You are on page 1of 3

Tudor Arghezi: Între două nopți Modernismul s-a manifestat în spațiul românesc în epoca interbelică, iar la nivel european începând

cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Teoretician al liricii moderne, în Structura liricii moderne, Hugo Friedrich ilustrează categoriile negative ce individualizează definitoriu poezia modernă: destrămarea, pierderea ordinii și dramatismul agresiv, obscuritatea, anormalitatea, estetica urâtului, iar dintre principalele teme literare enumeră transcendența goală, timpul crepuscular, cromatica funebră, moartea, epoca tehnicii si citadinismul, orașul devenind un spațiu angoasant, ce produce claustrare omului modern, incapabil de a se integra într-o societate care nu îi poate înțelege aspirațiile. Așadar,criza lăuntrică este specifică modernismului, iar ea este redată sugestiv prin stări dilematice fără remediu. Finalitatea poeziei moderniste se caracterizează prin amestecul fascinației și al ininteligibilului, prin intelectualizarea limbajului, prin introducerea conceptului de calcul și al premeditării, precum și a elementelor mistice și arhaice. De asemenea, Hugo Friedrich vorbește despre un anumit contrast între simplitatea expresiei și complexitatea semnificației, astfel încât cuvintele simple pot avea mai multe sensuri și sunt adesea folosite în lirica modernă în crearea simbolurilor ce susțin pluriinterpretarea. Tipul de lirism se caracterizează prin depersonalizarea eului liric, prin obiectivizarea acestuia, însă nu a eului empiric, ca în cazul romantismului, ci a eului abstract, artificial, dezumanizat ori primitiv, astfel criza interioară devenind o stare permanentă. O altă trăsătură a modernismului este și conceptul de „creștinism în ruină”, ce presupune incretitudinea omului modern cu privire la existența divinității, acesta fiind atras de dorința de a cerceta sacrul, de a-i găsi dovezi palpabile. Conceptul este prezent și în operele argheziene ce reflectă ipostaza eului interior, aflat între „credință” și „tăgadă”, fapt justificat și de experiența monahală a poetului, care îl îndreaptă spre distincția dintre dogmatism și trăirea intima a sentimentului religios. Astfel, tema poeziei Între două nopți este prăpastia dintre cele două lumi: lumea sacrului, a divinității, pe de o parte, și lumea materială, a omenirii, pe de altă parte, în text fiind evidențiată criza interioară a eului liric cu privire la cele două tipuri de existență. Titlul ilustrează, în mod figurat, discrepanțele dintre cele două medii, precum și raportul dintre omul aflat în lumea materială si divinitatea care decide destinul uman. Această idee este nuanțată prin substantivul „noapte”, simbol al necunoscutului și al dezorientării spirituale. Cadrul interior al poeziei argheziene sugerează lumea materială,îngustă în semnificații, iar exteriorul ilustrează lumea sacrului, a cripticului, care este, prin definiție, nemărginită. Astfel, „odaia” este un element al mediului interior și poate

dimensiunea spațială în care spiritul uman este primit și judecat de forțele celeste.” Opera era împărțită în trei secvențe poetice. În secvența a doua. prin câmpul semantic al muncii fizice./ Și în odaia goală din nou mi-a fost urât. Mediul astral este caracterizat prin vulnerabilitate.” În acest mod. /Cu moaștele-i de piatră. fapt susținut de doctrina religioasă. Afară era vânt. Prima secvență conține o comuniune între cele două medii.” În acest mod. în comparație cu trupul căruia îi este destinată îngroparea în pământ.În cer era târziu.iată-l. este ilustrată existența duală a ființei umane: „pământul negru” semnifică elementul material al individului. prin metafora „Am aruncat pământul din groapă. imaginea eului liric cu privire la existența divinității este deformată. iar singurul său sentiment rămâne regretul: „Și am voit atuncea să sui și în pisc să fiu. element din care s-a născut. fusese însuși Tatăl.” De asemenea. Îndeosebi prin prezența epitetelor cromatice „negru” și „albastră”. Ce-l ce-o știrbise.”Astfel. iar lumea materială este conturată ca fiind. în . conducând la un dezechilibru interior./Cu moaștele-i de piatră.avea semnificația morții sufletești a individului.” Un alt element important îl reprezintă metamorfoza eului liric. având o poziție superioară. fapt ilustrat de metafora „săpând s-a rupt lopata. iată-l./Cât lumea-i era piscul. sugerând ideea de cavou. Afară era ploaie. „pământul” fiind simbolul lumii materiale. De asemenea. ulterior apărând chipul mântuitorului Iisus: „S-a ridicat la geamuri pământul până sus. pe unde-am scoborât. condiționându-i gesturile./ O stea era pe ceruri. pedepsindu-l pe acesta prin transpunerea sa din nou în lumea materială. a transpunerii individului în universul spiritual. O altă temă literară abordată în textul citat. fusese însuși Tatăl. pe fereastră”. care își pregătește momentul trecerii în lumea astrală./Afară bătea ploaia. Dumnezeu apare în ipostaza entității capabile a-i interzice ființei umane gestul suicidal. Versul „Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie” exprimă ideea de căutare a misterelor divine prin sensul conotat al verbului „a săpa” și. care sugerează efortul eului liric de a-și găsi drumul spre tainele sacralității. de asemeanea. principiu încălcat de eul liric. mărginită în comparație cu mediul astral. întrucât omul nu își poate rezerva dreptul de a-și decide singur soarta veșnică și pentru aceasta acțiune este pedepsit de către divinitate: „Cel ce o știrbise. când entitățile sacre își fac apariția. fapt sugerat de elementele meteorologice din chiasmul „Afară bătea vântul. de spațiu închis. și-n pisc plângea Iisus. este hotărârea destinului de către divinitate. eul liric nu are parte de mântuire. iar „perdeaua lui albastră” sugerează spiritul care este nemuritor. este prezentată în mod figurat ideea „marii trecerei”. este evidențiată. iar „fereastra” indicând universul celest. însă acest fapt devine imposibil. ce rămâne în urma decesului trupesc. divinitatea posedă forța de a controla ființa umana. care surprind ipostaza contemplativă a omului în raport cu misterele lumii spirituale. misterul lumii divine poate fi revelat doar în momentul morții. încercarea eului interior de a dezlega tainele divinității pare a conduce spre reușită. În acest mod. a suferinței: „Și m-am întors prin timpuri.

Secvența a treia surprinde resemnarea eului liric cu privire la neprimirea mântuirii din partea lui Dumnezeu și. ce controlează întregul univers. mistice a relației cu divinitatea. ceea ce justifică aplicarea conceptului de „creștinism în ruină”. poezia argheziană cu tematică filozofică și religioasă constituie un reper esential în definirea condiției omului modern. cadrul pământesc se află din nou în sfera universului poetic. clasa a XII-a G . Poezia Între două nopți se încadrează în curentul modernist prin ilustrarea trăirii antidogmatice.mod conotat. fapt ce conduce la convingerea eului liric cu privire la existența unei forțe sacre. de asemenea. apariția lui Dumnezeu. Expresie paradoxală a credinței. Adela Marian.