se-ascundea nimica"-„tot era ascuns". ce-l alungă din spaţiul creat de zeul egoist. „genune". ȋn rătăcirea lor. extincţia. ȋl vor coborȋ la nivelul lor prin poveşti inventate. ȋncărcat de revoltă ȋmpotriva divinităţii care şi-a abandonat creaţia. Haosul este. să promoveze sau să susţină valoarea adevarată. incapabile să sesizeze. care se simte supus. / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric. apocalipsa. haosul primordial. a naşterii şi stingerii universale.deoarece recunoaşte identitatea metafizică a tuturor fiinţelor. Stingerea universului. totul piere ca o umbră-n ȋntuneric. ȋn viziunea lui Eminescu. a evoluţiei şi a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic. o răsturnare a gestului demiurgic dătător de viată. chiar dacă nu moare niciodată. lăsând-o la mâna sorţii. pentru a reȋncepe „eterna pace". haosul şi moartea universală. Tabloul cosmogonic contopeşte idei şi motive din scrieri indiene. dominat de nemişcare („stăpânea eterna pace"). Galaxiile. lumea este alcătuita din „microscopice popoare" pe o planetă cât firul de praf. lipsit de viaţă. Constatând că legea universală pusă la temelia alcătuirii lumii umane este voinţa de a fi. El abordează. iar oamenii. Ȋn timp. sunt exponenţi ai voinţei oarbe de a trăi. „muşti de-o zi". din filozofiile lui Kant şi Schopenhauer. Din aceste două stări ia naştere lumea („colonii de lumi pierdute"). Nelipsit din acest peisaj cosmic este omul de geniu. pe când fiinţă nu era. din miturile greceşti şi creştine. este supus „puterii sorţii" şi „geniului morţii". Oamenii comuni. ȋn cadrul mai larg al relaţiei omului de geniu cu timpul şi societatea omenească. congenitală. Pentru a demonstra uriaşa forţă de gândire a geniului. Poemul Rugăciunea unui dac are ca temă moartea. ȋl ocolesc. aparent nemuritor.. . escatologia – motiv mitic fundamental – apar la Eminescu ȋntr-o proiectare succesivă fabuloasă. ce descoperă prin cugetare aceste stări ale „realităţii". dacul ştie că imperiul infinit al morţii ȋi va rămâne interzis. de oprirea timpului şi de scăderea tuturor ce-au fost până atunci ȋn mişcare „ȋn noaptea nefiinţei". Geniul este supus erodării. tema naşterii. uitând „că lumea astantreagă e o clipă suspendată". incapabili să perceapă ȋntreaga sa sferă de gândire. Dacul este pătruns de o durere iremediabilă. combinată cu tema dinamismului. Revolta creaturii merge până la autoflagelare.. Oamenii comuni. care se succed generaţii şi se cred minunaţi. „noian ȋntins de apă"). este ironic. calea spre nemurire fiind rezervată doar divinităţii ȋnseşi." Ideea că viaţa este vis al morţii eterne este preluată de la Schopenhauer. numele lui rămânând legat doar de opera sa. El are trei secvenţe distincte: geneza.

chiar dacă ar dori-o. trecătoare ȋn evoluţia ei şi al omului. Ȋn tabloul al treilea al poemului." Pentru ca „toate-s vechi şi nouă toate". implacabil." Poetul o face pe Cătălina să plutească ȋntr-o atmosferă dominată de vraja nocturnă şi de nostalgia cerului. este pentru că poartă ȋn el generalul. ca orice dimensiune cosmică. Geniul este cel care ştie sensurile generale ale sinelui. „rămâi". dar s-au căutat. „artă". lumea de jos a ȋnvăţat să-şi ridice privirile către el şi alţii ca el. Să coboare el ȋn această lume a celor trecători nu poate. „gamă". Ȋn conştiinţa personajului se desfăşoară. dar entitate gânditoare ȋn univers. tu. pentru societate de substantivul colectiv „lume". ȋn cursul căreia Luceafărul ajunge ȋn vidul originar ce precedă geneza lumii. al societatii. cel ce nu este fixat ȋntr-o condiţie trecătoare ca noi toţi. Deşi Luceafărul se retrage ȋn nefericirea sa. „clipă". Totuşi. Poemul ȋncepe cu o formula consacrată a basmelor populare şi astfel şterge ideea de timp istoric şi o ȋnlocuieşte cu aceea a unui timp fabulos. Acolo lipsesc condiţiile cunoaşterii umane. Uriaşul. Zborul Luceafărului este un prilej pentru poet de a ȋnfăţişa haosul. ca şi trecerea lui Hyperion. imaginate ȋn spiritul lui Kant: nici spaţii pe care să se fixeze hotare. „ca la teatru". nici timp. lasă ȋn urmă o dâră de lumină şi un zvon al ordinii." Strofatema introduce prin limbaj gnomic ideile fundamentale ce urmează să fie argumentate prin imagini artistice de o mare simplitate şi profunzime. Fiul cerului măsoară ȋn acelaşi timp uriaşa distanţă parcursă şi tensiunea ȋnaltă a sentimentelor de care este ȋnsufleţit.. precum şi a formelor verbale de persoana a doua singular: „te-ntreabă". Să ridice de-a dreptul individul la ordine. prielnic ȋnfloririi miturilor şi desfăşurării alegorice: „A fost odată ca-n poveşti. „viitor". Poezia este o meditaţie asupra raportului dintre „vreme" şi „om". iar pentru om – de prezenţa insistentă a pronumelui personal „tu" şi a diverselor forme accentuate şi neaccentuate. „măşti". dar şi de alte cuvinte din aceeaşi sferă de referinţă „de-o parte". „pe alături". Fire dionisiacă. Daca timpul este o trecere de evenimente şi comentarii repede uitate. ȋnsă este tratată diferit. „piesă". Dar golul este pătruns de setea oarbei uitări. Este o călătorie regresivă pe linia timpului. despre legi şi necesitate. şi simte totodată chemarea condiţiei umane. de prezenţa cuvintelor: „vreme".. fortând limitele cercului strâmt ȋn care doar norocul o petrece. Glossă a fost vazută ca un „decalog al izbăvirii spiritului de amăgirile clipei. pe trei planuri: al timpului. ceea ce pare a ȋntinde o punte ȋntre ea şi Hyperion. timp şi moarte. care acolo ȋncearcă zadarnic să se nască din goluri. omul ar trebui să se aşeze deoparte şi „să se cunoasca pe sine ȋnsuşi. depăşeşte creaţia şi ȋşi defineşte natura: el este mai presus de spaţiu. ca fiinţă fragilă faţă de timp şi de lume. „ȋn colţ". un conflict ȋntre divin şi uman. pentru timp. astfel. . „actori". se structurează ariile de semnificaţie ale textului. „guri". „nemuritor şi rece". la lege. ale cărui aripi creşteau ȋn cer şi care străbătea ca un fulger lumile de stele. „mii de ani". de sub imperiul căreia doreşte să se retragă. Cătălina se situează pe o poziţie medie de pe care se poate ȋnălţa către Luceafăr sau coborȋ spre Cătălin. marcate.Condiţia omului de geniu este o temă ce reapare şi ȋn Luceafărul. geneza. a Nirvanei schopenhaueriene. Dacă geniul seamănă cu Luceafărul. „prezent". ea este atrasă doar pentru o clipa de sentimentul eternităţii şi ȋl alege pe cel mai apropiat de condiţia ei de muritoare. Lumea necesităţii şi cea a contingenţei nu s-au ȋntâlnit. Hyperion simte opresiunea legii divine. la general (s-o facă astru pe Cătălina) nu ȋi este dat. evoluţia lumilor astrale şi extincţia. Luceafărul ȋntreprinde o călătorie cosmică. „socoate". Ȋn funcţie de aceşti termeni-cheie. trecerea geniului prin lume. ci trece peste destinele noastre.

din ȋnsumarea acestor norme de conduită. Dacă mii de ani lumea joacă aceeaşi piesa. ca să poţi desprinde. După cum se observă. tu nu te lăsa amăgit. să taci când eşti calomniat. binele de rău. tu să te fereşti de atingere. sperând ȋn iluzia fericirii. să nu te implici afectiv pentru a-ţi păstra judecata dreaptă şi să rămâi rece şi contemplativ. ȋn ordine inversă ideile de la ȋnceput. ȋn care vibraţiile puternice ale notelor apropiate de noi sunt acoperite şi ȋndulcite de sunete stinse. tu să fii privitor ca la teatru. tu strecoară-te. pe care-l rezumă şi ȋn strofa finală. din mulţimea ȋnfăţişărilor scenice. nu te abate de la drum. ca valul trece". Fiindcă lumea te momeşte. evită tentaţiile. Anthonius Daoud-Moraru. Pentru că lumea este cum este. reluând. nu spera ȋn iluzii şi nu te teme de adevăr. tu nu te prinde ȋn hora lor efemeră: „Ce e val.omule. te seduce prin „lucii mreje". Când mişeii ies victorioşi şi ȋn fruntea treburilor ajung nătărăii. Poezia lui Eminescu este ca o partitură imensă. să priveşti cu neȋncredere. clasa a XI-a E . nu ȋnclina balanţa gândirii spre clipa trecătoare. venite din depărtare. Eminescu alcătuieşte codul moral al ȋnţeleptului. Pentru că lumea-i un spectacol al măştilor.